Sunteți pe pagina 1din 98

Universitatea Al. I.

Cuza din Iaşi,


Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Lucrare de Licenţă

Coordonator:
Lect. Dr. Pr. Cătălin Vatamanu
Absolvent:
Alexa-Angheluș Bogdan-Ioanid

Iaşi
2018

1
Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
Secţia: Teologie-Pastorală

Binecuvântarea în Vechiul Testament

Coordonator:
Lect. Dr. Pr. Cătălin Vatamanu
Absolvent:
Alexa-Angheluș Bogdan-Ioanid

2
CUPRINS

Introducere................................................................................................................................4

Capitolul I: Cele mai reprezentative binecuvântări în Vechiul Testament.........................7

I. 1. Delimitări conceptuale.........................................................................................................7

I.2. Binecuvântarea în Pentateuh.................................................................................................8

I.2.1. Crearea lumii şi a omului, ca act al binecuvântării lui Iahveh...............................8

I.2.2. Binecuvântarea pe care o transmite Dumnezeu patriarhilor................................12

I.3. Binecuvântarea în cărţile istorice........................................................................................17

I.4. Sensul binecuvântării la profeţi..........................................................................................23

I.5. Binecuvântarea în cărţile poetice........................................................................................27

Capitolul al II-lea: Rolul binecuvântării în familia și societatea veterotestamentară......34

II.1. Binecuvântarea familiei – început al iubirii împărtășite între bărbat și femeie.................34

II.2. Copiii - binecuvântare a lui Dumnezeu în viața de familie...............................................41

Capitolul al III-lea: Rolul binecuvântării în cultul israelit................................................47

III.1. Binecuvântarea în principalele ritualuri cultice israelite.................................................47

III.2. Binecuvântarea şi consacrarea timpului. Sărbătorile – timp binecuvântat .....................54

III.3. Acte simbolice şi ritualice ce însoţesc binecuvântarea....................................................60

Capitolul al IV-lea: Receptarea binecuvântărilor biblice în cultul creștin........................64

IV.1. Binecuvântarea în Noul Testament și la Sfinții Părinți ai Bisericii.................................64

IV.2. Importanța Vechiului Testament pentru cultul Bisericii............................................73

IV.3. Rânduieli liturgice şi binecuvântări biblice în Biserică...................................................82

Concluzii..................................................................................................................................88

Bibliografie..............................................................................................................................91

3
Introducere

Această cercetare realizată ca lucrare de licență în teologie este pentru mine un


deziderat și o provocare ce constă în asumarea aprofundată a cunoștințelor în studiul
Vechiului Testament. Deși tema pare a fi teoretică, ea este motivată de faptul că în viața
omului se simte ca o prezență a lui Dumnezeu Cel viu în raport cu lumea. De la început,
trebuie să spunem că izvorul tuturor binecuvântărilor este Dumnezeu și El singur deține
puterea și autoritatea de a binecuvânta.
Prin această cercetare doresc să prezint sensul și importanța acestui act în istoria
mântuirii. De la început și până în vremea noastră acest cuvânt a fost tradus și a dezvoltat noi
valențe în situațiile în care a fost utilizat. Astfel, putem spune că prin binecuvântare
Dumnezeu a creat lumea, prin binecuvântare Dumnezeu o păstrează în cadrele iubirii și tot
prin binecuvântare ne-a lăsat nouă puterea să ne întoarcem la El.
Receptarea cultural-filologică a termenului „binecuvântare” în Sfânta Scriptură este
astăzi diferită de cea ebraică. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, termenul
“binecuvântare” exprimă unele acţiuni legate de exprimarea unui sentiment religios sau
dorinţa de preamărire a unei persoane.
Între sensurile cele mai uzuale folosite în limba română cu referire la Dumnezeu,
întâlnim următoarele explicaţii: „A revărsa grația divină şi a blagoslovi; cu referire la preoţi:
a invoca harul divinității asupra cuiva sau a ceva şi: a blagoslovi, sau a bine-grăi”. De
asemenea, sensurile „a dori prosperitate și fericire cuiva invocând pe Dumnezeu”, „a slăvi pe
Dumnezeu” şi nu în ultimă instanţă „a slăvi în semn de recunoștință pe cineva, cu sensul de a
ferici, a lăuda, a preamări”1.
O definiţie academică în ceea ce priveşte sensul religios-teologic ne-o oferă
vrednicul de pomenire, mare filolog biblic, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în unul din
studiile sale intitulat „Nevoia de binecuvântare”. În afirmaţia Înaltpreasfinţiei sale, termenul
„binecuvântare” este „traducerea românească a latinescului benedictio, care, la rândul său, îl
echivalează pe grecescul evloghia, toate avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă a vorbi
de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul
specială, privilegiată. Adaug însă particularitatea că, în timp ce limbile europene moderne au
preluat latinescul benedictum, care înseamnă „zicere de bine”, în literalitatea lui, limba
romană, după ce a circumscris slavonescul biagoslovenie în spaţiul limbajului monastic, a

1
Cf. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Teora, Bucureşti, 2010, p. 85,

4
introdus termenul „binecuvântare”, alcătuit, pe de o parte, din acelaşi adverb latinesc bene (în
româneşte, „bine”), de care însă a legat substantivul, tot latinesc, conventum (devenit în
româneşte „cuvânt”), care în original înseamnă „convenţie, înţelegere, pact, acord, tratat,
alianţă”, ceea ce îi dă termenului o încărcătură mult mai bogată (aşa cum avem expresiile „om
de cuvânt”, „pe cuvântul meu”, „a-şi da cuvântul”, „a se ţine de cuvânt”, „a-şi ţine cuvântul”).
Aceasta înseamnă că „a binecuvânta” este nu numai a vorbi pe cineva de bine sau a-i spune
ceva de bine, ci şi a face cu el o înţelegere nobilă, menită să onoreze ambele părţi”2.
Deosebit de profundă şi cuprinzătoare este explicaţia Înaltpreasfinţiei sale, vrednicul
de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania, care amplifică rolul şi importanţa acestui cuvânt pe
care noi dorim să-l interpretăm în paginile lucrării de faţă, nu lingvistic, ci biblic şi istoric.
Adică vom căuta să aflăm sensul său prin prezentarea celor mai importante momente şi
practici cultice descrise în paginile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, unde descoperim
utilitatea acestui termen ca acţiune divină.
Vom utiliza în lucrarea de față cele mai potrivite metode de cercetare proprii
studiului biblic, și anume: exegeza textuală, hermeneutica biblică, tipologia pentru fixarea
adevăratelor sensuri, așadar, vom face o analiză literară și una alegorică pentru a trata cât mai
cuprinzător acest act deosebit de important pentru istoria poporului ales și pentru mântuirea
neamului omenesc. De asemenea, voi utiliza analiza textuală şi contextuală, studiul
comparativ al textelor biblice şi filologia ebraică.
Literatura străină de specialitate cercetată și folosită printre altele cuprinde The
Dictionary of the Old Testament, editat în Stuttgart, Life in Biblical Israel avându-i ca autori
pe Philip J. King și Stager E. Lawrence, O istorie a Evreilor, de Paul Johnson și Le Memorial
du Seigneur dans la liturgie de l’antiquite chretienne de Olive Casel.
Pe de altă parte lucrarea de față a fost alcătuită mai ales prin cercetarea mai multor
opere din sfera teologică românească, cum ar fi, Taina Căsătoriei și familia creștină în
învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV având ca autor pe Pr. Dr. Mihoc
Constantin, Teologia Biblică a Vechiului Testament, de Negoiță Athanase, Lege şi iubire,
coordonate biblice şi hermeneutice pentru teologia morală, de Pr. Prof. Gheorghe Popa,
Educația la poporul ales, având ca autor pe Diac. dr. Cătălin Vatamanu. Iar ca articole mai
reprezentative am folosit scrierea, Mesia și ungerea cu ulei a Lect. Dr. Alexandru Mihăilă și
printre altele Rugăciunea-audiență divină a Pr. Prof. Petre Semen.

2
ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Nevoia de binecuvantare, în “Ziarul Lumina”, 10 Iunie, 2009, p. 3.

5
Structura lucrării se constituie din mai multe capitole şi subcapitole în care voi
prezenta de la modul general spre particular, de la obiectiv spre subiectiv, cele mai relevante
sensuri ale binecuvântării conform Vechiului Testament.
În primul capitol, Cele mai reprezentative binecuvântări în Vechiul Testament, vom
descoperi sensul, izvorul și autoritatea care le-a transmis. Vom folosi metoda exegetică pentru
a descopri aceste sensuri. În desfășurarea capitolului pornim de la structura Vechiului
Testament după canonul creştin, evitând disputele legate de cronologie din textele biblice
citate: Pentateuhul, cărțile istorice, profeții și cărțile poetice.
În cel de al doilea capitol tratăm Rolul binecuvântării în familia și societatea
veterotestamentară din prisma culturii iudaice. Adică vom prezenta ce rol are binecuvântarea
în familia individuală a poporului ales și cum această celulă a societății este o binecuvântare
prin propria existență.
Pe de altă parte, capitolul trei are titlul Rolul binecuvântării în cultul israelit, în
cadrul căruia vom arăta sensul şi importanţa serviciului divin și a sărbătorilor din perspectiva
veterotestamentară.
Capitolul ultim al lucrării este intitulat Receptarea binecuvântărilor biblice în cultul
creștin, acesta cuprinde actualitatea în care vom descoperi păstrarea formulelor de
binecuvântare vechitestamentare, din Biserica dreptmăritoare, astăzi.
Așadar, vom concluziona că forma de păstrare a legământului divin este
binecuvântarea lăsată omului de Creator din iubire pentru creația destinată desăvârșirii prin
asemănarea și chipul ceresc.

6
Capitolul I:

Cele mai reprezentative binecuvântări în Vechiul Testament

I. 1. Delimitări conceptuale

Etimologia cuvântului „binecuvântare” conform Dicţionarului Explicativ al Limbii


Române, cu formele: a binecuvânta (binecuvintez, binecuvântat), este un verb care provine de
la grecescul evloghin, slavonescul blagosloviti şi latinescul benedicere, care reprezintă
compuşii termenilor: „bine” și „cuvânta” într-o exprimare a vorbirii libere şi în limbajul
comun exprimat prin locuţiunea a vorbi de bine.3
Acest termen în Teologie are două direcţii şi anume: când vine de la Dumnezeu, are
sensul de a revărsa graţia divină, a blagoslovi, a revărsa harul divinităţii asupra unui lucru sau
asupra oamenilor.
Când vine de la oameni are sensul de a dori prosperitate şi fericire cuiva (invocând
adesea numele lui Dumnezeu); a lăuda, a slăvi pe Dumnezeu; a lăuda, a preamări pe cineva în
semn de recunoştinţă.
Daca în limba noastră cuvântul „binecuvântare” provine de la cuvintele „bine” si
„cuvantare”, la fel ca si in limba latina – „bene” si „dicere”.În ebraică însă, cuvântul pentru
„binecuvântare” este „brk” ( berakhah ), provenind de la rădăcină „beit-reish-kah”, care
formeaza substantivul „berekh” ( genunchi ). Cu alte cuvinte, în limbile latine, binecuvântarea
este strâns legata de ideea de a vorbi, pe cand în ebraică, cel puţin în inţelesul original,
cuvantul „berakhah” simbolizează o relaţie de supunere ce presupune indoirea genunchilor în
semn de respect şi umilinţă.4
Într-o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea
dată cuiva de a face ceva. Sensul acesta e folosit mai ales în limbajul bisericesc. De exemplu
când un călugăr dintr-o mănăstire pleacă undeva, cere şi obţine binecuvântarea stareţului; la
întoarcere solicită binecuvântarea de a merge la chilie.
Dacă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului, fie în mod direct, fie prin
mijlocitori, e lesne de înţeles, nu puţini sunt cei care nu pricep cum poate omul să-şi
binecuvânteze Creatorul. Cei mai mulţi argumentează prin episodul din Cartea Facerii în care
se istoriseşte că Avraam, întorcându-se victorios din luptă, a primit binecuvântarea lui

3
Cf. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, op. cit., p. 85.
4
G. Johannes Botterweck, Helmer Ringgren, The Dictionary of the Old Testament, Vol. II, Stuttgart, 1999, p.
279.

7
Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Preainalt, şi, în semn de
supunere, i-a dat acestuia zeciuiala din prada de război.
Când aceasta vine de la Creator la creatura, ea este revărsare de binefaceri; când însă
vine de la creatură la Creator, ea înseamnă laudă, preamărire, mulţumire, dorința omului de a
se recunoaşte drept beneficiarul darurilor pe care numai Dumnezeu le poate da. O mărturie în
acest sens o avem chiar în episodul din Cartea Facerii. Iată rostirea întreagă a lui Melchisedec
către Avraam: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al
pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în
mâinile tale! Şi Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate” (Facere 14, 19-20).
O altă formă de binecuvântare este binecuvântarea interumană. Binecuvântarea este o
rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invocă darurile lui Dumnezeu asupra
altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei
mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e
făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate. In tradiţia creștină, arhiereul
binecuvântează cu amândouă mâinile, arătând prin aceasta deplinătatea harului cu care a fost
investit prin Sfânta Taină a Hirotoniei.

I.2. Binecuvântarea în Pentateuh

I.2.1. Crearea lumii şi a omului, ca act al binecuvântării lui Iahveh

Prima prezenţă a binecuvântării divine o aflăm în referatul biblic al creării lumii şi a


omului. Astfel, deşi subînţeles exprimată, acestă binecuvântare pe care primul om o primeşte
de la Creatorul său este faptul că a fost, prin creaţia specială, divină, „stăpân” al cosmosului.
O fiinţă ce poate primi cuvântul de la Dumnezeu şi poate binecuvânta prin ascultare este
întreagă în El. Astfel, din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament aflăm că Dumnezeu l-a
creat pe om în ziua a VI-a, după Chipul Său: „A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”
(Fac. 1, 27). Prezenţa chipului lui Dumnezeu în om este o binecuvântare şi o calitate deosebită
a omului creat printr-un act special5. Alternanţa binecuvântărilor în actul creator o putem
observa în referatul biblic de la Geneză: astfel, după crearea uscatului, avem o binecuvântare
explicit formulată: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul
şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe

5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 167.

8
pământ!” (Facere 1, 11). De asemenea, la binecuvântarea animalelor citim: „Şi le-a
binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările
să se înmulţească pe pământ!” (Facere 1, 22). Deasemenea, nu putea să nu binecuvinteze
Dumnezeu pe omul pe care l-a creat printr-un act special „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat,
zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ
şi peste tot pământul!” (Facere 1, 28). Această binecuvântare a omului a fost întărită de
Dumnezeu printr-o a doua care îi dădea omului stăpânire peste lumea creată „Apoi a zis
Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul
ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere 1, 29). Aceasta arată că
binecuvântarea lui Dumnezeu este una dătătoare de viaţă şi binefăcătoare, creatoare şi
proniatoare.
Omul a primit prin creaţie o binecuvântare specială de la Creatorul său. Astfel,
Dumnezeu l-a făcut, printr-un act direct şi personal, deosebit de tot ceea ce a creat până
atunci: „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat asupra lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7). Deşi aici sunt prezentate ca două
momente separate, crearea trupul şi sufletul au fost simultane.
În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a creat pe om, bărbat şi femeie: „A făcut bărbat şi
femeie” (Facere 1, 27). După ce a fost creat Adam, Dumnezeu i-a făcut şi un „ajutor potrivit”
(Facere 2, 18). Ajutorul potrivit pentru primul om este o altă formă de binecuvântare pe care
Adam a primit-o. Eva, a fost făcută din coasta lui Adam. Deşi în Sfânta Scriptură se spune că
lui Adam i-a fost luată o coastă pentru a fi făcută Eva, trebuie să ştim că abia după căderea în
păcat trupurile li s-au transformat în cele pe care le avem şi noi astăzi6.
Motivul creării omului ni-l spune Sfânta Scriptură pentru că în v. 26 se spune „să
facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”, iar în v. 27 nu se mai menţionează nimic
despre asemănare, „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”. Ne dăm seama că aceasta a
devenit scopul omului: omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său şi cu scopul de a
deveni după asemănarea cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă gândire,
sentiment, voinţa liberă, care sunt trăsăturile sufletului. Această cale de păstrare şi înmulţire a
binecuvântărilor lui Dumnezeu o împlinea Adam prin ascultare faţă de Creator. Acesta era
răspunsul la binecuvântarea primită.

6
Cf. Pr. Prof. Gheorghe Popa, Lege şi iubire, coordonate biblice şi hermeneutice pentru teologia morală,
Editura Trinitas, Iaşi 2002, pp. 22-29.

9
Starea paradisiacă a omului este o altă binecuvântare, ca dar al lui Dumnezeu.
Această stare era una în care omul era aproape de Creatorul său. Trupul lui Adam şi al Evei,
spun Sfiţii Părinţi, era un trup luminos, asemănător cu trupul lui Iisus, după ce a înviat din
morţi, cu care a trecut prin uşile încuiate şi a binecuvântat pe ucenici cu cuvintele „Pace
vouă!”. După ce au păcătuit, trupul primilor oameni s-a schimbat (au primit îmbrăcăminte de
piele, Facere 3, 21), devenind muritor, slab, bolnăvicios (printr-un om a intrat păcatul în lume
şi prin păcat moartea, Rom. 5, 12)”7. Întreaga viaţă biologică a omului căzut este urmare a
pierderii binecuvântării lui Dumnezeu şi se manifestă în firea cea căzută prin neputinţele
omeneşti de tot felul. Omul căzut nu mai vede slava şi binecuvântarea divină căci primeşte
amestecat răul cu binele. El, voind pentru sine binele, nu poate să-l primească deoarece
raţiunea şi voinţa s-au pervertit şi simţirea s-a alterat iar conştiinţa, deşi glas al lui Dumnezeu
în inima sa, ori este adormită, ori laxă sau scrupuloasă.
Partea spirituală a omului este întemeiată pe ideea nemuririii „Ca pulberea să se
întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”
(Ecclesiast 12, 7). Asemenea spune şi Evanghelistul Matei, referindu-se la Vechiul Testament
„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Nu este
Dumnezeul morţilor ci al viilor” (Matei 22, 32).
Întregul neam omenesc se trage din Adam şi Eva: „A făcut dintr-un sânge tot neamul
omenesc” (Fapte 17, 26). „Tu ai făcut pe Adam şi tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi
ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc.” (Tobit 8, 6) numai prin prisma
strămoşilor comuni, putem înţelege universalitatea păcatului strămoşesc şi universalitatea
mântuirii şi binecuvântării neamului omenesc în Hristos8.
Actul creator a fost desăvârşit, pentru că, de la creaţie, Dumnezeu i-a asigurat omului
tot ceea ce avea nevoie pentru a-şi atinge scopul pentru care a fost creat: „Dumnezeu a făcut
pe om drept” (Ecclesiast 7, 29), „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31). Astfel, raţiunea era
mult mai luminată (Adam numeşte toate animalele, plantele, lucrurile), voinţa era curată,
dreaptă şi nepervertită; era o perfectă armonie între trup şi suflet, trupul era sănătos, nu
cunoştea boala, suferinţa, moartea. Prin stăruinţa în bine putea ajunge nemuritor. De
asemenea, natura şi animalele nu erau ostile omului, iar munca nu constituia o corvoadă.
Asemănarea omului cu Dumnezeu este un fapt bazat pe împlinirea vocaţiei omului
de stăruinţă liberă şi conştientă în bine. După ce au fost creaţi, Dumnezeu le-a dat poruncile:

7
Protos. Dr. Vartolomeu Androni, Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari confesiuni creştine, în
,,Ortodoxia’’, XXXV(1996), nr. 1-2, p. 308.
8
Ibidem, p. 309.

10
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28) şi „Din toţi pomii din
rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac.2, 16-17). Aceste porunci se pot observa nu ca
unele despotice, ci ca un act de binecuvântare şi ca un dar pe care Creatorul l-a dat făpturii.
Respectarea poruncii divine a ascultării era condiţia rămânerii în binecuvântarea lui
Dumnezeu. Dar şi ispita era necesară: „Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului
cugetul lui” (Is. Sirah 27, 5), „Nu era folositor omului să dobândească mântuirea fără să fie
ispitit şi încercat”9.
Omul însă se face neascultător şi din mândrie încalcă unica lege şi se răzvrăteşte
împotriva Creatorului său. Deşi greşiseră, Dumnezeu i-ar fi iertat dacă şi-ar fi recunoscut
vina. În schimb, ei dau vina unul pe celălalt: Adam pe Eva şi Eva pe şarpe. Acest episod arată
că răul din lume nu este propriu esenţei sale, ci a pătruns în lume, de la diavol, prin voinţa
omului.
În Sfânta Scriptură, greşeala este desemnată prin denumiri felurite. Astfel, în
evreieşte, este redată prin cuvintele: hattat - îndepărtarea de la scop; awom - nedreptate,
rebeliune, sarah — revoltă.10
Toţi aceşti termeni îi găsim în rugăciunea psalmistului David către Dumnezeu: „Cei
puternici se ridică în contra mea, în timp ce eu sunt fără de nedreptate (awom), fără crime
(pesah), şi fără de păcat (hattat)”.
În Vechiul Testament, păcatul este ceva negativ, adică opus voinţei şi orânduirii
divine. În Cartea Facerea, păcatul este prezentat ca neascultare (Fac.2, 16; 3, 11), care se
pedepseşte în chip diferit (Fac.4, 9-16; 6, 5-7; 11-13). Cel care se ascunde sub înfăţişarea
şarpelui este diavolul: „Șarpele cel de demult care se cheamă diavol şi satana” (Apocalipsa
12, 8).
Sfântul Ioan Damaschin zice: „Păcatul săvârşit de strămoşii noştri poartă numele de
păcat strămoşesc şi cu el ne naştem toţi. Prin Taina Sfântului Botez acesta este şters. Dar ce
este păcatul strămoşesc care ni se transmite nouă? Acesta este tendinţa necontrolată de a
păcătui. Nu moştenim fapta lui Adam, ci starea lui. Din acest motiv, nici unul dintre evrei
(poporul lui Dumnezeu) nu s-a mântuit până ce nu i-a scos Iisus din iad pe cei drepţi, când a
înviat”11.

9
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943, p. 216.
10
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice, vol. I , Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 1979, p. 384.
11
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 219.

11
Dacă binecuvântarea vine prin voia lui Dumnezeu, blestemul este atras de dreptatea
divină. Întreitul blestem pe care Dumnezeu îl promulgă ca dreptatre pentru încălcarea poruncii
este unul pedagogic, prin faptul de a trezi conştiinţa vinovăţiei, dar şi unul moral în a ghida
dorința omului de reîntoarcere la Dumnezeu. Protoevanghelia arată în acelaşi timp
binecuvântarea regăsirii şi via prezenţă a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Arătând că omul
se poate întoarce la Creatorul său tot printr-un act al binecuvântării şi printr-un act mult
superior ce va veni la „plinirea vremii”(Galateni 4, 4) prin Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Prin păcat a dispărut armonia omului cu sine, cu semenii şi cu natura înconjurătoare.
Înţelepciunea sa scade atât de mult, încât omul crede că se poate ascunde de Dumnezeu în
tufiş. Voinţa îi slăbeşte într-atât, încât înclină mai mult spre rău, omul devenind rob al
păcatului.
Mărturisirea de credinţă a Sfântului Petru Movilă spune că, „omul s-a prăvălit prin
păcat până la asemănarea cu cele necuvântătoare, i s-a întunecat mintea... Prin păcat nu s-a
distrus chipul lui Dumnezeu din om, ci doar a fost întunecat, rămânându-i încă tendinţa de
cunoaştere şi voire a binelui”12. Universalitatea păcatului este arătată de Sfânta Scriptură:
„Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la
toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12). Singurul Om care s-a născut fără
păcatul strămoşesc a fost Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. Pedeapsa primită pentru păcat este,
după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, moartea: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,
23). Moartea poate fi trupească (despărţirea sufletului de trup), sufletească (ruperea
comuniunii cu Dumnezeu) sau veşnică (separarea veşnică de Dumnezeu). Această pedeapsă a
fost desfiinţată de Mântuitorul Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are
viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
În concluzie spunem că binecuvântarea lui Dumnezeu se poate obseva ca un efect al
voinţei Sale iubitoare, încă de la facerea lumii, şi că prin binecuvântare se poate observa
însuşi actul creator al venirii la existenţă a tuturor lucrurilor „bune foarte”. Binecuvântarea are
sensul de manifestare a bunătăţii şi atotputerniciei divine, pe de o parte, iar pe de altă parte, a
afirmării dreptăţii lui Dumnezeu.

12
Ion Andreescu, Mărturisiri de credinţă ortodoxă, în Ziarul Lumina, luni 16 august, 2010.

12
I.2.2. Binecuvântarea pe care o transmite Dumnezeu patriarhilor biblici

Binecuvântările aduse patriarhilor biblici au referire implicită la Mesia, aşa încât cele
mai cunoscute astfel de texte, în care avem prezenţa binecuvântării divine, au şi un conţinut
mesianic.
a) Binecuvântarea lui Noe
O astfel de binecuvântare este binecuvântarea pe care Noe o dă fiilor săi. Cuvintele
rostite de Noe sunt: „Blestemat să fie Canaan, slugă va fi fraţilor săi; binecuvântat să fie
Domnul Dumnezeul lui Sem şi Canaan să fie slugă lui; lărgească Dumnezeu pe Iafet şi să
locuiască în lăcaşurile lui Sem şi Canaan să fie slugă lui”. (Facere 9, 25-26).
Canaan este blestemat a fi rob. Fratele lui Sem şi Iafet nu a fost Canaan, ci Ham şi
totuşi în blestem figurează nepotul lui Noe. De ce? Mulţi comentatori îl citează pe Origen,
care aminteşte o tradiţie veche, după care Canaan ar fi fost primul martor ocular al scenei din
versetul 21 şi, prin urmare, întâiul vinovat. Acesta a chemat apoi şi pe Ham la faţa locului.
Sfântul Ioan Gură de Aur susţine ideea potrivit căreia în textul original a fost folosit de la
început numele de Canaan, deoarece Ham a fost binecuvântat, deci cu greu putea să cadă
blestemul asupra lui. Noe rosteşte blestemul asupra lui Canaan pentru ca toţi să ia aminte că
răul făcut părinţilor şi blestemul părintesc are urmări dezastruoase pentru descendenţi13.
Sem este binecuvântat, iar binecuvântarea sa este de conţinut spiritual. Dumnezeu
este numit „Dumnezeul lui Sem”, numire semnificativă şi plină de nădejde. Aplicată la
Dumnezeu, binecuvântarea are sensul de „Lăudat să fie Domnul pentru binefacerile sale”. În
conformitate cu profeţia lui Noe, Sem avea să devină favoritul Domnului, organ al revelaţiei
dumnezeieşti. Iafet primeşte o binecuvântare materială, care-i promite întinderi teritoriale şi
indirect înmulţirea neamului său. Perspectiva de-a lua parte la binecuvântarea spirituală a lui
Sem se deduce din cuvintele „să locuiască în lăcaşurile lui Sem”. Unii comentatori iau ca
subiect la „să locuiască” pe Dumnezeu, nu pe Iafet. Subiectul e Iafet, către care se adresează
Noe. Verbul „să locuiască” nu se înţelege că Iafet se lărgeşte atât de mult, încât ar alunga pe
cei din neamul lui Sem din aşezările lor, ci exprimă într-un sens istoric cultural, chemarea şi
altor neamuri la credinţă. Acest text nu are un sens politic. Un lucru e însă sigur: cuvintele lui
Noe anunţă marele adevăr că păcatul se pedepseşte sever, iar virtutea se răsplăteşte
mulţumitor14.

13
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean., Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Facultatile Teologice, Editura
Arhiepiscopia Clujului Renasterea, Cluj Napoca 2003, p. 131.
14
Ibidem, p. 132.

13
Această formă de binecuzântare se face în numele lui Dumnezeu dar cu puterea şi
autoritatea lui Noe care este investit de Iahve să păstreze vie credinţa şi ascultarea faţă de
dumnezeu cel adevărat. Observăm că binecuvântarea este aici o putere dată oamenilor drepţi
aleşi de Dumnezeu print-un act special revelaţional. De asemenea blestemul, are ca şi mai
înainte, formă de pedeapsă a încălcării legilor nescrise, cele morale fireşti sădite de Dumnezeu
asemenea conştiinţei în inima omului de la creare.

b) Binecuvântarea lui Avraam


Mergând mai departe în istoria mântuirii, aflăm din cărţile Pentateuhului despre o
personalitate marcantă ce este cheia binecuvântărilor adresate de Dumnezu neamului
omenesc. Este vorba de dreptul Avraam care devine modelul de primire a binecuvântării lui
Dumnezeu pentru toate neamurile. Credinţa şi devotamentul său îl face pe acesta să primească
o binecuvântare aleasă de la Dumnezeu. Astfel toţi devin fii ai lui Avraam şi primesc
binecuvântarea din neam în neam, ca seminţia cea aleasă a lui să nu se stingă niciodată.
În istoria mesianismului şi a binecuvântării lui Dumnezeu asupra neamului omenesc,
făgăduinţele făcute lui Avraam ocupă un loc cu totul aparte. Binecuvântarea primită de
Avraam este: „Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele
tău, şi vei fi binecuvântare, şi voi binecuvânta pe cel ce te binecuvântează şi pe cel ce te
blestemă îl voi blestema, şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere
12, 2-3). A face din Avraam părintele unui popor numeros este cea mai neaşteptată
promisiune pentru patriarhul înaintat în vârstă şi lipsit de copii. Făgăduinţa avea să devină
realitate. Binecuvântarea este destinată fericirii popoarelor, cât şi spre renumele patriarhului.
Dumnezeu îl binecuvântează, adică îl dăruieşte cu tot felul de bunuri materiale şi spirituale.
Expresia „nume mare” prevesteşte celebritatea legată de acest patriarh biblic care a ascultat
de Dumnezeu şi a împlinit voia Lui. Cel care este potrivnicul acestei unelte a credinţei, îşi
înăbuşă singur izbânda în viaţa omenească şi pierde cu totul pe cea viitoare, căci Avraam este
mijlocitor universal în această privinţă. Noul Testament începe cu „cartea neamului lui Iisus
Hristos, fiul lui Avraam”. Astfel se dovedeşte Avraam străbun al Mântuitorului, iar Acesta
descendent al Patriarhului. Realizarea făgăduinţei o vădeşte şi Ioan: „Noi ne închinăm Căruia
ştim, pentru că mântuirea din iudei este.” (Ioan 4, 22). Sfântul Ioan Hrisostom admite
caracterul mesianic al textului şi apreciază mai ales conţinutul eshatologic al făgăduinţei

14
făcute lui Avramm, un „atlet” al credinţei cum îl numeşte acesta şi un izvor al tuturor
binecuvântărilor ce se vor face pe linia descendenţilor din el15.

c) Binecuvântarea lui Isaac


Binecuvântarea lui Avraam continuă cu binecuvântarea fiului său Isaac. Legământul
acesta al binecuvântărilor divine acordate strămoşilor lui Noe reprezintă expresii ale fidelităţii
lui Dumnezeu faţă de împlinirea scopului spre care a fost creat omul: mântuirea.
Astfel, făgăduinţa făcută lui Isaac este considerată un chip al binecuvântării
poporului lui Dumnezeu spre înmulţire, dar şi o anumită consacrare a seminţiei lui Avraam
între neamurile pământului (Facere 26, 3-4) : „Voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului, da-
voi seminţiei tale tot pământul acesta şi se vor binecuvânta întru sămânţa ta toate neamurile
pământului”. Promisiunea aceasta a fost determinată de vrednicia lui Avraam, care „a ascultat
de Domnul şi a păzit orânduielile, poruncile, legile şi învăţăturile Sale”. Izvorul binecuvântării
este un descendent al lui Avraam, adică Isaac, obiectul binecuvântării fiind popoarele
pământului întreg şi nicidecum numai locuitorii Cnaaanului, cum interpretează unii cercetători
biblici. Mesianic a interpretat acest text al binecuvântării lui Isaac şi Noul Testament prin
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Fapte 3, 25; Galateni 3, 16). Sensul religios al versetului este:
copiii sufleteşti ai patriarhului se vor înmulţi, aceştia vor fi adevăraţii stăpâni ai pământului,
iar printr-un urmaş celebru al lor se va înfăptui fericirea tuturor oamenilor. Noi observăm
astăzi în cultul Bisericii prezenţa patriarhilor în actele de binecuvântare ale ierarhilor şi
preoţilor, dar mai explicit în toate cântările şi rugăcinile de laudă şi mulţumire faţă de
Dumnezeu pe care Biserica le are fundamentate în tezaurul Tradiţiei ei.
De asemenea, fiul binecuvântării patriarhului Isaac, moştenitor prin luarea dreptului de
întâi născut şi implicit al binecuvântării părintelui său este Iacov. Făgăduinţa lui Iacov este de
fapt binecuvântarea pe care acesta o face sub forma unei profeţii către fii săi în capitolul 49
din Facere. Este aici prezentă binecuvântarea sub formă de profeţie descoperită Patriarhului
Iacov de către Dumnezeu. Acest capitol conţine o cuvântare a patriarhului Iacov, rostită în
faţa copiilor săi. Structura profetică a cuvântării rezultă din aprecierea vorbitorului, care
chemându-şi copiii le pune în vedere că „anunţă ce va fi în viitor”. Profeţia culminează cu
versetul 10: „ Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiagul de cârmuire, până când vine Şiloh şi
de El vor asculta popoarele”16.

