Sunteți pe pagina 1din 7

În secolul al XVII-lea, armata Țării Românești poate fi împărțitâ în 3 categorii: slujitori,

termen care însemna oșteni, curteni și mercenari (lefegii).

Slujitorii
Transformarea treptată în cursul secolului al XVII-lea a vechiului sistem militar
românesc curtenesc din secolele XIV-XVI în cel slujitoresc, a început de fapt, spre sfârșitul
secolului XVI prin alcătuirea de către țăranii liberi, care până atunci participau doar la “oastea
cea mare”, a primelor corpuri de slujitori: dorobanții români și fustașii din gărzile domnești.
Cele două sisteme militare, care, de fapt, conviețuiesc o parte a secolului al XVII-lea au
unele puncte comune, dar și deosebiri. Ambele categorii militare „cu obligații militare
permanente” (fără să alcătuiască o “oaste permanentă” în sens modern). Numai că în timp ce
curtenii, numiți și roșii în Țara Românească, erau legați de curțile domnești sau de conducătorii
județelor și ținuturilor, fiind răspândiți fiecare, sau cel mult câte doi în alt sat, ca proprietari,
apropiați de categoria boiernașilor mai mult decât de cea a țăranilor, slujitorii erau recrutați din
rândul țăranilor liberi și ai orășenilor, fiind organizați în bresle militare, grupați în sate sau orașe,
înscriși în catastifele vistieriei și ale căpitanilor lor, slujind nu doar pentru scutiri de dări ci și
pentru folosința pământului domnesc, la unele categorii adăugându-se și lefuri.1
Deși provenind din rândul țărănimii, slujitorii, prin apartenența la acest corp au devenit o
categorie intermediară între curteni (“nobilime de țară” și “fără dregătorii”) și țăranii de rând.
Dacă numele lor generic a devenit în secolul al XVII-lea sinonim cu cel de oștean, pe care l-a și
înlocuit, în schimb, sub cel de “slugă domnească” erau numiți boierii cu rol în armată sau în
administrație.
Lunga epocă a războaielor purtate de Mihai Viteazul și Radu Șerban împotriva Porții
otomane și a unor principia i Transilvaniei sprijiniți de acesta(1594-1611), care a necesitat
armate numeroase, la nivel european, a constituit catalizatorul oștilor de slujitori. Rolul pe care îl
jucaseră până atunci țăranii în “oastea cea mare” unde participaseră la repararea cetăților,
distrugerea drumurilor de acces ale inamicului, pustiirea teritoriului înaintea acestuia etc. Și
numai în cazurile excepționale la lupte, s-a schimbat. Nevoia de oșteni pe care doar curtenii,
cetele boierilor și mercenarii străini nu o mai puteau satisface a determinat înscrierea la călărași
și dorobanți, principalele categorii de slujitori, a unor sate întregi, chiar și a unora aservite, grosul

1
Istoria Românilor, volumul V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), Academia Română secția
de științe istorice și arheologice, edit. Enciclopedică, București, 2003, p. 631-633.
oștii de țară formând-o de acum înainte slujitorii țărani cu o nouă structură organizatorică și cu o
conducere proprie, ce pedeștri fiind înzestrați de către domnie cu armament de foc individual la
nivelul vremii.
În ciuda domniei, care de regulă încerca să oprească intrarea țăranilor în rândul
slujitorilor pentru a proteja stăpânirile boierilor și mânăstirilor, înscrierea în această categorie
militară era dorită de aceștia, pentru a intra într-un alt regim fiscal, dând doar birul slujitoresc și
un număr mai mic de dăjdii, în locul în locul mulțimii de dări a birnicilor de rând și în plus
pentru a scăpa de rumânie sau vecinătate, în cazul țăranilor dependenți. 2 În cazul în care erau
nevoie de efective ridicate, fie pentru o răscoală împotriva Porții sau pentru a răspunde cererilor
turcești în vederea participării la campaniile otomane împotriva imperialilor și polonilor, domnii
români îngăduiau înscrierea țăranilor aserviți în corpurile de slujitori, prin răscumpărare de
dependență sau cu acordul stăpânului, care își păstra toate drepturile asupra celor neeliberați, în
afara perioadelor determinate de slujbă militară.3
Noua oaste a slujitorilor avea de la început o altă organizare teritorială decât cea a
curtenilor, determinând în cele din urmă și schimbarea acesteia. Slujitorii nu mai depind în
secolul al XVII-lea de curțile sau cetățile domnești, ci de noii lor comandanți, căpitanii din județe
și ținuturi și cei de la orașe și sate, fiind grupați sub conducerea acestora din urmă în difeirte
așezări, nefiind răspândiți prin sate precum vechii curteni.
Datoria slujitorului era acum doar directă față de domn și țară, acesta nefiind în relații de
vasalitate față de comandanții acestuia, cărora le era subordonat doar pe cale ierarhică, în sens
modern. Constituirea unităților de slujitori, numite însă tot cu vechiul termen de „steaguri”, din
oameni proveniți din același sat sau oraș, cunoscuți între ei, adesea chiar rude, ducea la o mai
mare coeziune și ajutorare între ei pe câmpul de luptă. Această trăsătură impotantă determinată
demodul de recrutare, se întâlnește doar în armatele suedeze, care și-au dovedit calitățile
combatante în Războiul de 30 de ani și în campaniile din Uniunea polono-lituană în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea până la 1708.
“Cetele” sau „breslele” militaro-fiscale de slujitori erau puse sub ascultarea unor mari
dregători atât în timp de pace cât și în vreme de război. În Țara Românească marele spătar,
considerat “căpetenia oștirii” avea în subordinea sa toată oastea călare a slujitorilor, inclusiv

