Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
7 - Manual - Servicii - Sociale - Integrate - I
7 - Manual - Servicii - Sociale - Integrate - I
VOLUMUL I
PARTEA I
5. Cosmin BRICIU
6. Vlad GRIGORAŞ
PARTEA II - ANEXE
Evaluarea proiectului
Evaluarea proiectului se concentrează pe un singur proiect definit printr-un set legat de activităţi
pe o anumită perioadă de timp. Evaluarea furnizează informaţii pentru îmbunătăţirea proiectului
care se dezvoltă şi progresează. Informaţiile sunt colectate pentru a se putea stabili dacă el se
desfăşoară aşa cum a fost planificat, dacă îşi atinge scopurile şi obiectivele declarate în
conformitate cu limita de timp propusă. Constatările evaluării sunt folosite şi pentru a se stabili dacă
proiectul trebuie să continue aşa cum se desfăşoară acum sau sunt necesare modificări. În
Evaluarea proiectului proiectarea evaluării şi strângerea datelor încep atunci când începe şi
proiectul. Strângerea datelor se face conform unei scheme stabilite (de exemplu, la fiecare 6 luni, o
dată pe an etc.) şi oferă informaţii pentru a sprijini continuarea recomandărilor, modificarea şi/sau
anularea unor activităţi şi strategii ale proiectului. Adesea, dar nu întotdeauna, Evaluatorul de
Proiect este un membru al personalului de proiect.
Evaluarea proiectului poate cuprinde examinarea unor componente speciale. Componenta unui
proiect poate fi un sub-proiect, o abordare specifică de instruire a personalului, o practică
profesională, o intervenţie de sănătate sau o strategie de management. Evaluarea unei
componente examinează măsura în care au fost atinse scopurile acesteia (aceste scopuri sunt un
subset de scopuri generale ale proiectului) în care componenta contribuie la succesul sau eşecul
proiectului, în general.
Evaluările pot servi în multe feluri şi pot furniza date critice pentru luarea deciziei în toate fazele
elaborării şi implementării proiectului. Deşi unii oameni au sentimentul că evaluarea este o activitate
împotriva proiectului, dacă este făcută bine, ea este în realitate în favoarea proiectului. Este
important să reţinem că evaluarea este un proces, nu un singur lucru. Atunci când este bine făcută,
evaluarea poate să ajute la informarea managerilor cu privire la progresul proiectului, poate servi la
clarificarea scopurilor şi a obiectivelor, poate oferi informaţii importante cu privire la ceea ce merge
bine şi la ceea ce merge prost şi de ce.
Evaluarea programului
Evaluarea programului poate fi gândită ca ceea ce determină valoarea mai multor proiecte legate.
Ea examinează proiectele luate împreună, stabilind utilitatea activităţilor şi a strategiilor aplicate, în
lumina unui scop politic general.
În secţiunea următoare descriem trei tipuri generale de studii de evaluare: (1) Evaluarea Planificării,
(2) Evaluarea formativă (implementare şi progres) şi (3) Evaluarea sumativă.
Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 1
Maria MARINAKOU Metode de evaluare si instrumente SSIB
Deşi atunci când vorbim despre „evaluare” ceea ce ne vine cel mai adesea în minte este Evaluarea
Sumativă, evaluarea planificării şi cea formativă sunt uneori mai valoroase pentru îmbunătăţirea
proiectelor aflate în curs.
Evaluarea planificării
Scopul Evaluării Planificării este de a examina scopurile, obiectivele, strategiile şi termenele limită
ale proiectului. Evaluarea Planificării nu se efectuează, de regulă, la fel ca şi celelalte tipuri. În
realitate, cele mai multe propuneri de proiect menţionează numai Evaluarea Formativă sau
Sumativă, definindu-le ca activităţi care urmează să fie efectuate după ce proiectul a fost planificat
şi finanţat. Evaluatorul intră în scenă numai după ce proiectul a fost început. Există argumente
puternice pentru a efectua evaluarea în stadiul planificării proiectului, pentru a se examina măsura
în care acest plan va avea impact asupra problemei sau a situaţiei pe care trebuie s-o rezolve
respectivul proiect.
Pentru a efectua o Evaluare a Planificării, evaluatorul trebuie să fie prezent atunci când proiectul este
în faza de elaborare. Evaluarea Planificării este în mod tipic destinată să răspundă la întrebări ca:
De ce a fost elaborat proiectul? Care este problema sau necesitatea pe care încearcă s-o
rezolve?
Cine sunt factorii implicaţi în proiect (cei care au credibilitate, putere sau alt tip de capital implicat
în proiect)?
Ce doresc să ştie factorii interesaţi? Care sunt chestiunile cele mai importante pentru fiecare
factor interesat? Care probleme sunt de importanţă secundară? Unde coincid preocupările? Unde
sunt în conflict?
Care sunt participanţii care urmează să fie serviţi?
Care sunt activităţile şi strategiile care vor rezolva problema sau necesitatea identificată? Care
este intervenţia? Cum vor beneficia participanţii? Care sunt rezultatele scontate?
Unde va fi localizat programul (nivelul serviciului de sănătate, o zonă geografică)?
Câte luni din anul şcolar sau calendaristic va opera programul? Când va începe şi când se va
încheia programul?
Cât costă? Care este bugetul pentru program? Ce resurse instituţionale, umane sau materiale
Astfel de întrebări pot constitui o listă de verificare pentru a se determina dacă toate elementele
relevante sunt incluse în planul de proiect. Aceste întrebări oferă, de asemenea, baza pentru
studiile formative şi sumative cu privire la proiect.
De ce a fost elaborat proiectul? Care este problema sau nevoia pe care încearcă s-o rezolve?
Cine sunt factorii interesaţi? Cine sunt oamenii implicaţi în proiect?
Cine sunt oamenii interesaţi în proiect care s-ar putea să nu fie implicaţi?
Ce doresc să cunoască factorii interesaţi? Care sunt cele mai importante întrebări pentru fiecare
din factorii interesaţi? Ce întrebări sunt de importanţă secundară?
Unde coincid preocupările?
Unde se află în conflict?
Cine sunt participanţii care trebuie serviţi?
Care sunt strategiile şi activităţile care îi vor implica pe participanţi?
Care este intervenţia?
Care va fi beneficiul participanţilor?
Care sunt rezultatele scontate?
Unde va fi localizat programul (poziţia organizatorică, zona geografică)?
Câte luni sau ani va funcţiona proiectul?
Când va începe şi când se va încheia proiectul?
Cât costă?
Care este bugetul pentru proiect?
De ce resurse umane, materiale şi instituţionale este nevoie?
De cât este nevoie pentru evaluare?
De cât este nevoie pentru diseminare?
Care este impactul scontat pe termen scurt?
Care sunt rezultatele măsurabile pe termen lung?
Ce aranjamente s-au făcut pentru strângerea de date?
Care este înţelegerea referitoare la ţinerea evidenţelor, a răspunsurilor la anchete şi la
participarea la testare?
Evaluarea formativă
Scopul Evaluării Formative este să examineze proiectele în derulare. Evaluarea formativă începe o
dată cu inaugurarea proiectului şi continuă pe tot parcursul acestuia. Intenţia sa este să ofere
informaţii pentru îmbunătăţirea proiectului. El se efectuează în diverse momente din evoluţia
proiectului. După părerea lui Bob Stake, teoretician al evaluării, diferenţa dintre Evaluarea
Formativă şi Evaluarea Sumativă este următoarea:
„Când bucătarul gustă supa, este formativă; când musafirii gustă supa, este sumativă.”
Evaluarea implementării
Scopul Evaluării Implementării este să se examineze dacă proiectul se desfăşoară după plan. Ea se
poate efectua o dată sau de mai multe ori pe parcursul desfăşurării unui proiect. Înainte de a se
evalua rezultatele unui proiect, trebuie să se ştie dacă proiectul este într-adevăr operaţional şi dacă
funcţionează în conformitate cu planul sau descrierea sa.
Evaluarea Implementării strânge informaţii pentru a se stabili dacă programul sau proiectul este
realizat aşa cum a fost planificat. Este nevoie de o serie de întrebări referitoare la implementare
pentru a ghida Evaluarea Implementării. Iată câteva exemple:
Evaluarea progresului
Dacă datele colectate ca parte a Evaluării Progresului nu arată schimbările scontate, aceste
informaţii pot fi folosite pentru finalizarea sau încheierea proiectului. Datele strânse ca parte a
Evaluării Progresului pot contribui sau pot forma baza pentru studiul de Evaluare Sumativă efectuat
cândva în viitor. Într-o Evaluare de Progres se pot pune următoarele întrebări:
Scopul Evaluării Sumative este să examineze succesul unui proiect. Evaluarea Sumativă are loc
după ce au fost efectuate schimbările, după ce proiectul s-a stabilizat şi după ce ne putem da
seama de impactul proiectului.
