MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

SPECIALIZAREA DREPT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT Zi

Lucrare de licență

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Lect. univ. dr. Simion Mihaela Bogdan Danciu Antonia Alexandra

1
2
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA DREPT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT Zi

LIBERTATEA GANDIRII, CONSTIINTEI SI RELIGIEI ÎN JURISPRUDENȚA

CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI SI CURȚII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Lect. univ. dr. Mihaela Bogdana Simion Danciu Antonia Alexandra

ALBA IULIA
2018

3
Cuprins

Capitolul 1

Drepturile si libertățile într-un stat democratic

1.1. Aspecte introductive, scurt istoric, noțiune.........................................4

1.2. Clasificarea drepturilor omului............................................................7
1.3. Sursele si mecanismele de protecție a drepturilor fundamentale ale
omului la nivel internațional si ............................................................9

Capitolul 2

Libertatea conștiinței, gândirii si religiei

2.1 Noțiune……………………………………………………………….21
2.2 Conținutul libertății de gândire, de conștiință si a religiei……………23

Capitolul 3

3.1 Alegerea religiei – un drept fundamental al copilului……………….25

Capitolul 4

Jurisprudența

4.1 Jurisprudența Curții Constituționale în materie……….……………22

4.2 Jurisprudența Curții Europene ale drepturilor omului în materie…..23

Concluzii
Bibliografie

4
 Drepturile si libertățile intr-un stat democratic

1.1 Aspecte introductive, scurt istoric, noțiune

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie unul dintre pilonii esențiali
ai societăților democratice. Democrația nu există decât dacă practică recunoașterea, aplicarea
și respectarea drepturilor omului. Ideea că individul, ca ființă umană, are drepturi imanente,
deci intrinseci acestei calități, are origini îndepărtate.1
Antichitatea a fost marcată de viziuni filosofice care au avut în centrul preocupării lor
omul. Protagoras2, Aristotel3, Platon4, filosofii ca Zenon sau Seneca5 au dat expresie, în
formule diferite, viziunii referitoare la om ca ființă socială, înzestrată cu prerogative drepturi
și libertăți individuale.
La începuturile istoriei umane, drepturile omului erau denumite „drepturi naturale”,
formularea „drepturi ale omului” fiind de dată relativ recentă6. De altfel, şi în practica unor
tari acest concept a suferit, în secolul XX, unele transformări privind termenii folosiți pentru a
exprima mai exact conținutul noțiunii respective7.
Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor
oamenilor ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluțiile – americană(1763-
1791) și franceză(1789-1799) – au consacrat pentru prima oarăîn istoria umanității principiile
egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane.
Doctrina „Contractului social” elaborată de Jean-Jacques Rousseau reflectă voința
liberă a indivizilor de a ieși din starea lor naturală, pentru a regăsi în stat securitatea juridică,
stabilitatea și o viață prosperă. Rousseau imaginează societatea fondată pe un contract încheiat

1
Titus Corlățean, Protecția europeana a drepturilor omului, Editura C.H.Beek, 2011
2
“Omul este măsura tuturor lucrurilor”, maximă a lui Protagoras, care reflecta o concepție antropocentristă și
sugera, într-o oarecare măsură, chiar ideea de drepturi ale omului; vezi şi A. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit.,
pag. 90.
3
Aristotel vedea omul, prin natura sa, ca „zoon politikon”, iar statul ca o reuniune de oameni liberi şi egali.
4
La Platon, persoana umană este concepută nu ca individ, ci ca membru al societății. Justiția în cetate se bazează
pe egalitatea libertăților, adică pe drept, iar virtutea, ce trebuie determinată prin legi, înseamnă respectarea
binelui altuia.
5
Filosofii stoici au dat expresie doctrinei „drepturilor naturale”, acele drepturi inerente naturii umane.
6
Adrian NĂSTASE, Destinul contemporan al dreptului internațional. Reflecții dintr-o perspectivă europeană,
Ed. Universitatea „Nicolae Titulescu”, București, 2004, p. 169.
7
Inițial, în limba engleză se folosea expresia „rights of man”, care, referindu-se la drepturile bărbatului, avea o
nuanță discriminatorie fată de femei, astfel că după cel de-Al Doilea Război Mondial a început să fie folosită
formula „human rights”(drepturi ale persoanei).

5
între membrii săi în interiorul societății, care reunește voința generală, orice om rămâne liber
și egal și dobândește în plus beneficiile solidarității.8
Eliminarea sclaviei și a comerțului cu sclavi a constituit un alt domeniu al dezvoltării
dreptului internațional al drepturilor omului, în concordanță cu progresul societății în direcția
recunoașterii depline a valorii umane. Primele convenții bilaterale și multilaterale în acest
domeniu au apărut în secolul al XIX-lea. Pot fi menționate Actul general al Conferinței de la
Berlin din 1885, care prevedea suprimarea sclaviei și mai ales a comerțului cu sclavi în zona
fluviilor Congo și Niger; Actul General al Conferinței antisclavagiste de la Bruxelles (1889-
1890), care prevedea suprimarea comerțului cu sclavi în toată Africa și în zona maritimă a
Oceanului Indian; Convenția de la Geneva (1925), încheiată în cadrul Societății Națiunilor,
care extinde suprimarea sclaviei în toate regiunile lumii.
Protecția drepturilor omului a fost însă abordată efectiv ca imperativ al comunității
internaționale abia după cel de-al Doilea Război Mondial, sub impulsul șocului suferit de
societatea internațională ca urmare a crimelor împotriva umanității, Holocaustului și
atrocităților comise în război. Acest lucru s-a concretizat într-un impresionant sistem de
reglementări cu caracter universal sau regional.
In prezent, in doctrina „Drepturile omului” sunt definite ca fiind un ansamblu de
prerogative codificate sau consacrate în dreptul național și garantate de tratatele
internaționale fiecărui individ în raporturile sale cu celelalte persoane fizice sau juridice,
care exprimă valori sociale fundamentale și care au drept finalitate satisfacerea unor
nevoi și aspirații umane esențiale și legitime9.

8
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, „Protecția internațională a Drepturilor Omului”, , Ediția V-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2010, pag. 8-9.
9
Vezi și Adrian Năstase, Drepturile Omului, religie a sfârșitului de secol, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1992, pagina 18.

