RADIOACTIVITATEA NATURALA. DETECTARE SI MASURARE.

IMPORTANTA

1. Atomul si molecula. Scurt istoric

Cu certitudine, nimeni nu poate localiza exact, in spatiu si timp, momentul din

istorie in care omul a inceput sa se preocupe de lumea inconjuratoare, de Univers.
Notiunea de structura sau alcatuire a Universului s-a cristalizat treptat, evoluand pe
masura ce omul putea sa-i dea un sens mai concret, insasi idea de Univers avandu-si
propria istorie. In timp ce Universul omului antic se reducea la lumea inconjuratoare, la o
regiune destul de limitata, a carei cunoastere este reclamata de necesitatile materiale
primare, Universul nostru, observabil, de astazi, isi intinde frontierele pana la zeci de
miliarde de ani lumina. Unitatea Universului a inceput sa fie inteleasa din momentul in
care oamenii au pornit sa exploreze, pe langa Universul cel mare, si Universul cel mic, al
structurii materiei. Ideea de structura discontinua a substantei dateaza inca din
antichitatea greaca, caracteristica acestei perioade fiind ideea existentei unor entitati
(elemente) primordiale, care, prin ansamblare, sa conduca la diversitatea materiei, dar in
acelasi timp, si la unitatea ei. Dintre toate doctrinele care au existat, cea care pe parcursul
istoriei omenirii a capatat drept de constanta, conducand la cea mai adecvata interpretare
a fenomenelor fizice, a fost atomismul.
Reprezentantii cei mai de seama ai atomismului antic au fost Anaxagora, Leucip
si Democrit. Ei au afirmat ca toate corpurile pot fi divizate in particule din ce in ce mai
mici, dar ca aceasta divizare nu poate merge la nesfarsit, asa incat trebuie sa existe
particule ce nu mai pot fi divizate, numite “atomi” (a-tomos, in limba greaca are
semnificatia: ceea ce nu se mai poate divide). Atomii, in conceptia atomistilor antici,
reprezentau “caramizile” fundamentale ale materiei, fiind indivizibili, impenetrabili si
eterni. Din combinarea unui numar finit de atomi rezulta diversitatea lumii materiale.
Teoria atomica avea sa triumfe insa la inceputul secolului al XIX-lea, cand notiunea de
atom a devenit indispensabila, mai ales in chimie. Chimistul Avogadro si fizicianul
Ampere au aratat ca numai cu ajutorul notiunii de atom, respective de molecula, pot fi
explicate legile de dicontinuitate chimica. Ipoteza Avogadro - Ampere devenita lege a
fizicii si a chimiei a condus la ideea ca o molecula gram din orice sustanta chimica
contine totdeauna acelasi numar de molecule; acest numar, astazi fundamental pentru
teoria atomica, a primit numele de numarul lui Avogadro.
Treptat notiunea de atom isi schimba continutul, edificiul respectiv nemaifiind conceput
ca o entitate indestructibila si inaccesibila. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea si
inceputul secolului XX o serie de fenomene au condus la ideea unei stucturi interne a
atomilor. Cele mai importante rezultate, care au contribuit la descifrarea structurii
atomilor au provenit din domeniul electricitatii. Astazi se stie ca una din particulele
constituente ale oricarui atom este electronul, particula care are cea mai mica sarcina
electrica (sarcina electrica elementara). O data ce structura discontinua a atomului a fost
pusa in evidenta prin descoperirea electronului, fizicienii au cautat sa-si imagineze
“modele de atomi”, adica sa-si reprezinte atomii ca sisteme complexe in care
electricitatea trebuia sa joace un rol essential.
 Astfel, in 1901, Jean Perrin, a propus sa se considere atomul ca un sistem solar in
miniatura, in care “soarele” central este incarcat pozitiv, in timp ce electronii “planetele”
graviteaza in jurul lui sub influenta atractiei coulombiene.
A urmat modelul lui Thomson (1904) care, admitand idea unei structuri continue a
electricitatii positive, isi reprezenta atomul ca pe o sfera de electricitate pozitiva in care
electronii “plutesc”.
In 1911, Rutherford efectueaza la Cambridge experiente care duc la date decisive.
Studiind imprastierea particulelor incarcate (particule alfa - nuclee de heliu) pe foite
subtiri de metal, el ajunge la concluzia ca deviatiile particulelor alfa la trecerea lor prin
straturi de substanta au loc ca si cand aproape toata substanta atomilor se afla concentrata
intr-un miez central, numit nucleu, incarcat pozitiv. Atomul este aproape gol exceptand
centrul sau. Experientele lui Rutherford au confirmat modelul de atom planetar in care
sarcina pozitiva a atomului este concentrata intr-un nucleu cu raza de aproximativ 10-14 m
si electronii se rotesc in jurul acestuia pe orbite cu razele de aproximativ 10-10 m.
Deficientele acestui model atomic, care nu putea sa explice cum un atom astfel constituit
poate emite radiatii de frecventa bine determinate si, totodata, sa ramana stabil, au fost
corectate de fizicianul Niels Bohr. El a avut ideea remarcabila de a presupune ca modelul
atomic planetar al alui Rutherford, sugerat direct de experienta, nu poate fi explicat in
cadrul teoriei electrodinamicii clasice, ci numai daca se introduc sistematic ideile teoriei
cuantelor. Bohr a postulat ca sistemul atomic poate exista numai in stari stationare,
cuantificate, in care electronul, miscandu-se pe orbita sa, nu pierde energie prin radiatie.
Teoria lui Bohr, bazata pe teoria cuantelor, atingandu-si limitele de aplicabilitate, s-a
dovedit a fi capabila sa explice anumite fenomene noi in care intra in joc spinul, structura
fina si hiperfina a spectrelor luminoase sau de radiatii X si altele. Noua disciplina de
baza, mecanica cuantica, s-a nascut dintr-un efort de inlaturare a dificultatilor in care
fizica intrase inca din preajma anului 1920. Mecanica cuantica a obtinut destul de rapid
sprijinul experientei directe. Dezvoltata in formalismul matematic prin lucrarile lui
Schrödinger, Heisenberg si Dirac, mecanica cuantica a permis explicarea tuturor
fenomenelor legate de starile electronilor din atom, regasind, ca un caz particular,
rezultatele teorie lui Bohr.

2. Radioactivitatea naturala

Prin radioactivitate se intelege, in sens strict, proprietatea pe care o au nucleele

atomice ale unor elemente de a se dezintegra, de a emite spontan radiatii, numite generic
“ionizante” (alfa, beta gamma), fara vreo interventie din afara, generand astfel elemente
vecine in tabelul periodic al elementelor.
Aceasta dezintegrare spontana se desfasoara dupa legi statistice, nucleele unei cantitati de
element radioactiv avand, in fiecare moment, aceiasi probabilitate de transformare. Noul
element format este in general el insusi radioactiv, asa incat radioelementele naturale
formeaza familii radioactive care au ultimii descendenti atomii neradioactivi ai
plumbului.
Procesul este important din punctul nostru de vedere datorita radiatiilor emise, care au
efecte, de cele mai multe ori negative asupra organismului uman.
In sens mai general, prin “radioactivitate” se intelege prezenta nucleelor (atomilor)
radioactive in diferite substante sau materiale, in mediu, in alimente, etc. Vom spune