Evaluarea Impactului este aprecierea schimbărilor imediate aduse de proiect, în timp ce Evaluarea
Rezultatelor măsoară atingerea obiectivelor pe termen mediu.
Evaluarea Sumativă este de regulă o apreciere externă a valorii, a meritelor şi realizărilor proiectului.
De regulă, acest tip de evaluare este necesar pentru luarea deciziei. Decizia poate include
următoarele:
O idee importantă pe care trebuie s-o reţinem atunci când efectuăm o Evaluare Sumativă este ceea
ce numim „rezultate neanticipate”. Acestea sunt constatări care ies la lumină în timpul strângerii
datelor sau a analizei datelor care nu au fost niciodată anticipate atunci când a fost elaborat studiul.
Evaluarea de Monitorizare
Monitorizarea este o formă de evaluare continuă sau intermitentă a proiectului efectuată de cineva
din afara acestuia.
Monitorul poate veni de la agenţia de finanţare pentru a stabili progresul proiectului şi respectarea
contractului sau a grantului pentru proiect. Monitorul investighează utilizarea corectă a fondurilor,
observă progresul şi furnizează informaţii agenţiei finanţatoare în legătură cu proiectul.
Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 5
Maria MARINAKOU Metode de evaluare si instrumente SSIB
Uneori se face confuzie între termenii „Evaluarea Implementării” şi „Evaluarea de monitorizare”. Dar
nu înseamnă acelaşi lucru. În timp ce Implementarea Evaluării este o verificare internă timpurie
efectuată de personalul proiectului pentru a vedea dacă elementele esenţiale ale proiectului sunt
prezente şi operaţionale, monitorizarea este o verificare externă şi de regulă vine după Evaluarea
Implementării.
Deşi cele două diferă, Evaluarea Implementării, dacă este eficace, poate facilita progresul şi ne
poate asigura că nu există surprize nedorite în timpul monitorizării.
Următorul stadiu este stabilirea tehnicilor potrivite pentru strângerea informaţiilor, inclusiv diferiţii
paşi necesari.
După ce au fost formulate întrebările pentru evaluare, trebuie alese metodele cele mai potrivite
pentru obţinerea răspunsurilor. În stabilirea abordărilor care trebuie utilizate, este nevoie să se
răspundă mai întâi la câteva întrebări preliminare.
În primul rând, este mai bine să se facă studii de caz, să se exploreze experienţa unui număr mic
de participanţi în profunzime sau este mai bine să se folosească o anchetă? În acest din urmă caz,
este nevoie să includeţi în anchetă toţi participanţii sau puteţi selecta o mostră? Vreţi să ştiţi numai
ce se întâmplă cu participanţii la proiect sau doriţi să comparaţi experienţele participanţilor cu cele
ale unui alt grup de neparticipanţi aleşi în mod corespunzător?
Modul în care răspundeţi la câteva dintre aceste întrebări va afecta tipul de concluzii pe care le
puteţi trage din studiul dumneavoastră. Nu este nevoie întotdeauna de proiecte riguroase,
„controlate” pentru Evaluarea Formativă. Dar Evaluările Sumative, Evaluările Impactului pot câştiga
foarte mult dacă se bazează pe proiecte experimentale sau cvasi-experimentale.
În continuare trebuie să stabiliţi ce tipuri de date doriţi să utilizaţi. Câteva alternative pot fi găsite în
‘Kinds of Data’. Care dintre ele vor fi utilizate depinde de mai mulţi factori, inclusiv de întrebări,
termenele limită şi resursele disponibile. Un alt factor care trebuie luat în considerare este nivelul de
calificare tehnică a evaluatorului sau a echipei de evaluare. Unele tehnici cer mai multă calificare
Ambele tipuri de date pot oferi baze pentru luarea deciziei: ambele trebuie să fie luate în
considerare în planificare şi evaluare. Evaluările folosesc adesea o combinaţie de tehnici în fiecare
studiu.
Deşi poate suna banal, la începutul unei evaluări este important să se descrie proiectul sau intervenţia
pe scurt şi să se clarifice scopurile şi obiectivele evaluării. Un bun început poate avea un impact
major asupra progresului unei evaluări pe tot parcursul ei. Patton (1990) propune să se aibă în vedere
următoarele întrebări în elaborarea unei abordări de evaluare:
La fel de importantă este şi identificarea factorilor interesaţi de proiect şi a publicului potenţial pentru
evaluarea informaţiilor. În toate proiectele sunt implicate mai multe tipuri de public. Este foarte
important să aveţi o părere clară despre publicul dvs., întrucât un public diferit va avea nevoie de
informaţii diferite. De exemplu, genul de informaţii necesare pentru cei care se preocupă de
operaţiunile zilnice din proiect vor fi foarte diferite de cele de care au nevoie factorii de decizie care
se ocupă de chestiuni pe termen lung sau care trebuie să ia decizii referitoare la finanţare.
Pasul următor este o descriere a proiectului orientată în funcţie de scopuri care să includă şi
justificarea existenţei lui, scopurile şi obiectivele, aşa cum sunt văzute de factorii interesaţi. Esenţa
intervenţiei trebuie să fie documentată: unde este situată, cine este implicat, cum este condusă, cât
costă. O înţelege profundă a intervenţiei este necesară de regulă pentru a se stabili toată gama de
întrebări de evaluare. Acest tip de descriere centrată pe scopuri este adesea o parte importantă din
efortul de evaluare.
După ce se identifică scopul şi factorii interesaţi şi după ce este descris proiectul, trebuie să se
formuleze întrebări specifice despre proiect. Acest proces de identificare a publicului ţintă şi de
formulare a eventualelor întrebări va avea de regulă ca rezultat mai multe întrebări care pot fi
rezolvate printr-un singur efort de evaluare. Această examinare cuprinzătoare a chestiunilor
potenţiale arată în mod explicit planificatorilor evaluării toate posibilităţile şi le permite să efectueze
o alegere în cunoştinţă de cauză în cadrul întrebărilor de evaluare. Fiecare întrebare potenţială trebuie
să fie avută în vedere pentru includere pe baza următoarelor criterii:
Selecţia finală a întrebărilor depinde în mare măsură de resursele disponibile. Unele activităţi de
evaluare sunt mai costisitoare decât altele. De exemplu, s-ar putea ca singura modalitate de a se
răspunde la întrebarea: „Cum au fost afectate practicile profesionale de un proiect conceput pentru
a sprijini comunicarea cu clienţii?” să fie prin observarea atentă a locului de muncă, o tehnică
costisitoare şi cronofagă. Dacă nu sunt disponibile suficiente fonduri pentru efectuarea observaţiilor,
s-ar putea să fie necesar să se reducă dimensiunile grupului sau să se folosească alte metode de
strângere a datelor cum ar fi, de exemplu, o anchetă.
Tipurile de date
3. Scări de evaluare
4. Glosare
5. Chestionare
6. Interviuri
8. Dispozitive sociometrice
9. Tehnici de proiectare
Produse de la participanţi:
1. Teste
a) Răspunsurile oferite (eseuri, completări de fişe, răspunsuri scurte, rezolvarea problemelor)
b) Selectarea răspunsurilor (Alegeri multiple, adevărat-fals, împerechere, ierarhizare)
2. Mostre de lucru
Strângerea de date
Cei care strâng date trebuie să fie instruiţi şi supervizaţi cu grijă, mai ales atunci când se folosesc
mai mulţi colectori de date. Aceştia trebuie să fie instruiţi pentru a vedea lucrurile în acelaşi fel, să
pună aceleaşi întrebări, să folosească aceleaşi produse. Periodic, trebuie să se facă verificări
pentru a ne asigura că cei care strâng datele nu se abat, cu timpul, de la procedurile prevăzute.
În plus, este important să ne ferim de eventuale distorsionări ale datelor din cauza „îndrumării” bine
intenţionate dar nepotrivite a respondenţilor – o eroare frecvent comisă de personalul fără
experienţă sau prea entuziast. Trebuie să-i avertizăm împotriva furnizării de feedback încărcat cu
aprecieri evaluative şi a angajării în discuţii care ar putea foarte bine să deformeze rezultatele.