6
1.2 Clasificarea drepturilor omului

Doctrina internațională evocă numeroase clasificări ale drepturilor omului protejate de

dreptul internațional în materie, în funcție de criteriile la care se raportează.
O prima clasificare face referire la drepturile colective , care se aplica tuturor
indivizilor si drepturi individuale, care sunt recunoscute anumitor categorii de persoane (copii,
femei, persoane încadrate in munca).
Aceasta clasificare este criticata in doctrina, pentru simplu fapt ca drepturile omului
rămân drepturi subiective individuale, simplu fapt ca unele dintre ele nu pot fi exercitate decât
in grup nu schimba caracterul individual al acestora.
O a doua clasificare se refera la drepturile civile si politice, care ajuta individul in
societate si asigura participarea acestuia la viața politica si drepturi economice, sociale si
culturale, care asigura satisfacerea unor interese patrimoniale ale individului, precum si la
afirmarea sa in societate.
Doctrina arata ca drepturile civile si politice sunt in general „imediate”, in sensul in
care individul poate cere respectarea lor de către stat imediat ce sunt consacrate juridic, in
timp ce aplicarea drepturilor economice, culturale și sociale este progresivă și implică resurse
suficiente, care nu sunt întotdeauna disponibile, și adoptarea de măsuri concrete, care nu pot
avea rezultate imediate.
O a treia clasificare se referă la drepturile intangibile, cum ar fi dreptul la viață şi
interdicția torturii și respectiv drepturile condiționale, care cunosc un grad de protecție
relativă și a căror exercitare poate fi redusă prin limitări, restricții sau derogări. Doctrina
precizează că restricțiile sau restrângerile exercițiului anumitor drepturi au drept rațiune
fundamentală necesitatea de a proteja ordinea publică și pot îmbrăca forma unor clauze de
ordine publică, prevăzute de lege, care să vizeze un scop legitim, să fie necesare într-o
societate democratică, proporționale cu cauza și scopul urmărit şi să aibă caracter temporar10.
Cea mai importanta clasificare data de doctrina a categoriilor de drepturi ale omului a
scos in evidenta, din punctul de vedere al naturii si evoluției lor istorice, existenta a trei
generații de drepturi:
- Drepturi de prima generație, cum sunt drepturile civile si politice, menite sa
protejeze individul de imixtiunea excesiva a statului.

9
.T. Corlățean, Protecția europeana a drepturilor omului, Editura C.H.Beek, 2011
10
Pentru detalii a se vedea articolele 15, 17 şi 18 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului

7
 - Drepturi din a doua generație, cum sunt drepturile economice, sociale si culturale,
care vizează obligațiile pozitive ale statului, de a interveni pentru asigurarea
drepturilor pozitive;
- Drepturi din a treia generație, cum sunt cele colective, precum dreptul la asociere
libera sau la un mediu sănătos. Mai sunt denumite si drepturi de solidaritate.
Inspirate din deosebirile ideologice ale sistemului liberal, de tip occidental, care a
insistat pentru promovarea drepturilor civile şi politice, și respectiv cel socialist, promotorul
drepturilor economice, sociale și culturale, cele două generații de drepturi au fost consacrate
originar prin textele Declarației Universale a Drepturilor Omului și celor două Pacte
internaționale adoptate în 1966.11

11
Titus Corlățean, Protecția europeana a drepturilor omului, Editura C.H.Beek, 2011

8
1.3 Sursele si mecanismele de protecție a drepturilor fundamentale ale omului la nivel
internațional

Asigurarea unei protecții efective a drepturilor omului presupune ca statele, prin

intermediul unor sisteme instituționale create la nivel universal și național, să asigure punerea
în aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele internaționale din acest domeniu.

A. Surse si mecanisme de consacrare si protecție a drepturilor omului la nivel

universal și național

Carta Organizației Națiunilor Unite, adoptată la San Francisco decretează, in

preambului său, ,,credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea
persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaților cu femeile, ca și a națiunilor, mari și
mici”.
Reprezintă prima consacrare de ordin general a protectiei drepturilor omului la nivel
international, printr-un tratat international fundamental.
Dincolo de obligatia generala a statelor membre de a-și îndeplini cu bună credință
obligațiile asumate prin Carta membrii se angajează să acționeze, atât în comun, cât și fiecare
în vederea atingerii scopurilor Organizației Națiunilor Unite.
Cu toate acestea, așa cum sublinia profesorul francez Frederic Sucre, lacunele Cartei
rămân considerabile: ea recunoaște organelor Națiunilor Unite misiunea de a favoriza, de a
dezvolta, de a încuraja respectul drepturilor omului, le acordă puterea de a face studii și
recomandări, dar nu instituie nici o garanție speciala în materie și nu definește în nici un fel
conținutul drepturilor.12
Prin aderarea la Cartă, care este un tratat internațional multilateral, statele părți
recunoșteau că drepturile omului sunt de interes internațional, si nu mai fac obiectul exclusiv
al jurisdicției lor interne.13
Organizația Națiunilor Unite a mai reușit de-a lungul timpului să clarifice în ce măsură
statele membre aveau obligația de a promova drepturile omului, mărind sfera de cuprindere a
acestei obligații și înființând instituții bazate pe Carta ONU, destinate să asigure respectarea
de către statele membre a obligațiilor

12
F. Sucre, Droit international et europeen des droits de l home, Puf, Paris, 1999
13
Raluca Miga-Beşteliu „Protecția internațională a Drepturilor Omului”, , Ediția V-a, Ed.Universul Juridic,
București 2018

9
 Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, fiind primul document
cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională. In începutul
declarației se dezvoltă ideea că recunoașterea drepturilor omului constituie ,,fundamentul
libertății, dreptății și păcii în lume”, iar articolul 28 întărește ideea necesității unei ordini
internaționale care să permită deplina ocrotire a drepturilor și libertăților persoanei.
Declarația Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturi civile si
politice și drepturi economice, sociale și culturale.
Din categoria drepturilor civile si politice fac parte dreptul la viața, la libertatea și la
securitatea persoanei, interdicția sclaviei, torturii și tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reținerii sau exilului, dreptul la
un proces echitabil, prezumția de nevinovăție, dreptul la viață privată, dreptul de proprietate,
libertate de exprimare, de religie, de întrunire, dreptul la liberă circulație. Declarația mai
prevede si drepturi politice ale individului, inclusiv dreptul de a participa la guvernarea țării
sale, direct sau prin reprezentanți liber aleși.
Din categoria drepturilor economice, sociale și culturale fac parte dreptul la muncă, la
asigurări sociale și la protecția împotriva șomajului, dreptul de plată egală pentru muncă
egală, dreptul la o retribuție echitabilă și satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educație.
Drepturile pe care declarația le prevede nu sunt absolute, ea recunoscând statelor
posibilitatea de a adopta legi prin care să limiteze exercițiul acestor drepturi, cu condiția ca
aceste limitări să fie pentru asigurarea recunoașterii corespunzătoare și respectării drepturilor
celorlalți și a compatibilității cu cerințele îndreptățite privind moralitatea, ordinea publică și
bunăstarea generală într-o societate democratica.
Scopul declarației este furnizarea unui mod de înțelegere comun al drepturilor si
libertăților fundamentale și de a folosi statelor și națiunilor drept standard comun, ea neavând
putere obligatorie, fiind adoptată de către Adunarea Generală ca rezoluție.

10
 Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un catalog al drepturilor
fundamentale elaborat în cadrul Consiliului Europei.
În August 1949, Comitetul pentru probleme juridice și administrative ale Adunării
Consultative a Consiliului Europei s-a întrunit pentru a studia o propunere de creare a unei
organizații în cadrul Consiliului Europei, pentru a asigura garantarea colectivă a drepturilor
omului. Comitetul a propus ca 10 drepturi din Declarația Universală a Drepturilor Omului să
facă obiectul unei garanții colective, ca statele membre să se oblige a respecta principiile
fundamentale ale democrației, precum și înființarea unei Comisii Europene a Drepturilor
Omului și a unei Curții Europene de Justiție.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un document instituțional regional cu
o dublă dimensiune, normativă și instituțională, fiind un instrument juridic obligatoriu pentru
statele părți, în temeiul său fiind create instituțiile și mecanismele necesare punerii sale în
aplicare (Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor
Omului).
Convenția a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea
a fost urmată de 14 protocoale adiționale14. Originalitatea convenției rezidă în mecanismul
instituțional de protecție realizat. Odată cu Convenția Europeană, drepturile omului au intrat
deplin, pe plan european, în domeniul dreptului pozitiv: a fost creat un regim juridic al
drepturilor, precum și un sistem de protecție prin acțiunea în justiție. Între timp, semnificația
Convenției europene a fost considerabil îmbogățită de vasta jurisprudență a Curții Europene a
Drepturilor Omului15.
Convenție Europeană a Drepturilor Omului reprezintă primul instrument de drept
internațional cu ajutorul căruia individul se poate apară de propriul stat, garantându-i drepturi
și libertăți fundamentale.

