Sunteți pe pagina 1din 2

POEZII LERMONTOV Cununa lui de lauri ruptă.

Calm, ucigaşul a ţintit


Te-apasă greu urâtul Şi-a tras. Şi inima-i păgână
Urma să bată liniştit;
Te-apasă greu urâtul... Şi n-ai cu-i să- Nu-i tremura pistolu-n mână.
ntinzi mâna E de mirat? Un venetic
Când sufletul vuieşte de furtuni. Zvârlit la noi din întâmplare,
Dorinţe?... Nu-i zadarnic să tot doreşti Umblând pe-aici la vânătoare
într-una? De ranguri, suflet de nimic;
Şi anii trec, toţi anii cei mai buni! Bătându-şi joc în chip obraznic
De limba noastră şi de ţara-ntreagă,
Să iubeşti?... Dar pe cine?... Vremelnic, El a lovit în gloria noastră dragă
n-are rost, Şi n-a putut să înţeleagă
Iar veşnic, greu e să găseşti iubire. Ce om doboară braţul lui năpraznic.
Te uiţi în suflet: nu e nici o urmă din ce- Şi-acum poetul în mormânt e-nchis
a fost
Şi totu-i mic, necaz şi fericire. La fel cu cântăreţul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ce-s patimile? Boala lor minunată trece Ros de-ndoieli chinuitoare,
Căci mintea nu le dă prea mult răgaz; Şi care ca şi el a fost ucis
Şi când te uiţi ce-i viaţa, cercetător şi De-o mână rea, necruţătoare.
rece, Lăsându-şi buni prieteni şi bucurii
Vezi că-i o glumă fără nici un haz. senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi
Moartea poetului meschine,
Vrăjmaşa sufletelor îndrăzneţe?
Sclav al onoarei, suflet drept, Dând mâna cu un ipocrit mişel,
Jignit de clevetiri mărunte, De ce-a crezut în vorbe şi-n chipuri
Poetul cu un glonte-n piept false, el
Muri plecându-şi mândra frunte!... Care-i ştia pe oameni demult, din
Ocara lumii şi minciuna tinereţe?
L-au supărat, nu l-au supus, Cununa lui de lauri i-au scos-o şi i-au dat
Şi singur ca întotdeauna Una de spini cu lauri împletită;
S-a răzvrătit... şi-a fost răpus! Dar spinii bine-ascunşi l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Răpus! Ce rost mai are plânsul Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Şi corul laudei deşarte Cu glume grosolane în şoaptă strecurate,
Şi scuza foanfă pentru dânsul Setos de răzbunare a murit
În faţa împlinitei soarte? Scârbit că-i sunt speranţele-nşelate.
Oare nu voi aţi prigonit S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Talentul lui cu-nverşunare Şi n-o să mai răsune nicicând şi nimănui;
Şi ca să râdeţi aţi stârnit Şi unde-i el acuma e întuneric mare;
Din foc ascuns văpaie mare? Pecetluită este gura lui.
Fiţi veseli! A căzut învins Voi, însă, fii înfumuraţi
În cea din urmă crudă luptă Ai unor taţi vestiţi prin mârşăvie,
Şi-acuma geniul lui e stins, Care cu tălpi de rob călcaţi

1
Vlăstarele lovite de urgie;

Voi care, lacomi, lângă tron pitiţi,


Ucideţi Libertate, Genii, Glorii,
Când apăreţi, de lege ocrotiţi,
Muţeşte adevărul şi tac judecătorii!
Dar este-n cer un straşnic judecător
cinstit
Care pe voi, aleşii desfrâului, v-aşteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Şi ştie orice gând şi orice faptă.
Zadarnic veţi veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să
spele
Sângele poetului răpus.