O sarcină dificilă dar importantă este să înţelegem propriile noastre neajunsuri şi să ne asigurăm că
ele nu impietează asupra muncii pe care o desfăşurăm. Aceasta este o problemă întâlnită foarte
frecvent atunci când avem voluntari care strâng informaţiile. Aceştia pot să se ofere voluntar pentru
că sunt interesaţi de proiect, vor să-i facă propagandă, sau să-l critice. Din păcate, datele pe care le
produc ei s-ar putea să ofere propriile lor percepţii referitoare la proiect, şi nu pe cele ale
Datele trebuie să fie adunate fără a se produce prea multă agitaţie. Printre altele, aceasta înseamnă
că trebuie să fim atenţi la programul oamenilor din proiect, la programul evaluării ca atare. Aceasta
poate însemna şi schimbarea abordărilor în funcţie de situaţii. De exemplu, în loc să-i cerem unui
respondent să ne ofere date despre caracteristicile participanţilor la proiect – sarcină care ar putea
cere mult timp din partea respondentului ca să ofere datele şi să elaboreze nişte sumare statistice –
cel care strânge datele ar putea să fie nevoit să lucreze pornind de la date brute, cereri, rapoarte
lunare etc. şi să facă singur compilarea lor.
Analiza datelor
După ce au fost strânse datele, acestea trebuie analizate şi interpretate. Paşii care trebuie urmaţi în
pregătirea datelor pentru analiză şi interpretare diferă, în funcţie de tipul de date. Interpretarea
datelor calitative poate fi limitată în unele cazuri la descrieri narative, dar alte date calitative se pot
preta la analize sistematice prin utilizarea unor abordări cantitative, cum ar fi codificarea tematică
sau analiza de conţinut. Analiza include mai mulţi paşi:
Primul pas în analiza datelor cantitative este verificarea datelor în privinţa răspunsurilor care sunt în
afara temei. Se pot întâlni următoarele situaţii: selectarea mai multor răspunsuri atunci când nu se
poate selecta unul singur; alegerea celei de-a treia alternative dintr-un text cu alegeri multiple în
concepte ştiinţifice; raportarea alocărilor de timp care depăşesc 100%; răspunsuri inconsecvente
etc. Atunci când constatăm astfel de răspunsuri problematice, adesea este necesar să eliminăm
subiectul respectiv din baza de date de analizat.
După ce am făcut acest lucru, datele sunt pregătite pentru analiza cu ajutorul computerului. De
regulă, aceasta înseamnă codificarea şi introducerea datelor cu ajutorul procedurilor de verificare şi
control al calităţii în vigoare.
Următorul pas este efectuarea analizei datelor aşa cum este specificat în planul de evaluare. În timp
ce se dobândesc date noi pe măsură ce înaintează evaluarea, s-ar putea ca anumite analize să fie
adăugate sau retrase şi de aceea este o idee bună să începem cu setul de analize care păreau să
prezinte interes la început. Pentru analiza datelor calitative şi cantitative există programe de
calculator disponibile în momentul de faţă care fac analiza datelor considerabil mai uşoară decât
acum 25 de ani. Acestea trebuie să fie utilizate. Analiştii trebuie să aibă grijă ca seturile de date pe
Este foarte probabil ca primele analize să ridice tot atât de multe întrebări, cât de multe răspunsuri
pot oferi. Următorul pas va fi, aşadar, să se efectueze un al doilea set de analize pentru a se
răspunde la aceste întrebări. Dacă, de exemplu, prima analiză a examinat performanţa generală a
profesorului, o a doua analiză va dori să împartă întregul grup în subunităţi de interes particular –
adică profesionişti cu mai multă experienţă faţă de începători – şi să vadă dacă pot fi depistate
diferenţe semnificative între ei. Aceste cicluri de reanaliză pot fi repetate de mai multe ori pentru că
noile modele de date care apar pot sugera şi alte căi interesante de explorat. Uneori, cele mai
ciudate dintre acestea sunt rezultatele care reies din date şi nu au fost nici anticipate, nici căutate.
În ultimă instanţă, este o chestiune de echilibrare a banilor şi a timpului disponibil cu spiritul de
investigaţie atunci când decidem dacă sarcina de analiză s-a încheiat sau nu.
Etica evaluării
După ce s-au stabilit tehnicile corespunzătoare pentru strângerea de informaţii, informaţiile trebuie
strânse. Trebuie să se ţină seama de chestiunile de tehnică şi de etică. Factorii etici care trebuie
avuţi în vedere sunt prezentaţi mai jos:
Înainte de a se strânge datele, trebuie să se obţină permisele şi aprobările necesare. Multe grupuri,
mai ales spitale şi universităţi, au un comitet de etică sau cel puţin un set de proceduri pentru
obţinerea aprobării în vederea strângerii de date de la oameni. Acestea pot menţiona cine urmează
să primească o copie a raportului, restricţiile în privinţa datelor care pot fi strânse sau proceduri de
respectare a intimităţii studenţilor şi profesorilor. Aflaţi care sunt acestea şi ocupaţi-vă de ele cât mai
curând, de preferinţă în cadrul procesului elaborării propunerii iniţiale. Atunci când căutaţi
colaborarea cuiva, este întotdeauna bine să oferiţi feedback participanţilor cu privire la ceea ce s-a
aflat.
Se recomandă adesea transmiterea feedback-ului personal sau în cadrul unui seminar la care să
poată fi discutate constatările. Dacă acest lucru ia prea mult timp, putem face copii după raport sau
sumare executive. Ideea principală este să se asigure stimulente pentru oameni sau organizaţii ca
să-şi rupă din timpul lor şi să participe la evaluarea făcută de dvs.
Indiferent dacă sunt sumative sau formative, evaluările au anumite faze fixe:
Toate aceste cinci faze sunt critice pentru furnizarea de informaţii utile. Dacă informaţia obţinută nu
este percepută ca valoroasă sau utilă (au fost puse întrebări greşite) sau informaţiile nu sunt
credibile sau fezabile (au fost utilizate tehnici greşite) sau raportul este prezentat prea târziu şi este
redactat în mod necorespunzător, atunci evaluarea nu va contribui la procesul de luare a deciziei.
În secţiunile următoare vom oferi o vedere de ansamblu asupra fiecărei faze, descriind activităţile
care trebuie să aibă loc în fiecare din ele. Această privire de ansamblu doreşte să ofere o înţelegere
de bază a modului în care trebuie să se efectueze o evaluare, de la început până la sfârşit.
Este important să reţinem că evaluarea trebuie să fie bine integrată în planificarea şi implementarea
proiectului şi nu trebuie să fie tratată ca o trăsătură externă, lipită la capăt.
Stadiul final al evaluării proiectului este raportarea constatărilor. Raportarea poate fi gândită ca
simpla creare a unui document scris, dar o raportare reuşită se bazează pe o gândire atentă în
ceea ce priveşte crearea şi prezentarea informaţiilor. În realitate, deşi de regulă agenţiile
finanţatoare cer un raport scris, cele mai multe proiecte recurg la strategii suplimentare pentru
comunicarea rezultatelor constatării.
Furnizarea de informaţii despre evaluare nu trebuie să fie o problemă, dacă evaluarea a fost reuşită
până acum şi dacă au fost respectaţi anumiţi paşi. Trebuie să se acorde o atenţie specială factorilor
interesaţi şi rolului constructiv pe care îl pot juca. Specificarea întrebărilor şi selectarea tehnicilor de
obţinere a datelor trebuie să-i fi implicat deja pe factorii interesaţi în aşa fel încât informaţiile să fie
relevante şi importante pentru ei. Prin implicarea factorilor de decizie şi la sfârşitul studiului, se va
mări probabil atenţia acordată constatărilor evaluării şi utilitatea acestora. O modalitate de realizare
a acestui lucru este printr-o difuzare preliminară a raportului la anumiţi reprezentanţi ai factorilor
interesaţi.
O astfel de sesiune oferă o ocazie importantă pentru discutarea constatărilor, pentru rezolvarea
problemelor finale care pot apărea şi pentru pregătirea terenului în vederea următorilor paşi ce vor
trebui făcuţi ca urmare a succesului sau eşecului pe care îl vor demonstra datele.
În al doilea rând, informaţiile trebuie furnizate atunci când este nevoie. Uneori nu se ştie exact când
vor fi utilizate informaţiile; dar de cele mai multe ori momentul luării deciziei este fixat şi informaţiile
care sosesc prea târziu sunt inutile. Nu este nimic mai frustrant pentru un cercetător principal decât
să i se spună de către o agenţie de finanţare sau de un grup comunitar:
„O, ce păcat că n-am ştiut aceasta acum două luni! Exact atunci a trebuit să iau anumite decizii cu
privire la proiectele pe care urmează să le sprijinim anul viitor.”
Discuţia noastră de mai înainte a subliniat cât de important este să ne punem de acord dinainte
asupra a ceea ce este necesar şi când trebuie satisfăcute necesităţile. Când se efectuează
evaluarea, este important să respectăm un grafic de timp prestabilit.
