7 - Manual - Servicii - Sociale - Integrate - I

Social Services Institution Building in Romania
An EU-funded project implemented by BBI – STAKES – ADECRI and PwC Romania
VOLUMUL I
Pentru Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a

Copilului
07- 11 MARTIE 2005, SINAIA
04- 08 APRILIE 2005, SINAIA
Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 1

CUPRINS
PARTEA I
1. Maria MARINAKOU – Expert senior UE
1.1 Metode de evaluare şi instrumente de evaluare ale proiectului SSIB……............…1

1.2 Etosul şi principiile muncii sociale antidiscriminatorii .........................................19
1.3 Evoluţia comunităţii şi munca comunitară……………………………………...................22
2. Inge DANIELSEN - Expert senior UE
2.1 Participarea utilizatorului la serviciile sociale integrate & la evaluarea serviciilor

sociale – perspectivă globală...................................................................................29
3. Asun Llena BERNE - Expert senior UE
3.1 Cartografierea serviciilor sociale din România. Starea actuală…………….......………34
4. Marian PREDA, Vlad GRIGORAŞ, Dana PESCARU
4.1 Indicatorii sociali: definiţii, funcţii şi principii de elaborare……............................44
5. Cosmin BRICIU
5.1 Strategia incluziunii sociale şi măsurarea incluziunii sociale ………………......…......61
6. Vlad GRIGORAŞ
6.1 Statistica socială în asistenţa socială………………………………………………….............72
7. Róbert KOVÁCS - Expert extern UE pentru SSIB
7.1 Prezentarea proiectelor CIARIS şi STEP CEE………………………………………………...............78
8. Jacek KRÓLIKOWSKY - Expert extern UE pentru SSIB
8.1 Introducere în politica structurală a UE cu accent pe Fondul Social European......83
PARTEA II - ANEXE
9. Jan Spooren - Expert extern UE pentru SSIB
9.1 Introducere în calitate

9.2 Organizarea internă a ameliorării calităţii
9.3 Argumentare
9.4 Ordinul Ministerial 422
10. Jacek KRÓLIKOWSKY - Expert extern UE pentru SSIB
10.1 Introducere în Fondurile Structurale Europene

10.2 Fişe de lucru Consiliile Judeţene
11. Hanne KROGSTRUP
11.1 Evaluarea utilizatorului în practica
12. Maria MARINAKOU - Expert extern UE pentru SSIB
12.1 Reguli fundamentale pentru Grupul de lucru
13. Róbert KOVÁCS - Expert extern UE pentru SSIB
13.1 CIARIS pe scurt
14. Peter Theunisz
14.1 Grila de evaluare

14.2 Formular cerere de grant
14.3 Sesiunea 5
15. Asun Llena Berne
15.1 Diagnostic strategic

15.2 Rezultate chestionar Workshop National

Maria MARINAKOU Metode de evaluare si instrumente SSIB
Metode de evaluare si instrumente SSIB
Evaluarea proiectului
Evaluarea proiectului se concentrează pe un singur proiect definit printr-un set legat de activităţi
pe o anumită perioadă de timp. Evaluarea furnizează informaţii pentru îmbunătăţirea proiectului
care se dezvoltă şi progresează. Informaţiile sunt colectate pentru a se putea stabili dacă el se
desfăşoară aşa cum a fost planificat, dacă îşi atinge scopurile şi obiectivele declarate în
conformitate cu limita de timp propusă. Constatările evaluării sunt folosite şi pentru a se stabili dacă
proiectul trebuie să continue aşa cum se desfăşoară acum sau sunt necesare modificări. În
Evaluarea proiectului proiectarea evaluării şi strângerea datelor încep atunci când începe şi
proiectul. Strângerea datelor se face conform unei scheme stabilite (de exemplu, la fiecare 6 luni, o
dată pe an etc.) şi oferă informaţii pentru a sprijini continuarea recomandărilor, modificarea şi/sau
anularea unor activităţi şi strategii ale proiectului. Adesea, dar nu întotdeauna, Evaluatorul de
Proiect este un membru al personalului de proiect.
Evaluarea proiectului poate cuprinde examinarea unor componente speciale. Componenta unui
proiect poate fi un sub-proiect, o abordare specifică de instruire a personalului, o practică
profesională, o intervenţie de sănătate sau o strategie de management. Evaluarea unei
componente examinează măsura în care au fost atinse scopurile acesteia (aceste scopuri sunt un
subset de scopuri generale ale proiectului) în care componenta contribuie la succesul sau eşecul
proiectului, în general.
Evaluările pot servi în multe feluri şi pot furniza date critice pentru luarea deciziei în toate fazele
elaborării şi implementării proiectului. Deşi unii oameni au sentimentul că evaluarea este o activitate
împotriva proiectului, dacă este făcută bine, ea este în realitate în favoarea proiectului. Este
important să reţinem că evaluarea este un proces, nu un singur lucru. Atunci când este bine făcută,
evaluarea poate să ajute la informarea managerilor cu privire la progresul proiectului, poate servi la
clarificarea scopurilor şi a obiectivelor, poate oferi informaţii importante cu privire la ceea ce merge
bine şi la ceea ce merge prost şi de ce.
Evaluarea programului
Evaluarea programului poate fi gândită ca ceea ce determină valoarea mai multor proiecte legate.
Ea examinează proiectele luate împreună, stabilind utilitatea activităţilor şi a strategiilor aplicate, în
lumina unui scop politic general.
În secţiunea următoare descriem trei tipuri generale de studii de evaluare: (1) Evaluarea Planificării,
(2) Evaluarea formativă (implementare şi progres) şi (3) Evaluarea sumativă.
Deşi atunci când vorbim despre „evaluare” ceea ce ne vine cel mai adesea în minte este Evaluarea
Sumativă, evaluarea planificării şi cea formativă sunt uneori mai valoroase pentru îmbunătăţirea
proiectelor aflate în curs.
Evaluarea planificării
Scopul Evaluării Planificării este de a examina scopurile, obiectivele, strategiile şi termenele limită
ale proiectului. Evaluarea Planificării nu se efectuează, de regulă, la fel ca şi celelalte tipuri. În
realitate, cele mai multe propuneri de proiect menţionează numai Evaluarea Formativă sau
Sumativă, definindu-le ca activităţi care urmează să fie efectuate după ce proiectul a fost planificat
şi finanţat. Evaluatorul intră în scenă numai după ce proiectul a fost început. Există argumente
puternice pentru a efectua evaluarea în stadiul planificării proiectului, pentru a se examina măsura
în care acest plan va avea impact asupra problemei sau a situaţiei pe care trebuie s-o rezolve
respectivul proiect.
Evaluarea Planificării va examina dacă scopurile şi obiectivele proiectului sunt exprimate

clar, dacă sunt legate de situaţia sau problema centrală şi va analiza procedurile propuse
pentru a vedea dacă sunt solide şi relevante ca metode. Evaluarea Planificării va oferi tuturor –
personalului, participanţilor, factorilor de decizie şi publicului – o înţelegere a ceea ce trebuie să
facă proiectului şi a termenelor de timp şi strategiilor utilizate. Produsul Evaluării Planificării este o
descriere bogată, plină de conţinut a proiectului, inclusiv a scopurilor şi obiectivelor lui principale, a
activităţilor, participanţilor şi a altor factori importanţi, resurse, limite de timp, realizări locale şi
perspective. Evaluarea Planificării poate ajuta la identificarea indicatorilor cheie ai rezultatelor şi îi
poate măsura înainte de proiect pentru a servi ca linie de bază a măsurării succesului.
Pentru a efectua o Evaluare a Planificării, evaluatorul trebuie să fie prezent atunci când proiectul este
în faza de elaborare. Evaluarea Planificării este în mod tipic destinată să răspundă la întrebări ca:
De ce a fost elaborat proiectul? Care este problema sau necesitatea pe care încearcă s-o
rezolve?
Cine sunt factorii implicaţi în proiect (cei care au credibilitate, putere sau alt tip de capital implicat
în proiect)?
Ce doresc să ştie factorii interesaţi? Care sunt chestiunile cele mai importante pentru fiecare
factor interesat? Care probleme sunt de importanţă secundară? Unde coincid preocupările? Unde
sunt în conflict?
Care sunt participanţii care urmează să fie serviţi?
Care sunt activităţile şi strategiile care vor rezolva problema sau necesitatea identificată? Care
este intervenţia? Cum vor beneficia participanţii? Care sunt rezultatele scontate?
Unde va fi localizat programul (nivelul serviciului de sănătate, o zonă geografică)?
Câte luni din anul şcolar sau calendaristic va opera programul? Când va începe şi când se va
încheia programul?
Cât costă? Care este bugetul pentru program? Ce resurse instituţionale, umane sau materiale

sunt necesare? De cât este nevoie pentru evaluare? Pentru diseminare?
Care sunt rezultatele măsurabile pe care doreşte să le realizeze proiectul? Care este impactul
scontat al proiectului pe termen scurt? Pe termen lung?
Ce aranjamente au fost făcute pentru strângerea de date? Care sunt înţelegerile în legătură cu
ţinerea evidenţelor, răspunsurile la chestionare, participarea la testare?
Astfel de întrebări pot constitui o listă de verificare pentru a se determina dacă toate elementele
relevante sunt incluse în planul de proiect. Aceste întrebări oferă, de asemenea, baza pentru
studiile formative şi sumative cu privire la proiect.
Evaluarea Planificării examinează înţelegerea scopurilor proiectului, a obiectivelor, strategiilor şi

termenelor limită. Ea foloseşte următoarele tipuri de întrebări:
De ce a fost elaborat proiectul? Care este problema sau nevoia pe care încearcă s-o rezolve?
Cine sunt factorii interesaţi? Cine sunt oamenii implicaţi în proiect?
Cine sunt oamenii interesaţi în proiect care s-ar putea să nu fie implicaţi?
Ce doresc să cunoască factorii interesaţi? Care sunt cele mai importante întrebări pentru fiecare
din factorii interesaţi? Ce întrebări sunt de importanţă secundară?
Unde coincid preocupările?
Unde se află în conflict?
Cine sunt participanţii care trebuie serviţi?
Care sunt strategiile şi activităţile care îi vor implica pe participanţi?
Care este intervenţia?
Care va fi beneficiul participanţilor?
Care sunt rezultatele scontate?
Unde va fi localizat programul (poziţia organizatorică, zona geografică)?
Câte luni sau ani va funcţiona proiectul?
Când va începe şi când se va încheia proiectul?
Cât costă?
Care este bugetul pentru proiect?
De ce resurse umane, materiale şi instituţionale este nevoie?
De cât este nevoie pentru evaluare?
De cât este nevoie pentru diseminare?
Care este impactul scontat pe termen scurt?
Care sunt rezultatele măsurabile pe termen lung?
Ce aranjamente s-au făcut pentru strângerea de date?
Care este înţelegerea referitoare la ţinerea evidenţelor, a răspunsurilor la anchete şi la
participarea la testare?
Evaluarea formativă
Scopul Evaluării Formative este să examineze proiectele în derulare. Evaluarea formativă începe o
dată cu inaugurarea proiectului şi continuă pe tot parcursul acestuia. Intenţia sa este să ofere
informaţii pentru îmbunătăţirea proiectului. El se efectuează în diverse momente din evoluţia
proiectului. După părerea lui Bob Stake, teoretician al evaluării, diferenţa dintre Evaluarea
Formativă şi Evaluarea Sumativă este următoarea:
„Când bucătarul gustă supa, este formativă; când musafirii gustă supa, este sumativă.”

Pentru multe proiecte, Evaluarea Formativă constă în două segmente: Evaluarea implementării şi
Evaluarea progresului.
Evaluarea implementării
Scopul Evaluării Implementării este să se examineze dacă proiectul se desfăşoară după plan. Ea se
poate efectua o dată sau de mai multe ori pe parcursul desfăşurării unui proiect. Înainte de a se
evalua rezultatele unui proiect, trebuie să se ştie dacă proiectul este într-adevăr operaţional şi dacă
funcţionează în conformitate cu planul sau descrierea sa.
Evaluarea Implementării strânge informaţii pentru a se stabili dacă programul sau proiectul este
realizat aşa cum a fost planificat. Este nevoie de o serie de întrebări referitoare la implementare
pentru a ghida Evaluarea Implementării. Iată câteva exemple:
Au fost selectaţi şi implicaţi participanţii corespunzători pentru activităţile planificate?

Activităţile şi strategiile sunt cele descrise în plan? Dacă nu, schimbările din activităţi sunt
justificate şi descrise?
Au fost angajaţi membrii corespunzători pentru personal, au fost instruiţi, lucrează în conformitate
cu planul propus?
Au fost obţinute materialele şi echipamentul corespunzător?
Activităţile efectuate au fost în concordanţă cu limitele de timp propuse?
Aceste activităţi au fost conduse de personal corespunzător?
A fost elaborat şi respectat un plan de management?
Evaluarea progresului
Scopul Evaluării Progresului este să se examineze progresul în realizarea scopurilor proiectului.

Evaluarea progresului este formativă. Ea cuprinde strângerea informaţiilor pentru a se afla dacă
reperele progresului au fost atinse şi pentru a se sublinia evoluţiile neaşteptate. Evaluarea
Progresului strânge informaţii pentru a stabili care este impactul activităţilor şi strategiilor asupra
participanţilor în diverse stadii de intervenţie. Prin măsurarea rezultatelor interimare, personalul
proiectului elimină riscul de a aştepta până când participanţii vor cunoaşte întregul tratament pentru
evaluarea rezultatelor.
Dacă datele colectate ca parte a Evaluării Progresului nu arată schimbările scontate, aceste
informaţii pot fi folosite pentru finalizarea sau încheierea proiectului. Datele strânse ca parte a
Evaluării Progresului pot contribui sau pot forma baza pentru studiul de Evaluare Sumativă efectuat
cândva în viitor. Într-o Evaluare de Progres se pot pune următoarele întrebări:
Participanţii se îndreaptă spre scopurile anticipate ale proiectului sau programului?
Care dintre aceste activităţi şi strategii îi ajută pe participanţi să meargă în direcţia

scopurilor?
Evaluarea Sumativă
Scopul Evaluării Sumative este să examineze succesul unui proiect. Evaluarea Sumativă are loc
după ce au fost efectuate schimbările, după ce proiectul s-a stabilizat şi după ce ne putem da
seama de impactul proiectului.
Evaluarea Sumativă răspunde la următoarele întrebări fundamentale:
A avut proiectul succes? Care sunt punctele lui forte şi slabe?