2
astfel despre o anumita substanta ca este radioactiva sau ca este contaminata radioactiv
atunci cand ea contine nuclee radioactive. Deoarece, asa cum se va vedea, practic toate
substantele din natura sunt intr-o anumita masura, radioactive, atunci cand despre ceva
spunem ca este radioactiv sau contaminat, inseamna ca radioactivitatea sa depaseste
limitele normale.
Este clar ca dezintegrarea unui nucleu radioactiv se produce cu o anumita probabilitate pe
unitatea de timp; cand vorbim despre prezenta unor radionuclizi (nuclee radioactive) in
mediu, etc. este vorba, din punct de vedere macroscopic (al masei, de ex.) de cantitati
deosebit de mici de substanta radioactiva propriu-zisa; din punct de vedere microscopic
insa, este vorba de foarte multe nuclee radioactive, destul de multe pentru ca in
intervalele de timp obisnuite pentru noi sa putem considera ca numarul de nuclee
dezintegrate in timpul respective este riguros egal cu numarul initial de nuclee inmultit cu
probabilitatea de dezintegrare pe intervalul respective.
Prin radioactivitatea mediului se intelege totalitatea fenomenelor radioactive care
au loc in mediul inconjurator.
Practic, aceasta se refera la toate substantele radioactive care sunt prezente in mediu.
Datorita efectului pe care radiatiile emise de substantele radioactive il au asupra omului,
in toate tarile civilizate exista un sistem de supraveghere a nivelului acesteia.
Substantele radioactive din mediul inconjurator pot fi impartite in doua grupe mari, dupa
originea acestora.
Despre un anumit radionuclid spunem ca este natural, atunci cand existenta lui este
rezultatul unor procese care au (sau au avut) loc in natura, fara interventia omului.
In contrast, un radionuclid este numit artificial, atunci cand existenta lui este rezultatul
unei activitatii umane.
In functie de radionuclizii care sunt implicati, vorbim despre radioactivitate naturala, sau
artificiala.
Se pot identifica doua surse ale radioactivitatii naturale:
1. O parte a radionuclizilor naturali se considera ca s-au format o data cu celelalte nuclee
care compun scoarta Pamantului. Probabil ca la formarea Pamantului existau mai multe
substante radioactive decat in prezent; radionuclizii naturali de astazi erau prezenti in
cantitati mari, iar in afara lor, probabil au existat si altele. Ceea ce mai exista acum este
partea din acel inventar initial care (inca) nu s-a dezintegrat. Ca urmare, radionuclizii
naturali de acest fel care mai exista acum sunt cei care au un timp de injumatatire mare,
comparabil cu varsta Pamantului: U-238 cu T1/2=4.468*109 ani; Th-232 cu T1/2=1.4*109
ani; U-235 cu T1/2=7*108 ani; si K-40 cu T1/2=1.28*109 ani. Unii dintre acestia au
descendenti radioactivi care sunt si ei prezenti in mediu.
2. Ceilalti radionuclizi naturali, cu timp de injumatatire mai mic, sunt rezultatul actiunii
radiatiilor cosmice asupra nucleelor atomilor prezenti in straturile superioare ale
atmosferei.
Radioactivitatea naturala este un lucru normal.
Indiferent de sursa lor, nu avem motive sa presupunem ca nivelul radioactivitatii
naturale ar fi fost semnificativ diferit de cel de astazi in ultimele cateva miloane de ani.
Rezulta deci ca specia umana de la aparitia ei a fost foarte probabil supusa aceluiasi nivel
de radioactivitate naturala ca si in prezent. Se poate trage concluzia ca organismul nostru
este constituit astfel incat radioactivitatea naturala nu are efect nociv asupra sa, atat timp
cat nivelul acesteia nu difera semnificativ de cel cu care am fost “obisnuiti” noi si

3
stramosii nostri. Nu stim insa daca eliminarea totala a iradierii organismului uman ar avea
vreun efect, fie el pozitiv sau negativ – oricum, acest lucru probabil nu va fi posibil
niciodata.
Variabilitate, risc datorat radioactivitatii naturale
Nivelul radioactivitatii naturale este foarte variabil in lume, existand variatii
semnificative (de cateva ori) si pe arii restranse, cum este tara noastra.
Evident, daca o persoana originara dintr-o zona cu radioactivitate naturala scazuta traieste
intr-o zona cu radioactivitate naturala mai mare, exista un oarecare risc suplimentar
pentru ea. Existenta acestui risc a fost dovedita si in cazul unor cladiri ale caror materiale
de constructie proveneau din zone cu radioactivitate mare.
Ordinul de marime al fondului radioactiv natural
Paradoxal, cu toate ca insasi descoperirea fenomenului de radioactivitate s-a datorat unui
minereu radioactiv, masura cantitativa a nivelului natural de radioactivitate a inceput sa
fie studiata abia atunci cand s-a pus problema efectelor poluarii cu substante radioactive
artificiale, ca urmare a testelor nucleare si a productiei de energie.
Atunci s-a constatat ca nivelul fondului radioactiv natural este de acelasi ordin de marime
(acum la noi este mult mai mare, si ca valoare absoluta – activitate specifica, si ca efect
biologic - doza) cu cel artificial.
Importanta cunoasterii nivelului fondului natural
Avand in vedere ca etse vorba de fenomene de aceiasi natura, rezultatul unor masuratori
de radioactivitate a mediului nu ofera prea multe informatii atat timp cat nu se stie care
este contributia fondului natural (a nu se confunda cu fondul aparatului) la nivelul
masurat de radioactivitate. In functie de anotimp, perioada a zilei, conditii meteorologice,
nivelul fondului natural poate avea variatii mari (de pana la 10 ori).
Atat din cauza pericolului reprezentat de un accident nuclear cat si datorita impactului
psihologic deosebit asupra oamenilor, este esential ca aceste variatii naturale sa poata fi
deosebite de cresteri ale radioactivitatii rezultate din eventuale accidente.
Nucleu fiica, nucleu parinte
Numim descendent al unui radionuclid un nucleu care se obtine din primul prin
dezintegrari successive. Daca nucleul X se dezintegreaza (alfa sau beta – acestea duc la
schimbarea cel putin a unuia din numerele Z si A), formandu-se un nucleu Y; de exemplu
printr-o dezintegrare alfa, spunem ca Y este descendent de ordinul 1 a lui X, sau pe scurt,
nucleu - fiica al acestuia. Despre nucleul X spunem ca este nucleu – parinte.
Descendenti de ordin superior
Nucleul Y poate fi la randul lui stabil (nu se dezintegreaza niciodata / probabilitatea de a
se dezintegra intr-un timp finit este 0 / are timpul de injumatatire infinit – ca majoritatea
nucleelor atomice din natura) sau radioactiv (deci se poate si el dezintegra cu o
probabilitate nenula intr-un interval de timp finit). Daca Y din exemplul nostru este
radioactiv si are ca produs de dezintegrare (fiica) nucleul W, spunem ca W este
descendent de ordinul 1 al lui Y si de ordinul 2 a lui X. Analog, putem vorbi de
decendenti de ordinul 3, 4, etc.
Cai de dezintegrare
De retinut ca relatia parinte – fiica nu este unica: un acelasi nucleu se poate dezintegra pe
mai multe cai (doua, deobicei, alfa si beta), pe fiecare cale de dezintegrare rezultand cate
un nucleu – fiica. Ambele sunt descendenti de ordinul 1 al nucleului initial. Invers, exista
situatii cand doua nuclee diferite au ca produs direct de dezintegrare acelasi nucleu.

4
Acesta este atunci nucleu – fiica pentru ambele nuclee initiale, care sunt amandoua
nuclee – parinte pentru el.
Seriile naturale
Cele mai importante grupe de radionuclizi naturali sunt cele trei serii naturale. Acestea
sunt formate din cate un cap de serie – un radionuclid greu (A>230), cu timp de
injumatatire deosebit de mare (sute de milioane de ani), impreuna cu toti descendentii
acestuia. Toate seriile naturale se termina cu un izotop al plumbului (Z=82).
Numarul de masa al nucleelor din seriile radioactive
Nucleele din aceste serii se obtin din capul de serie printr-un sir de dezintegrari alfa si
beta (+ sau -). Din legile de deplasare stim ca numarul de masa A scade cu 4 la o
dezintegrare alfa si ramane neschimbat la o dezintegrare beta. Rezulta ca diferenta dintre
numerele de masa a doua nuclee din aceiasi serie difera printr-un multiplu de 4, altfel
spus, dau acelasi rest la impartirea cu 4. Se pot imagina patru serii radioactive care pleaca
din aceiasi zona a nucleelor aproape stabile cu masa peste 230; acestea vor fi
caracterizate de numere de masa de forma (4k+0), (4k+1), (4k+2) si (4k+3), unde k este
un numar natural.
Dintre acestea, in natura nu exista seria corespunzatoare lui (4k+1).
Seria Uraniului
Este cea mai importanta dintre cele trei serii naturale, in principal din cauza posibilitatii
poluarii mediului de catre minele de uraniu (U-238 este folosit ca si combustibil de unele
tipuri de centrale nucleare). Corespunde formulei (4k+2) avand drept cap de serie
izotopul cel mai abundent al uraniului (Z=82), U-238. Istoric, fenomenul radioactivitatii a
fost pus in evidenta la inceputul secolului prin separarea dintr-o masa de minereu de
uraniu a unei cantitati dintr-un descendent al acestuia, Ra-226 (T1/2=1600ani), substanta
necunoscuta pana atunci.
Un alt membru remarcabil al acestei serii este Rn-222 (radon).
Ca indicator pentru aceasta serie se foloseste Ra-226.
Concentratia acestuia in sol in tara noastra este variabila, intre 4-20 Bq/kg.
Seria Thoriului
Este a doua serie naturala ale carei elemente sunt prezente in cantitati semnificative in
mediu. Importanta ei este oarecum mai mica deoarece sursele de poluare cu elementele
din aceasta serie sunt mai rare (mine de Thoriu). Are cap de serie izotopul Th-232
(Z=90), corespunzand deci formulei (4k). Ca indicator pentru prezenta acestei serii se
foloseste Ac-228 sau Ra-228. Asemanator cu seria Uraniului, are in componenta sa un
izotop instabil al Radonului, Rn-220, numit si toron.
Ca si in cazul Uraniului elementele acestei serii exista in concentratii mici, dar nenule in
practic toata scoarta terestra de unde patrund in toti factorii de mediu. Concentratia in sol
a Ac-228 in tara noastra este de acelasi ordin de marime cu cea a Ra-226.
Seria Actinouraniului
Corespunde la formula (4k+3), cap de serie U-235. Abundenta elementelor acesteia in
natura este mai redusa. Seria este importanta economic din cauza capului de serie care
este folosit ca materie prima pentru combustibilul folosit in unele centrale nucleare si la
producerea bombei atomice (bomba lansata la Hiroshima avea miez de U-235).
Concentratia U-235 in sol este de aproximativ 10 ori mai mica decat Ra-226.

