A.

POPOARE ŞI SPA II ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Geto-dacii şi lumea roman în secolele I î. Hr. – al II-lea d.Hr.

 Popor de origine indo-europeană, daco-ge ii au reprezentat ramura nordică a tracilor,

diferen iindu-se de aceştia în perioada Epocii Fierului.
 Erau numi i ge i în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane. Până în secolul I î.H.,
când şi-au constituit un stat propriu, au fost organiza i în triburi şi uniuni de triburi care :
 aveau denumiri specifice (apulli, burii, carpii, costobocii etc.);
 erau conduse de şefi militari (basilei);
 aveau centrul în cetă i fortificate de tip “dava” (Argedava, Buridava, Piroboridava
etc.).
 Istoria politico-militară timpurie a daco-ge ilor este cunoscută din izvoarele scrise
externe, cele mai vechi însemnări fiind cuprinse în opera istoricului grec Herodot
(sec.V î.H.).


Izvoarele greceşti ii numeau pe stramoşii poporului român ge i . Primul autor grec care ii
mentionează pe ge i, a fost Herodot in anul 514 i.H. cu prilejul expedi iei militare a lui Darius I
împotriva sci ilor nord pontici, când ge ii s-au opus regelui persan, de aceea Herodot scria : “
Sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, subliniind primul originea tracică a ge ilor
Dacii, sunt mentiona ii de izvoarele latine. Primul autor latin care ii mentionează este Caius
Iulius Caezar.
Numele de Dacia apare prima dat la Pliniu cel B trân sec. 1 d.H.
Ei erau acelaşi neam şi vorbeau aceeaşi limbă , lucru men ionat de Strabon in opera sa
“Geografia” : “Dacii si ge ii vorbesc aceeaşi limb “ subliniind primul unitatea etnică si
lingvistică a geto-dacilor .
Geto-Dacii sunt creatorii civiliza iei fierului .Ei aveau ocupa ii agricole , foloseau plugul cu
brazdar de fier din sec. 3 i.H.,păstorale : creşterea vitelor.

Mesteşugurile : metalurgia fierului, aurului, argitului şi a aramei sau ceramica si olăritul,

foloseau roata olarului inca din sec. 5 i.H.. Practicau si comer ul , făcând schimb de produse
cu oraşele grecesti de pe malul Mării Negre, Histria ,Tomis, Calattis, infiin ate de greci in sec. 7
– 5 i.H.

Oraşele greceşti foloseau moneda inc din sec.5 i.H., preluată şi de geto-daci care şi-au batut
moneda proprie inca din sec. 3 i.H.
Structura societă ii geto-dacice care a cunoscut o mare dezvoltare in sec. 1 i.H.- 1 d.H.
cuprindea:
1. - nobilimea numită tarabostes sau pillati din rândurile căreia se alegeau regii si marii preo i.
2. preo imea care de inea monopolul religiei si al cunoştiin elor ştiin ifice .Marele preot era la
geto-daci al doilea demnitar in stat, care pe aceasta cale avea caracter theocratic aşa cum a
fost Deceneu in vremea lui Burebista
3. oamenii de rând erau numiti comati sau copilati, care erau liberi juridic, cei mai numeroşi si
care reprezentau masa in economie, sclavia fiind patriarhală, iar sclavul era considerat membru
al familiei.
Geto-dacii aveau si cunoştiin e tiintifice men ionate de Iordanes, care arăta că ei foloseau
scrierea, mai intâi alfabetul grec si apoi latin. Aveau cunoştiin e de astronomie, dovadă
Marele Sanctuar Rotund si Altarul de Andezit descoperit la Sarmisegetuza. Medicina –
trusa medical descoperită tot la Sarmisegetuza.

• „Geţii şi dacii reprezintă acelaşi popor deoarece vorbesc aceeaşi limbă” (Strabon).
• Geto-dacii au intrat în istorie ca ,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (514 î.Hr. - Herodot).
• Societatea geto-dacă se împarte în comati şi tarabostes.
• Religia geto-dacilor este politeistă.
• Geto-dacii au cunoştinte de scriere, botanică, astronomie, medicină, arhitectură şi artă.

sec. I i.Hr - sec. I d.Hr - perioada in care legaturile daco-romane s-au intensificat;

 Burebista (82-44 î.Hr.) „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.– a fost conducătorul get care a
unit pentru prima dată toate triburile daco-ge ilor sub o singură autoritate politică, punând
astfel bazele statului dac.
 Condi iile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.H.au fost:
 unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-ge ilor;
 dezvoltarea organizării sociale şi apari ia aristocra iei tribale (tarabostes,
pilleati);
 amenin ările externe ( în special din partea cel ilor din vest şi a romanilor care,
în expansiunea lor, se apropiaseră de zona Dunării).
 Unificarea triburilor geto-dace a fost realizată atât pe cale paşnică cât şi prin for a armelor.
Burebista a beneficiat de sprijinul direct acordat de marele preot al cultului zalmoxian,
Deceneu.
 Ca organizare, statul condus de Burebista era o monarhie cu pronun at caracter militar.
Hotarele sale se întindeau în nord până în Carpa ii Păduroşi, înspre răsărit până la gurile
Bugului, în vest până în Slovacia de azi, iar spre sud până la Mun ii Balcani.
 După moartea regelui dac asasinat de o parte a nobilimii geto-dace nemul umită de politica
de mână forte a lui Burebista ,statul dac s-a destrămat în patru, apoi în cinci entită i statale
distincte.
Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces
la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de pozi ia strategică
avantajoasă.

28 î.Hr (secolul VI). Dobrogea va intra în stăpânire romana

46 d.Hr - Dobrogea este anexata provinciei romane Moesia(Moesia Inferior); Zona istro-pontică (spaţiul
danubiano-pontic) este inclusă în graniţele statului roman.Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman
de Răsărit (devenit Imperiul Bizantin) până în anul 602.
Cea mai veche descriere a regiunii îi apar ine lui Herodot. Pe timpul acestuia, limita de nord era
Delta Dunării, iar prima men iune a numelui "Sci ia Mică" (Skythia Minor) este în Geografia lui
Strabon scrisă nu mai devreme de anul 20 î.Hr. i anul 23 d.Hr.

Decebal (87-106 d.Hr.) Decebal preia tronul regatului dac (numit de N. Iorga „noua confederaţie dacă”).conducător
dac ce a purtat ini ial numele de Diurpaneus, şi care a reuşit să refacă unitatea statului dac, în
condi iile agravării amenin ării romane.
Noul stat dac era mai redus teritorial decât în secolul I î.H. dar mai dezvoltat în plan economic şi
mai bine organizat militar, capitala sa fiind la Sarmizegetusa Basileion, în Mun ii Şureanu
(sud-vestul Transilvaniei).Domnia lui Decebal reprezintă perioada de apogeu a procesului istoric
pe care N. Iorga îl consideră „prima sinteză” autohtonă - „Regatul dacilor”.

In timpul lui Burebista , al doilea demnitar in stat era marele preot Deceneu, iar in timpul lui
Decebal al doilea demnitar in stat era viceregele Vezina, men ionat de Dio Cassius(autor
latin)

Atacurile Geto-Dacilor la sud de Dunăre in vremea impăra ilor Vespasian (69- 79), Domi ian
(81- 96),au determinat declanşarea războaielor daco- romane începute in iarna anului 85- 86,
când regele dac Duras i-a atacat pe romani la sud de Dunăre, dar a fost respins de Domi ian.
În anul 87 d.Hr-împăratul roman Domi ian trimite în Dacia o armată romană condusă de
Cornelius Fuscus.Lupta s-a dat la Tapae, dacii condu i de Diurpaneus, ob in victoria, acesta
devenind rege cu numele de Decebal (87-106), intrucât Duras i-a cedat tronul .
In anul 88 d.Hr-o nouă armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus, atacă Dacia, Decebal fiind
acum înfrânt (tot la Tapae).
Anul 89 d.Hr, se încheie pacea dintre Decebal şi Domi ian. Având caracterul unui compromis,
aceasta prevedea:
 transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei;
 acordarea de subsidii băneşti şi asisten ă din partea romanilor, utilizate pentru
întărirea capacită ii militare a statului dac.

Traian (98-117 d.Hr imparatul romanilor)

 Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul Romei a lui Traian (98-117). În
anul 101 izbucneşte primul război daco-roman (101-102). Decebal este înfrânt la Tapae. În
iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de alia ii săi, burii şi sarma ii, dar
este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor, prevedea :
 dărâmarea zidurilor cetă ilor dacice;
 cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei către romani;
 anularea politicii externe a lui Decebal.
 Între anii 105 şi 106 se desfăşoară cel de-al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este
cucerită, rezisten a dacilor este înfrântă.
 Decebal se sinucide (106). Dacia devine provincie romană.

101-102 şi 105-106 d.Hr - Războaiele daco-romane, încheiate cu victoria romanilor, au dus la

transformarea unei păr i a Daciei (106 d.Hr.) în provincie romană.