14
Protocolul nr.14, semnat la 12 mai 2004, a adus o nouă reformă mecanismului de control al Convenției și a
intrat în vigoare la data de 1 iunie 2010.
15
A se vedea și C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed.
C.H.Beek, București, 2010, p.1115.

11
 Constituţia reprezintă norma juridică fundamentală care reglementează organizarea
puterii de stat, libertăţile şi drepturile fundamentale şi ordinea juridică dintr-un stat.
Constituţia este rezultatul unei evoluţii ale cărei începuturi urcă până în secolul al 18-
lea, găsindu-şi sursa în teoria contractului social. Între individ, ca parte a întregului şi stat pe
de alta parte, se încheie un compromis, un pact, prin care se stabilesc regulile menite a asigura
binele comun16.
În epoca modernă, Constituţia a devenit un element prezent în orice ţară şi, ceea ce
este mai important, în orice regim.
Constituția este legea fundamentală a statului, adică actul normativ cu forță juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative, care reglementează acele relații sociale
fundamentale, esențiale în procesul de instaurare, menținere și exercitare a puterii statele17.
Supremația Constituției implică subordonarea autorităților publice, în special a
legiuitorului, față de constituție, ceea ce îi conferă acesteia eficiența necesară realizării
imperativelor statului de drept, cu precădere a celui privind garantarea drepturilor și
libertăților fundamentale. Aceasta pentru că, ”pentru a fi în prezența unui stat de drept, este
necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti
personalitatea umană în integralitatea ei”18.
Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante
din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național
din 8 decembrie 1991.
Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției
României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în
vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.

16
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, ediția a 9-a, revăzută și
completată, Ed. Lumina Lex, , București 2001, pag.52
17
A se vedea Bianca Selejan- Guțan, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ediția a 3- a, revizuită și
adăugită, Ed. Hamangiu, București 2015
18
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998.

12
 Curtea Constituțională a României a apărut ca urmare a refuzului tribunalelor de a
aplica o lege contrară dispozițiilor Constituției, România devenind unul dintre primele state
europene având un control judecătoresc al constituționalității legilor.
După experienţa comunistă, evenimentele din decembrie 1989 au repus în discuţie
necesitatea asigurării superiorităţii Constituţiei de către un organ exterior puterii legislative.
Constituanta română aleasă în 1990 a avut a tranşa cui să încredinţeze controlul
constituţionalităţii legilor. Patru variante erau de luat în discuţie :

i) Crearea unui Consiliu Constituţional după modelul francez (propunere avansată de comisia
de redactare a proiectului de Constituţie);
ii) Revenirea la sistemul introdus prin Constituţia din 1923;
iii) Adoptarea sistemului american de control difuz;
iv) ...lipsa oricărui control jurisdicţional de constituţionalitate.
Lupta s-a dat în principal pentru promovarea uneia dintre primele două variante, soluţia
adoptată în final fiind aceea a unui control concentrat, în acelaşi timp a priori şi a posteriori, abstract
şi concret, dar un control incomplet, limitat atât prin Constituţie, cât şi prin legea nr. 47/1992, de
organizare şi funcţionare a Curţii. Art. 142 din Constituţie face din Curtea Constituţională, garantul
supremaţiei Constituţiei.
Curtea Constituţională este o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul
politic rezultă din modul de desemnare a judecătorilor membrii ai curţii, precum şi din natura
unor atribuţii, în timp ce caracterul jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi
funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi
proceduri.
Curtea Constituţională reprezintă unica autoritate jurisdicţională constituţională din
România şi este independentă faţă de orice altă autoritate publică.
În ceea ce priveşte compunerea Curţii, observăm influenţa franceză. Curtea este
alcătuită din 9 membri numiţi judecători, 6 aleşi de legislativ (3 în Camera deputaţilor şi 3 în
Senat)19 şi 3 judecători desemnaţi de Preşedintele României pentru o perioadă de 9 ani. Curtea
se reînnoieşte cu o treime la fiecare 3 ani, fiecare din autorităţile amintite numind un nou
judecător. Pentru prima Curte, fiecare din aceste autorităţi au numit câte un judecător pentru
perioade de 3, 6 şi respectiv 9 ani. Mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau reînnoit.

19
Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei
juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile
parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune un curriculum vitae, actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de
Constituţie şi va fi audiat de comisie şi de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii.

13
 Condiţiile cerute pentru a fi judecător arată preocuparea de a numi persoane de formaţie
juridică. Judecătorii Curţii trebuie să aibă cel puţin 18 ani vechime într-o activitate juridică sau în
învăţământul superior juridic; înaltă competenţă profesională; pregătire juridică superioară. În
schimb, nu este prevăzută vreo limită de vârstă pentru a fi numit sau pentru a rămâne judecător la
Curtea constituţională şi nici cerinţa expresă de a avea un cazier judiciar curat. Ca şi colegilor lor
din majoritatea ţărilor foste comuniste, judecătorilor constituţionali români le este interzisă
orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic
superior.
În exerciţiul mandatului lor, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi nu sunt
răspunzători pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea hotărârilor. Ei nu pot fi arestaţi,
nici în caz de infracţiune flagrantă, decât cu aprobarea autorităţii care i-a numit. Judecarea
infracţiunilor comise de judecătorii Curţii Constituţionale este de competenţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Pregătirea lucrărilor şi redactarea actelor Curţii revine magistraţilor-
asistenţi, care au un vot consultativ la deliberări.

14
 Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice
altă autoritate publică. El prezintă, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului,
rapoarte, anual sau la cererea acestora, care pot conţine recomandări privind modificarea
legislaţiei sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Avocatul Poporului este numit în plenul celor două Camere pe o durată de 5 ani20 şi
mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Poate fi numit Avocat al Poporului orice cetăţean
român care îndeplineşte condiţiile de numire ca judecător la Curtea Constituţională. Mandatul
încetează înainte de termen în caz de demisie, revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii
publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin
examen medical de specialitate, ori în caz de deces.
Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi numiţi de către birourile permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor
două Camere ale Parlamentului, specializaţi pe domenii de activitate21.
Conducerea penitenciarelor, a centrelor de reeducare pentru minori, a spitalelor
penitenciare, precum şi Ministerul Public şi organele de poliţie sunt obligate să permită, fără
nici o restricţie, persoanelor care execută pedeapsa închisorii sau, după caz, se află arestate ori
reţinute, să se adreseze în orice mod Avocatului Poporului cu privire la lezarea drepturilor şi
libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor legale. Această obligaţie revine şi comandanţilor
unităţilor militare în privinţa persoanelor care îşi satisfac serviciul militar obligatoriu sau
serviciul utilitar alternativ, cu privire la lezarea drepturilor şi libertăţilor lor, cu excepţia
restrângerilor legale.
Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia au acces, în condiţiile legii, la informaţiile
clasificate deţinute de autorităţile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru
soluţionarea petiţiilor care i-au fost adresate.
În cazul în care instituţia Avocatul Poporului constată că soluţionarea petiţiei cu care a
fost sesizată este de competenţa autorităţii judecătoreşti, se poate adresa, după caz, ministrului
justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei
de judecată, aceştia având obligaţia de a comunica măsurile luate.