2
Ibidem, p. 633.
3
Ibidem, p. 633-634.
corpurile de lefegii: călărașii,scrutelnicii călări, saragelele, breșlii, lipcanii etc., în timp ce marele
agă sau aga de dorobanți, era comandantul forțelor pedestre: dorobanții, scutelnicii pedeștrii,
catanele, seimenii, cazacii, nemții, „lefegiii”, fustașii etc.4
Ținând seama de forța militară care se afla în subordinea acestor dregători, domnii căuta
să numească în dregătoriile cu rosturi militare rude apropiate. Astfel, Șerban Cantacuzino l-a
numit mare spătar pe fratele acestuia, Mihai Cantacuzino (1679-1681), iar agă nepotul său de
soră, Constantin Brâncoveanu (1679), o rudă, Matei Filipescu (1679-1681) și ginerele domnului,
Constantin Bălăceanu (1682-1688). În secolul al XVII-lea unitățle militare, steagurile, au fost
grupate în căpitănii, conduse de căpitani, aceștia având în Țara Românească sub unitățile lor
iuzbașii (sutașii). Steagul număra în medie cam 50-80 de oameni, iar căpitănia care cuprindea de
la 3 la 6 steaguri, ajungea la câteva sute de slujitori spre mijlocul veacului al XVII-lea, la
sfârșitul acestuia având doar un singur steag, însă în vreme de război steagul număra 100 de
oameni.5
Slujitorii de râd erau obligați să asigure prin daruri și munci veniturile marilor dregători
de care aparțineau, astfel spătarul și aga obțineau anual mari cantități de produse și mii de care de
fân și lemne. Serviciul militar al slujitorilorpe timp de pace, când asigurau îndeplinirea
poruncilor domnești,strângerea manu militari a dărilor, paza unor hotare, etc. Și în timp de
război, era răsplătită de domnie prin scutire de unele dări, folosirea pământului domnesc, prin
colonizare grupată, la care, în unele cazuri se adăugau și lefuri (aproape întotdeauna pe timp de
campanie). Când nu exista pământ domnesc în locurile unde trebuiau colonizați, se așezau și pe
cel feudal, fiind obligați să muncească și să dea dijme pentru stăpânul acestuia.
Călărașii erau concentrați în așezările orășenești sau în preajma acestora. De obicei sate
întregi se înscriau, fie la călărași, fie la dorobanți, dar erau și cazuri individuale, mai ales în cazul
țăranilor aserviți, care, trecând peste interdicția legată de condiția lor socială, se alăturai la una
din cele două categorii militare. Deși erau mai rare, în Țara Românească așezările călărașilor se
găseau în zona de câmpie, la București, Ploiești, Mănești, Gherghița, Târșor, Râmnicu Sărat
etc.și mai desepe linia apropiată Dunării, la Călărași, lângă Târgu de Floci și Piua Petrii,
Odivoaia, Rușii de Vede, Caracal etc.6