În ce măsură proiectul sau programul au îndeplinit scopurile generale?
Au beneficiat participanţii de proiect? În ce fel?
Ce componente au fost cele mai eficace?
Rezultatele justifică costurile proiectului?
Proiectul poate fi replicat şi transpus în altă parte?
Evaluarea Sumativă strânge informaţii despre procese, impacturi şi rezultate.
Evaluarea Impactului este aprecierea schimbărilor imediate aduse de proiect, în timp ce Evaluarea
Rezultatelor măsoară atingerea obiectivelor pe termen mediu.
Evaluarea Sumativă este de regulă o apreciere externă a valorii, a meritelor şi realizărilor proiectului.
De regulă, acest tip de evaluare este necesar pentru luarea deciziei. Decizia poate include
următoarele:
Diseminarea intervenţiei în alte locuri şi agenţii;

Continuarea finanţării;
Creşterea finanţării;
Continuarea cu statut de probă. Încheierea.
Evaluarea Sumativă în informează pe factorii de decizie dacă activităţile şi strategiile au avut

succes şi i-au ajutat pe participanţii la proiect să-şi atingă scopurile. Această evaluare descrie şi
măsura în care a fost atins fiecare scop.
O idee importantă pe care trebuie s-o reţinem atunci când efectuăm o Evaluare Sumativă este ceea
ce numim „rezultate neanticipate”. Acestea sunt constatări care ies la lumină în timpul strângerii
datelor sau a analizei datelor care nu au fost niciodată anticipate atunci când a fost elaborat studiul.
Evaluarea de Monitorizare
Monitorizarea este o formă de evaluare continuă sau intermitentă a proiectului efectuată de cineva
din afara acestuia.
Monitorul poate veni de la agenţia de finanţare pentru a stabili progresul proiectului şi respectarea
contractului sau a grantului pentru proiect. Monitorul investighează utilizarea corectă a fondurilor,
observă progresul şi furnizează informaţii agenţiei finanţatoare în legătură cu proiectul.
Uneori se face confuzie între termenii „Evaluarea Implementării” şi „Evaluarea de monitorizare”. Dar
nu înseamnă acelaşi lucru. În timp ce Implementarea Evaluării este o verificare internă timpurie
efectuată de personalul proiectului pentru a vedea dacă elementele esenţiale ale proiectului sunt
prezente şi operaţionale, monitorizarea este o verificare externă şi de regulă vine după Evaluarea
Implementării.
Deşi cele două diferă, Evaluarea Implementării, dacă este eficace, poate facilita progresul şi ne
poate asigura că nu există surprize nedorite în timpul monitorizării.
Tehnicile de strângere a informaţiilor
Următorul stadiu este stabilirea tehnicilor potrivite pentru strângerea informaţiilor, inclusiv diferiţii
paşi necesari.
Selectaţi o abordare metodologică generală

Stabiliţi care sunt sursele de date care vor furniza datele necesare şi evaluaţi fezabilitatea
alternativelor
Selectaţi tehnicile de strângere a datelor care vor aduna informaţiile dorite de la sursele
identificate
Elaboraţi o matrice
După ce au fost formulate întrebările pentru evaluare, trebuie alese metodele cele mai potrivite
pentru obţinerea răspunsurilor. În stabilirea abordărilor care trebuie utilizate, este nevoie să se
răspundă mai întâi la câteva întrebări preliminare.
În primul rând, este mai bine să se facă studii de caz, să se exploreze experienţa unui număr mic
de participanţi în profunzime sau este mai bine să se folosească o anchetă? În acest din urmă caz,
este nevoie să includeţi în anchetă toţi participanţii sau puteţi selecta o mostră? Vreţi să ştiţi numai
ce se întâmplă cu participanţii la proiect sau doriţi să comparaţi experienţele participanţilor cu cele
ale unui alt grup de neparticipanţi aleşi în mod corespunzător?
Modul în care răspundeţi la câteva dintre aceste întrebări va afecta tipul de concluzii pe care le
puteţi trage din studiul dumneavoastră. Nu este nevoie întotdeauna de proiecte riguroase,
„controlate” pentru Evaluarea Formativă. Dar Evaluările Sumative, Evaluările Impactului pot câştiga
foarte mult dacă se bazează pe proiecte experimentale sau cvasi-experimentale.
În continuare trebuie să stabiliţi ce tipuri de date doriţi să utilizaţi. Câteva alternative pot fi găsite în
‘Kinds of Data’. Care dintre ele vor fi utilizate depinde de mai mulţi factori, inclusiv de întrebări,
termenele limită şi resursele disponibile. Un alt factor care trebuie luat în considerare este nivelul de
calificare tehnică a evaluatorului sau a echipei de evaluare. Unele tehnici cer mai multă calificare

decât altele pentru proiectare şi analiză. Dacă sunteţi limitat în resursele dvs. de evaluare este mai
bine să rămâneţi la abordări simple. De exemplu, tehnicile observării pot produce o bază de date
bogată care poate oferi foarte multe informaţii dacă este analizată în mod corespunzător. Problema
aici este să se elaboreze instrumente potrivite pentru analiza statistică sau pentru alte strategii
analitice care au fost elaborate pentru studiile de caz (Yin, 1989). În lipsa unei planificări atente
prealabile a analizei, mulţi evaluatori ajung la investiţii masive (în bani şi timp), iar în colectarea de
date prin observare eludează o analiză rezonabilă.
În sfârşit, trebuie să decideţi asupra combinaţiei corespunzătoare de tehnici de colectare a datelor,

inclusiv asupra abordărilor cantitative şi calitative. În sens larg, datele cantitative pot fi definite ca
orice fel de date care pot fi reprezentate numeric, în timp ce datele calitative sunt exprimate mai
frecvent prin descrieri narative. Datele calitative sunt utile şi pentru măsurarea reacţiei sau
deprinderilor unui grup mare de oameni faţă de un set limitat de întrebări, iar datele calitative oferă
informaţii mai detaliate cu privire la un număr mic de cazuri (Patton, 1990). Aceste distincţii nu sunt
totuşi absolute. Mai degrabă ne-am putea gândi la ele ca la două extremităţi ale unui flux continuu
şi nu ca la două categorii distincte. Mai mult, în anumite împrejurări datele calitative pot fi
transformate în date cantitative prin utilizarea codificării (de exemplu, prin gruparea afirmaţiilor sau
a temelor în categorii mai largi şi obţinând frecvenţe). Şi invers, studiile cantitative bine concepute
pot duce la formularea unor judecăţi calitative.
Ambele tipuri de date pot oferi baze pentru luarea deciziei: ambele trebuie să fie luate în
considerare în planificare şi evaluare. Evaluările folosesc adesea o combinaţie de tehnici în fiecare
studiu.
Cum elaboraţi întrebările pentru Evaluare?
Elaborarea întrebărilor pentru evaluare constă în mai mulţi paşi:
Clarificaţi scopurile şi obiectivele evaluării

Identificaţi şi implicaţi factorii cheie şi publicul cheie
Descrieţi intervenţia care urmează să fie evaluată
Formulaţi eventualele întrebări de evaluare care prezintă interes pentru factorii interesaţi şi pentru
public
Determinaţi resursele disponibile
Stabiliţi priorităţile şi eliminaţi unele întrebări
Deşi poate suna banal, la începutul unei evaluări este important să se descrie proiectul sau intervenţia
pe scurt şi să se clarifice scopurile şi obiectivele evaluării. Un bun început poate avea un impact
major asupra progresului unei evaluări pe tot parcursul ei. Patton (1990) propune să se aibă în vedere
următoarele întrebări în elaborarea unei abordări de evaluare:
Pentru cine sunt informaţiile şi cine va utiliza constatările?

De ce fel de informaţii este nevoie?
Cum urmează să fie folosite informaţiile? Pentru ce scopuri se efectuează evaluarea?
Când este nevoie de informaţii?
Ce resurse sunt disponibile pentru a efectua evaluarea?
Pentru a da răspunsuri la întrebările precedente:
Ce metode sunt potrivite?
O componentă critică a clarificării scopurilor şi obiectivelor este identificarea elementului central al

evaluării. Dacă este o Evaluare Formativă, ea doreşte să examineze, de exemplu, dacă a fost
implementată activitatea de dezvoltare a personalului aşa cum a fost planificat? Sau dacă este
Sumativă, va examina impactul programului asupra practicilor profesionale şi, în ultimă instanţă
asupra sănătăţii clienţilor?
La fel de importantă este şi identificarea factorilor interesaţi de proiect şi a publicului potenţial pentru
evaluarea informaţiilor. În toate proiectele sunt implicate mai multe tipuri de public. Este foarte
important să aveţi o părere clară despre publicul dvs., întrucât un public diferit va avea nevoie de
informaţii diferite. De exemplu, genul de informaţii necesare pentru cei care se preocupă de
operaţiunile zilnice din proiect vor fi foarte diferite de cele de care au nevoie factorii de decizie care
se ocupă de chestiuni pe termen lung sau care trebuie să ia decizii referitoare la finanţare.
Pasul următor este o descriere a proiectului orientată în funcţie de scopuri care să includă şi
justificarea existenţei lui, scopurile şi obiectivele, aşa cum sunt văzute de factorii interesaţi. Esenţa
intervenţiei trebuie să fie documentată: unde este situată, cine este implicat, cum este condusă, cât
costă. O înţelege profundă a intervenţiei este necesară de regulă pentru a se stabili toată gama de
întrebări de evaluare. Acest tip de descriere centrată pe scopuri este adesea o parte importantă din
efortul de evaluare.
După ce se identifică scopul şi factorii interesaţi şi după ce este descris proiectul, trebuie să se
formuleze întrebări specifice despre proiect. Acest proces de identificare a publicului ţintă şi de
formulare a eventualelor întrebări va avea de regulă ca rezultat mai multe întrebări care pot fi
rezolvate printr-un singur efort de evaluare. Această examinare cuprinzătoare a chestiunilor
potenţiale arată în mod explicit planificatorilor evaluării toate posibilităţile şi le permite să efectueze
o alegere în cunoştinţă de cauză în cadrul întrebărilor de evaluare. Fiecare întrebare potenţială trebuie
să fie avută în vedere pentru includere pe baza următoarelor criterii:
Cine va folosi informaţiile.

Dacă răspunsul la întrebare va furniza informaţii care acum nu sunt disponibile.
Dacă informaţiile sunt importante pentru un grup important sau pentru mai mulţi factori interesaţi.
Dacă informaţiile vor prezenta un interes continuu.
Dacă va fi posibil să se obţină informaţii, date fiind resursele financiare şi umane
Dacă timpul acordat obţinerii de informaţii va satisface nevoile factorilor de decizie.

Aceste criterii stabilesc relevanţa fiecărei întrebări.
Selecţia finală a întrebărilor depinde în mare măsură de resursele disponibile. Unele activităţi de
evaluare sunt mai costisitoare decât altele. De exemplu, s-ar putea ca singura modalitate de a se
răspunde la întrebarea: „Cum au fost afectate practicile profesionale de un proiect conceput pentru
a sprijini comunicarea cu clienţii?” să fie prin observarea atentă a locului de muncă, o tehnică
costisitoare şi cronofagă. Dacă nu sunt disponibile suficiente fonduri pentru efectuarea observaţiilor,
s-ar putea să fie necesar să se reducă dimensiunile grupului sau să se folosească alte metode de
strângere a datelor cum ar fi, de exemplu, o anchetă.
Tipurile de date
Date strânse direct de la persoanele individuale identificate ca surse de informaţii:
Auto-raportări (de la participanţi şi de la membrii grupelor de control):
1. Jurnale de zi şi dări de seamă
2. Liste de verificare sau inventare
3. Scări de evaluare
4. Glosare
5. Chestionare
6. Interviuri
7. Răspunsuri scrise la cererile de informaţii (de exemplu, scrisori)
8. Dispozitive sociometrice
9. Tehnici de proiectare
Produse de la participanţi:
1. Teste
a) Răspunsurile oferite (eseuri, completări de fişe, răspunsuri scurte, rezolvarea problemelor)
b) Selectarea răspunsurilor (Alegeri multiple, adevărat-fals, împerechere, ierarhizare)
2. Mostre de lucru
Date colectate de un observator independent

A. Dări de seamă scrise
B. Formulare de observare:
1. Programe de observare
2. Scări de apreciere
3. Liste de verificare & Inventare
Date culese cu dispozitive mecanice

A. Benzi audio
B. Benzi video
C. Fotografii cu marcarea orei
D. Alte dispozitive:
1. Înregistrări grafice ale deprinderilor şi performanţelor
2. Colaţionarea la calculator a răspunsurilor participanţilor
Date strânse prin acţiuni indirecte

Date culese din sursele de informaţii existente
A. Examinarea documentelor publice
(propuneri, rapoarte, linii directoare etc.)
B. Revizuirea Dosarelor instituţionale ale grupului
(fişele cu evidenţa participanţilor, resursele financiare, procesele verbale ale şedinţelor)
C. Studierea dosarelor personale
(dosarele de corespondenţă ale persoanelor primite cu permisiunea acestora)
D. Examinarea Bazelor de date existente
(rezultatele programelor de testare la nivel naţional)
Strângerea de date
Cei care strâng date trebuie să fie instruiţi şi supervizaţi cu grijă, mai ales atunci când se folosesc
mai mulţi colectori de date. Aceştia trebuie să fie instruiţi pentru a vedea lucrurile în acelaşi fel, să
pună aceleaşi întrebări, să folosească aceleaşi produse. Periodic, trebuie să se facă verificări
pentru a ne asigura că cei care strâng datele nu se abat, cu timpul, de la procedurile prevăzute.
În plus, este important să ne ferim de eventuale distorsionări ale datelor din cauza „îndrumării” bine
intenţionate dar nepotrivite a respondenţilor – o eroare frecvent comisă de personalul fără
experienţă sau prea entuziast. Trebuie să-i avertizăm împotriva furnizării de feedback încărcat cu
aprecieri evaluative şi a angajării în discuţii care ar putea foarte bine să deformeze rezultatele.
O sarcină dificilă dar importantă este să înţelegem propriile noastre neajunsuri şi să ne asigurăm că
ele nu impietează asupra muncii pe care o desfăşurăm. Aceasta este o problemă întâlnită foarte
frecvent atunci când avem voluntari care strâng informaţiile. Aceştia pot să se ofere voluntar pentru
că sunt interesaţi de proiect, vor să-i facă propagandă, sau să-l critice. Din păcate, datele pe care le
produc ei s-ar putea să ofere propriile lor percepţii referitoare la proiect, şi nu pe cele ale

respondenţilor, dacă nu se iau măsuri foarte atente pentru a se evita această „poluare”. Deformările
de acest gen pot compromite credibilitatea constatărilor şi scopul pentru care sunt folosite.
Datele trebuie să fie adunate fără a se produce prea multă agitaţie. Printre altele, aceasta înseamnă
că trebuie să fim atenţi la programul oamenilor din proiect, la programul evaluării ca atare. Aceasta
poate însemna şi schimbarea abordărilor în funcţie de situaţii. De exemplu, în loc să-i cerem unui
respondent să ne ofere date despre caracteristicile participanţilor la proiect – sarcină care ar putea
cere mult timp din partea respondentului ca să ofere datele şi să elaboreze nişte sumare statistice –
cel care strânge datele ar putea să fie nevoit să lucreze pornind de la date brute, cereri, rapoarte
lunare etc. şi să facă singur compilarea lor.
Analiza datelor
După ce au fost strânse datele, acestea trebuie analizate şi interpretate. Paşii care trebuie urmaţi în
pregătirea datelor pentru analiză şi interpretare diferă, în funcţie de tipul de date. Interpretarea
datelor calitative poate fi limitată în unele cazuri la descrieri narative, dar alte date calitative se pot
preta la analize sistematice prin utilizarea unor abordări cantitative, cum ar fi codificarea tematică
sau analiza de conţinut. Analiza include mai mulţi paşi:
Verificaţi datele brute şi pregătiţi datele pentru analiză