20
Înainte de revizuirea constituţională, Avocatul Poporului era numit de Senat pentru un mandat de 4 ani.
21
Aceste domenii sunt:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.

15
 În cazul în care, în urma cererilor făcute, Avocatul Poporului constată că plângerea
persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorităţii administraţiei publice care a
încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul administrativ şi să repare
pagubele produse, precum şi să repună persoana lezată în situaţia anterioară. Dacă aceştia nu
înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile comise, Avocatul Poporului
se adresează autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi
comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate.
În urma modificărilor aduse legii 35/1997, Avocatul Poporului a fost introdus printre
autorităţile cărora Curtea Constituţională le solicită punctul de vedere, în cazul sesizărilor
privind excepţiile de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor care se referă la drepturile
şi libertăţile cetăţenilor.
Cea mai importantă adăugire la competenţele Avocatului Poporului a adus-o însă
revizuirea constituţională din 2003, care i-a dat acestuia dreptul de a sesiza Curtea
Constituţională în vederea unui control în egală măsură a priori şi a posteriori al legilor.
În dorinţa de a face efectivă protecţia pe care Avocatul Poporului o poate asigura şi
pentru a apropia această instituţie de cetăţean, s-a prevăzut că pot fi organizate birouri
teritoriale în funcţie de necesităţile realizării atribuţiilor ce-i revin.

16
Libertatea gândirii, conștiinței și a religiei

Libertatea gândirii, conștiinței și a religiei este un drept fundamental intr-o societate

democratică si face parte din categoria libertăților de opinie.
Potrivit articolului 29 din Legea fundamentală, libertatea gândirii și a opiniilor,
precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu
poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare
convingerilor sale.
Acest articol este întărit de articolul 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului care statuează că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
Acest drept implicând libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și
libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile în mod individual sau în colectiv, în public
sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
Aceste trei noțiuni sunt strâns legate între ele.
Prin protecția oferită libertății de gândire se urmărește interdicția oricărui tip de
îndoctrinare, de impunere a unei ideologii, prin acțiuni specifice regimurilor totalitare.
Prin „îndoctrinare” se înțelege, „obligarea unei persoane de a adopta o linie de gândire
sau de comportament contrare propriilor sale convingeri. Îndoctrinarea are legătură, de regulă,
cu impunerea unei opinii sau a unei comportament oficial, fie el politic sau religios.
Libertatea conștiinței este una dintre primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor
umane, pentru că mai ales libertatea religioasă (ca parte a acestei libertăți) a avut o istorie a sa,
îndelungată și presărată cu intoleranță, cu excomunicări și prejudecăți, cu multe suferințe și
dureri.
Recunoașterea libertății conștiinței creează obligația statului de a nu exercita nici un
fel de constrângere asupra conștiinței individului. Crezul unei persoane, indiferent că este de
natură religioasă, politică, filozofică ori științifică, este imposibil de cenzurat în orice societate
ce se pretinde a fi democratică. O astfel de construcție socială se bazează pe două aspecte și
anume susținerea individualității persoanei și pe absența conformismului impus de către stat.
În plus, ea comandă existența și conținutul altor libertăți, precum libertatea cuvântului,
libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăți sunt mijloace de
exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor. Articolul 29 practic dă dreptul fiecărei persoane de
a avea o concepție proprie despre lumea înconjurătoare.

17
 Ca urmare, o societate democratică nu poate să îi interzică unei persoane gândurile și
ideile sale.
Libertatea religiei este un element esențial ce contribuie la formarea identității unei
persoane și a concepției acesteia despre viața.
Libertatea de a alege și de a-și manifesta convingerile și credințele aparține atât
credincioșilor, cât și ateilor, agnosticilor și celor total indiferenți. Preocuparea pentru
mărturisirea credinței prin fapte și cuvinte este o parte indispensabilă a sistemului de
convingeri religioase. De asemenea, această libertate constă și în posibilitatea de a alege sau
de a-si schimba opinia.
Credințele religioase nu se limitează doar la marile religii sau confesiuni. Religia în
cauză trebuie să poate fi identificată, precum și intenția celor interesați de a da convingerii lor
numele de „religie”.
În general, concepțiile despre lume sunt religioase sau laice. Conștiința omului nu
poate și nu trebuie direcționată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul
libertății acestuia de a gândi și a-și exterioriza gândurile. Orice constrângere este o încălcare a
acestui drept natural și imprescriptibil, este o schilodire a spiritului uman. De aceea
Constituția stabilește că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credință religioasă, contrare convingerilor sale22.
Dreptul de a avea convingeri personale și credințe religioase este general și trebuie
înțeles în sens larg. Acest drept aparține atât credincioșilor, cât și ateilor.
Convingerile personale reprezintă mai mult decât simple opinii. Acest termen
desemnează idei ce au un anumit grad de forță, de seriozitate, de coerență și de importanță
pentru persoana respectivă23. Conținutul formal al convingerilor trebuie să fie identificabil,
ceea ce poate duce la unele dificultăți în practică, deoarece unele convingeri sunt mai greu de
dovedit. Până acum în practica Curții Europene au fost protejate convingeri precum
pacifismul, vegetarianismul, protecția mediului, concepția despre vânătoare.
Obiecția de conștiință poate fi definită ca refuzul de a se îndeplini unele obligații
impuse de lege, pe motive de conștiință. Obiecția de conștiință se poate manifesta sub diverse
forme, dar în practică ea apare, în special cu ocazia serviciului militar sau refuzul plătiri de
taxe în numele pacifismului, cu motivarea că acestea ar servi la finanțarea procurării de
armament.

