- CAPITOLUL 1 -

ISTORIA PSIHANALIZEI

Secţiunea 1.1 Introducere în psihanaliză

Psihanaliza s-a constituit progresiv, în timpul unei matruizări lente. Ea este acum
centenară și s-a născut din inteligența unui singur om – Sigmund Freud. Așadar, pentru a
reconstitui istoria psihanalizei, trebuie refăcută istoria descoperirilor freudiene. Freud și-a
bazat teoria pe două asumpții aparent contradictorii (Perron, 1997): a) funcționarea psihică
este în esență inconștientă, nu prin ignoranță momentană, ci pentru că este în natura insăși a
spiritului ca forțe foarte puternice să-l impiedice în permanență să-și cunoască propriile
mecanisme; b) intenția lui Freud de a „cunoaște acest necunoscut” , pariu atât de șocant
pentru bunul simț încât unii, după ce au demonstrat cât se poate de rațional că psihanaliza nu
poate să existe, au concluzionat, împotriva doveziilor că ea există... Pe o perioadă pe care se
întinde pe mai bine de 40 de ani, Freud a studiat meticulos dimensiunile naturii umane. Ca
fondator al psihanalizei a dezvoltat metode unice de înțelegere a indivizilor și a propus prima
metodă comprehensivă de studiere și tratare a nevrozelor (Mânzat, 2007).
Psihanaliza a devenit azi un cuvânt polisemantic. De la sensul inițial de metodă
terapeutică (utilizat în martie 1896) a ajuns să însemne procedeu de investigatie, teorie,
doctrină de interpretare a psihicului uman, știință al cărei obiect este psihicul incoștient.
Despre începuturile mișcării psihanalitice au vorbit chiar Freud, care declară deschis
că psihanaliza este creația sa și că nimeni nu știe mai bine decât el ce înseamnă psihanaliza.
Premisele aceteia pot fi indentificate însă în activitatea unor medici care înaintea lui Freud au
detaliat concepte care vor aparține psihanalizei.1
Astfel, Charcot vorbea în 1884 – 1885 despre paralizia isterică, boală apărută ca efect
al unor amintiri pe care bolnavii le păstrează; modificarea acestora l-ar putea ajuta pe medic
să le trateze. La fel, Josepsh Breuer, colaborator al lui Freud la începutul activității acestuia,
contribuia cu descrierea cazului Annei O., la care aplicase hipnoza și metoda cathartică (apud
Petroman, 2002).

1
A se vedea:Cotruș Andrei, Istoria psihologiei, Dimitrie Cantemir, 2018, p.91
1
 Începuturile mișcării psihanalitice se leagă mai ales de întâlnirile săptămânale a lui
Freud cu alți medici interesați de probleme de psihanaliză (A. Adler, O. Rank). Psihiatrul
elvețian Bleurer și asistentul său, K.G. Jungg, manifestau interes pentru rezultatele
cercetărilor lui Freud ( Jung și Freud se împrietenesc în 1906); Jung ia parte în 1908 la
reuniunea psihanaliștilor de la Salzburg și îl va însoți pe Freud în America cu un an mai
târziu, cu o serie de prelegeri la Universitatea Clark (la invitația lui G. Stanley Hall). La cel de-
al doilea Congres de Psihanaliză (Nurnberg), este fondată Asociația Psihanalitică
Internațională, care avea ca scop esențial cultivarea și promovarea științei psihanalitice
promovate de Freud, atât ca psihologie pură, cât și ca aplicare a acesteia în medicină și în
științele spiritului. În al doilea rând asociația urmărea ajutorul reciproc al membrilor
înstrădaniile de dobândire și propagare a cunoștințelor psihanalitice.
După succese, au început însă și neînțelegerile; Freud însuși îi exclude din cadrul
psihanalizei pe Alferd Adler, Carl Gustav Jung, Otto Rank și Sandor Ferenczi.
Dintre criticile adresate psihanalizei unele au fost adevărate motive de despărțire între
mentorul Freud și discipolii acestuia. Psihanaliza nu lasă loc de inițiativă individului să lupte
singur pentru redresare. Adesea s-a forțat generalizarea pornindu-se de la cazuri particulare
propunându-și să releve relații cauzale neobișnuite între experiența din prima copilărie și
comportamentul actual, Freud a acordat o importanță atât de mare unor date privind
pulsiunile, încât a creat mitul copilului pervers. Un alt punct care a adus critici este
bipolaritatea vieții psihice, echilibrul dintre Eros și Thanatos; crtiticile au venit mai ales din
parte sociologilor, care nu au acceptat reducerea complexității dinamicii sociale la instincte
presupuse. Psihanaliza a fost catalogată de critici ca fiind mai mult o religie decât o știință, a
fost acuzată că a practicat un exces de generalizare și acceptare, lăsând constructe pe baza
unui singur fapt. „Rebelii” n-au fost decât cazuri de eliberare din tirania dogmei freudiene.
Cu toate criticile aduse, nu se poate nega impactul lui Freud asupra dezvoltării
psihologiei în general. Freud nu a schimbat obiectul psihologiei ( a înlocuit doar un element
psihic –conștința- cu un alt element – inconștientul), dar l-a redimensionat. Deși obiectul
psihologiei rămânr viața interioară, modul în care este concepută interioritatea psihică,
complexitatea acesteia și a metodei de investigare îl delimitează pe Freud de contextul
orientărilor care consideră viața psihică internă ca obiect al psihologiei (Zlate, 1996).
Psihanaliza este considerată de Solms (2004) ca fiind abordarea cea mai coerentă și
satisfăcătoare intelectual. Într-o perioadă când omul era considerat rațional, Freud a arătat
2
cât de mult din comportamentul nostru se datorează forțelor biologice. În timp ce lumea
considera rolurile bărbatului și ale femeii ca fiind date de Dumnezeu, el a subliniat cât de mult
depinde îndeplinirea acestor roluri de dinamică familială.
Metodele psihanalizei (asociația liberă de idei, analiza viselor și a erorilor) înseamnă,
în ciuda criticilor, un progres comparabil cu inventarea microscopului în științele naturii. Dintre
toate școlile psihologice, psihanaliza a dat cel mai mult de gândit oamenilor din profesii foarte
diverse și cu nivele diferite de cultură.2

