POCĂINŢA

1. CE ESTE SPOVEDANIA ?
DEFINIŢIE
Taina Pocăinţei, Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una din cele şapte Sfinte
Taine din BO, prin care credinciosul este curăţit de păcatele săvârşite prin harul Sfântului Duh.
Astfel, haina cea albă, primită la botez şi pecetea darului Sfântului Duh, primită prin taina
mirungerii, sunt întunecate de toţi credincioşii prin căderea în păcat. Însă Dumnezeu, care nu
voieşte ,,moartea păcătosului”, ci ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa
adevărului, în milostivirea Sa nemărginită a dăruit oamenilor un mijloc de curăţire de păcate
şi reînnoire a hainei albe a botezului şi a harului Sfântului Duh, anume pocăinţa. Sfinţii Părinţi
numesc pocăinţa al doilea botez, căci păcătosul iese curat din această baie a lacrimilor şi a
Duhului Sfânt ce se revarsă asupra lui în taină ca odinioară din baia botezului.
Taina sfintei Spovedanii, a Pocăinţei sau a Mărturisirii, instituită şi poruncită de Iisus
Hristos (In 20, 20-23) şi practicată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora, episcopii şi
preoţii, este acea lucrare harică prin care în urma mărturisirii păcatelor, a căinţei şi a părerii de rău
pentru ele, ca şi a făgăduinţei de a nu le mai săvârşi, ni se iartă pacatele de către Mântuitorul Hristos,
prin puterea şi lucrarea preotului duhovnic. Ea este mijlocul prin care credincioşii sunt scoşi din
închisoarea egoistă în care i-a aruncat păcatul, pentru a fi readuşi la comuniunea cu
Dumnezeu şi cu aproapele.
În Taina Pocăinţei Sfântul Duh lucrează datorită legăturii duhovniceşti create între
duhovnicul şi fiul său duhovnicesc, prin fiecare din ei, sădind pocăinţă în inima credinciosului prin
mărturisirea sa şi dând harul Său preotului spre vindecarea sufletească a celui bolnav.

NUMIRILE TAINEI
Aceastǎ Tainǎ are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste
trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite preotului duhovnic;
mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi mărturiseste păcatele în fata preotului; al
doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare,
dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că
ne împacă cu Dumnezeu.
În ceea ce priveşie termenul de „pocǎinţǎ” s-a ajuns astǎzi în accepţiunea multor
credincioşi sǎ însemne sectant ceea ce este o greşeala; întelesul sǎu e cu totul altul:
 În VT există două cuvinte care sunt traduse în mod constant cu „pocăinţă" sau cu un
echivalent - naham („a-i părea rău", „a se răzgândi") şi shuv (cu sensul de „, a se
reîntoarce, a repara").
-Termenul naham este folosit nu prea des referitor la om (Exod 13,17; Iov 42,6;
Ieremia 8,6; 31,19), dar în mod obişnuit cu privire la Dumnezeu, atunci când se spune că lui
Dumnezeu „îi pare rău de răul" pe care şi l-a propus să-l trimită sau să-l iniţieze. Acest fel
de vorbire provine din felul în care Israel înţelegea atitudinea lui Dumnezeu faţă de oameni, în
contextul relaţiilor personale; limbajul nu implică nimic instabil sau arbitrar din partea lui
Dumnezeu. - cu alte cuvinte un Dumnezeu, „care Se căieşte de răul ce Şi l-a pus în gând să-l facă"
când omul se îndepărtează în mod voit de direcţia pe care i-a trasat-o Dumnezeu şi nu se
mai lasă în grija lui Dumnezeu (Exod 32,14; Deuteronom 32,36; Judecători 2,18; I Cronici
21,15; Psalmul 106,45; 135,14; Ieremia 42,10; Ioel 2,13 ş.urm.; Iona 4,2).
 2
-Chemarea la pocăinţă a omului este o chemare de a se întoarce (shuv) la starea de
dependenţă de Dumnezeu. Chemări de genul acesta sunt frecvente, în special la prorocii
dinainte de exil. Una dintre pledoariile pentru pocăinţă exprimate cu cea mai mare elocinţă le
găsim în Osea 6:1-3 şi 14:1-2 . Tot atât de mişcătoare sunt speranţele lui Isaia exprimate prin
numele pe care l-a dat fiului său, Şear-Iaşuv, („o rămăşiţă se va întoarce", 7,3; vezi, de asemenea,
10,21 ş.urm.; 30,15; cf. 19,22) şi cererile lui Ieremia (3,1-4; 8,4-7; 14,1-22; 15,15-21), ambele
amestecate cu preziceri şi disperare (Isaia 6,10; 9,13; Ieremia 13,23). Alte expresii puternice sunt
Deuteronom 30,1-10; 1 Împăraţi 8,33-40,46-53; II Cronici 7,14; Isaia 55,6-7; Ezechiel 18,21-24,
30-32; 33,11-16; Ioel 2,12-14. Vezi de asemenea, în special 1 Samuel 7,3; 2 Împăraţi 17,13; 2
Cronici 15,4; 30,6-9; Neemia 1,9; Psalmul 78,34; Ezechiel 14,6; Daniel 9,3; Zaharia 1,3 ş.urm.;
Maleahi 3,7.
Ideea de pocăinţă este adânc înrădăcinată în Israelul Vechiului Testament. Primul gen
de pocăinţă pe care îl găsim în Vechiul Testament este numit pocăinţă "cultică" sau
"ritualistică". Iar cel de-al doilea gen de pocăinţă este numit pocăinţă "profetică".
Pocǎinţa culticǎ: Odată ce Dumnezeu a devenit supărat pe naţiune, atunci poporul era
chemat să facă anumite ritualuri (post general, sfâşierea veşmintelor, îmbracarea în sac
şi cenuşa, plângere pentru pacat) pentru a împăca mânia lui Dumnezeu. Aceasta era
ideea din spatele acestor practici rituale - să satisfacă supărarea lui Dumnezeu în aşa fel încât
mânia Lui să fie înlăturată, oamenii să poată fi iertaţi de păcatele lor şi pacea cu Dumnezeu să poată
fi restaurată în comunitate.
Pocăinţa profetică: fǎrǎ a dispreţui ritualurile pe care Dumnezeu le-a hotărât, şi pe care
poporul le folosea pentru a-şi exprima părerea de rău pentru purtarea lor, pocăinţa profetică
era o judecată împotriva Israelului pentru practicile cultice când acestea degenerau într-un simplu
externalism unde oamenii doar treceau prin mecanismul pocăinţei dar pocăinţei lor îi lipsea
sinceritatea reală; nu venea din inimă.
 În NT cuvântul tradus prin "pocăinţă" este cuvântul grecesc μετάνοια (metanoia),
"după/în spatele gândului cuiva", care este un cuvânt compus din prepoziţia "meta"
(după, cu), şi verbul "noeo" (a percepe, a gândi, rezultatul perceperii, observării); astfel,
cuvântul metanoia s-ar putea traduce: "a gândi diferit după". Metanoia este astfel, în
primul rând, un gând-după, diferit de gândul de dinainte; o răzgândire însoţită de regret şi o
schimbare de comportament, "schimbare a minţii ", sau, "schimbare de conştiinţă".
"Metanoia" are de a face, cu transformarea minţii cuiva cu privire la comportamentul lui. Şi
poartă cu el ideea de "a regreta" (o anumită acţiune). Sentimentul care este cel mai adesea
asociat cu pocăinţa în Scriptură este sentimentul de remuşcare, de regret, un simţământ de
supărare şi mâhnire pentru că s-a acţionat într-un anumit mod pe care noi să dorim să-l refacem -
să-l ştergem dacă am putea. El implică o oarecare supărare pentru o formă precedentă de
comportament.
Este imposibilă o schimbare autentică şi deplină a minţii fără ca aceasta să ducă la
schimbarea faptelor. Acesta era motivul pentru care Ioan Botezatorul îi chema pe oameni: “
Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3,8). Biblia ne vorbeşte că
pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Lc 3,8-14; Ft 3,19); “Ci am
propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se
pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Ft
26,20. Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în
schimbarea faptelor.
 3

PREFIGURAREA MĂRTURISIRII
 LA POPOARELE PĂGÂNE
Din momentul căderii, în sufletul omului a înmugurit simţământul părerii de rău.