22
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beek
23
Cauza Bayatyan c. Armeniei (2011)

18
 Poziția organelor de la Strasbourg este una clară: Convenția Europeană nu garantează
nici un drept la obiecția de conștiință.
Libertatea constă nu numai în avea anumite convingeri, dar și a nu le avea sau a nu le
împărtăși. Orice persoană are libertatea de a-și manifesta convingerile, singur sau în grup,
public sau privat. De aceea orice îndoctrinare, mai ales în scoli, este interzisă, deoarece este o
atingere adusă libertăți conștiinței. Prin „îndoctrinare” se înțelege, în cazul acestor drepturi,
„obligarea unei persoane de a adopta o linie de gândire sau de comportament contrare
propriilor sale convingeri, ori contrare convingerilor părinților. Îndoctrinarea are legătură, de
regulă, cu impunerea unei opinii sau a unei comportament oficial, fie el politic sau religios24.
Omului trebuie să îi se ofere ,,posibilitatea ” de a spune nu, să nu facă ceva ce nu este
în acord cu voința, principiile și dorințele proprii.
Articolul 29 din Constituție mai prevede că cultele religioase sunt libere și se
organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, fiind într-un raport de autonomie fața
de stat și chiar bucurându-se de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase
în armată, în spitale, în penitenciare, în azil și în orfelinate25.
Prin autonomia cultelor se înțelege dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral
normele doctrinare, clericale și judiciare specifice naturii sale și de a se autoguverna prin
aceasta, în mod independent fată de stat26.
Însăși Curtea Europeană a drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că existența
autonomă a comunităților religioase este indispensabilă într-o societate democratică și
constituie o problemă esențială în protecția libertăți religioase27.
Putem observa că termenul cult are două accepțiuni. Într-o accepțiune organică prin
cult se înțelege o asociație, o organizare religioasă, pe când într-o accepție funcțională se
înțelege ritualul practicat. În ambele accepțiuni însă cultul religios înseamnă exteriorizarea
unei credințe religioase, atât prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasă
(biserică sau cult), cât și prin ritualuri cerute de aceea credință, cum ar fi procesiunile,
adunările religioase. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin
statutele proprii. Dar, după cum spune si Constituția, această libertate de organizare se
realizează în condițiile legii. Aceste condiții precum si coordonatele juridice le regăsim în
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Această lege

24
Bianca Selejan- Guțan - Semne și simboluri religioase în juristrudența de la Strasbourg, în P.R nr.5/2011.
pag 102.
25
Mircea Criste – Instutuții contemporane constituționale, Ed. De vest, Timișoara 2012
26
Ionut Corduneanu – Biserica și statul – două studii, Ed. Evloghia, Tărgșoru Vechi, 2006, pag. 52-82
27
Cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei, hot. din 26 octombrie 2000.

19
detaliind prevederile constituționale, mai stabilește că orice persoană are dreptul de a-și
manifesta credința religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri, atât în structuri
religioase cu personalitate juridică, cât și în structuri fără personalitate juridică. Potrivit legi
structurile cu personalitate juridică sunt cultele și asociațiile religioase, iar structurile fără
personalitate juridică sunt grupările religioase28.
Crearea instituției entităților juridice religioase este guvernată de modernizarea și
evoluția continuă a societății, iar religia, ca parte a acesteia nu poate evita progresul. Totuși,
respectivul domeniu este unul destul de ”sensibil”. Normele impuse de stat deseori
interferează cu normele de drept canonic, instituționalizate de decenii sau chiar secole.
Astfel, în reglementările sale, statul este pus în poziția unui creator de reguli universale
pentru realități diferite. Toate persoanele juridice dețin aceleași drepturi și obligații și statul nu
poate plasa o entitate juridică în poziții mai favorabile cu o altă entitate. În aceste condiții,
reglementarea modalității de constituire, înregistrare, organizare a activității și lichidare a
entităților religioase devine nu doar un domeniu ”sensibil” ci și unul extrem de complex.
În tendința de a concilia cât mai multe confesiuni se riscă deraparea spre câmpul
discriminării. Nu există confesiuni mai importante și mai puțin importante, există doar
confesiuni care au trecut proba viabilității prin acțiuni continue și eficiente și există confesiuni
care, deocamdată nu au trecut proba timpului, dar indiferent, și primele și cele secunde nu pot
fi tratate de autoritățile statului diferențiat.

28
A se vedea art.5 precum și art.6, art.7 din Legea nr.489/2006

20
Conținutul libertății de gândire, de conștiință si a religiei

Libertatea de gândire, de conștiință si a religiei reprezintă unul dintre fundamentele

unei societăți democratice.
Deși, libertatea religioasă ține de forul interior al persoanei, ea implică în egală măsură
dreptul de manifestare a religiei, deoarece actele și cuvintele cu caracter religios se găsesc
legate de existența convingerii religioase. De asemenea libertatea de manifestare a religiei nu
se exercită doar în mod colectiv, în public și în cercul celor care împărtășesc aceeași credință,
ea putând sa existe și în cadrul individul și privat. În plus, manifestarea unei religii implică
încercarea de convingere a altuia, în caz contrar libertatea persoanei de a-si schimba religia ori
convingerea ar rămâne literă moartă.29
Libertatea de gândire se înscrie în rândul altor libertăți fundamentale importante cum
ar fi libertatea de exprimare, libertatea de întrunire, libertatea de asociere. Toate aceste
libertăți, pe lângă faptul că sunt inerente omului, de fapt îndeplinesc și o funcție socială
extrem de importantă – asigură premisele și spațiul pentru apariția unor idei și concepte noi,
care la rândul lor asigură progresul uman.30
Acest drept poate fi descompus în două elemente distincte: dreptul de a avea o
convingere și dreptul persoanei de a-și manifesta convingerea.

Dreptul de a avea o convingere

Dreptul de a avea o convingere este un drept cu caracter general și aceasta are rolul de
a proteja forul interior al persoanei, adică domeniul convingerilor personale și al credințelor
religioase.31
Acest drept nu poate fi limitat, statul neputând impune unei persoane un anumit tip de
gândire. Libertatea unei persoane de a-și alege convingerile constituie unul dintre elementele
vitale ce contribuie la formarea identității acesteia și a concepției ei despre viață.32
Pentru a evita plângerile abuzive, organele de la Strasbourg au simțit nevoia de a
defini ce se înțelege prin religie. Curtea a plecat de la argumentul conform căruia o astfel de
credință se distinge de o simplă opinie ori idee, întrucât convingerile presupun puncte de

29
Cauza Kokkinakis vs. Grecia hottărâre din 25 mai 19991
30
Mihaela Adjer, Veaceslau Bălan – ce este libertatea religioasă si de ce este ea atat de importanta?
31
F. Sucre, Droit international et europeen des droits de l home, Puf, Paris, 1999
32
Cauza Otto-Preminger-institut vs. Austria hotărâre din 20 septembrie 1994.

21
vedere care ating un anumit nivel de forță, de seriozitate și de coerență.33 Convingerea
personala și credința religioasă nu pot face obiectul nici unei restrângeri, atâta timp cât ele
rămân în forul interior al persoanei. Orice sancțiune impusă individului pentru simplu fapt că
are o anumită credință, fără să și-o fi manifestat în vreun fel, nu poate fi admisă și nu poate
avea vreun scop legitim.34

Dreptul persoanei de a-si manifesta convingerea

Constituția garantează nu numai libertatea de a gândi și de a face alegeri de conștiință,

ci și dreptul persoanei de a-și manifesta la nivel exterior o astfel de opțiune.
Libertatea persoanei de a-și manifesta religia nu este exercitată doar în comunitate cu
alți, ”în public” și în cercul celor care împărtășesc aceeași credință, dar poate fi, de asemenea,
exercitată și ”individual” și în ”privat”. În plus, este asigurat dreptul de a răspândi religia în
rândul celor apropiați, de exemplu, prin ”predică”.
Articolul 29 face referire la manifestarea religiei prin cult, învățământ.
Prin cult se înțeleg serviciile religioase, oricare ar fi acestea independent de numărul
credincioșilor care au aderat la ele; prin învățământ se înțelege învățământul religios,
încercarea de a convinge aproapele de valabilitatea unei idei de origine religioase35.
Ființa umană va tinde continuu să confirme justețea convingerilor proprii, iar metoda
cea mai ușoară și efectivă în acest sens este propagarea propriilor convingeri sau credințe, în
comun cu alte persoane și atragerea unui număr cât mai mare de adepți. Viabilitatea unei
confesiuni, religii sau a unei filozofi despre viață va fi probată întotdeauna prin rezistența în
timp și prin numărul mare de adepți și instrumentul cel mai eficient în răspândirea
convingerilor și valorilor religioase par a fi entitățile religioase cu caracter de grup.