Efectuaţi analiza iniţială pe baza planului de evaluare
Efectuaţi analize suplimentare pe baza rezultatelor iniţiale
Integraţi şi sintetizaţi constatările
Primul pas în analiza datelor cantitative este verificarea datelor în privinţa răspunsurilor care sunt în
afara temei. Se pot întâlni următoarele situaţii: selectarea mai multor răspunsuri atunci când nu se
poate selecta unul singur; alegerea celei de-a treia alternative dintr-un text cu alegeri multiple în
concepte ştiinţifice; raportarea alocărilor de timp care depăşesc 100%; răspunsuri inconsecvente
etc. Atunci când constatăm astfel de răspunsuri problematice, adesea este necesar să eliminăm
subiectul respectiv din baza de date de analizat.
După ce am făcut acest lucru, datele sunt pregătite pentru analiza cu ajutorul computerului. De
regulă, aceasta înseamnă codificarea şi introducerea datelor cu ajutorul procedurilor de verificare şi
control al calităţii în vigoare.
Următorul pas este efectuarea analizei datelor aşa cum este specificat în planul de evaluare. În timp
ce se dobândesc date noi pe măsură ce înaintează evaluarea, s-ar putea ca anumite analize să fie
adăugate sau retrase şi de aceea este o idee bună să începem cu setul de analize care păreau să
prezinte interes la început. Pentru analiza datelor calitative şi cantitative există programe de
calculator disponibile în momentul de faţă care fac analiza datelor considerabil mai uşoară decât
acum 25 de ani. Acestea trebuie să fie utilizate. Analiştii trebuie să aibă grijă ca seturile de date pe

care le utilizează să îndeplinească criteriile tehnicii utilizate. De exemplu, în analiza datelor
cantitative, se pot utiliza diferite abordări pentru analiza datelor continui şi altele pentru cele de
categorie. Folosirea unei tehnici incorecte poate avea drept rezultat invalidarea întregului proiect de
evaluare.
Este foarte probabil ca primele analize să ridice tot atât de multe întrebări, cât de multe răspunsuri
pot oferi. Următorul pas va fi, aşadar, să se efectueze un al doilea set de analize pentru a se
răspunde la aceste întrebări. Dacă, de exemplu, prima analiză a examinat performanţa generală a
profesorului, o a doua analiză va dori să împartă întregul grup în subunităţi de interes particular –
adică profesionişti cu mai multă experienţă faţă de începători – şi să vadă dacă pot fi depistate
diferenţe semnificative între ei. Aceste cicluri de reanaliză pot fi repetate de mai multe ori pentru că
noile modele de date care apar pot sugera şi alte căi interesante de explorat. Uneori, cele mai
ciudate dintre acestea sunt rezultatele care reies din date şi nu au fost nici anticipate, nici căutate.
În ultimă instanţă, este o chestiune de echilibrare a banilor şi a timpului disponibil cu spiritul de
investigaţie atunci când decidem dacă sarcina de analiză s-a încheiat sau nu.
Etica evaluării
După ce s-au stabilit tehnicile corespunzătoare pentru strângerea de informaţii, informaţiile trebuie
strânse. Trebuie să se ţină seama de chestiunile de tehnică şi de etică. Factorii etici care trebuie
avuţi în vedere sunt prezentaţi mai jos:
Obţinerea aprobărilor şi permiselor necesare, inclusiv de la comitetele de etică instituţională

Luarea în considerare a nevoilor şi sensibilităţilor respondenţilor
Verificaţi că cei care strâng datele sunt bine instruiţi şi vor lucra într-un stil obiectiv, nedeformat
Provocaţi cât mai puţine tulburări în efortul continuu.
Înainte de a se strânge datele, trebuie să se obţină permisele şi aprobările necesare. Multe grupuri,
mai ales spitale şi universităţi, au un comitet de etică sau cel puţin un set de proceduri pentru
obţinerea aprobării în vederea strângerii de date de la oameni. Acestea pot menţiona cine urmează
să primească o copie a raportului, restricţiile în privinţa datelor care pot fi strânse sau proceduri de
respectare a intimităţii studenţilor şi profesorilor. Aflaţi care sunt acestea şi ocupaţi-vă de ele cât mai
curând, de preferinţă în cadrul procesului elaborării propunerii iniţiale. Atunci când căutaţi
colaborarea cuiva, este întotdeauna bine să oferiţi feedback participanţilor cu privire la ceea ce s-a
aflat.
Se recomandă adesea transmiterea feedback-ului personal sau în cadrul unui seminar la care să
poată fi discutate constatările. Dacă acest lucru ia prea mult timp, putem face copii după raport sau
sumare executive. Ideea principală este să se asigure stimulente pentru oameni sau organizaţii ca
să-şi rupă din timpul lor şi să participe la evaluarea făcută de dvs.

În al doilea rând, trebuie să se ţină seama de nevoile participanţilor. Faptul că fac parte dintr-o
evaluare poate să li se pară participanţilor foarte periculos. Participanţilor trebuie să li se spună în
mod cinstit ce fel de date sunt strânse şi în ce scop vor fi folosite. În cele mai multe tipuri de studii
de acest tip, se dau asigurări că din informaţiile prezentate de evaluator nu vor rezulta nici un fel de
repercusiuni şi, dacă este posibil, persoanele individuale şi răspunsurile lor nu vor fi asociate în
public cu nici un fel de raport. Această garantare a anonimatului este diferenţa dintre un respondent
cooperant şi unul recalcitrant. Uneori este însă necesară identificarea respondentului, eventual
pentru a se sublinia credibilitatea unei afirmaţii. În astfel de cazuri, evaluatorul trebuie să obţină
consimţământul în cunoştinţă de cauză al persoanei respective, înainte de a prezenta o astfel de
informaţie. Consimţământul în cunoştinţă de cauză poate fi recomandat şi atunci când se
raportează un comentariu delicat, care poate fi identificat ca aparţinând unui anumit respondent, în
pofida faptului că raportul în sine nu conţine nici un fel de nume. Aici logica este fundamentală.
Procesul de evaluare: vedere de ansamblu
Indiferent dacă sunt sumative sau formative, evaluările au anumite faze fixe:
Elaborarea întrebărilor de evaluare

Corelarea întrebărilor cu tehnicile potrivite de obţinere a informaţiilor
Strângerea datelor
Analiza datelor
Furnizarea de informaţii publicului interesat
Toate aceste cinci faze sunt critice pentru furnizarea de informaţii utile. Dacă informaţia obţinută nu
este percepută ca valoroasă sau utilă (au fost puse întrebări greşite) sau informaţiile nu sunt
credibile sau fezabile (au fost utilizate tehnici greşite) sau raportul este prezentat prea târziu şi este
redactat în mod necorespunzător, atunci evaluarea nu va contribui la procesul de luare a deciziei.
În secţiunile următoare vom oferi o vedere de ansamblu asupra fiecărei faze, descriind activităţile
care trebuie să aibă loc în fiecare din ele. Această privire de ansamblu doreşte să ofere o înţelegere
de bază a modului în care trebuie să se efectueze o evaluare, de la început până la sfârşit.
Este important să reţinem că evaluarea trebuie să fie bine integrată în planificarea şi implementarea
proiectului şi nu trebuie să fie tratată ca o trăsătură externă, lipită la capăt.
Comunicarea rezultatelor evaluării
Stadiul final al evaluării proiectului este raportarea constatărilor. Raportarea poate fi gândită ca
simpla creare a unui document scris, dar o raportare reuşită se bazează pe o gândire atentă în
ceea ce priveşte crearea şi prezentarea informaţiilor. În realitate, deşi de regulă agenţiile
finanţatoare cer un raport scris, cele mai multe proiecte recurg la strategii suplimentare pentru
comunicarea rezultatelor constatării.

Comunicarea constatărilor evaluării presupune mai mulţi paşi:
Furnizarea de informaţii pentru publicul ţintă

Personalizarea rapoartelor şi a celorlalte prezentări pentru a le face convingătoare
Furnizarea rapoartelor şi a celorlalte prezentări în timp util pentru a fi folositoare
Furnizarea de informaţii despre evaluare nu trebuie să fie o problemă, dacă evaluarea a fost reuşită
până acum şi dacă au fost respectaţi anumiţi paşi. Trebuie să se acorde o atenţie specială factorilor
interesaţi şi rolului constructiv pe care îl pot juca. Specificarea întrebărilor şi selectarea tehnicilor de
obţinere a datelor trebuie să-i fi implicat deja pe factorii interesaţi în aşa fel încât informaţiile să fie
relevante şi importante pentru ei. Prin implicarea factorilor de decizie şi la sfârşitul studiului, se va
mări probabil atenţia acordată constatărilor evaluării şi utilitatea acestora. O modalitate de realizare
a acestui lucru este printr-o difuzare preliminară a raportului la anumiţi reprezentanţi ai factorilor
interesaţi.
O astfel de sesiune oferă o ocazie importantă pentru discutarea constatărilor, pentru rezolvarea
problemelor finale care pot apărea şi pentru pregătirea terenului în vederea următorilor paşi ce vor
trebui făcuţi ca urmare a succesului sau eşecului pe care îl vor demonstra datele.
În al doilea rând, informaţiile trebuie furnizate atunci când este nevoie. Uneori nu se ştie exact când
vor fi utilizate informaţiile; dar de cele mai multe ori momentul luării deciziei este fixat şi informaţiile
care sosesc prea târziu sunt inutile. Nu este nimic mai frustrant pentru un cercetător principal decât
să i se spună de către o agenţie de finanţare sau de un grup comunitar:
„O, ce păcat că n-am ştiut aceasta acum două luni! Exact atunci a trebuit să iau anumite decizii cu
privire la proiectele pe care urmează să le sprijinim anul viitor.”
Discuţia noastră de mai înainte a subliniat cât de important este să ne punem de acord dinainte
asupra a ceea ce este necesar şi când trebuie satisfăcute necesităţile. Când se efectuează
evaluarea, este important să respectăm un grafic de timp prestabilit.
În sfârşit, informaţiile trebuie să fie furnizate într-un mod şi un stil corespunzător, plăcut şi
convingător pentru persoana care trebuie să fie informată. De exemplu, un tabel numeric detaliat cu
rezultate ale testelor statistice s-ar putea să nu fie cea mai bună modalitate de a prezenta
membrilor unui Comitet de sănătate datele referitoare la ameliorarea sănătăţii. Şi s-ar putea să fie
nevoie de un raport scris pentru diverse categorii de public. Cele mai multe evaluări includ anumite
produse scrise, dar şi alte alternative se bucură de tot mai multă popularitate.
De notat că discuţiile despre comunicarea rezultatelor studiilor, de regulă, se opresc în acest punct
cu prezentarea raportului final asupra constatărilor, există importanţi paşi adiţionali care ar trebui
avuţi în vedere. Atunci când un produs sau o practică nouă se dovedesc a fi reuşite, aşa cum o
arată evaluarea atentă, diseminarea ei reprezintă un pas următor important.
Sumarul paşilor pentru evaluarea proiectului
1. Elaborarea întrebărilor de evaluare
© Clarificarea scopurilor şi a obiectivelor evaluării

© Identificarea şi implicarea factorilor cheie şi a publicului
© Descrierea intervenţiei care trebuie evaluată
© Formularea întrebărilor potenţiale pentru evaluare care prezintă interes pentru factorii
interesaţi şi public
© Stabilirea surselor disponibile
© Stabilirea priorităţilor şi eliminarea unor întrebări
2. Corelarea întrebărilor cu tehnicile corespunzătoare de strângere a informaţiilor
© Selectarea abordării metodologice generale

© Stabilirea surselor de date care vor furniza informaţiile necesare
© Selectarea tehnicilor de strângere a informaţiilor care vor obţine datele dorite de la sursele
identificate
3. Strângerea datelor
© Obţinerea acordurilor şi a permiselor necesare

© Luarea în considerare a nevoilor şi sensibilităţilor respondenţilor
© Verificarea dacă cei care strâng datele sunt instruiţi şi vor opera într-un mod obiectiv,
nedeformat
© Provocarea de cât mai puţine perturbări ale efortului continuu
4. Analiza datelor
© Verificarea datelor brute şi pregătirea lor pentru analiză

© Efectuarea analizei iniţiale pe baza planului de evaluare
© Efectuarea analizelor adiţionale pe baza rezultatelor iniţiale
© Integrarea şi sintetizarea constatărilor
5. Furnizarea de informaţii către categoriile de public interesat
©. Furnizarea de informaţii pentru publicul ţintă

© Înaintarea rapoartelor şi a celorlalte prezentări în timp util pentru a fi folositoare
© Personalizarea rapoartelor şi a celorlalte prezentări

Bibliografie
Cook, T. D., & Shadish, W. R. J. (1986). Program Evaluation: The Worldly Science. Annual Review
of Psychology, 37, 193-232.
Fetterman, D. M. (2001). Foundations of Empowerment Evaluation. Thousand Oaks: Sage.
Ovretveit, J. (1998). Evaluating Health Interventions. Buckingham: Open University Press.
Patton, M. Q. (1990). Qualitative Evaluation and Re-search Methods. Newbury Park, CA: Sage.
Rossi, P. H. & Freeman, H. E. (1993). Evaluation:—A Systematic Approach (5th Edition). Newbury
Park, CA: Sage.
Wadsworth, Y. (1984). Everyday Evaluation on the Run. Melbourne: Victorian Council of Social
Service.
Yin, R. (1989). Case Study Research. Newbury Park, CA: Sage.