15
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cateheze Baptismale, traducere din limba greaca veche de Pr. Marcel Hancheş,
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 131.
16
Justinian Cârstoiu, Profeţii mesianice, Editura Sigma, Bucureşti, 2006, p. 46.

15
Toiag poartă păstorul şi regele. Sceptrul este deci imaginea celui care conduce şi are
dreptul şi puterea de a pedepsi pe supuşi: stăpân, rege, împărat. Aşadar neamul lui Iuda va fi
acela care furnizează poporului pe conducătorii lui. Această întâietate va păstra-o Iuda „până
când vine Şiloh”.
Cuvântul „Şiloh” ar fi după principalele interpretări: nou-născutul, fiul lui Iuda, oraşul
Ierusalim, adevăratul domnitor, împăciuitorul, oraşul cu acest nume, acela căruia i se cuvine
domnia17. Dintre toate aceste interpretări, noţiunea de împăciuitor o atribuie cercetătorii
acestui cuvânt. Astfel, Împăciuitorul ar fi o personalitate în care prestigiul lui Iuda îşi ajunge
culmea. Sensul versului ar fi deci: în tot decursul timpului conducerea publică va fi deţinută
de tribul regal Iuda. Această demnitate nu va fi cedată decât lui Mesia, leul din Iuda.
Observăm că toate aceste binecuvântări date sau adresate de patriarhii biblici au un
scop în sine: pe de o parte, păstrarea cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul poporului până la
venirea lui Mesia şi, pe de altă parte, aspectul de consacrare a descendenţilor din Avraam spre
Hristos. Această dorinţă în Noul Testament este explicit rostită în relatarea celor două
genealogii legate de Naşterea Domnului în relatarea Sfinţilor Evanghelişti Matei în capitolul 1
şi Luca la capitolul 3.

d) Binecuvântarea lui Moise


Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare lider al poporului evreu şi
primitorul Legii", Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt.
Moise e un personaj biblic, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudeşte cu cea
a unui conducător de popor, la olaltă mistic, legiuitor şi şef războinic. Moise, al cărui nume,
Mosis, este mai degrabă egiptean, a fost crescut şi instruit la curtea faraonului Egiptului18.
Cele zece plăgi abătute asupra Egiptului i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o
are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă. De asemenea acestea se pot observa în
comparaţie cu binecuvântările pe care le-a dobândit prin credinţă neamul lui Avraam. În
ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuţi, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel
fără meteahnă şi să ungă cu sângele lui uşorii uşii şi pragul de sus, aşa ca Dumnezeu să nu-i
nimicească pe întâii născuţi din casele lor (Ieş. 12, 27). Ultima pedeapsă a fost atât de
cumplită încât Faraon a chemat noaptea pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi ieşiţi
din mijlocul poporului meu; şi voi şi fiii lui Israel şi duceţi-vă de-I faceţi slujbă Domnului

17
Ibidem, p. 47.
18
Pr. Ic. Stavr. Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2005, p. 77.

16
Dumnezeului vostru precum aţi zis. Luaţi-vă şi turmele şi cirezile şi duceţi-vă! Binecuvântaţi-
mă şi pe mine!” (Ieş. 12, 31-32)19. Această binecuvântare era de fapt lauda numelui
Atotputernicului Dumnezeu. Când omul binecuvintează numele lui Dumnezeu de fapt îl
preamăreşte, Îl laudă pe Creator.
De asemenea, între formele de binecuvântare pe care le avem în cărţile
Pentateuhului, scrise de Moise, multe sunt date de Dumnezeu sau cu puterea cu care
Dumnezeu a înzestrat să se facă acest lucru. Opusul binecuvântării este blestemul, iar el este
văzut ca o formă de aplicare a dreptăţii divine.
Amintim în încheiere şi cea mai importantă binecuvântare rostită de Dumnezeu prin
Moise poporului eliberat din sclavie. Această binecuvântare este de fapt păstrarea vie în
conştiinţa poporului a prezenţei lui Dumnezeu şi făgăduinţa iertării păcatelor lor prin venirea
Profetului celui Mare, Deuteronom 18, 15: „Profet din mijlocul tău, din mijlocul fraţilor tăi,
ca mine va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe acela să-L ascultaţi”. Nabi este un vestitor al
voii lui Dumnezeu, un profet de seamă şi adevărat. „Nabi” e un profet al Domnului, unul care
excelează prin grandoarea Lui, căci altcumva nu era necesară prevestirea solemnă a Lui şi
compararea cu Moise. De altfel, cuvintele „va ridica Domnul” exclud posibilitatea aplicării
acestei preziceri la un profet oarecare. Pronumele „tău” se referă la Israel, din care se naşte
profetul. Vechii iudei au crezut că acest mare urmaş al lui Moise e Iosua, Ieremia sau oricare
alt profet, dar neepuizându-se în persoana acestora profeţia din Deuteronom, aşteptau pe
adevăratul profet. Astfel, la vederea lui Ioan Botezătorul fariseii întrebau dacă el este Profetul.
Caracterul mesianic al locului îl garantează Noul Testament prin Fapte 3, 22. Şi evanghelistul
Ioan ne asigură că prin mijlocirea lui Moise au aşteptat pe Hristos, iar cuvintele Mântuitorului
„Dacă nu credeţi scripturile lui Moise cum vei crede cuvintele mele” pot avea în vedere şi
acest text.

19
David Nicola, Comorile Vechiului Testament, Vol. 1, Societatea Misionară Efrata, Lugoj 1997, p. 112.

17
I.3. Binecuvântarea în cărţile istorice

În Biblia ebraică, cele cinci cărţi ale lui Moise numite Tora (Legea) sunt urmate de o
grupă de cărţi ce poartă numele de „profeţii anteriori”. Această grupă cuprinde cărţile Iosua,
Judecători, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi. După grupa profeţilor anteriori, în Biblia ebraică
urmează „profeţii posteriori”, adică cărţile profeților scriitori mari și mici.
Denumirea de cărţi istorice, în consensul creştin, provine de la conţinutul acestora.
Ele relatează istoria poporului Israel de la intrarea în Canaan până la exil, apoi revenirea din
exil şi restaurarea naţională, în epoca persană.
Denumirea din iudaism, de profeţi anteriori, a cărţilor Iosua, Judecători, 1, 2 Samuel
şi 1, 2 Regi pare necorespunzătoare, având în vedere conţinutul lor istoric. Cu toate acestea,
ea nu e lipsită de temei. Printre personajele cărţilor apar profeţii: Samuel, Gad, Natan, Ilie şi
Elisei. Din cele 47 de capitole ale cărţilor 1 şi 2 Regi (în Biblia românească 3, 4 Regi), 22 sunt
consacrate relatărilor despre viaţa şi activitatea unor profeţi, adică aproape jumătate. Tradiţia
iudaică, consemnată în Talmud şi în scrierile lui Iosif Flaviu, socoteşte că aceste cărţi au fost
scrise de profeţi: cartea Iosua a fost scrisă de Iosua, mai puţin moartea sa; cartea Judecători a
fost scrisă de Samuel; tot de Samuel au fost scrise şi cărţile 1, 2 Samuel (1, 2 Regi), iar după
moartea sa ele au fost continuate de profeţii Natan şi Gad20.

a) Cartea Iosua
Descrie cum a fost cucerită ţara făgăduită şi împărţirea ei între cele 12 seminţii. După
un capitol introductiv care face legătura cu sfârşitul cărţii Deuteronom, cap. 1-11 descriu
cucerirea Canaanului de către israeliţi sub conducerea lui de Iosua. Capitolele 12-22 relatează
împărţirea ţării cucerite între cele douăsprezece seminţii, mai puţin cea a lui Levi. Capitolul
23 cuprinde testamentul lui Iosua - o recapitulare a celor întâmplate, cu îndemnul de a iubi pe
Domnul şi de a împlini legea lui Moise. Capitolul 24 este ecou al cap. 27 din Deuteronom, şi
prezintă reîncheierea legământului la Sichem. Cartea se încheie cu moartea lui Iosua.
Intenţia cărţii din perspectivă canonică este de a arăta că ţara făgăduită de Dumnezeu
patriarhilor este dată acum israeliţilor. Cartea Iosua trebuie citită ca un epilog al
Pentateuhului, în care se împlineşte făgăduinţa primirii ţării21. Binecuvântarea ca formă de
întărire al legii lui Dumnezeu şi ca ungere a unui ales conducător a lui Israel în ţara făgăduită
este prezentă în această carte pe care am prezentat-o în linii mari.

20
Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1992, p. 49.
21
Ibidem, p. 50.

18
După cum aflăm din această carte, binecuvântarea este însoţită de semne elocvente:
punerea mâinilor peste cel care o primeşte, adică o formă văzută a investirii într-o înaltă
funcţie şi de asemenea încredinţarea unei misiuni divine. Deosebit de importantă a fost
misiunea lui Iosua pentru desăvârşirea misiunii lui Moise. De aceea spre sfârşitul vieţii lui
Moise ei sunt adesea prezentaţi împreună în paginile Scripturii. „Chiar de la începutul cărţii
Iosua, Duhul lui Dumnezeu prezintă pe Iosua ca urmaş al lui Moise şi conducător al poporului
Israel. La sfârşitul slujirii sale, Moise a primit de la Dumnezeu în pustie misiunea să
numească pe Iosua ca urmaş al lui care avea să primească binecuvântarea Sa divină: „Ia-ţi pe
Iosua, fiul lui Navi, om cu duh într-însul, pune-ţi peste el mâna ta” (Num. 27, 18)22. Mâna
pusă peste cel care primea investirea era o formă de supunere, dar şi o binecuvântare văzută a
acordării unei misiuni.
Înaintea întregului popor şi în prezenţa lui Eleazar, marele preot, Moise a încredinţat
lui Iosua autoritatea prin punerea mâinilor şi a binecuvântat gestual şi verbal misiunea sa. El i-
a cerut să fie tare şi curajos (Deut. 31, 7). O încurajare pe care Dumnezeu Însuşi o repetă la
începutul acestei cărţi (Ios. 1, 6,7,9). Iosua a fost umplut cu Duhul înţelepciunii, căci Moise
şi-a pus mâinile peste el (Dt. 34, 9).
Dar binecuvântarea are şi un al doilea înțeles, pe care această misiune a lui Iosua o
dezvăluie. Dumnezeu nu-l investeşte doar prin binecuvântare, ci îi trimite întreg ajutorul Său,
adică îl întăreşte în credinţă şi îl motivează. Astfel, un alt îndemn dat lui Iosua se bazează pe
făgăduinţa, că Dumnezeu va fi cu poporul Său: “Domnul Dumnezeul tău este cu tine oriunde
vei merge”. Aceasta este o premisă importantă pentru fiecare bărbat al credinţei şi aminteşte
de binecuvântarea şi făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Iacov: “Iată, Eu sunt cu tine şi te voi
păzi oriunde vei merge” (Fac. 28, 15). Moise a rugat odinioară pe Domnul să nu părăsească
poporul Israel, după ce acesta a făcut viţelul de aur: “ Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, atunci
să nu ne scoţi de aici” (Ieş. 33, 15).23
În cartea Iosua aflăm că Domnul de trei ori îi spune lui Iosua să fie tare şi foarte
curajos (Ios. 1, 6, 7, 9). Dimensiunea şi durata misiunii ce-i stătea în faţă, presiunile asociate
cu sarcina de a conduce un popor atât de încăpăţânat şi absenţa mentorului său spiritual,
Moise, îl vor fi preocupat, în mare măsură, pe Iosua în acest timp. Dar Domnul nu 1-a chemat
la o misiune atât de dificilă, fără să-l fi şi învrednicit, mai întâi, pentru a o putea duce la bun
sfârşit. Iosua avea motive temeinice să fie tare: binecuvântarea şi promisiunea lui Dumnezeu

22
William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului. Vechiul Testament, traducere Dr. A. Ladrierre,
Editura Agape, Făgăraş, 2011, p. 214.
23
William MacDonald, op. cit., p. 216.

19
(Ios. 1, 5, 6) - certitudinea unei biruinţe sigure; Cuvântul lui Dumnezeu (Ios. 1, 7, 8), un
îndrumar sigur; prezenţa lui Dumnezeu (Ios. 1, 9), o putere susţinătoare.24

b) Cartea Judecători
Cuprinde relatări despre perioada survenită după moartea lui Iosua până la
instaurarea regalităţii, când persoane harismatice, numite judecători, au condus seminţiile lui
Israel în perioade de restrişte. Observa că această carte este compusă din izvoare de
provenienţă şi extensiuni diferite, caracterizate printr-un caracter eroic. Unele dintre ele sunt
dezvoltate, prezentând istoria unui personaj de-a lungul a două sau trei capitole. Altele se
restrâng la un singur verset.
Cartea este deschisă spre viitor; în exil se aşteaptă intervenţia izbăvitoare a
Domnului, aşa cum era cunoscută din epoca judecătorilor. Cartea Judecători este o carte a
izbăvirii lui Israel. Ea dă mărturie despre bărbaţi animaţi de Duhul Domnului şi care primesc
binecuvântare de la Dumnezeu în misiunea lor (Jud. 3, 10; 6, 34; 11, 29; 13, 25; 14, 6.19;
15, 14). Chiar dacă acţiunile lor sunt contrariante, ei anunţă regalitatea - căci regele este unsul
Domnului. Vedem acum o altă formă de binecuvântare gestuală: ungerea.
Din perspectivă neotestamentară, cei unşi au fost prefigurări ale Unsului. Aceste
personaje, cărora Duhul le conferea o dinamică nefirească şi prin care Domnul izbăvea pe
Israel, anunţau venirea lui Iisus Hristos, asupra Căruia s-a odihnit Duhul Domnului (Is 11, 2),
Izbăvitorul omenirii şi izvorul tuturor binecuvântărilor divine.

c) Cărtile Regilor
Dacă la Iosua și în Judecători binecuvântările date au fomă de învestire în misiunea
solemnă de conducere a poporului spre biruinţă împotriva vrăjmaşilor, în celelalte patru cărți
ale regilor (am numit și Samuel astfel conform traducerii românești a Sfintei Scripturi) gasim
binecuvântarea ca formă explicită a păstrării conştiinţei vii a venirii lui Mesia.
Binecuvântările sunt strâns legate de principalele profeţii mesianice şi împlinirea lor.
Vom lua ca exemplu câteva profeţii directe ale venirii lui Mesia şi binecuvântările pe
care Acesta le are din veşnicie:„ Domnul din înălţimea cerului va tuna peste vrăjmaşii Săi, El
va judeca marginile pământului, drept fiind, El va da tărie regilor noştri şi fruntea Unsului Său
o va înălţa” ( I Regi 2, 10 ) – cântarea Anei, „Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar
când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe

24
Ibidem, p. 217.

20
urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa.” ( II Regi 7, 12 ) –
Împărăția veșnică; „Nu este aşa oare, casa mea la Dumnezeu? Căci legământ veşnic a încheiat
El cu mine, Aşezământ pe veci şi neschimbat, Şi El face să răsară toată voia şi nădejdea mea!”
( II Regi 23, 5 ) – Legământul veșnic; „Atunci voi întări tronul regatului tău peste Israel în
veci, precum i-am grăit lui David, tatăl tău, zicând: Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe
tronul lui Israel.” ( III Regi 9, 5 ) – cârmuitorul în Israel;
În capitolul 2 al cărţii I Regi întâlnim un imn religios, pe care Ana, mama lui Samuel,
1-a rostit în faţa altarului. În istoria biblică imnul e cunoscut sub numele de Cântarea Anei.
Imnul culminează în cuvintele: „El (Domnul) va judeca marginile pământului şi putere le va
da regilor noştri şi va înălţa fruntea (cornul) Unsului Său" (I Rg. 2, 10).
Termenii „marginile pământului" constituie o metonimie25 (vasul - pământul,
conţinutul - popoarele), indicându-se prin ea toate popoarele pământului. Expresia revine mai
ales în textele mesianice ale Vechiului Testament (Ps 2; 7, 2). În acest text, atât judecătorul,
cât şi dătătorul de putere este Dumnezeu. „Cornul" este simbolul puterii; după interpretarea
Sfântului Vasile acest simbol e împrumutat de la rinocer, care are un singur corn şi care este
un animal de neînvins26.
„Uns", evreieşte „masiah" (de la „masa” - a unge, greceşte χριστός (de la χρίζω =
ung) se numeşte în Vechiul Testament cel uns cu untdelemn, miruit. Se ungeau regii (1 Par
16, 23), de către preoţi sau profeţi, se ungeau preoţii (Lv 4, 5), arhiereii (Lv 4, 5). Unşi se
numeau şi patriarhii, în sensul că ei erau regii şi preoţii familiei lor. Prin ungere se împărtăşea
o putere nevăzută şi o binecuvântare aleasă.
Miruirea este şi ea un semn al bucuriei şi al binecuvântării. Se ungeau cu untdelemn
barba şi fruntea oaspeţilor. Hristos a fost uns cu mir de mare preţ de către o femeie din
Betania (Mt 26, 7). Uneori ungerea (miruirea) este simbol al Duhului Sfânt (2 Ptr 1, 21-22).
Cu timpul expresia, „Unsul” se aplică la Mesia, la Hristos (Daniel 9, 24).
Că unsul din Cântarea Anei este Hristos rezultă din Luca 1, 69-70: „Și putere
mântuitoare ne-a ridicat din casa lui David, sluga Sa...". Există o judecată universală.
Judecătorul suprem este Dumnezeu, Care va judeca după dreptate. Toate darurile cele bune de
sus coboară, astfel şi puterea pe care o au conducătorii pământului o au numai mulţumită Lui.

25
METONIMÍE, metonimii, s. f. Figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale
întregului prin parte, ale părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin
concret, ale posesorului prin lucrul posedat etc. – Din fr. Métonymie, Ibidem, p. 166.
26
Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în Parinți si Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 129.

21
Mesia, regele prin excelenţă, lucrează în numele lui Dumnezeu. Mulţumită ajutorului ceresc,
regele Mesia va ajunge culmi de glorie nebănuite27.
Ideea mesianică ia un avânt deosebit în timpul regelui psalmist David. Dintr-un astfel
de text face parte şi I Cronici 17, 11: „Când se vor împlini zilele tale şi vei trece la părinţii tăi,
atunci Eu voi ridica pe urmaşul tău după tine, şi voi întări domnia ta. ".
„A plini zilele" înseamnă a-ţi trăi viaţa, a epuiza epoca de timp acordată vieţii
lumeşti. „A dormi împreună cu părinţii" este un fel de vorbire despre cei morţi. Noţiunea
conţine ideea de nemurire, considerându-se moartea ca o simplă trecere dincolo, la strămoşi,
şi continuarea unei altfel de vieţi.
Urmaşul e din neamul lui David. Se pregăteşte aici o împărăţie nouă, dar
remarcabilă, căci în acest sens se zice (v. 14): „Acesta-i va zidi casă numelui Meu, iar Eu îi
voi întări tronul până în veac. Eu îi voi fi lui Tată, iar el îmi va fi Mie fiu. Şi de se va întâmpla
să greşască, atunci îl voi certa cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor oamenilor".
Raportul dintre Dumnezeu şi regele viitorului este cel dintre tată şi copil: o iubire
fără margini este caracteristică atitudinii lor. Această atitudine se bazează pe legile dreptăţii
absolute, care prevăd răsplată pentru fapta bună şi năpastă pentru năpastă. „Toiagul" şi
„loviturile" indică pedeapsa cuvenită călcătorului de lege28.
Acesta este sensul general şi apropiat al versetului „Că Mesia este Fiul lui
Dumnezeu", aceasta este rădăcina gândirii.
Din contextul mesianic face parte şi versetul 16: „Iar mila Mea nu o voi îndepărta de
la el aşa cum am îndepărtat-o de la cei pe care i-am lepădat de la faţa Mea".
„Mila" are aici înţelesul larg de dragoste, afecţiune. Comparaţia se face între regele
viitorului şi Saul. În Septuagintă lipseşte Saul, iar partea din urmă a versetului are un înţeles
general, referindu-se la toţi cei înstrăinaţi de Dumnezeu.
Acest ciclu de profeţii sfârşeşte cu versetul 16: „Casa lui va fi neclintită, regatul său
va rămâne veşnic înaintea Mea, iar tronul său în veac va fi întărit". Accentul se pune aici pe
„veşnicie", caracteristică împărăţiei care se va înfiinţa. Aplicarea prezicerii la o împărăţie
materială nu epuizează sensul gândirii. În Noul Testament (cf. Lc 1, 32-33), în locuri care par
a fi un ecou al versetului nostru, „casa lui Hristos" e biserica, creştinii (Evr 3, 6). Astfel
Teodoret, din secolul V, are dreptate când spune că aceste idei se potrivesc nu atât regilor
obişnuiţi, cât mai vârtos lui Hristos, căci „Solomon n-a avut o viaţă mai lungă decât alţi
oameni, nici măcar vârsta tatălui său n-a întrecut-o".

27
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 164.
28
Ibidem, p. 165.

22
Al treilea text este: „Căci casa mea nu-i astfel cu Cel-Tare; căci veşnic legământ
făcut-a El cu mine, gata oricând, de pază în toată vremea, că întreaga mântuire şi întreaga mea
dorinţă: din cel nelegiuit să nu răsară floare” ( 2 Regi 23, 5 ).
„Nu-i astfel", adică nu ca alte case, de care cea davidică se deosebeşte. Cu familia
(casa) davidică s-a încheiat un angajament, din care decurg: mântuirea, fericirea, plăcerea de
viaţă.
Legământul încheiat cu David e veşnic. David e trecător însă casa sa şi împărăţia sa
vor dăinui în veci, căci printr-un urmaş celebru veşnicia lor este garantată.
În Noul Testament această profeţie se leagă de evenimentele descrise la Luca 1, 42-
43, încât se vede că e vorba despre „împărăţia care nu se trece". Acest text anticipează că
printr-o rânduială dumnezeiască regele Mesia este descendent, înrudit trupeşte cu viteazul
David.
Textele din cărţile 3 şi 4 Regi aduc o contribuţie preţioasă evoluţiei ideilor
mesianice. Persoana în jurul căreia se grupează este Solomon, înţeleptul cărturar al epocii
sale. Un text este 3 Regi 9, 5. El face parte din profețiile legate de „împărăţia veşnică".
„Atunci, tronul domniei tale peste Israel îl voi ridica pentru vecie, aşa cum i-am grăit lui
David, părintele tău, zicând: Nu-ţi va lipsi bărbat cârmuitor în Israel"29.
Avem aici făgăduinţa că tronul împărăţiei lui Israel va fi totdeauna ocupat. În
conformitate cu această profeţie nu va lipsi niciodată domnitorul din viaţa regală a lui
Solomon. Solomon este trecător, dinastia lui însă este eternă, cum eternă va fi şi împărăţia
întemeiată de un descendent celebru din familia lui Solomon. Împărăţia aceasta dăinuieşte în
veci, căci veşnicia îi este garantată de caracterul omului reprezentativ pe care-1 vizează textul,
care va fi un descendent înrudit trupeşte cu înţeleptul Solomon30.
Astfel, acest text aduce ştirea că se apropie epoca pentru făurirea împărăţiei visate
din moşi-strămoşi. Solomon este prototipul omului care-i adună pe credincioşi în împărăţia
aceea.
Observăm şi în cărţile Judecători, 1, 2 Samuel, 1, 2 Regi o dualitate istorie-profetism,
trecut-viitor, care caracterizează corpusul numit „cărţi istorice", sau „profeţii anteriori". Din
punct de vedere canonic, ambele denumiri îşi au justificarea lor. Ele sunt istorice, şi în această
calitate prezintă intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu în trecutul lui Israel.
Dar ele sunt profetice prin orientarea constantă spre Noul Legământ, prin aşteptarea
mântuirii pe care Domnul a gătit-o şi care s-a înfăptuit în Iisus Hristos. Binecuvântarea pe

29
Ibidem, p. 168.
30
Ibidem, p. 169.

23
care Mesia o aduce în poporul său este netrecătoare, nu mai trebuie reînnoită şi în numele Său
se vor binecuvânta toate neamurile pământului.

I.4. Sensul binecuvântării la profeţi

Profeţii au un aport considerabil la proclamarea binecuvântării lui Iahve în conştiinţa


poporului lui Israel. Ei primesc prin insuflare cuvântul lui Dumnezeu pe care-l pun înaintea
poporului. Adesea pentru nelegiuiri ei au transmis mânia şi dreptatea lui Dumnezu sub formă
de blestem „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Blestemat să fie omul care nu ascultă
cuvintele acestui legământ” (Ieremia 11, 3). De asemenea acest blestem se datorează
răzvrătirii, neascultării şi păcatului care se propaga în poporul lui Israel, de aceea proorocul
Daniel spune: „Şi tot Israelul a călcat legea Ta şi s-a depărtat, ca să nu mai audă glasul Tău.
Vărsatu-s-a peste noi blestemul şi jurământul scris în legea lui Moise, slujitorul lui
Dumnezeu, căci am păcătuit împotriva Ta” (Daniel 9, 11).
Poporul lui Israel a primit prin gura profeţilor înalte binecuvântări de la Dumnezeu.
Astfel, profetul Isaia spune despre Dumnezeu binecuvitează şi alte neamuri, dar în mod
deosebit pe poporul Său „Binecuvântare a Domnului Savaot, Care zice: „Binecuvântat să fie
poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor Mele şi Israel, moştenirea Mea!” (Isaia 19,
25).
Trebuie să avem în vedere principalele aspecte ale profetismului, actului şi misiunii
profetice, pentru a înţelege mai bine cu ce prilej au fost primite şi ce rol au binecuvântările pe
care profeţii le-au transmis poporului lui Israel. După cum ştim, profetismul este o instituţie
religioasă formată în timpul lui Moise, fiind făgăduită de Dumnezeu (Deuteronom 15, 18-22),
s-a dezvoltat în timpul lui Samuel (sec. XI î Hr.) şi a durat până la Neemia (sec, IV î.Hr), fiind
rânduit pentru garantarea împlinirii poruncilor divine. Prin prooroci, Dumnezeu amintea
regilor că sunt obligaţi să respecte legământul cu Dumnezeu. De asemenea trimitea blestem
asupra celor care se încredeau în propriile forţe şi uitau de adevăratul sprijin care era la
Dumnezeu „Aşa zice Domnul: Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din
trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia 17, 5).
De asemenea, prin prooroci se manifestă şi voinţa lui Dumnezeu în mod direct, starea
religios-morală a poporului putând influenţa respectarea Legământului 31. Astfel profetul Isaia
vorbeşte de binecuvântarea celor care ascultă şi împlinesc voia Domnului ca despre o

31
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Introducere în teologia profeţilor scriitori, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 7.

24
binecuvântare din neam în neam, de la părinţi spre urmaşii lor „Nu se vor trudi în zadar şi nu
vor naşte feciori pentru moarte fără de vreme, că ei vor fi un neam binecuvântat de Domnul şi
împreună cu ei şi odraslele lor” (Isaia 65, 23).
Prin profeţi, Dumnezeu avertiza poporul pentru greşelile sale. Şi de asemenea
întorcea binecuvântările pe care mai înainte le dăduse cu blesteme şi pedepse aspre. Proorocul
Maleahi spune: „Dacă voi nu veţi asculta şi nu veţi pleca inima ca să daţi slavă numelui Meu,
zice Domnul Savaot, voi trimite peste voi blestemul şi voi blestema binecuvântarea voastră. Şi
chiar am blestemat-o, căci voi nu puneţi la inimă poruncile Mele” (Maleahi 2, 2).
Cuvântul „profet” înseamnă a vorbi în locul cuiva, a vedea dinainte. Profeţii mustrau
pe păcătoşi, ameninţau cu pedepsele divine şi asigurau poporul de împlinirea timpurilor
mesianice. Au existat şi profeţi falşi, care erau interesaţi doar de propria persoană. Pe aceştia
Dumnezeu îi depască prin cuvintele profetului Isaia „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile
Domnului cu nebăgare de seamă...” (Isaia 48, 10).
Odată cu constituirea şi evoluţia monarhiei, populaţia a pierdut multe drepturi,
cercurile dominante abuzau de puterea lor, asupreau populaţia care era constrânsă să presteze
dări, să participe la construcţia templului, palatelor, şi a reşedinţelor regale. Erau puşi să
muncească şi pe şantierele de construcţie a corăbiilor, la tăiat lemn, şi în mine, etc.
Asuprirea populaţiei aducea profituri considerabile, iar populația majoritară trăia în
săracie și lipsuri. Regalitatea avea un aparat birocratic fiscal, şi judecătoresc, care deseori
comitea abuzuri şi nedreptăţi. O altă cauză a dezordinii şi mizeriei o constituiau războaiele
dintre cele două regate, şi cu vecinii lor: Damascul, Egiptul, moabiţii, asirienii, ş.a.
Cheltuielile pentru întreținerea războaielor erau suportate tot de popor.
Un exemplu clasic de asuprire a populaţiei este dominaţia „Casei lui Omri” (882 –
845 î.Hr.). Ca şi „Casa lui Solomon”, „Casa lui Omri” slujea celor materiale, fapt ce a stârnit
puternice nemulţumiri sociale. Averile acumulate erau imense şi nenumărate, prăpastia dintre
bogaţi şi săraci s-a adâncit. Ţăranii au devenit datornici, iar când nu puteau plăti erau
expropriaţi. Ceea ce se întâmpla era împotriva spiritului legii mozaice, nu neapărat împotriva
literei ei, legea spunând că nu trebuie să îndepărtezi semnele de la hotar ale vecinului.32
Pe fundalul acestei crize profunde de nemulţumire generală şi-a făcut apariţia
“Mişcarea proorocilor”. Pentru a da glas conştiinţei sociale ca şi pe Samuel, instituţia
monarhică îi neliniştea considerând-o drept intrinsec, incompatibilă cu teocraţia. Despre
originile profetismului se cunoaşte că începe cu Moise, fondatorul religiei mozaice. La

32
Paul Johanson, O Istorie a Evreiilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 62.

25
început nu era nici o diferenţă între sexul proorocilor, în epoca judecătorilor proorociţa
Debora a fost recunoscută eroină naţională.
Odată cu naşterea regimului regal şi a noii organizări pe care o impune acesta,
profetul devine un organ cvasi permanent al societăţii, ce are misiunea de a reaminti
fundamentele acestea ca şi exigenţele legământului, dincolo de care societatea risca să cadă
pradă dezintegrării.33
Activitatea şi creaţia prorocilor a avut o mare influenţă asupra societăţii, atât în
vremea vieţii lor, cât şi în perioadele ulterioare. Proorocismul nu s-a epuizat, ci a rămas să
aibă un rol important, câteodată suprem, în evenimentele sociale şi politice ale vremii sale.
De aici observăm că în cuvântările lor, profeţii adesea binecuvintează pe cei care
înfăptuiesc legea divină şi blesteamă pe cei ce o încalcă. Prin anumite păcate înfăptuite de
popor şi conducătorii lui Israelul şi cetăţile lui sunt blestemate „Ierusalimului şi cetăţilor lui
Iuda, regilor lui şi căpeteniilor lui, spre pustiire şi groază, spre batjocură şi blestem...” (Isaia
25, 18).
Profeţii nu îndeplineau nici o funcţie oficială, nici la conducerea poporului ca
judecători sau regi, nici la slujirea domnului în temple ca preoţi sau leviţii. Având spirit de
reacţie, ei s-au pronunţat la totul ce se petrecea în jurul lor, se bucurau de o mare popularitate
în rândurile populaţiei care considera că sunt înzestraţi cu puteri supranaturale, şi într-adevăr
la cei mai vechi proroci, magia şi extazul aveau un rol deosebit, dar cu trecerea timpului
acestea îşi pierd din importanţă, şi în prim planul activităţii prorocilor vor interveni alte
lucruri. Printre aceste lucruri deosebite putem enumera şi puterea de a transmite
binecuvântarea lui Dumnezeu asupra conducătorilor credincioşi şi mustrarea aspră a celor
care încălcau voia Sa.
Datorită voinţei puternice proorocul sau proorociţa puteau obţine recunoştinţa locală,
sau în cazul lui Samuel, recunoştinţa tuturor. De la începutul monarhiei proorocul cu suita sa,
devine o apariţie obişnuită a vieţii naţionale. Tinerii încercau să-i imite, iar în caz de pericol
proorocii trezeau sentimentele patriotice ale compatrioţilor, îi încuraja şi-i binecuvânta cu
putere de sus. În timp de criză proorocul reproşa poporului că se îndepărta de religie şi-l
îndemna la luptă împotriva duşmanului comun, îl dojenea pe rege pentru faptele sale, sau îl
sfătuia cum să înfrunte primejdiile.
Proorocii proveneau din diverse categorii sociale, ei puteau deveni prooroci din
curteni, păstori, oameni de rând, ş.a.