Secţiunea 1.2 Sigmund Freud

S-a născut în 1856 în Freiberg, Moravia, pe teritoriul Cehiei de azi, într-o familie de
everi, cu numele de Sigismund Schlomo Freud (a renunțat în adolescență la Scholmo,
deoarece i se părea că numele este prea lung). La naștere avea căiță (o porțiunea a placentei
care i-a acoperit capul), ceea ce potrivit folclorului însemna că va ajunge faimos. Nu a fost un
practicant al religiei, dar a rămas conștient de originea sa, fiind crecut conform credințelor
religioase evreiești, bunicul său fiind rabin. Mama lui avea vârsta de 21 de ani atunci când
micul Siggie a venit pe lume, devenind copilul favorit (fiind și primul născut). Tatăl lui negustor
de lână, avea atunci 49 de ani și era o persoană autoritară și rigidă, inspirându-i un puternic
sentiment de respect. Doar mai târziu când și-a făcut autoanaliza, a realizat că sentimentele
față de părinții săi era un amestec de frică și ură, respect și dragoste (Engler, 1999). Lui
Sigmund i-au urmat 2 frați (primul dintre ei a murit la vârsta de 8 luni) și 5 surori. A avut o
relație foarte apropiată cu nepotul său, John (tatăl lui avea 2 fii dintr-o căsătoria anterioară, iar
unul dintre fii avea un copil cu un an mai mare decât Sighmund, acela era John). Această
constelație familială a avut un impact deosebit asupra dezvoltării sale ulterioare și stă la baza
teoriei despre complexul Oedip.
La vârsta de 3 ani, Sigmund s-a mutat împreună cu familia la Viena, unde urma să
trăiască aproape 80 de ani. Nu a părăsit acest oraș, deși adeseori l-a criticat decât cu un an
înaintea morții, din cauza amenințării naziste. A fost un elev foarte conștiincios și un cititor
avid. S-a hotărât să devină avocat, dar a început în schimb studiile de medicină la
Universitatea din Viena, pe care le-a absolvit în 1881 (evitase inițial medicina deoarece acest