B. PREMISELE ŞI DESF ŞURAREA PROCESULUI DE ROMANIZARE A GETO-DACILOR

Etapele esen iale ale romanizării în Dacia au fost:

-etapa preromană (sec. I î.Hr. - sec I d.Hr.), când au avut loc numeroase contacte între
civiliza ia dacă şi cea romană;
-etapa stăpânirii romane (106-271 d.Hr.), cea mai profundă şi durabilă;
-etapa postromană (după 271-275 d.Hr.)
Prima etapă (faza preliminară: sec. I î.Hr. - mijlocul sec. I d.Hr.). Începutul
romanizării corespunde contactelor dintre geto-daci şi romani şi constă în familiarizarea
acestora cu elementele civilizaţiei romane. Predomină împrumuturile din creaţia materială
şi spirituală romană, reflectate în arhitectură, armament, ceramică, obiecte de podoabă,
monede, ritualuri şi mod de viaţă. Într-o primă etapă, aspecte materiale romane pătrund în
Dacia pe o cale neoficială, în general paşnică. Alte obiecte de provenienţă romană sunt
preluate de localnici şi pe cale violentă.
 A doua etapă (romanizarea oficială: mijlocul sec. I d.Hr - 275). A doua etapă a
lungului proces istoric de pătrundere a elementelor civilizaţiei romane în spaţiul
daco-moesian începe la mijlocul secolului I d.Hr. Alături de relaţiile paşnice, de colaborare
economică, se extind cele politice şi militare. Acestea din urmă sunt uneori de cooperare,
alteori de confruntare. Pentru autohtonii din dreapta Dunării (la mijlocul secolului I d.Hr.
spaţiul istro-pontic este integrat lumii romane), această etapă se suprapune primelor
decenii din „opera de romanizare oficială” (N. Iorga), în cadrul căreia geţii din „Dacia
scitică” învaţă limba latină şi „se fac romani” (cum scrie Vasile Pârvan). Noi elemente de
viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în stânga Dunării. Astfel, în
timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de către o minoritate foarte
firavă a societăţii dacice.

În anul 106, această a doua etapă se extinde din dreapta Dunării în stânga
fluviului, prin transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană. Procesul de
romanizare a dacilor este elementul fundamental pentru formarea limbii şi a poporului
român. Acest proces a avut în Dacia un caracter organizat şi dirijat prin intervenţia statului
roman, datorită importanţei de care se bucura provincia (potenţial economic, strategic,
militar). Factorii romanizării sunt: armata, administraţia, coloniştii, veteranii, urbanizarea,
economia, dreptul, viaţa religioasă şi culturală.

Colonizarea masivă a Daciei, mulţimea militarilor, apariţia şi dezvoltarea

oraşelor sunt aspecte hotărâtoare pentru romanizare. Afirmarea oraşelor dovedeşte
creşterea numărului de cetăţeni romani. Dinspre oraşe, elementele civilizatorii ale
confortului urban migrează spre lumea rurală. Numeroasele trupe cantonate în Dacia sunt
un focar de romanizare şi îndeplinesc o acţiune similară celei datorate coloniştilor. Militarii
activi şi veteranii care se stabileau în Dacia erau propagatori ai civilizaţiei romane. Prin
funcţiile municipale şi administrative pe care le exercitau, prin poziţia şi prestigiul de care
se bucurau, veteranii au transmis, până în îndepărtate aşezări rurale, modul de viaţă
roman şi au împrăştiat sămânţa roditoare a limbii latine.

Normele juridice introduse în vremea administraţiei romane conferă anumite

drepturi şi responsabilităţi comunităţilor urbane şi rurale. Normele romane se vor regăsi în
modul de a gândi şi de a acţiona al daco-romanilor şi vor sta la baza dreptului românesc de
mai târziu. Viaţa religioasă şi culturală a contribuit la romanizare prin folosirea limbii
latine şi preluarea zeităţilor romane de către autohtoni. Viaţa spirituală în Dacia se
caracterizează prin varietatea cultelor. În condiţiile prezenţei coloniştilor latinofoni şi a
trupelor romane, predomină zeităţile romane. Sincretismul religios şi fenomenul cunoscut
sub numele de interpretatio romana reprezintă premise reale ale romanizării dacilor. Viaţa
economică a Daciei Traiane a cunoscut o deosebită dezvoltare, fiind un important factor al
continuităţii daco-romane.

A treia etapă (desăvârşirea procesului de romanizare: 275 - sec. VII ) =

generalizarea procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii (şi în special romanizarea
dacilor liberi pătrunşi pe teritoriul fostei provincii Dacia).

Romanizarea geto-dacilor.

Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii

romane au fost:

- armata romană adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre;

- veteranii (solda i romani lăsa i la vatră, stabili i în Dacia);
- administra ia şi justi ia romană;
 - coloniştii latinofoni, aduşi masiv, din toate provinciile imperiului şi prezen i în toate
domeniile vie ii social-economice a provinciei;
- învă ământul în limba latină;
- religia romană. Au fost onora i în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva. S-au
manifestat următoarele fenomene religioase: sincretismul (amestecul atributelor unor
zei diferi i, inclusiv ale celor locali, într-un singur cult) şi interpretatio romana
(adorarea unor zeită i dacice sub nume romane).

C. CONTINUITATEA DACO-ROMAN DUP RETRAGEREA AURELIAN

271- 275 d.Hr -Retragerea armatei şi a administra iei romane din Dacia în vremea împăratului
Aurelian ,datorita pricolului pezentat de populatiile migratoare (go i, huni, gepizi, longobarzi,
avari, slavi)
Retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în vremea împăratului Aurelian (271- 275), a
constituit un eveniment cu implicaţii deosebite, provocând unele modificări de ordin economic, demografic şi
social-politic. S-a desfăşurat cea de-a treia fază a procesului de romanizare, în condiţiile marilor migraţii.
Teritoriul fostei provincii a continuat să fie locuit şi după anul 275 de o numeroasă populaţie – puternic
romanizată – daco--romanii şi coloniştii aduşi în timpul administraţiei romane. Intensitatea şi puternicul
impact al romanizării asupra autohtonilor au asigurat caracterul ireversibil al acestui proces.
Continuitatea populaţiei este atestată şi de permanentele legături cu romanitatea sud-dunăreană. Relaţiile
autohtonilor de la nordul Dunării de Jos cu lumea romană şi romano-bizantină au fost atât de intense, încât
nu au putut fi întrerupte nici de marile migraţii. Aceste legături au fost stimulate de menţinerea stăpânirii
romane în Dobrogea până la începutul sec. al VII-lea şi de reinstaurarea parţială şi vremelnică a
administraţiei Imperiului la nord de Dunăre în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (306 - 337) şi Justinian
(527 - 565).

2. AUTOHTONI ŞI MIGRATORI
După retragerea aurelian 271-275, profitând de plecarea armatei romane au
pătruns pe teritoriul ării noastre valuri de migratori :
1 -sarma ii-iazigii in Banat, men iona i de un autor latin Amiommus
Marcelinus.
2 - go ii germanici in Moldova şi Muntenia , dar au fost infrân i de huni în 376 d.H când
ostrogo ii au trecut în Transilvania
3 - gepizii care dup anul 454 d.H. s-au aşezat in vestul Banatului , Crişana si centrul
Transilvaniei.
4 - începând cu secolul VI d.H. daco-romanii au intrat în contact cu un nou val de migratori:
slavii, care au pătruns în Moldova şi la sud de Carpa i ( în Muntenia ) , ei numind inutul din
câmpia Munteniei-Vlaşca (Tara Vlahilor), ei fiind atesta i arheologic prin necropole ca cele de
la Nusfal u – S laj, Someşeni –Cluj, S rata- Monteoru, (sec .6-7 ) jud.Buz u.
secolul al IV-lea d.Hr - din cauza raidurilor de prada ale migratorilor care vizau in special orase,
vor determina retragerea popula iei urbane în zone mai ferite şi stingerea vie ii urbane la nord de
Dunăre (fenomenul demografic de reconversie rurală). Practic, până în secolul al XI-lea, la nord de
Dunăre nu vor mai exista oraşe,aşa explicându-se de ce, în limba română, terminologia referitoare la viaţa
urbană nu este de origine latină, ci, în special, de origine slavă.

În secolul al VI-lea are loc migraţia slavilor, care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia Română (Vlaşca -
„ţara românilor”). Pătrund în sud-estul Transilvaniei, iar în veacul următor în restul spaţiului intracarpatic,
apoi în Banat şi Oltenia. Pretutindeni, întâlnesc o cultură materială de factură romanică relativ uniformizată.
Pe acest temei, sunt asimilaţi de către romanici, mult mai numeroşi. În schimb, slavii îmbogăţesc
vocabularul băştinaşilor cu termeni referitori la instituţii, viaţa religioasă, hidronimie, toponimie, forme de
habitat, viaţă economică. Cuvinte de origine slavă: Bistriţa, Dîmboviţa, Prahova, Ialomiţa,
cneaz, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă etc.