În sfârşit, informaţiile trebuie să fie furnizate într-un mod şi un stil corespunzător, plăcut şi
convingător pentru persoana care trebuie să fie informată. De exemplu, un tabel numeric detaliat cu
rezultate ale testelor statistice s-ar putea să nu fie cea mai bună modalitate de a prezenta
membrilor unui Comitet de sănătate datele referitoare la ameliorarea sănătăţii. Şi s-ar putea să fie
nevoie de un raport scris pentru diverse categorii de public. Cele mai multe evaluări includ anumite
produse scrise, dar şi alte alternative se bucură de tot mai multă popularitate.
De notat că discuţiile despre comunicarea rezultatelor studiilor, de regulă, se opresc în acest punct
cu prezentarea raportului final asupra constatărilor, există importanţi paşi adiţionali care ar trebui
avuţi în vedere. Atunci când un produs sau o practică nouă se dovedesc a fi reuşite, aşa cum o
arată evaluarea atentă, diseminarea ei reprezintă un pas următor important.
Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 14
Maria MARINAKOU Metode de evaluare si instrumente SSIB
Sumarul paşilor pentru evaluarea proiectului
3. Strângerea datelor
4. Analiza datelor
Bibliografie
Cook, T. D., & Shadish, W. R. J. (1986). Program Evaluation: The Worldly Science. Annual Review
of Psychology, 37, 193-232.
Patton, M. Q. (1990). Qualitative Evaluation and Re-search Methods. Newbury Park, CA: Sage.
Rossi, P. H. & Freeman, H. E. (1993). Evaluation:—A Systematic Approach (5th Edition). Newbury
Park, CA: Sage.
Wadsworth, Y. (1984). Everyday Evaluation on the Run. Melbourne: Victorian Council of Social
Service.
Abordarea participativă
Flexibilă şi Interactivă – de jos în sus
Cultura învăţării continue
Continuitatea capacităţilor şi a resurselor
Reflectare - Evaluare
Îmbunătăţirea continuă a calităţii
Influenţa rogeriană
De la sfârşitul anilor ’80 discuţia şi acţiunea socială şi asistenţa socială s-au transformat datorită apariţiei
ideilor de „practică antidiscriminatorie” şi „implicare a utilizatorului” în cele mai avansate ţări europene ale
bunăstării sociale.
A devenit unul din principiile directoare ale serviciilor sociale. Cerinţele practicii antidiscriminatorii au fost
incluse în legislaţia şi îndrumările guvernamentale referitoare la îngrijirea copiilor şi asistenţa comunitară.
Aceasta şi-a găsit expresie într-o creştere masivă a cercetărilor pieţei şi a iniţiativelor de consultare în
munca şi asistenţa socială. (Beresford şi Croft, 1993). S-a reflectat într-un interes pentru noile forme de
proces politic şi în democraţia locală şi „cea mai bună valoare” a politicilor autorităţilor locale şi a serviciilor.
Ea este inclusă ca măsură în auditul oficial şi în „competenţele” de învăţare.
În anii ’90 accentul pe practica antidiscriminatorie şi pe implicarea utilizatorului poate fi văzut ca o expresie a
schimbărilor din procesele de dezvoltare comunitară, alături de o dezvoltare distinctă dar legată de aceasta:
apariţia mişcărilor de utilizatori ai serviciilor.
Mişcarea persoanelor cu dizabilităţi este probabil cea mai puternică şi mai vizibilă dintre aceste mişcări, cu
cea mai bine elaborată filozofie (Oliver şi Barnes, 1998; Shakespeare, 1999; Barnes, Mercer şi
Shakespeare, 1999) dar aceasta nu trebuie să ne abată atenţia de la alte mişcări, de exemplu, a
supravieţuitorilor sistemelor psihiatrice, a persoanelor cu dificultăţi de învăţare, a persoanelor cu HIV/SIDA
etc. (Beresford, 1999) Ceea ce distinge aceste mişcări este faptul că:
Aceste caracteristici deosebesc în mod semnificativ astfel de mişcări de provocările tradiţionale ale politicii
sociale a statului şi ale inegalităţilor sociale şi economice asociate, reflectate încă, de exemplu, în
campaniile anti-sărăcie şi împotriva şomajului, mai ales dacă sunt controlate chiar de utilizatorii serviciilor
sau de familii, atât în interiorul, cât şi în afara sistemului serviciilor; în grupurile de utilizatori şi de auto-
afirmare; la mitinguri şi în campanii.
Dezvoltarea comunitară este un proces cu o bază de valori fundamentale care foloseşte procese şi
metode specifice. Dezvoltarea comunitară recunoaşte valoarea celorlalte strategii care au drept
scop îmbunătăţirea vieţii oamenilor din comunităţi. Unele dintre ele pot avea puncte de plecare şi
scopuri similare.
Dezvoltarea comunitară poate cuprinde un mare număr de preocupări sociale, politice şi
economice, implicarea comunităţii şi participarea acesteia pentru realizarea schimbării şi atingerea
scopurilor propuse.
VALORI ALE DEZVOLTĂRII COMUNITARE: Este incorect să existe comunităţi care cunosc
nedreptăţi, excluziune şi discriminare – aceste comunităţi au dreptul să primească sprijin
pentru a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii. Lucrătorii din comunitate urmăresc în mod activ o
practică antidiscriminatorie. Procesul dezvoltării comunităţii caută în permanenţă să
găsească modalităţi pentru ca interesele oamenilor să fi reprezentate, formal şi informal, prin
structurile locale, naţionale, politice şi organizatorice.
Nu toţi cei care lucrează pentru dezvoltarea comunităţii au titlul de lucrător comunitar.
Toate tipurile de organizaţii au lucrători comunitari, adică departamentele / autorităţile de sănătate,
autorităţile locale, parteneriatele de regenerare, forumurile comunitare, marile organizaţii voluntare
şi comunităţile mici şi grupurile de auto-ajutorare. Lucrătorii comunitari lucrează în şi cu o mare
diversitate de comunităţi diferite.
Termenul „comunitate” este utilizat în multe moduri diferite pentru a promova anumite idei, idealuri,
activităţi şi politici. Cu toate acestea, pentru scopurile studiului de faţă, înţelegem comunitatea ca
orice grup de oameni care lucrează împreună pentru a împărtăşi idei, pentru a-şi îmbunătăţi
condiţiile, pentru a promova egalitatea şi pentru a lichida dezavantajele. În plus, folosim termenul de
comunitate pentru a descrie grupuri de oameni definite prin identitate, interes sau geografie, care nu
sunt angajate în momentul de faţă cu alţii pentru a realiza schimbarea.
Lucrătorii comunitari pot lucra cu toate părţile comunităţii dintr-o anumită zonă geografică sau pot
lucra cu anumite grupuri cu interese şi identităţi specifice, de exemplu:
Mai mult decât un schimb de favoruri, capitalul social reprezintă bonuri de tezaur de încredere
care afectează societatea într-o mulţime de moduri tangibile. Din punct de vedere economic, asta
este ceea ce dă multor comunităţi de imigranţi posibilitatea de a crea reţele de asociaţii de
împrumut în care membrii îşi pun banii la un loc pentru a sprijini o nouă afacere şi pentru a acorda
împrumuturi mici. În cartiere, acesta este setul de afilieri care îi ajută pe rezidenţi să-şi pună la un
loc resursele pentru a face totul, de la construirea unei staţii de autobuz pentru copiii de şcoală,
până la mobilizarea în jurul unei probleme politice care afectează interesele colective.
Cercetătorul politolog Robert Putnam de la Harvard a pus conceptul capitalului social şi implicaţiile
şi posibilităţile acestuia pe harta noastră intelectuală. În articolul său „Bowling de unul singur” din
1955, Putnam descrie într-un mod impresionant societatea noastră civilă şi subliniază rolul pe care
îl joacă relaţiile noastre personale, organizatorice şi instituţionale în rezolvarea problemelor:
„În primul rând, reţelele de angajament civic creează norme solide de reciprocitate angajată şi
încurajează apariţia încrederii sociale. Astfel de reţele facilitează coordonarea şi comunicarea,
amplifică reputaţiile şi permit rezolvarea dilemelor de acţiuni colective. Atunci când negocierile
economice şi politice sunt incorporate în reţele dense de interacţiune socială, stimulentele
oportunismului sunt diminuate. În acelaşi timp, reţelele de angajament civic întruchipează succesul
din trecut în colaborare, care poate servi ca model cultural pentru o viitoare colaborare.”
Putnam a făcut o distincţie importantă între două tipuri de capital social: localizat şi generalizat.
Capitalul social localizat s-a dezvoltat din societăţile corale, ligile de fotbal şi cluburile sociale care
au contribuit la elaborarea normelor de încredere şi cooperare aflate la baza activităţii comunităţilor.
Putnam susţine că prin crearea acestei forme mai „private”, localizate, de capital social, s-au făurit
legăturile comunităţii ca ansamblu.