33
Cauza Campbell si Cosans vs. Marea Britanie, hot. Pronunțată în data de 25 februarie 1982
34
A se vedea Radu Chiriță - Convenția europeana a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția
a 2-a, ed. C.H.Beek, 2008, pag. 526
35
A se vedea C. Bârsan - Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole Ed. Alll beck,
București, 2005, pag 714

22
Capitolul 3

Alegerea religiei – un drept fundamental al copilului

Articolul 2 din protocolul numărul 1 prevede că statul trebuie să respecte dreptul

părinților de a asigura educația copiilor în concordanță cu convingerile lor filozofice și
religioase.
Potrivit articolului 29 din Legea fundamentală, libertatea gândirii și a opiniilor,
precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu
poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrară
convingerilor sale.
Noul cod civil în articolul 491 aliniat 1 spune că părinții îndrumă copilul, potrivit
propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta
şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la
un anumit cult religios.
Cu toate că legea prevede explicit dreptul părinților de a-i ghida pe copii în alegerea
religiei în funcție de convingerile proprii, în zilele noastre conform tradițiilor acest drept s-a
extins prin faptul că de la vârste foarte fragede (6 săptămâni), copilul este botezat astfel încât
fără voia sa aderă la o religie, încălcându-se astfel principiile legii care dă dreptul părințiilor
doar spre îndrumare, nu și spre o alegere.
În acest sens, putem opina că cu voie sau fără voie părinții încalcă nejustificat dreptul
copilului la libertatea de gândire în cazul alegerii religiei, existând astfel o constrângere și o
lipsă de libertate a individului în prima parte a vieții.
Putem trage concluzia că prin cutume lumești este încălcată grav însăși Constituția
care prevede în mod explicit dreptul individului de a gândi și a alege liber.
Libertatea religiei este un element esențial ce contribuie la formarea identității unei
persoane și a concepției acesteia despre viață altfel copilul de astăzi va fi adultul îndoctrinat
de mâine.
Să nu uităm că dreptul la libertatea de gândire și alegere este un drept fundamental,
fără de care omenirea însăși nu poate evolua. Nu există pedeapsă mai mare pentru un om
decât încălcarea acestui drept, deoarece este probabil cel mai de preț drept pe care omul îl are.
Tocmai din acest motiv consideram ca este necesar ca în viitor să se reglementeze
explicit dreptul copilului de a-si alege religia si stabilirea unei vârste obiective la care sa fie
posibil acest lucru.

23
Capitolul 4

Jurisprudența Curții Constituționale a României în material si a Curți Europene a Drepturilor

Omului

1. Decizia 669/2014

O decizie importantă a fost dată de către Curtea Constituțională în 2014. Aceasta a

constatat că modul prin care legiuitorul a reglementat articolul 9 alin. (2) teza întâi din
Legea nr. 84/1995 si articolul 18 alin. (2) teza întâi din Legea nr.1/2011 privind oferta
educațională referitoare la disciplina Religie, este de natură să afecteze libertatea de
conștiință, atât a copiilor, cât și a părințiilor deși, dispozițiile legale dădeau posibilitatea
părinților să solicite în scris ca elevul să nu frecventeze aceste ore.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.29 alin.(1) din Constituţie, individul se bucură de
libertatea neîngrădită a gândirii, a conştiinţei şi a credinţei religioase, situaţie ce conferă
consistenţă liberei dezvoltări a personalităţii umane ca valoare supremă garantată de art.1
alin.(3) din Legea fundamentală.
Curtea consideră că în adoptarea reglementărilor sale în domeniul învăţământului,
legiuitorul trebuie să ţină seama de faptul că art.29 alin.(6) din Constituţie garantează
dreptul la învăţământul religios şi nu obligaţia de a frecventa cursuri de religie. Sub acest
aspect manifestarea liberă a opţiunilor implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei
în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau refuzul expres.
Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituţionale referitoare la
libertatea conştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul învăţământului religios trebuie să
aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ
(persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este
prezumată ca manifestând deja opţiunea de a studia, fiind nevoită să acţioneze ulterior pentru
excluderea sa din grupul de studiu. Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o
constrângere a persoanei în manifestarea unei opţiuni, ceea ce de plano, contravine libertăţii
conştiinţei consacrată de Constituţie.

24
2. Cauza Dahlab c. Elveției

Reclamanta, învățătoare la Școala primară Châtelaine din Cantonul Geneva încă

din 1990,a abandonat credința catolică și sa convertit la islam în martie 1991 după o
perioadă de căutări sufletești spirituale. La 19 octombrie 1991 sa căsătorit cu un cetățean
algerian, dl A. Dahlab. Căsătoria a produs trei copii, născuți în 1992, 1994 și 1998.
Spre sfârșitul anului școlar 1990-1991 a început să poate un voal, intenția ei fiind
de a respecta o percepție stabilită în Coran, prin care femeile trebuiau să-și acopere capul în
prezența bărbaților.
În mai 1995, inspectorul școlii din districtul Vernier a anunțat Direcția Generală de
Educație Primară că reclamanta purta în mod regulat un voal islamic
Inspectorul a adăugat că nu a avut niciodată comentarii de la părinți cu privire la
acest subiect. La 27 iunie 1996, a avut loc o întâlnire între reclamant, directorul general al
învățământului primar ("directorul general") și șeful departamentului personal didactic
referitor la faptul că reclamantul purta un ștergar. Într-o scrisoare din 11 iulie 1996,
directorul general a confirmat poziția pe care a adoptat-o în cadrul ședinței, solicitând
reclamantei să înceteze purtarea voalului în timpul îndeplinirii sarcinilor profesionale,
întrucât acest comportament era incompatibil cu secțiunea 6 din Legea învățământului
public. Într-o scrisoare din 21 august 1996, reclamanta a solicitat directorului general să
emită o hotărâre formală în această privință. La 23 august 1996, Direcția Generală de
Educație Primară a confirmat decizia sa anterioară. Aceasta a interzis reclamantei să poarte
un ștergar în îndeplinirea îndatoririlor sale profesionale pe motiv că o astfel de practică
contravine secțiunii 6 din Legea învățământului public și a constituit "un mijloc evident de
identificare impus de un profesor elevilor săi, în special în public , sistemul educațional
secular ". La 26 august 1996, reclamantul a atacat această decizie la guvernul cantonal de la
Geneva. Guvernul cantonal a respins recursul printr-un ordin din 16 octombrie 1996, pe
următoarele motive:
” Profesorii trebuie să ... susțină atât obiectivele sistemului școlar de stat, cât și
obligațiile impuse autorităților educaționale, inclusiv obligația strictă a neutralității
denominaționale ...Îmbrăcămintea în cauză ... reprezintă, indiferent chiar de intenția
reclamantului, un mijloc de a transmite un mesaj religios într-o manieră suficient de
puternică în cazul ei ... să se extindă dincolo de sfera ei pur personală și să aibă repercusiuni
pentru instituția pe care o reprezintă, și anume sistemul școlar de stat. "

25
 Acest argument a fost acceptat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului scopul
interzicerii voalului fiind respectarea neutralității religioase și a drepturilor altora, iar
necesitatea într-o societate democratică a fost apreciată și prin prisma vârstei elevilor.