Maria MARINAKOU Etosul şi principiile activităţii sociale antidiscriminatorii
ETOSUL ŞI PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII SOCIALE ANTIDISCRIMINATORII
Abordarea participativă
Flexibilă şi Interactivă – de jos în sus
Cultura învăţării continue
Continuitatea capacităţilor şi a resurselor
Reflectare - Evaluare
Îmbunătăţirea continuă a calităţii
Lucrătorul social reflexiv
Abordate centrată pe utilizator

Analiză riguroasă a nevoilor
Transpunerea teoriei în practică
Abordări inovatoare
Metode interactive
Analiză critică
Transferabilitate şi aplicabilitate
Reflecţie şi Cunoaştere
Nivelele de Practică reflexivă – teoria lui Habermas cu privire la interesele cognitive
Există trei nivele: tehnic, practic şi critic.

Nivelul tehnic este preocupat de eficienţa şi eficacitatea mijloacelor utilizate pentru atingerea scopurilor care
sunt acceptate ca date;
Reflecţia practică este preocupată de evaluarea scopurilor educaţionale şi de modul în care acestea sunt
atinse de cei care învaţă
Reflecţia critică analizează valoarea scopurilor educaţionale, cât de bine sunt realizate şi cine beneficiază
de pe urma realizării cu succes a acestor scopuri.
Social Services Institution Building– RO 0108.02 19

Scopuri şi obiective ale Practicii Reflexive
 să dea posibilitate practicienilor să analizeze, să discute, să evalueze şi să-şi schimbe propria

practică, adoptând o abordare analitică faţă de nevoile utilizatorilor;
 să stimuleze aprecierea de către practicieni a contextelor sociale în care lucrează şi să-i
conştientizeze cu privire la relaţiile de putere existente în munca socială;
 să dea posibilitate practicienilor să evalueze problemele morale şi etice implicite în munca socială,
inclusiv examinarea critică a propriilor convingeri cu privire la rolul lor în promovarea schimbării.
Influenţa rogeriană
convingerea că fiinţele umane au o dorinţă firească de a progresa

există o anumită reticenţă în acceptarea noilor construcţii ale realităţii
cel mai important progres personal implică schimbarea concepţiei despre sine
Practicienii antidiscriminatorii reflexivi sunt:
mai puţin protectori faţă de constructele şi convingerile lor

mai capabili să-i asculte pe utilizatori, mai ales când e vorba de sentimentele acestora
înclinaţi să acorde multă atenţie relaţiilor cu utilizatorii, conţinutului şi impactului intervenţiilor lor
deschişi să accepte feedback, atât pozitiv cât şi negativ, şi să-l folosească în calitate de informaţie
constructivă despre ei înşişi şi comportamentul lor
încurajatori faţă de utilizatori ca aceştia să-şi asume răspunderea pentru propria schimbare
gata să ofere mai multe variante de schimbare ca noi căi de urmat şi nu soluţii de-a gata pentru
probleme
Accentul practicii antidiscriminatorii pe „implicarea utilizatorului”
De la sfârşitul anilor ’80 discuţia şi acţiunea socială şi asistenţa socială s-au transformat datorită apariţiei
ideilor de „practică antidiscriminatorie” şi „implicare a utilizatorului” în cele mai avansate ţări europene ale
bunăstării sociale.
A devenit unul din principiile directoare ale serviciilor sociale. Cerinţele practicii antidiscriminatorii au fost
incluse în legislaţia şi îndrumările guvernamentale referitoare la îngrijirea copiilor şi asistenţa comunitară.
Aceasta şi-a găsit expresie într-o creştere masivă a cercetărilor pieţei şi a iniţiativelor de consultare în

munca şi asistenţa socială. (Beresford şi Croft, 1993). S-a reflectat într-un interes pentru noile forme de
proces politic şi în democraţia locală şi „cea mai bună valoare” a politicilor autorităţilor locale şi a serviciilor.
Ea este inclusă ca măsură în auditul oficial şi în „competenţele” de învăţare.
În anii ’90 accentul pe practica antidiscriminatorie şi pe implicarea utilizatorului poate fi văzut ca o expresie a
schimbărilor din procesele de dezvoltare comunitară, alături de o dezvoltare distinctă dar legată de aceasta:
apariţia mişcărilor de utilizatori ai serviciilor.
Mişcarea persoanelor cu dizabilităţi este probabil cea mai puternică şi mai vizibilă dintre aceste mişcări, cu
cea mai bine elaborată filozofie (Oliver şi Barnes, 1998; Shakespeare, 1999; Barnes, Mercer şi
Shakespeare, 1999) dar aceasta nu trebuie să ne abată atenţia de la alte mişcări, de exemplu, a
supravieţuitorilor sistemelor psihiatrice, a persoanelor cu dificultăţi de învăţare, a persoanelor cu HIV/SIDA
etc. (Beresford, 1999) Ceea ce distinge aceste mişcări este faptul că:
 se bazează ferm pe auto-identificare: de exemplu, ca mişcări ale persoanelor cu dizabilităţi, ale

supravieţuitorilor sistemelor psihiatrice / de sănătate mentală sau ale oamenilor în vârstă;
 sunt auto-organizate şi auto-conduse: organizate în jurul unor grupuri locale, naţionale şi
internaţionale şi a unor organizaţii pe baza propriilor lor identităţi, pe care o controlează ei înşişi,
dezvoltându-şi modalităţi de muncă, filozofii şi obiective;
 sunt angajate în lobby şi în acţiuni directe: acestea din urmă s-au reflectat, de exemplu, în activităţile
mişcării persoanelor cu dizabilităţi Reţeaua de Acţiune Directă şi Campania de reclamă Bedlam a
supravieţuitorilor sistemelor psihiatrice.
Aceste caracteristici deosebesc în mod semnificativ astfel de mişcări de provocările tradiţionale ale politicii
sociale a statului şi ale inegalităţilor sociale şi economice asociate, reflectate încă, de exemplu, în
campaniile anti-sărăcie şi împotriva şomajului, mai ales dacă sunt controlate chiar de utilizatorii serviciilor
sau de familii, atât în interiorul, cât şi în afara sistemului serviciilor; în grupurile de utilizatori şi de auto-
afirmare; la mitinguri şi în campanii.

Maria MARINAKOU Dezvoltarea şi activitatea comunitară
Dezvoltarea şi activitatea comunitară
Dezvoltarea comunitară este un proces cu o bază de valori fundamentale care foloseşte procese şi
metode specifice. Dezvoltarea comunitară recunoaşte valoarea celorlalte strategii care au drept
scop îmbunătăţirea vieţii oamenilor din comunităţi. Unele dintre ele pot avea puncte de plecare şi
scopuri similare.
Dezvoltarea comunitară poate cuprinde un mare număr de preocupări sociale, politice şi
economice, implicarea comunităţii şi participarea acesteia pentru realizarea schimbării şi atingerea
scopurilor propuse.
 VALORI ALE DEZVOLTĂRII COMUNITARE: Este incorect să existe comunităţi care cunosc
nedreptăţi, excluziune şi discriminare – aceste comunităţi au dreptul să primească sprijin
pentru a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii. Lucrătorii din comunitate urmăresc în mod activ o
practică antidiscriminatorie. Procesul dezvoltării comunităţii caută în permanenţă să
găsească modalităţi pentru ca interesele oamenilor să fi reprezentate, formal şi informal, prin
structurile locale, naţionale, politice şi organizatorice.
 SCOPURILE: Dezvoltarea comunitară sprijină rezolvarea colectivă a problemelor egalităţii prin

şi cu comunităţile, pentru:
o A promova imagini pozitive ale persoanelor individuale şi ale grupurilor din diferite
comunităţi
o A rezolva inegalităţile care le afectează şi pentru a întreprinde acţiuni în vederea
asigurării schimbării
o A sărbători diversitatea şi diferenţa
 METODE: Dezvoltarea comunitară funcţionează în aşa fel încât ajută la transmiterea de
împuterniciri către persoanele individuale, grupurile şi organizaţiile care compun aceste
comunităţi, adică:
o să le dea posibilitatea să-şi identifice nevoile şi resursele, să-şi evalueze drepturile şi
să elaboreze modalităţi pentru atingerea propriilor scopuri
o să sprijine dezvoltarea grupurilor comunitare noi şi a celor existente care sunt
democratice, durabile şi responsabile
o să sprijine participarea şi capacitatea oamenilor de a lua parte la activitatea
comunitară în mod cât mai larg (de ex., la construirea încrederii, la dezvoltarea
deprinderilor etc.)

o să încurajeze oamenii să aibă un cuvânt de spus şi să se organizeze pentru a

influenţa/a face campanii în legătură cu deciziile care afectează direct comunităţile
lor
o să ajute la facilitarea reţelelor şi a legăturilor între grupurile comunitare, agenţii şi alte
organizaţii, pentru a exercita o influenţă pozitivă asupra egalităţii vieţii oamenilor din
aceste comunităţi.
Lucrătorii comunităţii şi Comunitatea
Nu toţi cei care lucrează pentru dezvoltarea comunităţii au titlul de lucrător comunitar.
Toate tipurile de organizaţii au lucrători comunitari, adică departamentele / autorităţile de sănătate,
autorităţile locale, parteneriatele de regenerare, forumurile comunitare, marile organizaţii voluntare
şi comunităţile mici şi grupurile de auto-ajutorare. Lucrătorii comunitari lucrează în şi cu o mare
diversitate de comunităţi diferite.
Termenul „comunitate” este utilizat în multe moduri diferite pentru a promova anumite idei, idealuri,
activităţi şi politici. Cu toate acestea, pentru scopurile studiului de faţă, înţelegem comunitatea ca
orice grup de oameni care lucrează împreună pentru a împărtăşi idei, pentru a-şi îmbunătăţi
condiţiile, pentru a promova egalitatea şi pentru a lichida dezavantajele. În plus, folosim termenul de
comunitate pentru a descrie grupuri de oameni definite prin identitate, interes sau geografie, care nu
sunt angajate în momentul de faţă cu alţii pentru a realiza schimbarea.
Lucrătorii comunitari pot lucra cu toate părţile comunităţii dintr-o anumită zonă geografică sau pot
lucra cu anumite grupuri cu interese şi identităţi specifice, de exemplu:
 Grupuri etnice minoritare sau de negri

 Oameni fără adăpost
 Femei şi tinere fete
 Părinţi singuri
 Bărbaţi şi tineri băieţi
 Familii
 Şomeri
 Tineri
Lucrătorii comunitari lucrează uneori pe probleme foarte specifice, de ex. abuzul de substanţe,
probleme de mediu, arte comunitare, sănătate mentală.

Definirea capitalului social
Conceptul de capital social a apărut ca o temă centrală în domeniul construcţiei comunitare.

Capitalul social se referă la caracteristicile organizării sociale a comunităţii, cum ar fi relaţiile inter-
personale şi existenţa normelor şi a încrederii sociale, care facilitează coordonarea şi cooperarea
pentru beneficiul reciproc. Munca cu capitalul social este legată de schimbările în modalităţile în
care persoanele individuale şi grupurile se leagă între ele. Aceasta înseamnă construirea „texturii
sociale”, inclusiv reţelele sociale informale şi asociaţiile mai formale, care asigură sprijin,
socializare şi control social.
În multe privinţe, capitalul social este liantul care ţine comunitatea la un loc. Operând la nivel
interpersonal, organizatoric, instituţional şi politic în comunitate, el îl include pe vecinul care îi
cunoaşte pe toţi copiii din bloc şi pe care poţi conta că va fi acolo în caz de urgenţă sau de conflict.
Îl include pe poliţistul care locuieşte în cartier şi conduce echipa de fotbal în care joacă şi fiica lui.
Este şi asociaţia din cartier a membrilor voluntari de la centrul comunitar şi de la azilul pentru cei
fără locuinţă. Sunt oameni care duc mai departe valorile şi viziunea comunităţii împreună cu părinţii,
casele de rugăciune şi alte instituţiile civile. Toate acestea se realizează în şi prin relaţiile dintre
persoane. Mai mult chiar, la fel ca şi capitalul financiar, capitalul social creşte atunci când este
folosit.
Mai mult decât un schimb de favoruri, capitalul social reprezintă bonuri de tezaur de încredere
care afectează societatea într-o mulţime de moduri tangibile. Din punct de vedere economic, asta
este ceea ce dă multor comunităţi de imigranţi posibilitatea de a crea reţele de asociaţii de
împrumut în care membrii îşi pun banii la un loc pentru a sprijini o nouă afacere şi pentru a acorda
împrumuturi mici. În cartiere, acesta este setul de afilieri care îi ajută pe rezidenţi să-şi pună la un
loc resursele pentru a face totul, de la construirea unei staţii de autobuz pentru copiii de şcoală,
până la mobilizarea în jurul unei probleme politice care afectează interesele colective.
Cercetătorul politolog Robert Putnam de la Harvard a pus conceptul capitalului social şi implicaţiile
şi posibilităţile acestuia pe harta noastră intelectuală. În articolul său „Bowling de unul singur” din
1955, Putnam descrie într-un mod impresionant societatea noastră civilă şi subliniază rolul pe care
îl joacă relaţiile noastre personale, organizatorice şi instituţionale în rezolvarea problemelor:
„În primul rând, reţelele de angajament civic creează norme solide de reciprocitate angajată şi
încurajează apariţia încrederii sociale. Astfel de reţele facilitează coordonarea şi comunicarea,
amplifică reputaţiile şi permit rezolvarea dilemelor de acţiuni colective. Atunci când negocierile
economice şi politice sunt incorporate în reţele dense de interacţiune socială, stimulentele
oportunismului sunt diminuate. În acelaşi timp, reţelele de angajament civic întruchipează succesul
din trecut în colaborare, care poate servi ca model cultural pentru o viitoare colaborare.”