In 602 d.H. slavii au trecut masiv la sud de Dunăre , dar nu to i , fapt ce a avut
mai multe consecin e:
1. ruperea romanit ii orientale (vorbitori de lb.latină din partea de răsărit a
Imperiului Roman ) în două mari grupuri: unul nord dun rean şi altul sud
dun rean,( Balcanic)
2. popula ia moeso-romanic a fost asimilată de slavi
3. românii din Balcani au fost disloca i, dar s-au regrupat in mun i, unde se află şi
azi sub numele de vlahi sau aromani
4. romanii de atunci au rămas o insula de latinitate în marele ocean de slavi.
5. romanii au pierdut controlul asupra Dunării , iar Dobrogea , organizata ca
provincie romană în vremea Impăratului Diocle ian ( 284-305) cu numele
Scitia Minor a ieşit şi ea de sub stăpânire romană.
6. slavii r maşi la nord de Dunăre au fost asimila i de daco-romani, superiori
numeric si cultural, dar au transmis influen e fonetice si de vocabular , numite
ad-stratul slav al limbii romane 20%
 Etnogeneza românească a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor
secole, al cărui rezultat a fost apari ia unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta cu italienii,
spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al romanită ii orientale.
 Principalele etape ale formării poporului român au fost:
- perioada stăpânirii romane (sec. II-III), când asupra dacilor şi-au exercitat influen a
romanizatoare armata, coloniştii, veteranii, administra ia romană, constituindu-se
astfel poporul daco-roman;
- perioada migra iilor, ulterioară retragerii aureliene, când fenomenul romanizării s-a
extins şi asupra dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o popula ie
daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-ge ilor şi moesilor din provincia
romană Moesia. Aceştia, cunoscu i cu numele de vlahi, vor fi vorbitorii dialectelor
limbii române: aromân, megleno-român, istro-român. Până la sfârşitul secolului al
VIII-lea, în timpul desfăşurării invaziei migratorilor, popula ia daco-romană se
transformă în popula ie românească, asimilând influen e din partea migratorilor
germanici şi mai ales a slavilor.
Trecerea sau aşezarea temporară a unor migratori în Dacia nu a însemnat distrugerea
romanită ii. Noii veni i rămâneau separa i de băştinaşi prin limbă, norme juridice, uneori prin
religie.

1. CREŞTINISMUL – FACTOR AL ROMANIZ RII. SINTEZA SPIRITUAL : CREŞTINISMUL

LA DACO-ROMANI.

Anii 303-304-Prin edictele emise de Diocle ian se atinge apogeul reprimării creştinismului în
Imperiul Roman.
În anul 313, împăra ii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului prin
Edictul de la Mediolanum (Edictul de la Milano), dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne
Anul 391 Interzicerea cultelor păgâne în vremea împăratului Theodosius (379-395) .

Dupa anul 395, când Theodosius I a împartit Imperiul Roman, se discuta despre doua forme de
romanitate: occidentala (italieni, francezi, portughezi, spanioli) si orientala (români).
La daco-romani s-a dezvoltat un creştinism de factură populară şi de orientare niceeană. Acesta a fost
probabil influenţat de misionarii proveniţi din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din
timpul împăratului Valens. Răspândirea creştinismului în limba latină în Dobrogea şi la nordul Dunării
constituie o dovadă a contactelor permanente ale populaţiei din aceste regiuni cu romanitatea orientală,
creştinarea daco-romanilor făcându-se prin misionari veniţi de la sud de Dunăre. Această realitate este
atestată de descoperirea unor obiecte paleo-creştine în mai multe zone ale ţării noastre (Donariul de la
Biertan –“donariul de bronz” de la Biertan (jud. Sibiu, sec al IV-lea d.Hr., un fragment dintr-un
candelabru cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”). Crucea de aur de la Histria Sec VI.
Creştinarea masivă a daco-romanilor s-a făcut în secolele IV-V d.Hr.
Rolul creştinismului ca factor de romanizare este demonstrat de terminologia bisericească din limba
română. Cel mai semnificativ în această privinţă este termenul biserică. Numai în limba română şi în
retoromană acest cuvânt s-a păstrat din latinescul basilica. În celelalte limbi romanice el derivând din
termenul grecesc ecclesia.

Propagarea creştinismului la popula ia romanică este sus inută de episcopiile care existau la sud
de Dunăre şi de locaşurile de cult descoperite la nord de fluviu [basilica de la Slăveni (sec. IV),
basilica de la Sucidava (sec. V) şi, probabil, basilica de la Drobeta (sec. V-VI)].

Vlah – istoria unui nume

La originea denumirii de vlah se afla numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De bello
Gallico”.De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe
vecinii din sud si apus (valh = roman si gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba
germana o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italica (wälcher).
Slavii, venind în contact nemijlocit cu lumea germana începând cu secolul al IX-lea, au preluat
acest termen. Chiar la începutul acestor contacte germano-slave, biograful apostolului slavilor,
Metodie, a aplicat italienilor denumirea de wlach, primita evident prin filiera germana.
Vlach înseamna asadar, un strain, un neslav de limba romanica. Termenul a cunoscut apoi
diferite variante: vlah la bizantini si la slavii sudici, voloh la slavii rasariteni, valachus în lumea
latino-catolica, blach la unguri,unde s-a transformat rapid în oláh etc. Aparitia acestui nume dat
românilor de catre straini în evul mediu,marcheaza sfârsitul etnogenezei române, el exprima
exact caracterul sau romanic, continutul de baza al expresiei fiind cel etnic.

Aşadar termenul de vlah înseamnă un străin, un neslav de limba romanică. El a cunoscut în

izvoarele medievale mai multe variante:
1. Vlah în izvoarele bizantine şi sud slave
2. Voloh – la slavii rasăriteni
3. Valachus – în lumea catolică latină
4. Blach – la unguri ,transformat apoi în Olah

D. FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Asemenea altor
popoare ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - românii vorbesc o limbă romanică, formată
pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman.
 Limba română
Face parte din familia limbilor neolatine, cu care este asemănătoare în privin a stratului
fundamental latin şi a etapelor de formare, corespunzătoare etnogenezei româneşti. Se
formează până în secolul al VIII-lea, când se poate vorbi de o limbă proto- sau străromânească.
Astfel, limba română prezintă o structură compusă din:
 substratul traco-dacic (circa 10% din fondul lexical de bază);
 stratul fundamental latin (60 % din vocabularular);
 adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în
limba română începând cu secolul al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja
încheiat).
O influen ă mai accentuată a rezultat din contactul cu limbile slave, mai ales cu cea sud-slavă,
care a devenit, în secolele IX-X,slava devine limba liturgică (limba în care se slujeau liturghiile în
biserică) şi mai târziu şi limba de cancelarie (limba în care erau redactate documentele oficiale
ale statului) .
Întrucât cuvintele şi influen ele slave târzii din limba română sunt de origine meridională şi
formate de-abia la sfârşitul primului mileniu, reiese clar că limba română era formată în
momentul în care aceste adaosuri lingvistice slave de sud au putut fi receptate. Prin urmare, nu
se poate vorbi despre o a treia componentă etnică şi lingvistică slavă în etnogeneza
românească.

Componentele de bază ale limbii române sunt: a) substratul lingvistic traco-dacic (circa
160-170 de cuvinte cu peste 1400 de derivate, ceea ce reprezintă 10% din lexicul
românesc); b) stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii române). La acestea se
adaugă unele influenţe slave (circa 20% din vocabular - adstrat). Restul de 10% reprezintă
împrumuturi din alte limbi realizate în decursul timpului (epoca medievală şi modernă).
Limba latină vorbită evoluează spre o limbă romanică unitară, de factură orientală,
denumită de lingvişti limba română comună (străromâna sau protoromâna). Deci, în
secolele VII-VIII, procesul de formare a limbii române era, în linii generale, încheiat.

Si în prezent, exista diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-roman, vorbit pe întregul
teritoriu al României, în Republica Moldova, precum si în comunitatile românesti din tarile vecine
(Ucraina, Serbia,Bulgaria, Ungaria), si dialectele sud-dunarene – dialectul aromân,
istro-român si megleno-român.
Diferente locale de mica importanta caracterizeaza diferite graiuri – oltenesc, maramuresan,
moldovenesc etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare
create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea, limba româna literara pe care o vorbim
si o scriem si astazi.

secolul al VIII-lea şi în cursul celui următor ilustrează încheierea îndelungatului şi complexului

proces istoric, etno-lingvistic şi cultural de formare a poporului român .

Cultura Dridu evidenţiază încheierea, în linii generale, a procesului de formare a poporului român (etnogeneza) in secolele VIII-IX

A. ROMÂNII ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII

Sec VII-lea – al XI-lea, descoperiri arheologice : diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte
obiecte apar inând comunită ilor autohtone fiind descoperite în aşezări precum Brateiu (jude ul
Sibiu), Poian (jude ul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a
românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
Primii care s-au referit la originea romană a românilor au fost cronicarii (bizantini, slavi, maghiari
etc.)
in sec al VII-lea, autohtonii datorită limbii sunt mentionati cu termenul de „romani” in tratatul
militar Strategikon, scris de imparatul bizantin Mauricius.