Tradiţia ni-l înfăţişează pe Adam şi Eva plângând în faţa porţilor închise a raiului. Atât la
poporul ales, cât şi la popoarele păgâne, care au mai păstrat un rudiment din
Revelaţia primordială, întâlnim acte de pocăinţă şi preocuparea lor de împăcare cu Dumnezeu,
sentimentul pocăinţei şi nevoia mărturisirii fiind prezente în toate religiile:
La triburile din Africa, Asia, America de Nord, întâlnim diferite forme de mărturisire a
păcatelor, uneori publică, alteori secretă sau individuală ori colectivă. De obicei se
mărturiseau în faţa preoţilor, vrăjitorilor, părinţilor, prietenilor, poporului păcatele privitoare la
morală şi cele privitoare la atingerea lucrurilor sfinte. Riturile care însoţeau mărturisirea erau:
îmbăierea, stropirea cu apă, alungarea duhurilor rele, arderea lucrurilor sau a animalelor asupra
cărora erau trecute păcatele, scuiparea, vărsarea sau facerea de crestături pentru a curge sânge.
Apoi, în diferite tradiţii, mărturisirea era urmată de acte de penitenţă. În Peru păcatele se scuipau
într-un buchet de iarbă care se ardea, iar cenuşa se arunca în apă. La chinezi păcatul consta în
violarea poruncilor divine, al căror păzitor era împăratul, fiul cerului. În brahamaninsm există
rugăciuni prin care păcătoşii imploră iertarea lui Varuna. Călugării gianişti, prin veacurile VIII-
VI îHr. îşi făceau în fiecare zi şi în fiecare noapte un examen de conştiinţă, şi daca-şi
descopereau un păcat, şi-l mărturiseau în faţa celui ce le era “guru”. Şi budişti, mai ales
călugării, îţi mărturiseau păcatele, iar în funcţie de gravitatea păcatelor primeau un canon.
Babilonienii aveau un sistem penitenţial mai complicat, vestiţi fiind la ei acei „psalmi
penitenţiali”. Tot de la ei au rămas tabele întregi ce cuprindeau chestionare referitoare la păcat.
Vechii sirieni însoţeau mărturisirea păcatelor cu flagelări plăcute zeilor.
 ÎN VT
În Vechiul Testament conştiinţa păcătoşeniei este exprimată limpede, iar
textele penitenţiale sunt numeroase. Încă de la Adam, care simţindu-se dezbrăcat de
frumuseţea cea dintâi, îi răspunde lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut
căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac. 3,10) şi până la Sfântul Ioan Botezătorul a cărui
predică pregătitoare pentru venirea lui Mesia poate fi rezumată în cuvintele: „Pocăiţi-vă,
căci s-aapropiat Împărăţia cerurilor”, tot VT fiind astfel străbătut ca de un fir roşu, de
duhul pocăinţei. Prin Moise Dumnezeu le-a dat israeliţilor Legea, Lege în care printre alte
multe îndemnuri la pocăinţă, avem şi următorul: “Dacă un bărbat sau o femeie va face
vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletu
lacela, să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să
mai adauge la aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit” (Nm. 5, 6-7).
Cel mai deplin şi bogat mărturie cu privire la pocăinţă îl avem în Psaltirea Proorocului
David. Cuprinsul psalmilor este variat însǎ şapte dintre ei sunt cunoscuţi sub numele de
psalmi de pocăinţă: 6, 31, 37, 50, 101, 129, 142. mai ales prin psalmul 50: astfel,
împăratul David mărturiseşte: ,,Miluieşte-mă Dumnezeule dupre mare mila Ta şi dupre
mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile mele. Mai vârtos mă spală de
fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmi 50, 1-2).
Proorocii, ca nişte trâmbiţe dumnezeieşti, în mod curent aveau subiect al prediciilor –
pocăinţa. “Întoarceţi-vă catre Mine, spune Dumnezeu prin Isaia, şi veţi fi mântuiţi, voi cei
locuiţi toate ţinuturile cele mai îndepărtate ale pământului…Cel rău să lase calea lui şi
omul cel nelegiut vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de
 4
dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător” (Is. 45,22; 55,7). Iar Ieremia face
acelaş îndemn: “De vrei să te întorci, Israele, întoarce-te la Mine şi de vei depărta
urâciunile de la Faţa Mea, nu vei mai rătăci” (Ir. 4,1). Iar Proorocul Ioil ne spune: “Acum
zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plans şi cu
tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre căci El este milostiv şi indurate, încet la
mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Il. 2, 12-
13). Regele Manase, în rugăciunea sa, adevereşte: ,,Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii
Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor care Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor
Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire” (Rugăciunea lui Manase versetul 8),
numindu-L pe Dumnezeu ,,Tu eşti Dumnezeul celor care se pocăiesc” (Rugăciunea lui
Manase versetul 14).
Aşadar, pocăinţa, era un fapt universal înainte de venirea lui Hristos. Ea presupunea
mărturisirea păcatelor, iar pentru convertirea la aceasta militau proorocii. Întâlnim atât
la popoarele păgâne, cât şi la poporul evreu mărturisirea publică, dar şi particulară.
Mărturisirea publică şi comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua ispăşirii.
Mărturisirea particulară şi individuală a păcatelor şi-o făcea fiecare păcătos pentru sine, cum au
făcut-o David şi Moise. Dar nu numai persoane particulare fac penitenţă. Când
contagiunea păcatului devine comună şi publică se cheamă la pocăinţă cetăţi întregi, cum a
fost vestita Ninive sau popoare, cum au fost israeliţii.
Este evident şi limpede faptul că pocăinţa de dinainte de Hristos nu era Taină, pentru
că lipsea harul Sfântului Duh. Ci era un simbol, un ritual practic, un mijloc pedagogic care vestea,
renaşterea lăuntrică pe care păcătoşii o vor realiza în Hristos şi în Biserică prin Taina
Spovedaniei. Nici un om din Legea Veche nu a avut putere de a lega şi a dezlega păcatele
oamenilor, oricât de drept, sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu a fost. Deşi au făcut multe şi mari
minuni, precum Moise, care a despărţit apa mării, sau Isus Navi, care a oprit soarele pe cer sau
Sfântul Prooroc Ilie, care a coborât foc din cer, această putere de a lega şi dezlega, de a ierta şi
ţine păcatele nu s-a dat nici unuia dintre ei, nici chiar îngerilor din ceruri.

INSTITUIREA TAINEI ÎN NT
Cu întemeierea creştinismului, ritualul mărturisirii păcatelor şi pocăinţa anticilor, care
avea până la Hristos un caracter simbolic, exterior şi formal, devine un act interior şi sfânt, devine
Taină. Noul Testament nu-l înlocuieşte pecel Vechi, ci-l împlineşte şi completează, la fel noul
cult, nu-l înlocuieşte ori desfiinţează pe cel vechi ci apare ca împlinirea sa necesară.
Noul Testament este cartea întoarcerii la Dumnezeu, este cartea pocăinţei, cartea
împăcării omului cu Dumnezeu. Măntuitorul îşi începe, predica cu cuvintele: “Pocăiţi-vă,
căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 17). În inteţiile Sale Hristos este limpede:
“N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc. 5, 32). Ucenicilor Săi
Mântuitorul le porunceşte să propovăduiască pocăinţa şi le dă putere ca prin Taina
Spovedaniei să-I dezelege pe oameni de păcate: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate
şi în cer şi oricâte ve-ţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). La
Rusalii, când se întemeiază Biserica ca şi comunitate văzută, când la predica Apostolilor se
convertesc trei mii de bărbaţi, la întrebarea acestora ce trebuie să facă, Petru le răspunde:
“Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Ft 2, 38).
Este evident că pocăinţa în Noul Testament începe cu predica Sfântului Ioan Botezătorul, se
aşează ca Taina Sfântă de Mântuitorul Hristos şi se pune în lucare de Sfinţii Apostoli.
 5
În Biserică, taina pocăinţei a fost aşezată de Însuşi Hristos. Astfel, încă înainte de Înviere,
Mântuitorul le făgăduieşte Sfântului Apostol Petru şi celorlalţi apostoli: ,,Şi-ţi voi da ţie
cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei
dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 18, 18). După Înviere, Iisus Hristos a
încredinţat ucenicilor taina pocăinţei, spunându-le: ,,precum M-au trimis pre Mine Tatăl şi
Eu trimit pre voi. Şi acestea zicând, au suflat şi au zis lor: luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi
ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Prin
aceste cuvinte, Domnul spune apostolilor Săi că puterea de a dezlega şi de a ierta păcatele
oamenilor este o taină pe care ei şi urmaşii lor o vor săvârşi prin puterea şi împreună-
lucrarea Sfântului Duh, până la sfârşitul veacului.
Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El Însuşi a săvârşit-o acordând cel
dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi a acordat puterea iertării păcatelor şi ucenicilor Săi şi
urmaşilor acestora prin succesiune apostolică. Dând pildă, Mântuitorul săvârşeşte această
taină, iertând celor păcătoşi greşelile lor şi mărturisind ,,nu cei sănătoşi au nevoie de
doctor, ci cei bolnavi … că n-am venit să chem pe drepţi, ci pre păcătoşi la pocăinţă”
(Matei 9, 12-13). Astfel, El a iertat păcatele slăbănogului din Capernaum, ale Mariei
Magdalena, ale desfrânatei, şi ale tuturor celor care s-au pocăit [Vameşu1 care se ruga în
templu spunea cu pocăinţă: “Dumnezeule, milostiv fie mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Femeia
păcătoasă din casa fariseului stătea lângă picioarele Sale şi le uda cu lacrimile ei ( Luca 7, 37-38).
Petru îşi plânge cu amar păcatul lepădării de Domnul ( Matei 26, 75), Zaheu, vameşul, se
converteşte cu adevărat, iar tâlharul de pe Cruce îşi recunoaşte vina ,,noi primim cele cuvenite
după faptele noastre” (Luca 23, 41) şi intră în rai].

SPOVEDANIA ÎN EPOCA PATRISTICĂ

Epoca imediat următoare Sfinţilor Apostoli a fost epoca Părinţilor Apostolici. Aceştia
au fost ucenici ai Sfinţilor Apostoli sau i-au cunoscut pe aceştia. Scrierile lor constituie
adevărate tezaure istorice, dogmatice şi cultice, oferind şi date despre ritualul, necesitatea şi
importanţa Tainei Pocăinţei pentru mântuire. Astfel în perioada post-apostolică se atestă
continuitatea ritualului şi a semnificaţiei Tainei Mărturisirii din epoca apostolică: Pocăinţa are
caracter de Taină Sfântă, se face după o regulă şi după un ritual anumit, cu aceeaşi
eficacitate şi valoare soteriologică ca şi Botezul.
Aproape în toate scrierile bărbaţiilor apostolici este vorba de necesitatea mărturisirii
păcatelor, condiţie esenţială pentru îndreptare şi desăvârşire. Săvârşitorii acestei taine sunt
episcopii iar locul administrării ei este biserica. Mijloacele pentru îndreptarea penitenţială sunt:
rugăciunea, postul, înfrânarea, regretul pentru păcatele săvârşite. O precizare amănunţită a
metodei întrebuinţarte nu găsim la aceşti bărbaţi apostolici.
În “Didahie”, scriere contemporană cu Evangheliile după Matei şi Luca, pe care le
foloseşte din plin, ni se dă următoarea povaţă: “Când vă adunaţi în duminica Domnului,
frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa
voastră sp fie curată”. Cu cel ce nu se pocăieşte nici nu trebuie să avem comuniune până la
îndreptarea lui: “Mustraţi-vă unul pe altul, nu cu mânie, ci în pace, cum este scris în
Evanghelie, cu cel care greşeşte împotriva altuia, nimeni să nu vorbească, nici să
asculte, până nu se pocăieşte”. Epistola lui Barnaba , adresându-se creştinului, îi spune:
“Să-ţi mărturiseşti păcatele tale”; Clement Romanul spune că “este mai bine pentru
creştin să-şi mărturiseascã păcatele decât să-şi învârtoşeze inima”. În veacul al doilea
 6
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, afirmă în Dialogul său cu iudeul Trifon că
„apostolii credinţei creştine nu se pot mântui decât prin pocăinţă sinceră”. Sfântul Irineu,
episcopul Lugdunului, este cel dintâi scriitor care ne vorbeşte de existenţa mărturisirii săvârşite
în faţa preotului şi în prezenţa întregi comunităţi creştine. O asemena mărturisire se făcea numai
pentru păcatele mai mari. Această mărturisire săvârşite în prezenţa preotului şi în faţa
publicului o făcea penitentul numai la îndemnul duhovnicului. Deci mărturisirea aceasta făcută cu
glas tare şi în chip individual de către fiecare penitent îndrumat de duhovnic de a-şi declara
păcatele în faţa obşii creştine, nu însemnează inexistenţa mărturisirii individuale şi secrete, ci
însemnează o procedură mai severă, mai aspră, aplicată în anumite cazuri mai speciale. Sfântul
Irineu ne relatează cazul unor femei care după ce s-au lăsat antrenate de gnostici la
desfrâu, „revin la Biserica lui Dumnezeu, au mărturisit, împreună cu cealaltă rătăcire şi
aceasta. Sfântul Ignatie Teoforul ne spune că “mărturisirea personală trebuie să o facă
păcătoşii înaintea episcopului”, iar Tertulian, la începutul secolului al III-lea, defineşte
spovedania, actul “prin care mărturisim păcatele noastreDomnului” şi o aseamănă cu
arătarea rănilor în faţa medicilor. Domul ne cere acest act de mărturisire, nu prentru că nu ar
cunoaşte păcatele noastre, ci pentru ca penitenţa ce urmează se naşte din ea şi e determinată
de ea, e în funcţie de calitatea şi mărimea păcatului mărturisit, şi de dipozitia sufletească a
acelui care se mărturiseşte. Vedem că mărturisirea de care nevorbeşte Tertulian era personală,
nu era un simplu consimţământ printr-un simplu da. Această arătare a păcatelor se face, spune
Tertulian, prin om, prin Biserică, adică prin preot.
Pentru Sfântul Ciprian al Cartaginei , mărturisirea este o condiţie neapărat
necesară pentru dobândirea milei lui Dumnezeu în strâmtorări şi necazuri, deoarece
acestea vin în urma păcatelor noastre. Din acest motiv, el îşi îndeamnă pe păstorii săi,
supuşi persecuţiei lui Deciu, să-şi recunoască fiecare păcatele sale, arătând viaţa cea
păcătoasă a omului celui vechi. „Fiecare să-şi mărturisească păcatul, câtă vreme cel care a
păcătuit se află în viaţă,când mărturisirea sa poate fi primită, câtă vreme iertarea dată de
episcopi este plăcută Domnului”. Preoţii trebuiau să primeacă o mărturisire individuală de la
fiecare, pentru ca recunoscând în concret păcatele fiecăruia să fie în măsură să-şi facă o
judecată despre starea lor şi despre penitenţa ce trebuie să le-o impună. Sfântul Ciprian
îndeamnă pe cei ce voiesc sa primească iertarea de la preoţi să îşi deschidă inima ca, piepturile lor
acoperite de tenebrelele păcatelor să cunoască lumina penitenţei. Tot el ne spune că nu îl putem
înşela pe Dumnezeu. Cu cât crede cineva că poate înşela pe Dumnezeu, nemărturisindu-şi
păcatul, cu atât păcătuieşte mai mult. Origen înţelege şi el mărturisirea păcatelor ca o
arătare a rănilor sufleteşti la medici şi o consideră forma prin excelenţă de iertare a păcatelor. El
precizează faptul că „Apostolii şi preoţii care sunt urmaşii Apostolilor, ca unii care au
primit alături, de Marele Preot, îndrumarea dumnezeiască, ştiu, fiind luminaţi de Duhul
Sfânt pentru ce fel de păcate trebuie aduse jertfe, când şi în ce chip…” Se vede de aici că
iertarea o dă cel investit prin hirotonie cu această putere, şi anume prin episcop. Pe măsură ce
comunităţile creştine s-au înmulţit nemaiavând fiecare în frunte un episcop, sarcina mărturisirii
trece pe seama preoţilor. Existenţa mărturisirii individuale în sec III e certificata şi de
Didascalia Apostolilor. Ea spune episcopului: „Să nu dai pentru fiecare păcat aceeaşi
sentinţă, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuinţă fiecare greşeală, pe
cele mici şi pe cele mari, şi într-un fel pe cea cu lucrul, în altul pe cea cu cuvântul, deosebi
pe cea cu inteţia ,sau calomnia, sau bănuiala. Şi unaora le vei impune ajutorarea
săracilor, altora posturi, iar pe alţii îi vei elimina după mărimea păcatelor lor ”.
 7
În secolul al IV-lea, Sinodul I ecumenic, de la Niceea, din anul 325, în canonul
12, prevede că mărturisirea să fie individuală şi făcută în faţa episcopului sau a preotului.