26
3. Cauza Lautsi şi alţii împotriva Italiei

Reclamanta şi cei doi fii ai săi, Dataico şi Sami Albertin, reclamanţi la rândul lor, s-
au născut în 1957, 1988, respectiv, 1990 şi locuiesc în Italia. În anul şcolar 2001-2002,
Dataico şi Sami au urmat cursurile şcolii publice Istituto comprensivo statale Vittorino da
Feltre din Abano Terme. Un crucifix era expus pe perete în fiecare sală de clasă din şcoala
respectivă.
Pe data de 22 aprilie 2002, în timpul unei întâlniri a consiliului de administraţie a
şcolii, soţul reclamantei a criticat prezenţa simbolurilor religioase în sălile de clasă, în mod
special a crucifixelor, şi a întrebat dacă ar putea fi înlăturate. Pe data de 27 mai 2002, cu
zece voturi pentru, două împotrivă şi o abţinere, consiliul de administraţie a şcolii a decis să
menţină simbolurile religioase în sălile de clasă.
Pe data de 23 iulie 2002, reclamanta a contestat această decizie în faţa Curţii
Administrative din Veneto, susţinând o încălcare a principiului laicităţii, în temeiul
articolului 3 (principiul egalităţii) şi a articolului 19 (libertatea religioasă) din Constituţia
italiană, a articolului 9 din convenţie şi a principiului imparţialităţii administraţiei publice
(articolul 97 din Constituţie).
Pe data de 3 octombrie 2002, Ministerul Educaţiei, Universităţilor şi Cercetării a
adoptat Directiva nr. 2666, instruind serviciile competente din subordine să adopte măsurile
necesare astfel încât consiliile de administraţie ale şcolilor publice să asigure prezenţa
crucifixelor în sălile de clasă
Pe data de 30 octombrie 2003, Ministerul a intervenit în procedura judiciară iniţiată
de reclamantă, susţinând că cererea sa este nefondată, deoarece prezenţa crucifixelor în
sălile de clasă din şcolile publice se întemeia pe articolul 118 din decretul regal nr. 965 din
30 aprilie 1924 (regulamentele interne ale şcolilor gimnaziale) şi pe articolul 119 din
decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 (pentru aprobarea regulamentelor interne ale
şcolilor primare).
Pe data de 17 martie 2005, Curtea Administrativă a respins acţiunea reclamantei.
După ce a statuat că articolul 118 din decretul regal din 30 aprilie 1924 şi articolul
119 din decretul regal din 26 aprilie 1929 erau încă în vigoare şi că “principiul laicităţii
statului face parte din moştenirea legală a Europei şi a democraţiilor occidentale”, a conchis
că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice, având în vedere semnificaţia
care ar trebui să li se atribuie, respectă acest principiu. Curtea a arătat că, deşi crucea este
un simbol, fără îndoială, religios, este un simbol al creştinătăţii în general şi nu doar al

27
catolicismului, servind astfel ca punct de referinţă şi pentru alte confesiuni. De asemenea,
crucifixul este un simbol istoric şi cultural, având o “valoare identitară” pentru poporul
italian prin aceea că a “reprezentat, într-o oarecare măsură, o caracteristică a dezvoltării
istorice şi culturale a Italiei şi, în general, a întregii Europe şi a fost o bună sinteză a acestei
dezvoltări”.
În 27 iulie reclamanta a sesizat Curtea Europeană în temeiul articolului 34 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceasta susține
că a introdus cererea, atât în nume propriu, cât și în numele fiilor săi, Dataico și Sami
Albertin, care erau minori la data formulării cererii. Cei din urmă care între timp au devenit
majori, au confirmat că doresc să-și mențină calitatea de reclamanți (”al doilea și al treilea
reclamant”).
În drept, reclamanţii se plâng de faptul că au fost expuse crucifixe pe perete în sălile
de clasă ale şcolii publice pe care au urmat-o al doilea şi al treilea dintre reclamanţi. Susţin
că acest fapt le-a încălcat dreptul la educaţie, garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 1 și
articolul 9 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, având în vedere circumstanţele
cauzei şi motivarea care a condus-o la constatarea unei încălcări a articolului 2 din
Protocolul nr. 1, în combinaţie cu articolul 9 din convenţie, nu este nevoie să examineze
cauza şi din prisma articolului 14, separat sau în combinaţie cu aceste prevederi.
Curtea, care notează că nu s-au adus suficiente argumente în susţinerea acestui capăt de
cerere, reiterează că articolul 14 nu are o existenţă independentă, deoarece produce efecte
doar în corelaţie cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de alte prevederi ale
convenţiei sau a protocoalelor sale.
Plecând de la ideea că reclamanţii au intenţionat să se plângă de discriminare cu privire
la exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de articolul 9 din Convenţie şi articolul 2
din Protocolul nr. 1, pe baza faptului că nu erau catolici şi că al doilea şi al treilea reclamant
au fost expuşi afişării crucifixului în sălile de clasă ale şcolilor de stat pe care au urmat-o,
Curtea nu consideră că acest capăt de cerere ridică o problemă diferită de cea examinată
anterior din prisma articolului 2 din Protocolul nr. 1, aşadar, nu consideră necesar să
examineze acest capăt de cerere.
Decide, cu cincisprezece voturi la două, că nu s-a încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 1
şi că nu se pune nici o problemă separată în temeiul articolului 9 din convenţie.

28
4. Cauza S.A.S. c Franța

Cauza privea o plângere împotriva interdicției totale a portului burqa și a altor