4
Ibidem, p. 634.
5
Ibidem, p. 636.
6
Ibidem, p. 637.
Călărașii, precum și curtenii, formau o călărime ușoară foarte apreciată în sec. XVII, fiind
considerată superioară cavaleriei grece și de neînlocuit în luptele cu turcii și tătarii. În timp ce, pe
câmpul de luptă, călărimea grea ce acționa pentru izbirea inamicului, cea ușoară se deosebea nu
prin lipsa armurilor, cum se considera de obicei, ci prin faptul că șarjă călăreții ei se transformau
în luptători individuali, iar caii acestora erau specializați pentru astfel de lupte. De asemenea,
aceștia se deplasau mai rapid și erau pregătiți și pentru luptele de avanardă, de hărțuire, sau
pentru cercetare, iar concentrarea lor în aceleași așezări, facilita rapida lor mobilizare la luptă, ca
răspuns eficient la incursiunile fulgerătoare ale tătarilor.7
Călărașii, ca și celelalte categorii de slujitori și curteni, își păstrau armamentul acasă, iar
pentru campaniile mai lungi în țară sau peste hotare se echipau pe cheltuiala lor, iar din rândul
acestora făceau parte și curierii domnești de legătură cu Poarta sau cu Polonia și Moscova,
grupați în steaguri, cel ’’de Țarigrad’’, existent atât în Țara Românească cât și în Moldova,
știutorii de limbă turcă făceau parte din ’’călărașii din Galați’’, în timp ce ’’îmblătorii de Hotin’’
și cei ’’de Soroca’’, cunoscători de polonă și rusă erau trimiși în Polonia și Rusia.
Dorbobanții alcătuiau o pedestrime de țară cu arme de foc (îndeosebi archebuze), fiind
răspândiți la orașe (unde slujeau și în garnizoane sau în gărzile domnești de la curte) și sate, ca
mici proprietari, fără a fi colonizați pe pământ domnesc, ca în cazul călărașilor, fiind în schimb
categoria care se bucura de cele mai multe scutiri fiscale.8
Transmițându-și slujba de obicei din tată în fiu, fapt pentru care cronica munteană
vorbește chiar de ’’neamul dorobănțesc”, dorobanții erau așezați la București, Târgoviște și Iași,
dar și în orașe de garnizoană mai mici: Craiova, Strehaia, lângă Gherghița, Motru, sau în sate
aflate, de obicei în preajma reședințelor domnești, pentru a fi mai ușor mobilizați. Ca și alte
corpuri care slujeau la reședința domenască ei primeau din partea domniei hrană și postav, în
Țara Românească adus de la Brașov, de culoare vânătă, albastră sau roșie, cu care își croiau
singuri uniformele, a căror întrebuințare se generalizează în Europa în vremea Războiului de 30
de ani.
Pe lângă dorobanți și călărași, Șerban Cantacuzino înființează saragelele călări, după
model turcesc.9

7
Ibidem, p. 638.
8
Ibidem, p. 638-639.
9
Ibidem, p. 640.
Curtenii
Numiți și roșii în Țara Românească, curtenii reprezentau vechile corpuri de cavalerie.
Aceștia reprezentau elementul de bază al organizării româești de dinaintea apariției slujitorilor,
cu care au coexistat în tot veacul al XVII-lea, reprezentând chiar o forță însemnată în prima
jumătate a secolului. Spre deosebire de slujitorii țărani, curtenii, pe care starea lor materială îi
situa între aceștia din urmă și boieri, nu erau concentrați în garnizoane la orașe și sate, ci erau
răspândiți în așezări diferite din județe și ținuturi, sub ascultarea marilor vătafi (conducători)
aflați la conducerea acestora în prima jumătate a secolului al XVII-lea, deveniți după aceea
căpitani ai acelorași unități administrative. În Țara Românească au existat doar doi mari căpitani,
ai unor căpitănii “de margine”, la Focșani înființate în 1651 de Matei Basarab și la Cerneți,
create de Brâncoveanu la 1690, iar până în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea, roșii s-au
aflat sub ascultarea marelui paharnic care obținea numeroase numeroase daruri de la aceștia. În
urma reformelor militare și administartive ale lui Constantin Brâncoveanu, nepotul lui Șerban
Cantacuzino, curtenii au trebuit să se adapteze la structura slujitorească a armatei.10