Capitalul social generalizat sau „public” a crescut în mod organic din modelele de reciprocitate,
colaborare şi din spiritul comunitar aflat în sfera privată a societăţii. În conformitate cu studiul lui
Putnam, nivelele scăzute de capital social focalizat impietează asupra capacităţii autorităţilor locale
de a face afaceri publice, deoarece fundamentele cooperării şi încrederii au fost erodate la nivele
mai intime ale relaţiilor individuale şi ale organizaţiilor sociale din care fac parte.
Dezbaterea actuală cu privire la rolul sectorului public şi privat în societatea civilă de regulă se
desfăşoară în legătură cu politicile care implică fie piaţa liberă, fie acţiunea guvernamentală ca
soluţie pentru problemele sociale. Pe de o parte, se vorbeşte despre rolul puternic al guvernului în
protejarea diverselor interese ale cetăţenilor, în distribuirea echitabilă a resurselor societăţii şi
echilibrarea disparităţilor de putere dintre diferitele segmente ale societăţii. Pe de altă parte, piaţa a
fost prezentată drept cea mai eficientă modalitate de a distribui resurse, ca un garant al calităţii
continue a serviciilor şi ca cel mai corect sistem inventat pentru rezolvarea problemelor sociale. În
realitate, în cele mai multe comunităţi se întâlneşte un amestec de sector privat şi public în cadrul
guvernării.
Ceea ce omit amândouă aceste opţiuni este locul cetăţenilor şi al organizaţiilor sociale din care fac
parte aceştia în participarea colectivă la luarea deciziilor care le afectează viaţa în mod direct.
La nivelul cartierului, capitalul social localizat (legăturile care menţin grupurile şi organizaţiile la un
loc) are un loc foarte important. Cu toate acestea, la nivelul comunităţii ca ansamblu, capitalul social
generalizat devine nu numai benefic, ci absolut necesar pentru acel gen de colaborare care este
esenţial pentru o societate civilă eficace.
nişte simpli clienţi, ei sunt parteneri cu drepturi egale în procesul guvernării. La nivelul cartierului,
aceasta înseamnă să-i angajăm pe cetăţeni în procesele de luare a deciziilor care îi afectează şi să
ascultăm modul în care aceştia îşi formulează propriile nevoi şi să acţionăm în consecinţă. Acest
lucru devine deosebit de important atunci când autorităţile locale încep procesul de colaborare mai
strânsă cu sectorul privat şi cu furnizorii de servicii non-profit, dintre care mulţi sunt localizaţi în
cartierele pe care le deservesc.
BIBLIOGRAFIE
1. Bendick, M. Rebuilding Inner-City Communities. Washington, D.C.: Committee for Economic
Development, 1993, p.3.
2. Blakely, R. and D. Suggate. (1997). “Public Policy Development.” In D. Robinson ed . Social
Capital and PolicyDevelopment. Wellington, NZ: Institute of Policy Studies, pp. 80-102.
3. Bradley, W. "America’s Challenge: Revitalizing Our National Community." Speech at the
National Press Club, Washington, D.C., Feb. 9, 1995.
4. Brown, J. and P. Duguid. (2000). The Social Life of Information. Boston: Harvard Business
School Press.
5. Browne, G., C. Byrne, J. Roberts, A. Gafni and S. Watt. (1998). “When the Bough Breaks:
Provider-Initiated Comprehensive Care is More Effective and Less Expensive for Sole Support
Parents on Social Assistance.” Hamilton: System-Linked Research Unit, McMaster University.
6. Bruce, D. and A. Dulipovici. (2001). “Help Wanted: Results of CFIB Surveys on the Shortage
of Qualified Labour.” Toronto: Canadian Federation of Independent Business.
7. Bruner, C. Realizing a Vision for Children, Families, and Neighborhoods: An Alternative to
Other Modest Proposals. National Center for Service Integration, 1996;
8. Casey, B. and M. Gold. (2000). Social Partnership and Economic Performance: The Case of
Europe. Cheltenham, UK: Edward Elgar Publishing Inc.
9. Cohen, M. "Investing in Community." Kettering Review, Summer 1996, p.40.
10. David Chrislip and Carl Larson have found collaborative leadership strategies at the core of
communitywide transformational efforts as well. See Chrislip, D. D., and Larson, C. E.
Collaborative Leadership: How Citizens and Civic Leaders Can Make a Difference . San
Francisco: Jossey-Bass, 1994.
Reflecţie în grup:
1
Servicii sociale integrate
Participarea utilizatorului – metode de delegare
Abordarea de jos în sus
Practica participativă
Participarea utilizatorului la evaluarea serviciilor sociale –model
3. Cum aţi putea face un plan pentru implicarea utilizatorilor în serviciul dvs. (GDSCAP)? – ce
paşi aţi întreprinde, ce obstacole aţi întâmpina, cum aţi depăşi aceste obstacole?
4. Aţi putea să aplicaţi modelul Participarea Utilizatorilor în evaluarea organizaţiei dvs. de
servicii sociale? Dacă da, cum aţi promova-o şi ce condiţii ar fi necesare pentru
implementarea modelului?
Implicarea sau participarea utilizatorului în domeniul social nu este un fenomen nou. Nici în statele
membre ale UE, cu diferenţele lor de nivel social, nici în România. Ea este importantă în special în
cazul reprezentanţilor grupurilor vulnerabile: Asociaţiile de Părinţi ai copiilor cu dizabilităţi mentale,
Consiliile persoanelor în vârstă etc. De exemplu, asociaţia parentală a copiilor cu dizabilităţi mentale
a reprezentat o ameliorare considerabilă în furnizarea de servicii sociale în ţările nordice.
Implicarea utilizatorului este cu atât mai importantă din perspectiva drepturilor de cetăţean, din
perspectiva drepturilor de asigurare socială şi pentru administrarea prestaţiilor în conformitate cu
propriile dorinţe şi norme.
În acest sens, implicarea utilizatorului înseamnă stabilirea unui dialog, înseamnă să-l asculţi pe
utilizator şi perspectiva acestuia cu privire la problemă şi la soluţia problemei. Înseamnă ca
lucrătorul social, pe baza cadrului legal şi a deciziilor locale să găsească soluţii împreună cu
cetăţeanul, şi nu în locul cetăţeanului, care să se încadreze în contextul cetăţeanului, astfel încât
intervenţiile să fie bazate în cea mai mare măsură pe dorinţele cetăţeanului în ceea ce priveşte
planificarea, urmărirea consecinţelor şi a evoluţiei intervenţiei.
Principiul implicări utilizatorului are un obiectiv social clar: să dea posibilitate cetăţeanului să-şi
asume răspunderea pentru propria viaţă şi să nu devină dependent. Pentru a face acest lucru este
important să-l implicăm pe cetăţean în propriul caz şi în felul acesta să îmbunătăţim atât calitatea,
cât şi eficienţa serviciilor. În acest sens, implicarea utilizatorului are şi o importantă motivaţie
economică.
În această privinţă, implicarea utilizatorului trebuie să fie tratată la nivel individual – influenţa asupra
propriului caz; la nivel administrativ şi organizatoric – reprezentarea utilizatorilor; la nivel politic şi al
societăţii – asociaţiile grupurilor de interese cu dreptul de a fi implicate în elaborarea politicii.
Aceasta asigură drepturile şi obligaţiile democratice ale cetăţenilor de a contribui la dezvoltarea
serviciilor.
Principiul implicării utilizatorului a fost aplicat în mod sistematic în serviciile sociale daneze abia din
1998, când s-a stipulat clar că ajutorul trebuie să fie organizat pe baza nevoilor şi a posibilităţilor
împreună cu utilizatorii. Acest principiu este sprijinit de lege şi le asigură cetăţenilor drepturile în
conformitate cu legea: cetăţenii care au nevoie de sprijin trebuie să aibă posibilitatea de a fi implicaţi
în propriul caz şi autorităţile sociale trebuie să organizeze munca în aşa fel încât să faciliteze acest
lucru. În acest sens, cuvintele cheie pentru implicarea utilizatorului sunt: influenţă şi participare.
Deşi s-a făcut foarte mult şi există multe idealuri de activitate socială care s-au bazat de mai mulţi
ani pe perspectiva implicării utilizatorului, mai există încă obstacole în implicarea utilizatorilor
serviciilor sociale. De exemplu, în Danemarca, unde avem o experienţă îndelungată cu activitatea
socială şi pregătirea lucrătorilor sociali, cercetările recente au arătat o discrepanţă între intenţii şi
realitate.