33
Edmond Jacob, Veciul Testament, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 100-106.

26
Profeţii au devenit principalii purtători de cuvânt ai religiei lui Iahve în societatea
evreiască timpurie şi cei care prin actul ungerii sau punerea mâinilor adesea investeau pe
conducător oferindui acestuia prin binecuvântare încrederea supuşilor săi. În timpul lui Saul şi
David, profeţia era un fenomen extatic şi de grup. Dansul şi cântecul provocau stări de transă,
care erau considerate stări de comunicare directă cu Dumnezeu, şi oamenii care cădeau într-o
astfel de transă inspirau un respect ce le conferea deja un statut parţial de sfinţenie. Întreaga
comunitate le cerea sfatul în orice problemă importantă, de care Dumnezeu ar fi putut fi
interesat.
Ca purtător de cuvânt ai lui Iahve, profetul Îi afirma pretenţia de Dumnezeu unic şi
denunţau cultele lui Baal. În acelaşi timp, ca reprezentanţi ai vechii religii a deşertului, ei au
intrat în conflict cu toate modalităţile noi de viaţă ale societăţii sedentare. Bazându-se pe forţa
sfinţeniei lor manifestate şi susţinute de convingerea lor interioară, ei au avut chiar
îndrăzneala să atace monarhia şi nedreptăţile celor bogaţi şi puternici. Astfel profeţii au ajuns
şi reprezentanţi privilegiaţi ai claselor mai umile în societatea din ce în ce mai stratificată din
zilele lor.34 Profeţii au încurajat prin binecuvântare de la Dumnezeu pe toţi cei care păzeau
legea Domnului, indiferent de clasa socială sau de meritele proprii „Binecuvântat fie omul
care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul...” (Ieremia 17, 7).
Începând cu sec. IX î. Hr., proorocii propovăduiau activ împotriva nemulţumirilor
sociale, a fărădelegilor şi a asupririi sărăcimii de către funcţionarii de stat şi bogătaşi, ei
propovăduiau împotriva limbilor cananite şi a celor străine, precum şi împotriva influenţei
cultural – religioase.
Mişcarea prorocilor poate fi împărţită în două generaţii: prima generaţie – membrii
din “uniunea prorocilor”, în frunte cu conducătorii lor, ca de exemplu Ilie şi Elisei, ei nu şi-au
consemnat operele în scris. A doua generaţie erau cunoscuţi sub numele de “prorocii
scriitori”, ei au lăsat în literatură şi izvoare de creaţie, culegeri valoroase ce conţin discursurile
şi predicile lor.
După cum observăm frecvenţa prezenţei binecuvântării divine în timpul profeţilor
este destul de mare ea având rol de încurajare în necazuri, întărire în primejdii, valorificare a
virtuţilor, păstrare a monoteismului şi ferirea de idolatrie. Profeţii nu au ezitat să dea exemplu
puterii binecuvântării lui Dumnezeu ce s-a resfrânt asupra patriarhilor care prin credinţă şi
fapte s-au arătat vrednici de acest lucru şi cu adevărat au primit şi foloasele binecuvăntării lui

William H. McNeill, Ascensiunea Occidentului, o istorie a comunității umane şi un eseu retrospectiv, Editura
34

Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Chişinău, 2000, pp. 159-160.

27
Dumnezeu „Priviţi pe Avraam, tatăl vostru, şi la Sarra cea care în dureri v-a născut. Că pe el
singur l-am chemat, l-am binecuvântat şi l-am înmulţit” (Isaia 51, 2).
Deşi binecuvântarea era dată de Dumnezeu către popor, avem şi unele exemple prin
care profeţii înşişi, mistuiţi de măreţia descoperirilor, ridicau rugăciuni de laudă însoţite de
binecuvântări adresate lui Dumnezeu. Astfel proorocul Daniel spune „Să fie numele lui
Dumnezeu binecuvântat din veac şi până în veac, că a Lui este înţelepciunea şi puterea”
(Daniel 2, 20) asemenea şi proorocul David zice „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-mă
îndreptările Tale” (Ps. 118, 12) sau „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, Cel ce
învaţă mâinile mele la luptă şi degetele mele la război” (Ps. 143, 1).

I.5. Binecuvântarea în cărţile poetice

Cărţile poetice sunt poate cele mai brăzdate de binecuvântări care s-au păstrat şi s-au
întrebuinţat de-a lungul timpului în cultul iudaic şi mai târziu în cultul creştin.

a) Cartea Psalmilor
Cea mai însemnată şi citită dintre ele este cartea psalmilor. Colecţia celor 150 de
psalmi poartă în creştinism denumirea de Psaltire şi este foarte des citită de creştini în
adunările lor încă din primele veacuri. Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărţi din
Biblia ebraică, scrieri ce rămân neîncadrate în primele două grupe: Legea şi Profeţii.
În general, psalmii sunt produsul reflexiei şi al gândirii nutrite de viaţa trăită sub
stăpânirea şi îndrumarea Legii, precum şi de cunoştinţa lui Dumnezeu şi a ideilor despre
însuşirile Lui, dobândite prin frământările sufleteşti ale problemelor superioare ale vieţii.
Psalmii cuprind dorinţele şi năzuinţele sufletului omenesc de a se ridica de la cele pământeşti
către sferele cele mai înalte ale cerului35. Dintru începuturile istoriei Bisericii, Psalmii au
ocupat un loc central în spiritualitatea şi cultul creştin.
Texte ce cuprind binecuvântările şi formulele lor sunt încadrate astăzi în cultul
Bisericii Ortodoxe la numeroase rânduieli liturgice, astfel din Psaltire sunt luate textele:
„Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al
Lui”, care formează Antifonul I de la Sfânta Liturghie şi este luat din psalmul 102, 1.
Cuvintele „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta” pe care le

35
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean., Studiul Vechiului Testament..., p. 286.

28
auzim la fiecare Sfântă Liturghie, când preotul arată Sfintele Daruri după împărtăşire, sunt
luate din psalmul 27, 12. Expresia: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului,
Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă”, care formează răspunsul, la Sfânta Liturghie, când
preotul arătă pentru ultima dată Sfintele Daruri, sunt luate din psalmul 117, 24-25. Formula:
„Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac” pe care o cântăm la încheierea
Sfintei Liturghii este luată din psalmul 112, 2.
Aceste texte aparţin regelui David şi sunt texte de laudă la adresa majetăţii lui
Dumnezeu care a arătat milă şi îndurare cu poporul său. Sunt de asemeni formule de
binecuvântare de inspiraţie divină întrucât regele david este considerat şi un mare prooroc
care mai mult ca cei dinaintea lui a vestit prin aceste imne de slavă, mulţumire şi umilinţă pe
Mesia cel mult aşteptat de poporul lui Israel.
Amintim în continuare câteva profeţii care au anunţat pe Cel binecuvântat, pe Cel
Uns, pe Mesia Hristos după care se prezintă în mod general formule de binecuvântare utilizate
de regele David în creaţiile sale imnologice.
Atât după mărturiile Noului Testament, cât şi după convingerea comună a evreilor şi a
creştinilor, a Sfinţilor Părinţi şi a teologilor ortodocşi, psalmii 2, 16, 45, 72, 110 sunt socotiţi,
fără discuţie, psalmi direcţi şi imediat mesianici. Aceşti psalmi tratează despre Hristos şi
împărăţia Sa, o împărăţie a prezenţei lui Dumnezeu şi a binecuvântării divine ce se răsfrânge
peste întreaga umanitate, astfel că orice explicare, afară de cea mesianică, nu se poate admite.
De altfel, mesianitatea directă a acestor psalmi o atestă cu prisosinţă Noul Testament36.
Psalmii tipic sau indirect mesianici se află în număr mai mare. Ei privesc pe David sau
alt rege davidic şi regalitatea lui binecuvântată de Dumnezeu, în aşa fel, că-L prefigurează pe
Hristos şi împărăţia Lui, ca o împărăţie a păcii şi binecuvântării. Astfel, sunt consideraţi în
Noul Testament psalmii 34, 68, 108 şi alţii. Tot după interpretarea ortodoxă, indirect se
raportează la Hristos psalmii: 3, 4, 6, 9 ş. a. Unii psalmi tratează despre bărbatul cel drept în
general şi binecuvântările care stau deasupra lui, de exemplu psalmii 8 şi 20; în sens indirect
însă se raportează la dreptul prin excelenţă şi cel ce are deplina binecuvântare ca izvor al
naturii sale, adică la Hristos37.
Ca exemplificare a binecuvântării de care se bucură Unsul lui Dumnezeu şi toţi cei
care se supun Lui, vom da două exemple din cele mai renumite profeţii mesianice care scot la
iveală cel mai concludent efectele binecuvântării de care se bucură Cel binecuvântat.

36
Ibidem, p. 287.
37
Ibidem, p. 288.

29
Primul exemplu este profeţia de la (Ps. 2, 1-3) – “Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi
popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au
adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând: Să rupem legăturile lor şi să
lepădăm de la noi jugul lor.”
Evreiescul „lamah” (pentru ce), compus din prepoziţia „le” şi pronumele interogativ
„mah”, nu este o simplă întrebare, ci un strigăt de mirare sinonim cu „la ce bun?”. „Goim”
sunt numai păgânii, câtă vreme cuvântul „popoarele” cuprinde şi pe evrei. „Se zbuciumă”
(„rageşu”, perf. Kal) exprimă nervozitatea celor care urzesc revoluţia, a evreilor şi a
păgânilor. Ei fac un plan deşert. Versetul 2 arată că în hora celor turbaţi se lasă prinşi şi regii
şi alte căpetenii ale pământului, ca oameni de vază, principi, etc. „Unsul” (vezi şi 1 Sam 2,10)
este reprezentatul lui Dumnezeu pe pământ. Scopul complotului îl indică versetul 3: ruperea
legăturilor cu Dumnezeu, prin lepădarea credinţei şi a obligaţiilor impuse de ea. Prinşi în
legături şi funii sunt supuşii, robii, vitele. O robie grea consideră necredincioşii şi ascultarea
de bună voie de Dumnezeu38.
Unii comentatori, mai ales Sfinţii Părinţi, de exemplu Teodoret, Sfântul Atanasie,
Fericitul Augustin explică acest text prin prisma Fapte 4, 27. În cazul acesta, rebelii sunt Irod,
Pilat şi asociaţii lor, care au crezut că „nu este cazul să li se impună religia creştină”39.
Ideea versetelor din Psalmi 2, 1-3 află continuare în cele următoare şi culminează în
versetele 6-9. Iată textul: „Eu am pus pe regele meu peste Sion, muntele cel sfânt, a zis
Domnul: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut, cere de la Mine şi-ţi voi da neamurile
moştenire si stăpânirea ta marginile pământului. Cu toiag de fier îi vei zdrobi, ca vasul
olarului îi vei sparge” (Ps. 2, 6-9) 40.
Subiectul frazelor din aceste trei versete este Dumnezeu, care vesteşte aşezarea
regelui Mesia în Sion. Sionul este o culme în centrul oraşului Ierusalim. Aici era locul numit
Moria, unde a jertfit Avraam, acolo se afla cetatea lui David şi apoi templul lui Solomon. Prin
zidirea templului Sionul devine centrul religios, loc sfânt. Sionul, adică Ierusalimul va deveni
capitala împărăţiei viitoare cea care va fi binecuvântată între cetăţi pentru faptul că Domnul
locuieşte în hotarele ei: „Binecuvântat este Domnul din Sion, Cel ce locuieşte în Ierusalim”
(Ps. 134, 21) şi „Binecuvântat este Domnul, că minunată a fost mila Sa, în cetate întărită” (Ps.
30, 22).

38
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament..., p. 53.
39
Ibidem.
40
Ibidem, p. 54.

30
Conducătorul împărăţiei spirituale va fi regele instituit cu voia lui Dumnezeu şi
binecuvântarea Sa „Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a
har pe buzele tale. Pentru aceasta te-a binecuvântat pe tine Dumnezeu, în veac”. Între
Dumnezeu şi rege există raporturi dintre părinte şi fiu. Cuvântul „astăzi” este sinonim cu
etern, veşnic, căci la Dumnezeu nu se aplică noţiunea de timp „Binecuvântat este Domnul
Dumnezeul lui Israel din veac şi până în veac. Amin. Amin” (Ps. 40, 13). Timpul este limitat,
are un început şi sfârşit şi dacă Fiul ar fi născut în timp, ar fi lipsit de viaţă veşnică. Naşterea
în timp se aplică numai la cea după trup, dar ca fiu al lui Dumnezeu. Regele s-a născut din
veci, cum precizează Sfântul Pavel: „Hristos ieri şi azi acelaşi în veci” (Evr. 13,8; Rom 1,4).
„Fiu dumnezeiesc” se numeşte în Vechiul Testament poporul ales (Deut 14,1; Os
11,1). Adopţiunea aceasta s-a accceptat în urma rolului spiritual ce-l avea Israel în lume.
„Copii ai lui Dumnezeu” se mai numesc oamenii virtuoşi (Fc. 6,2), iar în epoca creştină sfinţii
sunt mădulare din trupul lui Hristos „Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii
oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale. Pentru aceasta te-a binecuvântat pe tine
Dumnezeu, în veac” (Ps. 44, 3). Observăm o formă de binecuvântare aleasă net superioară
celei din Pentateuh care se întinde la toate neamurile prin Unsul Mesia41.
Expresiile „eu… te-am născut” indică divinitatea pruncului regal. Pentru întărirea
acestei afirmaţii Teodoret se referă la Ps. 110,3 („mai înainte de luceafăr te-am născut”).
„Marginile pământului” nu sunt graniţele Palestinei, cum interpretează unii. Dacă ar
fi vorba despre hotarele Palestinei, s-ar determina mai de aproape expresia, cum face de
exemplu Zaharia 9,10, care, prin marginile pământului înţelege litoralul Mării Mediterane din
faţa Palestinei. Hiperbola „marginile pământului” cuprinde între uscatul de pe globul terestru.
Deopotrivă sunt binecuvântaţi toţi care păzesc legea Domnului lucru arătat în istorie de
nenumărate ori şi exemplificat de regele david prin cuvintele: “Domnul şi-a adus aminte de
noi şi ne-a binecuvântat pe noi; a binecuvântat casa lui Israel, a binecuvântat casa lui
Aaron, a binecuvântat pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari” (Ps.
113, 20-21). „Toiagul de fier”, adică mâna tare, se îndreaptă împotriva păcătoşilor, cum
interpretează Sfântul Vasile.
Alte formule imnologice ale binecuvântării utilizate de regele David în psalmi au
legătură directă cu binecuvântarea numelui lui Dumnezeu şi cu mărturisirea atotputerniciei
Unicului Dumnezu adevărat. De exemplu: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu,
Dumnezeul lui Israel, singurul Care face minuni Binecuvântat este numele slavei Lui în veac

41
Ibidem, p. 56.

31
şi în veacul veacului” (Ps. 71, 19-20) sau „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi
până în veac (Ps. 112, 2). De asemenea prezenţa lui Dumnezeu este pentru David o prezenţă a
binecuvântării şi reuşitei sale în lupta cu vrăjmaşii: „Domnul Dumnezeu este binecuvântat,
binecuvântat este Dumnezeu zi de zi; să sporească între noi, Dumnezeul mântuirii noastre”
(Ps. 67, 20) căci Domnul este pavăza asupa vrăjmaşilor „Binecuvântat este Domnul, Care nu
ne-a dat pe noi spre vânare dinţilor lor” (Ps 123, 6).

b) Cartea Iov
Observăm o altfel de binecuvântare şi însemnătatea ei din cărţile poetice biblice. Ne
vom referi la cartea Iov ca la o carte explicită despre binecuvântarea lui Dumnezeu care este
dată slujitorilor săi. Aici vedem partea materială a binecuvântării întrucât dreptul Iov primeşte
prin ocrotirea lui Dumnezeu o mare avere pe care la încercările puse de diavol o pierde într-un
timp foarte scurt. Binecuvântarea spirituală şi iubirea întărită de nădejde în vremurile grele pe
care le suportă nu îl determină pe dreptul Iov la blestemarea numelui Celui care i-a dat viaţă
ci, mai mult, el binecuvintează aceste încercări prin îndelunga sa răbdare care la sfârşitul vieţii
îi aduce răsplata mult meritată ca o binecuvântare înmulţită.
Iov este cea mai străveche lucrare care se adresează veşnicei şi tulburătoarei
chestiuni a răului şi a suferinţei omeneşti.
Suferinţa şi toate relele pe care le îndură Iov sunt în chip vădit ispite ale diavolului,
ca să-l împing în păcat şi patimi. Diavolul vrea ca Iov să-L învinuiască pe Dumnezeu pentru
necazurile sale, tăgăduindu-I astfel bunătatea, dar mai ales să se răscoale împotriva Lui şi să
se lepede de El. Că aceasta îi este voia, aflam din spusele femeii lui Iov: „Te ţii mereu în
statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2, 9); o spune atât de limpede, încât unii
comentatori ai textului o socotesc nu doar voce a diavolului, ci chiar întruchiparea lui42.
În aceste câteva cuvinte ne sunt înfăţişate cele patru mari ispite pe care le are de
întâmpinat omul la vremea suferinţei: să-şi piardă răbdarea; să se dedea patimilor pe care le
iscă frica de suferinţă; să-L învinuiască şi să-L blesteme pe Dumnezeu; să-şi ia viaţa.
Iov este încercat în credinţa sa şi este numit blestemat fiind acuzat că a atras mânia
lui Dumnezeu pentru fapte nelegiuite însă el considerându-se rob îşi lasă sufletul în mâna
dreptului judecător.
Blestemarea lui Dumnezeu o voieşte în primul rând diavolul, căci îl auzim spunându-
i de două ori lui Dumnezeu: „întinde mâna Ta şi atinge-te de tot ce este al lui, să vedem dacă

42
Anca Manolache, Cartea lui Iov, Povestirea unei realităţi, în revista „Altarul Banatului”, nr. 1 – 3/1993, p. 12.

32
nu Te va blestema în faţă” (Iov 1, 11); şi „întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea
lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov 2, 5)43.
Toată această suferinţă, care i-ar fi dus la pierzare pe cei mai mulţi dintre muritori,
nu-i clatină conştiinţa dreptului Iov. Acesta dinpotrivă binecuvintează pe Dimnezeu în
necazul său cu conştiinţa că tot ce a avut pănă atunci este urmare a binecuvântării divine: „Şi
întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui
Dumnezeu” (Iov 1, 22; 22, 10). Astfel încercat, Iov nu-L blestemă pe Dumnezeu, ci I se
închină şi-L binecuvântează: „Şi a rostit (Iov): Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol
mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului
binecuvântat!” (Iov 1,21).
Iov se împotriveşte ispitelor lui Satana prin trei mari virtuţi: răbdare statornică în
încercări, credinţa nezdruncinată şi nădejde neîndoită în Dumnezeu. De aceea, el nu numai că
nu-L huleşte şi nu-L învinuieşte pe Dumnezeu, dar, cu toate că nu-şi află nici o vină, nu-I
pune nici o clipă la îndoială dreptatea şi se pleacă voii Lui44.
Tăria lui Iov în faţa ispitelor şi biruirea lor nu se datorează propriilor lui puteri, ci
puterii lui Dumnezeu Care răspunde rugii sale şi-i vine în ajutor.
Asemenea tuturor drepţilor din Vechiul Testament, rânduiţi de Dumnezeu spre
păstrare a credinţei şi prorocie, Iov dă aici mărturie de primirea unui har deosebit, care, în
parte, îl fereşte de soarta obştească a omenirii care are de îndurat urmările păcatului
strămoşesc; strâmtorat de diavol prin suferinţa trupească şi sufletească, el nu se lasă biruit de
rău, nu se pleacă ispitei şi nu cade pradă păcatului şi patimilor. Această particularitate a
drepţilor din Vechiul Testament este legată de misiunea rânduită lor de Dumnezeu, de a vesti
venirea lui Hristos şi de a preînchipui iconomia Sa mântuitoare45.
Răbdarea şi credinţa celui drept este răsplătită de Dumnezeu înzecit. Astfel ca
răspuns la statornicia lui, Iov primeşte de la Dumnezeu binecuvântări alese „şi Dumnezeu
a binecuvântat sfârşitul vieţii lui Iov mai bogat decât începutul ei, şi el a strâns paisprezece
mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine” (Iov 42, 12). Vedem
aici că binecuvântarea are şi sens al prosperităţii omului. Dacă Iov a binecuvântat pe
Dumnezeu în suferinţă şi a fost neclintit în credinţa sa, Dumnezeu i-a răsplătit lui cu
binecuvântarea unei vieţi de îndestulare

43
Dumitru Abrudan, Cartea Iov şi valoarea ei antropologică, în rev. „Mitropolia Banatului” an XXXIV, 1984,
nr. 1-2, p. 15.
44
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 110.
45
Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Iov, Editura Cristiana, Bucureşti, 2008, p
27.

33
Capitolul al II-lea:
Rolul binecuvântării în familia și societatea veterotestamentară

II.1. Binecuvântarea familiei – început al iubirii împărtășite între


bărbat și femeie

Nucleul societății îl constituie familia, care se formează prin căsătorie. Căsătoria este
la rândul ei o binecuvântare pentru neamul omenesc. Acest mod de binecuvântare este o
îngăduinţă a lui Dumnezeu pentru primul om care în Eden a primit ajutor asemenea lui.
Conform Sfintei Scripturi, familia este un așezământ rânduit de Dumnezeu și care datează de
la facerea primilor oameni; după cum am văzut toate s-au înfăptuit prin binecuvântare.
Familia era de mare cinste la poporul evreu care considera căsătoria temelia oricărei
organizații politico-sociale și religioase.
Conform Vechiului Legământ bărbatul şi femeia exprimă două modalităţi de
existenţă ale omului. Omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual
el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”.46 Dumnezeu prin
pogorământ sau legatură cu tema noastră, prin binecuvântare nu a lăsat singur primului om ci
a creat şi a împlinit prin binecuvântare divină „ajutorul potrivit lui” scotând în evidență că „nu
este bine să fie omul singur...”.
Aşezată pe baze teologice şi social umane, căsătoria relevă puternice entităţi etice şi
sacramentale. Dumnezeu este Creatorul lumii şi al legilor ei, evident şi al căsătoriei, ea
aparţinând deopotrivă ordinii naturale şi divine.
Căsătoria instituită de Dumnezeu ca o legătură și comunitate de viață fizică și
spirituală dintre bărbat și femeie prin care se desăvârșește înmulțirea și perpetuarea neamului
omenesc, se află la baza oricărei familii această lege bazându-se pe binecuvântarea Lui
Dumezeu. Întru început această binecuvântare a lui Dumezeu s-a îndreptat spre familie ca o
legătură unică şi indisolubilă. De la legătura monogamă, omul păcătos a ajuns la poligamie,
primul care a comis acest lucru fiind Lameh, descendentul lui Cain după cum ni se zice în
catea Facerea „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa și ea, zămislind, a născut pe Enoh.
Apoi a zidit Cain o cetate și a numit-o, după numele fiului său, Enoh. Iar lui Enoh i s-a născut

46
Pr. Constantin Galeriu, Taina nunţii, în revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960, p. 489.

34
Meleleil; lui Meleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh.” (Facerea 4,17-
18).
Vorbind despre poligamie, Sfânta Scriptură ne prezintă numele celor două soţii ale
lui Lameh,descendentul lui Cain, care se numeau Ada și Sela: „Lameh și-a luat două femei:
numele uneia era Ada și numele celeilalte ers Sela” (Facerea 4,19).
În vederea răspândirii și înmulțirii neamului omenesc, Dumnezeu a admis poligamia.
Familia patriarhului Iacob reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind
un lucru normal în viața poporului Israel. Legea lui Moise prevedea împotriva poligamiei
porunci care opresc căsătoria aceluiași bărbat cu două surori după cum zice Sfânta Scriptură
„Să nu iei concubină pe sora femeii tale, ca să descoperi rușinea ei în vremea ei, vie fiind ea.”
(Leviticul 18,18) sau interzic regelui să se căsătorească cu mai multe femei după cum ni se
relatează „Să nu-și înmulțescă femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui, și nici argintul și
aurul lui să nu și-l înmulțească peste măsură” (Deuteronom 17,17), dar nu se opune
poligamiei în sine sau concubinajului.
La evrei căsătoria nu avea un caracter religios și ea consta din două părți: logodna și
cununia. Lipsa elementului religios din acest act se datorează unei moșteniri sociale comună
popoarelor antice, care vedeau în căsătorie doar aspectul practic ce a adus împreună un bărbat
și o femeie, adică necesitatea procreării și a conviețuirii sub același acoperiș într-un schimb de
avantaje strict personale.
După încheierea logodnei, viitorii soți purtau denumirea de mire și mireasă. Până la
cununie, femeia nu părăsea casa părintească timp de un an și avea obligația să păstreze
castitatea, fiind socotită drept soția logodnicului. În cazul în care încălca contractul făcut era
ucisă cu pietre: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat și cineva o va întâlni în cetate și
se va culca cu dânsa, să-i aduceți pe amândoi la poarta cetății aceleia și să-i ucideți cu pietre:
pe fată pentru că n-a țipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui
său. Și așa să stârpești răul din mijlocul tău.” Logodnicul putea să desfacă contractul de
logodnă, însă trebuia să dea în schimb femeii cartea de despărțire.
După cununie, la despărțire părinții miresei o binecuvântau și aseasta era condusă de
mire la casa lui, cu cântece , jocuri și muzică. Aici avea loc ospățul care ținea de obicei 7 zile
în acest spațiu al Orientului Mijlociu. Laban, fratele Rebecăi a făcut nuntă de 7 zile pentru
fiecare din fiicele sale, Lia și Rahila după cum ni se relatează la ,,Împlinește această
săptămână de nuntă și-ți voi da-o și pe aceea, pentru slujba ce-mi vei mai face alți șapte ani!”
(Facere 29, 27).

35
La poporul evreu situația femeii era superioară față de situația femeii din celelalte
popoare ale Orientului. „În cartea Sfântă aveau roluri dintre cele mai importante din toate
punctele de vedere; două nume sunt evocatoare și convingătoare din acest punct de vedere:
Maria, sora lui Moise și a lui Aaron și Debora, eroina națională”47.
O femeie căzută în dizgrația bărbatului și părăsită nu putea fi lipsită de dreptul ei de
soție: fiul ei, mai ales primul născut își păstra integritatea drepturilor sale: „De va lua cineva
femeie și se va face bărbatul ei, dar ea nu va afla bunăvoință în ochii lui, pentru că va găsi el
ceva neplăcut la ea și-i va scrie carte de despărțire, i-o va da la mână și o va slobozi din casa
sa” (Deuteronom 24, 1).
În cazul în care soția legitimă nu avea copii, obiceiul îi permitea să ia o concubină
care putea fi răscumpărată de rudele ei, când nu era tratată convenabil sau când nu plăcea, dar
nu putea fi vândută altuia „Dacă cineva î-și va vinde fiica roabă, ea nu va ieși cum ies
roabele” (Ieșirea 21, 7). Dacă năștea sau soțul ei nu se mai căsătorea , atunci ea avea dreptul
de soție legitimă sau i se reda libertatea. Fetele israelite care ajungeau să fie vândute ca roabe
de către tatăl lor, acestea aveau mai multe drepturi decât sclavii proveniți din alte
neamuri.48„Dacă cineva își va vinde fiica roabă, ea nu va ieși cum ies roabele” (Ieșirea 21,7).
Atât considerația acordată femei israelite cât și însemnătatea actului căsătoriei
constitue un progres vădit al situației femeii și al familiei față de celelalte popoare. În lumea
veche, familia nu implica un rol religios. La temelia ei nu era iubirea și nici măcar nu păstra o
imagine a indisolubilizării ei. Singurul aspect deosebit conservat în fiecare familie era
autoritatea paternă. Elanul care punea pe tată și pe descendenți în linie masculină pe primul
plan. Din punct de vedere religios acest aspect al primatului paternal se concretiza în
săvârșirea acelor „sacra privata”49, prin acele „sacrificia oculta”50, adică dreptul și libertatea
de a aduce sacrificii în numele său și al familiei pe care o guvernează, femeii lăsându-i doar
dreptul ei de procreatoare. „Oare nu i-a făcut El ca să fie ca să fie o singură făptură cu trup și
suflet? Și această făptură întrunită ce năzuiește ea? Urmași de la Dumnezeu! Păstrați-vă deci
viața voastră;iar tu nu fi viclean cu femeia tinereților tale.” (Maleahi 2,15)
Femeia avea un rol cu totul secundar; ea părăsea zeii familiei proprii și se încadra
intereselor noii familii, adoptând zeii acesteia. Prin practica poligamiei, femeia putea fi
repudiată oricând și umilită prin manifestarea dragostei bărbătești față de altă femeie (soție

47
Prof. M. Chițescu, Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, în
„Ortodoxia” an. IV (1952), nr. 2, pp. 141-142.
48
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie biblică, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 131.
49
Ibidem, p. 255.
50
Ibidem, p. 256.