Inaintand cronologic pe firul istoric, in secolul al VIII-lea, informatiile se inmultesc.

Apare insemnarea de la Castamonitu(o manastire situate in Sudul Greciei), in care apar
mentionati vlaho-rinchinii de pe raul Rinkos. Totodata, in lucrarea “Cronographia”,
Theophanes Confesor face referire la prima forma pastrata din limba protoromaneasca, si
anume indemnul rostit de un soldat :”Torna, torna fratre!”.

O alta sursa o reprezinta

“Cronica rusa de la Kiev/ Cea mai veche cronica rusa”,din secolul XI

• Romanitatea românilor în viziunea istoricilor straini

(1) – Românii vazuti de orientali

secolul VII -imparatul bizantin Mauricius in tratatul militar Strategikon face referiri: • Prima
atestare a elementului romanic la nord de Dunare;
• Populatia datorită limbii e desemnata sub numele de „romani”.

secolul IX - Moise Chorenati,geograf armean in „Geografia” face referiri :•„tara necunoscuta

ce-i zic Balak-Valahia”
În secolul 9, Geografia Armean a lui Moise Coronatti men iona o ară necunoscută Balak ( ara Valahilor)

secolul IX- Cronica turca "Ogüzname" face referiri • Scrie despre o tara a vlahilor
(Ulak-ili)
Tot în secolul 9, vechea cronică turcă, Oguzname (Legenda despre Oguz-han) îi men iona şi
pe români Ulakes (Vlahi) şi ara lor Ulak’ili (Tara Vlahilor)

secolul X (912-959)- Constantin VII Porfirogenetul in " Despre administrarea imperiului" face
referiri: •Aminteste de asezarea slavilor în Balcani si înfatiseaza întrepatrunderea lumii slave cu
cea româneasca straveche,numindu-i pe cei din urma cu termenul de romani, în vreme ce
pentru bizantini foloseste denumirea de romei.
•„Acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume
pâna în ziua de astazi”.

Secolul X (anii 980-1020) - împăratul bizantin Vasile II Macedoneanul in "Documente imperiale

bizantine" face referiri in 980 despre poporul român,sub numele de vlahi. Si in 1020 Referire
despre poporul român.

secolul XI - cronicarul bizantin Kekaumenos în Sfaturile şi povestirile sale îi men iona pe vlahii
sud dunăreni în apropierea Dunării şi Sajo(Saos) (Sava de azi)

mijlocul sec. XI- Gardizi,geograf persan in "Podoaba istoriilor" face referiri : • Stire despre
originea poporului român. Referindu-se la români, îi plaseaza între slavi (bulgari), rusi si unguri,
într-un spatiu cuprins între Dunare si un „munte mare”, probabil Muntii Carpati.
secolul XII- Ioan Kynnamos In "Epitome",Secretar al împaratului Manuel Comnenul care a
organizat o expedi ie militară contra ungurilor în 1167, a străbătut teritoriile nord-dunărene , prilej
cu care i-a cunoscut pe români, despre care scria că “sunt coloni romani pentru c au venit
de mult din Italia “

În secolul XIII- cel de-al treilea conducător al statului româno-bulgar al As neştilor , Ioni cel
Frumos (1197-1207 ) din nordul Peninsulei Balcanice , în coresponden a lui cu Papa Inocentiu
al III lea vorbea de caracterul latin al poporului şi limbii romane.

(2) – Românii vazuti de occidentali

Şi cronicarii maghiari îi men ionau pe români:

secolul XII-Anonymus ,Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa Gesta Hungarorum
(Faptele ungurilor) arata ca la sosirea ungurilor in Pannonia, ungurii au găsit în Pannonia slavi,
bulgari şi „blachi, adic p storii romanilor”.

secolul XIII-Simon de Keza cronicar secui in "Gesta Hunnorum et Hungarorum" (Faptele hunilor
şi ale ungurilor) nota că românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila (sec
5 d.H), romanii, locuitori ai oraşelor (civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost
p storii şi agricultorii acestora, au r mas de bun voie în Pannonia”.
Atat Anonymous cat si Simon de Keza Admit explicit prezenta „vlahilor” sau a „pastorilor si
colonilor” romanilor în bazinul Dunarii, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a lui Attila.

Un foarte bun cunoscator al românilor a fost Martin Opitz (sec al XII-lea), care a gasit o
confirmare a originii romane a poporului român si a limbii române, considerata cea mai apropiata
de latina dintre limbile romanice (si in obiceiurile populare romanesti).

Umanistii

Preocuparea umanistilor fata de români se datora interesului occidentalilor de a stavili ofensiva

otomana si din preocuparea pentru antichitatea clasica, pentru vestigiile materiale sau limbile
antice. In sec XV-XVI, umanisti precum Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della
Valle (primul carturar care a reprodus o propozitie in limba română), Johannes Leunclavius,
Antonio Bonfinius sunt preocupati sa explice existenta insulelor de romanitate din Europa
Rasariteana si sa cunoasca poporul roman care daduse mari luptatori antiotomani si pentru
cauza crestinismului. a to i, ideea descenden ei românilor din ,,coloniile romanilor”, aduse de
Traian la nord de Dunăre, stă la baza teoriei umaniste asupra autohtoniei românilor, asociată cu
latinitatea limbii lor. Unul din argumentele de căpetenie în sprijinul romanită ii şi autohtoniei
românilor este numele de „romani”, pe care românii înşişi şi-l dau.

secolul XV-Poggio Bracciolini • Primul umanist italian care afirma originea romana a poporului
român.
• Afirma continuitatea elementului roman în Tarile Române, locuite de o populatie romana de
la Traian încoace , si care nu si-a pierdut uzul limbii latine, transformata în limba româna.
• Era prima data când s-a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spatiul
românesc de cunoscatori ai limbii latine.
Contemporanul său Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că
„invocau cu mândrie originea lor romană”,
secolul XV-Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius II) in " Cosmografia " (1501)
• A influentat ca niciun alt istoric din epoca, opiniile despre originile romane ale poporului român.
• În legatura cu textele referitoare la Tarile Române, acesta si-a cules informatiile de la misionarii
dominicani si franciscani.

secolul XV-Atenienii Demetrie si Laonic Chalcocondil • Stiri despre români.

• Primii, care dupa veacuri de gândire medievala, revin la teoria antica elina, care identifica
limba cu neamul.
Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, afirmă originea latină a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi”
pe cei din sudul fluviului. mijlocul sec.XV

secolul XV-Antonio Bonfini in "Decadele" afirma ca •„românii sunt urmasii coloniei si ai

legiunilor romane din Dacia; acest adevar e dovedit de limba lor romana, pentru care
românii s-au luptat, tinând la ea mai mult decât la propria lor fiinta”.
Antonio Bonfini, trăind la curtea regelui Ungariei Matei Corvin , preciza că „din legiunile şi din
coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilal i împăra i s-au tras românii”, exprimându-şi totodată
admira ia pentru modul cum a supravie uit „vechea limbă a Romei printre români”.

Filippo Buonaccorsi Sec XV (a doua jumătate) de la Curtea Iagellona a Poloniei a călătorit în

Moldova, i-a cunoscut pe localnici si afla despre „descendenţa românilor din colonişti romani”.

secolul XVI-Francesco della Valle (primul carturar care a reprodus o propozitie in limba română,
„Sti Rominest” („Ştii româneşte?”),) in "Însemnari despre originea, obiceiurile si orasele
românilor(1532) " si Antonio Verancsics in "Descrierea Transilvaniei,Moldovei si Tarii Românesti
(dupa 1549) " : • Aduc în discutie legatura dintre limba româna si limba latina.
• Si-au bazat în afirmatiile lordespre romanitatea românilor pe cunoasterea directa a acestora.

secolul XVI (1514 )-Jan Laski •Episcop de Gnezno • Vorbind în Conciliul din Lateran (1514)
despre Moldova, a semnalat originea romana a populatiei „caci ei spun ca sunt osteni de
odinioara ai romanilor”.

Anton Verancsics (1504-1573)- umanist erudit de origine dalmată , primat al Ungariei. A locuit
o vreme la Alba Iulia .Autor al lucrării „Descrierea Transilvaniei ,Moldovei i ării Române ti”,
după anul 1549 confirmă în opera sa existen a unei conştiin e a descenden ei latine a românilor.
Bătălia de la Mohacs, soldată cu ocuparea celei mai mari părţi a Ungariei de către turci. Transilvania rămâne ultima redută a
Ungariei. 1526

• Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spatiul românesc

(1) cronicari din spatiul românesc:

Tot în secolul 16 au fost trei mari realiz ri:

- începutul scrisului în limba română
- prima afirmare a limbii române
- începutul tiparului românesc, unde s-a remarcat diaconul Coresi ce a tipărit Psaltirea din
1570.
Tiparul românesc a prilejuit o puternica afimare a constiintei de neam si de origine in tipariturile
bisericesti. Diaconul Coresi justifica, in Psaltirea sa din 1570, tiparirea de carti romanesti: “mai
toate neamurile au cuvantul lui Dumnezeu in limba lor, numai noi rumânii n-avem”.