5
 Seria Neptuniului
Seria corespunzatoare formulei (4k+1) nu se gaseste in natura. Se presupune ca ar fi fost
prezenta la formarea Pamantului, dar datorita timpului de injumatatire mic al celui mai
stabil membru Np-237 (T1/2=2.14*106 ani – capul de serie este Pu-241 cu aproximativ 14
ani) practic toata cantitatea existenta initial s-a dezintegrat pana in zilele noastre.
Potasiul-40, Rb-87
Tot din categoria radionuclizilor naturali prezenti in scoarta terestra fac parte doi
radionuclizi primordiali, care nu au descendenti radioactivi: K-40 si Rb-87. Ca si ceilalti,
ei sunt prezenti peste tot, K-40 chiar in cantitati mai mari decat cei din seriile naturale,
dar efectele datorate prezentei lor sunt reduse, ele fiind mai putin nocive.
Radionuclizi cosmogenici
O alta categorie a radionuclizilor naturali o constituie cei care sunt rezultatul interactiei
radiatiilor cosmice cu straturile superioare ale atmosferei. Dintre acestia amintim in
primul rand Be-7, care este prezent in atmosfera si in depuneri in cantitati semnificative;
C-14 si Tritiul (H-3) exista si ei in cantitati mai mici; acestea sunt exemple de
radionuclizi care pot fi considerati si naturali si artificiali. Alti radionuclizi
cosmogenici sunt: P-32, P-33, si S-35.
Echilibrul secular
Am vazut ca o proprietate comuna a celor trei serii radioactive este ca incep printr-un
radionuclid cu timp de injumatatire foarte mare. Daca urmarim elementele seriilor
respective, mai putem gasi radionuclizi cu timp de injumatatire mare urmati de cativa
descendenti de viata scurta. Daca productia din elementul cu timp de injumatatire mare
este neglijabila, (situatie care se intalneste de foarte multe ori in practica), dupa un timp
se realizeaza situatia de echilibru secular. In aceasta situatie, numarul nucleelor
tuturor decendentilor scade similar cu cel al capului de serie (deci cu acelasi timp de
injumatatire), iar activitatea corespunzatoare fiecarui nuclid este aceiasi, egala cu
cea a capului de serie.
Aceasta proprietate a seriilor radioactive este folosita in practica pentru estimarea
concentratiilor radionuclizilor din seria respectiva.
Daca se presupune existenta echilibrului secular, ajunge sa determinam activitatea
specifica doar pentru un singur element al seriei, activitatea respectiva fiind, conform
ipotezei echilibrului secular, egala cu activitatea oricarui element al seriei. Elementul
folosit in acest scop se numeste indicator.
Gazele radioactive
Un aspect foarte important al radioactivitatii naturale este legat de gazele radioactive. In
primele doua serii naturale, a Uraniului si in cea a Thoriului, exista cate un izotop al
Radonului: Rn-222, numit in practica radon si Rn-220, numit in practica toron. Din
punct de vedere chimic, acestea sunt gaze nobile deci nu reactioneaza chimic cu nici o
substanta. Sunt produse in sol la un anumit pas al dezintegrarii capilor de serie. Avand
atomii de dimensiuni mici, difuzeaza usor prin sol, si datorita timpului de injumatatire
relativ lung (3.82 zile, respectiv 55.6 secunde ), ajung in atmosfera in cantitati
semnificative.
Aceasta emanatie de Radon si Toron, este prezenta practic pe toata suprafata uscatului;
are o variabilitate mare, atat cu locul, cat si in timp, depinzand de foarte multi factori.

6
 Iradierea datorata radionuclizilor din seriile naturale
Pe langa iradierea externa datorata radionuclizilor aflati in straturile superioare ale
solului, care este datorata in principal elementelor seriilor naturale si K-40, o parte
importanta a iradierii se realizeaza prin inhalarea Rn si Tn, care se dezintegreaza in
plaman, descendentii lor realizand o iradiere interna.
In ceea ce priveste iradierea interna in afara celei datorate gazelor radioactive, cel mai
important radionuclid este Ra-226.
Poluarea cu radionuclizi din seriile naturale
Unele activitatii umane nenulceare, care implica folosirea unor cantitati mari de roci
(minereu de carbune, fosfogips, etc) duc la cresterea cantitatii de radionuclizi naturali in
mediul inconjurator, peste nivelul normal. Dintre aceste activitatii amintim in special
centralele termice pe carbuni, care emana mari cantitati de pulberi cu continut ridicat de
Ra-226, Ac-228, K-40, etc. care duc la o iradiere interna semnificativa, precum si la
cresterea iradierii externe de la sol.
Cu toate ca nu este o poluare propriu-zisa, o problema importanta este folosirea unor
deseuri cum ar fi cenusa de la termocentrala, la constructia de locuinte. Ra-226 si Ac-228
din peretii unor asemenea locuinte produc o emanatie suplimentara de Rn si Tn, realizand
cresteri ale dozei comparabile in privinta efectelor asupra populatiei cu cea datorata
accidentelor nucleare.

3. Radioactivitatea artificiala

Am convenit ca prin radioactivitate artificiala sa intelegem prezenta in mediul

inconjurator a unor radionuclizi care isi datoreaza existenta activitatii omului. Evident,
cele mai importante activitati umane care au dus la contaminarea mediului inconjurator
cu substante radioactive artificiale sunt, in ordinea amplorii efectelor, exploziile nucleare
in atmosfera si energetica nucleara. In afara acestora, practic toate aplicatiile fenomenelor
nucleare in scopuri practice duc, constient sau accidental, la raspandirea unor substante
radioactive in mediu.
Trebuie subliniat ca in mod normal si in medie, impactul tuturor acestor activitatii este
mic fata de radioactivitatea naturala; totusi, in situatii de accident sau in cazul
bombardamentelor atomice, efectele (pe zone mai mult sau mai putin restranse) sunt
dramatice. Radionuclizii artificiali pasibili de a ajunge in mediul inconjurator sunt in
ultima instanta rezultatul unuia din cele doua procese nucleare importante in aplicatii:
fisiunea si fuziunea.
Fisiunea nucleara este procesul prin care un nucleu se rupe (spontan sau nu) in doua
(sau mai multe) fragmente; a fost observat in 1935 de Hahn si Strassmann; caracteristici:
proces puternic endoenergetic, eliberandu-se cantitati mari de energie de 200
MeV/nucleu; cea mai mare parte a acestei energii se regaseste sub forma energiei cinetice
a fragmentelor; fragmentele formate sunt in general beta active si pot emite chiar
neutroni; ruperea se face preponderent in doua fragmente asimetrice, cu raportul maselor
de 2/3.
Fuziunea nucleara este procesul invers fisiunii, cand mai multe nuclee se unesc, formand
un nucleu mai mare; acest process are loc intre nuclee usoare, fiind exoenergetic.