36
sau concubină). Lia era disprețuită de soțul ei Iacov, datorită faptului că nu era ca sora ei
Rahila și mai avea și un defect fizic la ochi „Văzând însă Domnul Dumnezeu că Lia era
disprețuită, a deschis pântecele ei, iar Rahela fu stearpă” (Facerea 29,31). Cu toate acestea
spera să-și apropie bărbatul prin copiii pe care i-a născut dându-le acestora nume ce exprimau
tocmai speranța îmbunătățirii relațiilor matrimoniale. Un exemplu în acest sens ni se arată
prin zamislirea pruncului in pântecele Liei soția lui Iacov ,,A zămislit deci Lia și a născut lui
Iacov un fiu, căruia i-a pus numele Ruben, zicând: A căutat Domnul la smerenia mea și mi-a
dat fiu; de acum mă va iubi bărabtul meu.” (Facerea 29,32;)
Concepția lumii vechi păcătuia prin două mari lipsuri: aceea de a fi înjosit femeia
până la treapta de servă umilă a intereselor instinctuale ale speciei, la discreția bărbatului,
precum și aceea de a fi înlocuit Taina legăturii unei iubiri veșnice și creatoare, printr-una cu
totul exterioară, convențională, fără rădăcini în transcendent. Înainte de cădere, după
concepția biblică, femeia era egală cu bărbatul, ca un ce este „os din oasele mele (sale) și
carne din carnea mea(sa)” (Facerea 2, 23) și ca una care a fost făcută pentru ajutorul său; căci
nu este bine să fie omul singur,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur;
să-i facem ajutor potrivit pentru el”. (Facerea 2,18)
Soția se bucură ca și soțul de aceeași cinstire din partea copiilor. Decalogul a
prevăzut în porunca a 5-a obligativitatea oricărui om de a-și cinsti părinții în mod egal așa
cum ne-a fost lasat prin una din cele zece porunci care zice „Cinstește pe tatăl tău și pe mama
ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va
da ție.” (Facerea 2,18;) Femeia pricepută era elogiată pentru calitățile sale „femeile înțelepte
zidesc casa, dar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14,1) și avea dreptul la averea
moștenită de la părinții săi.
Ca și bărbatul, femeia a fost creată tot după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Și
a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat
și femeie.” (Facerea 1,27) ca să fie de ajutor acestuia și să formeze amândoi un trup: „De
aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni de femeia sa și vor fi amândoi un
trup.” (Facerea 2,24). O atenție deosebită accordă profeții femeii căsătorite care exprimă
raportul dintre Iahve și Israel prin imaginea căsătoriei dintre bărbat și femeie. Încălcarea
legământului dintre Iahve și poporul său este asemănată cu legământul matrimonial dintre
bărbat și femeie. Proorocul Osea a primit o poruncă dumnezeiască prin care urma să
exemplifice starea de mare decădere la care a ajuns Israel prin îndepărtarea de Dumnezeul
adevărat ca urmare a închinării la idoli. Profetul a trebuit să se căsătorească cu o femeie
desfrânată,,Ia-ți de nevastă o femeie desfrânată și să ai copii de desfrânată!” (Osea 1,2). După

37
cum nu se putea naște fragostea dintr-o asemenea relație, la fel și Dumnezeu dorea să
evidențieze că nu-și mai poate iubi propriul popor dacă acesta a căzut în păcatul idolatriei și a
rupt legătura „matrimonială” în care se afla. Profetul Maleahi exprimă și el aceieași învățături
deosebit de importante pentru salvarea unei bune conviețuiri între poporul Israel și
Dumnezeu. „Iuda este viclean și urâciune se săvârșește în Israel și în Ierusalim; căci Iuda
pângărește templul pe care îl iubește Domnul și s-a unit cu fiica unui Dumnezeu străin…
spălați cu lacrimi jerfelnicul Domnului cu plânsete și cu gemete, pentru că El nu mai caută la
prinoase și nu mai binevoiește să le primească din mâinele voastre. Și de ziceți: De ce? Din
pricină că Domnul a fost martor între tine și femeia tinereților tale, față de care tu ai fost
viclean, deși ea era tovarășa ta și femeia legământului tău. Oare nu i-a făcut El ca să fie o
singură făptură cu trup și suflet? Și această făptură întrunită ce năzuiește ea? Urmași de la
Dumnezeu! Păstrați-vă deci viața voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereților tale. Căci
Eu urăsc alungarea femeii zice Domnul Dumnezeul lui Israel „și ca cineva să întondă
nedreptatea pe veșmântul său zice Domnul Savaot. Deci aveți respect pentru viața voastră și
nu mai săvârșește acestă viclenie!” (Maleahi 2, 11, 13-16).
Femeia primește chipul lui Dumnezeu și e chemată la asemănarea cu El, ca și
bărbatul, iar prin Prea Sfânta Născătoare s-a ridicat mai presus de orice creatură pământească.
Starea socială înaltă a femeii israelitene se bazează pe concepția specifică Vechiului
Testament despre egalitatea ei cu bărbatul ca urmare a voinței divine exprimată în actul
creației. Raportul de egalitate dintre ei, a fost afectat datorită păcatului, încât prescripțiile
Legii mozaice caută să-I păstreze o oarecare demnitate față de soțul său. După Lege ea nu se
putea căsători decât cu aprobarea tatălui sau fratelui său mai mare, nu avea voie să facă nici o
făgăduință înaintea lui Dumnezeu decât cu acordul soțului său51.
Tot femeii îi revenea obligația de a face toate treburile în gospodărie și uneori
mergea chiar la munca câmpului sau la creșterea vitelor. De asemenea, nu avea dreptul de
ereditate care era rezervată exclusiv soțului său.
„Umanitatea Legii mozaice față de femei îl confirmă mai ales prescripțiile referitoare
la văduve. Acestea nu moșteneau nimic din averea soțului decedat și rămâneau în îngrijirea
moștenitorului căruia I se cerea o comportare plină de înțelegere și dragoste față de ele”52
Profeții călăuziți de Dumnezeu îndeamnau pe israeliți să ia apărarea văduvelor. „Nu
mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea,
ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului apărați pe văduvă!...De veți vrea și de Mă veți

51
Ibidem, p. 129.
52
Ibidem, p. 166.

38
asculta, bunătățile pământului veți mânca. Iar de nu veți vrea și nu Mă veți asculta, atunci
sabia vă va mânca căci gura Domnului grăiește. Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea
credincioasă și plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea iar acum este plină de ucigași.
Argintul tău s-a prefăcut în zgură și vinul tău este amestecat cu apă: Mai –marii tăi sunt
răzvrătiți și părtași cu hoții: toți iubesc darurile și umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul,
iar pricina văduvei nu ajunge până la el” (Isaia 1, 16-17, 19-23).
Asuprirea văduvelor ca și a copiilor orfani era considerată ca fiind unul dintre
păcatele cele mai grele ce produc ruptură gravă între Dumnezeu și oameni. Dumnezeu
avertiza prin proorocii săi „Mă voi apropia de voi ca să vă judec și voi fi martor grabnic
împotriva vrăjmașilor, a desfrânaților și a celor care jură strâmb, impotriva celor care asupresc
pe simbriaș, pe văduvă și pe orfan, apasă pe cel străin și nu se tem de Mine> zice Domnul
Savaot”(Maleahi 3,5). Văduva și orfanu constituiau două categorii sociale la fel de sensibile și
la fel de importante în ochii lui Dumnezeu pentru că în privința lor principalul ajutor al
existenței nu era oferit corespunzător de către oamenii însărcinați cu grija acestora. În marea
Lui milostivire Dumnezeu era cu atât mai sensibil față de cei ce aveau și mai mult nevoie de
ajutorul Lui. „Vai de cei ce fac legi nedrepte și de cei ce scriu hotărâri silnice, ca să
îndepărteze pe cei slabi de la judecată și să răpească dreptatea sărmanilor poporului Meu, ca
să facă din văduve prada lor și să jefuiască pe cei orfani!” (Isaia 10,1-2).
Pentru ca o căsătorie să fie legitimă sau valabilă se cereau anumite condiții la
încheierea unei căsătorii.
Prima condiție era aceea a identității de credință, ceea ce înseamnă că evreilor li se
impunea să încheie căsătorii numai cu femei de neamul lor. Dacă totuși femeia era de alt
neam, ea trebuia să treacă la Legea mozaică.53
O altă condiție care se cerea era aceea ca între soți să nu existe legături de rudenii
rezultate din încuscrire. Era oprită căsătoria unui bărbat cu soția tatălui său, cu sora sa, cu
soacra, cu nora, cu nepoata de fiu sau fiică, cu fiica soției sale, născută din altă căsătorie.
Erau interzise căsătoriile cu mătușa, sora tatălui sau a mamei, cu soția unchiului după
tată, cu cumnata și cu două surori deodată.
Talmudul precizează totuși că un băiat nu se poate căsători înainte de 18 ani, iar o
fată de 12 ani.54
Pentru evreii biblici, familia era celula de bază a societății, familia era o „entitate
juridică”55, o parte a tribului sau a seminției. Membrii unei familii se simțeau într-adevăr, a fi

53
Pr. Conf. Univ. Dr. Petre Semen, Arheologia Biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași 1997, p. 136.
54
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op.cit., p. 104.

39
același „os” și aceeași „carne”; iar a avea același sânge înseamnă a avea același suflet, pentru
că așa spunea și legislația Vechiului Testament în privința familiei. Evreii recunosc familiei
un loc determinant în societate, în măsura faptului în care membrii acesteia ascultau Legea și
sunt fideli prescripțiilor ei, erau binecuvântați având parte de înțelegere și pace în căminul
conjugal.
La vechii evrei căsătoria nu avea numai un rol social, ci și un rol religios, unele
sărbători celebrându-se în familie. Cu acest prilej familia se reunea, iar capul familiei î-și
păstra prerogativul de „pater familias” cu toate drepturile de întâi născut, conducător deplin al
familiei sale. Acest lucru se întâmpla cu precădere la sărbătorirea Paștilor, când tatăl trebuia
să înjunghie mielul și să conducă ritualul nopții, având dreptul sa binecuvânteze familia, ceea
ce evidențiază faptul că rolul familiei în societate este și unul religios.
O zicală rabinică spunea: „un celibatar nu este cu adevărat om” 56. Această afirmație
se făcea pentru că celibatul era considerat de către evrei, ca fiind o anomalie sau chiar un om
blestemat. Existau și persoane care în vremea Mântuitorului acceptau celibatul din motive
religioase, cum ar fi comunitatea de asenieni, iar nazireii practicau abstinența măcar pentru o
perioadă de timp.57
Pentru a asigura permanența neamului și a familiei evreii admiteau poligamia,
exemplele fiind numeroase culminând cu Solomon, care au avut un număr mare de soții și de
concubine. În Talmud se spune că un bărbat poate avea atâtea femei câte își dorește58. Primul
poligam din Sfânta Scriptură a fost Lameh, urmaș al lui Cain, ceea ce, desigur, nu oferea
poligamiei o bună recomandare.
Evreii aveau căsătoria de levirat59, care permitea după moartea unui bărbat căsătorit,
care nu avea copii, fratele acestuia sa ia în căsătorie pe soția acestuia, care a murit, căci
familia care nu avea copii era considerată a fi o familie blestemată de către Dumnezeu.
Referitor la căsătoria de levirat trebuie să amintim faptul că saducheii nu credeau în
învierea morților și din acest motiv au prezentat Mântuitorul cazul unei femei care a avut ca
soți, pe rând, șapte frați ,,Zicând: Învățătorule, Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele
cuiva, având femeie, și el n-a avut copii, să ia fratele lui pe femeia și să ridice urmaș fratelui
său. Erau deci șapte frați. Și cel dintâi, luându-și femeie, a murit fără de copii.Și a luat-o al
doilea, și a murit și el fără copii. A luat-o și al treilea; și tot așa toți șapte n-au lăsat copii și au

55
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din
secolul IV, Editura Teofania, Sibiu 2002, p. 17.
56
Ibidem, p. 18.
57
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 284.
58
Pr. Dr. Constantin Mihoc, op.cit., p. 19.
59
Ibidem, p. 20.

40
murit. La urmă a murit și femeia. Deci femeia, la înviere, a căruia dintre ei va fi soția, căci toți
șapte au avut-o de soție? Și le-a zis lor Iisus: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; Iar
cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se
însoară, nici nu se mărită” (Luca 20,28-35).

II.2. Copiii - binecuvântare a lui Dumnezeu în viața de familie

După cum am observat anterior conform Sfintei Scripturi, familia a fost întemeiată
prin binecuvântare divină încă de la crearea primilor oameni, în vederea dezvoltării și a
stăpânirii naturii.
La poporul evreu, familia s-a bucurat de o situație și un prestigiu deosebit în
comparație cu cea a popoarelor păgâne. Prin legi pozitive şi binecuvântări despre care explicit
amintesc cărţile Pentateuhului, familia a fost ocrotită de tot ceea ce ar fi putut duce la
decăderea ei din punct de vedere religios, moral și social.60
Folosind termenul de „familie” (deoarece relațiile dintre părinți și copii au loc și se
definesc numai în cadrul familiei), prin însuși conținutul lui, se definește cadrul în care se
desfășoară relațiile dintre părinți și copii.
Cel de al „treilea element” al familiei îl constituie copiii61.
Copiii sunt expresia concretă a prezenței și a binecuvântării divine în familia
creștină. Fiecare copil este „fereastra neprihănirii prin care lumina pură a cerului pătrunde în
casa părinților. El este mărturia vie, concretă, despre lumea transcendentă, a lumini,
neprihănirii și bucuriei veșnice. De aceea, copilul îi apropie pe părinți de Dumnezeu îi înalță
în sfere mai pure, le intensifică iubirea și le-o innobilează. Aici, mai mult ca oriunde în
familie, se vede prezența lui Dumnezeu”62. Din această prezență divină se naște și izvorul
sfințeniei, în a cărui imagine se oglindesc copiii.
Dacă la popoarele păgâne nu se pune accent pe educația moral-socială a copiilor, în
Vechiul Testament o familie numeroasă era considerată ca un dar divin şi o binecuvântare,
(Lev. 26, 9; Deut.7, 14; 28, 11), iar cea fără urmași ca o pedeapsă dumnezeiască, un blestem
(Lev. 20, 21), (Isaia 47, 9) (Ieremia 22, 30).

60
Vasile Coman, Hristos în familie, București, 1945, p. 18.
61
Sfântul Ioan Gură de Aur, Homelies sur l`epître aux Ephesiens, Homelie XXI, 1 în Euvre Completes de Saint
Jean Chrysostome, trad. Par l`Abbe Bareille, tom XVIII, Paris, 1872, p. 401 apud. Pr. Dr. Marin Braniște, art.
cit., p. 130.
62
Dr. N. Mladin , Studii de teologie morală, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1969, p. 356.

41
Din sânul familiei pornește educația moral-socială a membrilor de mâine ai
societății. Deși maximele privitoare la viața familiară sunt presărate peste tot în cartea
Proverbelor, adunate și sistemetizate vor da o icoană clară a acestei vieți formând un adevărat
cod moral-social extrem de important al acestui mic organism social.
Ca educația să se desfășoare în familie exemplul părinților, dragostea și armonia din
sânul ei sunt de un mare și real folos. „Responsabilă de creșterea și educația copiilor în
familie era mama.”63
În perioada patriarhală, femeile nășteau în prezența moașelor sau fără a fi asistate de
acestea64. Copilul era alăptat 2-3 ani de mamă sau de doică în familiile bogate. Momentul
înțărcării lui era prilej de bucurie ca și cel al nașterii: „Iar a treia zi, fiind ziua nașterii lui
Faraon, a făcut acesta ospăț pentru toți dregătorii săi și în mijlocul dregătorilor săi și în
mijlocul dregătorilor săi și-a adus aminte de paharnic și de mai-marele pitar;”(Facerea 40,20).
După legea mozaică, lăuza era necurată 7 zile după nașterea unui fiu și 14 zile în caz
că era fiică, iar pentru străini ea nu putea părăsi locul 33 de zile în primul caz și 66 de zile în
al doilea caz. După aceste zile se ducea la locașul sfânt și aducea jertfă un miel ca ardere de
tot și un pui de porumbel sau turturică pentru păcat. (Lev.12, 2-6).
Creșterea copiilor până la vârsta de 5 ani era asigurată de mamă, după care instruirea
băieților revenea tatălui sau unui educator.
Până la exil educația copiilor se făcea de părinți sau educatori, iar după aceea în școli
publice.
Prin nașterea unui băiat se asigura perpetuarea numelui și a neamului „Și a strigat
Ahimaț și a zis către rege: Pace! Apoi s-a închinat regelui cu fața până la pământ și a zis:
Binecuvântat este Domnul Dumnezeul tău, Care a dat mâinile noastre pe oameni (II Regi 18,
28) de aceea acest moment prilejuia bucurie mai mare decât la nașterea unei fete (Rut 4,15;
Ier. 20,15)”65. Anunțarea acestui moment de către cineva era răsplătită cu daruri din partea
tatălui.
După Legea mozaică primul născut de sex bărbătesc trebuia răscumpărat cu 5 sicli de
argint de la serviciul lăcașului sfânt în amintirea celor 273 întâi născuți cruțați la Ieșirea din
Egipt (Numeri 3,46-47).
Dreptul de întâi născut îl avea fiul mamei legitime și el dădea acestuia mai multe
privilegii față de ceilalți frați, deţinea o binecuvântare aparte în rândul fraţilor săi. Se acorda

63
Diac. Dr. Cătălin Vatamanu, Educația la poporul ales, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 58.
64
Philippe Aries, Duby Georges, Istoria vieții private, Editura Meridiane, București, 1994, p. 20.
65
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op.cit., p. 101.

42
de tată și după lege numai primului născut dintre frați, pentru a se evita ura dintre ei. Acest
drept se putea pierde uneori de cel întâi născut, așa cum s-a întâmplat cu Esau care l-a vândut
lui Iacob.(Fac.25,34).
Copilul primea numele imediat, după naștere, iar mai târziu la 8 zile, se tăia împrejur
și devenea membru al comunității religioase. Fiecare copil poartă numele său fără prenume
pentru a se deosebi de ceilalți cu același nume propriu, la 8 zile când era tăiat împrejur se
adăuga numele tatălui de către mamă.
Creșterea copiilor până la 5 ani era asigurată de mamă, după care băieții erau instruiți
de tată sau de un educator. „Un rol important in dezvoltarea copilului îl aveau părinții care îi
ofereau prima formă de educație, în familiile bogate această sarcină o avea doica” 66. Instruirea
consta din inițierea copiilor în scriere și citire, ca să poată citi Legea și cărțile sfinte și să
cunoască adevărata înțelepciune care izvorăște din frica de Dumnezeu „Frica de Dumnezeu
este începutul înțelepciunii; cei fără minte disprețuiesc înțelepciunea și stăpânirea de
sine.”(Pilde 1,7). Din Decalog copiii învățau să-și respecte părinții, să nu-i blesteme, ca să nu
fie blestemați și nici să-i lovească, ca să nu fie uciși cu pietre. „Pentru a arunca groază în
inimi și a înmulți jertfele tot mai mult. „Vai! La toate porțile lor voi pune sabie grozavă și
ascuțită spre junghiere, care scânteiază ca fulgerul.”(Iezechiel 21,15) Educația mai implica și
cunoașterea calculului matematic, însușirea normelor de drept public și particular.
În Vechiul Testament, educația are un rol important în formarea copilului și
educatorul trebuia să fie aspru în această privință „Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar
cel care îl iubește îl ceartă la vreme.”(Pilde 13,24)
Proverbele lui Solomon arată faptul că viața familială este caracterizată mai mult în
raport cu femeia ca soție și mamă, iar educația este îndreptată mai mult spre tineri, despre
odraslele feminine amintindu-se prea puțin și numai indirect, când li se pune înainte tabloul
unei adevărate soții, ca model și imbold de pregătire pentru viața conjugală.
Pe lângă virtutea dragostei pe care autorul o așează la temelia familiei, de mare
importanță este mai ales filosofia morală a familiei. Păstrarea castității și ferirea de adulter
alături de armonia bazată pe dragoste sunt coordonatele pe care trebuie să se desfășoare viața
familială.67
Dintre datoriile soților pe primul plan este pusă educația cât mai desăvârșită a
copiilor, avându-se în vedere rolul mare și decisiv pe care-l au părinții în formarea tinerelor

66
Diac.dr. Cătălin Vatamanu, op.cit., p. 60.
67
Diac. Al. Chialda, Învățături moral sociale în cartea Proverbelor lui Solomon:Despre familie, părinți și copii,
în „Studii Teologice” an. VII, 1955, nr. 1-2, p. 20-21.

43
vlăstare pentru viață: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va
îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Pilde 22,6), este maxima în care autorul mărturisește că
familia este prima scoală a vieții. Aici, în familie se începe plămădirea și formarea
caracterului, încât educația copiilor trebuie dusă cu tenacitate până la capăt. Drept și statornic
în atitudinea lui, părintele nu trebuie decât să urmărească sădirea virtuților alese și să nu
aplice pedeapsa sa decât în scopul îndreptării pe calea cea bună. S-ar părea că mijloacele
pedagogice sunt dure și aspre dar ele nu relevă decât o educație dusă constant și o apreciere
dreaptă, dar plină de dragoste și blândețe pentru copilul ce se formează. Cu dragoste, prin
sfaturi și indemnuri călduroase și stăruitoare este metoda de educație a proverbelor care nu
face altceva decât să ilustreze obiceiurile vremii.
Părintele nu trebuie să uite niciodată că educația copiilor este pentru el o datorie
datorie sfântă pe care trebuie să și-o împlinească cu toată râvna (Pilde 19,18; 29,15), căci de
instruirea lor moral-socială depinde bunăstarea societății de mâine (Pilde 29, 16). O educație
aleasă dată copilului constituie însă și o mare bucurie și mângâiere sufletească pentru părinți
(Pilde17,25), „fiul înțelept învelește pe tatăl său” (Pilde 10,1; Pilde 15,20); (Pilde 22, 24-25).
Un fiu călăuzit în inima lui de teama de Dumnezeu și ascultarea față de părinți este
binecuvântat. Valoarea mare a educației face ca în Pilde acestuia să i se acorde un loc
important în timp ce alte cărți ale Vechiului Testament se vorbește foarte puțin privitor la
creșterea copiilor. Proverbele ne oferă o culegere bogată de principii pedagogice care nu se
opresc aici.
Tinerii sunt îndrumați punându-li-se în față și datoriile pe care le au față de părinți și
față de cei de aceeași vârstă. În primul rând copiii trebuie să respecte toate sfaturile și
îndemnurile părintești (Pilde 1,8; 4, 20-23), îndemnul înțelepciunii în acest sens fiind:
„Păzește poruncile Mele și vei fi viu. Adună înțelepciune și dobândeşte pricepere” (Pildele lui
Solomon 4, 4-5). Toți copiii trebuie să-și înconjoare părinții cu ascultare și dragoste, cu o
adevărata prețuire, cu respect până la bătrânețe (Pilde 13,1; 23,22). În cazul acesta copii
crescuți în dragoste de Dumnezeu și aproapele, devin o bucurie a părinților (Pilde
1,9;10,1;27,21) (Pilde 23,24; 27,11), se învrednicesc de liniște și fericire, de viață îndelungată
(Pilde 4,10;3,2) așa cum Dumnezeu ca un părinte sfătuia pe Israel să asculte și să
îndeplinească poruncile divine (Deut. 8,1; 30,16).
Îndemnul biblic pentru ascultarea și respectul copiilor față de părinți ia și un aspect
negativ, ca prin prezentarea icoanei fiului rău și neascultător să trezească cele mai frumoase
sentimente. Astfel, fiul rău este zugrăvit drept un făcător de rele (Pilde 28,24), care se pierde
în bezna întunericului (Pilde 20,20), aducător de ocară și rușine (Pilde 19,26). Răsplata unui

44
astfel de fiu este redată în cuvintele „Ochiul care-și bate joc de părintele său și disprețuiește
pe bătrâna sa mamă, să-l scobească pe el corbii și vulturii să-l mănânce” (Pilde 30,17).
Din învățăturile moral-sociale privitoare la viața familială se deprinde constatarea ca
monogamia apare ca un lucru de sine înțeles, iar situația femeii și în general căsătoria scot în
evidență o viață moral curată și intreagă, ceea ce presupune o treaptă mai înaintată pe scara
culturii umane.
Datorită faptului că nașterea de prunci este o binecuvântare divină, părinților le
revine una din cele mai importante sarcini; creșterea și educarea copiilor în conformitate cu
poruncile divine și cu idealul societății.
Dreptul și datoria părinților de a face educație copiilor rezultă în mod natural din
însuși actul nașterii copiilor (Sirah 7, 28-29)68, de aceea Sfânta Scriptură cere părinților să nu
nesocotească sau să ignore această chemare, deoarece nepăsarea pe care ar dovedi-o în
activitatea educativă atrage după sine rezultate neplăcute.
„Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui
face rușine maicii sale”(Pilde 29, 15).
Prin urmare, părinții trebuie să se arate pe deplin devotați îndatoririlor cerute de buna
conviețuire și dezvoltare a vieții familiale, să dorească numai binele copiilor lor, după cum și
Dumnezeu, care este părintele întregului neam omenesc69, deoarece numai bine fiecărui om
(Pilde 3,12), iar îndurarea Sa se revarsă spre cei care cred și păzesc poruncile Lui (Ps.52,16) 70.
Sfaturile bune au o valoare deosebită pentru copii, deoarece grefându-se în sufletul
lor încă din fragedă copilărie vor imprima o linie de conduită de la care nu se vor abate nici la
bătrânețe. Iată de ce autorul cărții proverbelor dă următorul sfat părintesc: „Deprinde pe tânăr
cu purtarea pe care trebuie s-o aibă: chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”71
Aghiograful ține deci să sublinieze în această afirmație că sfaturile bune pe care copii
le primesc, urmează să le lumineze mintea, să-i facă să dobândească priceperea și să-și
organizeze în chipul cel mai fericit viața. (Pilde 4,1-6)
După învățătura Proverbelor, neglijența părinților de a da o educație intelectuală
aduce după sine mari neajunsuri pentru societate și pentru odraslele lor, fiincă „omul este
prețuit pentru priceperea lui, iar cel nepriceput este urgisit” (Pilde 15,20).
De asemenea, copiii trebuie să fie sfătuiți de a nu face apel la mâine și răzbunare
când cineva i-a nemulțumit, deoarece acestea sunt o manifestare nesănătoasă, care dovedește

68
Gh.Tilea, Familia creștină, Curtea de Argeș, 1947, p. 3.
69
Vasile Coman, op.cit., p. 35.
70
Ibidem, p. 48.
71
Gheorghe Timuș, Considerații la Psalmi, vol. II, București, 1983, p. 497.

45
lipsa de minte și de educație72. Cel stăpânit de aceste porniri rele neglijează cu desăvârșire
îndemnul pe care-l dă Ecleziastul referitor la stăpânirea de sine: „Nu te grăbi să te întărâți
întru duhul tău căci mânia sălășluește în sânul celor nebuni”(Pilde 7, 9)73.
Grija părinților este elogiată de cărțile sfinte prin cuvintele: „Sănătatea și buna tărie
este mai bună decât tot aurul și trupul sănătos și cu putere decât avuția nenumărată.”74
Așadar, cărțile didactice cuprind multe și felurite sfaturi folositoare pentru părinți în
ceea ce privește raportul lor cu copii. Din cele arătate mai sus, putem afirma că Sfânta
Scriptură și în special cărțile didactice conțin principii și îndrumări pentru educație.
Pentru o bună reușită în activitatea lor în activitatea lor educativă, părinții trebuie să
utilizeze anumite metode și mijloace, dintre care pe unele le găsim menționate și în cărțile
didactice. Folosind aceste metode și mijloace părinții vor reuși să stăpânească firea copilului,
s-o dăltuiască zi de zi, întărind raporturile normale din sânul familiei și desăvârșind rolul ei
social.
În primul rând cărțile didactice recomandă că în relațiile cu copiii, părinții să aibă o
comportare ireproșabilă, întrucât aceștia să nu observe nici o discordanță între cuvântul și
fapta lor.75
Prin sfaturi înțelepte ei vor reuși să-i determine la săvârșirea binelui și prin urmare
să-i conducă pe drumul drept și luminos al vieții. Ținând seama că nu toți copiii sunt sensibili
la sfaturili înțelepte și la exemplele frumoase ale părinților, se recomandă mustrarea „Mustră
pe fiul tău și îți va fi odihnă și-ți va face plăcere sufletului tău” (Pildele 29,17).
Iubirea copiilor față de părinți se caracterizează prin ascultare, cinstire, ajutorare, etc.
Ideea că fiii au datoria de a asculta pe părinți este exprimată în cartea Pildelor lui Solomon în
cuvintele „Păzește fiule povața tatălui tău și nu lepăda îndemnul maicii tale, leagă-le la inima
ta”(Pilde 6,20-21). Tot în cartea Proverbelor întâlnim următorul îndemn pentru copii:
„Ascultă pe tatăl tău care te-a născut și nu disprețui pe mama ta, când ea a ajuns bătrână”
(Pilde 22,22). Cei care nu acordă ajutor părinților lor când aceștia sunt în necazuri săvârșesc
un păcat grav, iar în cărțile didactice sunt calificați drept oameni lipsiți de cinste și de ajutorul
lui Dumnezeu: „Ca un hulitor e cel ce părăsește pe tatăl său și blestemat de Domnul este cel
ce mânie pe mama sa”(Iisus Sirah 3, 16)76.

72
Vasile Taenovschi, Arheologia biblică, București, 1930, p. 174.
73
Gh.Tilea, op.cit., p.11.
74
Ibidem, p. 27.
75
Emilian Cornițescu, Raporturile Familiei în Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, seria II, an XX, nr.1-2,
ianuarie-februarie 1969, p. 104.
76
Gheorghe Timuș, op.cit., p. 504.

46
Capitolul al III-lea
Rolul binecuvântării în cultul israelit

III.1. Binecuvântarea în principalele ritualuri cultice israelite

Omul în cultul divin este alcătuit din manifestări interne şi externe ale credinţei
omului, prin care exprimă sentimentele de adorare şi supunere faţă de Dumnezeu. Primii care
şi-au exteriorizat sentimentele au fost Cain şi Abel, iar Enos a fost primul care a invocat
numele divin77. Orice manifestare cultică în poporul lui Israel era însoţită de binecuvântarea
numelui lui Dumnezeu, aceasta fiind poruncă divină: „Când te va duce Domnul Dumnezeul
tău în pământul acela în care mergi ca să-l moşteneşti, atunci să rosteşti binecuvântarea pe
muntele Garizim...” (Deut. 11, 29). Un exemplu de formulă a binecuvântării care este întâlnită
şi astăzi în cultul creştin o adresează psalmistul David: „Binecuvântarea Domnului fie peste
voi! sau: Vă binecuvântăm în numele Domnului!” (Ps. 128, 8).
Așadar, în ce consta manifestarea cultică şi unde întâlnim mai exact formule de
binecuvântare exprimate sau subînţeles prefigurate prin acte cultice? În vremea patriarhilor,
cultul era simplu, la el adăugându-se actul circumciderii. La scoaterea din Egipt, evreilor li s-a
dat Legea prin Moise şi au fost instituite noi instituţii religioase, care caracterizau
monoteismul şi aveau o misiune dublă: păstrarea credinţei în Unicul Dumnezeu şi pregătirea
omenirii pentru venirea Mântuitorului78.
Cultul zilnic exprima manifestarea neîntreruptă a sentimentului de adorare a lui
Dumnezeu şi constă din aducerea de jertfe dimineaţa şi seara. Acestea erau zilnice, câte un
miel de un an seara şi dimineaţa, la care se adăugau adaosuri nesângeroase. Focul ardea
continuu pe jertfelnic. Jertfa zilnică șterge păcatele poporului săvârşite ziua şi noaptea. Se
exprima sentimentul că Dumnezeu este stăpânitorul poporului Israel şi Cel ce a binecuvântat
acest neam între neamurile pământului: „A Domnului este mântuirea şi peste poporul
Tău, binecuvântarea Ta” (Ps. 3, 8).
La timpul jertfirii, preotul intra în Sfânta şi tămâia, curăţa şi completa candelele
Menorahului. După jertfă, preotul rostea o binecuvântare asupra poporului. S-au instituit şi
sărbători, zile festive închinate adorării deosebite a lui Dumnezeu, aşa zise zile prin care

77
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, Pentru Facultăţile de
Teologie, Ediţia a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002, p.
180.
78
Cf. Ibidem, p. 181.

47
binecuvântarea se dădea într-un mod deosebit. Unele din aceste zile erau date prin poruncă
divină, cum este ziua a şaptea pe care Domnul a binecuvântat-o şi a sfinţit-o ca zi în care El S-
a odihnit. Aceste zile erau legate de ciclul sabatic, şi erau următoarele: Sabatul, Anul Sabatic,
Anul Jubileu şi sărbătorile din cursul anului calendaristic (prima şi ultima zi de Paşti,
Cincizecimea, Ziua Trâmbiţei, Ziua Împăcării, Sărbătoarea Corturilor şi sfârşitul anului).
Două sărbători durau şapte zile: Paştile şi Sărbătoarea Corturilor. La sinagogă se
citeau pericope din profeţi şi se explicau de către rabini79.
Fiecare sărbătoare avea un cult special, care consta în mărirea jertfelor sângeroase cu
adaosuri nesângeroase. Cele mai multe jertfe se aduceau la Sărbătoarea Corturilor. La unele
din ele se aduceau prinoase speciale: un snop ( o legătură ) de orz a treia zi de Paşti sau două
pâini din noua recoltă la Cincizecime.
Sfânta Scriptură mărturiseşte în nenumărate rânduri că Dumnezeu l-a ales pe poporul
Israel din rândul celorlalte popoare şi l-a rezervat pentru Sine, în vederea împlinirii planurilor
Sale mântuitoare. Acestui popor Iahve i-a cerut ca din timpul său, dedicat în cea mai mare
parte preocupărilor legate de cele pământeşti, să închine unele zile lui Iahve. Aceste zile au
devenit sărbători închinate exclusiv lui Dumnezeu. Acesta era pe deplin îndreptăţit să ceară şi
pentru Sine un timp din viaţa omului, fiindcă de fapt El însuşi dispune de timp, ca de altfel de
toată făptura, aşa cum afirmă psalmistul: „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai întocmit
lumina şi soarele..., vara şi primăvara Tu le-ai zidit” (Ps. 73, 17-18)80.
Vorbind despre sărbători, acestea au fost instituite în amintirea perpetuă a
beneficiilor însemnate pe care Israel le-a avut de la Dumnezeu. Formele cultului extern în
religia iudaică sunt manifestări ale aducerii aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu care a
izbăvit și a binecuvântat pe poporul Său cu diferite ocazii în faţa vrăjmaşilor.
Amintim primele manifestări ale cultului mozaic care scot în evidenţă complexitatea
lui şi superioritatea faţă de alte religii ale vremii. Observăm principalele forme de manifestare
ale religiozităţii evreului, acestea fiind actele săvârşite în timpul sărbătorilor, al timpului
consacrat. Ele sunt rugăciunea, postul şi jertfele. Toate aceste acte de cult, interne sau
externe, sunt însoţite de o formă sau o formulă de binecuvântare ele la rândul lor fiind
binecuvântări sau pogorăminte lăsate de Dumnezeu pentru ca omul să se îndrepte spre El la
anumite momente consacrate.