Nicolaus Olahus (1493-1568) – lucrare: Hungaria

− umanist de anvergura europeana, de origine româna
− a avut înalte demnitati religioase si laice în Regatul ungar (arhiepiscop de Strigoniu si primat al
Ungariei, vicerege al coroanei Ungariei în 1562)
− primul român care a sustinut unitatea de neam, limba, obiceiuri si religie a românilor
− considera ca românii din Moldova, Tara Româneasca si Transilvania sunt descendentii
colonistilor romani, ceea ce explica limba lor latina

Johanes Honterus - originar din Brasov, înscrie pe harta sa (1542) numele Dacia pe întreg
teritoriul locuit de români

Apogeul culturii medievale româneşti a fost reprezentat de secolul 17, deoarece au apărut
primele cronici în română :

1.Grigore Ureche (cca 1590-1647) în Letopise ul ării Moldovei de la întemeiere până la

domnia lui Aron − observa asemanarea dintre cuvintele românesti si cele latinesti, de unde
concluzia originii comune a românilor din Moldova, Transilvania si Tara Româneasca, lansând
sintagma: ’’De la Rîm ne tragem şi cu a lor limb n-i amestecat graiul’’

2.Miron Costin (1633-1691) sublinia în Letopise ul .Moldovei „de la Aron Vodă la Dabija
Vodă” că ....istoria românilor trebuie să înceapă cu cea a dacilor cuceri i de Traian, considerat
de el „cel dintâi desc lec tor”. Opera sa de bază a fost „De neamul moldovenilor” prima
consacrată exclusiv analizei originii române a poporului român.
− în conceptia lui, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriti si supusi de romanii
lui Traian, care era considerat descalecatul cel dintâi
− la retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toti romanii, ci multi au ramas pe loc, rezistând
navalirilor barbare
− din aceste elemente s-a nascut poporul român
− originea sa era atestata atât de numele pe care si l-au dat însisi românii din toate tinuturile
românesti, cât si de numele dat românilor de catre straini
− romanitatea românilor era dovedita (în opinia cronicarului) de latinitatea limbii lor din care
reproducea
o lista impresionanta de cuvinte, dar si urmele lasate de romani în fosta Dacie
− lucrarea sa, reprezinta în istoria literaturii române primul tratat savant consacrat exclusiv
analizei originii neamului

Stolnicul Constantin Cantacuzino (cca. 1640-1714) – lucrare: a tipărit la Padova în 1700

’Istoria rii Românesti ‘’
− lucrarea sa a fost redactata cam în aceeasi perioada cu opera majora a lui Miron Costin.
− deosebire: exprimarea cea mai clara si mai concisa a existentei constiintei romanitatii la
români
− sustinea ca „românii tin si cred ca sunt urmasi ai romanilor si se mândresc cu aceasta
descendenta glorioasa”
Dimitrie Cantemir 1673-1723

– lucrare: Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor (1719 - 1722)

− pâna la Cantemir lumea savanta româneasca apela la productia stiintifica externa pentru
argumentarea si demonstrarea stiintifica a originii romane a românilor
− începând cu opera lui – acest raport se inverseaza: lumea savanta europeana apeleaza la
savanti români pentru a afla argumentarea si dovezile romanitatii
− lucrarea dedicata exclusiv problemei romanitatii românilor - avea 343 de foi în manuscris în
varianta româneasca
− fata de cronicarii anteriori, C. inaugureaza prestigiosul efort al istoriografiei române de a
determina si fixa locul românilor în istoria universala
− elementele de baza ale conceptiei lui C. despre originea românilor sunt: descendenta pur
romana din Traian („saditorul si rasaditorul nostru”), staruinta neîntrerupta si unitatea
romano-moldo-vlahilor în spatiul carpato-danubian
− C. sustinea ca dacii au fost exterminati complet din provincia cucerita, urmând sa fie
colonizata cu romani
− sustinea cu tarie dainuirea elementului roman si dupa retragerea aureliana
− Hronicul – cea mai întinsa lucrare istorica de analiza a originii românilor (a fost depasita în
detaliu, dar în ansamblul ei nu înca)
În Descriptio Moldaviae, lucrare scrisă în latină la cererea Academiei din Berlin, Dimitrie
Cantemir abordează în treacăt problema romanită ii românilor. 1714-1716

Cronicarii moldoveni şi munteni vor transfera chestiunea romanită ii din sfera tradi iei în cea a
istoriografiei , iar Şcoala Ardelean va face din aceasta o armă de lupta pentru emanciparea
na ională şi socială.

Martin Opitz , cronicar sas în secolul 17, arăta că limba română e cea mai apropiată de latină ,
precum şi obiceiurile populare, care pentru el erau argumente pentru a demonstra romanitatea
românilor.

Unirea Principatelor 24 ianuarie 1859.

Cucerirea Independen ei 1877 – 1878
Marea Unire – 1 decembrie 1918

Aceasta idée a îmbrăcat forma daco-românismului ( ideologie ra ional care sus inea
constituirea unui stat românesc în vatra vechii Dacii).
Reprezentan ii Şcolii Ardelene:
- Samuil Micu
- Petru Maior
- Gheorghe Sincai
- Ion Budai Deleanu

Secolul XVII a marcat în istoria culturii medievale românesti emanciparea definitiva de

slavonism si deprinderea de tiparele bizantine. Aceasta schimbare radicala în viata
spirituala a românilor se poate constata si în evolutia ideii de romanitate. Asupra acestei
idei, si-au exercitat o înrâurire decisiva, cronicari umanisti din veacul al XVII-lea.
(2) Cronicarii sasi din Transilvania
Efervescenta cu care au aparut scrierile cronicarilor români a fost dublata de cronicarii sasi din
Transilvania, care în a doua jumatate a secolului XVII au adoptat o teorie umanista germana cu
scopul de a demonstra presupusa lor origine daca. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost
afirmarea de catre ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor sasi a venit de la
identificarea dacilor cu gotii.
Aceasta confuzie teorie a fost desfiintata cu argumente de comitele sasilor Valentin Frank von
Frankenstein, dupa care a disparut cu totul în secolul XVIII. Cu toate acestea, istoricii sasi au
continuat sa afirme în lucrarile lor originea latina a românilor.

Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la raspândirea în afara mediului românesc a
teoriei originii romane a românilor a fost brasoveanul Martin Schmeitzel (1679 - 1747),. El a
predat ani de-a rândul la universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei si a
popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a românilor;.

Afirmarea romanitatii românilor nu se întâlneste numai în lucrari sasesti, ci si în cele despre

secui. Astfel, într-o scriere iezuita de la începutul secolului XVIII despre secui se afirma în doua
rânduri ca toti românii din cele 3 tari române nu sunt altii decât urmasii romanilor.

C. POLITIZAREA ROMANIT II ROMÂNILOR

In sec. al XVI-lea, romanitatea românilor devine parte componenta a ideologiei politice fie a
papalitatii, fie a unor monarhi, pentru a-si sustine pretentiile politico-spirituale. Cei care se
considerau mostenitorii politici ai Romei (Papa sau Imparatul romano-german) puneau accent
pe apartenenta antica a Daciei la Imperiul Roman, pretentiile lor asupra Tarilor Romane fiind
infatisate ca un fel de recucerire.
Sec. al XVI-lea este perioada unor mari transformari atat in Europa (Renasterea,
descoperirea Lumii Noi, Reforma) cat si in Tarile Romane (apogeul Imperiului otoman si aparitia
scrisului si tiparului in limba romana). Situatia din ce in ce mai dificila a Tarilor Romane a caror
autonomie era tot mai afectata, a determinat reluarea luptei antiotomane a romanilor in timpul lui
Mihai Viteazul.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epoca în istoria românilor, dar si în cea a ideii romanitatii
lor.
Gratie victoriilor stralucite obtinute de domnul român împotriva ostilor turco-tatare, românii au
devenit cunoscuti în întreaga Europa. Cunoasterea originii lor romane, a depasit cadrul relativ
restrâns al umanistilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societatii europene.
Stapânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însa ostilitatea nobilimii maghiare,
reflectata puternic în izvoarele vremii.
Aceasta schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al
lui Stefan Szamosközy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg si Padova a
publicat o lucrare (1593) în care a dedicat un capitol Daciei romane, unde scria ca „românii
sunt urmasii romanilor”, descendenta lor fiind atestata de limba acestora, care s-a desprins
din limba latina. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stapânirii lui Mihai Viteazul în
Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai („Nero
versus”). Schimbarea de atitudine s-a manifestat si în privinta opiniei sale în privinta românilor:
„ei nu mai erau înruditi si nici urmasi ai romanilor.”
Szamoskozy a fost combatut de carturarii sasi Laurentius Toppeltinus si Johann Troster in 1602,
utimul autor al unei lucrari despre Dacia in care afirma ca “românii de azi ce traiesc in Tara
Romaneasca, Moldova si muntii Transilvaniei nu sunt decat urmasii legiunilor romane”, prin
urmare “cei mai vechi locuitori ai acestei tari”.