Putnam a făcut o distincţie importantă între două tipuri de capital social: localizat şi generalizat.
Capitalul social localizat s-a dezvoltat din societăţile corale, ligile de fotbal şi cluburile sociale care
au contribuit la elaborarea normelor de încredere şi cooperare aflate la baza activităţii comunităţilor.
Putnam susţine că prin crearea acestei forme mai „private”, localizate, de capital social, s-au făurit
legăturile comunităţii ca ansamblu.
Capitalul social generalizat sau „public” a crescut în mod organic din modelele de reciprocitate,
colaborare şi din spiritul comunitar aflat în sfera privată a societăţii. În conformitate cu studiul lui
Putnam, nivelele scăzute de capital social focalizat impietează asupra capacităţii autorităţilor locale
de a face afaceri publice, deoarece fundamentele cooperării şi încrederii au fost erodate la nivele
mai intime ale relaţiilor individuale şi ale organizaţiilor sociale din care fac parte.
Edificarea comunităţilor cu capital social
Dezbaterea actuală cu privire la rolul sectorului public şi privat în societatea civilă de regulă se
desfăşoară în legătură cu politicile care implică fie piaţa liberă, fie acţiunea guvernamentală ca
soluţie pentru problemele sociale. Pe de o parte, se vorbeşte despre rolul puternic al guvernului în
protejarea diverselor interese ale cetăţenilor, în distribuirea echitabilă a resurselor societăţii şi
echilibrarea disparităţilor de putere dintre diferitele segmente ale societăţii. Pe de altă parte, piaţa a
fost prezentată drept cea mai eficientă modalitate de a distribui resurse, ca un garant al calităţii
continue a serviciilor şi ca cel mai corect sistem inventat pentru rezolvarea problemelor sociale. În
realitate, în cele mai multe comunităţi se întâlneşte un amestec de sector privat şi public în cadrul
guvernării.
Ceea ce omit amândouă aceste opţiuni este locul cetăţenilor şi al organizaţiilor sociale din care fac
parte aceştia în participarea colectivă la luarea deciziilor care le afectează viaţa în mod direct.
Generarea capitalului social la nivelul cartierului
Când examinăm problemele sociale cu care se confruntă copiii, familiile şi comunităţile, în

ansamblu, ne dăm tot mai mult seama de creşterea importanţei cartierului ca unitate socială de
bază chemată să joace un rol în crearea esenţei unei societăţi civile a muncii. În multe cazuri,
cartierele reprezintă unitatea de organizare socială aflată cel mai aproape de cetăţeni acolo unde
trăiesc şi muncesc aceştia, unde cresc şi merg la şcoală copiii, iar vecinii se socializează unii cu
alţii.
Ceea ce lipseşte în multe comunităţi este o infrastructură civică sub forma proceselor formale şi
informale de conducere care îi pot aduce pe vecini la un loc pentru a lucra la rezolvarea
problemelor comune, de a construi pornind de la resursele colective şi de a crea reţeaua de relaţii
care formează capitalul social.

La nivelul cartierului, capitalul social localizat (legăturile care menţin grupurile şi organizaţiile la un
loc) are un loc foarte important. Cu toate acestea, la nivelul comunităţii ca ansamblu, capitalul social
generalizat devine nu numai benefic, ci absolut necesar pentru acel gen de colaborare care este
esenţial pentru o societate civilă eficace.
Transformarea teoriei în practică pe baza experienţei

Cum se transpune acest lucru în principii care să poată ghida acţiunea instituţională la nivelul
întregii comunităţi? Din literatura de specialitate despre capitalul social se pot extrage patru
recomandări:
Creaţi o viziune pentru comunitate. Deşi instituţiile locale nu pot impune armonia rasială sau
cooperarea între factorii de decizie aflaţi în dispută în comunitate, pot însă alinia modul în care
operează cu o viziune a ceea ce constituie o comunitate sănătoasă, bazată pe un capital social
puternic. Prin susţinerea principiilor autonomiei şi auto-guvernării la nivelul cartierului şi prin luarea
deciziilor în mod colectiv în cadrul grupurilor şi al intereselor comunităţii în ansamblu, instituţiile
comunităţii pot ajuta la definirea unei viziuni a modului în care trebuie să arate o cultură civică
diversă şi durabilă.
Înţelegeţi diferenţa dintre planificarea raţională şi edificarea comunităţii.
Mult prea des paradigma planificării raţionale este utilizată pentru a identifica deficitele existente în
comunităţi şi pentru a oferi o combinaţie corespunzătoare de resurse în vederea rezolvării
problemei fără a-i asculta pe membrii comunităţii şi fără a-i lăsa să-şi identifice propriile interese şi
priorităţi reciproce, să lucreze ca parteneri în procesul întreprinderii de acţiuni şi al dezvoltării
capacităţii de a-şi rezolva singuri problemele. Planificatorii trebuie să acorde o atenţie specială
elaborării de programe şi politici care produc capital social ca un produs secundar. Aceasta nu
implică o trecere la planificarea iraţională, ci înseamnă pur şi simplu redefinirea scopurilor şi
obiectivelor în aşa fel încât să includă edificarea comunităţii alături de alte valori.
Acţionaţi ca o punte de legătură între cartiere, organizaţii comunitare şi instituţii sociale.
Capitalul social nu este ceva ce poate fi construit numai de comunităţi. Autorităţile locale şi alte
organisme publice şi private trebuie să fie conştiente de edificarea capitalului social generalizat cu
ajutorul tuturor factorilor interesaţi cu care are de-a face în procesul zilnic al guvernării. Chiar dacă
acest capital social generalizat lipseşte la nivelul factorilor interesaţi dintr-o comunitate, cele mai
importante instituţii locale au adesea capacitatea de a organiza procese de luare a deciziilor,
dialoguri cu sponsorii, politici care încurajează genul de luare a deciziei în mod colectiv care poate
edifica un capital social. În plus, aceste instituţii au capacitatea de a sprijini şi de a lucra cu
„instituţiile de mediere” aflate în cartiere, cum ar fi asociaţiile non-profit, grupurile civice care îi leagă
pe indivizi, familiile şi cartierele într-o reţea mai largă de resurse disponibile în comunitate.
Practicaţi o conducere prin colaborare.
Autorităţile locale sunt mai conştiente ca oricând de faptul că programele şi politicile eficace nu pot
fi realizate din primărie sau din biroul judeţean. Cetăţenii şi organizaţiile care îi reprezintă nu sunt

nişte simpli clienţi, ei sunt parteneri cu drepturi egale în procesul guvernării. La nivelul cartierului,
aceasta înseamnă să-i angajăm pe cetăţeni în procesele de luare a deciziilor care îi afectează şi să
ascultăm modul în care aceştia îşi formulează propriile nevoi şi să acţionăm în consecinţă. Acest
lucru devine deosebit de important atunci când autorităţile locale încep procesul de colaborare mai
strânsă cu sectorul privat şi cu furnizorii de servicii non-profit, dintre care mulţi sunt localizaţi în
cartierele pe care le deservesc.
BIBLIOGRAFIE
1. Bendick, M. Rebuilding Inner-City Communities. Washington, D.C.: Committee for Economic
Development, 1993, p.3.
2. Blakely, R. and D. Suggate. (1997). “Public Policy Development.” In D. Robinson ed . Social
Capital and PolicyDevelopment. Wellington, NZ: Institute of Policy Studies, pp. 80-102.
3. Bradley, W. "America’s Challenge: Revitalizing Our National Community." Speech at the
National Press Club, Washington, D.C., Feb. 9, 1995.
4. Brown, J. and P. Duguid. (2000). The Social Life of Information. Boston: Harvard Business
School Press.
5. Browne, G., C. Byrne, J. Roberts, A. Gafni and S. Watt. (1998). “When the Bough Breaks:
Provider-Initiated Comprehensive Care is More Effective and Less Expensive for Sole Support
Parents on Social Assistance.” Hamilton: System-Linked Research Unit, McMaster University.
6. Bruce, D. and A. Dulipovici. (2001). “Help Wanted: Results of CFIB Surveys on the Shortage
of Qualified Labour.” Toronto: Canadian Federation of Independent Business.
7. Bruner, C. Realizing a Vision for Children, Families, and Neighborhoods: An Alternative to
Other Modest Proposals. National Center for Service Integration, 1996;
8. Casey, B. and M. Gold. (2000). Social Partnership and Economic Performance: The Case of
Europe. Cheltenham, UK: Edward Elgar Publishing Inc.
9. Cohen, M. "Investing in Community." Kettering Review, Summer 1996, p.40.
10. David Chrislip and Carl Larson have found collaborative leadership strategies at the core of
communitywide transformational efforts as well. See Chrislip, D. D., and Larson, C. E.
Collaborative Leadership: How Citizens and Civic Leaders Can Make a Difference . San
Francisco: Jossey-Bass, 1994.

11. Gruber, J. "Coordinating Growth Management Through Consensus Building: Incentives in

the Generation of Social, Intellectual and Political Capital.' Unpublished paper, Department
of Political Science, University of California, Berkeley, 1995.
12. Helliwell, J. (2001). Social Capital.” Editorial. Isuma: Canadian Journal of Policy Research
2(1), Spring, 6-10.
13. P. Kilborn, 'Promising Trade- Off for the Needy," New York Times, Sept. 29, 1996.
14. Putnam, R. Bowling Alone: America’s Declining Social Capital. "Journal of Democracy, Jan.
1995.
15. Putnam, R. Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy. Princton
N>J>:Prinston University Press, 1993.
16. Wallis, A. D., and Koziol, C. "Toward a Paradigm of Community Making." In Alliance for
National Renewal Monograph. Denver, Colo.: National Civic League, 1996.
17. Wynn, J., Costello, J., Halpren, R., and Richman, H. Children, Families, and Communities: A
New Approach to Social Services. Chicago: Chapin Hall Center for Children at the University
of Chicago, 1994;

Inge DANIELSEN Participarea utilizatorului la serviciile sociale integrate
Participarea utilizatorului la serviciile sociale integrate

& la evaluarea serviciilor sociale – perspectiva globală 1
– ce, de ce, cum, dileme & perspective
Cum să definim conceptele şi implicaţiile acestora:

 Utilizatorul & clientul, beneficiarul
 Delegare / împuternicire
 Abordare de jos în sus / de sus în jos
 Abordare participativă
Participarea utilizatorului la serviciile sociale:

 Nivele:
1. individual (cazul propriu)
2. organizatoric – administrativ (în centre şi instituţii)
3. societate (comunitate şi organizaţii politice, ale factorilor interesaţi)
 De ce o participare a utilizatorului?
 Dileme
 Perspective
Participarea la evaluarea serviciilor sociale – model:

 Evaluare – definire:
 De ce?
 Metode
 Dileme
 Perspective
Reflecţie în grup:
1. Percepţia dvs. ca „personal de ghişeu” – despre beneficiari? Idealuri şi realităţi?

2. Ce este necesar pentru a avea o perspectivă a utilizatorului în munca socială – experienţă şi
scopuri?
1
Servicii sociale integrate
Participarea utilizatorului – metode de delegare
Abordarea de jos în sus
Practica participativă
Participarea utilizatorului la evaluarea serviciilor sociale –model

3. Cum aţi putea face un plan pentru implicarea utilizatorilor în serviciul dvs. (GDSCAP)? – ce
paşi aţi întreprinde, ce obstacole aţi întâmpina, cum aţi depăşi aceste obstacole?
4. Aţi putea să aplicaţi modelul Participarea Utilizatorilor în evaluarea organizaţiei dvs. de
servicii sociale? Dacă da, cum aţi promova-o şi ce condiţii ar fi necesare pentru
implementarea modelului?
Implicarea utilizatorului în serviciile sociale
Implicarea sau participarea utilizatorului în domeniul social nu este un fenomen nou. Nici în statele
membre ale UE, cu diferenţele lor de nivel social, nici în România. Ea este importantă în special în
cazul reprezentanţilor grupurilor vulnerabile: Asociaţiile de Părinţi ai copiilor cu dizabilităţi mentale,
Consiliile persoanelor în vârstă etc. De exemplu, asociaţia parentală a copiilor cu dizabilităţi mentale
a reprezentat o ameliorare considerabilă în furnizarea de servicii sociale în ţările nordice.
Implicarea utilizatorului este cu atât mai importantă din perspectiva drepturilor de cetăţean, din
perspectiva drepturilor de asigurare socială şi pentru administrarea prestaţiilor în conformitate cu
propriile dorinţe şi norme.
Implicarea beneficiarilor serviciilor sociale – în multe contexte exprimată prin conceptul de