79
Magistrand Chiţu I. Viorel, Raportul dintre cultul Vechiului Testament şi cultul creştin, în „Studii Teologice”,
Seria II, Anul XIII, Nr. 5-6, mai iunie, 1961, p. 305.
80
Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropolei Moldovei şi Bucovinei „Trinitas”, Iaşi
1997, p. 217.

48
a) Rugaciunea
Rugăciunea este prima formă de manifestare a cultului divin public. Ea îl pune pe om
în legătură directă cu Iahve, creatorul său “Atunci a strigat poporul către Moise, iar Moise s-
a rugat Domnului” (Numerii 11, 2); “Rugatu-m-am feţei Tale, din toată inima mea, miluieşte-
mă după cuvântul Tău” (Ps. 118, 58).
Din punct de vedere spiritual, rugăciunea este „respiraţia sufletului”. Ea poate exista
ca un dialog între creatură şi Creator, ca o petiţie îndreptată spre Tronul dumnezeirii sau ca o
proclamare entuziastă a slavei lui Dumnezeu. “Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară
pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până
în veac” (Ps. 132, 3).
Sfânta Scriptură ne reprezintă oamenii îndeletnicindu-se cu rugăciunea dintr-o
pornire lăuntrică conştientă, care urmăreşte să spargă limitele firii pământeşti în care am fost
închişi după căderea în păcat.
Primii oameni vorbeau nemijlocit cu Dumnezeu în părtăşia pe care o aveau „în
răcoarea zilei” (Facerea 3, 8). După alungarea din Rai, Abel şi Cain au căutat să reia legătura
cu Dumnezeu prin aducerea de jertfe pe altar (Facerea 4, 3-4). Din adâncul prăbuşirii lor,
oamenii au început „să cheme Numele Domnului” (Facerea 4, 26)81.
Specificul rugăciunilor practicate de evrei a fost: sinceritatea, claritatea şi caracterul
personal. Poporul Domnului nu a practicat „repetiţia monotonă şi fără sens” a descântecelor:
„Să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de
vorbe, vor fi ascultaţi” (Matei 6, 7).
Una dintre ocaziile care evidențiază diferenţa dintre rugăciunile practicate de poporul
ales şi rugăciunile păgânilor a fost confruntarea dintre proorocul Ilie şi proorocii lui Baal pe
muntele Carmel (III Regi 18, 24, 26-29, 36-37)82.
Un aspect aparte al rugăciunilor îl constituie „cântările de laudă” înălţate de către
drepții Vechiului Testament în ocazii deosebite. Acestea erau însoţite de alese binecuvântări
ale majestăţii lui Dumnezeu în care se arăta biruinţa Lui asupra vrăjmaşilor lui Israel sau
măreţia slavei Lui “Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot
pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri” (Ps. 8, 1). Aceste cântări sunt

81
Dr. Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al Bucovinei, Tiparul „Glasul
Bucovinei” Cernăuţi 1930, p. 586.
82
Petre Semen, Rugăciunea-audienţă divină, în “Teologie şi Viaţă”, an.II, nr. 11-12/1992, p. 168.

49
rugăciuni inspirate de Duhul Sfânt şi constituie momente în care Dumnezeu S-a descoperit
mai mult pe Sine oamenilor, comunicându-le voia Sa83.
Iată o listă cu câteva „cântări de laudă” din rugăciunile practicate de poporul ales
acestea sunt şi formule cu care credinciosul binecuvintează numele lui Dumnezeu:
Cântarea lui Moise: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit...” (Ieşirea
15, 1-19).
Cântarea lui Moise: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele
gurii mele...” (Deuteronom 32, 1-43).
Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel: „Bucuratu-s-a inima mea întru
Domnul...” (I Regi 2, 1-10).
Rugăciunea proorocului Avacum: „Doamne, auzit-am de faima Ta...” (Avacum 3, 2-
19).
Rugăciunea proorocului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul
meu năzuieşte spre Tine...” (Isaia 26, 9-20).
Rugăciunea proorocului Iona: „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El
m-a auzit...” (Iona 2, 3-10).
Cântarea celor trei tineri: „Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi
lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci...” (Cântarea celor trei tineri 1, 1-67).
Rugăciunea lui Manase: „Doamne, Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri...”
(Rugăciunea lui Manase 1, 1-15).
Sigur că în aceeaşi categorie cu cântările se includ şi Psalmii. Ei sunt rugăciuni în
care suflarea patosului uman se întrepătrunde cu „suflarea Duhului Sfânt”, producând
mângâiere, îmbărbătare şi iluminare sfântă. Lectura lor exercită asupra sufletului un efect
binefăcător.

b) Postul
A doua formă a manifestării cultului era înfrânarea pe care evreul o practica pentru a
atrage ajutorul lui Iahve în diferite situaţii pe timp de pace sau război. Şi această formă de cult
era un pogorământ dat de Dumnezeu încă din Eden „să nu mănânci...”. Prin post omul
dobândea binecuvântări divine.
În Vechiul Testament postul însemna abţinerea de la orice mâncare şi băutură. De
obicei aceasta se respectă în cazul postului de o zi până seara (Judecători 20, 26; II Regi 1,

83
Ibidem, p. 169.

50
12). Sunt menţionate de asemenea perioade mai mari de post, de exemplu 7 zile (I Regi 31,
13; I Paralipomena 10, 12), în care se presupune că seara se puteau consuma alimente. Cazuri
excepţionale sunt postul Esterei de 3 zile fără mâncare şi băutură (Cartea Esterei 4, 16) şi
postul lui Moise de pe muntele Sinai de 40 de zile (Deuteronomul 9, 9)84. O manieră de
exprimare a pocăinței era îmbrăcarea în sac (Neemia 9, 1) sau ungerea cu cenusă.
Această practică în general are loc de două ori pe lună pentru evreii râvnitori, iar
fariseii posteau de două ori pe saptămână. (Luca 18, 12) De asemenea se mai țineau anumite
zile ocazionale de post în funcție de împrejurări, cum ar fi moartea regelui, invocarea proniei
divine. (Estera 4,16)
Postul reprezenta practic o umilire asumată de credincios în faţa lui Dumnezeu,
pentru a obţine iertarea (Isaia 58, 3). În cartea Daniel găsim practica de a evita bucatele şi
vinul de la masa regelui, alegând legumele şi apa „pentru a nu se spurca” (Daniel 1, 8) și cu
darul lui Dumnezeu erau prin aceasta mai frumoşi şi mai sănătoși decât tinerii care mâncau la
masa regală (Daniel 1, 15).
În legătură cu practica rugăciunii în post, observăm că Daniel se ruga în fiecare zi de
trei ori cu fereastra deschisă spre Ierusalim. Este menţionată pentru prima dată direcţia
rugăciunii (în cazul lui Daniel, care locuia atunci în Babilon, se ruga spre vest (Daniel 6, 11).
În Psalmul 118, 64 se menţionează că rugăciunea se făcea de șapte ori pe zi, lucru pe care
creştinii îl exprimă prin rânduiala celor Şapte Laude85.

c) Jertfele
Cele mai importante acte cultice desfăşurate în timpul sărbătorilor, dar şi în fiecare
zi, care aveau rolul de a ţine neîntreruptă legătura neamului lui Israel cu Iahve erau modul în
care erau aduse jertfele. Conform DEX-ului, jertfa este „dar oferit unei divinități; ofrandă;
prinos. Renunțare de bună voie la ceva scump în folosul cuiva sau pentru realizarea unui scop;
sacrificiu”86. În Sfinta Scriptură a Vechiului Testament, jertfele au fost impuse poporului de
către Dumnezeu pentru ca acesta să recunoască situaţia împovărată de păcat în care se afla şi
să nădăjduiască în mila şi binecuvântarea divină.
Jertfele în poporul evreu au fost întotdeauna din animale. Un singur caz de jertfă
umană este amintit în Vechiul Testament, când Avraam primeşte poruncă să-l jertfească pe

84
Dr. Vasile Tarnavschi, op. cit., p. 597.
85
Ibidem, p. 587.
86
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Teora, Bucureşti 2002.

51
unicul său fiu, Isaac, dar când toate erau gata, îngerul Domnului îl opreşte pe jertfitor, întrucât
Dumnezeu a văzut dovada credinţei sale87.
Jertfele din Vechiul Testament sunt speciale; ele sunt din animale curate, dar şi din
cereale şi produse derivate din cereale. Au existat jertfe de ardere de tot unde materialul jertfei
se incinera complet, dar şi jertfe parţiale, unde o parte din trupul animalului, în special
grăsimea se ardea, restul fiind consumat ca hrană. Se aduceau şi jertfe de păsări: turturele sau
porumbei. De obicei întâiul născut trebuia răscumpărat prin jertfă, deoarece el aparţinea prin
definiţie lui Dumnezeu. La fel şi în ce priveşte rodul turmelor şi a ogoarelor. Odată cu
dărâmarea templului lui Irod cel Mare a încetat şi aducerea de jertfă la templul din Ierusalim.
Ea a rămas însă într-un fel până astăzi, în cadrul tăierilor rituale88.
Cain şi Abel sunt primii oameni despre care găsim scris: „După un timp, Cain a adus
jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întai-născute ale oilor
sale și din grăsimea lor. Și a căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui.” (Facere 4, 3-4).
Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut haine pentru Adam şi
Eva (Facere 3, 21).
Patriarhii Vechiului Testament – Avraam, Isaac şi Iacov – au clădit şi ei altare
pretutindeni pe unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Facere 12, 7,8; 26, 25; 28, 18). Noe
a adus şi el jertfe de mulţumire după potop (Facere 8, 20). Majoritatea acestor jertfe au
implicat vărsare de sânge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe
oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Iisus.
Sfânta Scriptură menţionează câteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa
umană şi abundenţa de har iertător pe care o găsim la Dumnezeu.
“Arderea de tot” constă în arderea completă a unui animal de parte bărbătească
(Levitic 1, 1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sângele era stropit
pe altar (Num. 28, 1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de
vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antitipul morţii ispăşitoare a lui Hristos (2 Cor. 5, 21).
“Jertfa de mâncare”, descrisă pe larg în Leviticul 2, 1-10, era identică în scop cu
arderea de tot. Mâncarea era adusă la preot, care lua o parte din ea şi o ardea în foc, împreună
cu tămâie. Acest tip de jertfă simboliza închinarea a ceea ce este mai bun în vieţuirea
omenească pentru Dumnezeu (Evrei 10, 5-10)89.

87
Petre Semen, Valoarea religios-morală a jertfelor Vechiului Testament, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10/
1977. p. 750.
88
Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1999, p.88.
89
Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 127.

52
“Jertfa de mulţumire” (Lev. 3, 1-17), era un fel de masă ceremonială în care
mâncarea era împărţită cu Dumnezeu, cu preoţii şi chiar cu alţi oameni veniţi la închinare. Un
animal jertfit de bună voie reprezenta o laudă adusă lui Dumnezeu şi o ocazie de a sărbători
prietenia cu ceilalţi. Iacov şi Laban au participat împreună la un asemenea ritual când au
definitivat o înţelegere (Fac. 31, 43-55). Acest tip de jertfă este simbolul “Mesei Domnului”,
la care a fost instituit Noul Legământ şi vesteşte în acelaşi timp masa din veşnicie la care vom
sta alături de Domnul Iisus, de Avraam, Isaac şi Iacov90.
“Jertfa pentru ispăşire” (Lev. 4, 5), era practicată atunci când restituirea sau repararea
răului făcut nu mai era posibilă91.
“Jertfa pentru vină” (Lev. 5, 14-19), era necesară pentru ofense minore şi
neintenţionate, ca o adăugire la restituirea făcută92.
Cartea Leviticul, prezintă foarte detaliat materiile aduse spre jertfă lui Iahve şi
motivele pentru care se aduceau aceste jerfe.
Așadar, în treacăt fără a intra în amănunte observăm ca existau mai multe jertfe după
cum am precizat. Unele aveau caracter permanent (arderea de tot necurmată) iar altele erau
ocazionale, cauzate de un păcat săvârşit.
La sărbători speciale se aduceau jertfe speciale; de exemplu la marea zi a Ispăşirii se
aduceau mai multe jertfe şi se foloseau şi doi ţapi (unul pentru Domnul şi unul pentru Azazel
– Leviticul 16)93.
a) Arderea de tot necurmată (Exod 29, 38-46):
- Doi miei de un an: unul dimineaţa şi unul seara (la apus)
- 1/10 parte efă de făină frământată în ¼ hin de untdelemn de măsline şi ¼ hin de vin
- 1/10 efă = 1 omer = 2,20 litri
- ¼ hin = 0,9175 litri (un hin = 3,67 litri)
- Tot animalul era consumat pe altar94
b) Arderea de tot de bunăvoie (Levitic 1, 1-17):
- Viţel, miel sau turturele (porumbei)
- Viţelul era jupuit, tăiat în bucăţi
- Măruntaiele şi picioarele erau spălate
- Altarul era stropit cu sângele jertfei

90
Ibidem.
91
Ibidem, p. 128.
92
Ibidem.
93
Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Leviticul, Editura Cristiana 2008, p. 134.
94
Ibidem, p. 112

53
- Tot animalul era consumat pe altar
- La păsări guşa şi penele erau aruncate, aripile erau frânte iar sângele curgea95
c) Jertfa de mâncare – I (Levitic 2, 1-3):
- Din floarea făinii, untdelemn şi tămâie
- Să le aducă la preot
- Preotul să ardă un pumn din făină, untdelemn şi toată tămâia ca aducere aminte
- Este un dar trecut prin foc – mistuit
- Ce rămâne de la jertfă este pentru preoţi96
Jertfa de mâncare – II (Levitic 2, 4-16):
- Turte nedospite din floare de făină frământate cu untdelemn şi sare (coapte în
cuptor, tigaie sau pe grătar) şi plăcinte nedospite unse cu untdelemn
- Să fie frânte şi să se toarne untdelemn peste ele (fără aluat sau miere)
- O parte să fie dată preotului şi el să o aducă pe altar şi să o ardă – mistuită
- Ce rămâne să ia preotul97
Jertfa de mâncare – III (Levitic 2, 4-16):
- Din cele dintâi roade: spice verzi, prăjite la foc şi boabe noi pisate
- Se toarnă untdelemn peste ele şi se adaugă tămâie
- Preotul să ardă o parte din boabe şi din untdelemn şi toată tămâia
- Un dar mistuit de foc
d) Jertfa de mulţumire (Levitic 3, 1-17):
- Din vite oi sau capre – fără cusur
- Parte bărbătească sau parte femeiască
- Să pună mâna pe capul jertfei şi să stropească sângele pe altar
- Preotul să ardă pe altar: grăsimea, coada …, grăsimea care acopere măruntaiele şi
toată grăsimea care ţine de măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi
prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rărunchi.
- Toată grăsimea este a Domnului
e) Jertfa pentru păcat (Levitic 4, 1-35):
- Privea păcatele din neştiinţă:
- Preoţii – aduceau un viţel
- Toată adunarea – aducea un viţel

95
Ibidem.
96
Ibidem, p. 115.
97
Ibidem, p. 116.

54
- Căpeteniile – aduceau un ţap
- Un om din popor – jertfeau o iadă sau mieluşea (două turturele sau doi pui de
porumbel = jertfă de ispăşire + ardere de tot, sau 1/10 parte dintr-o efă de făină – fără
untdelemn sau tamâie ca dar de ispăşire)

III.2. Binecuvântarea şi consacrarea timpului. Sărbătorile – timp


binecuvântat

Binecuvântarea îşi găseşte un loc aparte la consacrarea timpului întrucât încă de la


facerea lumii Dumnezeu a consacrat, a binecuvântat şi a sfinţit o anumită zi în care omul să-şi
aducă aminte de El într-un mod special, binecuvântarea ocupă un loc aparte la aceste
momente de aducere aminte de marile evenimente din istoria poporului ales. Viaţa
pământească a omului este condiţionată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea
omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valenţă negativă, pentru că duce la moarte.
Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” prin depăşirea lui sau
„înveşnicirea” lui. Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul
lumii, ci şi a timpului însuşi: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1,1),
concluzionăm astfel apariția timpului (la început), spațiului (cerul) și materiei (pământul).
Așadar, una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un
anumit timp, deci, cultul nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod
special de studiul sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Acest studiu al
timpului, din perspectiva noastră, are o latură astronomico-matematică şi una teologic-
liturgică.
Iudeii se foloseau de anul lunar, care era calculat după fazele Lunii. Anul avea 354
zile, 12 luni a câte 29-30 zile, iar odată la 2-3 ani se adăuga luna a XIII-a. Luna lunară (o
rotaţie a Lunii în jurul Pământului şi revenirea la aceeaşi fază) are aproximativ 29 zile şi 12
ore, respectiv 12 luni lunare fac 354 zile, cu o diferenţă de aproximativ 11 zile faţă de anul
tropic (care ţine cont numai de sistemul pământ-soare).98
Dumnezeu, care a ales pe Israel din rândul celorlalte popoare şi l-a rezervat pentru
Sine, i-a cerut ca din timpul său, consacrat în cea mai mare parte ocupaţiilor sale pământeşti,

98
Sherrard Beaumont Burnaby, Elements of the Jewish and Muhamadan Calendars, London, George Bell &
Sons, 1901, p. 210.

55
să închine câteva zile lui Iahve. Altfel zis să le sfinţească pentru Domnul, să le consacre Lui.
De fapt întreg timpul este al lui Dumnezeu, dar a fost dăruit şi omului o parte pentru a se
împlini în el, după cum exclamă psalmistul: „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai
întocmit lumina şi soarele, vara şi primăvara, Tu le-ai zidit” (Psalm 73, 17-18).
După ce a creat lumea văzută în şase zile, Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile
Sale în ziua a şaptea pe care a sfinţit-o şi binecuvântat-o (Facerea 2, 2-3). Sfârşitul fiecărei
etape a creaţiei corespunde sfârşitului unei zile, iar terminarea întregii creaţii este sfinţită de
Dumnezeu prin odihnă. Sfârşitul creaţiei este încununat cu această sărbătoare în care
Dumnezeu s-a odihnit.
Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea după încheierea actului creaţiei şi a poruncit-o
omului în vremea lui Moise ca zi de odihnă, când zice: „Adu-ţi aminte...” şi cere totodată că el
să o sfinţească. Cu alte cuvinte, omul trebuie să-şi aducă aminte de Dumnezeu Care din nimic
a adus toate la existența şi să-l imite pe Creatorul său sfinţind ziua a şaptea prin încetarea
activităţii Sale obişnuite, pentru a arăta ca timpul însuşi face parte din lucrarea Lui. Fiind creat
"după chipul lui Dumnezeu" (Facere 1, 27), omul preamăreşte pe Dumnezeu folosind din plin
timpul care i s-a dat spre împlinirea propriei sale persoane. Astfel, el împlineşte voia
Creatorului, supunându-se poruncii Lui și binecuvântându-L aducandu-I slava. Iar a împlini
porunca divină cu privire la timp înseamnă a sfinţi timpul, adică a-l umple cu ceea ce voieşte
Dumnezeu.
Lumea văzută creată de Dumnezeu a fost încadrată în spaţiul oferit omului spre
stăpânire, după cum citim în cartea Facerea când Dumnezeu Însuşi a zis primei perechi de
oameni, după ce i-a aşezat în grădina Eden; "Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi" (Facere 1, 28). Deci spaţiul s-a dat omului spre lucrare şi spre transformare dar
timpul rămâne încă ceva care depăşeşte puterile omului, ceva independent de el. Dacă prin
existenţa noastră noi traversăm timpul, ocupăm un anumit loc în spaţiu, "realitatea în sine a
timpului rămâne în afara puterii noastre şi mai presus de noi, rămâne se pare ceva sfânt".
Timpul sfinţit este dat prin porunca respectării zilelor de odihnă, aceasta este una din
condiţiile cele mai importante ale Legământului dintre Iahve şi Israel şi a păstrării sfinţeniei în
mijlocul israeliţilor.
Dumnezeu le-a dat evreilor şase sărbători simbolice (Leviticul 23). Ele marcau
trecerea unui an ceremonial şi întreţineau în popor memoria unor evenimente istorice de
importanţă majoră. Pe de altă parte, calendarul evreiesc are şi o însemnătate profetică,
marcând cele şase etape în care Dumnezeu va desfăşura lucrarea de răscumpărare a omenirii.

56
Dintre sărbătorile iudaice, Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor sunt
deosebite atât prin semnificaţie, cât şi prin faptul că ele cereau ca fiecare evreu să meargă în
pelerinaj să se închine la Ierusalim (Ieșirea 23, 14-19)99.

a) Sărbătoarea Pastelor
Avea loc în luna a I-a, ziua 14. La această sărbătoare, evreii comemorau jertfirea
mielului în Egipt. Sângele acestui miel fusese stropit pe uşorii uşii şi-i ferise pe cei întâi
născuţi de moarte (Ieșirea 12,1 - 13, 16). Sărbătoarea marca şi ieșirea evreilor din robia
egipteană. Dumnezeu le-a poruncit evreilor să mănânce carnea mielului cu azimă, adică pâine
nedospită şi cu ierburi amare. Pâinea nedospită era semnul că „au ieşit în grabă din ţara
Egiptului" (Deuteronomul 16, 3).

b) Sărbătoarea Cincizecimii
Serbată la 50 de zile după Paşte, era o altă sărbătoare importantă. În esenţa ei,
evenimentul era o sărbătoare a secerişului. Ziua Cincizecimii era aşezată în calendar la exact
cincizeci de zile după Paşte şi prin ea poporul aducea mulțumire lui Dumnezeu pentru roadele
câmpului (Numeri 28, 26-31). Sărbătoarea se mai numea şi „sărbătoarea săptămânilor"
(Deuteronomul 16, 9) sau „sărbătoarea primelor roade" (Numerii 28, 26)100.
În Noul Testament, ziua Cincizecimii a marcat o zi de mare bucurie pentru primirea
harului Duhului Sfânt, lucrător cu Sfinții Apostoli la întemeierea Bisericii, prin convertirea
primelor mii de oameni la credinţa mântuitoare în Iisus Hristos (Fapte 2, 1-47).

c) Anul Nou evreiesc


Se ţinea la începutul lunii a VII-a. Această zi se mai numea şi „Sărbătoarea
trâmbițelor" (Roş Haşana capul anului) şi era o chemare la resacralizare şi la o masă de
părtăşie cu Domnul şi în cinstea Domnului (Leviticul 23, 23-25).„Cu glasul unei trâmbiţe”...
„la cea din urmă trâmbiță”, sunt doar două expresii ale Apostolului Pavel care fac aluzie la
ziua Domnului şi a unui început nou întru slavă101.

99
Dr. Vasile Tarnavschi, op. cit., p. 606.
100
Ibidem, p. 607.
101
Ibidem.

57
d) Ziua ispăşirii
Avea conotaţie deosebită şi era serbată în luna a VII-a, ziua a 10-a. Aceasta era o zi
marcată de post, smerire şi multă plecăciune (Leviticul 23, 26-32). În această zi, Marele Preot
făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul dat lui Azazel era alungat în pustie
(Leviticul 16). „oricine nu se va smeri, va fi nimicit din popor” (Leviticul 26, 29)102.
În planul mesianic, sărbătoarea marchează ziua în care Dumnezeu va face judecată
copiiilor Săi şi-i va curăţi de vinovăţia lor. Va fi o zi de păreri de rău, de mare smerire şi de
adâncă tristeţe (Zaharia 12, 10-14; 13, 1-9; 14, 1-7).

e) Sărbătoarea Corturilor
Avea o conotaţie istorică aparte şi anume primirea Legii ea era o aducere aminte a
rătăcirii prin pustiu până la pământul făgăduinţei şi se ţinea în luna a VII-a, ziua a 15-a.
Sărbătoarea comemora călătoria evreilor timp de 40 de ani prin pustie înainte de intrarea în
Canaan (Leviticul 26, 33-36; Deuteronomul 16, 13-17). Istoricul evreu Iosif Flavius o
numeşte „cea mai mare şi cea mai sfântă dintre toate sărbătorile evreieşti”. Timp de şapte zile,
toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi
şi pânză, „pentru că urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în
corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului” (Leviticul 23, 42).
Domnul Iisus a participat şi El la sărbătoarea corturilor (Ioan 7, 2; 8, 52), dar
simbolistica comemorării se va împlini atunci când Domnul va locui alături de poporul Său
(Zaharia 14, 9-21; Isaia 11, 2-9).
În afara acestor sărbători mari, evreii au mai primit de-a lungul istoriei câteva zile de
aducere aminte:

1. Ziua de Sabat
Este cea mai însemnată, ţinută săptămânal cu multă rigurozitate. Cea de a şaptea zi,
pusă de o parte de Dumnezeu la sfârşitul creaţiei (Facerea 2, 1-3), dar nesărbătorită până în
perioada exodului (Ieşirea 16, 23), este şi ea menţionată în lista sărbătorilor evreieşti
(Leviticul 23, 1-3). Ziua comemorează atât odihna Domnului, cât şi ieşirea din robia
egipteană (Deuteronomul 5, 12-15). Ea este un semn între Dumnezeu şi poporul ales Israel
(Ieşirea 31, 17; Iezechiel 20, 12-20)103.

102
Samuel J. Schultz, op. cit., p. 87.
103
Cf. Maurice Cocagnac, Simbolurile Biblice, Lexic Teologic, Traducere din franceză de Mihaela Slăvescu,
Editura Humanitas, 1997, p. 266.

58
Orice lucrare trebuia evitată între cele două apusuri de soare (Ieşirea 20, 12-13;
Neemia 13, 15-22). Era interzisă aprinderea focului (Ieşirea 35, 3) sau adunarea de vreascuri
(Ieşirea 15, 32-33). Fiecare trebuia să rămână acasă (Ieşirea 16, 29; Leviticul 23, 3), iar
deplasările trebuiau reduse la minimum (Fapte 1, 12)104.

2. Anul sabatic
Face parte din ciclul sărbătorilor sabatice, are loc o data la 7 ani. Un Sabat de odihnă
pentru pământ (Ieşirea 23, 10-12; Leviticul 25, 1-7; Deuteronomul 15, 1). Orice lucrare
agricolă era interzisă. Poporul trebuia să trăiască din ce dădea de la sine pământul.

3. Anul Jubiliar
Supranumit și anul de veselie (Leviticul 25, 8-55), acest an venea după şapte ani
sabatici, o singură dată la cincizeci de ani. În acest an, datoriile erau iertate, robii erau
eliberaţi, iar pământul vândut şi cumpărat se întorcea automat în sânul seminţiei din care
făcuse iniţial parte, în felul acesta, anul de veselie servea ca reper pentru preţurile cu care se
vindeau şi se cumpărau pământuri şi robi. În realitate, se cumpără numai dreptul de folosire
până la anul de veselie.
În sfârşit, două sărbători de sorginte neomozaică cu semnificaţie istorică şi patriotică
sunt Sărbătoarea Purim şi Hanuca, sărbătoarea luminilor.
Aceasta este o sărbătoare a bucuriei pentru felul minunat în care Dumnezeu i-a
scăpat pe evrei de planurile ucigaşe ale lui Haman, duşmanul lui Mardoheu. Evenimentul s-a
petrecut în capitala Susa şi este redat în cartea Esterei105.
Sărbătoarea luminilor numită şi Hanuca este o altă sărbătoare postexilică. Această
sărbătoare comemorează resacralizarea Templului, după victoria lui Iuda Macabeul asupra
ocupanţilor greci seleucizi (1 Macabei 4, 41-49; 2 Macabei 10, 6-8). Timp de trei ani de zile,
cultul sau închinarea oficială fusese întreruptă şi regele Antioh Epifanes spurcase Templul106.
Sărbătoarea începe pe 25 Kişlev (Decembrie) prin aprinderea unei lumânări şi ţine
opt zile. În fiecare zi se aprinde încă o lumânare, ajungându-se în final la un total de opt
lumânări107.

104
Ibidem, p. 267.
105
Magist. Dumitru Abrudan, Sărbătorile Postexilice ale Evreilor, în „Studii Teologice”, Seria II, Anul XIV, Nr.
7-8, Iulie Auguat, 1962, p. 490.
106
Ibidem, p. 495.
107
Ibidem, p. 496.

59
Prin intermediul sărbătorilor şi anilor prăznuiţi, israeliţilor li se amintea că erau
poporul sfânt și binecuvântat al lui Dumnezeu. În legămîntul încheiat de Israel la Muntele
Sinai, respectarea sărbătorilor stabilite era o parte a îndatoririlor lor (Ieşire 20-24).
Dumnezeu care a ales pe Israel din rândul celorlalte popoare şi l-a rezervat pentru
Sine i-a cerut ca din timpul său, consacrat în cea mai mare parte ocupaţiilor sale pământeşti,
să închine câteva zile lui Iahve. Altfel zis să le sfinţească pentru Domnul, să le consacre Lui.
De fapt întreg timpul este al lui Dumnezeu dar a fost dăruit şi omului o parte pentru a se
împlini în el după cum exclamă psalmistul: „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai
întocmit lumina şi soarele, vara şi primăvara, Tu le-ai zidit” (Psalm 73, 17-18). De aici reiese
marea importanţă pe care poporul lui Israel o atribuia cultului divin public şi manifestării lui
în special în zilele de sărbătoare amintite.