Cuvinte dusmanoase la adresa românilor, dupa momentul Mihai Viteazul au existat si la alti
cronicari maghiari ai vremii. Cert este faptul ca reprezentantii nobilimii maghiare l-au urât pe
Mihai Viteazul si pozitia lor s-a reflectat atât în actele oficiale ale vremii cât si în istoriografia
maghiara. Nu toti reprezentantii nobilimii maghiare de la cumpana secolelor XVI-XVII au
fost ostili românilor.
Aceste pozitii obiective se întâlnesc, mai ales la autorii maghiari din afara Transilvaniei, care
nu considerau ca românii ar ameninta stirbirea privilegiilor traditionale ale „natiunii maghiare”.
Asa este cazul episcopului Nicolae Istvánffy, istoric si diplomat al împaratului Rudolf al II-lea ,
care considera ca romanii nu puneau in pericol privilegiile traditionale ale “natiunii maghiare”.
Mai tarziu, Benko Ioszef, in cartea “Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus” (1778),
arata ca la abandonarea provinciei traiane “multi romani impreuna cu dacii indigeni au ramas pe
loc”.

David Herman (sec al XVIII-lea) arata ca ”atat cei de dincolo de Carpati, cat si cei din
Transilvania, isi trag originile si numele, ba chiar si limba romana, din colonistii adusi de Traian”.
La mijlocul sec. al XVIII-lea, Huszti Andras 1791, sustine teoria descendentei românilor din
romani: “Nici o natiune nu are limba atat de apropiata de acea veche romana ca natiunea
valahilor, ceea ce este un semn sigur si care nu poate insela ca ei sunt in Transilvania urmasii
vechilor colonii romane.”

În a doua jumatate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomana se reflecta si în marturiile

despre români. În acest context apare si cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam.
Autorul a urmarit istoria Croatiei si a Dalmatiei, dar a facut si consideratii asupra vecinilor. Astfel,
ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutarii originii romane a poporului român.
Cronicarul si-a exprimat anumite dubii si rezerve cu privire la românii nord-dunareni. El nu a
negat continuitatea elementului roman în Dacia traiana, dar a sustinut ca el a fost sporit
printr-o imigrare provocata de catre bulgari de la sud la nord de Dunare.
Teoria lui Lucius a trecut neobservata timp de un secol. Abia în a doua jumatate a secolului al
XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentara pentru sustinerea unor teorii care
reprezentau arme ideologice în combaterea revendicarilor politice ale românilor. Istoricul
austriac I.Chr. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însa, în buna parte prin
eliminarea afirmarii staruintei elementului roman în Dacia postaureliana, printr-o deplasare
cronologica a amintitei implantari romane din initiativa bulgara, adaugându-i-se nuanta
preiorativa din „teoria exilatilor si raufacatorilor” lansata de istoriografia umanista polona.

Etnogeneza românilor a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea
mişcării de emancipare na ională a românilor din Transilvania. Atunci când, spre sfârşitul
secolului al XVII-lea şi în secolul următor, primele semne ale unei conştiin e na ionale moderne
apar în întreaga Europă, problema originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă
istorică în problemă politică. Conflictul acut între „Europa imperiilor” şi „Europa na iunilor” se
complică în Transilvania din cauza tensiunii între interesele domina iei austriece şi revendicările
na ionale maghiare, ambele în contradic ie cu aspira iile de emancipare ale românilor. Bătălia
politică şi simbolică pentru întâietate în Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după
lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar,
ocupând astfel un loc deosebit de important în imaginarul politic şi istoric al na iunii maghiare.
Pe de altă parte, în pofida faptului că românii reprezentau peste 60% din popula ia Transilvaniei,
ei continuau să fie considera i „na iune tolerată”. Acest statut inferior al românilor era justificat de
beneficiarii lui - cele trei na iuni privilegiate, maghiarii, saşii şi secuii - prin argumente
confesionale (spre deosebire de ceilal i locuitori ai Transilvaniei, românii erau ortodocşi) şi prin
argumentul pretinsei întâietă i a celor trei na iuni privilegiate pe pământul Transilvaniei. Or,
unirea unei păr i a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-catolicii), realizată
de casa de Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradi ională favorabilă na iunilor privilegiate,
iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceştia, departe de a fi nou veni i,
i-au precedat pe cuceritorii maghiari în inuturile de dincolo de mun i, conferind popula iei de
origine latină o superioritate de civiliza ie şi de tradi ie greu de împăcat cu condi ia lor de na iune
tolerată.
Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea popula iei romanice în inuturile carpato-dunărene nu a
fost pusă serios la îndoială, fiind considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei,
Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi
locuitori ai Transilvaniei”. De asemenea, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice
Transilvane, recunoştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar
istoricul Huszti Andras afirma în acelaşi an: „Nicio na iune nu are limba atât de apropiată de
acea veche romană ca na iunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că
ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”.

Secolul al XVIII-lea aduce politizarea problemei, pe fondul afrimarii miscarii de

emancipare nationala din Transilvania. Evenimentele derulate isi au punctul de plecare in
1699, cand Transilvania a intrat oficia lsub stapanirea Imperiul Habsburgic, prin pacea de
la Karlowitz. In 1698 s-a intrunit Sinodul de la Alba Iulia,format din 38 de protopopi romani
ortodocsi care aceepta unirea cu Biserica Romei si astfel ia fiinta Biserica Greco-Catolica.
In 1699, Imparatul da niste diplome prin care recunoaste drepturile protopopilor iar in
1701 le extinde aceste patente asupra celorlalti romani greco-catolici. Maghiarii se opun
aplicarii acestor norme. In 1728, Ioan Inochentie Micu, inobilat cu particula “klein”,
episcope greco-catolic, alcatuieste memorii, “supplex libellus”. In 1744, I.I.Micu trimite
aceste memorii imparatesei Maria Tereza, la Viena si le fundamenteaza cu argumente
istorice, filozofice si umanitare. I.I.Micu convoaca apoi la Blaj un sinod, format din cele
doua biserici.
Maria Tereza il exileaza la Roma, unde va muri in 1768. Ideile sale sunt preluate si
dezvoltate de preoti, patrund in mediile intelectuale, in randul negustorimii, functionarilor
romani care se aflau in administratia Imperiului.In 1784, are loc rascoala lui Horia, Closca
si Crisan. In 1791, se alcatuieste primul program politicromanesc, “ Supplex Libellus
Valachorum”.

Dar, pentru popula ia majoritară a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul

luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a rândul de „na iunile privilegiate”. De aceea,
mul i erudi i, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au convins ei înşişi, şi s-au străduit să
dovedească întregii lumi savante şi politice a vremii, că este cu neputin ă ca românii din
Transilvania să fie urmaşii direc i ai popula iei romane şi romanizate din provincia Dacia. Unirea
cu Roma dă, în schimb, un nou imbold aspira iei românilor pentru drepturi egale cu celelalte
na iuni şi confesiuni creştine din inuturile transcarpatice. Începută de episcopul Inocen iu
Micu-Klein şi continuată de grupul de intelectuali din Şcoala Ardeleană ( - Gheorghe Şincai,
Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a românilor ardeleni are
drept principală direc ie afirmarea legitimită ii revendicărilor popula iei româneşti din imperiu în
calitatea sa de moştenitoare directă a Romei antice. Savan ii din Şcoala Ardeleană au dovedit
latinitatea limbii române şi a poporului român, ceea ce argumenta existen a sa neîntreruptă ca
popula ie autohtonă în Transilvania, ca şi în celelalte inuturi locuite de români. Argumentele
acestor revendicări au fost sintetizate într-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum,
adresat în 1791 Cur ii de la Viena. În Supplex se subliniază că românii sunt cei mai vechi
locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Tot în această perioadă,
reprezentan ii Şcolii Ardelene sus in ideea originii latine a românilor, apărând însă şi
aşa-numitele exagerări latiniste, care neagă complet rolul componentei dacice în formarea
poporului român, afirmând originea romană pură a românilor.

În aceasta atmosfera a fost lansata „teoria imigrationista” a lui Franz Sulzer ofiter de justitie al
armatei austriece, sustinea in lucrarea “Istoria dacilor transalpini” (1781) ca românii s-au
nascut ca popor la sud de Dunare, într-un spatiu neprecizat, undeva între bulgari si
albanezi, de la care au preluat influente de limba, precum si credinta ortodoxa. De aici,
ei au emigrat catre mijlocul secolului XIII în nordul Dunarii si Transilvania, unde îi vor gasi
stabiliti pe unguri si sasi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida parerea unanima din cultura si
stiinta istorica europeana, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
urmasi ai romanilor lui Traian. La lucrarea lui Sulzer au aderat si istoricii Eder, Bolla Marton si I.
Ch. Engel.Acestia identificau absenta surselor scrise asupra romanilor in mileniul marilor migratii
cu absenta românilor insăsi. In replica, invatatul sas Michael Lebrecht scria chiar in timpul
rascoalei lui Horea (1784) ca românii, ca urmasi ai romanilor, sunt « cei mai vechi locuitori ai
acestei regiuni ».
Netemeinicia afirmatiilor lui Sulzer a fost reliefata si de marele slavist Paul Iosef Schafarik, care
sustinea (1844) ca «valahii de la nord si de la sud de fluviu au toti aceeasi origine» evoluand
din «amestecul tracilor si geto-dacilor cu romanii».