Canonul insistă asupra cercetării dispoziţiei lăuntrice a comportării penitentului, ca, în
funcţie de ea, să se scurteze sau să se lungească timpul penitenţei: “cei ce dovedesc prin
frică, lacrimi rabdare şi fapte bune, o întoarcere cu fapta şi nu la arătare, nu vom împlini
tot timpul”. Se înţelege însă că pentru a cunoaşte dizpozitia penitentului, duhovnicul trebuia
să primească mărturisirea aceluia. Sfântul Vasile cel Mare (†379) insistă asupra valorii pe
care o are mărturisirea personală a păcatelor, ca descoperire din proprie iniţiativă în faţa
episcopului sau preotului, deoarece numai ei sunt încredinţaţi cu “iconomia tainelor lui
Dumnezeu”. Dacă în Biserica primară disciplina penitenţială cerea ca pentru păcatele grave
să se mărturisească public, iar cei aflaţi sub canon stăteau în pronaos cu catehumenii, iată
că deja, pe vremea SfântuluiVasile cel Mare este prezentă şi mărturisirea tainică. În canonul 34 el
spune: „ Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit sau vădite fiind în
oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public ca nu cumva vădindu-se
să le ofere cauză spre moarte…” . Sfântul Grigore de Nisa ne spune ca acela care şi-a
descoerit păcatul din proprie iniţiativă şi nu a aşteptat să-l denunţe altcineva, să I se scurteze la
jumătate timpul de penitenţă, căci cel ce a pornit de la sine spre dezvăluirea păcatelor,
primeşte epitimii mai blânde, ca unul ce a început deja tratamentul patimei sale şi a arătat
un semn al schimbări spre mai bine. Dar cel ce a descoperit fără voie asupra răului, fie prin
vreo bănuială sau pâră, trebuie să îşi facă întoarcerea în timp mai îndelungat, ca purificat cu
rigurozitate să fie primit apoi la împărtăşirea de cele sfinte. Căinţa e de mare folos pentru că
ea îl ajută pe om să învingă ruşinea şi sa-şi arate rănile unui medic, căci medicul nu ştie ce
medicament sa îi dea. Preoţii au datoria să nu divulge rănile ce li s-au arătat. Mărturisirea
deci se făcea în secret şi cele spuse în ea se ţineu în secret.
Pe vremea Sfântului Ioan Scărarul, mărturisirea se făcea de obicei în taină, dar în
cazuri excepţionale, duhovnicul putea porunci ca ea să se facă şi în public: „Înainte de toate să ne
mărturisim bunului şi singurului nostru judecător. Iar dacă el porunceşte, să ne mărturisim
şi tuturor”. Rânduiala mărturisirii publice a durat în Biserică timp îndelungat, deşi practicarea ei a
întâmpinat multe dificultăţi şi a fost împreunată cu multe primejdii pentru viaţa comunităţilor creştine
şi a slujitorilor acestora. Împrejurările vieţii nu au permis creştinilor oricât zel ar fi avut, să practice
întotdeauna mărturisirea publică, de aceea alături de aceasta s-a practicat şi mărturisirea secretă, atât
pentru a se evita unele primejdii, cât şi pentru că mărturisirea publică nu era posibilă în toate cazurile,
ca de exemplu în cazurile celor bolnavi care nu se puteau deplasa sau nu aveau nici energia de a
putea să suporte o încercare ca aceea pe care o constituia mărturisirea publică.
În cazurile în care se practica mărturisirea secretă, potrivit rânduielilor tradiţionale,
duhovnicul, fie episcop, fie prezbiter, era dator să nu divulge păcatele mărturisite şi nici epitimiile
pe care le aplica cu prilejul mărturisirii secrete, atunci când era cazul să fie aplicate. Cea
dintâi măsură pentru îngrădirea mărturisirii publice şi pentru înlocuirea ei cu mărturisirea secretă sau
în taină s-a luat de către arhiepiscopul Constantinopolului, Nectarie, pe la sfârşitul
veacului IV (390), în scopul de a se evita anumite scandaluri publice, care se produceau cu
ocazia mărturisirii unor păcate mai grele în faţa întregii Biserici. [există încă din sec. III, o
penitenţă publică pentru păcatele grave, dar şi aceasta era iniţiată de o mărturisire secretă la preot,
care recomanda, cand socotea util, penitenţa publică; astfel Patriarhul Nectarie desfiinţeaza
doar penitenţa publică pentru păcatele grave. Mărturisirea secretă, există de la începuturile Bisericii,
a rămas şi după actul Patriarhului Necatrie, până în ziua de azi].
 8
Perioada următoare epocii de aur, începând cu sec. VI, aduce cu sine fixarea rânduielii
Mărturisirii în forma pe care o avem în Molitfelnicele din sec. XVIII încoace. O învăţătură bogată
referitoare la Taina Mărturisirii dezvoltă şi Părinţii filocalici. Astfel, Sfântul Isaac
Sirul întrebându-se ce este pocăinţa răspunde: “Părăsirea celor de mai înainte şi
întristarea pentru ele” şi o aşează ca început, ca prima treaptă în procesul de creştere
duhovnicească, fiind urmată de curăţie, ca treaptă de mijloc şi desăvârşire. Referindu-se la
felurile mărturisirii, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că aceasta este de două feluri:
o mărturisire de mulţumire pentru binefacerile primite, mulţumire care izvorăşte şi din
lucrarea harului în cel ce crede, şi o mărturisire “pricinuită de mustrare şi certare pentru
fărădelegi”. O numire dată mărturisirii şi care reţine în mod deosebit atenţia, este aceea de
“lucru mare şi de mare cinste” şi care aparţine lui Simeon Metafrastul iar Cuviosul Isaia
Pustnicul zice: „Cînd va părăsi omul păcatele şi se va întoarce la Dumnezeu, pocăinţa sa
îl va naşte a doua oară şi-l va face om nou“.
NECESITATEA, EFECTELE ŞI SEMNIFICAŢIA TAINEI POCĂINŢEI
Toţi oamenii, urmaşii lui Adam, au moştenit firea stricăcioasă a acestuia, fiind
aplecaţi mereu spre păcat şi fărădelege. Întreaga Scriptură adevereşte că ,,se pleacă cugetul
omului cu deadinsul spre rele din tinereţile lui” (Facerea 8, 20) şi că ,,nu este om care să nu
greşească” (III Reg 8, 46). ,,Că cine fiind muritor va fi fără de prihană, sau cum va fi drept
cel născut din femeie ?” (Iov 15, 14-16). Păcatul este o povară zdrobitoare, care apasă
sufletul şi îl mustră, îngreunându-l şi ţinându-l departe de Dumnezeu. Prin adevărata
pocăinţă, povara este lepădată, sufletul se uşurează, iar credinciosul dobândeşte harul iertării,
nădejdea mântuirii, scăpare de pedeapsa pentru păcat, împăcare cu Dumnezeu, dobândirea
raiului şi a statornicei fericiri veşnice. Prin mărturisire şi pocăinţă, omul reintră în comuniune
cu Dumnezeu. Pocăinţa şi mărturisirea noastră sinceră trebuie să facă începutul vindecării
noastre “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai
rău” (Ioan 5, 14).
Taina pocăinţei este o taină a comunicării sincere între credincios şi duhovnic, o taină a
comuniunii dintre ei. În această taină, Sfântul Duh este Duhul comuniunii care uneşte pe
credincios şi duhovnic într-unul singur întru Hristos. Precum prin păcat este pierdută
curăţia desăvârşită primită prin botez, tot astfel prin pocăinţă ea este recăpătată. Precum
prin păcat, credinciosul se lipseşte de harul dumnezeiesc, tot aşa prin pocăinţă acesta este
redobândit. Apoi, precum prin păcat omul cade în robia diavolului, tot astfel prin pocăinţă
este izbăvit de ea.
Exemplul clasic al pocaintei in Evanghelie oferit de Mantuitorul este parabola
fiului risipitor (Luca 15, 11-24). În aceasta parabola avem toate elementele unei
pocainte complete: omul pacatos, recunoasterea si marturisirea pacatelor, rugaciunea de iertare,
cainta, hotararea de indreptare, parintele care primeste pocainta si iarta pe pacatos. Aşijderea şi
omul, îndepărtându-se de la Dumnezeu prin neascultare, pierde avuţia cea duhovnicească,
dăruită lui de către Dumnezeu (adică sfinţenie, dreptate, neprihănire) şi, căzând astfel în
greaua robie a patimilor şi a păcatului, nu poate să-şi afle nicăieri tihnă şi bucurie, căci
sufletul omenesc, fiind duh zidit de Dumnezeu, nu îşi poate afla nicăieri tihnă, pace,
mângâiere şi bucurie decât numai în Dumnezeu.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a
păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor crestine, în haina luminoasă a harului
 9
dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne
deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia sufletului, pacea
cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice: „Veniţi la mine
toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi
învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor
voastre” (Matei 11, 28-29).