2
A se vedea: Cotruș Andrei, Istoria psihologiei, Dimitrie Cantemir, 2018, p.92-93
3
drum i se părea prea îndelingat pentru obținerea siguranței financiare, tânjind în schimb după
o descoperire importantă care să-i asigure rapid faima).
Freud a fost impresionat de metoda de lucru a medicului Joseph Breuer, care își
încuraja pacienții săi să vorbească liber despre simptomele lor. Este perioada în care Freud
face cunosțintă cu cazul Annei O., care a jucat un rol important în dezvoltarea interesului său
pentru studiul isteriei și formularea teoriei psihanalitice.
În perioala lui 1884, Freud a început să cerceteze proprietățile anestezice ale cocainei,
iar faptul că nu a găsit pericole asociate cu uzul acesteia l-a determinat să o folosească și
chiar să o recomande prietenilor. A fost aspru crtitcat când s-a descoperit caracterul adictiv și
efectele nocive ale acestui drog, mai ales că unul dintre prietenii săi apropiați a murit din
această cauză. Remușcăriile l-au determinat să renunțe la cocaină dar a fost în schimb
dependent de nicotină; fumatul i-a provocat apariția cancerului maxilar dar nu a renunțat la
trebucuri și a rămas unul dintre prototipurile tragice ale dependenței de nicotină.3
În 1900 a publicat cartea “Interprertarea viselor” care a însemnat începutul teoriei
complexe a gândirii psihanalitice. Un an mai târziu a publicat “Pshihopatologia vieții
cotidiene”, în care afirmă că nu există accidente.
Opera lui Freud poate fi împărțită în patru perioade majore:
- Explorarea nevrozelor de la începutul practicii (1886), până la studiile asupra isteriei
(1895);
- Auto-analiza (1895-1899);
- Psihologia sinelui, în care s-a elaborat primul sistem de psihologie psihoanalitică
(1900-1914);
- Psihologia eului, care implică o extindere și o colaborare considerabilă a ideilor inițiale,
în perioada anilor 1914-1939.4
După moartea lui Freud, psihanaliza a realizat remarcabile progrese teoretice și tehnice,
dar mai ales și-a orientat ipotezele de lucru spre construirea ipotetică a celui mai primitiv
psihism infantil. Reconstucțiile sale au fost criticate deoarece nu ofereau o imagine exactă a
copilului “real” . 5

3
A se vedea: Cotruș Andrei, Istoria psihologiei Dimitrie Cantemir, 2018, p.94
4
A se vedea: Camelia Stanciu, Introducere în fundamentele psihologiei, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2016, p.47
5
A se vedea: Andre Green, Psihanalizacazurilor limită, Ed. Trei, 2000, p.40
4
 Secţiunea 1.3 Teoria freudiană a personalității

Freud nu a inițiat sau creat noțiunea de inconștient, însă cu siguranță a făcut-o

populară. Structura personalității este definită de Freud în termeni de inconștient, preconștient
și conștient – modelul topografic timpuriu elaborat de Freud. Conștientul se relaționează cu
toate acele fenomene de care noi suntem “conștienți” la un moment dat, fie ele perceății,
memorii, gânduri, fantasme, emoții, etc. Preconștientul este format din acele conținuturi care
nu sunt conțtiente momentan dar pot fi aduse ușor în minte dacă ne focalizăm atenția asupra
lor (un număr de telefon, de pildă). Inconștientul constituie partea cea mai generoasă, formată
din conținuturi inacesibile conștinței, din dorințe și impulsuri inaceptabile sau traumatice,
reprimate. Inconștientul este ilogic, (ideile contrare pot coabita fără conflict aici) atemporal
(evenimente din diferite perioade de timp coexistă și se suprapun) și aspațial (relațiile spațiale
și de mărime sunt eludate). Inconștientul este sursa motivațiilor nostre primare, fie că e vorba
de motivația pentru hrană sau sex, compulsii. Datorită conținutului inacceptibilității sociale,
blocăm aceste motivații pentru a ajunge în conștient, astfel încât ele ajung în formă deghizată
în conștient, sub forma actelor ratate, lapsurilor, percepții false, comportamente iraționale,
etc.6

6
A se vedea: Adela Moraru, Psihologia personalității. Note de curs, Editura, Dimitrie Canemir, Târgu Mureș,
2014 , p.13
5
 - CAPITOLUL 2 -
NEOPSIHANALIZA

Secţiunea 2.1 Fondatorul psihologiei analitice. Carl Gustav JUNG

Teoria lui Jung este una complexă, imaginea naturii umane portretizată de el fiind una
dintre cele mai complicate imagini realizate de teoreticienii personalității. La rândul său Jung
a fost o personalitate complexă, detaliile vieții sale fiind adesea contradictorii. Autobiografia lui
Jung, publicată în 1961, nu ajută foarte mult deoarece cuprinde, după cum mărturisea autorul
ei, un amestec de fapte obiective și mituri.
S-a născut în 26 iulie 1875 în Elveția, fiind unicul copil supraviețuitor al unui pastor de
țară sărac. Și-a respectat tatăl cu toate că a avut dificultăți de comunicare cu el mai ales în
privința religiei, care a constituit o majoră preocupare pentru Jung de-a lungul vieții.7
A urmat studiile de arheologie și medicină la Universitatea din Bale și Zurich,
completate în 1902 la Paris, Salpietere, cu Pierre Janet. La finalizarea studiilor de medicină
(1900) este asistentul lui Eugen Bleuler la Burgholzli, clinica psihiatrică a Univerisității din
Zurich; Jung se simte atras de teoria psihanalitică a lui Freud, lucrările acestuia fiindu-i aduse
la cunoștință de către Bleuler, căruia îi devine discipol și prieten după întâlnirea de la Viena
din 1907.
Participă la primul congres de psihanaliză de la Salzburg 1908 și îl însoțește pe Freud
în călătoria acestuia în Statele Unite.(1909)
Este cel dintâi președinte al Asociației psihanalitice internaționale, creată cu prilejul
celui de al doilea Congres de psihanaliză(Nurnberg, 1910).
Jung era considerat în aceea perioadă ca „moștenitor ” a lui Freud. Publicarea cărții
Metamorfozele și simbolurile libidoului (1912), determină apariția primelor divergențe cu
tezele freudiene, mai ales în ceea ce privește natura libidoului care, la Jung reprezintă
expresia psihică a unei “energii vitale”, care nu este exclusiv de origine sexuală. El consideră
că forța care din fundal conduce la act și îl creează este numai o expresie a voinței generale
de a viețui, de a trăi. Astfel, Jung, dezamăgit de aspectul instinctualist al ideilor freudiene, s-a
separat de maestrul său după o colaborare de 5 ani pentru a fonda o nouă școală psihologică