Ion Inochentie Clain(KLEIN) (1692-1768) - episcopul unit i unicul român din Dieta
Transilvaniei. A activat pentru recunoa terea drepturilor poporului său utilizând argumentele
romanita ii românilor ,vechimea ,numărul i continuitatea urma ilor Romei în
Transilvania.

Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Petru Maior,Ion Budai-Deleanu -corifeii colii Ardelene.

La cumpăna secolelor XVIII-XIX, istoriografia din Principate, intrată o dată cu domniile fanariote
în etapa influen ei greceşti, aborda ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană. Acest
punct de vedere se regăseşte la istoricii greci stabili i în Principate (Daniel Philiphide, Dionisie
Fotino), dar şi la românii Ienăchi ă Văcărescu sau Naum Râmniceanu. Istoriografia românească
a secolului al XIX-lea a evoluat însă pe coordonatele na ionale trasate de Şcoala Ardeleană.
Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mul i ardeleni ocupau pozi ii importante în
sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care
considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei şi care urmărea să „purifice” limba
română pentru a o apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul
limbii românei care a constituit apogeul acestei tendin e. A.T. Laurian a scos din dic ionar
elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag
cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala
latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a continuat să existe o unanimitate cu
privire la originea pur romană a românilor. Reprezentan ii romantismului nu au insistat asupra
dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice
prin eviden ierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al acestora. Începutul l-a făcut Mihail
Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui Decebal, „cel mai
însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
Odata cu formarea statului national român si dobândirea independentei, precum si cu impunerea
curentului pozitivist în cercetarea istorica, teza originii pur latine a poporului român a început sa fie
considerata o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P.Hasdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Autorul
demonstra ca Scoala Ardeleana si continuatorii ei au facut o interpretare fortata a izvoarelor antice,
„împutinarea barbatilor” facuta de Eutropius fiind amplificata în mod abuziv, în sensul exterminarii unui
neam întreg. Dacii nu au pierit (concluzia lui Hasdeu) si nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani
puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta asadar, ca poporul român s-a format din câteva elemente din
care niciunul nu a fost predominant. Hasdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrari bine argumentate,
ca substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Hasdeu a formulat si teoria circulatiei
cuvintelor, aratând ca structura unei limbi nu este data de numarul brut al cuvintelor ci de circulatia acestora,
deoarece sunt cuvinte aproape uitate, depozitate în dictionare, altele însa folosite de nenumarate ori. El a
demonstrat ca slavismele din limba româna, cu toate ca nu sunt putine, în circulatia lor, adica în activitatea
vitala a graiului românesc, ele se pierd aproape cu desavârsire în latinisme. Tot el a precizat ca se pot
alcatui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latina, dar nicio propozitie cu cuvinte exclusiv de alte origini.

Dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigrationismul este readus cu si mai multa
tarie în dezbaterile istoricilor de catre un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria
imigrationistă a lui Sulzer este reluata si îmbogatita într-o lucrare ce va deveni fundamentala
pentru adversarii continuitatii, iar teoria imigrationista va fi denumita teoria roesleriana..a fost
sistematizata in sec. al XIX-lea in lucrarea «Studii Românesti». Cercetari cu privire la istoria
veche a Romaniei (1871 Leipzig), dupa instaurarea dualismului austro-ungar in anul 1867; din
Imperiul Austro-Ungar faceau parte Transilvania, Banatul si Bucovina. Folosind izvoare istorice
latine târzii şi nesigure, el afirmă, în lucrarea sa Studii româneşti, apărută la Viena (1871) că:
- dacii ar fi fost extermina i în războaiele cu romanii (este invocată o afirma ie a scriitorului roman
Eutropius - ,,[... ] căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui
Decibalus”);
- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări;
- perioada de 165 de ani (foarte scurtă la scară istorică), cât a durat administra ia imperială în
Dacia, nu ar fi fost suficientă pentru romanizarea provinciei;
- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga popula ie romanizată din provincia Dacia la sud de
Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român;
- deoarece dacii rămaşi în via ă trăiau izola i, la retragerea aureliană Dacia a rămas pustie;
- poporul român şi limba română s-au format în sudul Dunării, în centrul sau vestul Peninsulei
Balcanice, de unde au trecut în stânga fluviului;
- românii ar fi un popor de păstori nomazi;
- nu există ştiri care să ateste prezen a românilor la nord de Dunăre în „mileniul întunecat”;
- la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un inut pustiu, pe care coroana ungară
I-ar fi anexat şi populat, instalând apoi şi colonişti germani pentru a-i apăra grani ele. Abia după
marea ciumă din secolul al XIV-lea, inuturile de dincolo de Carpa i, pustiite de molimă, ar fi fost
colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpa i şi de Dunăre.

În aşa-zisa argumentare a faptului că românii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Robert
Roesler se referă la existenta unor elemente lexicale comune în limbile română şi albaneză, la
lipsa elementelor germanice din limba română, la asemănarea dintre dialectul daco-român şi
macedo-român. Varietatea izvoarelor istorice demonstrează netemeinicia teoriei imigra ioniste.
Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de
alte lucrări savante, ci şi de manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând
imaginarul na ionalist maghiar. Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi arheologice şi
epi-grafice ale prezen ei dacilor sub stăpânirea romană şi ale rămânerii popula iei daco-romane
în fosta provincie, ştiin a istorică românească şi străină aducând argumente şi dovezi
incontestabile privind latinitatea şi continuitatea românilor. Istoricii şi lingviştii români din secolul
 al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare
număr de dovezi referitoare atât la vechile popula ii getice şi dacice din spa iul
carpato-danubian, cât şi la continui-tatea popula iei romanizate pe teritoriul fostelor provincii
Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia
oficială maghiară.
Ea a fost combatuta de istoricii români incepand cu cei din Scoala Ardeleana si pana
astazi, precum si un numar insemnat de istorici straini (E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung, C.
Patsch, L Homo, Paul Mackendrick).
istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arata ca in Dacia,
dupa retragerea aureliana, a ramas “o parte insemnata din locuitorii ei , care mai mare groaza
aveau de migrare decat de stapanitorul got”. De la acesti locuitori vor deprinde
migratorii “agricultura si placerile lumii civilizate”.

Istoricul Lucian Boia sublinia ca „negarea continuitatii românesti si aducerea românilor la sud
de Dunare a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea,
continuând sa fie un punct de dogma în istoriografia maghiara de astazi, cu scopul de a asigura
maghiarilor primatul cronologic în Transilvania”.

Pe plan intern, se afirma Bogdan Petriceicu Hasdeu cu un studio “Pierit-au dacii” in care sustine
supravietuirea elemntului autohton geto-dac in umra cuceririi Daciei. “Istoria critica a romanilor”,
“Etimologicum magnum romanea”-dictionar care arata ca 60% din lexic este latin si ca 80% din
fondul principal de cuvinte esre latin. O alta lucrare este “Cuvinte den betrani”, in care allege
textul unei doine din Dobrogea, care are cuvinte de origine latina.

Este urmat de A.D.Xenopol, care a dat cea mai sistematica si viguroasa replica imigrationistilor
bazandu-se pe argumente solide. A scris “Teoria lui Roesler. Studiu asupra staruintei romanilor
in Dacia Traiana”, Componentele fundamentale ale etnogenezei sunt dacii si romanii. Sustine
continuitatea, unitatea pe timpul migratiilor si latinitatea limbii romane. Alta lucrare este “Istoria
romanilor din Dacia Traiana”.
Altii au fost A. philippide, D. Onciul, D. Philippide, D. Photino, M. Kogalniceanu, care sustin ca
arie a formare a romanitatii orientale atat la nordul cat si la sudul Dunarii.
Din exterior, Paul Schapharik, vorbeste despre linia Jirecek, care delimita romanitatea orientala.
In dialectele sud-dunarene ale limbii romane el vede ramasitele limbii protoromanesti. Altii din
istoriografia externa au fost Theodor Mommsen, Paul Mac Handrick, Johann jung, Carl parch –
latinitatea, romanitatea, autohtonia.