Pocăinţa nu înseamnă numai părăsirea păcatelor, ci şi o lucrare continuă în virtuţi, pentru
contrabalansarea păcatelor şi depăşirea lor “Faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Matei
3,8). Falsa pocăinţă înseamnă atunci când cineva aderă la o sectă şi începe să se laude şi să
se socotească “pocăit” şi “mântuit”. Pocăinţa nu are sfârşit, nu are hotar. Adevărata
pocăinţă constă în întoarcerea la Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale, în părăsirea căilor
rele şi căutarea căii spre mîntuire, în a fugi de calea cea largă a desfătărilor şi plăcerilor lumii
acesteia şi a umbla pe „calea cea strîmtă … care duce la viaţa veşnică“ (Matei 7, 14).
Sfîntul Ioan Damaschin ne spune că pocăinţa este „întoarcerea dintru cel afară de fire, la
cel după fire şi de la diavol la Dumnezeu, prin nevoinţa şi osteneală“.

2. SĂVÂRŞITORUL ŞI PRIMITORUL
Ucenicilor Săi, Mântuitorul le porunceşte să propovăduiască pocăinţa şi le dă putere
ca prin Taina Spovedaniei să-i dezlege pe oameni de păcate. Sfinţii Apostoli primesc,în
două rânduri făgăduinţa că vor fi înzestraţi cu prerogativa iertării păcatelor. Sfântului
Apostol Petru, Domnul îi zice: „… îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega
pe pământ , va fi legat şi în ceruri…” ( Matei XVI, 19), iar către Sfinţii Apostoli, zice:
„Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri…”( Matei 18,18). Dar numai după
Înviere, când Mântuitorul a suflat şi Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt…” ( Ioan 20, 22-23), li se
transmite şi li se arată făgăduinţa împlinită. Prin Hirotonie această putere de a lega şi de a
dezlega, Apostolii au transmis-o episcopilor şi aceştia preoţilor. Astfel preotul şi
episcopul sunt singurii slujitori îndreptăţiţi de a spovedi sau a primi mărturisirea păcatelor,
deoarece numai lor li s-a conferit harul şi puterea de “a lega şi dezlega cele ce se întâmplă
în poporul” Domnului.
Însǎ nu orice preot poate spovedi ci numai aceia care primesc o delegaţie speciala din partea
episcopului pentru acest act (hirotesie întru duhovnic). Prin hirotonie orice preot primeşte în chip
virtual puterea de a dezlega pacatele însǎ dreptul de a o exercita în practica se acord numai de
arhiereu prin hirotesie speciala. În trecut hirotesia întru duhovnic se acorda numai preoţilor mai
în vârsta cu autoritate şi experienţa însǎ astǎzi se acordǎ de obicei odata cu hirotonia. Iertarea
pǎcatelor grele (uciderea, lepǎdarea de credinţǎ, blestemul) sau pǎcatele legate de
exercitarea slujbei preoţeşti erau pânǎ nu demult un drept rezervat exclusiv arhiereului (ex:
la slujba înmormântǎrii pânǎ astǎzi molitvele de dezlegare şi iertare care se citesc la morţi sunt
atribuite în Molitvelnic arhiereului). Monahii care nu au hirotonie nu pot spovedi deoarece
ei neavând harul preoţiei nu pot da dezlegarea pǎcatelor.
Mărturisirea deplină a păcatelor în faţa duhovnicului trebuie însoţită de căinţă sinceră,
părere de rău din tot cugetul şi sufletul, zdrobirea inimii, întristare pentru păcatele săvârşite
şi de hotărârea de îndreptare şi de a nu mai păcătui. La rândul său, duhovnicul, după ce
rânduieşte un canon pentru pocăinţă celui ce se spovedeşte, îl dezleagă de păcate prin puterea
şi harul Sfântului Duh, precum mărturiseşte Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,Cine poate
ierta păcatele decât numai Unul Dumnezeu, care iartă prin aceia cărora le-a dat această
 10
putere ? Această putere s-a dat numai preoţilor. Preoţii ca oameni săvârşesc numai slujba
iertării păcatelor, fără a folosi puterea lor proprie căci ei nu iartă păcatele în numele lor,
ci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ei cer şi Dumnezeu dă” iar Sfântul
Ioan Gură de Aur spune: ,,Tatăl a dat Fiului puterea să judece, iar Fiul a dat preoţilor
toată această putere. Preoţii iudeilor aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, sau mai
bine zis, nu de a curăţi, ci de a constata curăţirea, dar preoţii Legii Noi au primit puterea
nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi. Şi nu lepra trupului, ci de păcate întinăciunea
sufletului”. Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decât numai
dacă cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept şi este dezlegat de episcopul său.
Calităţile unui bun duhovnic sunt: să fie mai întâi om de rugăciune; să iubească biserica
şi pe toţi oamenii; să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu
cei leneşi, care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani şi de
lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste; iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie
a-şi pune viaţa şi sufletul pentru Biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.
Toti credinciosii trebuie sa se spovedeasca chiar şi acela care crede că nu greşeşte şi nu
păcătuieşte cu nimic. Căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul: “De vom zice că păcat nu
avem, pre noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi. De vom mărturisi păcatele
noastre credincios este şi drept ca să ni se ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de
toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9). Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc
a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieste sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze
(însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică
să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.
Preotul trebuie sǎ-şi mǎrturiseascǎ îndeosebi pǎcatele şi neglijenţele comise în exerciţiul
funcţiunii lui de liturghisitor (Povaţuirile din Liturghier prescriu pentru preot obligaţia de a se spovedi
duhovnicului sǎu înainte de slujire numai dacǎ s-a fǎcut vinovat de vreunul din cele 7 pǎcate
capitale şi de câte ori îşi simte cugetul încǎrcat de pǎcate mai mici care l-ar putea împiedica sǎ
slujeascǎ cu vrednicie).
Bolnavii îndeosebi să poarte grijă să se spovedească şi să se împărtăşească; mai întâi
pentru ca sfârşitul să nu-i prindă fără de veste şi nepregătiţi, adică nespovediţi şi neîmpărtăşiţi;
mai apoi ţinând seamă că Sfânta Împărtăşanie, care este Însuşi Sfântul Trup şi Însuşi Sfântul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, nu este spre moarte, ci spre sănătatea trupului, a
sufletului, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
Spovedania este necesar să înceapă la copii de la vârsta de 6-7 ani. De la această
vârstă este bine să fie spovediţi şi apoi împărtăşiţi pentru că astăzi copiii văd şi aud multe
sminteli, în casă, la televizor şi peste tot, nefiind supravegheaţi de părinţi. Copiii cei
nevinovaţi, până la vârsta de cinci ani, este bine să fie împărtăşiţi, dacă se poate, în fiecare
Duminică.
Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedeşte, plângând amar,
asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Dacă însǎ cineva este pe patul de moarte
şi nu poate vorbi, i se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mărturia celor din jurul său, cum că
bolnavul este om credincios, că s-a spovedit regulat şi a dorit cele sfinte. Iar dacă cineva,
nici pe patul de moarte, nu vrea să se împace cu aproapele sau refuză cele sfinte, nu trebuie
împărtăşit.
Mărturisirea se face, canonic, la acelaşi duhovnic; în caz de nevoie (deplasare, boală,
serviciu, primejdie de moarte etc.) credinciosul se poate spovedi la orice duhovnic, cu condiţia
 11
să respecte canonul dat de părintele lui duhovnicesc. Schimbarea duhovnicului se face, de
regulă, cu voia celui dintîi şi din motive întemeiate ca: depărtarea prea mare a
credinciosului faţă de duhovnicul său; dacă duhovnicul său a decedat; dacă nu este mulţunit cu
duhovnicul său pentru că nu-l spovedeşte cu răbdare, după canoane; dorinţa unui duhovnic mai
iscusit, pentru a primi canon mai aspru, cu scopul vindecării unor pǎcate grele care îl apasă
pe conştiinţă şi de care nu poate scăpa; dacă credinciosul se sminteşte de duhovnicul său. Cel
mai bine şi canonic este ca fiecare creştin să se spovedească la preotul parohiei respective
rânduit de Dumnezeu, căci toţi preoţii au acelaşi har.
Duhovnicul nu poate spovedi şi dezlega: pe cel ce nu crede în Dumnezeu; pe cel ce nu
este ortodox; pe cel ce huleşte pe Dumnezeu şi înjură de cele sfinte; pe cel robit de păcate grele
şi care nu vrea sau nu poate să le părăsească; pe cel ce este certat sau urăşte pe cineva şi nu
vrea să-l ierte; pe cel bolnav psihic, care nu este cunoscut de duhovnic;
Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că
mărturisirea lor este un semn de căinţă şi aceasta sporeşte credinţa, fiind în acelaşi timp o
mărturisire a credinţei în Dumnezeu şi a nădejdii de mântuire.