Acest obstacol se datorează în primul rând relaţiei inegale dintre utilizator şi lucrătorul social ca
reprezentant al sistemului şi uneori organizării birocratice a centrelor pentru servicii sociale. În
general,
foarte mulţi utilizatori ai serviciilor sociale au sentimentul că nu dobândesc suficiente cunoştinţe
despre drepturile lor şi nu sunt suficient implicaţi în procesarea propriilor cazuri. Mai mult chiar, ei
cer mai multe cunoştinţe concrete despre drepturile lor. Lucrătorii sociali trebuie să înţeleagă că ei
sunt nişte asistenţi, trebuie să reducă la minimum relaţia de putere şi numai să-i informeze despre
drepturile şi îndatoririle lor atunci când consideră de cuviinţă. În plus, au sentimentul că sunt
suprasolicitaţi şi în aplicarea soluţiei de mai sus încearcă să echilibreze cerinţa de eficienţă în
activitatea socială cu cerinţa planificării şi a abordării fiecărui caz în perspectivă.
Aşadar, chiar dacă există resurse şi un sistem bine dezvoltat de servicii, pot apărea discrepanţe
între perspectivele utilizatorilor şi ale lucrătorilor sociali.
Perspectiva implicării utilizatorului s-a dezvoltat de-a lungul anilor în diverse centre de servicii
sociale. Recent, Ministerul danez al Afacerilor Sociale a finanţat un proiect de Elaborare a unor
Modele de Evaluare cu scopul de a găsi modele care să poată fi utilizate de municipalităţi şi judeţe
pentru a evalua în mod continuu serviciile sociale cu accent special pe proces şi rezultate care să
poată oferi şi documentaţie şi să contribuie la dezvoltarea competenţelor. În acest context, au fost
elaborate trei modele printr-o activitate pilot în serviciile judeţene şi municipale. 1. Modelul
participării utilizatorului la evaluarea calităţii. 2. Modelul evaluării competenţelor. 3. Modelul efectelor
evaluării.
În acest context, voi prezenta numai pe scurt Modelul de participare a utilizatorului la evaluarea
calităţii. Modelul a fost utilizat şi în studiul menţionat mai sus cu privire la implicarea utilizatorului în
centrele de servicii sociale.
Stadiul 1: Interviuri de grup în care utilizatorii sunt rugaţi să spună şi să justifice ce aspecte ale
serviciilor oferite sunt pozitive şi, respectiv, negative. Rezultatul acestui interviu de
grup va fi o serie de experienţe de evaluări subiective ale calităţii.
2
Krogstrup, Hanne Kathrine: User evaluation in practice – the UPQA model, in: FinSoc Working Papers, Julkunen, Ilse
(Ed.): Perspectives, models and methods in evaluating the welfare sector – a Nordic approach 4/2004, Stakes, National
Research and Developent Centre for Welfare and Health. Evaluation of Social Services, www.stakes.fi.
1
dincolo de posibilităţile sale de control…”
Prezentare
Construcţia Instituţională a Serviciilor Sociale (SSIB) în România RO 0108.02 este un proiect Phare
finanţat de Uniunea Europeană (UE). Proiectul este implementat de Bernard Brunhes International
3
http://www.unhchr.ch/udhr/lang/eng.htm
Social Services Institution Building – RO 0108.02 34
Asun Llena BERNE Cartografierea serviciilor sociale din România
(BBI)4 în strânsă cooperare cu beneficiarul, Ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei din
România. Proiectul a început în noiembrie 2003.
În acest cadru, Proiectul SSIB şi MMSSF prezintă în acest document „Harta serviciilor sociale din
România”, rezultatul celor trei activităţi implementate în cadrul Componentei IV pentru atingerea
scopului 1 din Raportul de iniţiere (vezi fig. 1
Figura1.
Metodologia globală
Development
H
Interviuri Raport A
Cercetare vizite vizite R
birou (6 Judets) preliminare T
A
S
E
Grup de lucru R
Factori relevanţi Raport
EISS MMSSF V
consultaţi Atelier Seminar
naţional (Mini I
naţional C
Delphi)
II
S
Raport O
Anchetă
anchetă C
naţională
naţională I
A
L
E
Unii oameni poate se miră care este motivul pentru care investim atât de mult timp şi resurse în
elaborarea unei hărţi a serviciilor sociale într-un loc în care se pare că studiile pe această temă au
proliferat din momentul în care s-a afirmat că România este un candidat ferm la statutul de membru
al UE. Răspunsul nu este lipsa studiilor pe această problemă, ci fragmentarea şi confuzia
informaţiilor publicate până acum, ceea ce generează necesitatea de a se clarifica şi de a se face
4
Alţi parteneri sunt: Centrul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare pentru Bunăstare şi Sănătate din Finlanda (STAKES),
Agenţia pentru Dezvoltare şi Coordonare a Relaţiilor Internaţionale din Franţa şi Pricewaterhouse Coopers Romania.
Social Services Institution Building – RO 0108.02 35
Asun Llena BERNE Cartografierea serviciilor sociale din România
„rezonabil de transparentă” starea actuală a problemelor care necesită coeziune socială, aşa cum
cer vocile democratice din Europa.
Deşi Raportul Periodic (p. 102) pe anul 2004, publicat cu doi ani înainte de integrarea României în
UE, afirmă realizarea unui progres substanţial în domeniul incluziunii sociale, considerăm că această
afirmaţie trebuie să se bazeze pe date de contrast şi coincidenţă în acest sector şi nu este clar dacă
acest lucru a fost implementat, din cauza marii fragmentări a sistemului în acest moment.
Aceasta nu înseamnă că nu au avut loc nici un fel de schimbări în domeniul serviciilor sociale, mai
ales la nivel formal şi legislativ 5, dar noi credem că aceste schimbări nu sunt asumate în mod larg şi
nici validate de diverşii agenţi sociali, deoarece unele dintre ele pun sub semnul întrebării
implementarea şi dezvoltarea reală a legislaţiei sistemului şi a proceselor organizatorice.
În timpul seminarului bilateral din iulie 2004 organizat de Comisia Română şi autorităţile române,
România a fost pregătită să participe la metoda deschisă de coordonare în domeniul pensiilor. Dacă
România nu dovedeşte cu date fiabile şi de contrast această situaţie în privinţa lipsei de resurse de
bază pentru populaţie (loc de muncă, locuinţă, venit), dependenţele fizice şi psihice, dificultatea
relaţiilor oamenilor cu mediul etc. adică nu face un efort pentru a detecta nevoile sociale şi resursele
disponibile, metoda deschisă nu va avea nici un punct de pornire, nici un punct final şi va fi pur şi
simplu o metodă care dă feedback pentru un statut social în detrimentul celor excluşi. În acelaşi
timp, o revizuire temeinică a situaţiei şi luarea în considerare a globalităţii problemelor structurale şi
de infrastructură, precum şi reacţiile adecvate bazate pe cunoaşterea stării de fapt vor garanta ţării
accesul „legitim” la fondurile structurale de bază pentru dezvoltarea sa.
5
Componenta 4 a luat parte la reforma legislativă atât a Decretului 68, cât şi a procesului de
reformă a legii 705.
6
Un sistem necesită organizare, coordonare, o structură clară a relaţiilor, ceea ce în mod clar nu
este cazul încă cu acest context.
Social Services Institution Building – RO 0108.02 36
Asun Llena BERNE Cartografierea serviciilor sociale din România
Astfel, această hartă a Serviciilor Sociale intenţionează să prezinte două chestiuni importante: a)
prima este explicitarea şi clarificarea stării de fapt a nivelului de dezvoltare a serviciilor sociale din
România în aspectele pe care le considerăm noi corespunzătoare şi relevante pentru luarea deciziei
şi planificarea politicii; b) a doua este să arătăm tipul de dificultăţi, contradicţii şi bariere birocratice
întâmpinate în colectarea şi generarea de informaţii în munca noastră.
Pentru a facilita lectura am structurat prezentul raport în două secţiuni: I. Harta serviciilor sociale ca
element de bază şi dinamic pentru structurarea şi organizarea sectorului şi II. Bazele fundamentale
pentru dezvoltarea şi furnizarea de servicii sociale.
În sfârşit, concluziile vor include elemente care permit elaborarea liniilor strategice ale serviciilor.