7
 4. Legile deplasarilor radioactive

a. emisia de radiatii alfa

Deoarece o particula alfa este formata din doi protoni si doi neutroni, rezulta ca un nucleu
radioactiv care emite radiatii alfa se va transforma in alt nucleu care are cu doi protoni
mai putin si deci o sarcina electrica (Z) mai mica cu doua unitati. Astfel, nucleul rezultat
va corespunde unui element nou, deplasat cu doua casute mai la stanga in sistemul
periodic al elementelor. Se considera ca particulele alfa nu preexista in nucleu, dar in
cursul interactiei protonilor si neutronilor din nucleu se formeaza grupuri stabile de cate
doi protoni si doi neutroni, care au astfel o probabilitate mai mare de a fi expulzate din
nucleul respective.
Emisia unei particule alfa se poate deci reprezenta printr-o formula de deplasare
radioactiva, de tipul:
A A 4 4
Z X Z 2 Y 2 He
226 222 4
Exemplu: dezintegrarea alfa a radiului: 88 Ra 86 Rn 2 He

b. emisia de radiatii beta

Emisia de radiatii beta se explica fie prin transformarea unui neutron din nucleu intr-un
proton si un electron, fie prin transformarea unui proton din nucleu intr-un neutron si un
pozitron. Prin urmare, un nucleu care a emis o particula beta va avea un proton in plus si
un neutron in minus, adica noul element format se va afla cu o casuta mai la dreapta in
sistemul periodic. Aceasta emisie se poate reprezenta prin formula de deplasare
radioactiva: ZA X Z A1Y e
In cazul dezintegrarii beta pozitive, un proton din nucleul emitator se transforma intr-un
neutron si un electron pozitiv (pozitron) emis in exterior. In acest caz, noul element,
rezultat dupa emisie, e deplasat cu o casuta spre stanga in sistemul periodic al
elementelor, conform formulei: ZA X Z A1Y e , unde ν si ν- reprezinta neutrinul si
respectiv antineutrinul emis simultan, care preia o parte din energia cinetica disponibila.
Energia electronului emis poate lua, deci valori de la 0 la o valoare maxima bine
determinata, cunoscuta sub denumirea de limita superioara a spectrului continuu beta.
Aceasta limita caracterizeaza un nucleu beta - activ.
In unele cazuri, trecerea la un nucleu mai stabil, din motive de structura energetica
interna a nucleului respectiv, nu se poate realiza prin emisie de radiatii beta, ci prin
captura electronica, adica nucleul cu surplus de protoni capteaza electroni exteriori, in
special cei de pe patura K a atomului respectiv, transformandu-si excesul de protoni in
neutroni.

c. emisia de de radiatii gamma

Nucleele care emit radiatii alfa sau beta raman, in majoritatea cazurilor, intr-o stare
energetica excitata. Revenirea nucleelor excitate in starea normala poarta denumirea de
dezexcitare nucleara si se noteaza prin: ZA X * ZA X unde semnul * ne arata ca nucleul
este in stare excitata.
Emisia radiatiei gamma lasa neschimbata pozitia elementului in sistemul periodic.
Deoarece nucleul excitat si cel normal difera intre ele doar prin starea energetica, ele se
numesc izomere. Exista cazuri in care surplusul de energie al unui nucleu excitat nu este

8
emis sub forma unei cuante gamma, ci este transferat unui electron orbital al atomului
respectiv. Acest fenomen poarta numele de conversie interna. Electronii respectivi fiind
expulzati din atom, va apare si o radiatie X caracteristica.

5. Interactia radiatiilor cu substanta

In continuare prezentam procesele care au loc la trecerea radiatiilor prin substanta, atat
pentru radiatiile ce poseda sarcina electrica (particule alfa, electroni, pozitroni, protoni,
ioni grei), cat si pentru cele fara sarcina electrica (X, gamma, neutroni).
La trecera radiatiei prin substanta, interactia are loc, de fapt, intre atomii
substantei si radiatia care o strabate. Aceasta interactie va depinde deci, de proprietatile
radiatiei, dar si ale substantei. Orice proces de interactie poate fi interpretat ca o ciocnire.
Interactia radiatiei cu atomul cuprinde interactia radiatiei cu electronii si interactia
radiatiei cu nucleul atomic.
Un fascicul de particule este caracterizat de numarul de particule care strabate o arie data
in unitatea de timp – fluxul de particule, de cantitatea de energie transportata de acest flux
de particule – fluxul de energie, si de distributia dupa energii a particulelor din flux –
spectrul energetic.
Imprastierea e fenomenul de deviere
Absorbant
a particulei din drumul ei ca urmare a
interactiei cu un atom. Un alt fenomen,
care poate aparea, este cel absorbtie, Radiatie
imprastiata
prin care particula poate disparea in Fractia
in urma ciocnirii cu o alta particula. absorbita
Ca urmare apare asa numitul fenomen Radiatie
incidenta
de atenuare; din acest punct de vedere Radiatia
putand avea atenuare pe parcurs sau transmisa
atenuare exponentiala.
A.Procesele primare de interactie se Radiatie
reduc astfel la ciocniri ce se pot clasifica in: retroimprastiata
- ciocniri elastice, si Schema principalelor procese ce
- ciocniri inelastice. conduc la atenuarea unui
Prin ciocniri elastice se inteleg acele ciocniri fascicul de radiatii care strabate
in care nu se modifica energia interna a particu- substanta
lelor ce se ciocnesc; energia cinetica totala se
conserva. In cazul ciocnirilor inelastice, energia interna se modifica, iar energia cinetica
totala nu se mai conserva. Atomul ciocnit de o particula poate suferi unul din urmatoarele
efecte:
- trecerea unui electron de pe un nivel de energie pe altul (excitare)
- scoaterea unui electron din atom (ionizare – producere de perechi de ioni)
- modificarea pozitiei atomului sau punerea lui in miscare ca un intreg (deplasari)
- modificarea structurii nucleare (reactie nucleara)
I. Procesele principale de interactie cu substanta a particulelor alfa, protonilor si ionilor
grei sunt excitarea, ionizarea, deplasarea atomilor sau moleculelor ciocnite si eventual
disocierea moleculelor.
Prin fenomenul de ionizare se creeaza ioni si electroni liberi.

9
In procesele de excitare si ionizare a atomilor mediului, particula cedeaza o parte din
energia sa cinetica, parte ce se transforma in energie de excitare si ionizare. Ca urmare
energia cinetica a particulei incidente scade. Energia se poate transfera fie unui foton, fie
particulelor mediului sporind energia de agitatie termica a acestora.
Din cauza masei mari, particulele alfa, protonii si ionii grei sunt foarte putin
imprastiate, asa incat traiectoria lor in substanta se apropie de o dreapta. Tot din cauza
masei mari, electronii atomici nu influenteaza sensibil procesul de imprastiere a particulei
incidente, ci doar preiau din energia ei. Putinele acte de imprastiere sunt determinate de
interactia cu nucleul atomului. In aer, in conditii normale, o particula alfa pierde la un act
de ionizare circa 30 eV, ea producand pe mm cateva mii de perechi de ion - electron.
Astfel, parcursul in aer al unei particule alfa cu energia de cativa MeV este de ordinul
centimetrilor. In substanta solida parcursul va fi de aproximativ 1000 de ori mai scurt,
adica de ordinul sutimilor de mm.
II. Ca si in cazul particulelor alfa, interactia principala cu mediul are loc, in cazul
particulelor beta prin intermediul fortelor electrostatice. Procesele principale de interactie
cu atomii sau moleculele sunt excitarea, ionizarea sau disocierea (moleculei), procesele
care au loc ca urmare a interactiei electron-electron.
Interactia electron - nucleu nu este importanta pentru nucleu deoarece electronul are masa
mica. In schimb, atat electronii atomici cat si nucleul produc puternice deviatii
(imprastieri) ale electronului incident. Rezulta astfel pierderi considerabile de energie si
imprastieri mari ale electronilor si pozitronilor. Caracteristica interactiei electronului cu
mediul este si pierderea de energie prin franare. Ea este insotita de emisia unui foton ca
urmare a variatiei vitezei electronului in procesul de imprastiere, in conformitate cu legile
fizicii clasice. Radiatia care ia nastere se numeste radiatie de franare. Ea apare atunci
cand in campul nucleului ajung electronii cu viteza mare. Nucleul fiind incarcat pozitiv
va devia electronul de la directia sa initiala, obligandu-l sa evolueze pe o hiperbola. Cu
aceasta ocazie este franat si energia fotonului emis este mai mare. Spectrul radiatiei de
franare este un spectru continuu. La capatul drumului sau prin substanta electronul de
joasa energie este captat de un atom neutru, formand un ion negativ, sau neutralizeaza un
ion pozitiv intalnit in cale.
Spre deosebire de electron, pozitronul de joasa energie sufera un alt proces numit
anihilare electron - pozitron. In acest proces, pozitronul impreuna cu electronul din mediu
se anihileaza spontan, transformandu-se in doi fotoni a caror energie totala este egala cu
energia totala a sistemului electron-pozitron.
Datorita faptului ca ionizarea specifica (pe unitatea de lungime) este mult mai slaba decat
la particulele grele, electronii vor avea un parcurs maxim in substanta mult mai lung; pt
electronii de 1 MeV, parcursul in aluminiu este de 1.1 mm.
III. Radiatiile electromagnetice sunt constituite din corpusculi cu masa de repaus nula,
numiti fotoni; vorbim in acest caz despre radiatiile gamma. Lipsa sarcinii electrice si a
masei de repaus are ca efect o slaba interactie a radiatiei cu substanta. Doar ciocnirea
directa dintre foton si electron, nucleu sau atom va conduce la un act de interactie. Astfel,
radiatia poate interactiona cu: (a) electronul, (b) nucleul, (c) campul coulombian. In
aceste procese de ciocnire, pot avea loc: (A) absorbtia, (B) imprastierea inelastica, (C)
imprastierea inelastica a fotonului gamma.
Fenomenele cele mai importante care au loc la trecerea radiatiei gamma prin substanta
sunt: efectul fotoelectric, efectul Compton, efectul de formare de perechi.