3. TIMPUL ŞI LOCUL SPOVEDANIEI

 Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem
alerga la duhovnic ori de câte ori simţim nevoia de a ne uşura sufletul de povara păcatelor, sau
de a primi mângâierea harului şi nădejdea iertării. În practica însă Spovedania este legată mai
ales de posturi. Porunca a patra a Bisericii învaţă să ne mărturisim păcatele la duhovnic de
patru ori pe an, în cele patru posturi. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastră
duhovnicească, să ne spovedim cât mai des.
Deasa spovedanie aduce mai multe foloase: obiceiurile cele rele şi deprinderile
păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se
mărturiseşte; creştinul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima
spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate
câte a făcut astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate; cel ce se
mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă
la duhovnic, se spovedeşte şi intră în harul lui Dumnezeu căci nu suferă să aibă pe
conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin Taina Spovedaniei; pe
creştinul ce se mărturiseşte des, îl află moartea curăţit pentru cǎ vremea pocaintei este limitata la
viata pamanteasca; prin moarte, pacatosul intra intr-o stare in care nu mai poate face nimic
pentru mantuirea sa, nadajduind doar in milostivirea lui Dumnezeu si in rugaciunile pe care
le face pentru el Biserica.
Credinciosii au fost obisnuiti sa se inghesuie la spovedanie cu totii in ultima saptamana
de prin posturi (chiar in ultimele zile dinaintea sarbatorii) ori duminica dimineata, intre Utrenie si
Liturghie sau chiar in timpul Sf. Liturghii (sunt cele mai contraindicate momente de a spovedi; se da
totul peste cap si Spovedania si Liturghia!). Acest lucru se datoreaza insa unei viziuni
puritaniste, promovata puternic si azi de preoti cu vechea mentalitate, care pretinde ca
trebuie sa fii "vrednic" sa primesti Sf. Împartasanie, respectiv sa te impartasesti indata dupa
spovedanie, ca sa nu apuci sa mai pacatuiesti, de parca firea si naravurile omului s-ar schimba
in 2-3 minute, dupa o spovedanie formala. Pe cine vrem sa amagim?! Nu de putine ori asistam
la scene penibile cand chiar in fata sfantului potir unii "credinciosi" se imbrancesc sau se zburlesc
 12
la altii. Oare efectul spovedaniei matinale sa fi trecut deja? În realitate, spovedania nu se face
doar la un rastimp anume, ci cu timp, pentru ca omul sa se poata deschide, sa aiba ragazul de
a se destainui pe-ndelete, sa nu stea "ca pe spini" pentru ca il "imping" altii din urma sau
ca-l "fugareste" preotul sa inceapa slujba la ora fixa. Sunt inca si azi oameni care nu s-au
spovedit de ani buni sau chiar niciodata in viata. Cum pot fi ascultati cu toate problemele si
pacatele lor intr-o spovedanie "contra-cronometru" de dinaintea Sf. Liturghii, la o coada de zeci
de persoane?
Cat despre ritmul si frecventa spovedaniilor, acestea depind si de ritmul personal (interior) al
credinciosului. Unii simt nevoia mai des, altii mai rar. Important este ca spovedania sa nu fie
nici prea deasa (la mai putin de o saptamana), intrucat se creeaza dependenta psihologica de
duhovnic si se incurajeaza imaturitatea afectiva, nici prea rara (dincolo de 3 luni), intrucat
intervalul prea mare intre spovedanii produce o racire afectiva, pana la deznadejde morala, in
cazul unor persoane labile emotional. Credinciosul se poate spovedi oricand simte nevoia sau,
cu atat mai mult, cand este puternic tulburat sufleteste, nu e cazul sa astepte postul urmator
sau neaparat sa tina un post formal de 3 zile si de-abia atunci sa se adreseze preotului. Pe de
alta parte, nu trebuie încurajata nici spovedania pentru orice chestiune minora ce creeaza un
anumit disconfort psihic.
 Locul spovedaniei este de obicei în Sfanta Biserica, şi anume înaintea icoanei Mântuitorului
într-un loc mai retras ca sa nu auda nimeni. Numai cei bolnavi, sau cei care nu pot veni la
biserică pot fi spovediţi acasă. Biserica Ortodoxă nu îngăduie spovedania publică (colectivă,
formală şi impersonală), şi nici prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, conferinţă - video,
internet.
Un dialog real si ajutor duhovnicesc nu se pot realiza decat la nivel de "parteneriat" si
de schimb emotional interpersonal: de la om la om. De aceea se impune ca si ambientul de
spovedanie sa favorizeze un tratament uman al "penitentului", intr-un spatiu tihnit si intim din
biserica (de preferat o incapere separata, un paraclis etc), care sa favorizeze deschiderea si
increderea celui ce se confeseaza. Locul in care are sa se faca spovedania, trebuie sa asigure
secretul marturisirii, chiar pentru cei surzi. El va fi ferit de imbulzeala, asa incat sa nu se poata
auzi nici marturisirea penitentului si nici cuvintele duhovnicului sa nu poate fi descifrate de
cei care l-ar privi.
Daca la romano-catolici macar exista confesionalul (cu avantajul de a crea un
sentiment de securitate si de confidentialitate, oferit de acel spatiu privat de dialog, dar si cu
dezavantajul spovedaniei auriculare; desi astazi se tinde tot mai mult spre dialogul fata
catre fata!), la noi, nici pana in prezent nu a fost clarificata problema locului spovedaniei in
biserica, de multe ori felul in care se spovedeste incalcand cele mai elementare reguli: a
confidentialitatii si a intimitatii personale, prin ignorarea unui spatiu separat, din care sa nu
se auda spovedania celuilalt. Sunt cat se poate de penibile acele scene din posturile mari de pe la
diverse biserici si catedrale sau de pe la hramuri de manastiri (in aer liber!), cand preotul sta pe un
scaun, de fata cu toata lumea, "penitentul" in genunchi, sub epitrahil, si la numai un pas de el stau
zeci de credinciosi, cu lumanarea in mana asteptand sa le vina randul sa se spovedeasca!? Desigur
ca problema e reciproca: pe de o parte, preotul ignora o regula elementara, dar fundamentala, a
spovedaniei (confidentialitatea), pe de alta parte credinciosul - dincolo de sinceritatea si
simplitatea lui - se aseaza cu prea mare naivitate acolo unde vede ca e "coada.
Pentru Spovedanie e important sǎ existe un loc bine definit, tihnit, destinat anume acestei
Sf. Taine, izolat fonic, intr-un ambient spiritual (paraclis, sacristie, o incapere separata,
consacrata); pozitia cat mai fireasca si destinsa, a celor doi parteneri de dialog (preotul asezat si
 13
credinciosul in genunchi sau chiar asezat, in cazul unei spovedanii prelungite, altfel acesta risca sa
nu mai fie atent la dialog din cauza durerilor de genunchi!); distanta intre preot si penitent sa nu
fie nici prea mare, nici prea mica; nu se recomandǎ ca preotul sa stea in picioare, iar
credinciosul "prosternut" in genunchi, ca si cand l-ar trata "de sus", nici sa-l tina "pitit" sub
epitrahil, unde se simte "la inghesuiala", ca la interogatoriu, parca simtind suflarea "iscoditoare" a
preotului in ureche! ci sa permita un dialog destins, "fata catre fata" mai ales cǎ sunt importante
si expresia fetei, mimica, gestica, limbajul nonverbal, urmarite in mod discret; În Grecia,
spovedania are loc intr-o camera destinata special pt spovedanii, si preotul si penitentul stau pe
scaun, fata in fata. Iar la sfarsit, se face rugaciunea de dezlegare, cu epitrahilul pe capul credinciosului
care sta in genunchi; duhovnicul trebuie sǎ aibǎ o atitudine calda, parinteasca si primitoare
deoarece credinciosul vine pentru a-1 intelege si a-1 ajuta, nu pentru a-1 judeca, dascali,
critica, acuza, moraliza, devaloriza;

4. RÂNDUIALA SPOVEDANIEI
Rânduiala actuală a Mărturisirii din Biserica noastră s-a dezvoltat pe baza tradiţiei
apostolice, păstrând structura şi elementele principale ale acesteia. Această rânduială atestă,
în acelaşi timp, legătura ei organică cu rânduiala Botezului din care s-a desprins, constituind o
slujbă aparte. Mai întâi, aceasta poate fi dedusă din faptul că rânduiala Tainei Mărturisirii nu
începe cu „Binecuvântarea mare”, întâlnită numai în rânduiala Sfintei Taine, ci cu binecuvântarea
mică, dovedind legătura cu o altă Taină, care nu poate fi decât Botezul. Taina Mărturisirii este
singura numită „al doilea Botez”. Fără să-şi modifice structura originală, rânduiala
mărturisirii se dezvoltă, după cum, în funcţie de împrejurări, îşi reduce dimensiunile în
timp.