III.3. Acte simbolice şi ritualice ce însoţesc binecuvântarea

Am observat că anumite aspecte şi ritualuri ale cultului erau însoţite de


binecuvântare. Vom prezenta pe larg o formă mai specială de binecuvântare, cea care se
oferea prin ungere. De asemenea întâlnim şi alte materii de consacrare şi binecuvântare ca de
exemplu tămâia şi sarea. Cei care primeau această binecuvântare specială, prin ungere, erau
liderii politici sau religioşi iar materia prin care se dădea aceasta era untdelemnul.
Untdelemnul nu este numai un produs alimentar. El are un rol deosebit, folosit fiind
deopotrivă în medicină şi parfumerie. În plus, întrebuinţarea lui sacră îi oferă o amplă
semnificaţie simbolică. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne oferă numeroase exemple
ale valorii material-spirituale pe care o are untdelemnul în viaţa noastră.
Untdelemnul în Vechiul Testament se aducea la altar, Domnului, ca ofrandă de jertfă,
pe lângă pâine şi vin (Lev. 2, 2). Cu untdelemn erau unşi arhiereii, profeţii şi regii, închipuind
prin aceasta milostivirea şi îndurarea lui Dumnezeu (I Regi 10, 1; 16, 13; III Regi 19, 16; IV
Regi 9, 3). În multe pasaje ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, untdelemnul apare ca
simbol al binecuvântării lui Dumnezeu, al păcii, al puterii, al tăriei şi al biruinţei (Fac. 8, 11; I
Regi 10, 1; III Regi 1, 45). În scrierile profetice şi în parabola samarineanului milostiv,
untdelemnul este înfăţişat ca mijloc vindecător (Isaia 1, 9; Luca 10, 34) iar în pilda celor 10
fecioare este simbolul înţelepciunii şi al faptelor milei trupeşti şi sufleteşti.
Jertfa de mâncare trebuia să fie din făină curată, amestecată cu untdelemn şi tămâie,
necoaptă. Dacă se aducea o jertfă de mâncare coaptă, ea putea fi coaptă în cuptor, în tigaie sau

60
pe grătar, iar în acest caz jertfa trebuia să fie frământată cu untdelemn, să fie nedospită, fără
aluat sau miere şi întotdeauna să fie cu sare (sarea "este semnul legământului Dumnezeului
tău"- Lev. 2, 13). Preotul trebuia să ardă o parte ca aducere aminte şi trebuia să păstreze restul
ca un lucru prea sfânt. Dacă jertfa de mâncare era din cele dintâi roade, ea trebuia să fie din
boabe noi, o parte din boabe trebuiau prăjite, iar cealaltă parte pisată şi amestecată cu
untdelemn şi tămâie.
Prin toate jertfele, Dumnezeu a vrut să transmită un mesaj israeliţilor. Este important
să reţinem că făina putea fi adusă şi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor, atunci când cineva era
din cale afară de sărac. Dar la acesta precizează să nu pui untdelemn pe ea şi nici să nu o
amesteci cu tămâie. Prin acesta înţelegem ca undelemnul şi tămâia aveau semnificaţi speciale.
Este suficient să întoarcem doar câteva pagini în Levitic şi vedem că untdelemnul este semnul
punerii deoparte pentru Dumnezeu, semnul Împuternicirii divine108.
Atât Aaron şi fiii săi, cât şi întregul cort au fost sfinţiţi prin ungere cu untdelemn
(Lev. 8, 1-13). Iar atunci când Nadab şi Abihu au murit înaintea Domnului pentru păcatul lor,
Moise s-a adresat lui Aaron: „Să nu ieşiţi din uşa cortului întâlnirii, ca să nu muriţi; căci
untdelemnul ungerii Domnului este peste voi” (Lev. 10, 7). Această împuternicire specială,
simbolizată prin ungerea cu untdelemn, o făcea de fapt Duhul lui Dumnezeu109.
În Întreaga Scriptură, untdelemnul este simbolul prezenţei Duhului Sfânt. (Fapte
10,38) Însă atunci când în sărăcia lui, israelitul aducea ca jertfă pentru păcat „a zecea parte din
totalul făinii”, el nu avea voie să adauge untdelemn. Iar lipsa untdelemnului arăta că, prin
păcat, legământul a fost călcat şi deci relaţia cu Dumnezeu era ruptă. Deci prezenţa
undelemnului în jertfa de mâncare era atât o celebrare a prezenţei lui Dumnezeu şi a
legământului în care Dumnezeu îl invitase pe cel ce aducea, cât şi o specială punere deoparte
a acestuia pentru Dumnezeu. Acest adevăr este subliniat şi de prezenţa sării care nu trebuia să
lipsească de pe jertfa de mâncare, sare care era semnul Legământului cu Dumnezeu.
Tămâia, în schimb, este strâns legată de slujba celui care a fost uns în preoţie şi, deci,
acceptat în prezenta lui Dumnezeu. Nu la întâmplare, altarul pentru tămâie este aşezat imediat
în fata chivotului, dincoace de perdeaua din lăuntru. În Biblie, tămâia mai este menţionată
alături de rugăciunea celor din poporul lui Dumnezeu, aşa cum vedem în cartea Apocalipsei,

108
Conf. Dr. pr. Petre Semen, Arheologia bilică în actulitate, Editura Trinitas, Iaşi, 1997, p. 77.
109
Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie liturgică şi de educaţie religioasă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 154.

61
atunci când Ioan este dus în prezenţa lui Dumnezeu, în acel cort ceresc după al cărui chip a
fost făcut cortul Întâlnirii din pustie (Apoc. 8, 1-4)110.
Deci untdelemnul, tămâia şi sarea sunt legate de celebrarea prezentei lui Dumnezeu,
precum şi de libertatea intrării noastre în prezenţa Lui şi de consacrarea noastră în slujba Lui.
Regele era, prin excelenţă, „cel uns", iar Inițiatorul ungerii era Însuşi Iahve, fapt
pentru care regele se numea şi "unsul lui Iahve" (cf. I Regi 24, 7, 11; 26, 9, 11, 16, 23). Un
element important din consacrarea regelui era tocmai ungerea. Saul este uns de profetul
Samuel în numele lui Iahve: „Atunci, luând Samuel vasul cel cu untdelemn, a turnat pe capul
lui Saul şi l-a sărutat, zicând: Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei
domni peste poporul Domnului" (I Regi 10, 1). Episodul se repetă şi cu David, peste care se
coboară imediat Duhul lui Dumnezeu ca semn al ungerii: „Şi a luat Samuel cornul cu mir şi l-
a uns în mijlocul fraţilor lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi
după aceea” (16, 13)111.
Solomon este uns de preotul Ţadoc: „Şi a luat preotul Ţadoc cornul cu untdelemn
sfinţit din cort şi a uns pe Solomon. Şi s-a sunat din trâmbiţe şi tot poporul a strigat: Trăiască
regele Solomon!” (III Regi 1, 39). Fiul regelui este uns de întregul popor în frunte cu preotul
Iehoiada: „Apoi au scos pe fiul regelui, au pus pe capul lui coroana şi podoabele regeşti şi
astfel l-au uns şi l-au făcut rege, bătând din palme şi strigând: „Trăiască regele!” (IV Regi 11,
12). Totuşi, atât profetul, preotul, cât şi poporul acţionează în numele lui Iahve, Căruia Îi
aparţine de fapt ungerea.
Legătura ritualului ungerii cu demnitatea regală este atât de strânsă, încât în multe
cazuri regele este numit pur şi simplu „unsul lui Iahve"112.
Ritualul în sine nu este specific Israelului antic. În Egipt demnitarii erau investiţi prin
ungere, iar hitiţii şi sirienii practicau ungerea regilor.
S-a sugerat chiar că originea ungerii regelui este una cât se poate de banală. În
Antichitate, din cauza igienei precare existau multe probleme de sănătate, o plagă foarte
răspândită fiind infestarea cu păduchi, aşa cum atestă şi săpăturile arheologice în urma cărora
s-a găsit un pieptăn fin cu capete pline de ouă de paraziţi încă lipite de dinţi. Cel mai vechi
astfel de vestigiu provine din peştera Nahal Hemar din sudul Iudeii, datând din jurul anului
7000 î.Hr. Ungerea părului capului cu ulei era, pe lângă pieptănare, o altă posibilitate de
despăduchere, pentru că părul devine impermeabil, împiedicând pătrunderea aerului şi

110
Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologia bilică în actulitate, ed. cit., p. 78.
111
Lect. Dr. Alexandru Mihăilă, Mesia şi ungerea cu ulei, Ziarul Lumina, Joi 05 August 2010.
112
Ibidem.

62
provocând sufocarea păduchilor. Însă uleiul de măsline era utilizat în general în alimentaţie,
de aceea doar cei bogaţi îşi permiteau să-l folosească şi în igiena personală113. Ungerea devine
astfel un simbol al aristocraţiei, ajungând în final, aşa cum am văzut, ritualul prin excelenţă
regal.
Dar în perioada exilică şi postexilică, atunci când monarhia israelită nu mai exista,
termenul a suferit o mutaţie. Pe de o parte, Deutero-Isaia (ucenicul din şcoala lui Isaia care a
editat şi a adăugat profeţiile) îl aplică plin de curaj chiar unui monarh străin, care însă
stăpânea şi peste teritoriul israelit, regele persan Cirus II: "Aşa zice Domnul unsului Său
(meşiho) Cirus, pe care îl ţine de mâna lui cea dreaptă, ca să doboare neamurile înaintea lui şi
ca să dezlege cingătorile regilor, să deschidă porţile înaintea lui şi ca ele să nu mai fie închise:
„Eu voi merge înaintea ta..." (Isaia 45, 1)114.
Pe de altă parte, termenul maşiah va fi pur şi simplu transferat unei alte instituţii. De
altfel, primele ocurenţe ale cuvântului în Vechiul Testament, cele din Levitic atestă tocmai
această transformare. Ea poate fi încă decelată în Zaharia 4. În viziunea profetului,
candelabrul de aur ce simboliza prezenţa divină este flancat de doi măslini, reprezentându-i
după tâlcuirea îngerului pe "cei doi fii unşi, care stau înaintea Domnului a tot pământul"
(Zaharia 4, 14). Totuşi, aici încă nu este folosit termenul maşiah pentru cei doi, ci o
construcţie idiomatică, în original "fiii untdelemnului"115.
Aceasta înseamnă însă că deja, pe lângă funcţia străveche a regelui, care acum nu
mai avea nici o valoare practică, apare şi o dublură a acesteia. Preoţia ajunge de fapt să
contrabalanseze şi apoi chiar să înlocuiască regalitatea, preluând o bună parte din simbolismul
ideologiei regale. Acum marele preot îşi asumă prerogativele regale, în special denumirea de
maşiah, uns. Este exact ceea ce observăm în Levitic 4, 3, 5, 16; 6, 15, unde apare termenul
dublu "preotul uns", "preotul mesia", în Biblia sinodală "preotul miruit")116.
Așadar, ungerea devine practica prin care omul este investit în mod vădit cu semnul
cinstirii în fața lui Dumnezeu, fiind al Său, cât și în fața oamenilor pentru prezența Duhului în
acea persoană.

113
Philip J. King, Lawrence E. Stager, Life in Biblical Israel, Westminster John Knox Press, Louisville, 2001,
pp. 74-75, apud Lect. Dr. Alexandru Mihăilă, Mesia şi ungerea cu ulei, art. cit.
114
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române., Sibiu, 2002, p. 176.
115
Ibidem, p. 177.
116
Ibidem.

63
Capitolul al IV-lea:
Receptarea binecuvântărilor biblice în cultul creștin

IV.1. Binecuvântarea în Noul Testament și la Sfinții Părinți ai Bisericii

În Noul Testament, prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu s-a îndepărtat
blestemul cel vechi şi ne-a venit binecuvântarea.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că venirea în viaţa noastră a binecuvântării şi
blestemului ţin de propriile noastre alegeri. De aceea, spune el, nu condiţiile vieţii omeneşti şi
greutăţile sau bunăstarea condiţionează aceste stări, ci reaua întrebuinţare a libertăţii: ,,De
altfel, dacă strâmtoarea pricinuită de încercări şi de sărăcie ar fi pricina blestemelor, ar trebui
ca toţi cei săraci să blesteme; dar nu este aşa, căci mulţi oameni care trăiesc în cea mai neagră
sărăcie mulţumesc necontenit lui Dumnezeu, iar alţii, bogaţii şi chefliii, nu mai contenesc cu
blestemul. Prin urmare, nu firea lucrurilor, ci voinţa noastră face şi una şi alta.”117
De aceea este bine să cunoaştem aceste situaţii şi să cunoaştem ce spun Părinţii
Bisericii în legătură cu ele pentru a ne uşura conştiinţa şi cunoştinţa dar mai ales pentru că
acelaşi Părinte al Bisericii precizează că ne atragem vină şi dacă nu cercetăm şi nu luăm
aminte la povaţa cea bună a Bisericii: „Să nu spunem, dar, că sărăcia, boala şi mulţimea de
nenorociri ne silesc să blestemăm. Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci nesocotinţa; nu
mulţimea de nenorociri, ci lipsa evlaviei duce la blestem şi la păcat pe cei ce nu iau
aminte”118.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu e şi binecuvântare şi blestem; binecuvântare pentru
om şi blestem pentru păcat. Căci ceea ce e blestem pentru păcat, e binecuvântare pentru om.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „două blesteme aveam eu: unul era rodul
voinţei mele, adică păcatul, prin care sămânţa roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii,
căzuse în pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele.
Moartea aceasta a împins firea cu sila şi fără să vrea acolo unde se semănase mişcarea voinţei
mele de bunăvoie. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul
cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe
cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. Şi aşa blestemul Dumnezeului meu
s-a făcut blestem şi moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele

117
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, cuvântul III, în vol. „Despre soartă şi Providenţă şi alte
omilii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 85.
118
Ibidem, p. 86.

64
nedreptăţii; dar totodată s-a făcut binecuvântare a dreptăţii dumnezeieşti prin împlinirea
poruncilor, şi viaţă fără de sfârşit”119. Comentând acest pasaj din Filocalie, Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae ne spune: „numirea de binecuvântare şi blestem se referă aici la întruparea
Domnului, pentru că se referă mai întâi la durerea şi la moartea adusă peste fire în urma
păcatului lui Adam cu voia. Durerea şi moartea aceasta erau un blestem pentru păcat, ba într-
un anumit sens şi pentru firea omenească. Dar rostul lor era să fie mai ales o binecuvântare
pentru fire, întrucât îl îndemnau pe om să se oprească de la păcatul cu voia. Blestemul acesta
al doilea l-a luat Fiul lui Dumnezeu asupra Sa prin întrupare, scăpându-ne pe noi de apăsare
lui. El s-a făcut blestem în locul nostru, făcându-ni-se însă tocmai prin aceasta
binecuvântare”120.
Exemplificăm cu câteva pasaje biblice noutestamentare şi evidenţiem sensurile celor
doi termeni în contextul în care au fost utilizaţi.
Prima binecuvântare o dă îngerul Fecioarei când vesteşte acesteia alegerea sa ca vas
ales şi bineplăcut lui Dumnezeu pentru ca din ea să se nască „unsul” şi binecuvântarea
întregului neam omenesc.
Evenimentul Bunei-Vestiri, sau al mesajului divin transmis de îngerul Gavriil
Fecioarei Maria, cuprinde cinci elemente constitutive: închinăciunea îngerului: „Bucură-te
ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântata eşti tu între femei” (Luca 1, 28),
vestea adusă: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Luca
1, 31), nedumerirea Fecioarei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca
1, 34), confirmarea asistenţei divine în procesul zămislirii pruncului: „Duhul Sfânt se va
pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va
naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35) şi acceptarea mesajului: „Fie
mie după cuvântul tău! ” (Luca 1, 38).
Decizia aceasta, în întregime, aparține Fecioarei Maria: „Fie mie după cuvântul tău”
(Luca 1, 38). Iar acest act de asumare a voii divine a restabilit omul în ascultare jertfitoare faţă
de Dumnezeu121.
Îngerul prezintă profeţia din Isaia 7, 14, cu mici modificări, iar numele copilului
„Iisus” precizează misiunea sa: „Domnul salvează, mântuieşte”. Acest nume exprimă
misiunea lui Mesia, urmând expresiei profetului Sofonie: „Domnul Dumnezeul tău este în

119
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, vol. III, Editura Apologeticum, 2005, p. 334.
120
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Nota 444, Ibidem, p. 335.
121
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan Sibiu,
Sibiu, 1991, p. 16.

65
mijlocul tău ca un izbăvitor puternic” (Sofonie 3, 17). Aceasta este binecuvântarea făgăduită
lui Adam care prin neascultare luase asupra sa blestemul care va fi în întregul neam omenesc
până la venirea lui Mesia.
O altă binecuvântare a Sfintei Fecioare Maria o aflăm din cuvintele Elisabetei: “Şi în
acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui
Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea
Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a
strigat şi a zis: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău”
(Luca 1, 39-42).
Elisabeta este prezentată alături de Fecioara Maria, de către Sfântul Evanghelist
Luca, dar se află în inferioritate „în umbra Mariei, pentru a pregăti raportul dintre Ioan şi
Iisus”. Elisabeta rosteşte o dublă „binecuvântare”, prin care numeşte pe Maria „Maica
Domnului Meu” şi o fericeşte pentru că a răspuns prin credinţa sa împlinitoare a cuvintelor
îngerului, acceptând să se nască din trupul ei Fiul lui Dumnezeu.
„Binecuvântată între femei” este un superlativ formulat în manieră semitică întâlnit
în numeroase binecuvântări ale Vechiului Testament: „Binecuvântată să fie între femei Iaela,
femeia lui Heber Cheneul! Binecuvântată fie între femeile ţării” (Judecători 5, 24); „Mărită să
fii tu, fiică, de Dumnezeu cel preaînalt, înaintea tuturor femeilor de pe pământ, şi preaslăvit să
fie Domnul Dumnezeu...” (Iudit 13,17), pentru a sublinia starea femeii care aduce pe lume un
copil deosebit de rege şi profet. Aceleaşi cuvinte sunt rostite de o femeie din mulţime la
adresa Mariei în Luca 11, 27 „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe
care i-ai supt!”. Prin naşterea Domnului, Maria depăşeşte ca valoare pe celelalte femei ea
devină Născătoare de Dumnezeu şi calea prin care vine binecuvântarea întregului neam
omenesc.
Rugăciunea Arhiereului Zaharia este o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru
binecuvântarea casei lui prin naşterea profetului Ioan, dar şi pentru cercetarea lui Israel de
către Dumnezeu care trimite prin Ioan înainte mergătorul lui Mesia: „Şi Zaharia, tatăl lui, s-a
umplut de Duh Sfânt şi a proorocit, zicând: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel,
că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa
lui David, slujitorul Său, precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac; mântuire de
vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi. Şi să facă milă cu părinţii noştri,
ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt; de jurământul cu care S-ajurat către
Avraam, părintele nostru, ca, fiind izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică, să-
I slujim în sfinţenie şi în dreptate, înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre. Iar tu,

66
pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să
găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin
milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să
lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe
calea păcii” (Luca 1, 67-79).
Preotul Zaharia a revenit la slujirea din care căzuse prin necredinţa sa, nepronunţând
numele pruncului Său, pe care îl scrisese pe tăbliţă, ci pe cel al lui Dumnezeu, printr-o
rugăciune de preamărire, străbătută de un puternic accent profetic şi etnic. În cântare, Zaharia
recunoaşte că este deja depăşit de lucrarea profetică ce se lucrează în persoana lui Ioan ca
„profet al Celui Preaînalt”122.
Cântarea lui Zaharia poartă numele în literatura de specialitate Benedictus. Acest
nume este preluat din traducerea latină a primului cuvânt din imnul preotului Zaharia, fiind
exprimat în limba română prin “Binecuvântat este Dumnezeu”.
Binecuvântarea lui Zaharia preamăreşte „Legământul” sfânt, dar nu pe cel încheiat la
muntele Sinai şi codificat în Lege, despre care nu face deloc amintire, ci de făgăduinţa făcută
lui Avraam, în calitate de părinte al neamului său, de Dumnezeu. Astfel, prin vocea lui
Zaharia, Dumnezeu introduce pe Ioan în miezul tainei Legământului, ca profet care împlineşte
profeţia lui Maleahi, amintită de cuvintele îngerului Gavriil în templu „Şi va merge înaintea
Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei
neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit” (Luca 1,
17).
Rugăciunea Arhiereului Zaharia începe cu o adresare şi o binecuvântare faţă de
milostivirea lui Dumnezeu de a face cercetare poporului său: „Binecuvântat este Domnul
Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său” (Luca 1, 68).
Manifestarea profetică a lui Zaharia ia forma unei cântări, introdusă de formula-
rugăciune: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu”. Această formulă este des întâlnită în
psalmii lui David „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel din veac şi până în veac.
Amin. Amin” (Psalmi 40, 13) iar o formulă aproape identică celei rostite de Zaharia o găsim
în cartea I a Cronicilor „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel din veac în veac!" Şi
tot poporul a zis: "Amin! Aliluia!” (I Paralipomena 16, 36), deşi este folosită la încheierea
unei laude aduse lui Iahve, sau când este folosită de David cu prilejul întronării lui Solomon:
„Şi a zis regele aşa: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, Care a făcut să fie

Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, Studiul Noului Testament, suport de curs semestrul I, Universitatea „Al. I.
122

Cuza” din Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Iaşi, p. 104.

67
astăzi din sămânţa mea un urmaş pe tronul meu şi să văd cu ochii mei aceasta!” (III Regi 1,
48).
Într-un mod aparte este exprimată binecuvântarea întreg neamului omenesc prin
venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi prin întreaga lui operă mântuitoare. El vine să ridice
blestemul lui Adam şi ca în numele Său să primim binecuvântarea lui Dumnezeu. Potrivit
planului divin de mântuire a lumii, omenirea trebuia pregătită un timp mai îndelungat pentru
venirea Mântuitorului, pentru ca ea, ajungând la cunoştiinţa păcătoşeniei şi a decăderii, să
dorească sosirea Acestuia. Această pregătire s-a făcut pe două căi, şi anume una pozitivă, prin
Revelaţia supranaturală, prin care li s-a descoperit oamenilor din timp că va veni un Izbăvitor
care să-i scape de sub povara păcatului; de asemenea, prin una negativă, datorită greutăţilor,
necazurilor şi suferinţelor îndurate de oameni, care au potenţat în ei dorinţa după un
mântuitor123.
Pregătirea a durat mii de ani, ea ajungând încă din momentul în care Dumnezeu a
pronunţat pedeapsa protopărinţilor noştri, căci atunci El le-a dat şi nădejdea mângâietoare
despre venirea Mântuitorului, adică a unui Răscumpărător care să-i slobodească din starea în
care se aflau. Aceasta este cea dintâi veste bună (protoevanghelia) pe care Dumnezeu o dă
protopărinţilor cu privire la Cel Care va zdrobi capul şarpelui prin care a venit răul în lume:
„Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceea va zdrobi capul
tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15)124.
Nădejdea venirii unui Mântuitor a fost mereu prezentă în conştiinţa oamenilor, ea
odrăslind încă în cugetul protopărinţilor, căci ei înşişi credeau că Mântuitorul va veni curând.
Astfel, când Eva a dobândit primul ei fiu, Cain, nume care înseamnă „dobândire, câştig”, ea a
crezut că acesta va fi răscumpărătorul făgăduit. La fel, când i s-a născut Abel, nume ce
înseamnă o altă „sămânţă”, de asemenea ea a crezut că acela va fi răscumpărătorul care s-a
născut din sămânţa ei. Tot astfel, în şirul urmaşilor lui Adam până la potop, s-a menţinut
nădejdea că Răscumpărătorul nu va întârzia să vină. Astfel, Lameh a crezut că fiul său cel
întâi născut, Noe, nume de înseamnă „linişte, mângâiere”, va face ca oamenii „să se
odihnească de lucrurile lor şi de osteneala mâinilor şi de pământul blestemat de Dumnezeu”
(Fc. 5, 29). Însuşi Noe, cel prin care neamul omenesc a fost salvat de la dezastrul potopului, a
crezut că primul său fiu, Sem, va fi răscumpărătorul făgăduit.

123
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, ediţia a treia, tipărită cu
binecuvântarea IPS Bartolomeu Arhiepiscopul Clujului, Editura Renaşterea, Cluj 2000, p. 189.
124
Ibidem.

68
În relatarea naşterii Domnului în Evanghelia Sfântului Matei avem prezenţa
binecuvântării divine prin venirea în lume a lui Mesia. Istoria lui Moise revine în centrul
atenţiei, când crudul rege (Faraon-Irod) încearcă să ucidă toţi pruncii de parte bărbătească
(Evreii în Egipt-Betleem); doar unul scăpând (Moise-Iisus), şi care devine, astfel, salvatorul
poporului său. Chiar şi episodul ”magilor” contribuie la realizarea paralelismului dintre Moise
şi Iisus: Când Moise conduce poporul prin pustie, regele Balak îl convoacă pe vrăjitorul
Valaam (pe care Filon îl numeste ”magos”) să blesteme pe israeliţi125. În loc să pronunţe
blestemul, el vede steaua regelui David răsărind (Numeri 24, 17) pentru aceasta îi
binecuvintează pe fii lui Israel, aşa cum prin Pruncul Iisus se vor binecuvânta toate neamurile
pământului.
Fundalul Vechiului Testament în argumentarea episoadelor relatate, pregătesc
apariţia în public a lui Iisus, a Noului Rege mesianic din neamul lui David, Unicul fiu al lui
Dumnezeu, care va veni din Galileea pentru a fi botezat de Ioan, în Iordan şi a deschide poarta
de intrare în noua Sa împărăţie tuturor acelora care vor crede în El.
Despre nici un alt învăţător nu s-a spus vreodată „niciodată n-a vorbit om ca Omul
Acesta” (Ioan 7, 46).
Această exprimare surprinsă de evanghelist pe buzele unor slujbaşi simpli, trimişi de
farisei să-L prindă pe Iisus şi să-L aducă legat, reprezintă punctul de plecare al demersului pe
cât de plăcut, pe atât de dificil de a pătrunde în tainele oratoriei divino-umane a Mântuitorului.
Slujbaşii s-au întors cu mâinile goale tocmai pentru faptul că au rămas fascinaţi de verbul unui
învăţător, pe care-L catalogaseră iniţial un „agitator oarecare”126.
Prin cuvintele Sale El ne-a lăsat adevăratul sens pe care trebuie să-l aibă
binecuvântarea şi blestemul în viziunea nouă, creştină: „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe
aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc...” (Matei 5, 43-44). După cuvintele Mântuitorului blestemul nu
trebuie să existe între creştini, iar singurul mod de a ne raporta la el şi a-i răspunde este
binecuvântarea. Aici este văzută marea poruncă a iubirii care se întinde şi asupra vrajmaşilor:
„binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă”.
Numele Mântuitorului arată prin etimologia sa Binecuvântarea lui Dumnezeu. Unsul
lui Dumnezeu este şi un act văzut al primirii binecuvântării în Vechiul Testament. În vremea
regilor, aceştia erau unşi şi investiţi astfel în funcţie de către prooroci, astfel primind

125
Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, op. cit., p. 75.
126
Pr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Editura Universităşii din Bucureşti, Bucureşti 2001, p. 43.

69
binecuvântarea lui Iahve. Hristos este Mesia, adică Unsul lui Dumnezeu prin care noi primim
binecuvântarea lui Dumnezeu şi dobândim Mântuirea. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul este
numit "Iisus Hristos”. Iisus este numele propriu, în vreme ce Hristos e un titlu care se referă la
originea şi misiunea Sa.
Iisus Hristos este nume stabilit în Noul Testament, inclus în cea dintâi mărturisire de
credinţă creştină (Fil. 2, 5) pentru a recunoaşte pe Iisus din Nazaret ca Mesia, Fiul lui
Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul: "Şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu
Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul." (Fil. 2, 11)127.
Iisus, numele Lui propriu (Mt. 1, 21, 25; Lc. 1, 31) care este forma greacă a lui Ioshua
(Lc. 2, 21) ce înseamnă în ebraică "Domnul este mântuirea" sau "Mântuitorul" (Is. 61, 11) şi
în greceşte, "cel care vindeca", I se dă la prezentarea la templu de către mama Sa, Fecioara
Maria, potrivit unei făgăduinţe divine: "Ea va naşte Fiu şi-I vei pune numele Iisus, pentru că
El va mântui pe poporul Său de păcate" (Mt. 1, 21).
Pentru a-L distinge de alţii cu acelaşi nume, se recurge la o indicaţie geografică: Iisus
din Nazaretul Galileii (Mt. 21, 11; Mc. 1, 9), Iisus din Nazaret (In 1, 45; 18, 5, 7; Fapte 2, 22,
32, 36), sau Iisus Nazarineanul (Mc. 1, 24; 10, 47; Lc. 24,19). Prin "acest Iisus", apostolii
indică pur şi simplu persoana istorică a Celui ce le-a fost învăţător, în calitatea lor de
contemporani, discipoli şi martori autentici de la început (I In 1,1; Fapte 8, 35; 13, 23, 33; 19,
4)128.
Echivalentul cuvântului ebraic Messiah care înseamnă "unsul lui Dumnezeu" Mesia,
nu e un nume propriu, ci un titlu care se referă la originea şi misiunea divină a lui Iisus, în
special la slujirea Sa de preot (Hristos apare în Noul Testament de 529 ori dintre care, de 379
ori în epistolele pauline).
În Vechiul Testament, regii lui Israel şi arhiereii erau supuşi ritualului ungerii cu
untdelemn sfinţit atunci când primeau funcţiile respective, şi de aceea se numeau "unşii
Domnului" (Zah. 4, 14).
Într-un sens mai general, "Mesia-Unsul" este cel Căruia Dumnezeu I-a încredinţat
misiunea de a elibera pe poporul ales, şi pe Care evreii îl aşteptau la sfârşitul timpului (Sfântul

127
Pr. Prof. Dr. Nicolae Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Pr. Prof. Dr. Liviu
Munteanu, Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucreşti, 1983, p. 61.
128
Ibidem, p. 63.

70
Chiril al Ierusalimului spune că, în multe privinţe, Iosua al lui Navi a fost tipul lui Iisus
Hristos - (Cateheza X, 11)129.
În mărturisirea sa din Cezareea, Simon Petru a recunoscut pe Mesia-Hristos în Iosua-
Iisus din Nazaret: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Mt. 16, 16). Iisus însuşi
Se identifică cu "Unsul Domnului" Mesia, pe Care Duhul Domnului L-a uns să
propovăduiască mântuirea (Lc. 4, 18; Fapte 4, 26-27), a fost trimis de sinedriu la Pilat cu
acuzaţia că El Se pretinde Mesia şi a fost răstignit ca Mesia, "Hristos, regele lui Israel" (Mc.
15, 32)130.
În cuvintele Domnului Hristos din Sfintele Evanghelii nu sunt folosite blestemele
întrucât El este Cel care binecuvintează şi sfinţeşte pe cei care cu credinţă aleargă la El.
Totuşi, un exemplu de blestem în Noul Testament este cel pe care Mântuitorul Hristos îl
aruncă asupra smochinului neroditor şi care după aceasta se usucă spre uimirea ucenicilor.
Consemnarea concomitentei blestemări a smochinului cu uscarea sa are rolul de a
spori miraculosul, întrucât la Matei el se usucă imediat ce este blestemat, şi nu a doua zi, ca la
Marcu (11, 20). Evenimentul se constituie şi ca unul din ultimele menite a întări convingerea
ucenicilor în mesianitatea Sa, având în vedere că urmau Patimile, iar Iisus ştia că se vor sminti
în credinţa lor faţă de El. Că episodul blestemării smochinului iese din sfera unui fapt
obişnuit, expresia unei indignări sau surprinderi umane şi că intră în domeniul mesianic de
confirmare a dumnezeirii lui Iisus, rezultă din simplul fapt că acţiunea depăşea cadrul logicii
umane. Smochinul este blestemat într-un moment când nu era vremea smochinelor, fapt
subliniat în mod expres de evanghelistul Marcu: „încă nu era vremea smochinelor” (11,
13)131.
Şi atunci, care este motivul supărării lui Iisus? Evanghelistul Matei răspunde:
„Văzând acesta ucenicii s-au minunat ... iar Iisus, răspunzând le-a zis: Adevărat grăiesc vouă:
De veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul... şi
toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă veţi primi” (Mt. 21, 20-22). Exprimarea din
Sfântul Evanghelist Marcu (11, 24) este mai profundă: „pe toate câte le cereţi rugându-vă, să
credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea„.
Cuvintele lui Iisus pun accentul pe extraordinara putere a credinţei pure, aceea care şi
realizează obiectul prin ea însăşi, fără mijlocirea sau implicarea nădejdii. În acest mod,
rugăciunea nu mai este o simplă cerere, ci devine o permanentă mulţumire. În acest sens,

129
Cf. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele,traducere Pr. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, pp. 249-259.
130
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Introducere în Noul Testament, vol. I, Editura Teofania, Sibiu, 2001, p. 123.
131
Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, op. cit., p. 105.

