Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea din București

Facultatea de Litere

Centrul de excelență în studiul imaginii

Teoria și practica imaginii

Dincolo de imagine

Profesor: Student:

Lector. Dr. Cristian Ciocan Alin Sandu

București 2019
Încă de la începutul secolului al XIV-lea omenirea a fost preocupată să ofere imaginilor
anumitor reguli de construcție, să existe un set de principii la care să se raportezze, urmărind să li
se dea un înțeles cât mai apropiat și ancorat în realitate. Cu toate acestea, regulile au început să
dispară în momentul în care a apărut fotografia, care nu doar că au îndepărtat-o de teorii, ci și de
principalul scop de reprezentare, și anume un mit, o scenă, un peisaj etc.1

Imaginea nu poate exista de una singură, aceasta are în spatele ei mereu altceva. Trebuie
să facă trimitere la o poveste, la un obiect, la o idee, ideea că această este mereu dependentă
constant de un alt lucru, dar niciodată de ea. Luând exemplul unei forme care devine imagine, este
reprezentată încă o dată, este totodată și același obiect dar și diferit. Acest lucru se întâmplă
deoarece o imagine trebuie să fie în aceeași măsură și asemănătoare dar distinctă pentru a putea
apărea ca un original raportat la imaginea sa. Realitatea este însăși reproductivă, ce este prezent în
relitate este spontan, astfel pot apărea umbre, siluete, dubluri, imagini speculare. Platon constată
că imaginea prin definiția ei, se opune subzistenței imuabile și primare a existenței esențiale, care
este pentru sine și în sine. Orice formă de manipulare ce presupune creeare unui artefact tehnic sau
artistic, constă în a duplica forma acestuia într-o spațio-temporalitate sensibilă, înstrăinânu-l de
unicitate. Platon considera că dacă cineva are o percepție vizuală sau auditivă, în minte, acesta v-
a creea o conexiune legată de asemănarea sau neasemănarea cu acea imagine sau sunet, una
probabil uitată, de care acestea se vor apropia.2

Am putea spune, așadar, că imaginea ca un fapt de sine stător, poate exista doar ca un
reprezenat de realitate. Este un corespondent între ceea în care noi suntem ancorați, și ceea ce
vedem și percepem. Verosimilitatea imaginii este dată de gradul de autenticitate pe care îl poartă
și redă obiectul de referință, lucru care ne permite să facem diferența dintre copie de reprezentare.
O serie vastă de concepții din vremea Renașterii se vor apropia de acestă gândire neoplatoniciană
care presupune redarea imaginilor cât mai apropiate de forma lor originală. Însă, imaginea nu are
cum să se afle cu forma într-o legătură de egalitate, ci doar să se asemene, dar totuși este necesar
și o unicitate, sau o neasemănare am putea spune. 3

1
https://argument.uauim.ro/f/argument/attachment/ARG9_Lakatos.pdf accesat la 3.02.2019
2
Platon,Dialoguri,Buc.Ed.J.R.I.,1998,p.177 apud Raluca Soare, Variații ontologice în statutul imaginii¸ Transilvania
2/2007, p.91 https://www.scribd.com/document/117298205/Filosofia-Imaginii
3
Ibidem;

1
Jacques Wunenburger afirma că prin imagine, aceeași face loc alteia, pentru a creea o
multitudine de niveluri de ființă, de forme care să modeleze bogăția lumii. Cu toate acestea, oricât
de vaste ar fi aceste modele de reproducere a imaginilor și de relație cu un obiect din realitate,
original, ele doar suportă un raport de filiație, o derivare și participare, care le premit reprezentarea
autentică.4

Am putea face în acest sens, o scurtă comparație și cu percepția lui Wunenburger asupra
imaginii în oglindă, care în opinia mea este un lucru diferit. Acesta afirmă despre imaginea din
oglindă a unui obiect că „acestă proprietate viciată și vicioasă a oglinzii, care îi permite să fie luată
drept realitate sau mai mult decât realiate, se poate tramsforma în contrariul ei deoarece imaginea
din oglindă, care nu este, la drept vorbind, nimic, fiind în întregime îndreptată către reflectarea
unei alte forme, devine un instrument de vedere fidel.[…] Dacă e adevărat că imaginea în oglindă
este diferită de ființa care s reflectă în ea, această diferență esste parcă eufemizată, mascată, uitată.
Adevărul aparent al refelctării ne face să uităm aici de corpul originar.”5

Imaginea nu a încetat să ridice această problemă derutantă pe care o deține, puterea de a


reproduce realul dar fiind altceva față de acesta. În lipsa realității, putem spune că imaginea ar
putea fi percepută ca o unică ființă, independentă, care și-ar putea continua existența în absența
realului. Aceasta putere pe care imaginea și-o însușește, care constant v-a încerca să se
dezrădăgineze dar v-a fi în permanență sub semnul referentului, ne v-a oblgia să contemplăm la o
natură dublă, contradictorie, între același și altul. Cu toate acestea, contradicția respectivă are rolul
de a ne face să ne apropiem mai mult de ceea ce este esențial la o imagine, și reprezintă prin
capacitatea acesteia natura obiectului respectiv.6