AD Xenopol raspunde ideilor lui Roesler prin lucrarea “Teoria lui Roesler” (1884). Lucrarea
abordeaza argumentele contestatoare ale istoricului german si le raspunde apeland la toate
sursele fundamentale. In legatura cu chestiunea parasirii Daciei, Xenopol a emis un principiu
convingator: “Popoarele nomade se stramuta inaintea unei navaliri, cele asezate raman lipite de
teritoriul lor si navalirea trece peste ele”. Lucrarea lui A.D. Xenopol “Studii asupra staruintei
romanilor in Dacia Traiană“ (1884, Iasi) a aparut intr-o epoca de intense dispute politice si
nationale in legatura cu drepturile romanilor din Transilvania. Ideile esentiale referitoare la
etnogeneza romanilor in conceptia lui A.D. Xenopol sunt:
 Elementul tracic reprezinta baza etnica a poporului roman;
 Peste aceasta baza se suprapune elementul roman;
 Migratiile barbarilor au impins populatia daco-romana spre munti;
 Prezenta termenilor crestini de origine latina se explica prin permanentele legaturi intre
populatia romanizata din dreapta Dunarii cu cea din stanga ei;
 Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuitatii dacilor si
daco-romanilor;
 Dintre migratori, slavii au avut o influenta mai puternica asupra poporului roman si a
limbii romane.
 Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman si slav din care cel roman
este predominant si fundamental.
Daca la inceput AD Xenopol si D. Onciul, sus inând continuitatea daco-romana, se bazau
pe argumente de ordin logic, mai tarziu investigatiile stiintifice conduse de marii nostri istorici si
lingvisti (N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. Bratianu, Al. Rosetti, C.C. Giurescu), alaturi de
cercetarea arheologica, au facut progrese remarcabile.

Dupa Marea Unire (1918), negarea continuitatii românesti în tinuturile de dincolo de Carpati si
teoretizarea pretinsei inferioritati a lumii rurale românesti în raport cu ierarhiile nobiliare
maghiare si cu cultura aulica si urbana a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care
le-a provocat destramarea monarhiei austroungare si politica revizionista maghiara.
În aceiasi ani, scoala istorica si lingvistica româneasca produce opere stiintifice importante
pentru întelegerea etnogenezei românilor: „Începuturile vietii romane la gurile Dunarii” si „Getica”
lui Vasile Pârvan, primele volume ale monumentalei „Istorii a românilor” a lui Nicolae
Iorga, „Istoria limbii române” de Al. Rosetti sau cartea lui Gh.I.Bratianu, „O enigma si un miracol
istoric: poporul român”.
Pe de alta parte, însa, miscarile de extrema dreapta dezvolta – asemenea extremei drepte
germane, fascinata de trecutul istoric al „indo-germanilor” si al gotilor – un discurs autohtonist,
care supraevalua importanta elementului dacic în contrast cu civilizatia mediteraneana, pe care
o considera decadenta.

Odată cu formarea statului na ional român şi dobândirea independen ei, precum şi cu impunerea
curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului roman a început să
fie considerată o eroare.
Începutul l-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Autorul
demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare for ată a izvoarelor
antice, „împu inarea bărba ilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv în sensul
exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Haşdeu, şi nici colonizarea nu
a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta, aşadar, că poporul
român s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Haşdeu a
demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului
român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi teoria circula iei cuvintelor, arătând că
structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de circula ia acestora,
deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în dic ionare, altele însă folosite de nenumărate
ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate că nu sunt pu ine, în circula ia lor,
adică în activitatea vitală a graiului românesc, se pierd aproape cu desăvârşire fa ă de latinisme.
Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o
propozi ie cu cuvinte exclusiv de alte origini. Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor
sus inea în continuare faptul că dacii au avut o pondere limitată în sinteza românească.
Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi Nicolae
Iorga. Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele
arheolog Vasile Pârvan, care prin temeinicia informa iei (atât literară cât şi arheologică) a
demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani. Mai târziu, în 1935 C.C.
Giurescu sus inea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii şi că romanismul
a biruit în Dacia fiindcă el i-a câştigat pe autohtoni.
Eviden ierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate, potrivit cărora Dacia, înainte de
cucerirea romană, a fost centrul unei mari civiliza ii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea
apărută postum în 1913, Dacia preistorică, reconstituia istoria unui presupus „Imperiu
pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului.
Densuşianu sus inea că de la Dunăre şi Carpa i s-a revărsat civiliza ia asupra celorlalte păr i ale
lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt
decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic
latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită fa ă de
limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost reluată şi
dezvoltată de câ iva istorici amatori na ionalişti.

Un raspuns bine documentat cu privire la continuitatea si romanitatea românilor l-a dat istoricul
Gheorghe Brătianu in lucrarea „O enigma si un miracol istoric: poporul roman” (1937), in care
demonstreaza fara drept de apel, in context european, ca romanitatea si continuitatea românilor
sunt procese reale si nu miracole. Acestor savanti li s-au alaturat si alti istorici si filologi români
de renume, ca Aurelian Sacerdoteanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puscariu,
N. Dragan, Emil Petrovici. Ei demonstreaza, in baza unui imens material arheologic si istoric,
romanitatea românilor si continuitatea lor intr-un spatiu ce corespunde vechiului spatiu
traco-geto-dac.

In secolul al XX-lea, perioada interbelica, se afirma Nicolea Iorga prin

monumentala lucrare in 10 volume .Un raspuns bine argumentat cu privire la
continuitatea si romanitatea romanilor l-a dat istoricul Gheorghe Bratianu in lucrarea “O
enigma si un miracol istoric: poporul roman”(1937)in care demonstreaza fara drept de
apel, in context european, ca romanitatea si continuitatea romanilor sunt procese reale si
nu miracole.

(4) Istoriografia comunista

Dupa al Doilea Razboi Mondial, când atât Ungaria, cât si România au devenit state-satelit ale
URSS, teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stapânirii sclavagiste romane si despre
importanta
civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul context istoriografic. In
anii de inceput ai perioadei comuniste, istoricul oficial al regimului a fost Mihail Roller. In
manualul de istorie al Romaniei (1947), Roller si colaboratorii sai exagerau rolul elementului
slav in etnogeneza romaneasca. In conditiile in care comunistii romani s-au indepartat treptat de
URSS, aceasta teza a fost abandonata.
În actiunea sa de consolidare a puterii obtinute în 1965, N.Ceausescu a declansat o mare
operatie de reînviere a sentimentului national al românilor. În acest context, a putut fi
reevaluata si contributia limbii latine si a civilizatiei romane la cristalizarea civilizatiei vechi
românesti. Numai ca, destul de repede, ideologia si istoriografia oficiala au ajuns sa fie dominate
de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denuntat ca asupritor, de asta
data în favoarea civilizatiei locale a geto-dacilor. Continuitatea si unitatea acestei civilizatii
erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tacere particularitatile locale; diferiti diletanti sustineau
ca limba daca, nu latina, reprezinta matricea limbii române; lucrari oficiale se straduiau sa
probeze ca românii erau deja formati ca popor cu mult înainte de cucerirea romana,
deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice.
O polemica tot mai acerba cu istoricii maghiari si bulgari traducea, în anii 1980 tendinta
regimurilor comuniste în declin de a folosi instrumentele nationalismului agresiv pentru salvarea
dominatiei exercitate de partidele comuniste. În aceasta disputa, arheologia a dobândit un loc tot
mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape
absente. Din pacate, elementele de cultura materiala nu pot raspunde prin ele însele unor
întrebari referitoare la originea etnica ori la limba vorbita de purtatorii lor, astfel încât pot fi
invocate ca argumente de ambele parti.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanită ii românilor. Importantele
sinteze de istorie publicate îndeosebi după 1996 au eviden iat cu argumente solide romanitatea
românilor. O analiză extrem de interesantă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea
Istorie şi mit în conştiinţa românească. Acesta sus ine că singura raportare incontestabila la a
origini este oferită până la urmă de limbă. Esen a romanică a limbii române, la care se adaugă
numele de român, înclină într-un sens balan a spre romani.” O viziune similară este sus inută şi
de Adolf Armbruster, istoric originar din Transilvania, în lucrarea sa Romanitatea românilor.

adstrat = totalitatea ele e telor are se adaugă u ui idio li ă, diale t , după o stituirea lui.
imigraţionism =curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul fostei
provincii Dacia, de la formarea sa şi până astăzi.
interpretatio romana = fenomen de adoptare a unor divinităţi dacice sub nume romane (Bendis, Zalmoxis).
misionar = persoană care propovăduieşte o nouă religie pe un teritoriu.
limes = sistem de apărare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatră sau dintru-n val de pământ construit la
graniţele provinciilor.
protocronism = curent de idei preocupat să pună în valoare prioritatea unor idei, teme etc.
regat clientelar = regat din afara Imperiului Roman, căruia îi recunoaşte autoritatea în schimbul asigurării protecţiei.
romanizare = proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei
provincii, ducând la înlocuirea limbii proprii cu limba latină şi adoptarea unui nou mod de viaţă. În acest proces, rolul
fundamental îl are componenta lingvistică, romanizarea purtând fi considerată încheiată doar atunci când autohtonii
renunţă la propria limbă în favoarea limbii latine.
sincretism = fenomen religios de contopire a unor divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite, într-una singură;
contopirea unor elemente aparţinând diferitelor domenii artistice, doctrine, filosofice, religii.
Supplex = cerere, plângere, petiţie.
Şcoala Ardeleană = curent cultural iluminist, care susţine latinitatea şi continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul
vechii Dacii.
teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi procese istorice.