Rânduiala slujbei poate fi împǎrţitǎ în 3 pǎrţi:
 Partea introductivǎ
La sǎvârşirea Tainei Mǎrturisirii Molitfelnicul impune preotului îmbrăcarea în toate
veşmintele preoţeşti iar dacă ar fi mărturisirea în grabă, cel puţin cu epitrahil şi felon. În practicǎ
însǎ majoritatea preoţilor fac spovedania numai cu epitrahilul.
Preotul stând în faţa icoanei Mântuitorului având în mânǎ crucea, zice binecuvântarea
micǎ: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, apoi rugciunile începatoare: Slavă Ţie,
Dumnezeul nostru…, Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl
nostru…, Că a Ta este împărăţia…, Doamne miluieşte… (de 12 ori), Slavă… Şi acum…,
Veniţi să ne închinăm… şi Psalmul 50: Miluieşte-mă Dumnezeule… apoi troparele de
umilinţǎ: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi… Slavă…, Doamne,
miluieşte-ne pe noi…, Şi acum…, Uşa milostivirii… Apoi citeşte cele douǎ Rugăciuni de
iertare: Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin proorocul Tău Natan… şi Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu celui viu…
 Mǎrturisirea
Apoi duhovnicul cheamă numai câte unul din cei cărora le-a citit molitfele, nu câte doi sau
mai mulţi, şi şade pe scaun cu faţa senină, ca şi când ar închipui iubirea de oameni a lui
Dumnezeu. Iar cel ce se spovedeşte să stea cu capul descoperit, cu mâinile strânse la piept,
plecându-şi capul în jos cu umilinţă şi cu frică de Dumnezeu. Şi duhovnicul zice către cel
ce se mărturiseşte: Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă.
 14
Deci nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate
câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană
înaintea noastră este. Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate
câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le
vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. apoi
primeşte mǎrturisirea pǎcatelor acestuia (fie le enumerǎ penitentul fie e întrebat de preot).
Molitfelnicul cuprinde un lung formular clasic cu întrebǎri pe care preotul sǎ le punǎ
penitentului cercetând credinţa şi moralitatea acestuia. Acest formular a fost fǎcut pentru
oameni şi lucruri din trecut care nu mai corespund astǎzi şi de aceea în practicǎ nimeni nu mai
face uz de el. Evaluarea penitentului diferǎ de la caz la caz în funcţie de personalitatea preotului
dispoziţia celui ce se mǎrturiseşte.
 Partea finalǎ
Dupǎ mǎrturisire preotul pune epitrahilul peste capul penitentului care stǎ în genunchi şi-i
citeşte molitfa de iertare: Stăpâne Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti mântuirea robilor
Tăi…apoi zice o ectenie întreitǎ şi face otpustul. Apoi punând mâna dreaptǎ pe capul
penitentului rosteşte formula de dezlegare: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu
harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie
toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te
dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
facând la sfârşit semnul crucii cu mâna pe capul celui ce s-a mărturisit apoi zice: Cuvine-se cu
adevărat să te fericim…Şi îi dǎ (eventual) canonul după potriva păcatelor lui; Însă în cazul
unor păcatele mari dezlegarea nu se da îndata dupa spovedanie ci se amâna pâna la împlinirea
canonului sat sau pâna la fixarea termenului fixat pentru ispaşire. În acest caz în locul formulei
obişnuite de dezlegare Molitfelnicul prevede o alta formula: Fiule, atâţia ani poruncesc
dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine…
În practicǎ preotul citeşte rugaciunile introductive şi molitfele de iertare de la început o
singura data pentru toţi credincioşii care doresc sǎ se spovedeascǎ (care stau în genunchi) apoi
fiecare pe rând îşi marturiseşte pacatele iar preotul rosteşte doar formula finala de dezlegare
asupra fiecaruia (rugǎciunea de dupǎ mǎrturisire şi ectenia se omit).

5. EXPLICAREA RÂNDUIELII SPOVEDANIEI

În urma caderii în pacat, omul s-a rupt de Creatorul Sau stricând comuniunea cu El si
a devenit rob pǎcatelor. Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru a ne elibera din aceasta
robie si a ne readuce la comuniunea cu Dumnezeu si cu Biserica Sa prin Taina
Spovedaniei. Din pacate, aceasta Taina, pentru omul zilelor noastre, si-a pierdut mult din
sensul initial.
În perioada primara, primirea Tainei Botezului implica integrarea în rândul comunitatii,
ceea ce reprezenta participarea la slujbele Bisericii, în special la Sfânta Liturghie, si
împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului. Cel care savârsea pacate grave de moarte era
exclus din comunitate datorita faptului ca aceste pacate ne rup de Trupul lui Hristos -
Biserica. Administrarea Tainei Pocăinţei era mult mai riguroasă şi mai complicată decăt astăzi,
fiind strict reglementată prin disciplina penintenţială, care-i separă pe păcătoşi de credincioşii
fără păcate, obligându-i să rămână în pronausul bisericii sau chiar în afara bisericii şi
luându-le dreptul de a aduce daruri la biserică, de a participa laLiturghia credincioşilor şi
 15
de a se împărtăşi. În urma manifestarii pocaintei pentru pacatele savârsite prin marturisirea lor,
penitentul primea un canon si era reintegrat în Biserica dându-i-se dreptul de a se împartasi cu
Trupul si Sângele Domnului.
Aceasta marturisire se facea public, în fata tuturor membrilor comunitatii, preotul sau
episcopul dându-i, mai apoi dezlegarea. Mai târziu, datorita unor sminteli, s-a luat hotarârea ca
Taina Spovedaniei sa se faca în particular, numai în fata preotului sau episcopului în calitate de
pastori si reprezentanti ai Bisericii, acestia având, de altfel, si puterea de a dezlega pacatele.
Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor
(episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în
Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, un singur lucru este clar, că au existat
două tipuri de spovedanie, care foarte târziu "au fuzionat", rezultând practica Spovedaniei de
astăzi:
-Exista o spovedanie sacramentalǎ (facuta în faţa clericului) pentru mireni (sau chiar şi
clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de
la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii, acestă mărturisire
se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea
la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie;
-Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi
nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor
şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.
Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de
Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar
nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai
importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă "de dezlegare" la sfârşit. Prin
secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni de dezlegare, existând mai
multe variante; într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat
spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună "Dumnezeu să te ierte.
Momentele Tainei sînt: căinţa, hotărîrea de îndreptare, analizarea conştiinţei,
citirea molitvei, mărturisirea păcatelor, dezlegarea şi canonul.
Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună
vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul smereşte trupul, iar rugăciunea
deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De aceea si grăieşte Sfântul Apostol
Pavel: «Să se cerceteze omul pe sine si aşa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (I
Cor. 11,28), adică să ia Sf. Trup si Sânge al Mântuitorului numai după vrednică mărturisire.
Fiind o Sfântă Taină şi o lucrare specială a Bisericii ce angajează concret credinciosul,
pregătirea pentru primirea acesteia are două aspecte: rugăciunea personală, prin care se poate
obţine luminarea cugetelor omeneşti pentru a realiza o mărturisire cât mai completă,
precum şi o profundă gândire asupra lucrurilor care ne-au depărtat de Dumnezeu prin diferite
păcate. În legătură cu acest aspect, unii credincioşi, dintr-o evlavie exagerată, alcătuiesc liste
interminabile cu păcate, folosindu-se de aşa-zisele ghiduri de spovedanie. Majoritatea acestor
ghiduri au un caracter rigorist, iar unele dintre ele nu îşi au suportul în legislaţia canonică şi nici în
practica veche a Bisericii. Credinciosul nu trebuie să caute o înşiruire fără rost a tuturor
păcatelor posibile. Alcătuirea unei liste de pagini întregi de păcate ce vor fi citite automat, fără
urmă de pocăinţă nu este indicat, esenţială fiind cercetarea conştiinţei. Acesta presupune o
retragere cu sinceritate în intimitatea sufletului unde trebuie să aibă loc evaluarea proprie,
 16
adică ce anume păcate, greşeli, abateri am săvârşit faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi
faţă de noi. Părerea de rău pentru săvârşirea păcatelor, conştientizarea lor, precum şi dorinţa de a
nu le mai săvârşi trebuie să caracterizeze atitudinea credinciosului ce se îndreaptă spre
scaunul spovedaniei.