Statutul unei imagini ar putea fi definit și prin paralele cronologoice, folosind trei
paradigme, care trasează parcursul iconului de la statutul mimetic platonician la cel productiv
kantian, și la cel defomrat-mimetic derridean. Imaginea în oglindă pe de altă parte funcționează ca
un reflector al unui referent, originalul, precum și o lampă este proiectorul propriei lumini, însă cel

4
Jean – Jaques Wunenburger,Filosofia imaginilor,Iaşi, Editura Polirom,2004,p.150.
5
Ibidem, pp.213-214;
6
Raluca Soare, Variații ontologice în statutul imaginii¸ Transilvania 2/2007, p.91-92
https://www.scribd.com/document/117298205/Filosofia-Imaginii

2
mai interesant este labirintul oglinzilor deoarece este practic un joc de copii luminoase care se
reflectă constant, în direcții diferite, dar fără să existe originalul imaginii.7

Am putea începe să discutăm despre ideea sau lumea dincolo de imagine. Să putem contura mai
bine diferențele dintre imagine și obiect. Exemplul cel mai bun în această situațe se află la Muzeul de Artă
Modernă din Bruxelles. Este vorba de tabloul intitulat „Trădarea imaginilor”, reprezentând o pipă. Sub
respective ilustrație, este scris „Ceci n’est pas une pipe” (Aceasta nu este o pipă).8

Am putea spune că este o imagine banală, simplă, sau să fim contrariați la adresa acestei
afirmație. Este vizibil că este o pipă în respectiva imagine. Dar, chiar este o pipă? Raportându-ne
la imaginea respectivă, suntem tentați să ne gândim că nu are nu aduce nici un folos pipa din
imagine. Este, cel mai simplu spus, o reprezentare a pipei, o copie a realității. Nu era vorba de o
modalitate modernistă de a atrage atenția asupra picturii, asupra realității artistice. Este mai
degrabă un joc suprarealist, dar elementul esențial al tabloului, într-un mod straniu, lipesește.

În acest sens, Magrrite, a redistribuit textul și imaginea într-un spațiu. Fiecare își recapătă
locul în acest spațiu, dar păstrează proprietățile imaginii. Desenul este ușor recunoscut de privitor,
fapt ce face ca pipa să fie ușor de recunoscut, ceea ce face ca necesitatea unui text care să explice
ce se află în reprezentare, să fie nefolositor. Foucault menționează că ce ar putea transmite tabloul
este „Mă vezi atât de clar încât ar fi ridicol să mă redau în așa fel încât să fie scris: Aceasta este o
pipă”9. Textul reprezentat sub ilustrația repsectivă ne-ar putea comunica, după spusele lui Foucault
că: „Ia-mă așa cum mă matifest, litere scrise alături, aranjate și desenate în așa fel încât să faciliteze
cititul, să asigure recunoașterea, și să fie înțelese până și de un școlar.” 10 Am putea discuta mai
departe și de contextul în care se află acest tablou, deoarece nici tabloul nu este, firește o pipă, dar
nici cuvântul acesta nu este o pipă, cum nu este nici cuvântul pipă, o pipă. Acestea sunt doar
reprezentări grafice, un grup de semne care să ne îndrepte pe noi în direcția caligrafiei.11

Michel Foucault se raportează la cuvântul aceasta. Ar trebui să admitem din aceste moment
că între figura de pe tablou și textul ce o reprezintă, sunt o serie de intersectări. De exemplu, spune

7
Ion Manolescu, Videologia, Iaşi, Polirom, 2003,p.145. apud Raluca Soare, Variații ontologice în statutul imaginii¸
Transilvania 2/2007, p.92 https://www.scribd.com/document/117298205/Filosofia-Imaginii;
8
http://convorbiri-literare.ro/?p=9740 accesat la 4.2.2019
9
Michel Foucault, This is Not a Pipe, translated and edited by James Harkness, University of California Press, 1982,
p.25;
10
Ibidem, p.25;
11
Ibidem, p.26;

3
Foucault, „aceasta” (desenul, forma care este greu de nerecunoscut, și a cărei caligrafie a fost
trasată), „nu este” (nu este strâns legată de, nu este constituită de), „o pipă” (acest cuvând, format
din sunete care traduce literele pe care le citești). Așadar, am putea citi și ca „nu este (o pipă)”.