Mercenarii (Lefegii)
Ultima componentă principală a oștilor din Țara Românească în secolul al XVII-lea era
reprezentată de mercenarii (lefegii) străini și români. Sub aspect organizatoric în primele trei
decenii ale veacului al XVII-lea avem de-a face cu mercenarii domnești, legați direct de
persoana domnului, care-i angaja și-i plătea pe termene de obicei scurte, în vreme de războaie,
iar numărul categoriilor militare era unul redus: poloni, cazaci, secui, haiduci, călăreț unguri li
pedestrași sârbi, lefegii pământeni, moldoveni și munteni. O dată cu domniile lui Matei Basarab
și Vasile Lupu începe epoca mercenarilor slujitori care se întinde până la începutul epocii
fanariote și se structurează principalele corpuri de mercenari de acest fel: seimenii, dragonii
(nemți), lipcanii (tătari), beșliii (turci), levenții (moldoveni), lefegii (sași, apoi români), pe lângă
vechile corpuri de catane (unguri), soldați (nemți), leși (poloni) și cazaci. Spre deosebire de
secolul anterior, corpurile de mercenari au fost încadrate în organizarea slujitorească, ca și
celelalte unități ale oștilor românești, împărțite în steaguri, conduse de căpitani (la seimeni,
bulucbași), sau chiar mari căpitani, slujind în gărzile domnești la curte, unde câteodată primeau
uniforme, pe lângă leafă și hrană, sau în județe și ținuturi, unde uneori erau puși să supravegheze

10
Ibidem, p. 640-641.
strângerea dărilor, din care își primeau lefurile. În felul acesta, corpurile de mercenari au fost
permanentizate ca nume, structură organizatorică și chiar efective, nemaifiind legate direct de
pesoana domnului și supuse intereselor de moment ale acestuia. Cu toate acestea, în ultimele
patru decenii ale veacului al XVII-lea, ca și în alte armate europene, mercenarii străini au fost
înlocuiți de cei autohtoni, care au păstrat însă numele și echipamentul celor dintâi, unitățile de
lefegii ajungând astfel spre sfârșitul secolului să se românizeze complet.11
Anton Maria del Chiaro precizează că Șerban Cantacuzino “strânsese pe cheltuiala sa
vreo 40 000 de sâebi și bulgari viteji și războinici” pe care “îi ținea afară din țară gata la primul
semnal”. La fel și Dimitrie Cantemir, viitorul ginere al domnului, consemna acest lucru în
scrierea închinată domniei tatălui său, Constantin Vodă Cantemir: “Șerban face pe ascuns mari
pregătiri de război în adâncul pădrilor Țării Românești și în munții Trasilvaniei și se îngrijește
să se toarne 35 de tunuri de război și dându-le leafă bună, adună 24 000 de sârbi, sloveni și
croați. Toate aceste preparative au fost făcute de Șerban între 1686-1688, când, în urma
succeselor răsunătoare ale imperialilor pe frontul din Balcani, se pregătea să treacă de partea
creștinilor în războiul purtat de puterile coalizate în Liga Sfântă împotriva Imperiului otoman.12

Armamentul
În cazul cavaleriei ușoare, după spusele unor observatori precum Marco Bandini la 1646,
membrii acestei categorii utilizau arcul cu tolba de săgeți, util împotriva în luptele împotriva
tătarilor și săbiile de tip turcești sau persane. Caracterul călărimii ușoare era datorat cailor rapizi
și rezistenți obișnuiți în a-și purta călăreții în lupte individuale, spre deosebire de cavaleria grea
ce utiliza formații compacte, doar pentru izbirea inamicului, călăreții lor utilizând lănciile lungi.
Cavaleria ușoară română evita să utilizeze armele cavaleriei grele, puțini dintre ei, conform lui
Bandini, purtând „spada mare cu două tăișuri. Aproape nimeni nu folosește casca, platoșa sau
pieptarul; este rară și folosirea scutului [...] Nuse slujesc în luptă de lănci mari”. Pe plan
european, în urma Războiului de 30 de ani se renunțaseră la armurile complete.
În ceea ce privește pedestrimea românească și străină, aceasta era înzestrată în secolul al
XVII-lea cu arme de foc, despre care izvoarele vremii amintesc din abundență13

11
Ibidem, p. 645-646.
12
Ibidem, p. 233.
13
Ibidem, p. 652-653.