2
Harta
Serviciilor sociale
Element de bază şi dinamic al structurării şi organizării
sectorului
FAZA PRELIMINARĂ
• Cercetare de birou cu o colecţie amplă de materiale
• Dubii cu privire la modul de colectare a datelor
7
http://www.ugtfue.com/Union_Europea/ue_carta_social_europea.htm
Social Services Institution Building – RO 0108.02 37
Asun Llena BERNE Cartografierea serviciilor sociale din România
• Dificultăţi în context
• Cooperarea EISS – MMSSF cu anumite dificultăţi din cauza supraîncărcării, a aşteptărilor diferite
şi a modalităţilor de examinare a proceselor
CONSULTĂRI NWS
• Grupuri active în sectorul public
• Împotrivirea ONG-urilor faţă de metodele noi şi pătrunderea în conţinuturi noi, răspunsuri
periferice, atitudini defensive
• Rezultate interesante dacă le comparăm cu ancheta; există conţinuturi foarte relevante
• ONG-urile se consideră experte şi mai bune decât ceilalţi, DPS înfruntă SPAS
• Autorităţile locale cer instrumente
CHESTIONARE
• Implementarea chestionarelor – 2 tipuri diferite şi o variantă pentru unul din ele
• Q1 pentru DDFSS
• Q2 pentru Autorităţile Publice (Autorităţi locale, DPC; SPAS)
• Q2/varianta ONG
CONŢINUTUL CHESTIONARELOR
• Tipuri de programe, servicii şi instrumente de acţiune publică
• Cartografierea actorilor implicaţi (sectorul public, ONG-uri, întreprinderi). Dreptul de proprietate
asupra serviciilor şi programelor (sectorul public, ONG-uri, întreprinderi)
• Profesionişti implicaţi (profile, statut, roluri etc.)
• Tipuri de beneficiari (în anchete, interviuri etc.)
• Ratele de acoperire şi intensitate
• Nivelul de accesibilitate şi coordonarea între nivele
• Sistemul de informare: CMBD
• Structura economică şi financiară a domeniului
• Legislaţie
• Contextul defensiv
FAZA DE ANALIZĂ
• Procesarea datelor, codificarea răspunsurilor pentru a se găsi categoriile relevante pentru context
• Organizarea informaţiilor, datele secundare pentru analize sunt greu de găsit, mai ales datele
care să poată fi comparate cu datele strânse. Nu există criterii. Confuzie în conceptualizare.
• Dovada nevoii unui proces de recensământ al serviciilor şi resurselor alocate
• Lipsa de instrumente pentru nevoile de evaluare, mai ales pentru elaborarea politicii
• Datele strânse de diferiţi actori sunt incomplete. Lipsa definiţiei criteriilor
Conţinut minim:
Q1 DDFSS 42 100%
Q2 AUTORITĂŢI PUBLICE
CONŢINUT
• Profesionişti implicaţi
Social Services Institution Building – RO 0108.02 40
Asun Llena BERNE Cartografierea serviciilor sociale din România
• Tipuri de beneficiari
• Strângerea datelor
• Propuneri legislative
OBIECTIVE I
OBIECTIVE II
PROCESUL
Stabilirea informaţiilor
REZULTATE
• I. responsabilităţi şi competenţe
• V. prevederea de servicii
• 1.2 Definire ambivalentă a responsabilităţii publice în garantarea drepturilor stabilite prin lege
• 1.3 Lipsa unei implementări efective a principiului subsidiarităţii la care se referă legea
descentralizării (importanţa împărţirii competenţelor şi a responsabilităţilor în domeniul serviciilor
sociale)
• 2.2 Lipsa de claritate în structura şi organizarea unei reţele de servicii publice, private şi mixte
• 2.3 Lipsa unor descrieri adecvate a locului de muncă, a profilelor profesionale (de definit)
• 2.4 Lipsa de legătură între sistemul de acreditare a serviciilor şi nevoi. Licenţierea ca instrument
• 2.5 Modelul face dificilă compatibilitate între diferitele nivele ale sistemului
• 3.2 Cheltuieli publice scăzute sau insuficiente în finanţarea serviciilor sociale. O rată scăzută de
acoperire şi utilizare.
IV. Acoperirea nevoilor sociale ale populaţiei: familia, femeile, tinerii, oamenii fără adăpost,
persoanele în vârstă – subiecte de discutat
• 4.1 Existenţa mai multor prestaţii decât servicii (generarea de dependenţă este o chestiune de
echilibru)
• 4.2 Definirea şi ierarhizarea nevoilor (necesare din cauza schimbărilor caracterului nevoilor
sociale)
4.3 Nevoia unui nou acord social în privinţa drepturilor de acoperire (guvern, administraţie, entităţi
publice, private, cetăţenii etc.)
V. Furnizarea de servicii
• 5.4 Lipsa de planificare şi acţiuni integrate în furnizarea de servicii (lipsa coordonării de bază
pentru dezvoltarea de servicii în acest context)
1. CE SUNT INDICATORII?
Definiţii:
Un indicator este
I. o masură a faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale.
II. o măsură a unei dimensiuni importante a nivelului de trai; măsură statistică, directă şi
valabilă care permite să se observe nivelul şi variaţia în timp a unui fenomen social
(OCDE 1976).
2. LA CE FOLOSESC INDICATORII?
(Funcţiile indicatorilor):
a) Funcţia de cunoaştere /înţelegere /explicare a realităţii sociale, a fenomenelor şi
proceselor sociale; EXEMPLU: Sărăcia observată, ca fenomen social vizibil – sărăcia
măsurată)
b) Funcţia de intervenţie/ proiectare/ schimbare socială
Indicatorii sociali au, în acest plan, două utilităţi:
1. de elaborare a politicilor si strategiilor de dezvoltare (planificare, stabilirea
de ţinte pentru obiectivele strategiilor);
2. control/monitorizare şi evaluare a realizării obiectivelor stabilite.
Relaţii
Caracteristici Relaţia cu indicatorii
ierarhice
Un ţel foarte
Prea general pentru a fi
Scop Vârful ierarhiei general; dă o
măsurat
direcţie
Subordonate Au asociaţi indicatori pentru
Obiective Un ţel intermediar
Scopului ţintele subordonate
Întotdeauna au asociaţi
Subordonate Un ţel măsurabil,
Ţintă indicatori. Ţintele reprezintă
unui obiectiv concret şi final
variaţii ale unor indicatori
Scopuri, obiective, ţinte
Indicatori de intrare, de produs şi consecinţe
3. Nivelul 3 – indicatorii de nivel 3 sunt aceia pe care statele membre decid să îi includă în
„Planurile Naţionale de Acţiune pentru Incluziune Socială” pentru a releva anumite
particularităţi în zone specifice, sau pentru a interpreta indicatorii de nivel 1 şi 2.
Nivel 1
Riscul de sărăcie financiară măsurat ca 50-60% din mediana naţională de venit, utilizând
scala de echivalenţă OECD modificată
Inegalitatea de venit măsurată ca raportul dintre ponderea primei chintile şi ponderea celei de-
a cincea chintile în totalul de venit
Proporţia indivizilor cu vârste cuprinse între 18 şi 24 ani care au mai puţin decât educaţia
secundară şi care nu sunt în momentul de faţă într-un program de educaţie sau într-un alt
proces de învăţare care să conducă la calificare cel puţin echivalentă
Rata şomajului totală şi rata şomajului de lung termen.
Proporţia indivizilor care locuiesc în gospodării fără nici un membru care să lucreze
Proporţia celor din prima chintilă şi a celor din ultima chintilă care clasifică sănătatea lor ca
fiind proastă sau foarte proastă
Proporţia oamenilor care locuiesc în gospodării care au deficienţe în ceea ce priveşte
confortul locuinţei (le lipsesc utilităţi de strictă necesitate)
Nivel 2
Proporţia persoanelor care locuiesc în gospodării cu venituri sub 40% şi sub 70% din venitul
median şi proporţia celor care se află sub 60% din venitul median fixat în valori reale la o dată
specifică
Proporţia populaţiei locuind în gospodării care se află în mod persistent sub riscul sărăciei
financiare
Inegalitatea veniturilor măsurate prin raportul dintre decile şi coeficientul Gini
Proporţia populaţiei între 18-59 (64) cu mai puţin decât educaţie secundară
EXERCIŢIU:
România şi-a propus pentru intrarea în Uniunea Europeană trei scopuri principale:
1. Reducerea sărăciei
2. Asigurarea educaţiei primare şi gimnaziale
3. Reducerea infracţionalităţii
Sunteţi contractaţi pentru a defini ţintele pentru aceste scopuri şi să construiţi un sistem de
monitorizarea resurselor alocate pentru aceste programe, a produselor rezultate şi a
consecinţelor aşteptate.