„utilizator”, care implică un rol activ spre deosebire de conceptul de „client” – a fost de mai mulţi ani
pe agenda eticii şi a idealului muncii sociale. A existat o schimbare paradigmatică către metode şi
concepte noi, cum ar fi delegarea (împuternicirea) pentru a ne concentra pe calităţi şi competenţe;
pentru a avea o viziune globală despre probleme, de exemplu, să nu ne axăm numai pe problemele
comportamentale ale copilului, ci să-l vedem într-un context mai larg. Aceasta implică axarea pe
condiţiile de trai din familie, cum ar fi ocuparea, educaţia, locuirea, sănătatea, condiţiile materiale,
reţeaua formală şi informală, posibilitatea de a fi recunoscut ca persoană, de a-şi influenţa propria
viaţă şi de a lua decizii.
În acest sens, implicarea utilizatorului înseamnă stabilirea unui dialog, înseamnă să-l asculţi pe
utilizator şi perspectiva acestuia cu privire la problemă şi la soluţia problemei. Înseamnă ca
lucrătorul social, pe baza cadrului legal şi a deciziilor locale să găsească soluţii împreună cu
cetăţeanul, şi nu în locul cetăţeanului, care să se încadreze în contextul cetăţeanului, astfel încât
intervenţiile să fie bazate în cea mai mare măsură pe dorinţele cetăţeanului în ceea ce priveşte
planificarea, urmărirea consecinţelor şi a evoluţiei intervenţiei.
Principiul implicări utilizatorului are un obiectiv social clar: să dea posibilitate cetăţeanului să-şi
asume răspunderea pentru propria viaţă şi să nu devină dependent. Pentru a face acest lucru este
important să-l implicăm pe cetăţean în propriul caz şi în felul acesta să îmbunătăţim atât calitatea,

cât şi eficienţa serviciilor. În acest sens, implicarea utilizatorului are şi o importantă motivaţie
economică.
În această privinţă, implicarea utilizatorului trebuie să fie tratată la nivel individual – influenţa asupra
propriului caz; la nivel administrativ şi organizatoric – reprezentarea utilizatorilor; la nivel politic şi al
societăţii – asociaţiile grupurilor de interese cu dreptul de a fi implicate în elaborarea politicii.
Aceasta asigură drepturile şi obligaţiile democratice ale cetăţenilor de a contribui la dezvoltarea
serviciilor.
Aspectele legale ale implicării utilizatorului
Principiul implicării utilizatorului a fost aplicat în mod sistematic în serviciile sociale daneze abia din
1998, când s-a stipulat clar că ajutorul trebuie să fie organizat pe baza nevoilor şi a posibilităţilor
împreună cu utilizatorii. Acest principiu este sprijinit de lege şi le asigură cetăţenilor drepturile în
conformitate cu legea: cetăţenii care au nevoie de sprijin trebuie să aibă posibilitatea de a fi implicaţi
în propriul caz şi autorităţile sociale trebuie să organizeze munca în aşa fel încât să faciliteze acest
lucru. În acest sens, cuvintele cheie pentru implicarea utilizatorului sunt: influenţă şi participare.
Deşi s-a făcut foarte mult şi există multe idealuri de activitate socială care s-au bazat de mai mulţi
ani pe perspectiva implicării utilizatorului, mai există încă obstacole în implicarea utilizatorilor
serviciilor sociale. De exemplu, în Danemarca, unde avem o experienţă îndelungată cu activitatea
socială şi pregătirea lucrătorilor sociali, cercetările recente au arătat o discrepanţă între intenţii şi
realitate.
Acest obstacol se datorează în primul rând relaţiei inegale dintre utilizator şi lucrătorul social ca
reprezentant al sistemului şi uneori organizării birocratice a centrelor pentru servicii sociale. În
general,
foarte mulţi utilizatori ai serviciilor sociale au sentimentul că nu dobândesc suficiente cunoştinţe
despre drepturile lor şi nu sunt suficient implicaţi în procesarea propriilor cazuri. Mai mult chiar, ei
cer mai multe cunoştinţe concrete despre drepturile lor. Lucrătorii sociali trebuie să înţeleagă că ei
sunt nişte asistenţi, trebuie să reducă la minimum relaţia de putere şi numai să-i informeze despre
drepturile şi îndatoririle lor atunci când consideră de cuviinţă. În plus, au sentimentul că sunt
suprasolicitaţi şi în aplicarea soluţiei de mai sus încearcă să echilibreze cerinţa de eficienţă în
activitatea socială cu cerinţa planificării şi a abordării fiecărui caz în perspectivă.
Aşadar, chiar dacă există resurse şi un sistem bine dezvoltat de servicii, pot apărea discrepanţe
între perspectivele utilizatorilor şi ale lucrătorilor sociali.
Participarea utilizatorului în evaluarea serviciilor sociale – model

Perspectiva implicării utilizatorului s-a dezvoltat de-a lungul anilor în diverse centre de servicii
sociale. Recent, Ministerul danez al Afacerilor Sociale a finanţat un proiect de Elaborare a unor
Modele de Evaluare cu scopul de a găsi modele care să poată fi utilizate de municipalităţi şi judeţe
pentru a evalua în mod continuu serviciile sociale cu accent special pe proces şi rezultate care să
poată oferi şi documentaţie şi să contribuie la dezvoltarea competenţelor. În acest context, au fost
elaborate trei modele printr-o activitate pilot în serviciile judeţene şi municipale. 1. Modelul
participării utilizatorului la evaluarea calităţii. 2. Modelul evaluării competenţelor. 3. Modelul efectelor
evaluării.
În acest context, voi prezenta numai pe scurt Modelul de participare a utilizatorului la evaluarea
calităţii. Modelul a fost utilizat şi în studiul menţionat mai sus cu privire la implicarea utilizatorului în
centrele de servicii sociale.
Modelul evaluării participării utilizatorului se bazează pe principiile cunoaşterii, controlului,

democraţiei şi emancipării. În acest model, utilizatorii sunt declanşatorii procesului de învăţare la
celelalte nivele cu scopul de a contesta ordinea instituţională cu obiceiurile, rutinele şi normele care
îi guvernează acţiunile şi planurile, precum şi procesul de luare a deciziilor. Modelul reprezintă o
abordare de jos în sus în evaluare şi de aici pentru planificare şi servicii sociale.
Iată nivelele şi paşii procesului de evaluare descrişi mai jos pe scurt.

Pentru mai multe informaţii, consultaţi articolul menţionat în documentaţie2.
Modelul conţine patru stadii principale:
Stadiul 1: Interviuri de grup în care utilizatorii sunt rugaţi să spună şi să justifice ce aspecte ale
serviciilor oferite sunt pozitive şi, respectiv, negative. Rezultatul acestui interviu de
grup va fi o serie de experienţe de evaluări subiective ale calităţii.
Stadiul 2: Funcţionarilor de la ghişeu li se prezintă opiniile utilizatorilor pentru a fi discutate într-

un interviu de grup ca să se obţină opinia lor cu privire la motivele evaluării utilizatorilor. Scopul
principal este ca funcţionarii de la ghişeu să reflecteze la practica lor.
2
Krogstrup, Hanne Kathrine: User evaluation in practice – the UPQA model, in: FinSoc Working Papers, Julkunen, Ilse
(Ed.): Perspectives, models and methods in evaluating the welfare sector – a Nordic approach 4/2004, Stakes, National
Research and Developent Centre for Welfare and Health. Evaluation of Social Services, www.stakes.fi.

Stadiul 3: Afirmaţiile de la interviurile de grup cu utilizatorii şi funcţionarii de la ghişeu sunt

prezentate acum managementului serviciilor publice pentru a fi discutate într-un
interviu de grup în vederea obţinerii opiniei cu privire la motivele utilizatorilor şi
funcţionarilor.
Stadiul 4: Afirmaţiile de la interviurile de grup cu utilizatorii, funcţionarii de la ghişeu şi

managementul serviciilor civile sunt prezentate acum la nivel politic pentru a se obţine evaluarea cu
privire la motivele afirmaţiilor acestor actori.

Asun Llena BERNE Cartografierea serviciilor sociale din România
Cartografierea serviciilor sociale în Romania.

Starea actuală.
Sinaia, 7 Martie ; 4 Aprilie 2005
„ Fiecare persoană are dreptul la un standard

de viaţă adecvat pentru sănătatea şi
bunăstarea sa şi a familiei sale, incluzând
hrană, îmbrăcăminte, locuinţă şi îngrijire
medicală şi serviciile sociale necesare şi
dreptul de asigurare în caz de şomaj, boală,
dizabilitate, văduvie, bătrâneţe sau altă lipsă
de mijloace de existenţă în împrejurări
1
dincolo de posibilităţile sale de control…”
Articolul 25 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite
(1948).3
Prezentare
Construcţia Instituţională a Serviciilor Sociale (SSIB) în România RO 0108.02 este un proiect Phare
finanţat de Uniunea Europeană (UE). Proiectul este implementat de Bernard Brunhes International
3
http://www.unhchr.ch/udhr/lang/eng.htm
Social Services Institution Building – RO 0108.02 34
(BBI)4 în strânsă cooperare cu beneficiarul, Ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei din
România. Proiectul a început în noiembrie 2003.
În acest cadru, Proiectul SSIB şi MMSSF prezintă în acest document „Harta serviciilor sociale din
România”, rezultatul celor trei activităţi implementate în cadrul Componentei IV pentru atingerea
scopului 1 din Raportul de iniţiere (vezi fig. 1
Figura1.
Metodologia globală
Development
Faza Strângerea Faza de Faza

preliminară datelor analiză rezultatelor
H
Interviuri Raport A
Cercetare vizite vizite R
birou (6 Judets) preliminare T
A
S
E
Grup de lucru R
Factori relevanţi Raport
EISS MMSSF V
consultaţi Atelier Seminar
naţional (Mini I
naţional C
Delphi)
II
S
Raport O
Anchetă
anchetă C
naţională
naţională I
A
L
E
Unii oameni poate se miră care este motivul pentru care investim atât de mult timp şi resurse în
elaborarea unei hărţi a serviciilor sociale într-un loc în care se pare că studiile pe această temă au
proliferat din momentul în care s-a afirmat că România este un candidat ferm la statutul de membru
al UE. Răspunsul nu este lipsa studiilor pe această problemă, ci fragmentarea şi confuzia
informaţiilor publicate până acum, ceea ce generează necesitatea de a se clarifica şi de a se face
4
Alţi parteneri sunt: Centrul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare pentru Bunăstare şi Sănătate din Finlanda (STAKES),
Agenţia pentru Dezvoltare şi Coordonare a Relaţiilor Internaţionale din Franţa şi Pricewaterhouse Coopers Romania.
„rezonabil de transparentă” starea actuală a problemelor care necesită coeziune socială, aşa cum
cer vocile democratice din Europa.
Deşi Raportul Periodic (p. 102) pe anul 2004, publicat cu doi ani înainte de integrarea României în
UE, afirmă realizarea unui progres substanţial în domeniul incluziunii sociale, considerăm că această
afirmaţie trebuie să se bazeze pe date de contrast şi coincidenţă în acest sector şi nu este clar dacă
acest lucru a fost implementat, din cauza marii fragmentări a sistemului în acest moment.
Aceasta nu înseamnă că nu au avut loc nici un fel de schimbări în domeniul serviciilor sociale, mai
ales la nivel formal şi legislativ 5, dar noi credem că aceste schimbări nu sunt asumate în mod larg şi
nici validate de diverşii agenţi sociali, deoarece unele dintre ele pun sub semnul întrebării
implementarea şi dezvoltarea reală a legislaţiei sistemului şi a proceselor organizatorice.
Astfel, nerespectarea legislaţiei în vigoare, fragmentarea aşa-numitului sistem de servicii sociale 6 şi

opacitatea informaţională sunt principalele motive care fac imperativă clarificarea responsabilităţilor
şi unificarea voinţelor diferiţilor agenţi pentru a se crea instrumente de analiză care să permită să se
cunoască starea de fapt şi să se elaboreze politici care să garanteze drepturile fundamentale ale
persoanelor şi satisfacerea nevoilor sociale, aflate încă departe de prevederile europene.
În timpul seminarului bilateral din iulie 2004 organizat de Comisia Română şi autorităţile române,
România a fost pregătită să participe la metoda deschisă de coordonare în domeniul pensiilor. Dacă
România nu dovedeşte cu date fiabile şi de contrast această situaţie în privinţa lipsei de resurse de
bază pentru populaţie (loc de muncă, locuinţă, venit), dependenţele fizice şi psihice, dificultatea
relaţiilor oamenilor cu mediul etc. adică nu face un efort pentru a detecta nevoile sociale şi resursele
disponibile, metoda deschisă nu va avea nici un punct de pornire, nici un punct final şi va fi pur şi
simplu o metodă care dă feedback pentru un statut social în detrimentul celor excluşi. În acelaşi
timp, o revizuire temeinică a situaţiei şi luarea în considerare a globalităţii problemelor structurale şi
de infrastructură, precum şi reacţiile adecvate bazate pe cunoaşterea stării de fapt vor garanta ţării
accesul „legitim” la fondurile structurale de bază pentru dezvoltarea sa.
5
Componenta 4 a luat parte la reforma legislativă atât a Decretului 68, cât şi a procesului de
reformă a legii 705.
6
Un sistem necesită organizare, coordonare, o structură clară a relaţiilor, ceea ce în mod clar nu
este cazul încă cu acest context.
Astfel, această hartă a Serviciilor Sociale intenţionează să prezinte două chestiuni importante: a)
prima este explicitarea şi clarificarea stării de fapt a nivelului de dezvoltare a serviciilor sociale din
România în aspectele pe care le considerăm noi corespunzătoare şi relevante pentru luarea deciziei
şi planificarea politicii; b) a doua este să arătăm tipul de dificultăţi, contradicţii şi bariere birocratice
întâmpinate în colectarea şi generarea de informaţii în munca noastră.
Pentru a facilita lectura am structurat prezentul raport în două secţiuni: I. Harta serviciilor sociale ca
element de bază şi dinamic pentru structurarea şi organizarea sectorului şi II. Bazele fundamentale
pentru dezvoltarea şi furnizarea de servicii sociale.
În sfârşit, concluziile vor include elemente care permit elaborarea liniilor strategice ale serviciilor.
„Fiecare persoană are dreptul să beneficieze de

servicii de asigurări sociale (…) care, prin
utilizarea metodelor muncii sociale, vor contribui
la bunăstarea şi dezvoltarea indivizilor şi a
grupurilor din comunitate şi la adaptarea lor la
mediul social.”
Articolul 14 al Cartei Sociale Europene
(aprobată în 1961 şi revizuită în 1996)7
2
Harta
Serviciilor sociale
Element de bază şi dinamic al structurării şi organizării
sectorului
FAZA PRELIMINARĂ
• Cercetare de birou cu o colecţie amplă de materiale
• Dubii cu privire la modul de colectare a datelor
7
http://www.ugtfue.com/Union_Europea/ue_carta_social_europea.htm
• Dificultăţi în context
• Cooperarea EISS – MMSSF cu anumite dificultăţi din cauza supraîncărcării, a aşteptărilor diferite
şi a modalităţilor de examinare a proceselor
CONSULTĂRI NWS
• Grupuri active în sectorul public
• Împotrivirea ONG-urilor faţă de metodele noi şi pătrunderea în conţinuturi noi, răspunsuri
periferice, atitudini defensive
• Rezultate interesante dacă le comparăm cu ancheta; există conţinuturi foarte relevante
• ONG-urile se consideră experte şi mai bune decât ceilalţi, DPS înfruntă SPAS
• Autorităţile locale cer instrumente
CHESTIONARE
• Implementarea chestionarelor – 2 tipuri diferite şi o variantă pentru unul din ele
• Q1 pentru DDFSS
• Q2 pentru Autorităţile Publice (Autorităţi locale, DPC; SPAS)
• Q2/varianta ONG
CONŢINUTUL CHESTIONARELOR
• Tipuri de programe, servicii şi instrumente de acţiune publică
• Cartografierea actorilor implicaţi (sectorul public, ONG-uri, întreprinderi). Dreptul de proprietate
asupra serviciilor şi programelor (sectorul public, ONG-uri, întreprinderi)
• Profesionişti implicaţi (profile, statut, roluri etc.)
• Tipuri de beneficiari (în anchete, interviuri etc.)
• Ratele de acoperire şi intensitate
• Nivelul de accesibilitate şi coordonarea între nivele
• Sistemul de informare: CMBD
• Structura economică şi financiară a domeniului
• Legislaţie
FAZA DE STRÂNGERE A DATELOR

• Dificultăţi în accesarea informaţiilor prin direcţii
• Lipsa de cunoştinţe în domeniu
• Informaţii contradictorii – lipsa de metode şi proceduri pentru strângerea de informaţii

• Lipsa de monitorizare şi evaluare reală a serviciilor sociale
• Fragmentarea aşa-numitului sistem de servicii sociale
FAZA DE STRÂNGERE A DATELOR II

• Experţii români au fost contractaţi pentru a elabora o parte din colecţia de date şi pentru
adaptarea întrebărilor la context
• Procedurile de implementare nu sunt clare
• Reticenţa în împărtăşirea informaţiilor
• Contextul defensiv
• Lipsa de informaţii la diferitele organisme de la nivel central (metode şi proceduri diferite de

strângere a datelor)
FAZA DE ANALIZĂ
• Procesarea datelor, codificarea răspunsurilor pentru a se găsi categoriile relevante pentru context
• Organizarea informaţiilor, datele secundare pentru analize sunt greu de găsit, mai ales datele
care să poată fi comparate cu datele strânse. Nu există criterii. Confuzie în conceptualizare.
• Dovada nevoii unui proces de recensământ al serviciilor şi resurselor alocate
• Lipsa de instrumente pentru nevoile de evaluare, mai ales pentru elaborarea politicii
• Datele strânse de diferiţi actori sunt incomplete. Lipsa definiţiei criteriilor
O HARTĂ PENTRU CE?

