Tudor Arghezi sau poetul psalmilor

Tudor Arghezi a fost un scriitor român, s-a născut pe data de 21 mai 1880
la București, în strada Țărani nr. 46, numele său
fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae
Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887
și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache
Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl,
Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează
cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi
pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București.
De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale,
este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.
Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii
române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele „Cimitirul
Buna Vestire” și „Ochii Maicii Domnului”), pamflete, precum și literatură
pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură
română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis -
vechiul nume al Argeșului.

Viaţa lui Arghezi, înainte de a se aşeza la casa sa, la Mărţişor, împreună

cu soţia Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost una demnă de
roman, Arghezi fiind, pe rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul
Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi
ceasornicar, deţinut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate
ca ziarist şi deţinător al unui copil ilegitim, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu.
Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga
Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La
scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

„Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără

margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica
versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost
socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”
 A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi
„Secesiunea vieneză”) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la
Junimea asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.
La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904.
În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, „Linia
Dreaptă”, care a încetat să mai apară după doar cinci numere. Arghezi, Gala
Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din
mărturisirea fiicei lui Demetrius.

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva

taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai
lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile
Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost
un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu
Rusia Imperială.

1880- „Epitaful” scris de Tudor Arghezi (Ion N. Teodorescu) si dălțuit pe

lespedea mormântului sau din Mărțișor ne certifică ziua exactă a nașteri și
obârșia sa oltenească. Născut în București, la 21 mai 1880,cu origini părintești în
Gorj, tatăl poetului , Nae Teodorescu, s-a născut la 7 ianuarie 1859, în Craiova.

1887 - 1891 Este elev al Școlii primare "Petrache Poeteanu situata în apropiere
de Piața Amzei. Numele primului său dascăl, părintele Nicolae Abramescu,
revine ca o delicată amintire, ori de câte ori Tudor Arghezi, îl evoca în scrierile
sale.

1891 - 1896 Urmează cursurile Gimnaziului "Cantemir-Vodă ", situația

familială obligându-l să locuiască la internatul "Sfântul Sava", din București iar
de la vârsta de 11 ani este nevoit să se întrețină singur, dând meditații. Vacanțele
nu și le iroseste , își găsește diferite îndeletniciri ce îi vor completa sursele de
existentă.

Debutul literar

1896- Anul debutului literar. La 25 iulie, publica în ziarul „Liga ortodoxă”,

condus de Alexandru Macedonski, proza „Din ziua de azi”, iar în nr. 9, din 30
iulie, poezia „Tatăl meu”, semnată Ion N. Teodoreanu. În același ziar și în
„Suplimentul literar'” al acestuia va mai publica înca 15 poezi, unele semnate
Ion Theo. La cenaclul lui Alexandru Macedonski, pe care-l frecventa de câteva
luni, îl cunoaște și se împrietenește cu Grigore Pisculescu (Gala Galaction), elev
la liceul „Sfântul Sava”, prietenie care va dura peste decenii, pâna la moarte.

1897 - 1899 Începând cu primul număr al „Revistei moderne” (20 iulie 1897)
reapare semnătura lui Ion Theo, sub poezia Clară noapte, urmată de alte poezii .
La 1 februarie 1898 apare primul număr al revistei „Viața nouă” care reunește în
paginile sale semnăturile unor tineri scriitori talentați: Mihail Sadoveanu,
Grigore Pisculescu, N .D.Cocea și Ion N. Theodorescu. În numărul 6, din 19
aprilie, apare pentru prima dată pseudonimul Ion Th. Arghezi, cu care semnează
poemul în proza „Senar”.