10
Efectul fotoelectric este un process de ionizare a atomului ca urmare a interactiei directe
dintre un foton si un electron legat din atom. Fotonul cedeaza intreaga sa energie
electronului, fiind absorbit in material.
Efectul Compton consta in imprastierea fotonilor pe electronii liberi sau slab legati.
Efectul de formare de perechi, process invers fenomenului de anihilare, este
transfiormarea cuantei gamma intr-o pereche particular-antiparticula (electron-pozitron)
in campul coulombian al altei particule.
Deoarece fotonii pot exista numai cu viteza luminii, nu se poate vorbi de incetinirea lor in
substanta. Ei pot fi absorbiti in substanta sau pot fi imprastiati la unghiuri mari cu marirea
lungimii de unda. Datorita interactiei slabe a cuantelor gamma cu electronii substantei,
acestea sunt deosebit de penetrante, obtinandu-se, la trecerea prin substanta, o atenuare a
fascicului de radiatii si nicidecum absorbtia lui.
IV. Neutronii, din cauza ca sunt particule neutre din punct de vedere electric, procesele
de interactie ale neutronilor intereseaza numai nucleele atomilor, fapt ce confera ciocnirii
un aspect aproape clasic. Principalele tipuri de interactie cu nucleul sunt: imprastierea
elastica, imprastierea inelastica, reactiile nucleare, reactiile de fisiune, captura radiativa.
Ciocnirea cu un nucleu poate avea loc fie cu, fie fara patrunderea neutronului incident in
nucleu. Daca ciocnirea cu nucleul are loc cu patrunderea neutronului in nucleu, acesta din
urma trece in stare excitata. Daca el se dezexcita imediat prin emisia unui neutron de
aceiasi energie, aveam de-a face cu o imprastiere elastica. In al doilea caz al ciocnirii fara
patrunderea neutronului in nucleu, neutronul pierde o parte din energia sa cinetica, care
este preluata de nucleul ciocnit. Imprastierea inelastica are loc atunci cand nucleul, dupa
ciocnire, expulzand neutronul ramane in stare excitata.
Reactiile nucleare cu neutroni conduc la modificarea numarului de nucleoni din nucleu,
producand o dezechilibrare a structurii nucleare.
Captura radiativa corespunde procesului in care neutronul este capturat (absorbit) de
nucleu, care nu-l mai elibereaza.
B.Procesele secundare si atenuarea radiatiilor
Particulele rezultate din procesele primare de interactie pot, la randul lor, sa initieze, la
trecerea prin substanta, procese secundare de interactie care, uneori, se dezvolta in
cascada si pot avea ca efect producerea unor modificari deosebit de pronuntate ale
structurii mediului strabatut. Procesele secundare sunt importante pentru evaluarea
efectelor globale ale radiatie asupra suubstantei. Astfel, in procesele de interactie care au
ca rezultat ionizarea mediului si eliberarea de electroni, acestia din urma pot avea o
energie cinetica mare, asa incat ei pot initia, la randul lor procese secundare de excitare si
ionizare. Daca procesele de ionizare sau excitare au loc in paturile adanci ale invelisului
electronic al atomilor, pot lua nastere, ca rezultat al tranzitiilor care duc la reocuparea
locurilor devenite vacante, radiatii X caracteristice, capabile si ele sa provoace alte efecte
de ionizare in mediul respectiv.

6. Detectia radiatiilor nucleare

Principii de detectie:
La trecerea radiatiei prin substanta, aceasta din urma absoarbe o cantitate de energie, ceea
ce duce la aparitia unor schimbari, acest fapt fiind utilizat pentru inregistarea radiatiei. In

11
majoritatea cazurilor, pentru detectia radiatiilor nucleare incarcate, se utilizeaza procesele
de ionizare sau de excitare a atomilor sau a moleculelor mediului detector.
Dupa efectele pe care radiatiile nucleare le produc, la trecerea prin substanta dispozitivele
de detectie se impart in:
- detectori bazati pe ionizari in gaze (camere de ionizare, contori proportionali,
contori Geiger- Müler) sau in solide (detectori cu semiconductori);
- detectori bazati pe impresionarea emulsiilor fotografice datorita ionizarii (placi
nucleare, filme dozimetrice)
- detectori bazati pe aparitia, prin ionizare, a unor centre de condensare a vaporilor
(camere cu ceata);
- detectori bazati pe emisia de lumina a atomilor sau moleculelor excitate (contorii
cu scintilatie);
- detectori bazati pe efectele termice ale radiatiilor, masurate prin metode
calorimetrice;
- detectori bazati pe formarea unor bule, la trecerea particulelor incarcate prin
fluide supraincalzite (camere cu bule);
- detectori bazati pe disocierea chimica indusa de radiatii, etc;
Foarte multe tipuri de detectori nu sunt, de fapt, decat niste traductoare de radiatie –
semnal electric si nu pot fi utilizate decat impreuna cu o aparatura electronica adecvata.

7. Masurari globale si spectrometrice

1. Masurari β globale
O masurare β globala necesita aparatura simpla si robusta, fiind cea mai utilizata metoda
in sistemul de supraveghere a radioactivitatiii mediului inconjurator. Pentru detectarea si
masurarea radiatiilor β se pot utiliza contori Geiger - Müler, detectori cu scintilatie sau
detectori cu semiconductori SSB sau Si(Li).
Figura de mai jos ilustreaza un lant de detectie pentru radiatia beta:

Electronica de prelucrare a semnalului

detectorului:
S S = scintilator plastic
FM = fotomultiplicator
FM CT = convertor tensiune
PA = preamplificator
AMPL = amplificator

AMPL DISCRIMINATOR
CT

PA

TIMER NUMARATOR
ALIMENTARE

12
 2. Masurari β spectrometrice
Dezintegrarea beta este un proces de transformare a unui nucleu instabil in nucleu izobar
ΔZ = +- 1 in urma emisiei unui electron, pozitron sau a capturii unui electron.
Energia degajata in aceasta transformare nuclerara este practic cedata electronului sau
pozitronului si antineutrinului, respective neutrinului, in proportii variabile, ceea ce face
spectrul radiatiei beta sa fie un spectru continuu cu energia ce variaza intre 0 si energia
cinetica maxima.
Figura de mai jos ne arata spectrul beta pt Ti-204; modelul de spectru beta pentru o
tranzitie simpla:

Model de spectru beta pt o tranzitie simpla

Numar pulsuri/canal
400 -

300 -

200 -

100 -

0
100 200 300 Numarul canalului
(energia particulei beta)
Ti-204 se dezintegreaza in Pb-204, cu emisia
unei particule beta

De regula, izobarii ΔZ = +- 1 rezultati in urma procesului de dezintegrare se gasesc in

stari excitate. Dezexcitarea lor se poate face fie prin emisie de cuante gamma, fie prin
converse interna. In procesul de conversie interna, energia de excitatie disponibila a
izobarilor este transferata electronilor de pe orbitele electronice si acestia vor fi astfel
ejectati cu energia Ee definite de relatia: Ee = EX - EB unde EX este energia de tranzitie
disponibila si EB este energia de legatura a electronului pe orbita de pe care a fost ejectat.
Efectuarea spectrometriei beta asupra unei probe de mediu preparat dupa metodologia
standard nu se poate face. Pentru a efectua o masuratoare beta spectrometrica a unei
probe de mediu trebui luate aceleasi precautii ca pentru o masurare alfa spectrometrica si
anume depunerea probei intr-un strat foarte subtire; in plus, fata de o masurare alfa, se va
tine cont si de numarul atomic al materialului support pentru a micsora pe cat posibil
fenomenul de retroimprastiere, se va alege un detector adecvat si se plaseaza ansamblul
proba-detector intr-o incinta vidata. Deoarece din rezultatul masurarii se vor obtine

13
informatii cu adevarat spectrometrice numai pentru electronii de conversie, spectrometria
beta nu este in mod obisnuit folosita in masurarea probelor de mediu.