• Harta este un instrument de informare care are drept obiectiv să orienteze planificarea coerentă şi
adecvată a serviciilor sociale, luând în considerare nevoile sociale.

Conţinut minim:
Numărul, calitatea şi tipologia serviciilor sociale existente şi infrastructura acestora
Evaluarea cantitativă şi calitativă a resurselor umane în acest domeniu
Structura juridică, administrativă şi economică a serviciilor sociale
Organizarea teritorială şi structura serviciilor
Nevoile detectate (distribuţie şi evoluţie)
CHESTIONARUL REZULTATELOR ŞI NWS
• Rezultatele arată numai tendinţele

• Trebuie să ţinem seama de faptul că am primit răspunsuri de înalt nivel, dar completarea unui
chestionar este altceva
• Probleme menţionate în prima parte a prezentării
• Aceste date trebuie să fie comparate cu alte date primare şi cu datele secundare
• Graficele şi tabelele corespund comentariilor din chestionar şi datelor coroborate
• Raportul cu rezultatele va fi trimis factorilor de decizie
NIVELUL DE RĂSPUNDERE / PARTICIPARE NWS
Q1 DDFSS 42 100%
Q2 AUTORITĂŢI PUBLICE
• Autorităţi locale: 2739 aprox. 91% (inclusiv municipalităţi şi comune)

• DPC 39 aprox. 96%
• SPAS aprox. 97%Q 2/varianta ONG-uri 443 aprox. 38% dintre cei care furnizează servicii, ţinând
seama de informaţiile de la DDFSS
NWS 200 participanţi
CONŢINUT
• Tipul de programe şi servicii
• Cartografierea actorilor implicaţi (funcţia şi organizaţia)
• Profesionişti implicaţi
• Tipuri de beneficiari
• Rate de acoperire şi intensitate
• Strângerea datelor
• Propuneri legislative
• Propuneri pentru viitor
OBIECTIVE I
• Să se indice dificultăţile şi barierele întâmpinate în procesul de strângere şi producere a

informaţiilor şi efectele asupra planificării politicii sociale
• Să se explice şi să se evidenţieze starea actuală a serviciilor sociale din România în domenii

relevante care sunt fundamentale pentru luarea deciziilor şi implementarea politicii sociale
OBIECTIVE II
• Să se identifice şi să se analizeze situaţia bazelor (pilonilor) principale pentru dezvoltarea şi

prevederea de servicii sociale
• Să se definească liniile strategice pentru dezvoltarea serviciilor sociale. Să se propună un plan de

acţiune ţinându-se seama de liniile directoare UE
PROCESUL
UN PROCES LUNG ŞI ANEVOIOS CU URMĂTOARELE SCOPURI:
Stabilirea informaţiilor
Identificarea stării actuale
Identificarea nevoilor de dezvoltare:
REZULTATE
Prezentate şi discutate în sesiune. Informaţiile scrise vor fi furnizate într-un raport.

DIAGNOSTICUL STRATEGIC AL NIVELULUI DE DEZVOLTARE ÎN SERVICII:
• I. responsabilităţi şi competenţe
• II. structura şi organizarea sistemului
• III. finanţarea serviciilor
• IV. acoperirea nevoilor sociale ale populaţiei
• V. prevederea de servicii
I. Insuficienta definire a responsabilităţilor şi competenţelor la diferite nivele
• 1.1 Contradicţii în legislaţie
• 1.2 Definire ambivalentă a responsabilităţii publice în garantarea drepturilor stabilite prin lege
• 1.3 Lipsa unei implementări efective a principiului subsidiarităţii la care se referă legea
descentralizării (importanţa împărţirii competenţelor şi a responsabilităţilor în domeniul serviciilor
sociale)
II. Structura şi organizarea sistemului

• 2.1 Lipsa unei hărţi a serviciilor sociale
• 2.2 Lipsa de claritate în structura şi organizarea unei reţele de servicii publice, private şi mixte
• 2.3 Lipsa unor descrieri adecvate a locului de muncă, a profilelor profesionale (de definit)
• 2.4 Lipsa de legătură între sistemul de acreditare a serviciilor şi nevoi. Licenţierea ca instrument
• 2.5 Modelul face dificilă compatibilitate între diferitele nivele ale sistemului
III. Finanţarea serviciilor

• 3.1 Buget insuficient
• 3.2 Cheltuieli publice scăzute sau insuficiente în finanţarea serviciilor sociale. O rată scăzută de
acoperire şi utilizare.
• 3.3 Lipsa de securitate şi continuitate a veniturilor şi a surselor financiare. Structură financiară

slabă şi instabilă
IV. Acoperirea nevoilor sociale ale populaţiei: familia, femeile, tinerii, oamenii fără adăpost,
persoanele în vârstă – subiecte de discutat
• 4.1 Existenţa mai multor prestaţii decât servicii (generarea de dependenţă este o chestiune de
echilibru)
• 4.2 Definirea şi ierarhizarea nevoilor (necesare din cauza schimbărilor caracterului nevoilor
sociale)
4.3 Nevoia unui nou acord social în privinţa drepturilor de acoperire (guvern, administraţie, entităţi
publice, private, cetăţenii etc.)
• 4.4 Intensitatea şi extinderea acoperirii (legătura cu problemele financiare):
V. Furnizarea de servicii
• 5.1 Inegalitate în furnizare
• 5.2 Lipsa dezvoltării unor servicii
• 5.3 Asistenţa în viziunea serviciilor (problemele de infrastructură)
• 5.4 Lipsa de planificare şi acţiuni integrate în furnizarea de servicii (lipsa coordonării de bază
pentru dezvoltarea de servicii în acest context)

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
Str.Dem I. Dobrescu 2B, Sector 1
Bucureşti, România
INDICATORI SOCIALI: DEFINIŢII, FUNCŢII ŞI PRINCIPII DE ELABORARE A ACESTORA
Social Services Institution Building Project – RO 0108.02 –

Europeaid/114101/D/SV/RO

1. CE SUNT INDICATORII?
Definiţii:
Un indicator este
I. o masură a faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale.
II. o măsură a unei dimensiuni importante a nivelului de trai; măsură statistică, directă şi
valabilă care permite să se observe nivelul şi variaţia în timp a unui fenomen social
(OCDE 1976).


2. LA CE FOLOSESC INDICATORII?
(Funcţiile indicatorilor):
 a) Funcţia de cunoaştere /înţelegere /explicare a realităţii sociale, a fenomenelor şi
proceselor sociale; EXEMPLU: Sărăcia observată, ca fenomen social vizibil – sărăcia
măsurată)
 b) Funcţia de intervenţie/ proiectare/ schimbare socială
Indicatorii sociali au, în acest plan, două utilităţi:
1. de elaborare a politicilor si strategiilor de dezvoltare (planificare, stabilirea
de ţinte pentru obiectivele strategiilor);
2. control/monitorizare şi evaluare a realizării obiectivelor stabilite.


Relaţii
Caracteristici Relaţia cu indicatorii
ierarhice
Un ţel foarte
Prea general pentru a fi
Scop Vârful ierarhiei general; dă o
măsurat
direcţie
Subordonate Au asociaţi indicatori pentru
Obiective Un ţel intermediar
Scopului ţintele subordonate
Întotdeauna au asociaţi
Subordonate Un ţel măsurabil,
Ţintă indicatori. Ţintele reprezintă
unui obiectiv concret şi final
variaţii ale unor indicatori
Scopuri, obiective, ţinte
Indicatori de intrare, de produs şi consecinţe


3. CE TIPURI DE INDICATORI EXISTĂ?
Indicatori de intrare Indicatori de produs Indicatori consecinţe

Input indicators Output indicators Outcome indicators
Indicatori iniţiali Indicatori intermediari Indicatori finali


Consecinţele nu sunt atât de

Intrările sunt sub controlul uşor controlabile – depind de
Produsele sunt sub controlul
agentului care acţionează grupul ţintă (de valori, norme,
direct al agentului
pentru atingerea scopului interese, etc.) şi de procese
sociale externe
Intrările nu sunt scopuri ele
Produsele nu sunt scopuri ele
însele, contribuie doar la Sunt o formă de a măsura
însele, contribuie doar la
dimensionarea şi la atingerea scopurilor
atingerea scopurilor
atingerea scopurilor
Măsoară efectul intervenţiei
asupra bunăstării indivizilor


Scop: Combaterea HIV/SIDA,

Ţintă: menţinerea incidenţei HIV în 2007 la nivelul celei din 2004


 Procentul de copii bolnavi de

 Valoarea cheltuielilor
 Numărul de materiale SIDA/HIV
realizate pentru
publicate(broşuri,  Ponderea copiilor bolnavi de
prevenirea SIDA
materiale promoţionale) SIDA/HIV la naştere
 Valoarea cheltuielilor
 Numărul de apariţii TV de  Ponderea copiilor îmbolnăviţi
pentru sănătate din buget
Exemplu
informare şi prevenire de HIV/SIDA în spitale

 Resursele umane
 Numărul medicilor la  Prevalenţa HIV la femeile
implicate în
100000 locuitori (se însărcinate
proces/program
compară cu valoarea  Procentul populaţiei care are
 Echipamente, spaţii, alte
aceluiaşi indicator la informaţii despre modul în
resurse materiale
începutul procesului) care se transmite SIDA
implicate în proces
 etc  Procentul populaţiei infestate

Indicatori sociali propuşi de UE pentru monitorizarea gradului de incluziune socială la nivel

naţional


Specialişti ai UE (Tony Atkinson et. Al.) propun 3 nivele diferite de indicatori:

1. Nivelul 1 – constă într-un număr mic de indicatori principali pentru domeniile de bază care
trebuie acoperite
2. Nivelul 2 – este constituit din indicatori ce sunt meniţi să descrie alte dimensiuni
importante ale domeniilor semnificative


3. Nivelul 3 – indicatorii de nivel 3 sunt aceia pe care statele membre decid să îi includă în
„Planurile Naţionale de Acţiune pentru Incluziune Socială” pentru a releva anumite
particularităţi în zone specifice, sau pentru a interpreta indicatorii de nivel 1 şi 2.
Recomandări de indicatori individuali
Nivel 1
 Riscul de sărăcie financiară măsurat ca 50-60% din mediana naţională de venit, utilizând
scala de echivalenţă OECD modificată


 Inegalitatea de venit măsurată ca raportul dintre ponderea primei chintile şi ponderea celei de-
a cincea chintile în totalul de venit
 Proporţia indivizilor cu vârste cuprinse între 18 şi 24 ani care au mai puţin decât educaţia
secundară şi care nu sunt în momentul de faţă într-un program de educaţie sau într-un alt
proces de învăţare care să conducă la calificare cel puţin echivalentă
 Rata şomajului totală şi rata şomajului de lung termen.
 Proporţia indivizilor care locuiesc în gospodării fără nici un membru care să lucreze


 Proporţia celor din prima chintilă şi a celor din ultima chintilă care clasifică sănătatea lor ca
fiind proastă sau foarte proastă
 Proporţia oamenilor care locuiesc în gospodării care au deficienţe în ceea ce priveşte
confortul locuinţei (le lipsesc utilităţi de strictă necesitate)
Nivel 2


 Proporţia persoanelor care locuiesc în gospodării cu venituri sub 40% şi sub 70% din venitul
median şi proporţia celor care se află sub 60% din venitul median fixat în valori reale la o dată
specifică
 Proporţia populaţiei locuind în gospodării care se află în mod persistent sub riscul sărăciei
financiare
 Inegalitatea veniturilor măsurate prin raportul dintre decile şi coeficientul Gini
 Proporţia populaţiei între 18-59 (64) cu mai puţin decât educaţie secundară


 Proporţia lucrătorilor descurajaţi, a persoanelor care nu lucrează, şi proporţia în muncă part-

time involuntară (ca procent din populaţia totală cu vârste între 18 şi 64 ani, excluzându-i pe
cei care sunt elevi sau studenţi)
 Proporţia indivizilor care locuiesc în gospodării în care nici un membru nu lucrează şi care au
un venit mai mic decât 60% din venitul median
 Proporţia lucrătorilor lucrătorilor care locuiesc în gospodării cu risc de sărăcie (sub 60% din
venitul median)


 Proporţia angajaţilor care sunt prost plătiţi

 Proporţia indivizilor care nu pot să obţină tratament medical din motive financiare
 Proporţia indivizilor care locuiesc în locuinţe supraaglomerate
 Proporţia indivizilor care locuiesc în gospodării ce nu ar putea în caz de urgenţă să strângă o
anumită sumă
Indicatorii de nivel 1 şi 2 vor fi dezagregaţi pe gen şi regiuni acolo unde este cazul


Indicatori care trebuie să fie dezvoltaţi în continuare
Indicatori nonmonetari ai deprivării