Cea mai mare cursǎ întinsǎ creştinului dornic de pocǎinţǎ este ispita amanarii
Spovedaniei adicǎ nu e nevoie sa ne spovedim acum ci sa mai amânam pana ne simtim in stare,
sau pana ne mai pregatim însǎ în aceastǎ situaţie omul cu greu „îşi vine în fire” pentru cǎ
sufletul aflat departe de Dumnezeu ramane in nesimtire si nu mai constientizeaza starea de
pacatosenie. Neconstientizarea starii de pacatosenie, ne face sǎ ne comparam cu semenii
nostri (cei care sunt departe de credinta in Dumnezeu) facandu-ne sa credem ca pacatele
noastre sunt prea mici in comparatie cu ale altora; noi nu avem pacate grave, n-am omorat pe
nimeni, nu avem ce spovedi; Apoi înainte de a merge efectiv la duhovnic apar ispite
marunte fiind tot timpul ocupaţi cu alte treburi incat sa nu mai ajungem la biserica sau se
intampla sa mergem si sa nu gasim in ziua aceea pe duhovnicul nostru. Nici in timpul
spovedaniei nu suntem lipsiti de ispite: se intampla sa uitam din pacate sau sa ne fie rusine cu
pacatele facute si sa nu avem curajul sa le marturisim. Mai bine ar fi sa avem alta rusine: cea de
a face pacatul; sau înaintea scaunului de spovedanie ne dezvinovatim, spunand ca nu noi
suntem vinovati de ce am facut, ci cei din apropierea noastra. Asa au facut in vechime Adam
si Eva si nu au fost iertati de Dumnezeu din cauza neasumarii vinei si a faptului ca nu au
recunoscut pacatul. Ispitele apar si asupra duhovnicului: de multe ori se intampla sa
spovedeasca in graba, fara a cerceta cu de-amanuntul starea sufleteasca a crestinului.
Mărturisirea păcatelor trebuie să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele
făcute de la ultima spovedanie (sau care nu au fost mărturisite niciodată) şi să nu ascundă
nimic din cele făptuite; Spovedania să fie sinceră, şi făcută de bunăvoie. Spovedania să fie
secretă, adică să se facă în taină şi individual, ca nimeni să nu ştie păcatele aproapelui, iar nu
în comun. Spovedania să fie făcută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău
pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţa sinceră de a nu le mai face. Nu este suficientă simpla
mărturisire sau înşirare a păcatelor fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare.
Spovedania făcută formal nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul Hristos: “De nu vă
veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri” (Luca 13, 5). Creştinul trebuie sǎ aibǎ în momentul în care se
mărturiseşte credinţa că Dumnezeu poate ierta orice păcat, mărturisirea să fie sinceră şi completă,
cu căinţă şi recunoaşterea vinovăţiei şi să fie făcută cu hotărîrea de îndreptare, iar apoi să ia
în considerare canonul dat de duhovnic şi să-l împlinească.
Păcatele odată mărturisite şi dezlegate sînt iertate prin harul Duhului Sfînt şi nu mai trebuie
spovedite. Totuşi ele mai pot fi mărturisite în următoarele condiţii: dacă nu au fost mărturisite
complet; dacă au fost săvîrşite din nou, după spovedanie; dacă cineva n-a împlinit canonul
dat de duhovnic; dacă credinciosul cere să i se schimbe canonul dat; dacă cineva îşi
schimbă duhovnicul, pentru a şti în ce stare sufletească se află credinciosul.
Se pot întâmpina unele practici gresite la marturisire: spunerea pacatelor prea
repede pentru ca duhovnicul sǎ nu le bage în seamǎ nici sǎ poatǎ sǎ cerceteze cu
deamǎnuntul pricinile şi urmǎrile acestor pǎcate; mărturisirea păcatelor la mai mulţi
duhovnici, tâlcuindule în aşa fel încât să le înfăţişeze fără adevărata lor vină; căutarea
duhovnicilor foarte îngăduitori, care iartă fără canon şi chiar le dau şi Sfânta Împărtăşanie;
mărturisirea incompletă a păcatelor, ascunzându-le pe cele mari, uitând că Dumnezeu, prin
atributul atotcunoaşterii, are clară realitatea păcatelor săvârşite cu lucrul, cu cuvântul şi cu
 17
gândul; deasemenea, se uită realitatea că duhovnicul nu este decât un martor înaintea lui
Dumnezeu, un organ prin care Duhul Sfânt lucrează taina iertării păcatelor; schimbarea
duhovnicului fără temei: când vom găsi un duhovnic bun, să nu ne mai ducem la altul, căci,
dacă neguţătorim mărturisirea nu ne putem folosi; deasemenea, starea de ruşine să nu fie
motivul schimbării duhovnicului, indiferent de gravitatea şi numărul păcatelor.
Nimeni nu se duce la doctor pentru a i se lauda cu sanatatea sa, ci sa arate locul putred
al sanatatii lui. La fel, nimeni nu poate merge la duhovnic sa i se laude cu dreptatea sa, ci sa
descopere un putregai primejdios de pe dreptatea sa. Când omul trece peste pragul
doctorului, el lasa toata mândria înaintea usii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre
oameni. Când omul pleaca la duhovnic, el este nevoit sa lase toata mândria sa în fata usilor
bisericii. Preotul-duhovnic nu are voie, sub nici un motiv, sa faca publice pacatele marturisite de
un penitent în scaunul spovedaniei
În ceea ce priveşte formula actualǎ de dezlegare în prima ei parte „Domnul şi
Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte
pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele” este de origine pur ortodoxă, asemǎnǎtoare
ca înţeles cu cea din Molitfelnicele greceşti: "Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe
David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat
lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum
şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând
nicio grijă despre vinile mărturisite!" însǎ partea a doua Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin este preluatǎ din Trebnicul lui Petru Movilǎ tipǎrit la Kiev
în 1646 şi adoptat de Biserica Rusiei în 1757 de unde a trecut şi în Molitfelnicele româneşti.
Aceastǎ formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune, ci sub formă de proclamare
nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte despre "puterea de a lega şi a
dezlega", nu despre "harul de a lega şi a dezlega", cum ar fi corect din punct de vedere
ortodox. Preotul spune ca Dumnezeu "să-l ierte şi să-i lase păcatele" penitentului, dar
şi el însuşi "îl iartă şi-l dezleagă" pe acesta, în virtutea "puterii date lui". Această formulă
este mai categorică, atât pentru penitent. În trecut, era o rugăciune, în care (doar) ceream iertarea
de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm. O altă rugăciune prezentǎ doar în ediţiile mai
vechi ale Evhologhioanelor greceşti este mai apropiatǎ de duhul ortodoxiei: "Fiul meu
duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert
pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost
către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: "cărora le veţi ierta păcatele,
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute", pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte
le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa
ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor".
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă a preotului-
duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon. Canonul, numit şi
epitimie, este mijlocul de pocăinţă rânduit de duhovnic penitentului, constând în general în
închinăciuni, metanii, rugăciune, post, fapte de milostenie. Cea mai aspră epitimie este
oprirea de la sfânta împărtăşanie pentru un anumit timp. Fiind leac pentru boala sufletului
păcătosului, canonul urmăreşte îndreptarea celui ce s-a pocăit şi milostivirea lui Dumnezeu.
Epitimiile nu urmăresc pedepsirea păcătosului ci ispăşirea păcatelor sale şi îndreptarea acestuia;
ele sunt ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi de depărtare de la păcat.
Canoanele se fixeazǎ dupa chibzuinţa duhovnicului de la caz la caz avându-se în vedere
pe de o parte personlitatea penitentului respectiv (vârsta, caracterul, temperamentul, cultura,
 18
nivelul vieţii religios-morale, condiţiile de viaţǎ, posibilitǎţile sufleteşti şi materiale) iar pe de
altǎ parte natura şi gravitatea pactului savârşit (motivul, intenţia, scopul, împrejurǎrile în care a fost
sǎvârşit, gradul de publicitate, recidiva, cumulul de pǎcate). Duhovnicul trebuie sǎ procedeze
cu mult tact şi prudenţǎ, înţelepciune şi echilibru pentru ca nici sa nu încurajeze sau sǎ
promoveze pǎcatul printr-o blândeţe excesiva dar nici sǎ nu-l descurajeze pe penitent sau sǎ-l
îndepǎrteze de Bisericǎ printr-o prea mare severitate şi asprime. Canonul de la Spovedanie nu
poate fi schimbat sau anulat, decît numai de duhovnicul care 1-a spovedit şi i 1-a dat în cazuri
speciale, canonul dat poate fi mărit, micşorat sau anulat numai de episcopul locului. Insă, dacă
duhovnicul moare, canonul dat de el poate fi schimbat de altul, dacă îşi mărturiseşte din nou
păcatele făcute.
Spovedania este cel dintâi, cel mai la îndemânǎ şi cel mai eficace mijloc de pstoraţie
individula.