Perioada monahala

1900- La începutul lui februarie, pleacă la Mănăstirea Cernica, pentru a se

călugări. După un noviciat de 4 luni este tuns si invesmantat în haina monahală,
primind numele de Iosif. Este hirotonit diacon de către Mitropolitul Primat, în
Catedrala Mitropolitană. În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte
atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului „Psalmilor” era un eretic și nu
un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din
unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul
„Cimitirul Buna Vestire” a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

Pribegia

1905- La 30 ianuarie se naște, la Paris, Eliazar-Loatar, fiul nelegitim al lui

Tudor Arghezi și al Constantinei Zissu. Mama copilului, profesoara este nevoită
să-și ascundă maternitatea. Îl lasă în grija unei doici și revine în țară. Îngrijorat
de soarta copilului, rămas „pe braț străin”, Tudor Arghezi se hotărăște să meargă
în Franța, pentru a-i reglementa situația. După împlinirea unor formalități
greoaie și costisitoare, în cele din urmă reușește să clarifice situația copilului,
plecând toți 3 spre Zurich, unde drumurile se vor despărți - Maria Theodorescu
întorcându-se în țară,cu Eliazar, iar Tudor Argehzi îndreptându-se spre Fribourg.

1910- După o absență de 6 ani, odată cu publicarea poemului Ruga de seară, în

nr. 1 al revistei „Viața socială”, de sub conducerea lui N.D.Cocea, numele lui
Tudor Arghezi reapare în presa românească. La sfârșitul anului , se reîntoarce în
țară, chemat pentru reglementarea serviciului militar.

Activitatea publicistica si literara.

1911 - 1912 Colaborează la o serie de reviste, primare ca „Facla”, „Viața
sociala”, „Rampa”, „Viața românească”, cu articole în care sunt dezbătute
probleme ale vieții literare sociale și politice.

1915- Scoate revista „Cronica”, împreună cu Gala Galaction, directorul literar,

afirmându-și aceleași convingeri .

„Psalmii” din „Cuvinte potrivite” (1927) ocupă un loc aparte în creaţia

argheziană, ei concentrând momentele de vârf ale unei probleme existenţiale
insolubile şi obsedante. Aparţinând liricii filozofice şi religioase, psalmii
exprimă drama omului modern silit să trăiască într-o lume profană, părăsită de
Dumnezeu şi lipsită de miracole, de care lumea veche era plină. Titlul
evidenţiază pregnant diferenţele izbitoare dintre spiritualitatea creştină şi
mentalitatea modernă, neliniştită, chiar tragică, pragmatică din neputinţa unei
transfigurări naive sau din imposibilitatea depersonalizării, atât de lesnicioase în
vremea profeţilor.

Omul modern, apăsat de singurătate, covârşit de frustrări, aspiră la divinitate,

cu care vrea să comunice, dar o face într-o manieră aparte, adică egoistă,
sfidătoare, minimalizatoare. Această sinceritate brutală dovedită de omul
modern în încercarea lui de a primi harul ori de a provoca, chiar printr-un gest
profanator, apariţia lui Dumnezeu, constituie noutatea problematicii propuse de
Arghezi. Dar sacrilegiul e resimţit numai dacă avem în vedere perspectiva
religioasă, canonică. Într-adevăr, cei o sută cincizeci de psalmi din „Vechiul
Testament”, cei mai mulţi aparţinând lui David, tatăl înţeleptului rege Solomon,
sunt evlavioase cântece de preaslăvire a lui Dumnezeu.

Arghezi nu-şi dezminte contradictoria sa alcătuire, nu-şi maschează impulsurile

antagonice, indiferent de ofensele eventuale pe care le va provoca; ba chiar
aceste ofense îi stimulează energia creatoare. Aşa că nu ne vor surprinde
paradoxalele manifestări ale eului liric în faţa divinităţii. Simplificând, indicând
extremele, atitudinea eului arghezian e când una umil-evlavioasă, când, cel mai
adesea, una titanică, de scandaloasă semeţie, căci se socoteşte un poet, deci un
creator, dispus să-l înfrunte trufaş pe Creator.

Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care defineşte aspiraţia
argheziană:

„Aş putea vecia cu tovărăşie”:

„Aş putea vecia cu tovărăşie

Să o iau părtaşa gândurilor mele;

Noi viori să farmec, nouă melodie

Să găsesc - şi stihuri sprintene şi grele.”

Neliniştita „patimă cerească” îi zvâcneşte braţul şi-i arde sufletul. Poetul se vrea

pierdut în beznă şi în putregai, neîncercat de slavă, scârbit şi crâncen

„Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.”

Apoi poetul se simte vinovat că a râvnit la fructul oprit. („Sunt vinovat că am

râvnit”):

„Sunt vinovat că am râvnit

Mereu numai la bun oprit.”

Dar încheie:

„Păcatul meu adevărat

E mult mai greu şi neiertat.”

Cercasem eu, cu arcul meu,

Să te răstorn pe tine, Dumnezeu

Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia Să-ţi

jefuiesc cu vulturii Tăria.

Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,

Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”.

Poetul se simte din nou „singur”, „pribeag”, „uitat în câmpie”, „cu fruct amar”

şi cu frunzişuri, ţepos şi aspru în îndârjirea vie („Tare sunt singur, Doamne, şi

pieziş!”). Tânjeşte, ca pasărea ciripitoare, „să se oprească în drum”, să-i dea

crâmpeie de gingăşie, asemeni pomilor de rod, pentru că „te slujesc; dar
Doamne, până când?”.
„În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună”.

Tudor Arghezi a căutat întotdeauna forme originale de exprimare a unor stări

sufletești. Scrierile lui Arghezi însumează astfel impresionante volume de
versuri si proză, pe lângă o bogată activitate jurnalistică în presa vremii, fiind
chiar inițiator de reviste personale, conferințe radio, cronici artistice, piese de
teatru și traduceri.

Vechiul cronicar a fost nu doar un înțelept al valorii tradiționale strămoșești,

dar si un adevărat luptător în ceea ce privește corectitudinea vorbirii sau a
scrierii, precizând că vorbirea curentă nu este o invenție întâmplătoare de
comunicare între indivizi, ci rolul unei trăiri strămoșești. Referitor la valorile
reale ale limbii, este interesant de a cunoaște opiniile sale in acest sens: „Nimeni
nu este proprietarul limbii românești în afara de popor. Nici filologul, nici
scriitorul nu-și poate atribui drepturi medievale si de imperialism asupra ei.”
(Tudor Arghezi).

Spre deosebire de marii poeți religioși ai lumii, T. Arghezi nu recurge la

imagini ale sentimentului amoros, ca mirele și mireasa spre a exprima ideea
legăturii dintre Biserică și Dumnezeu. Se cer diferențiate religiozitatea textuală
de cea a eului poetic, sens în care, cele mai edificatoare, exegetul le consideră pe
cele din ciclul „Printre psalmi”. Finalitatea rugăciunii argheziene urmează să fie
una „net cognitivă” (Nicolae Balotă).

Poetul scrie psalmi spre a-și înțelege rostul existențial. Căutarea Sacrului se
identifică la Arghezi cu cea a sensului existenței și răspunsul la întrebările
retorice puse vine tot de la natură, într-o viziune panteistică.

Este, deci, evident că “Problema esenţială a liricii lui Arghezi este aceea
conştiinţei, a unei conştiinţe care caută şi se frământă, privind însă totul în
termenii unei înţelegeri simple, concrete, primordial”, după cum avea să remarce
Al. George (“La sfârşitul lecturii” - Editura Cartea Românească). Deşi uneori
stilul este discursiv, poetul nu meditează, în stil romantic, asupra problemelor
lumii şi nici nu le explică în chip modern, ştiinţific, ci privind totul cu luciditate,
el se răfuieşte cu totul. “El stă “în faţa” divinităţii, pe care, în “Psalmii” săi de
diferite vârste, a invocat-o, a implorat-o, dar de multe ori a tratat-o ireverenţios
sau brutal.”