7
A se vedea: Cotruș Andrei, Istoria psihologiei Dimitrie Cantemir, 2018, p.96
6
numită “Psihologia analitică”8, deoarece Freud îi interzisese să folosească termenul de
psihanaliză.9
Timp de 50 de ani, Jung și-a dezvotat teoriile demonstrând vate cunoștințe despre
mitologie și istorie. A intreprins numeroase călătorii în Mexic, SUA, Kenya, Africa de Nord, în
Orient și în Europa; a studiat religiile primitive și orientale, alchimia și a meditat asupra
operelor scriitorilor si pictorilor ca: J.Joyce și Picasso.
Materialul studiat i-a confirmat existența fondului uman comun universal. Jung a
considerat psihicul ca fiind un sistem energetic relativ închis, care include ca subsisteme
complexele și arhetipurile.10

Secţiunea 2.2 Neofreudismul

Cu toate contribuțiile pe care psihanaliza le-a adus la redimensionarea obiectului

psihologiei, fapt care i-a determinat pe unii autori să o considere o adevărată revoluție în
psihologie, ea a generat și reformări, fapt ce a dus la apariția neofreudismului.
Se pare că cei mai străluciți reprezentanți ai neofreudismului sunt Karen Horney și
Erich Fromm.
În esență, neofreudismul conservă ideile pricipale a lui Fred, referitoare la natura
umană, la forțele ei propulsatoare și la tulburările psihice funcționale. Ei considerau, ca și
Freud, faptul că, conduita omului este determinată de impulsuri emoționale, inconștiente,
numai că acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnăscute ci de factorii sociali.
Nevrozele sunt provocate de factori culturali, scria Horney, iar Fromm era ferm convins că pe
om nu-l formează instinctele și înfrânarea lor ci istoria.
Freudismul se înnoiește după anii 30 ai secolului nostru. Toate școlile și curentele
psihanalitice care se dezvoltă ulterior se încadrează în neofreudism. O caracteristică comună
a tuturor curentelor neofreudiste este renunțarea la tezele pansexualiste și biologiste ale
psihiismului infantil; ele sublinează importanța factorilor actuali(personaali și sociali) în
geneza nevrozelor. 11

8
A se vedea: Camelia Stanciu, Introducere în fundamentele psihologiei, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2016, p.52-54
9
A se vedea: Cotruș Andrei, Istoria psihologiei Dimitrie Cantemir, 2018, p.98
10
A se vedea: Camelia Stanciu, Introducere în fundamentele psihologiei, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2016, p.54
11
A se vedea: Camelia Stanciu, Introducere în fundamentele psihologiei, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2016, p.55
7
 Secţiunea 2.3 Teoria jungiană a personalității

Jung nu este de acord cu Freud în ceea ce privește natura libidoului. El consideră că

libidoul nu este o energie eminamente sexuală, ci o energie vitală nediferențiată. Jung utiliza
termenul de libidou în două sensuri: ca energie vitală difuză și ca energie psihică care
alimentează activitatea psihică (pe baza aceste energii sunt posibile activități psihice cum ar fi
percepția, gândirea, procese afective).
Cantitatea de energie psihică dedicată unei activități este denumită de Jung valoare.
Opusul energiei psihice este energia pihică pe care o utilizează organismul pentru
desfășurarea activtății fiziologice. Energia fizică poate fi transformată în energie psihică și
invers, corpul poate afecta mintea și viceversa (vezi bolile psihosomatice). 12

12
A se vedea: Adela Moraru, Psihologia personalității. Note de curs, Editura, Dimitrie Canemir, Târgu Mureș,
2014 , p.24
8