71
învierea lui Lazar este semnificativă: Iisus mulţumeşte Părintelui ceresc înainte de a săvârşi
minunea ca şi cum ea ar fi fost săvârşită, iar într-o rugăciune liturgică i se mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru că „ne-a dăruit împărăţia ce va să fie”. În Euharistie, actul prefacerii este
precedat, nu urmat, de mulţumire, ca şi în cântarea concomitentă „Ţie îţi mulţumim Doamne
şi ne rugăm Ţie.”132
Sfântul Apostol Pavel este şi mai explicit în exprimarea acestui adevăr afirmând că
ceea ce pentru noi este virtual, pentru Dumnezeu este real: o făgăduinţă a lui Dumnezeu
devine realitate în chiar clipa în care El a rostit-o.
Parabola scoate în evidenţă apropierea pedepsei pentru cei păcătoşi arătând totodată,
că la judecată, vor fi pedepsiţi nu numai cei care au făcut fapte vrednice de osândă, ci şi cei
care nu au făcut faptele cele bune.
Smochinul neroditor nu este de folos omului şi trebuie eliminat. Iisus mergând cu
Sfinţii Apostoli, a întâlnit în cale un smochin şi a vrut să-şi potolească foamea cu fructul lui,
dar negăsind rod, l-a blestemat şi smochinul s-a uscat pe loc: „Şi văzând un smochin chiar
lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum
înainte să nu mai fie rod în tine în veac. Şi smochinul s-a uscat îndată” (Mt. 21,19).
Eliminarea lui este făcută şi pentru că prin umbra sa, afectează plantele vecine; el absoarbe o
cantitate deosebit de mare de hrană şi astfel secătuieşte viile înconjurătoare de substanţele
necesare lor.
În parabolă, smochinul este simbolul omului lipsit de fapte bune. Tăierea lui
înseamnă osândirea omului care nu aduce roade. Pentru mântuirea sufletului, omul are nevoie
de harul divin, credinţă şi fapte bune.
Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce la rându-i o explicaţie profund filocalică la
această pildă a blestemării smochinului neroditor. El propune răspunsuri la întrebările: „Ce
înseamnă smochinul din Evanghelie, care e blestemat să se usuce fără nici un motiv întemeiat
la aparenţă? Şi ce înseamnă acea neînfrânată foame, care cere înainte de vreme roadă. Ce rost
are, în sfârşit, blestemul unui lucru fără simţire?”133.
„Aşa trebuie înţeles cuvântul: venind iarăşi, a văzut un smochin în cale, neavând
decât frunze. Adică a văzut slujirea trupească a legii, cea în umbre şi chipuri, susţinută de o
predanie nestătătoare şi vremelnică, aşezată aşa zicând în cale, constând numai din chipuri şi
rânduieli trecătoare. Şi văzând-o pe aceasta Cuvântul, împodobită pompos şi strălucitor de
învelişurile din afară ale formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi neaflând

132
Ibidem, p. 106.
133
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 84.

72
roadă dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai
acopere adevărul, înăbuşindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce-a urmat s-a arătat în fapt,
uscându-se cu totul frumuseţea legalistă ce-şi avea fiinţa numai în chipuri şi prin aceasta
stingându-se fala Iudeilor în legătură cu ea”134.
Vedem cât de profundă este explicaţia pe care marele Părinte al Bisericii o dă acestui
gest pe care Hristos îl face spre uimirea ucenicilor săi. De fapt El le arată că smochinul
preînchipuia legea fariseilor care nu aducea roade.
Tot Sfântul Maxim continuă: “Nu era vremea smochinelor“, adică timpul în care a
stăpânit peste firea omenească legea nu era vremea roadelor dreptăţii, ci vremea în care se
preînchipuiau roadele dreptăţii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc şi negrăit ce
avea să vină în viitor ca să-i mântuiască pe toţi, har la care neajungând poporul cel vechi s-a
pierdut prin necredinţă.
„Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre binele nostru, blestemând
smochinul cu folos şi uscându-l la vreme, ca pe unul ce împiedică Adevărul, fie că se înţelege
prin el predania veche a legii formelor materiale, fie părerea de sine a fariseilor care se
mândreau cu păzirea moravurilor”135.
În concluzie putem spune că după Noul Testament, binecuvântarea a venit tuturor
oamenilor prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu Care ne-a învăţat să nu blestemăm, ci
să binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă şi ne prigonesc. El singur pe cruce s-a rugat pentru
cei ce-L osândeau şi nu i-a blestemat, ci cu multă compasiune i-a privit şi s-a rugat să nu li se
considere lor acest păcat al uciderii şi batjocoririi Fiului lui Dumnezeu.

134
Ibidem, p. 85.
135
Ibidem, p. 86.

73
IV.2. Importanța Vechiului Testament pentru cultul Bisericii

În cultul iudaic, alături de cântarea psalmilor, se lectura din profeți și din Pentateuhul
lui Moise, acesta fiind împărțit în 54 de secțiuni. Însuși Mântuitorul a intrat în Sinagogă și a
citit din Lege, având vârsta corespunzătoare: „Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi,
după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească. Şi I s-a dat
cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: "Duhul
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec
pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să
slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului". Şi închizând cartea şi dând-o
slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei:
Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre.” (Luca 4, 16-21).
În cultul creștin, observăm adesea texte din Vechiul Testament care fac referire la
faptele mântuitoare pe care Dumnezeu le-a descoperit prin Lege și profeți, iar mai ales prin
venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Astfel, în cult întâlnim citirea textelor biblice în timpul
Sfintei Liturghii, ca o moștenire din Vechiul Testament, iar antifoanele cuprind unele stihuri
din psalmii 91, 92, 94. Din Vechiul Testament își au originea și unele texte din laudele
bisericești, de asemenea și unele rugăciuni aduc aminte de drepții Vechiului Testament și de
profeți. Creștinul descoperă că aceste texte au un plus de semnificație pentru că toate sunt
orientate spre Cuvântul întrupat, Care „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4) ne-a deschis nouă
ușile Împărăției.
Cultul prezentat în Vechiul Testament era adresat lui Iahve şi era un cult de adorare.
La început, cultul Vechiului Testament s-a săvârşit pe altare simple de piatră, pământ sau
lemn, apoi la Cortul Sfânt, la templul din Ierusalim şi în sinagogi.
În Vechiul Testament cultul se manifesta prin cântări ce conţineau formule de
binecuvântare atât a lui Dumnezeu cât şi a celor care veneau să aducă jerfa la Templu. Cel
care a fost supranumit, dulcele cântăreţ a lui Israel, David-fiul lui Iesei, este considerat cea
mai importantă personalitate ce a dezvoltat cultul (II Regi 23, 1).
Cultul era public şi privat. Cel public se oficia în templu, iar mai apoi şi în sinagogă.
Cultul privat sau particular, se îndeplinea de către fiecare iudeu în familia sa. Jertfa era
considerată elementul principal al cultului Vechiului Testament, ea având rostul să acopere,

74
dar mai ales să şteargă vinovăţia omului care greşeşte înaintea lui Dumnezeu136. Din
perspectiva simbolică, sacrificiul era tocmai limbă care mărturisea vinovăţia persoanei.
„Sacrificiile sângeroase erau socotite cele mai eficace în acest scop, căci prin punerea
mâinilor omului pe capul animalului jertfit, acesta avea conştiinţa că păcatele sale au fost
nimicite o dată cu jertfirea animalului”137. Aceste jertfe se subîmpărţeau în mai multe
categorii, după ocaziile cu care se aduceau şi după natura lor fiind sângeroase şi nesângeroase.
Se observă dorinţa omului de a se împăca cu Dumnezeu din mulţimea jertfelor de animale
care mărturiseau indirect acest lucru. Desigur, sângele ţapilor şi al taurilor nu putea să şteargă
păcatele. Cu timpul în Vechiul Testament, ritualul aducerii jertfelor a devenit un formalism
sever, dar fără nici un conţinut.
Templul din Ierusalim a fost cel de al doilea loc, după Cortul Sfânt, unde se
desfăşura cultul public. Aici la templu, se aducea un cult zilnic ce consta din jertfa unui miel
de un an ca holocaust, şi jertfe de faină, vin, untdelemn şi tămâie. În sâmbete şi în zilele de
sărbătoare jertfele erau mult mai sporite. Jertfele erau însoţite de rugăciuni, de cântări de
psalmi, de citirea unor stihuri alese mai dinainte din Scriptură şi de predică. Practicile
religioase folosite de iudaism în cultul sinagogii s-au dovedit a fi un element capabil să
convingă marile mase de credincioşi, nu numai câţiva cărturari. O dată cu sinagoga, sabatul
capăta caracterul unei zile de sfinţire, nu numai de repaus.
Ritualul cultic era săvârşit de persoane special investite: „Slujitorii cultului erau:
arhiereul, preoţii şi leviţii. Preoţia levitică era ereditară. Toate treptele ei se primeau de
candidați printr-o sfinţire specială. Preoţii aveau o funcţiune întreită: 1. Serviciul cultic în
(sfânta) şi lângă altar; 2. Ca mijlocitori ai poporului la Dumnezeu; 3. Ca învăţători şi
tălmăcitori ai Scripturilor.
Pentru a se face distincţie, fiecare treaptă a slujitorilor avea veşminte speciale cu care
se îmbrăca în timpul serviciului cultic. Fidelitatea şi exactitatea în împlinirea cultului public şi
particular sunt caracteristicile esenţiale ale cultului Vechiului Testament. Acestea au dus de
cele mai multe ori la formalism sec şi neplăcut lui Dumnezeu”138.
Cultul sinagogii se practică de la începutul (veac. III î. Hr.), numai în diaspora
iudaică. Mai târziu s-a practicat şi în Palestina. În sinagogi nu se aduceau jertfe sângeroase ca
la temple. Pentru a se putea săvârşi mai uşor spălările ritual ale iudeilor. De obicei sinagogile

136
Chiţu I. Viorel, Raportul dintre cultul Vechiului Testament şi cultul creştin, în „Studii Teologice”, XIII
(1961), 5-6, p. 297.
137
Dr. Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al Bucovinei, Tiparul
„Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1930, p. 519.
138
Ibidem, pp. 298-299.

75
se construiau în afara cetăţilor, pe marginea unui râu, astfel adunările de cult aveau loc
dimineaţa şi după amiaza în zile de sâmbătă şi sărbători139.
„Adunarea de dimineaţă era cea mai însemnată şi constă din următoarele, o
binecuvântare, o lectură din Lege, lectura din Profeţi, omilia, optsprezece binecuvântări
numite, rugăciunea generală (pentru toţi), rostită de unul singur, la care cu toţi răspundeau:
,,Amin”, binecuvântarea unui preot şi rugăciunea pentru popor. În după amiaza Sâmbetei se
citea doar o pericopă din Lege”140. Sfinții Apostoli împreună cu discipolii au continuat să
respecte parțial cultul Legii mozaice şi după Înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos (Fapte
2, 46; 3, 1-2).
Așadar, primii creștini au moştenit practica citirii Sfintei Scripturi din cultul Legii
Vechi, iar Biserica la rândul ei a preluat această practică de la Sfinţii Apostoli. Din Exod, cap.
24, ştim că Moise a citit din Cartea Legii în faţa poporului, iar leviţii citeau Legea în faţa
poporului, cu voce tare, pentru a o înţelege toţi. Pentru cult, iudeii au împărţit Legea lui Moise
(Pentateuhul) în 153 secţiuni numite parase. Astfel, Pentateuhul era citit în întregime de-a
lungul a trei ani. Tot Pentateuhul a fost împărţit mai apoi în 54 secțiuni , pentru a se putea citi
în cursul unui singur an. Iudeii au ales din cărţile profetice 85 de pericope pentru a fi citite în
zilele de sabat şi de sărbători. Mai aveau şi aşa numitele megilot, cinci la număr, care se
citeau la cele cinci sărbători mari ale anului iudaic. În fiecare sâmbătă, la sinagogă se faceau
citiri (cf. Faptele Apostolilor 23, 15, şi 15, 12). Însuşi Mântuitorul a intrat în sinagogă şi a citit
din Lege. La fel Sfinţii Apostoli au citit la cultul divin de la sinagogă, din Lege şi din
Profeții’’141.
Lecturile biblice din cadrul liturghiei sunt sigur o moştenire din cultul sinagogii. La
început, în Liturghia creştină, se făceau lecturi atât din Noul Testament, cât şi din Vechiul
Testament142. Cântările, care cuprind câteva versete din psalmii profetici 91, 92 şi 94 sunt
elemente din Vechiul Testament. Acestea se cântau până în veacul al VIII-lea, în întregime la
Liturghie143. Din Vechiul Testament îşi au originea în parte şi laudele bisericeşti (vezi Psalmi
55, 18: „Seara şi dimineaţa, şi în miez de zi plâng şi mă tânguiesc...” , şi în tradiţia cultului
iudaic adusă în Biserică de primii creştini, precum şi în vremea Apostolilor (Faptele
Apostolilor 10, 9; 2, 15; 3, 1)144. Reminiscenţa lecturilor din Vechiul Testament sunt

139
Cf. Ibidem.
140
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., pp. 723-724.
141
Chitu I. Viorel, op. cit., p. 312.
142
Ibidem, p. 305.
143
Pr. Prof. P. Vintilescu, Liturghiile byzantine privite istoric în structura şi rânduiala lor, Bucureşti, 1943, pp.
51-51.
144
Chitu I. Viorel, op. cit., pp. 301-305.

76
prochimenele care preced pericopa „Apostolului”. În unele Liturghii ale creştinilor ortodocşi,
nestorieni şi monofiziţi, se citeşte şi acum din Vechiul Testament (ca de pildă în Liturghia
copţilor egipteni, monofiziţi). Multe dintre cântările şi rugăciunile credincioşilor Bisericii se
bazează tot pe texte din Vechiul Testament, chiar dacă în Liturghia credincioşilor predomina
elementul de dogma curat creştină. Aşa, de pildă, cuvintele: „Iubi-Te-voi Doamne virtutea
mea...” sunt versetele 2 şi 3 ale psalmului 12; iar cantarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
Savaot” are la baza cuvintele profetului Isaia (cap 6, 3). Aceste cuvinte se aflau şi în rânduiala
serviciului de sâmbătă de la sinagogă. O altă moştenire din cultul sinagogii este muzică
religioasă. Această muzică religioasă iudaica formează elemental primordial, esenţial şi
fundamental în originea cantării noastre. Era şi normal, primii creştini fiind recrutaţi dintre
iudei, veneau în biserică cu vechea manieră a cântărilor de la templu145.
Sfântul Ioan Damaschin a compus, pe baza psalmilor 119 şi 133, denumiţi în cultul
mozaic „Psalmii treptelor”, o parte din cântările antifonale ale Utreniei. Aceşti psalmi, 119 şi
133, se citeau de catre leviți potrivit relatărilor talmudiştilor pe cele 15 trepte din curtea
templului, cu ocazia Sărbătorii Corturilor. Ei se rosteau la cele trei mari sărbători iudaice de
peste an; Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor146. În rânduiala tipiconala a Utreniei
întâlnim o serie de texte din psalmii Vechiului Testament. Dintre aceşti psalmi unii se citeau
la serviciul din temple sau sinagogă şi amintesc de practică rugăciunii particulare şi publice de
dimineaţă din cultul mozaic. Dintre aceşti psalmi fac parte cei 6 psalmi sau exapsalmul
(Psalmi 3; 37; 62; 87; 102 şi 142), care consituie unul din elementele principale luate din
cultul mozaic, având un conţinut profetic deosebit.
Stihurile care preced stihirile laudelor sunt luate din psalmii (Psalmi 148, 149 şi
150), care se citeau la serviciul de la templu precum şi la ritualul de sâmbătă dimineaţa de la
sinagogă (Psalmi 113; 117 şi 135)147. Dintre cărţile Sfintei Scripturi, psaltirea a contribuit cel
mai mult la formarea rânduielilor creştine de cult de astăzi. În cultul divin de la temple,
psaltirea a avut o largă întrebuinţare. Psalmii erau împărţiţi în grupe şi fiecare grupă era
destinată pentru o zi din săptămână. Jertfele şi întreg ritualul erau însoţite de cântarea
psalmilor.
În cultul creştin întâlnim exprimări liturgice împrumutate din serviciul sinagogii
iudaice, netraduse, ci transcrise exact din limba ebraică, păstrâduli-se totodată şi înţelesul lor
original. Dintre ele amintim următoarele: „Aleluia, Amin, Osana şi Savaot”. Expresiile

145
Prof. dr. Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p . 93.
146
O. Casel, Le Memorial du Seigneur dans la liturgie de l’antiquite chretienne, Paris 1945, pp. 23-25.
147
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit.,p. 728.

77
liturgice „Aleluia, Amin, Osana şi Savaot” au o largă întrebuinţare în slujbele religioase, iar
expresiile: „Amin, Pascha, Sabat şi Satana”, se folosesc mai ales în cuprinsul rugăciunilor şi
în vorbirea creştină curentă. Primele cărţi liturgice ale celor dintâi creştini sunt textele biblice
din Vechiul Testament.148.
Acest lucru era normal ţinând cont că discipolii Sfinților Apostoli au fost iudei
convertiţi, iar comunităţile au apărut în plin mediu iudaic. Aceștia au transmis practica citirii
Sfintei Scripturi în adunările de cult creştine pe care, la rândul lor, au moştenit-o din cultul
Legii Vechi.
„Vechiul Testament are în sine o valoare certă”, pe care creştinii însă o percep
dinamic, într-un “progres lent şi dificil de-a lungul istoriei”, culminând cu Hristos. Concluzia
este că “nu trebuie să se afirme că evreul nu vede ceea ce era vestit în texte, ci creştinul, în
lumina lui Hristos şi a Bisericii, descoperă în texte un plus de semnificaţie care era ascunsă în
ele”149. Textele au capătat o altă valenţă, întrucât s-a realizat decodificarea lor prin venirea lui
Hristos.
În Sfânta Liturghie se folosesc texte preponderent din Noul Testament, iar în cele
şapte laude predomină textele din Vechiul Testament. Abundenţa textelor din Vechiul
Testament în cultul Bisericii Ortodoxe dovedeşte caracterul profund biblic şi statornic, în
acelaşi timp. Dintre cărţile Vechiului Testament predomină în cultul ortodox citirea Psalmilor
şi din proorocul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament”. Aceste lecturi aduc o mărturie
despre istoria sfântă a legăturii neamului omenesc cu Dumnezeu. Ele au şi un caracter
catehetic pedagogic, făcând să răsară în inima credincişilor virtuţi alese şi întreţin dorul de
comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Atanasie Cel Mare spune: „Toată Sfânta Scriptură este ca
un dascăl al virtuţii şi dreptei credinţe. Cartea Psalmilor însă cuprinde, pe cât se pare, o icoană
a vieţii sufletelor”150. „În jurul textelor biblice şi din acestea a pornit imnologia cultului
ortodox şi canonul liturgic care s-a încheiat până în secolul al X-lea. În jurul lor s-a dezvoltat
o activitate catehetică care cuprinde învăţătura dogmatică şi morală a Bisericii. Prin toată
structura lui, izvorâtă din Biblie şi Tradiţie, cultul Bisericii a păzit integritatea tezaurului de
învăţătură al Bisericii şi a constituit un mijloc de apărare a dreptei credinţe faţă de tendinţele
centrifuge151.

148
Chitu I. Viorel, op. cit., pp. 313-320.
149
Alexandru Mihaila, Comisia biblica pontificala, Poporul evreu si Sfintele sale Scripturi in Biblia crestina,
traducere de pr. Sebastian Lucaciu, Editura ARCB, Bucuresti, 2007, pp. 238-239.
150
Idem.
151
Episcopul Vasile Coman, Însemnătatea Scripturii...,pp. 593-595.

78
Cel mai folosit psalm în toate serviciile cultului ortodox este psalmul 50. Pe lângă
folosirea textelor din Vechiul Testament amintite, în slujba Utreniei, în slujba ceasurilor, şi
uneori la Vecernie se folosesc şi lecturi din Noul Testament. Încă din secolul IV în descrierea
pelerinei Egeria la Ierusalim este menţionat despre citirea celor 11 Evanghelii ale Învierii,
folosite la slujba Utreniei152. Sub formă de poezie sacră creştină sau ca rugăciuni sacramentale
în săvârşirea Sfintelor Taine toate cărţile cultului ortodox: Octoihul Mare, Triodul,
Penticostarul, Ceaslovul, Psaltirea, Catavasierul, Mineiele, Apostolul folosite de cântăreţul
bisericesc precum şi Liturghierul, Sfânta Evanghelie care în traducere din greceşte ar
însemna, vestea cea buna”, Molitfelnicul, Aghiazmatarul alcătuiesc un, tezaur sacru
revelaţional tradiţional” al Sfintei Scripturi. Cea mai completă carte care condesează esenţa
Sfintei Scripturi în afară de Psaltire, Ceaslov şi Catavasier este Triodul care conţine
evenimente de la creaţie până la învierea lui Hristos, cu cele mai bogate lecturi. Cultul
ortodox este clădit şi dezvoltat pe un fond scripuristic, de natură revelaţională al Vechiului şi
Noului Testament. Poartă pecetea neştearsa a acestei descoperiri dumnezeieşti, începând cu
primul Adam şi desăvârşindu-se în al doilea Adam, în Hristos. Lucrarea descoperitoare a
gândirii divine a fost făcută în special de prooroci. Într-un tropar ce face parte din imnologia
cultului nostru ortodox găsim condensate lucrări ale lui Dumnezeu asupra poporului
credincios şi circuitul istoric a învăţăturii Lui, „Proorocii mai înainte au vestit, Apostolii au
învăţat, Mucenicii au mărturisit, iar noi am crezut că tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Răscumpărătorul lumii”153.
Lecturile biblice intrate în cultul creştin din Vechiul Testament au un sens mesianic
prin faptul că lumea se pregătea pentru primirea lui Hristos. Această descoperire a făcut-o
însuşi Iisus Hristos. Aceasta folosire a textelor din Vechiul Testament era o necesitate pentru
tânăra Biserică creştină. Ea susţine credinţa monoteistă, necunoscută de lumea păgână, arăta
purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creatură.
Câteva dintre locurile unde Scriptura este prezentă, fiind Doxologia Mare care începe
după tipicul Bisericii cu „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni
bună invoire” (Luca 2, 14) şi se termină, „Tinde mila Ta în veac” (Psalmi 35, 10). În alte părţi
se mai foloseşte la săvârşirea Proscomidiei, la rugăciunea de intrare în altar: „Intra-voi în casa
Ta...” (Psalmi 5, 7-8), la rugăciunea de îmbrăcare a veşmintelor care sunt însoţite de texte
biblice, la proscomidie la scoaterea Sfântului Agneţ şi la împungerea lui: „Şi unul din ostaşi

152
Cf. R. P. Alexis Kniazeff, La lecture de l’Ancien et du Nouveau Testament dans le rite Byzantin în ,,La Priere
des Heures”(Lex Orandi), Paris, 1963, p. 209.
153
Pr. Prof. N. C. Buzescu, Unitatea Revelaţiei prin prooroci, Înaintemergătorul şi Sfinţii Apostoli în Imnologia
Octoihului, în „Ortodoxia”, anul XXIX (1977), nr. 2., p. 174.

79
cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apa, şi cel ce a văzut a mărturisit şi
adevărată este mărturia lui” (Ioan 19, 34-35). Cel mai însemnat text este acela în care se arată
cuvintele rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină. Multe prochimene care sunt luate din
psalmi ce se spun înainte de citirea lecturilor biblice cum ar fi: „Pace vouă”, Pace tuturor” sau
cuvintele de salut pauline: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (I Corinteni 13, 13). Aceste formule
de binecuvântare sunt dovezi despre locul şi însemnătatea Sfintei Scripturi în cultul Bisericii
Ortodoxe154.
Textele din Sfânta Scriptură se folosesc în rugăciunile Bisericii sub formă de cântare,
prin care adevărurile creştine ajung în adâncul inimiii. Pslamul 41 este explicat de Sfântul
Ioan Gură de Aur care scrie: „Dumnezeu (...) adaugă la cuvintele profetice muzica pentru că,
atraşi de ritmul cantării, să-I înalţe toţi cu căldură imnele sfinte. Căci nimic pe lume nu
trezeşte atât sufletul, dându-I aripi, liberându-l de piedicile din lume şi desfăcându-l de cele
trupeşti (...) ca o cântare divină adaptată ritmului”155. Diodor de Tars pe la sfârşitul secolului
IV în lucrarea sa Întrebări şi răspunsuri către ortodocşi, scrie: „Cantarea trezeşte în suflet o
dorința arzătoare pentru conţinutul imnului cântat; ea potoleşte pasiunile ce se nasc din
carne”. Şi Sfântul Apostol Pavel numeşte cântărea „sabia duhului” (Efeseni 6, 17 şi Evrei 4,
12), căci cuvântul lui Dumnezeu când este cântat şi exprimat alunga demonii156.
„Scriptura este cântarea Bisericii pe care aceasta, în virtutea misiunii ei, o anunţă în
lume. Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu de către Biserica, presupune însă şi o
prezentare a Scripturii în faţa membrilor ei, o mărturisire a Bibliei ca şi cuvânt al lui
Dumnezeu, ea devenind martorul autenticităţii cărţilor cuprinse în canon. Biserica este
păstrătoarea şi în acelaşi timp cea care interpretează Sfânta Scriptură, decizând asupra
locurilor dificile (II Petru 3, 16), hotărând în cazurile în care exista îndoială, căci ea este
(judecătoarea supremă) şi în acelaşi timp (vocea judecătorului divin) (cf. Matei 18, 17; Ioan
20, 23)”157.
Sfânta Scriptură, prin caracterul eclezial al inspiraţiei, este fundamentul Bisericii, iar
aceasta este actuală în viața comunității: „Când a sosit ziua cincizecimii, erau toţi Apostolii
împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine
repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-a arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au
şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 2-3). Apostolii îşi însuseșc pe deplin darurile Duhului

154
Episcopul Vasile Coman, Însemnătatea Scripturii..., p. 591.
155
Ibidem, p. 592.
156
Prof. dr. Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură..., p . 86.
157
Mircea Basarab, Autoritatea Sfintei Scripturi..., p. 236.

80
Sfânt şi tot în mod deplin devin Sfânta Biserică încă de când au început să propovăduiască.
Sfânta Scriptură a luat naştere în Biserică şi pentru Biserică. Baza întocmirii acesteia şi a
grupări textelor sacre sta credinţa Bisericii apostolice şi conştiinţa ei că este trimisă pentru a
face misiune158.
Însemnătatea pe care o are Scriptură în cultul Bisericii se observă şi din folosirea ei
în cadrul slujbelor divine, ea se afla aşezată încontinuu pe Sfânta Masă din altar „la locul cel
mai înalt”, alături de chivotul în care este Sfânta Cuminecătură. De aici putem observa şi
importanţa pe care o dă Biserica Cuvântului lui Dumnezeu şi totodată Trupului şi Sângelui
Domnului. Întreg cultul ortodox ne apare ca un comentar biblic şi ca o continuare a lucrării
Duhului Sfânt în Biserica din pricina bogatei reprezentări a Scripturii în cultul ortodox.
Biserica Ortodoxă a fost considerată o „Biserica a rugaciunii”.Cultul şi rugăciunile ei izvorăsc
din Scriptură, fiind călăuzite de acelaşi autor care a inspirat pe scriitorii Bibliei, prin cult
continuându-se lucrarea mântuirii neamului omenesc159. Lecturile biblice apar în serviciul
religios al celor 7 laude. Folosirea textelor biblice într-o mare măsură în cultul Bisericii
Ortodoxe dovedeşte un character biblic şi statornic.
Biblia este temelia pe care s-a construit Biserica. „Acestea s-au scris, ca să credeţi că
Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 31),
ne spune Sfântul Ioan cu privire la scopul scrierii Evangheliei sale. Fără mărturia „Veţi lua
putere, venind Sfântul Duh peste voi şi veţi fi Mie mărturii în Ierusalim şi în toată Iudea şi în
Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8) noi nu am fi avut Scriptură în Biserică.
Aceasta a dobândit o formă scrisă pentru a putea fi neîncetat prezenta. Scrierea cărţilor Noului
Testament nu este altceva decât consemnarea scrisă a credinţei Bisericii primare, ai cărei
mărturisitori sunt Sfinţii Apostoli ce au devenit vase naturale ale Revelaţiei divine. Cuvântul
lui Dumnezeu adresat Bisericii este Sfânta Scriptură. Glasul lui Dumnezeu răsună în Sfânta
Scriptură, iar acest glas este cuvântul însuşi al Capului „Trupului tainic”. Este darul pe care
Mirele îl dăruieşte Miresei Sale: Biserica. Scriptura are menirea principală de a revărsa mirul
cunoaşterii în viaţa Bisericii, transmiţând mesajul lui Hristos. Epistolele Noului Testament nu
sunt tratate dogmatice, ele sunt scrise cu intenţia de a îndruma viaţa creştină în comunităţile
primare şi de a organiza Biserica pe baza învăţăturii primite de la Hristos. Biserica este
destinatara scrierilor sacre iar aceasta ne arată noţiunea însăşi a inspiraţiei Sfintei Scripturi160.

158
Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoaşterea Sfintei Scripturi după învăţătura ortodoxă, în „Ortodoxia”, an. XXXII,
1980, nr. 2, pp. 251-254.
159
Episcopul Vasile Coman, Însemnătatea Scripturii..., p. 585.
160
Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoaşterea Sfintei Scripturi..., p. 254.

81
În Biserică se lecturează Biblia cu scopul de a cunoaşte învăţătura lui Hristos, şi de a
ajunge la unitatea credinţei şi a dragostei lui Dumnzeu după cum sesizăm şi din îndemnul
liturgic: „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, Treime Sfântă şi nedespărţită”. Simţim prezent pe Hristos, care ne grăieşte, ni se
arată; El făcându-se cunoscut nu numai prin ce a învăţat şi a grăit ci şi prin cele ce au
propovăduit Apostolii mai departe. Scriptura este folosită în Biserică pentru a da mărturie
despre prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu161. Sfânta Scriptură este cuvântul Mântuitorului
drept pentru care, în timpul Sfintei Liturghii, în momentul în care preotul iese în mijlocul
bisericii cu Sfânta Evanghelie credincioşii stau în genunchi.
În cult întâlnim cântări de natură scripturistică: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea,
cânta-voi Dumnezeului meu pană ce voi fi” (Psalmul 103, 33); „Cântaţi Domnului,
binecuvântaţi numele Lui, binevestiţi din zi în zi mântuirea Lui (Psalmi 95, 2); „Ziua va
porunci Domnul milei Sale, iar noaptea cântare Lui de la mine” (Psalmi 41, 11); „Cântaţi
Domnului celui ce locuieşte în Sion...” (Psalmi 9, 11). Şi tot Ea precizează şi cine să cânte
imnuri de laudă lui Dumnezeu: „Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul. Cântaţi numele Lui; daţi
slavă laudei Lui” (Psalmi 65, 1); „Cântaţi Domnului tot pământul, binevestiţi din zi în zi
izbăvirea Lui!” (I Paralipomena 16, 23). Pentru ca mai târziu Scriptura să ne arate că
Mântuitorul şi Apostolii au cântat. Ne dau mărturie Evanghelia lui Matei şi cea a lui Marcu că
Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli foloseau frecvent cântarea religioasă. Sfântul Evanghelist
Marcu relatează în capitolul 14, 26: „Şi după ce au cântat cântări de laudă, au ieşit la Muntele
Măslinilor”, iar Sfântul Evanghelist Matei 26,30 referindu-se la acelaşi eveniment, scrie: „Şi
după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor”. S-a dat Bisericii cel mai direct
exemplu, pe cel al Mântuitorului ca orice laudă către cel Atotputernic să fie însoţită de cântări
religioase. Acelaşi exemplu l-au urmat şi Apostolii. De pildă când Sfântul Apostol Pavel şi cu
Sila propovăduia în oraşul Filipi, din Macedonia, fiind întemniţaţi „Iar la miezul nopţii, Pavel
şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau”
(Fapte 16, 25)162.

161
Episcopul Vasile Coman, Însemnătatea Scripturii..., p. 588.
162
Ibidem, p. 92.

82
IV.3. Rânduieli liturgice şi binecuvântări biblice în Biserică

În Biserica Ortodoxă binecuvântarea ocupă un loc special, lucru sesizabil fiecărui


creştin în parte. Astfel la fiecare început şi sfârşit al slujbelor, preotul sau episcopul rosteşte o
binecuvântare. Mai mult, în fiecare gest de binecuvântare se observă asemănări cu
binecuvântările vechitestamentare.
Binecuvântarea mare „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului
Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin !” este specifică Sfintei Liturghii şi Sfintelor
Taine şi ea se face numai cu Sfânta Evanghelie ca prezenţă nedespărţită a cuvântului
Scripturii de actul liturgic. Dar Biserica a rânduit slujbe şi rânduieli speciale de binecuvântare
a omului, a naturii înconjurătoare şi a obiectelor trebuincioase omului în viaţa de zi cu zi.
Pe lângă Sfintele Taine, Biserica creştină a instituit ierurgiile, prin mijlocirea cărora
binecuvântează şi sfinţesc momentele mai de seamă din viaţa credincioşilor săi, de la leagăn
până la mormânt. Ierurgiile sunt o parte din cultul creştin ortodox, în care întâlnim multe acte
moştenite din Vechiul Testament. Nici textele din Vechiul Testament şi aluziile la persoane
din Vechiul Testament nu lipsesc din rânduiala ierurgiilor. Iată câteva exemple mai
semnificative:
Rânduiala în legătură cu prima zi de la naşterea pruncului, care constă din actul
special al sfinţirii apei cu care era stropită lehuza şi pruncul, are temei în primul rând în textul
din psalmul 50, 61 „Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica
mea”.
Rânduiala din ziua a VIII-a de la naşterea pruncului, ne aminteşte de tăierea împrejur
şi de punerea numelui Domnului Iisus Hristos (Luca 2, 21). El a împlinit prescripţiile Legii
Vechiului Testament, care recomandă ca toţi pruncii iudei de sex bărbătesc, în ziua VIII-a să
fie tăiaţi împrejur (Levitic 12, 3), fiind un semn distinctiv și o binecuvântare în cultul creștin.
La 40 de zile de la naşterea pruncului se săvârşeşte rânduiala îmbisericirii și
binecuvântării pruncului în noua calitate de creștin şi curăţirea lehuzei, după datina moştenită
din Legea Veche (Levitic 12, 3-8), după care dacă femeia năştea un băiat, era socotită
necurată timp de 40 de zile, iar dacă năştea o fată, 80 de zile. După aceste zile ea venea la
templu şi aducea jertfă de curăţire. Această rânduială a păzit-o şi Maica Domnului, aducând
după 40 de zile pe Prunc la templu, ca să-L închine lui Dumnezeu spre binecuvântare (Luca 2,
22).