3. Masurari α globale
Aparatura folosita pt masurarile alfa globale nu difera mult de cea de la masurarile beta
globale. Dar, datorita absorbtiei mult mai accentuate a radiatiei alfa in aer si in fereastra
detectorului si a autoabsorbtiei in proba, masurarile alfa necesita precautii suplimentare:
proba se depune in strat foarte subtire, distanta proba-detector sa fie cat mai mica posibil,
grosimea ferestrei detectorului sa fie corespunzatoare unei masurari alfa. Spectrul
radiatiilor alfa este mai strans decat al celor beta, deci etalonarea se poate face cu o sursa
de Am-241 fara probleme deosebite, daca sunt respectate aceleasi conditii geometrice la
masurarea etalonului si a probei.

4. Masurari α spectrometrice
La fel ca masurarile α globale, si masurarile α spectrometrice necesita precautii deosebite.
Se practica masurarea probelor obtinute prin depunere in straturi subtiri, probele si
detectorii gasindu-se in incinte vidate.
Detectorii cei mai utilizati sunt cei cu semiconductori sau cei de tip SSB. Metoda este
mai des utilizata in masurarea concentratiilor descendentilor radonului si ai toronului din
atmosfera, recoltati pe filter tip membrane si in masurarea elementelor transuraniene.
Etalonarea in energie si eficacitate se face cu precizie suficienta daca se respecta cu
strictete geometria de masura si grosimea probei si etalonului.

5. Masurari γ spectrometrice
Cea mai buna metoda pentru determinarea concentratiilor radionuclizilor din
mediul inconjurator este spectrometria γ de mare rezolutie, practicata cu detectori de
Ge(Li) sau HPGe.
Determinarea energiei radiatiilor gamma necesita detectori cu volum sensibil mai mare,
deci detectori cu grosimi mari pentru stratul saracit. Cresterea grosimii stratului saracit
prin cresterea tensiunii de polarizare inverse este limitata, deoarece cu cresterea acesteia
curentii de scurgere devin foarte mari. Ca urmare, pentru obtinerea unor grosimi foarte
mari ale stratului saracit, se folosesc metode speciale de compensatie care au ca scop
obtinerea de materiale semiconductoare cu rezistivitati cat mai mari. Pentru spectrometria
γ se folosesc detectorii cu cristal de Ge si nu cu cristal de Si, deoarece puterea de stopare
a Ge este de aproape doua ori mai mare decat cea a Si, dar acesti detectori prezinta
dezavantajul ca genereaza la temperatura camerei un curent termic mare si in plus ionii
de Li au o mobilitate mai mare in Ge decat in Si. Asa incat, detectorii cu Ge sunt
functionali numai raciti la temperatura azotului lichid intr-un vas Dewar.
Detectoriii cu Ge(Li) prezinta avantajul obtinerii unui raport fotopic/nivel Compton
foarte mare si in plus cristlele de Ge(Li) pot fi obtinute cu volume sensibile mai mari
de 100 cm3, ceea ce le confera o eficacitate si o rezolutie energetica buna.
Pentru determinare, probele necesita o pregatire minima. Etalonarea in precizie si
eficacitate se poate face cu o precizie suficienta. Analiza dureaza un timp dependent de
marimea activitatii probelor, neconsumandu-se substante chimice.
Detectia radiatiilor γ se bazeaza pe cele trei procese principale de interactie: effect
fotoelectric, imprastiere Compton si producere de perechi de electron-pozitron.

14
Spectrul obtinut are urmatoarele componente: picul de absorbtie (fotopic),
distributia Compton, picuri de retroimprastiere, picuri de scapare.
In desenul de mai jos se observa spectrul de amplitudini al unei surse gamma
monoenergetice:

Nr.pulsuri/canal
Fotopic

Retroimprastiere

Creasta Compton

canal

Nu se pot determina prin spectrometrie gamma concentratiile radionuclizilor care emit

radiatii beta pure si alfa pure. Pentru acestia se utilizeaza metode de separare
radiochimica si de masurare specifice fiecaruia in parte. Cei mai raspanditi radionuclizi in
aceasta situatie sunt: Sr-89, Sr-90, Y-90, Tritiul, C-14 si transuranienii (in special izotopii
Plutoniului). Spectrometrie gamma se poate face si cu detectori cu scintilatie cu cristal de
NaI(Tl). Un lant de detectie ce utilizeaza un astfel de contor este prezentat in figura de
mai jos:

PA
S FM D AMP DISCRIMINATOR
CT

NUMARATOR
S = scintilator NaI(Tl)
FM = fotomultiplicator
D = divisor de tensiune TIMER
CT = convertor tensiune joasa-inalta
PA = preamplificator
AMP = amplificator

15
 8. Dozimetria mediului inconjurator

Principalele probleme ale dozimetriei sunt definirea, calculul si masurarea marimilor

dozimetrice. O data cu dezvoltarea disciplinei numita dozimetrie s-au conturat si ramuri
specializate ale sale legate de diverse aplicatii ale radiatiilor in fizica, medicina, industrie
dar si in protectia mediului ambiant.
Dozimetria mediului inconjurator isi propune estimarea iradierii interne si externe a
organismului uman datorita surselor de radiatii incorporate in diverse componente ale
mediului. Pentru realizarea acestui scop trebuie identificate toate sursele de radiatii din
mediu si cunoscute marimile care caracterizeaza contaminarea diferitelor componente ale
mediului, respectiv:
- concentratia in aer (Bq/m3);
- concentratia in apele de suprafata si subterane (Bq/l);
- concentratia in sol presupusa ca fiind constanta intr-un strat de o anumita
adancime (Bq/kg);
- concentratia in vegetatia spontana si cultivata care se refera la activitatea
distribuita in diferite parti ale unei plante (Bq/kg);
- concentratia in depunere (Bq/m2.zi).
Mediul ambiant este deci considerat un sistem foarte complex cu multe compartimente.
Caile de transfer de la un compartiment la altul sunt multe si de multe ori nu sunt
cunoscute. Alte dificultati provin din faptul ca radionuclizii naturali se comporta intr-un
mod diferit de cei artificiali, si in plus, in afara procesului de dezintegrare, in mediul
ambiant exista o seama de procese mecanice, chimice sau de alta natura care contribuie
semnificativ la modificarea concentratiilor radioactive.
Organismul uman este iradiat extern de aerul din jurul lui, de depunerile
radioactive de pe sol, cladiri, etc. dar si intern, prin inhalarea aerului, ingerarea
apei si a alimentelor contaminate.
Determinarea marimilor dozimetrice depinde de modul de iradiere al organismului.
Astfel, daca in cazul iradierii externe e posibila determinarea unei marimi dozimetrice
atat prin calcul cat si prin masurare, in cazul iradierii interne marimile dozimetrice se
determina indirect daca se cunosc concentratiile in materialele radioactive care intra in
organism si cantitatile inhalate sau ingerate.
Aparatele destinate masurarii marimilor dozimetrice se numesc dozimetre si in
general pot masura doza, expunerea sau debitul dozei.
Un dozimetru se compune dintr-un detector de radiatii (ex: contor Geiger-Müler) si
aparatura asociata (alimentator la retea, sursa de inalta tensiune, afisor, etc.).
Un astfel de aparat trebuie sa satisfaca o serie de cerinte privind domeniul de masurare,
sensibilitatea, dependenta de diversi factori ai mediului (temperatura, presiunea,
umiditatea, s.a) si durata de funcionare.
Astfel, trebuie facuta deosebirea intre dozimetrele pentru supravegherea de rutina si cele
pentru accident, cele din a doua categorie avand in mod evident un domeniu mult mai
mare, in timp ce primele trebuie sa aiba o sensibilitate mai buna.
Desi, contoarele GM raspund la numarul particulelor si nu la energia acestora impulsul
furnizat fiind practic independent de natura si energia particulei care a initiat ionizarea,
faptul ca sunt simple si robuste, iar aparatura asociata lor e ieftina si de dimensiuni mici