veșminte care acoperă fața, interdicție dată prin Legea 11 din octombrie 2010, reclamanta
invocând încălcarea libertății de conștiință și religie, a dreptului la respectarea vieții private
și a dreptului de a nu suferi nici o discriminare, prin faptul că legea sancționează cu amenda
administrativă sau penală nerespectarea sa.
Reclamanta, care se declară musulmană practicantă, susține că poartă burqa și
niqub-ul, conform propriei credințe, culturii și convingeri personale. Ea subliniază că nici
soțul ei și nici un alt membru al familiei nu au făcut presiuni asupra sa pentru a se îmbrăca în
acest fel.
Reclamanta mai adaugă că ea poartă niqab-ul atât în public, cât și în particular, dar nu în
mod sistematic; astfel, de exemplu, ea poate să nu îl poarte atunci când se află la medic sau
când se întâlnește cu prietenii într-un loc public ori dorește să socializeze. Ea este deci de
acord să nu poarte niqab-ul tot timpul în spațiul public, dar dorește să o poată face atunci
când alege să facă acest lucru, mai ales în funcție de starea sa spirituală. Astfel, există
momente (ca de exemplu cu ocazia evenimentelor religioase, cum ar fi Ramadanul) când
crede că trebuie să îl poarte în public pentru a-și manifesta religia și credința sa personală și
culturală; obiectivul său nefiind acela de a-i deranja pe ceilalți, ci de a fi în acord cu ea
însăși.
Reclamanta nu pretinde că ar trebui să aibă posibilitatea de a-și păstra niqab-ul atunci
când se află în situația de a fi supusă unui control de securitate, când merge la bancă sau ia
avionul și declară că este de acord să-și arate fața atunci când i se cere acest lucru pentru un
control de identitate necesar.
Statul francez a admis că, deși formulată de o manieră generală, interdicția prevăzută de
legea din 11 octombrie 2010 poate fi văzută drept o „restrângere”, în sensul articolului 9
alin. 2 din Convenție, a libertății de a-și manifesta religia sau convingerile. El apreciază
totuși că această restrângere urmărește scopuri legitime și că este necesară, într-o societate
democratică, pentru atingerea acestora.
În plus, acesta a susținut că interdicția viza respectarea egalității dintre bărbați și femei,
de vreme ce a considera că femeile trebuie să își ascundă fața în spațiul public pentru simplul
motiv că sunt femei constă în negarea dreptului lor de a exista ca indivizi și rezervarea
exprimării individualității lor la nivelul spațiului privat familial sau al unui spațiu exclusiv
feminin.

29
 Curtea a recunoscut existența unei ingerințe cu drepturile invocate de reclamantă, dar a
reținut ca normă de referință pentru evaluarea compatibilității cu Convenția, art.9 privind
libertatea conștiinței și religiei. De asemenea, Curtea a reamintit ”rolul statului de
organizator neutru și imparțial al exercițiului diferitelor religii și credințe, precum și un
factor de reglare a ordinii publice, a armoniei religioase și a toleranței într-o societate
democratică”. În plus, s-a reafirmat incompatibilitatea cu obligația de neutralitate și
imparțialitate a oricăror practici prin care statul ar face vreo evaluare a legitimității unor
credințe religioase sau a modurilor în care acele credințe sunt manifestate. Aceasta, pentru
că pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere sunt considerate de către Curte etaloane
ale oricărei societății democratice. Aplicând aceste principii în cauza concretă, Curtea a
statuat că, din punctul din vedere al ”scopului legitim” cerut de articolul 9 alin. 2, se poate
considera că acesta ține, pe de-o parte, de ordinea publică, chiar în lipsa unei amenințări
imediate și, pe altă parte, de protecția drepturilor altora. Această combinație de scopuri
legitime a dus Curtea la crearea unuia nou, care a fost esențial în decizia finală:
„conviețuirea socială”, Curtea constatând că nu a existat o violare a articolului 9 prin
măsurile legislative adoptate de statul francez
De menționat însă ca raționamentul majorității judecătorilor Marii Camere a fost criticat
atât în opiniile separate ale judecătorilor minoritari, cât și în doctrină.

30
5. Cauza Leyla Șahin c. Turciei
Reclamanta, fiind de religie musulmană, dorea să poarte voalul islamic pentru
respectarea preceptelor sale religioase. Fiind admisă la facultatea de medicină a universității
din Istanbul, ea a putut să poarte voalul, până în februarie 1998, când rectorul universității a
adoptat o circulară prin care se interzicea portul voalului și a bărbii în cadrul cursurilor. Din
acel moment, i s-a interzis accesul la cursuri și la examene și i s-a refuzat dreptul de
înscriere.
Curtea Europeană s-a pronunțat în favoarea unei largi marje de apreciere a statului
în privința restricțiilor privind simbolurile religioase în școli, arătând că „s-a stabilit că
instituțiile de învățământ superior pot reglementa manifestarea ritualurilor si a simbolurilor
unei religii prin fixarea unor restricții de loc și de formă, în scopul de a asigura credințele
altora”.
Curtea a subliniat faptul că, în situația particulară a Turciei care luptă constant
pentru a asigura laicitatea statului și egalitatea în drepturi între bărbați și femei, interdicția
portului vesmintelor tradiționale musulmane poate constitui o măsură necesară pentru a
asigura aceste scopuri legitime. În consecință, Curtea a considerat că autoritățile nu și-au
depășit marja de apreciere, articolul 9 din Convenție nefiind încălcat.

31
Concluzii

Omul s-a născut liber si este pretutindeni în lanțuri.

Jean Jacques Rousseau

Omul se naște liber, teoretic. Libertatea sa este însă influențată de mulți factori,
precum regiunea din care provine, regimul politic, orientarea religioasă, educația primită în
familie și mentalitatea societății din care face parte.
Dreptul la libertatea de gândire și alegere este un drept fundamental, fără de care
omenirea însăși nu poate evolua. Nu există pedeapsă mai mare pentru un om decât încălcarea
acestui drept, deoarece este probabil cel mai de preț drept pe care omul îl are.
Nu considerăm că dreptul părintelui de a îndruma copilul in funcție de convingerile
sale religioase aduce vreun beneficiu din punct de vedere al libertăți, copilului.
Considerăm ca mai degrabă o prezentare cât mai detaliată a religiilor in general ar fi
mai oportună din partea părinților si ar aduce un beneficiu major copilului astfel încât el sa
poate lua o decizie in cunoștința de cauza.
Opinăm în acest sens că ar fi benefic pentru omenire in general să se aducă schimbări
majore in legislația universală.
Pentru simplu motiv că părintele l-a conceput, nu considerăm ca dreptul de a-l
îndruma este un drept fundamental in materie religioasă pentru că mai degrabă acest drept
poate îmbrăca foarte ușor haina îndoctrinării.
Din aceste motive, contrar opiniei prezentate de mai mulți autori în doctrină,
consideram că dreptul la libertatea de religie se referă și la dreptul individul de a-și alege
religia, nu de a decide ulterior schimbarea sa.

32
Bibliografie

Legislație

1. Constituția României
2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
3. Noul Cod civil

Doctrină

1. Adrian Năstase, Drepturile Omului, religie a sfârșitului de secol

2. Bianca Selejan- Guțan, Drept constituțional și instituții politice
3.Corneliu Bârsan – Convenția europeana a drepturilor omului
4. F. Sucre, Droit international et europeen des droits de l home
5. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice
6. Ionuț Corduneanu – Biserica și statul – două studii
7. Mircea Criste – Instituții contemporane constituționale
8. Mihaela Adjer, Veaceslau Bălan – ce este libertatea religioasă si de ce este ea atat de
importanta?
9. M.G.Schmidt, The Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights
10. Radu Chiriță - Convenția europeana a drepturilor omului. Comentarii și explicații
11. Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, „Protecția internațională a Drepturilor Omului”
12. T. Corlățean, Protecția europeana a drepturilor omului, Editura C.H.Beek, 2011
13.Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice

Legislație

1. Decizia Curții Constituționale 669 din 12 noiembrie 2014

2. Cauza Dahlab c. Elveției
3 Cauza Lautsi şi alţii împotriva Italiei
4. Cauza S.A.S. c Franța
5. Cauza Leyla Șahin c. Turciei

33