Reducerea infracţionalităţii
indicatorul trebuie să măsoare ceea ce-şi propune să măsoare. De exemplu, dacă ne propunem
să măsurăm nivelul de sărăcie şi utilizăm ca indicator numărul de beneficiari de ajutor social,
vom avea o măsură inexactă asupra acestui fenomen atât timp cât indicatorul are o serie de erori
de cuprindere/includere: erorile de procedură în acordarea ajutorului social pot duce la
subincluziune (prin neincluderea, unor persoane eligibile – e.g. a celor care nu sunt informate
asupra acestui drept); sau la supraincluziune- prin includerea in rândul beneficiarilor de VMG a
unor persoane care depăşesc plafonul de eligibilitate, stabilit prin lege.
pentru ca un indicator social să fie util, e necesar ca acesta să reflecte modificările survenite în
dinamica unui fenomen social; Un indicator al sărăciei care nu înregistrează schimbările survenite
8
Principiile fac parte din recomandările Uniunii Europene de construire a indicatorilor sociali în cadrul ţărilor
Social Services Institution Building Project – RO 0108.02 –
Europeaid/114101/D/SV/RO
în rândul populaţiei sărace (respectiv numărul acestora sau profunzimea sărăciei) nu ajută la
interpretarea şi proiectarea politicilor de reducere a sărăciei.
Exemplu: numărul de beneficiari VMG ca indicator al sărăciei nu îndeplineşte condiţia mai sus
menţionată: dat fiind faptul că, teoretic, plafonul VMG este întotdeauna mai mic decât pragul de
sărăcie iar acordarea VMG nu scoate familiile sai indivizii din sărăcie ci doar le ameliorează
starea de sărăcie.
membre.
Social Services Institution Building Project – RO 0108.02 –
Europeaid/114101/D/SV/RO
indicatorilor sociali s-a produs odată cu devoltarea organizaţiilor internaţionale, care pentru
evaluarea situaţiei şi pentru măsurarea nevoilor au elaborat sisteme de indicatori proprii.
Indicatorii incluziunii sociale (utilizaţi de Uniunea Europeană) sau cei ai Obiectivelor de
Dezvoltare ale Mileniului (Fondul Naţiunilor Unite pentru Popuplaţie) sunt măsurători consacrate
pentru ierarhizarea ţărilor lumii în functie de un criteriu sau altul.
Pe lângă comparabilitatea la nivel naţional, între state, este foarte importantă comparabilitatea la
nivel de unitate teritorial-administrativă (judeţe, localităţi). Respectarea acestei cerinţe este
necesară în vederea focalizării politicilor către acele zone în care fenomenul măsurat
înregistrează o desfăşurare/situaţie problematică.
date pentru o gamă largă de indicatori sociali, din raţiuni economice este puţin probabilă
extinderea reprezentativităţii acestora la nivel de judeţ;
2. registre şi baze de date produse în sistem administrativ (instituţiile implicate in
colectarea şi producerea de date la nivel judetean, respectiv local: agenţiile de ocupare,
inspectoratele şcolare, direcţiile de sănătate publică, instituţiile care înregistrează
mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei etc).
În cazul măsurării problemelor sociale la nivel judeţean, marea majoritate a datelor sunt
produse în sistem administrativ.
SISTEM ADMINISTRATIV)9:
II. sistemul administativ produce indicatori de stare, furnizând informaţii asupra situaţiei,
asupra rezultatelor politicilor întreprinse şi nu asupra nevoilor pe care populaţia le
manifestă într-un domeniu sau altul. Indicatorii privind nevoia sunt furnizaţi prin intermediul
anchetelor statistice. Prin instrumentele sistemului administrativ cunoaştem numărul
beneficiarilor unei anumite politici dar nu cunoaştem daca acest număr coincide cu cel al
persoanelor care au nevoie şi sunt eligibile pentrurespectivul program social.
9
Problemele prezentate în această parte a analizei au fost identificate în cadrul unei cercetării realizate la nivelul
Social Services Institution Building Project – RO 0108.02 –
Europeaid/114101/D/SV/RO
instituţiilor implicate în procesul de producere a indicatorilor sociali la nivel judeţean. Cercetarea este parte
Social Services Institution Building Project – RO 0108.02 –
Europeaid/114101/D/SV/RO
Rata şomajului înregistrat este un indicator care subestimează, în general, amploarea şomajului
real.
Acest indicator cuprinde doar şomerii înregistraţi, adică acele persoane care fie primesc
ajutoare/indemnizaţii de şomaj, fie au intrat în evidenţa agenţiilor ca persoane aflate în căutarea
unui loc de muncă. Prin urmare, există şansa ca segmentul şomerilor neindemnizaţi, şi care nu s-
au înregistrat în bazele de date ale agenţiei (preferând varianta căutării unui loc de muncă pe cont
propriu) să nu fie reprezentat în calculul acestui indicator. Acesta este motivul pentru care la nivel
naţional şi regional se utilizează metodologia Biroului Internaţional al Muncii, potrivit căreia lipsa
activităţii aducătoare de venit şi disponibilitatea de a începe lucrul sunt principalele criterii de
definire a şomerului. De regulă, numărul şomerilor BIM este mai mare, fapt ce confirmă
deficienţele de acoperire ale datelor furnizate de agenţiile de ocupare.
componentă a proiectului realizat de CASPIS în anul 2004 şi şi-a propus elaborarea unui Sistem de indicatori de
Social Services Institution Building Project – RO 0108.02 –
Europeaid/114101/D/SV/RO
Fiecare dintre ele are avantaje şi dezavantaje. În condiţiile României, cheltuielile de consum
reprezintă un indicator mai bun pentru măsurarea nivelului de trai a gospodăriei. Dar în vederea
asigurării comparabilităţii cu evaluările din UE, în INS se aplică şi o metodă de evaluare conform
recomandărilor EUROSTAT, în cadrul căreia de utilizează veniturile disponibile.
Legãtura dintre conceptele de sãrãcie şi excluziune socialã şi consecinţele utilizãrii lor ca bazã a
politicilor sociale
Notã: Pentru prima parte a tabelului sursa este Berghman, 1996, p.21
Scãpatã de "Patul lui Procust" pe care-l reprezentau pragurile sãrãciei, excluziunea socialã este
mai puţin relativã, ea referindu-se la diverse drepturi (sociale, economice, politice, culturale) şi la
mecanismele prin care cei excluşi sunt împiedicaţi sã beneficieze de ele, lucruri mai uşor de
constatat.
b) Criticile aduse conceptului de sãrãcie se referã şI la discrepanţa dintre definirea şI
mãsurarea termenului; Conform lui Ringhen, (1988, pp. 351-365), sãrãcia poate fi mãsuratã în
douã moduri: direct (mãsurarea condiţiilor de trai sau/şI consumului) sau indirect (prin mãsurarea
veniturilor care nu ne dau o informaţie directã despre stadiul satisfacerii nevoilor subiectului).
Definiţiile directe ale sãrãciei însã (este dat exemplul definiţiilor sãrãciei relative date de Townsend şI
preluate în foarte multe cercetãri) considerã Ringhen, sunt în total contrast cu mãsurãrile indirecte
ale sãrãciei (prin intermediul veniturilor). Masurarea sãrãciei prin intermediul veniturilor devine astfel
foarte vulnerabilã, venitul fiind de fapt doar unul dintre factorii care determinã condiţiile de trai ale
indiviziilor şI familiilor.
este un rezultat nu numai al procesului ci şi al mãsurãrii in sine. Cineva poate sã fie sãrac pentru cã
s-a nãscut aşa, fãrã sã fi sãrãcit de curând.
Excluziunea presupune procesul de excludere, înglobãnd în acelaşI timp rezultatul direct
al acestuia, care este deprivarea socialã. Excluziunea are deci o componentã preponderent
dinamicã, spre deosebire de sãrãcie care este preponderent staticã. Bruto da Costa, 1994 face
astfel legãtura dintre conceptele de sarãcie, deprivare relativã şI excluziune socialã, adãugând
conceptul de “sãrãcire” ca proces care conduce la rezultatul (static) de sãrãcie, ca un caz
-deprivarea primara = absenţa forţata a unor itemi precum: mâncarea, hainele, incãlzrea
locuinţei
-deprivarea secundara = absenţa forţata a unor itemi precum:maşinã, telefon, activitãţi de
timp liber dorite
-deprivarea privind casa şI bunurile de folosinţã îndelungatã: absenţa unor itemi precum
calitatea locuirii şI facilitãţile in cadrul locuirii. (Whelan, B.J. şI Whelan, C.T., 1996)
Pragul sărăciei este acel nivel al veniturilor / cheltuielilor de consum cu care se compară veniturile
/ cheltuielile de consum ale gospodăriilor, astfel încât cele care au venituri / cheltuieli inferioare
pragului sunt considerate sărace sub aspect monetar.
• Metode de stabilire a pragului sărăciei:
relativă
absolută
subiectivă
Pragul de sărăcie relativă
Scale de echivalenţă
problema cu aceste două scale de echivalenţă (OCDE şi OCDE modificat) este că sunt prea
rigide şi prea plate, pentru situaţia consumului din România, implicând economii de scară prea
mari.
unde:
AE reprezintă numărul de unităţi “adult echivalent”
A - numărul de adulţi C - numărul de copii (0-14 ani)