16
explica marea lor sensibilitate, ceea ce reprezinta un mare avantaj in supravegherea
mediului inconjurator unde avem de-a face in general cu doze mici.
Marimea cea mai importanta in radioprotectie este doza efectiva care este o marime
nemasurabila.
Pentru aceasta marime este furnizata si limita anuala de iradiere, care pentru o singura
persoana expusa profesional este de 20 mSv/an, iar pentru o persoana din populatie este
de 1 mSv/an. Evaluarea acestei marimi se face in mod indirect, prin modelare. Modelul
stabileste relatia intre activitatea din diversele compartimente ale mediului si echivalentul
dozei efective pentru un individ plasat intr-un anumit loc fata de mediul contaminat.
Modelele sunt de doua tipuri: modele de transfer si modele dozimetrice.
Modelul de transfer descrie caile de transfer in diferitele componente ale mediului (aer,
apa, alimente) si furnizeaza valori ale concentratiilor in acestea, valori necesare
modelului dozimetric. Un astfel de model tine cont de antrenarea, retinerea si eliminarea
fiecarui radionuclid din fiecare compartiment si presupune omogenitatea si uniformitatea
distributiei fiecarui radionuclid in fiecare compartiment. Astfel, un compartiment poate fi
aerul de unde radionuclizii ajung prin depundere uscata sau umeda pe sol sau vegetatie.
Vegetatia poate fi considerata ca avand doua compartimente: partea de deasupra solului si
partea din pamant.
In mediu exista diverse procese de transfer de la un compartiment la altul, dar nu se poate
vorbi de iesirea radionuclizilor din mediu. Acestia raman in mediu pana la dezintegrarea
lor totala.
Modelul dozimetric descrie caile si distributia unui radionuclid in organism si furnizeaza
valoarea dozei efective.
si organismul uman poat efi considerat un sistem cu compartimente, acestea fiind de fapt
organele si tesuturile. Numarul de compartimente depinde de radionuclidul studiat. De
exemplu, pentru un radionuclid care se distribuie numai in tractul gastric acesta este
singurul compartiment studiat. Caile de eliminare din organism difera de asemenea de la
un radionuclid la altul, fiind in general cele obisnuite respectiv expiratia, transpiratia si
excretia.

9.Efecte biologice

Efectele biologice pot fi clasificate in doua categorii:

- efecte stochastice
- efecte nestochastice
Efectele nestochastice sunt caracterizate de o relatie de cauzalitate determinista intre doza
si efect. Aceste efecte au loc atunci cand doza incasata depaseste o valoare de prag.
Valoarea prag pentru un anumit efect biologic variaza de la un individ la altul si de
asemenea, depinde de conditiile expunerii. Exemple de astfel de efecte sunt prezentate in
tabelele de mai jos, impreuna cu valorile prag ale dozei. Cu cat doza incasata e mai mare,
cu atat efectul este mai serios. Aceste efecte nu sunt, in general, mult intarziate in timp
fata de momentul expunerii.
Efectele stochastice sunt caracterizate de o relatie probabilistica doza-efect.
Dupa ce populatia este expusa la radiatie, efectele stochastice vor apare numai la anumiti
indivizi, aparent aleator. Pentru aceasta categorie de efecte nu exista o valoare prag a
dozei, iar severitatea efectului este independent de doza.

17
Efectele somatice, respectiv cancerele fatale si nefatale si efectele genetice sunt
considerate efecte stochastice pentru valori ale dozei incasate cuprinse in sirul de valori
luate in considerare in normele protectiei la radiatie. Studiile statistice arata ca frecventa
acestor efecte variaza, uneori considerabil, cu conditiile de mediu, cu caracteristicile
ereditare ale individului si cu alti factori.
Incidenta cea mai probabila a efectelor stochastice conform Safety Series 72 (1985) este
prezentata in tabelul de mai jos. Datele prezentate reprezinta numarul de indivizi afectati
la mie care incaseaza o doza de 1 Sv si sunt mediate pe ambele sexe si pe toate varstele
pentru o populatie adulta.
Efectele genetice care pot apare ca urmare a iradierii sunt mutatiile cromozomiale in
urma carora apar malformatiile congenitale, tumori, etc. In eventualitatea iradierii externe
in utero efectele nestochastice nu sunt aceleasi cu cele datorate iradierii adultului, din
cauza radiosensibilitatii mai mari a embrionului. Efectele sunt in general retardarea
mentala (care poate apare si la varste mai mari ale copilului), microcefalia, malformatiile
si deficientele de crestere si de vedere. Forma relatiei doza-efect este cunoscuta numai
pentru doze foarte mari. Pentru valori mici ale dozei aceasta relatie nu este cunoscuta iar
efectele radiatiei, daca exista pot fi confundate cu efectele altor factori.
Valori prag pentru efecte nestochastice:

efectul Doza (Sv)

Cataracta 7
Eriteme 10
Pierderea parului 2
Sterilitate (barbati)
- temporara 2.5
- permanenta 5
Sterilitate (femei) 6
Supravetuire limitata 10

Efectele stochastice sunt intotdeauna intarziate fata de momentul expunerii. Pot trece ani
sau zeci de ani intre momentul expunerii si momentul aparitiei efectului si nu exista nici
o metoda de reducere a probabilitatii de aparitie a acestor efecte de la dozele deja
incasate.
Efecte stochastice ale iradierii (nr de indivizi afectati la o mie care primesc o doza de 1
Sv):

Organ/tesut Cancere fatale Cancere nefatale Efecte

ereditare
Gonade - - 4
Sani 2.5 2.5 -
Maduva 2 - -
Plamani 2 - -
Tiroida 0.5 10 -
Oase 0.5 - -
Alte organe interne 5 - -
Piele 0.1 10 -

18
 10. Notiuni statistice de numarare

1. Statistica de numarare
Valorile numerice ale unei marimi fizice, obtinute prin procese de masurare, sunt afectate
de erori, rezultatele masuratorilor diferind intre ele.
Prin eroare de masurare se intelege diferenta x-A, intre rezultatul masurarii (x) si
valoarea adevarata a marimii masurate (A). De obicei, ambele valori sunt necunoscute,
dar pot fi estimate pe baza rezultatelor masuratorilor. Cu alte cuvinte, dupa masuratori
repetate ale marimii A, fiecare din ele continand o anumita eroare necunoscuta, se pune
problema calcularii valorii aproximative a lui A, cu o eroare cat mai mica posibil.
Erorile se clasifica in:
- erori grosolane: de neatentie, de nerespectare ale principiilor generale de
masurare;
- erori sistematice: datorate unor reglaje ale aparaturii, variatii ale conditiilor
exterioare;
- erori aleatoare: apar din cauza unei multitudini de factori a caror influenta
individuala este neglijabila.
Cu ajutorul teoriei probabilitatii, se poate estima masura in care aceste erori afecteaza
valoarea adevarata a marimii fizice masurate, ceea ce permite determinarea valorii
marimii masurate cu o eroare mult mai mica in raport cu erorile masuratorilor
individuale. Studiul influenetei valorilor aleatoare se bazeaza pe cunoasterea legilor de
distributie. Ca exemplu de legi de distributie putem da: modelul probabilistic, distributie
normala, distributie Poisson, distributie binomiala, etc.
Pornind de la definitia constantei de dezintegrare, ca probabilitatea de dezintegrare in
unitatea de timp, se demonstreaza ca fenomenul de dezintegrare este supus unei
distributii binomiale.
Pentru o proba ce contine N nuclee, atunci cand N este mare, distributia binomiala trece
in distributie Poisson. In acest caz se poate defini un parametru ce carcaterizeaza precizia
masuratorilor, numit abatere standard (sau dispersie), σ. In general,
( A) A , unde A este o marime independenta.
Daca marimea A este o functie de mai multe variabile, independente intre ele,
A=f(x,y,z), se poate calcula abaterea standard, σ(A), cu expresia:
2 2 2
A 2 A 2 A 2
( A) x y z
x y z
Se pot astfel determina abateri standard ale diferitelor marimi independente ce apar in
procesul de masurare a activitatii unei probe ca, de exemplu, viteza de numarare a probei,
Q, viteza de numarare a fondului F, viteza de numarare a probei in lipsa fondului
radioactiv, R = Q – F.
K
Pornind de la expresia vitezei de numarare a probei, Q si a abaterii standard a
t
2
Q 2 1 2 K K Q
marimii Q, Q K vom avea Q K
K t2 t t2 t