83
În aceste rânduieli amintite până aici, textele din Vechiul Testament sau aluziile la
persoane din Vechiul Testament sunt puţine. Dar ele nu lipsesc nici din alte ierurgii. Aşa, de
pildă, în rânduiala aghiazmei celei mici se citeşte psalmul 140 şi psalmul 50, la aghiazma
mare se citesc 3 paremii (din Isaia), apa fiind binecuvântată și sfințită, iar la rânduiala ce se
face în caz de boală molipsitoare se face pomenire de toţi proorocii Vechiului Testament.
Obiceiul păstrat până în ultima vreme în unele zone ale Bisericii Române, potrivit
căruia preoţii mergeau „cu botezul” la fiecare început al lunii în casele creştinilor, credem că
are o oarecare legătură cu sărbătoarea „lunii noi” din cultul iudaic. După cum prin ceremoniile
care se săvârşeau la începutul fiecărei luni, ce este închinată lui Dumnezeu, Creatorul,
guvernatorul şi conservatorul stihiilor universului, tot aşa prin stropirea caselor (creştineşti) se
împlineşte un act de închinare a acestei perioade din viaţa noastră, lui Dumnezeu, rugându-L
să ne binecuvânteze și sa ne ajute ca s-o putem parcurge cu bine163.
În cultul creştin putem afla o serie întreagă de expresii liturgice împrumutate din
cultul mozaic ce sunt însoțite de binecuvântare. Unele dintre aceste formule au fost folosite şi
de Mântuitorul în activitatea Sa pământească. Altele dintre ele au fost introduse în cultul
creştin, fiind transcrise din limba ebraică, păstrânduli-se totodată şi înţelesul lor original, după
cum am menționat în capitolul 4.2.
Practica citirii Sfimtei Scripturi în adunările de cult creştine a fost primită de Biserică
de la Sfinţii Apostoli şi aceştia au moştenit-o din cultul Legii Vechi. Din Exod (cap. 24) aflăm
că Moise a citit din Cartea Legii În faţa poporului. De asemenea şi leviţii ciiteau Legea cu
voce tare şi o explicau poporului. Era şi normal ca primii creştini fiind iudei să nu renunţe
dintr-o dată la practicile lor cultice mozaice, ceea ce a determinat că multe lecturi din cultul
mozaic să rămână şi în cultul creştin.
Cartea de bază din canonul Vechiului Testament, atât pentru cultul creştin public cât
şi pentru viaţa particulară a creştinilor, a fost printre altele și Psaltirea, ca cea „care cuprinde
în sine tot ce-i mai folositor în toate” — după cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Canonul 85
Apostolic numind Psaltirea printre cărţile sfinte respectate mult de creştini. Ea a contribuit cel
mai mult la formarea rânduielilor creştine de cult. Aşa după cum am observat anterior, psalmii
formează o parte principală din cele 7 laude bisericeşti, fiind nelipsiţi şi din rânduielile
Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii, a ierurgiilor şi a celorlalte rugăciuni ale Bisericii164.

163
Magistr. Viorel I. Chiţu, Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul creștin, în „Studii Teologice”,
seria a II-a, nr. 5-6, anul XII, 1961, pp. 310-311.
164
Drd. Gheorghe Bogdaproste, Elemente din cultul mozaic și cultul creștin,în „Studii Teologice”, seria II, nr. 9-
10, anul XXII, 1970, pp. 735-736.

84
În rânduiala în legătură cu moartea unui creştin, în epoca primară erau şi unele rituri
iudaice care au rămas până azi în Biserica creştină. Mântuitorul a fost înmormântat după ritul
iudaic. Credem că actul spălării trupului celui decedat şi înfăşurarea lui în giulgiu, sunt
elemente luate din Vechiul Testament, căci şi acolo, cel decedat era spălat, uns cu aromate şi
înfăşurat cu fâşii de pânză peste tot corpul. Probabil, în aceste fâşii de pânză îşi are originea
giulgiul pentru morţi din cultul creştin. De asemenea în cuprinsul rânduielii înmormântării
găsim psalmi şi aluzii la texte din Vechiul Testament, ca în majoritatea ierurgiilor165.
Cu privire la persoanele Vechiului Testament putem spune că nu numai în calendarul
creştin, ci şi în slujbele şi rugăciunile Bisericii Ortodoxe sunt amintite.
În rânduiala Sfintelor Taine: la Sfântul Botez, în cuprinsul celei de a II-a rugăciuni de
la tunderea părului noului botezat, e pomenit proorocul Samuel şi proorocul David. În
rugăciunea de sfinţire a untdelemnului și în rugăciunile din rânduiala cununiei se pomenesc
cele mai multe persoane din Vechiul Testament, ca de pildă: Noe, Adam, Avraam, Sara,
Isaac, Rebeca, Iacob, Rahila, Isaia şi alţii.
Tot aşa, în rânduiala ierurgiilor se amintesc o serie de nume din Vechiul Testament.
Printre rugăciunile la diferite trebuinţe în cuprinsul cărora întâlnim nume de persoane din
Vechiul Testament, este „rugăciunea pentru cei ce călătoresc pe cale”, unde se pomeneşte de
Iosif, Isaac şi dreptul Tobie, şi „rugăciunea pentru cei bolnavi”, în care se aminteşte de
împăraţii Iezechia şi Manase.
Din cele prezentate observăm că personalitățile Vechiului Testament pe care le
întâlnim frecvent în cultul creştin, sunt în primul rând drepţii, care au așteptat venirea
Mântuitorului în bună rânduiala, iar pe de altă parte, profeţii, cei care au prevestit venirea lui
Mesia, şi prin El, venirea Legii celei Noi, toţi aceştia, prin viaţa şi învăţătura lor, au pregătit
calea pentru venirea lui Hristos166. De aceea are o mare importanță amintirea vieții și
activității lor în cult pentru a fi urmați de credincioși ca pildă bună de primire și predare a
binecuvântării divine.
Ierurgiile sunt lucrări sfinte săvârşite de Hristos prin preot pentru sfinţirea,
binecuvântarea şi ajutorul omului în diferite împrejurări şi pentru sfinţirea firii înconjurătoare
şi a diferitelor lucruri şi unelte folosite de el. Ierurgiile săvârşite în Biserică pe seama
credincioşilor presupun primirea Tainelor de către ei.
Acestea sunt acte eclesiale, săvârşite de episcop sau preot. Deşi ierurgiile se pot
săvîrşi cu acelaşi efect sfinţitor şi în afara sfântului locaş, ele nu pot fi considerate acte rupte

165
Magistr. Viorel I. Chiţu, Raportul dintre cultul Vechiului Testament..., pp. 310-311.
166
Ibidem, p. 311.

85
de lucrarea Bisericii, ci acte care mijlocesc lucrarea ei şi a slujitorilor ei în tot locul. După
cum am exemplificat, jertfa de ispășire, prin care Marele Preot în Vechiul Testament invoca
iertarea păcatelor și izbăvirea de blestem a poporului ales.
Despărţite de Biserică, atât Tainele cât şi ierurgiile riscă să devină simple ceremonii,
goale de conţinut, iar mai ales lipsite de binecuvântare. Acestea în sânul Bisericii urmăresc
acelaşi scop şi ţintă finală: să scoată pe credincios şi întreaga fire de sub robia celui rău şi să
aducă pe credincios şi întreaga fire văzută în slava Împărăţiei lui Dumnezeu167.
Prin Taine, omul se uneşte cu Hristos în grade diferite, ţinându-se seama de situaţiile
în care se află, precum şi de trebuinţele permanente ale mântuirii spre viaţa de veci168.
Creştinul doreşte să se simtă într-un dialog continuu cu Dumnezeu, prin rugăciune şi
prin împlinirea cererilor adresate Lui. Iar viaţa îi aduce mereu greutăţi noi, piedici în calea
împlinirii datoriilor şi năzuinţelor celor bune ale lui, adică boli, slăbiciuni. El nu poate aştepta
că harul Tainelor să se pună în mişcare de la sine în el. E drept că acest har este una cu
prezenţa lui Hristos în el. Dar Hristos ca Persoană care ne iubeşte voieşte să-I arătăm şi noi
iubirea noastră şi El să răspundă la manifestarea ei cu iubirea Lui arătată în actele de ajutor,
de întărire, pe care I le cerem. Creştinul face aceasta prin rugăciunile sale individuale. Dar
aceasta e o formă mai coborâtă în care se pune în legătură cu Hristos.
Creştinul simte cu atât mai mult nevoia să se adauge la rugăciunile sale individuale,
rugăciunile preotului făcute în faţa sa, cu cât simte că preotul este investit pentru aceste
rugăciuni cu un dar deosebit, deci cu o trimitere specială de la Hristos, şi aceasta înseamnă că
rugăciunile lui se vor bucura de o ascultare și o binecuvântare deosebită de la Hristos. În
rugăciunile acestea el îl simte în afară de aceasta pe preot, învăluit de ambianţa Bisericii
întregi, căci Hristos susţine prin preoţi unitatea Bisericii. Credinciosul primeşte prin
rugăciunile preotului lucrarea lui Hristos în ambianţa Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, plin
de viaţa Lui. De aceea în ele iese în relief Duhul Sfânt, care ne face şi subiectiv să simţim
prezenţa şi lucrarea lui Hristos, cu toate că este nevăzut 169. Un astfel de exemplu este și
formula de binecuvântare a preotului: „Dumnezeu să strălucească fața Sa peste tine.” (Num.
6,25)170, aceasta fiind folosită și astăzi în cultul Bisericii.

167
Pr. Drd. Vasile Gordon, Rolul catehetic-misionar al ierurgiilor, în „Studii Teologice”, seria II, nr. 5, anul
XXXVIII, 1986, p. 116.
168
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în „Ortodoxia”, nr. 3, anul XXXVII, 1985, p.
450.
169
Ibidem, p. 451.
170
Diac. Dr. Cătălin Vatamanu, „Lumină din lumină”, o veche mărturisire biblică, liturgică și patristică, în Pr.
Prof. Dr. Viorel Sava, Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică (coord.), Autocefalia Bisericii și Mărturisirea Credinței,
Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 458.

86
În rugăciunile sale individuale creştinul cere numai lui Dumnezeu să-i ofere
binecuvântarea și ajutorul într-o împrejurare sau alta, însă în ierurgii, preotul nu numai cere, el
şi constată că cererea se împlineşte.
Ele se referă la multiplele trebuinţe concrete ale omului, ca şi rugăciunile lui
individuale. Dar fiind săvârşite de preot, aduc o împlinire mai sigură a celor cerute, căci în
rugăciunea preotului e prezentă Biserica, în numele căreia El se roagă şi face rugăciunea
pentru credincioşi, în baza unei trimiteri speciale a lui Hristos171.
Ierurgiile solicită, mai cu deosebire, vrednicia atât din partea săvârşitorului cât și,
mai ales, a primitorului. Nu-i suficientă doar o receptivitate pasivă, ci o dispoziţie pozitivă,
care să cuprindă îndeosebi un cuget curat, credinţă, încredere, acte de iubire și de pocăinţă.
Astfel observăm o diferență între formalismul contemporanilor Mântuitorului și
prescripțiile ulterioare pentru trăirea unui creștinism autentic, dinamic. Această receptivitate
activă, o semnalează Domnul când zice: „Şi dacă va fi casa aceea vrednică, pacea voastră va
veni peste dânsa, iar dacă nu va fi vrednică, pacea voastră se va întoarce la voi” (Matei 10,
13).
De asemenea o altă exprimare a binecuvântării din Vechiul Testament în Biserica o
întalnim în icoana ioaneică a Luminii lui Hristos, pe care „întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5),
și însăși identificarea lui Hristos cu Lumina spirituală și veșnică au devenit în creștinismul
primar fundamente liturgice ale rugăciunii de seară. Ca și în ritualul iudaic, aprinderea
candelelor era un semn de mulțumire și de bucurie pentru lumina zilei care a trecut și o cerere
de binecuvântare a nopții cu lumina cea de taină a lui Dumnezeu172 susținută prin expresia
”Lumină din lumină.” pe care o folosim și astăzi în Mărturisirea de credință a Bisericii.
În același timp, referitor la lumina naturală, în cadrul slujbelor creștine, ca și în
ritualul iudaic, aprinderea candelelor era un semn de mulțumire și de bucurie pentru lumina
zilei care a trecut și o cerere de binecuvântare a nopții cu lumina cea de taină a lui
Dumnezeu.173
Așadar, influențele veterotestamentare sunt fără îndoiala prezente în cultul Bisericii,
iar binecuvântarea este unul dintre elementele de bază ale acesteia, și astfel recunoaștem că
din punct de vedere ritualic „binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului” (Ps. 118, 26).

171
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în „Ortodoxia”, nr. 3, anul XXXVII, 1985, p.
452.
172
Diac. Dr. Cătălin Vatamanu, „Lumină din lumină”, o veche mărturisire biblică, liturgică și patristic, în vol.
cit., p. 455,
173
Ibidem, p. 469.

87
Concluzii

Putem spune că binecuvântarea este o formă de păstrare a legământului pe care


Dumnezeu din iubire l-a făcut cu întreaga creaţie prin însuşi actul creator. El a binecuvântat la
început întreaga Sa creaţie ca aceasta să se bucure alături de El şi să-şi îndeplinească scopul
pentru care a fost creată este: „Preamărirea şi binecuvântarea Numelui Lui. Binecuvântarea
este deci un mod de arătare a iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Prin binecuvântarea primilor
oameni observăm că ea capătă un sens mai profund, acela de dar. Dumnezeu le dă
protopărinților puterea de perpetuare a neamului omenesc şi stăpânirea pământului creat
anume pentru omul pe care cu „mâinile” Sale l-a zidit.
Pe lângă acest mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului, natura, i-a oferit şi lui
posibilitatea să binecuvânteze. Prin faptul că la făcut fiinţă dialogică, adică personală,
Dumnezeu a arătat că omul poate rosti binecuvântare la rândul său. Ferirea de vorba deşartă,
de blestem, de reaua întrebuinţare a cuvântului este arătată de marele rege David prin
cuvintele: „Pune Doamne pază gurii mele...”. De asemenea Mântuitorul sfătuieşte:
„Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă...”. Din aceasta înţelegem că binecuvântarea are un rol
important în istoria mântuirii şi în special în viaţa fiecăruia dintre noi.
În lucrarea de faţă am prezentat sensuri ale binecuvântării, forme şi formule din
diferite momente ale vechiului Testament şi prezenţa lor astăzi în cultul creştin ca mărturie a
importanţei păstrării şi transmiterii sensurilor corecte ale acestui mod de exprimare a voinţei
şi iubirii dumnezeieşti.
Aceste formule de binecuvântare sunt prezente în cultul Bisericii, rememorat şi
retrăit de fiecare în cea mai importantă rânduială liturgică, Sfânta Liturghie. După cum ştim,
dumnezeiasca Liturghie începe cu proclamarea solemnă de către preot a binecuvântării mari:
„Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în
vecii vecilor”. Comunitatea credincioșilor răspunde: „Amin”.
Binecuvântarea mare de la începutul Sfintei Liturghii prezintă o deosebită importanţă
în plan dogmatic, întrucât “Împărăţia lui Dumnezeu este conţinutul vieţii creştine” ea este
“cunoaşterea lui Dumnezeu… unirea cu El şi viaţa întru El”174.
Credincioşii sunt binecuvântaţi cu binecuvântarea treimică, întâlnită atât de des şi la
Sfântul Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl
şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Se remarcă aşadar originea biblică şi

174
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1986, p. 143.

88
apostolică a acestei binecuvântări. „Toată Liturghia e plină de Treime” scria părintele
Stăniloae175.
În Litrughia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare anaforaua
liturgică începe cu o altă binecuvântare numită sugestiv „binecuvântarea treimică”.

Nu întâmplător anaforaua euharistică începe cu binecuvântarea Treimică, căci


„Euharistia este izvorul veşnic viu şi de viaţă făcător al cunoaşterii de către Biserică a
Preasfintei Treimi, nu o cunoaştere abstractă, după cum, rămâne pentru atât de mulţi
credincioşi, ci cunoaşterea ca o recunoaştere permanentă, ca o întâlnire, ca o trăire, şi de
aceea, ca o părtăşie a Vieţii Veşnice”176.
În actele liturgice şi gesturile pe care preotul le săvârşeşte la Sfânta Liturghie pentru
a transmite binecuvântarea lui Dumnezeu asupra credincioşilor observăm folosirea unor
odoare sfinte: „Preotul, binecuvântându-i pe credincioşi cu potirul, glăsuieşte: „Mântuieşte
Dumnezeule poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta”. Iar poporul exclamă: „Văzut-am
lumina cea adevărată; primit-am duhul cel ceresc; aflat-am credinţa cea adevărată,
nedespărţitei Treimi închinându-ne că aceasta ne-a mântuit pe noi”. Este slăvirea izvorâtă din
sufletul acelora ce au pregustat din Împărăţie. Preotul, în taină, zice: „Înalţă-Te peste ceruri
Dumnezeule şi peste tot pământul slava Ta.” Cuvintele acestea fac referire la Înălţarea
Mântuitorului la cer: “Ai coborât prefăcând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului Cel
Întrupat, pentru a Te dărui sub chipul lor celor ce au voit. Acum Te înalţi iarăşi, înălţând cu
Tine şi pe cei ce s-au unit cu Tine, umplându-i de slava Ta, care se întinde spre tot
pământul”177. Toate aceste binecuvântări nu sunt altceva decât formule biblice utilizate de
psalmistul David şi de urmaşii săi la serviciile divine. Observăm aici o continuitate a
formulelor de binecuvântare revelate de altfel de Dumnezeu, Izvorul binecuvântărilor.
În timpul Sfintei Liturghii preotul îi binecuvântează pe credincioşi, de data aceasta cu
Discul şi Potirul împreună, „Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudă slava
Ta; că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, şi de
viaţă făcătoarele Tale Taine; întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm
dreptatea Ta, aliluia…”. Cerem lui Hristos să ne întărească, pentru a putea păstra cu vrednicie
darul primit: „Tainele primite de noi sunt aşa de mari, că a şedea după ele cu nepăsare, a nu ne
sili să vieţuim întru dreptate, ar însemna să nu avem nici un folos din ele, să dispreţuim

175
Ibidem, p. 257
176
A. Schmemann, Euharistia Taina Împărăţiei, traducere de Preot Boris Rădulescu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1999, p. 171
177
Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1986 p. 380

89
primirea lor”178. Observăm aceleaşi binecuvântări pe care alcătuitorii de liturghii le-au
împrumutat din glasul psalmistului.
Partea finală a Liturghiei mai cuprinde, rugăciunea Amvonului, imnul “Fie numele
Domnului binecuvântat de acum şi până în veac” şi Otpustul. Rugăciunea Amvonului
“recapitulează în rezumat principalele cereri ce s-au făcut mai înainte în toate rugăciunile
Liturghiei”179.
După binecuvântarea numelui lui Dumnezeu, preotul mai rosteşte în taină în Sfântul
Altar o rugăciune: „Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul
nostru, Cel ce ai primit toată rânduiala părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile
noastre”180.
În încheierea Sfintei Liturghii de asemenea preotul binecuvântează poporul:
„Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna și
acum și pururea și în vecii vecilor.”181. Otpustul este ultimul act al Sfintei Liturghii în care se
cere de la Hristos Dumnezeu, prin mijlocirile Sfintei Fecioare şi ale tuturor sfinţilor,
mântuirea sufletelor noastre.
Toate aceste formule au un conţinut biblic şi revelaţional consistent; acest lucru duce
la concluzia finală că de fapt noi ne rugăm şi implicit binecuvântăm cu cuvintele oferite nouă
de însuşi Dumnezeu, Creatorul nostru.

178
Ibidem., p. 382.
179
Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998, p. 351.
180
Liturghierul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 2004, p. 159.
181
Ibidem.

90
Bibliografie

Izvoare

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii


Ortodoxe Române, Bucuresti, 20024

2. Botterweck, G. Johannes, Ringgren, Helmer (ed.), The Dictionary of the Old


Testament, Vol. II, Stuttgart, 1999

3. Cocagnac, Maurice, Simbolurile Biblice, Lexic Teologic, traducere din limba franceză
de Mihaela Slăvescu, Editura Humanitas, 1997

4. Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Editura Teora, Bucureşti, 2002

5. Liturghierul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2004

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, traducere din limba greaca veche de
Pr. Marcel Hancheş, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, cuvântul III, în vol. „Despre soartă
şi Providenţă şi alte omilii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în în Filocalia sau culegere


din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi
desăvârşi, traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. III, Editura Apologeticum, 2005

9. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în Parinți și
Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1986

10. Sfântului Chiril al Ierusalimului, Catehezele, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în Părinți
și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2003

Cărţi

11. Abrudan, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică,
Pentru Facultăţile de Teologie, Ediţia II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002

12. Aries, Philippe, Duby Georges, Istoria vieții private, Editura Meridiane, București,
1994

13. Bondalici, Pr. Ic., Stavr. Dumitru, Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi
Noul Testament, Editura Diecezană, Caransebeş, 2005

91
14. Burnaby, Sherrard Beaumont, Elements of the Jewish and Muhamadan Calendars,
London, George Bell & Sons, 1901

15. Casel, O., Le Memorial du Seigneur dans la liturgie de l’antiquite chretienne, Paris,
1945

16. Cârstoiu, Justinian, Profeţii mesianice, Editura Sigma, Bucureşti, 2006

17. Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti,
1999

18. Coman, Vasile, Hristos în familie, București, 1945

19. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în Parinți și
Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1943

20. Gordon, Preot, Vasile, Introducere în omiletică, Editura Universităşii din Bucureşti,
Bucureşti, 2001

21. Johanson, Paul, O Istorie a Evreiilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001

22. Jacob, Edmond,Veciul Testament, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

23. King, Philip J., Lawrence E. Stager, Life in Biblical Israel, Westminster John Knox
Press, Louisville, 2001

24. Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu, 1995

25. MacDonald, William, Comentariul biblic al credinciosului. Vechiul Testament,


traducere de Dr. A. Ladrierre, Editura Agape, Făgăraş, 2011

26. McNeill, William H., Ascensiunea Occidentului, o istorie a comunității umane şi un


eseu retrospectiv, Editura Ahiepiscopiei Romano-Catolice, Chişinău, 2000

27. Melniciuc – Puică, Pr. Lect. Dr., Ilie, Studiul Noului Testament, suport de curs
semestrul I, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Dumitru Stăniloae”, Iaşi, f.a.

28. Mihaila, Alexandru, Comisia biblica pontificala, Poporul evreu si Sfintele sale
Scripturi in Biblia crestina, traducere de Pr. Sebastian Lucaciu, Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, Bucuresti, 2007

29. Miron, Arhim. Lector Univ. Dr., Vasile, Studii de teologie liturgică şi de educaţie
religioasă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005

30. Mihoc, Pr.dr., Constantin, Taina Căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor

92
Părinți ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002

31. Mihoc, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în Noul Testament, vol. I, Editura Teofania,
Sibiu, 2001

32. Mladin, Dr., N., Studii de teologie morală, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1969

33. Nicola, David, Comorile Vechiului Testament. Vol. I, Societatea Misionară Efrata,
Lugoj, 1997

34. Negoiţă, Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Credinţa noastră,
Bucureşti, 1992

35. Nicolescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Pr. Prof. Dr. Sofron
Vlad, Pr. Prof. Dr. Liviu Munteanu, Studiul Noului Testament pentru Institutele
Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucreşti, 1983

36. Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

37. Popa, Pr. Prof., Gheorghe, Lege şi iubire, coordonate biblice şi hermeneutice pentru
teologia morală, Editura Trinitas, Iaşi, 2002

38. Prelipcean, Pr. Prof., Vladimir., Studiul Vechiului Testament. Manual pentru
Facultatile Teologice, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2003

39. Semen, Petre, Introducere în teologia profeţilor scriitori, Editura Trinitas, Iaşi, 2008

40. Semen, Pr. Conf. Univ. Dr., Petre, Arheologia Biblică în actualitate, Editura Trinitas,
Iași, 1997

41. Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului
Mitropolitan Sibiu, Sibiu, 1991

42. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creştină,
Oradea, 2001

43. Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă,


Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986

44. Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, Teologia Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice,
vol.I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979

45. Schmemann, A., Euharistia Taina Împărăţiei, traducere de Preot Boris Rădulescu,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1999

46. Tarnavschi, Dr., Vasile, Arheologia Biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al

93
Bucovinei, Tiparul „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1930

47. Tilea, Gh., Familia creștină, Curtea de Argeș, 1947

48. Timuș, Gheorghe, Considerații la Psalmi, vol. II, București, 1983

49. Todoran, Pr. Prof. Dr., Isidor şi Arid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică,
ediţia a treia, tipărită cu binecuvântarea IPS Bartolomeu Arhiepiscopul Clujului,
Editura Renaşterea, Cluj, 2000

50. Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Iov, Editura
Cristiana, Bucureşti, 2008

51. Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Leviticul, Editura
Cristiana, 2008

52. Vatamanu, Diac. dr., Cătălin, Educația la poporul ales, Editura Doxologia, Iași,2011

53. Vintilescu, Pr. Prof., P., Liturghiile byzantine privite istoric în structura şi rânduiala
lor, Bucureşti, 1943

54. Vintilescu, Pr. P., Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998

Studii şi articole

55. Abrudan, Dumitru, Cartea Iov şi valoarea ei antropologică, în rev. „Mitropolia


Banatului” an XXXIV, 1984, nr. 1-2

56. Abrudan, Magist. Dumitru, Sărbătorile Postexilice ale Evreilor, în „Studii Teologice”,
Seria II, Anul XIV, Nr. 7-8, Iulie Auguat, 1962

57. Anania, ÎPS, Bartolomeu Valeriu, Nevoia de binecuvantare, în “Ziarul Lumina”, 10


Iunie, 2009

58. Androni, Protos. Dr., Vartolomeu, Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari
confesiuni creştine, în ,,Ortodoxia’’, XXXV(1996), nr. 1-2

59. Andreescu, Ion, Mărturisiri de credinţă ortodoxă, în Ziarul Lumina, luni 16 august,
2010

60. Barbu-Bucur, Prof. dr., Sebastian, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Scriptură în cântările Bisericii Ortodoxe, în „Studii Teologice”, XL (1988), 5

61. Buzescu, Pr. Prof., N. C., Unitatea Revelaţiei prin prooroci, Înaintemergătorul şi
Sfinţii Apostoli în Imnologia Octoihului, în „Ortodoxia”, anul XXIX (1977), nr. 2

62. Bogdaproste, Drd., Gheorghe, Elemente din cultul mozaic și cultul creștin,în „Studii

94
Teologice”, seria II, nr. 9-10, anul XXII, 1970

63. Chialda, Diac., Al., Învățături moral sociale în cartea Proverbelor lui
Solomon:Despre familie, părinți și copii, în „Studii Teologice” an. VII, 1955, nr. 1-2

64. Chițescu, Prof., M., Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții
pământești, în „Ortodoxia” an. IV (1952), nr.2

65. Chiţu, Magistr., Viorel I., Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul creștin,
în „Studii Teologice”, seria a II-a, nr. 5-6, anul XII, 1961

66. Chiţu, Magistrand I. Viorel, Raportul dintre cultul Vechiului Testament şi cultul
creştin, în „Studii Teologice”, Seria II, Anul XIII, Nr. 5-6, mai iunie, 1961

67. Cornițescu, Emilian, Raporturile Familiei în Vechiul Testament, în „Studii Teologice”,


seria II, an XX, nr.1-2, ianuarie-februarie, 1969

68. Galeriu, Pr., Constantin, Taina nunţii, în revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960

69. Gordon, Pr. Drd., Vasile, Rolul catehetic-misionar al ierurgiilor, în „Studii


Teologice”, seria II, nr. 5, anul XXXVIII, 1986

70. Manolache, Anca, Cartea lui Iov, Povestirea unei realităţi, în „Altarul Banatului”, nr.
1 – 3/1993

71. Moldovan, Pr. Conf., Ilie, Cunoaşterea Sfintei Scripturi după învăţătura ortodoxă, în
„Ortodoxia”, nr. 2, an. XXXII, 1980

72. Mihăilă, Lect. Dr., Alexandru, Mesia şi ungerea cu ulei, Ziarul Lumina, Joi 05 August
2010

73. Semen, Petre, Rugăciunea-audienţă divină, în “Teologie şi Viaţă”, an.II, nr. 11-
12/1992

74. Semen, Petre, Valoarea religios-morală a jertfelor Vechiului Testament, în


„Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10/ 1977

75. Stăniloae, Pr. Prof., D., Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în „Ortodoxia”, nr. 3,
anul XXXVII, 1985

76. Vatamanu, Diac. Dr. Cătălin, „Lumină din lumină”, o veche mărturisire biblică,
liturgică și patristică, în Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică
(coord.), Autocefalia Bisericii și Mărturisirea Credinței, Editura Doxologia, Iași, 2010

95
INFORMAŢII Alexa-Angheluș Bogdan-Ioanid
PERSONALE

Jud. Iași, Oraș Tg. Frumos, Str. Măicuța, Bl. 76, Sc. B, Ap. 5

+40 740 321 755

alexa.anghelus@yahoo.com

http://facebook.com/ioanid7

alexa.anghelus

Sex Masculin | Data nașterii 07/03/1994 | Naționalitate Român

EDUCAŢIE ŞI
FORMARE

2009 - 2013 – Liceul Teoretic „Ion Neculce” Tg. Frumos

2013 – Certificat Cambridge ESOL English Language

2013 – Certificat Complet ECDL

2013 – Certificat de Tehnician în Activitați Economice

2013 - 2017 – Facultatea de Teologie Ortodoxa "Dumitru Staniloae”,


din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași

2014 - Prezent – Programul de Cercetare Biblia din cadrul


Universtății ”Alexandru Ioan Cuza” Iași

COMPETENŢE
PERSONALE

Limba maternă Română

Alte limbi străine ÎNTELEGERE VORBIRE SCRIERE


cunoscute Participare la
Ascultare Citire Discurs oral
conversație
Engleză B2 B2 B2 B2 B2
Cambridge ESOL Certificate Level 1 English Language
Franceză A2 A2 A2 A2 A2

96
Competenţe de comunicare ▪ Competențe de comunicare dobândite prin nivelul de certificat de
competență lingvistică Cambridge ESOL

▪ Competențe în dezvoltarea afacerilor în zonele rurale neagricole dezvoltate


Competenţe în cadrul programului POSDRU pentru dezvoltarea durabilă a
organizaţionale/managerial întreprinderilor
e ▪ Certificat de Tehnician în Activitati Economice

Competență digital ▪ Certificat Complet ECDL ( European Computer Driving License )

Alte aptitudini ▪ Spirit civic format prin voluntariat în cadrul programului ”National Strategy for
Community Action” și în cadrul ”Asociației Studenților Creștin Ortodocși din
Romania”

Permis de conducere ▪B

INFORMAȚII
ADIȚIONALE

Publicații ▪ Poezii publicate în revista “Neculce`s High school”

Conferințe ▪ Moderator - Conferința proiectului internațional ”Comenius”

▪ Co-organizator “Ecoșcoala” (Ecoschool)


Proiecte

▪ A.S.C.O.R. Iasi – 2013 - 2016


Apartenență
▪ Programul de cercetare Biblia din cadrul Universitatii ”Alexandru Ioan Cuza”
Iași – 2014 - prezent

97
98

S-ar putea să vă placă și