Înțelesul acestor elemente figurative scrie, atât de clare la Magritte, simbolizate de non-
relația, sau în oricare dintre cazuri, de relația problematică și complexă dintre picturp și titlul
acesteia. Această pauză, care ne împiedică pe noi să fim și cititor și spectator. Titlurie sunt alese
în așa fel încât oamenii sunt obligați să nu asemene aceste creații cu oricare altele. „Aceasta nu
este o pipă”, am putea spune că titlul a fost ales în așa fel încât, autorul ne ghidează să ne îndreptăm
atenția asupa actului de a numi lucruri. În oricare alte lucrări de artă, un titlu precum „Aceasta nu
este o pipă” este suficient cât să separe obiectul de el insuși, să îș izoleze.12

Separația dintre semnele lingvistice și elemetele plastice, sunt un lucru clar definitorii în
pictura lui Magritte. Aceasta a reușit să unească semnele verbale, cu elemente plastice fără a crea
o legătură între aceastea. Ce am putea deduce din ideile prezentate, este că atât Foucault cât și
Rene Magritte criticau limbajul și erau de acord cu ideea lui Ferdinand de Saussure de semne
arbitrare, circumstanțiale, și convenționale. Parelel cu ideea picturii de a găsi mereu un
corespondent din realitate pe care să îl redea, Magritte a dorit să elimine asemănare aceasta prin
folosirea unor imagini familiare a căror recunoaștere ar fi subminată. 13

Ceea ce face ca reprezentarea lui Magritte să fie stranie, conform cu Foucault, nu este
condradicția dintre imaingea pipei și text, deoarece acestă contradicție nu poate exista decât între
două afirmații. În Trădarea Imaginii, este o singură afirmație și o simplă demonstrație, și noi, prin
natura noastră încercăm să facem legătura dintre text si imagine. Foucault a încercat să corecteze
această interpretare eronată. În loc să preluam această pictură cau un text și o imagine, el a afirmat
că pictura lui Magritee este de fapt o caligramă. Caligrama ar putea avea un triplu lor, în viziunea
lui, de a expanda alfabetul, de a repeta fără ajutorul retoricii și de a captura lucruri într-un cifru
dublu. Primordial apare textul și forma cât mai aproape posibil. Este compus din linii care separă
forma unui obiect în timp ce redă secvențe din fraze, sau litere. 14

12
Ibidem, p.36;
13
https://arthistoryunstuffed.com/michel-foucault-representation-pipe/
14
Michel Foucault, op.cit, p.21

4
Am putea spune că are rolul de a alfabetiza sau textualiza o imagine, îndepărtând-o astfel
de origine. Nu putem știi clar, în momentul în care avem o caligrafie ce vedem de fapt. Avem în
fața noastră un text, o imagine, o copie a unei copii reprezentate prin text?

Foucault consideră cu toate aceatea că o caligramă este tautologică, dar cu toate acestea
aspiră la a șterge cele mai vechi opoziții ale civilizațiilor alfabetice: de a arăta și de a numi, de a
da formă și a spune, de a reproduce și articula, de a imita și semnnifica, de a te uita și a citi. Literele
trebuie să fie percepute ca puncte, propozițiile drept linii, iar paragrafele să fie suprafața, sau ceva
mai consistent (frunze, petale, etc.) Din momentul în care începem să citim, forma nu mai există,
deoarece noi ne raportăm doar la text. 15

Mai există și posibilitatea ca imaginea să aibă ea însăși captat un cuvânt în interior, sau un
cuvânt să fie alcătuit din imagini. Luăm exemplul cuvântul soare. Îl putem scrie pe foaie albă, este
clar că acele nu este soarele, după cum am și analizat anterior, ci doar reprezentare alfabetică a
acestuia. De aemenea, l-am putea desena, dar cu toate acestea nu este suficient, este o imitație a
realității. Dar ce se poate întâmpla în momentul în care îmbinăm aceste două forme? Este o
modalitate des întâlnită în creearea formelor de advertisment. Am putea crede că înlocuirea literei
„o” din cuvântul „soare” cu imaginea stilizată a unui soare, are rolul de a ne îndrepta atenția spre
ceea ce acesta vrea să redea. Dar cu toate acestea, dacă am păstra această formă din cuvânt, am știi
oricum ce este, și anume, un soare, deci nu ar mai fi nevoie de cuvânt. Însă, cu toate acestea, și
cuvântul „soare” poate exista de sine stătător, fără intervenția unei imagini din exterior care să
întărească practic ceea ce vrea el să redea.

Concluzionând, am putea spune că substraturile unei imagini se pot extinde pe măsură ce


noi privim mai atent și începem să ne adresăm întrebări. În momentul în care imaginea este
analizată, demontată, din construcția ei, vom observa că este de fapt o reinterpretare a realității,
sau o încercare de reinterpretare. Scoasă din context, aceasta își pierde din utilitate și de
îndepărtează de această realitate.

15
Ibidem, p.24;

5
Bibliografie:

1. https://argument.uauim.ro/f/argument/attachment/ARG9_Lakatos.pd
2. Raluca Soare, Variații ontologice în statutul imaginii¸ Transilvania 2/2007
3. Jean – Jaques Wunenburger,Filosofia imaginilor,Iaşi, Editura Polirom,2004
4. http://convorbiri-literare.ro/?p=9740
5. Michel Foucault, This is Not a Pipe, translated and edited by James Harkness, University of
California Press, 1982
6. https://arthistoryunstuffed.com/michel-foucault-representation-pipe/