19
 F
In mod asemanator, F
t
Pentru marimea R = Q – F, abaterea standard σR va fi:

2 2
R 2 R 2 2 2 Q F
R Q F Q F
Q F t t

2. Determinarea vitezei de numarare minime semnificative, Rms

Limitele de detectie pentru procedeele si aparatele de masurare a radioactivitatii mediului
trebuie sa fie suficient de joase, pentru a asigura o acoperire eficienta a standardelor in
vigoare. Scaderea limitelor de detectie presupune probe puternic concentrate, detectori cu
o eficienta ridicata, fond foarte redus al instalatiilor de masurare si timpi mari de
masurare. Calculul limitei de detectie a activitatii unei probe se face cu ajutorul vitezei
minime de masurare, Rms, ce se determina cu regula trei sigma: cu un nivel de
incredere de 99.78%, abaterea adevaratei valori a marimii masurate de la media
aritmetica a valorilor masuratorilor nu trebuie sa depaseasca cu de trei ori abaterea
standard a a cestei valori medii.
Daca ne referim la marimea R, viteza de numarare a unei probe in absenta fondului,
regula trei sigma devine:
- pentru R ≥ 3σR, proba are o activitate semnificativa si este peste valoarea fondului
radioactiv natural, cu un nivel de incredere de 99.78%
- pentru R<Rms, activitatea probei este inclusa in fondul natural, cu un nivel de
incredere de 99.78%
Numim 3σR = Rms, viteza minima semnificativa de numarare, calculul ei facandu-se
Q F
astfel: Rms 3 R 3
t t
R 2F
Daca Q = Rms + F si tp = tF = t, inlocuind vom avea: Rms 3 ms sau
t
2 R 2F 2
Rms 9 ms , tRms 9Rms 18F 0 , cu solutiile:
t
9 81 4 18tF 9 9 8tF
RmS 1, 2 , de unde RmS
2t 2t
In cazul in care se masoara “n” tavite si fondul de “m” ori, iar tP ≠ tF , expresia devine
nt p
9 3 9 4nFt p 1
mt F
Rms
2t p

3.Calculul activitatii unei probe de mediu

Proba de mediu se colecteaza si se pregateste conform procedurii standard.
Concentratul obtinut se depune pe una sau mai multe tavite de masurare (i=1…n), ce se
introduc in castelul de plumb. Se determina numarul de impulsuri, Ki, dat de proba intr-
un timp t. Se calculeaza viteza de numarare in prezenta fondului radioactiv, Qi:

20
 Ki
Qi imp / min , unde i = 1, 2, …, n = numarul de tavite pe care este divizata proba.
t
Observatie: in cazul unor valori mari ale vitezelor de nuamrare, ce depasesc 100000
pulsuri/min., se va face o corectie de timp mort al detectorului, QC, astsfel:
QC = Q + Q2 + τ (puls/min), unde Q = viteza de numarare masurata si τ = 250 μs =
timpul de rezolutie al instalatiei.
Se calculeaza viteza de numarare a probei fara fond, Ri, Ri Qi F puls / min , unde
F = viteza de numarare a fondului radioactiv natural.
n
Se calculeaza viteza de numarare totala a probei, R: R Ri
i 1
Se compara viteza de numarare a probei, Ri cu viteza de numarare minima semnificativa,
Rms; se pot ivi doua situatii:
- R ≥ Rms, proba are o activitate semnificativa, ce se calculeaza cu expresia:
R
Bq , unde: g = factorul de etalonare al instalatiei de masurare;
g
σL = abaterea standard a activitatii probei;
- R < Rms, activitatea globala a probei este sub limita de detectie a aparaturii de
Rms
masurare, Lmd ce se calculeaza cu expresia: md Bq
g
Cu ajutorul acestei valori se poate calcula activitatatea specifica a probei sau activitatea
specifica minima detectabila, prin impartire la cantitatea de proba masurata (volum de aer
si randament de retinere pentru aerosolii aspirati, volum de proba pentru ape, etc.).

4. Calculul impreciziei de masurare

Oricice valoare a activitatii unei probe va fi insotita de abaterea standard a activitatii (sau
dispersiei a valorii), σL.
R R
Calculul ei porneste de la expresia activitatii, et , unde:
g Ret
R = viteza de numarare a activitatii probei in lipsa fondului radioactiv natural;
Ret = viteza de numarare a etalonului in absenta fondului radioactiv;
Λet = activitatea sursei etalon;
De la definitia abaterii standard pentru o marime fizica cu mai multe variabile se ajunge
n
2 2 2 1 Qi F
la forma: R Re t et unde R Ri si Ri ,
i 1 Ri t 2t F
1 Qet F
Ri , unde Qi, t, F, tF, au semnificatiile mentionate anterior.
Ri t et t F
Qet este viteza de numarare a etalonului;
tet este timpul de masurare a etalonului;
εet este eroarea de fabricatie a etalonului, inscrisa in certificatul sursei;
Λ este activitatea sursei.

5. Teste statistice ale aparaturii de masurare

21
Se realizeaza pentru a urmari stabilitatea aparaturii de masurare si pe durata scurta.

6. Stabilitatea pe lunga durata a aparaturii de masurare

Se realizeaza urmarind variatia zilnica a doua marimi caracteristice aparaturii de
masurare, fondul natural radioactiv si factorul de detectie.
a) variatia fondului natural radioactiv, F
se procedeaza la 4 sau 2 masuratori zilnice ale fondului natural radioactiv, calculul
4
mediei aritmetice F Ft , si reprezentarea acestuia intr-un sistem de axe coordonate
i 1
(ziua, Fzilei). Perioada reprezentata pe un grafic este de un an.
b) Variatia factorului de detectie g
Se reprezinta factorul de detectie g intr-un sistem de axe de coordonate (ziua, gzilei).
Perioada reprezentata pe un grafic este de un an. Cele doua grafice se completeaza zilnic
cu valorile zilei precedente si se prind in dosarul statiei, ramanand in laboratorul RA.

7. Stabilitatea pe durata scurta a aparaturii de massurare

Se realizeaza printr-un test statistic numit χ2, ce verifica normalitatea repartitiei erorilor
aleatoare. Se alege ca variabila aleatoare viteza de numarare a sursei etalon in absenta
fondului radioactiv, R = Q – F; se fac i = 1…10 massuratori ale marimii R, obtindu-se
valorile Ri. Durata unei masuratori va fi t = 100s.
10
Ri
i 1
Se calculeaza media vitezelelor de masurare, R
10
10
2
Ri R
2
Se calculeaza χ cu expresia 2 i 1
t
R
Pentru ca instalatia de massurare sa fie considerata stabila pe termen scurt, valorile lui χ2
trebuie sa se situeze in intervalul (3.3 – 16.9), adica 3.3 < χ2 <16.9.

22
BIBLIOGRAFIE

1. Curs de radioactivitate, pentru supravegherea radioactivitatii mediului – Editura

Horia Hulubei, 1997.
2. Radioactivitatea artificiala in Romania – Societatea Romana de Radioprotectie,
1995.
3. Lucrari practice de fizica nucleara – Universitatea din Bucuresti, Facultatea de
Fizica, 1982.
4. Energia atomica – Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1973.
5. Traim cu radiatii – Ed. Tehnica, Bucuresti, 1989.
6. Elemente de fizica nucleara, vol I, - Univ. Bucuresti, Fac. de Fizica, 1988.
7. Enviromental Radiation Measurements, Recomandation of the National Council
on Radiation Protection and Measurements, NCRP Report No. 50, 1976
8. Dozimetria si ecranarea radiatiilor Roentgen si gamma – M. Oncescu, I.
Panaitescu, Ed. Academiei Romane, 1992.
9. Prelucrarea matematica a datelor experimentale – L. Z. Rumsiski, Ed. Tehnica
Bucuresti, 1974
10. Sources, effects and risks of ionizing radiation, United Nations Scientific
Committee on the Effects of Atomic Radiation, 1988, Report to the General
Assembly, United Nations, 1988

23