Accesul diferenţial la educaţie
Locuirea şi mediul înconjurător de calitate proastă
Costul locuirii
Lipsa locuinţei (Homelessness) şi locuirea precară


Capacitatea de a scrie şi citi şi de a socoti

Acces la servicii publice sau private esenţiale
Participarea socială şi accesul la Internet
EXERCIŢIU:
România şi-a propus pentru intrarea în Uniunea Europeană trei scopuri principale:
1. Reducerea sărăciei
2. Asigurarea educaţiei primare şi gimnaziale


3. Reducerea infracţionalităţii
Sunteţi contractaţi pentru a defini ţintele pentru aceste scopuri şi să construiţi un sistem de
monitorizarea resurselor alocate pentru aceste programe, a produselor rezultate şi a
consecinţelor aşteptate.
Indicatori de Indicatori de Indicatori de

intrare rezultat consecinţe
Scop Ţinte
Input Output Outcome
indicators indicators indicators


Reducerea sărăciei severe
Asigurarea educaţiei primare

şi gimnaziale


Reducerea infracţionalităţii


4. CUM TREBUIE SĂ FIE INDICATORII?


Principii de elaborarea indicatorilor sociali8
 indicatorul trebuie să surprindă esenţa problemei şi să aibă o interpretare

normativă acceptată;
exemplu: este puţin probabilă consacrarea unui indicator privind rata bogăţiei; totuşi, rata
sărăciei, indicatorul care măsoară realitatea socială opusă, este un indicator care s-a consacrat
şi standardizat tocmai datorită implicaţiilor normative pe care le are, precum şi existenţei unui
anumit consens social în direcţia elaborării de politici care să amelioreze fenomenul sărăciei.


 indicatorul trebuie să fie robust şi valid statistic;
indicatorul trebuie să măsoare ceea ce-şi propune să măsoare. De exemplu, dacă ne propunem
să măsurăm nivelul de sărăcie şi utilizăm ca indicator numărul de beneficiari de ajutor social,
vom avea o măsură inexactă asupra acestui fenomen atât timp cât indicatorul are o serie de erori
de cuprindere/includere: erorile de procedură în acordarea ajutorului social pot duce la
subincluziune (prin neincluderea, unor persoane eligibile – e.g. a celor care nu sunt informate


asupra acestui drept); sau la supraincluziune- prin includerea in rândul beneficiarilor de VMG a
unor persoane care depăşesc plafonul de eligibilitate, stabilit prin lege.
 indicatorul trebuie să fie sensibil la măsurile de politică socială întreprinse, dar

nu trebuie să fie subiect de manipulare;
pentru ca un indicator social să fie util, e necesar ca acesta să reflecte modificările survenite în
dinamica unui fenomen social; Un indicator al sărăciei care nu înregistrează schimbările survenite
8
Principiile fac parte din recomandările Uniunii Europene de construire a indicatorilor sociali în cadrul ţărilor

în rândul populaţiei sărace (respectiv numărul acestora sau profunzimea sărăciei) nu ajută la
interpretarea şi proiectarea politicilor de reducere a sărăciei.
Exemplu: numărul de beneficiari VMG ca indicator al sărăciei nu îndeplineşte condiţia mai sus
menţionată: dat fiind faptul că, teoretic, plafonul VMG este întotdeauna mai mic decât pragul de
sărăcie iar acordarea VMG nu scoate familiile sai indivizii din sărăcie ci doar le ameliorează
starea de sărăcie.
membre.

 indicatorul trebuie să fie relevant, de actualitate şi să poată fi actualizat

periodic;
Actualitatea şi relevanţa unui indicator sunt dependente de contextul socio-cultural în care se

propune măsurarea acestuia. Exemplu: ponderea persoanelor care trăiesc cu mai puţin de 1$/zi
este un indicator relevant pentru ţările lumii a treia, dar complet irelevant pentru ţările vest-
europene, spre exemplu, tări în care sărăcia extremă nu mai reprezintă de mult timp o problemă
de amploare naţională.


 indicatorul trebuie să nu implice dificultăţi prea mari de măsurare, de

producere
 indicatorul trebuie să asigure comparabilitate la nivelul teritoriului la care se

referă (la nivel naţional, la nivel judeţean, regional etc) şi să corespundă
standardelor aplicate la nivel internaţional;
Construirea indicatorilor după standarde aplicate la nivel internaţional asigură comparabilitatea

acestora şi posibilitatea analizelor comparative. În fapt, proliferarea elaborării şi utilizării


indicatorilor sociali s-a produs odată cu devoltarea organizaţiilor internaţionale, care pentru
evaluarea situaţiei şi pentru măsurarea nevoilor au elaborat sisteme de indicatori proprii.
Indicatorii incluziunii sociale (utilizaţi de Uniunea Europeană) sau cei ai Obiectivelor de
Dezvoltare ale Mileniului (Fondul Naţiunilor Unite pentru Popuplaţie) sunt măsurători consacrate
pentru ierarhizarea ţărilor lumii în functie de un criteriu sau altul.
Pe lângă comparabilitatea la nivel naţional, între state, este foarte importantă comparabilitatea la
nivel de unitate teritorial-administrativă (judeţe, localităţi). Respectarea acestei cerinţe este


necesară în vederea focalizării politicilor către acele zone în care fenomenul măsurat
înregistrează o desfăşurare/situaţie problematică.
INDICATORI SOCIALI LA NIVEL JUDEŢEAN ŞI LOCAL


Abordarea nivelului judeţean separat de cel naţional se impune ca urmare a diferenţelor

semnificative existente între posibilităţile/modalităţile de producere a datelor statistice:
1. anchetele statistice (realizate de Institutul Naţional de Statistică) sunt reprezentative

doar la nivel national si regional (regiuni de dezvoltare). Deşi reprezintă singurele surse de


date pentru o gamă largă de indicatori sociali, din raţiuni economice este puţin probabilă
extinderea reprezentativităţii acestora la nivel de judeţ;
2. registre şi baze de date produse în sistem administrativ (instituţiile implicate in
colectarea şi producerea de date la nivel judetean, respectiv local: agenţiile de ocupare,
inspectoratele şcolare, direcţiile de sănătate publică, instituţiile care înregistrează
mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei etc).


3. recensământul populaţiei şi al locuinţelor care, ca sursă de indicatori sociali, prezintă

inconvenientul frecvenţei scăzute cu care se realizează (o data/10 ani).
În cazul măsurării problemelor sociale la nivel judeţean, marea majoritate a datelor sunt
produse în sistem administrativ.




PROBLEME ALE PRODUCERII INDICATORILOR SOCIALI LA NIVEL JUDEŢEAN (ÎN


SISTEM ADMINISTRATIV)9:
I. lipsa de experienţă în producerea de indicatori sociali a unor instituţii judeţene implicate în

gestionarea problemelor sociale (exemplu: direcţiile de asistenţă socială întâmpină dificultăti
în ceea ce priveşte stabilirea metodologiei de calcul a indicatorilor relevanţi pentru acest
domeniu; indicatorul ponderea asistenţilor sociali în total personal ridica probleme de
interpretare de la un judeţ la altul, atât timp cât profesia de asistent social nu are o
accepţiune standard. Rezultatul este că în rândul asistenţilor sociali sunt incluse nu doar


persoanele care deţin această specializare, ci totalitatea persoanelor angajate în activitatea

direcţiilor de asistenţă socială;
II. sistemul administativ produce indicatori de stare, furnizând informaţii asupra situaţiei,
asupra rezultatelor politicilor întreprinse şi nu asupra nevoilor pe care populaţia le
manifestă într-un domeniu sau altul. Indicatorii privind nevoia sunt furnizaţi prin intermediul
anchetelor statistice. Prin instrumentele sistemului administrativ cunoaştem numărul


beneficiarilor unei anumite politici dar nu cunoaştem daca acest număr coincide cu cel al
persoanelor care au nevoie şi sunt eligibile pentrurespectivul program social.
III. indicatorii produşi în sistem administrativ prezintă o serie de distorsiuni în reflectarea

amplorii reale a problematicii, erori de cuprindere ce apar ca urmare a faptului că
presupun o asumare formală a unei anumite calităţi şi o înregistrare oficială în bazele de
date ale instituţiilor locale/judeţene.
9
Problemele prezentate în această parte a analizei au fost identificate în cadrul unei cercetării realizate la nivelul

Două tipuri de erori de cuprindere regăsim la nivelul indicatorilor administrativi:

1. de supra-incluziune: - suprapunerile în înregistrarea indivizilor în bazele de date ale
aceleiaşi instituţii sau ale unor instituţii din localităţi/judeţe diferite sunt de asemenea facori
care produc distorsiuni în sistemul de indicatori sociali la nivel judeţean. Sunt frecvente
situaţiile în care indivizii sunt înregistraţi (şi număraţi) de mai multe ori în aceeaşi bază de
date (este cazul numărului de asiguraţi medical, spre exemplu).
instituţiilor implicate în procesul de producere a indicatorilor sociali la nivel judeţean. Cercetarea este parte

2. de sub-incluziune (ex. Rata şomajului înregistrat ).
Rata şomajului înregistrat este un indicator care subestimează, în general, amploarea şomajului
real.
Acest indicator cuprinde doar şomerii înregistraţi, adică acele persoane care fie primesc
ajutoare/indemnizaţii de şomaj, fie au intrat în evidenţa agenţiilor ca persoane aflate în căutarea
unui loc de muncă. Prin urmare, există şansa ca segmentul şomerilor neindemnizaţi, şi care nu s-


au înregistrat în bazele de date ale agenţiei (preferând varianta căutării unui loc de muncă pe cont
propriu) să nu fie reprezentat în calculul acestui indicator. Acesta este motivul pentru care la nivel
naţional şi regional se utilizează metodologia Biroului Internaţional al Muncii, potrivit căreia lipsa
activităţii aducătoare de venit şi disponibilitatea de a începe lucrul sunt principalele criterii de
definire a şomerului. De regulă, numărul şomerilor BIM este mai mare, fapt ce confirmă
deficienţele de acoperire ale datelor furnizate de agenţiile de ocupare.
6. PROBLEMATICA MASURĂRII SĂRĂCIEI ŞI EXCLUZIUNII SOCIALE
componentă a proiectului realizat de CASPIS în anul 2004 şi şi-a propus elaborarea unui Sistem de indicatori de

Evaluare unidimensională versus evaluare multidimensională
 Evaluarea unidimensională se bazează pe luarea în considerare a unui singur indicator

al nivelului de trai:
- indicator monetar (veniturile sau cheltuielile de consum)
 Evaluarea multidimensională utilizează un spectru larg de indicatori:
o indicatori monetari
incluziune socială la nivel judeţean.


o indicatori ai condiţiilor de viaţă (condiţii de locuit, dotare cu bunuri durabile,

consumul de bunuri şi servicii etc)
o indicatori referitori la percepţia subiectivă privind nivelul de trai
Variante: set de indicatori
indicator sintetic
Pentru a determina „sărăcia” printr-o evaluare unidimensională avem nevoie de două elemente:
 un indicator care să exprime nivelul de bunăstare sau resursele fiecărei gospodării şi să
permită compararea bunăstării/resurselor gospodăriilor


 un prag al sărăciei, un nivel-jalon al indicatorului de bunăstare cu care să fie comparat

nivelul de bunăstare al fiecărei gospodării, astfel încât cele cu un nivel inferior acestui prag
să fie considerate sărace
Ca indicator al bunăstării putem folosi două elemente:
1. veniturile
2. cheltuielile de consum


Fiecare dintre ele are avantaje şi dezavantaje. În condiţiile României, cheltuielile de consum
reprezintă un indicator mai bun pentru măsurarea nivelului de trai a gospodăriei. Dar în vederea
asigurării comparabilităţii cu evaluările din UE, în INS se aplică şi o metodă de evaluare conform
recomandărilor EUROSTAT, în cadrul căreia de utilizează veniturile disponibile.
Legãtura dintre conceptele de sãrãcie şi excluziune socialã şi consecinţele utilizãrii lor ca bazã a
politicilor sociale


Consecinţã Proces Consecinţele utilizãrii conceptelor

staticã dinamic sãrãcie sau excluziune:
Unidimensional: SÃRÃCIE Sãrãcire -Ajutoare în bani, necontributorii
Venit /consum (joc cu sumã nulã)
- Venit minim garantat
Multidimensional Deprivare EXCLUZIUNE - Joc cu sumã nenulã: sprijin
SOCIALÃ multiplu (nu obligatoriu în bani)
pentru crearea de oportunitãţi,
pentru eliminarea surselor
excluziunii sociale


Notã: Pentru prima parte a tabelului sursa este Berghman, 1996, p.21
DIFERENŢE ÎNTRE CONCEPTELE DE SĂRĂCIE ŞI EXCLUZIUNE SOCIALĂ:
a) În timp ce sãrãcia are în spate dihotomia egalitate-inegalitate (a veniturilor sau

consumului), excluziunea socialã se referã la egalitatea şanselor, la oportunitãţi. Conceptul
absolut de egalitate a adus nenumãrate dezavantaje sãrãciei, care este dupã cum se stie, relativã.


Scãpatã de "Patul lui Procust" pe care-l reprezentau pragurile sãrãciei, excluziunea socialã este
mai puţin relativã, ea referindu-se la diverse drepturi (sociale, economice, politice, culturale) şi la
mecanismele prin care cei excluşi sunt împiedicaţi sã beneficieze de ele, lucruri mai uşor de
constatat.
b) Criticile aduse conceptului de sãrãcie se referã şI la discrepanţa dintre definirea şI
mãsurarea termenului; Conform lui Ringhen, (1988, pp. 351-365), sãrãcia poate fi mãsuratã în
douã moduri: direct (mãsurarea condiţiilor de trai sau/şI consumului) sau indirect (prin mãsurarea


veniturilor care nu ne dau o informaţie directã despre stadiul satisfacerii nevoilor subiectului).
Definiţiile directe ale sãrãciei însã (este dat exemplul definiţiilor sãrãciei relative date de Townsend şI
preluate în foarte multe cercetãri) considerã Ringhen, sunt în total contrast cu mãsurãrile indirecte
ale sãrãciei (prin intermediul veniturilor). Masurarea sãrãciei prin intermediul veniturilor devine astfel
foarte vulnerabilã, venitul fiind de fapt doar unul dintre factorii care determinã condiţiile de trai ale
indiviziilor şI familiilor.


Ideea de prag al sãrãciei a fost de asemenea criticatã din perspectiva conceptului de

excluziune socialã pentru cã de fapt nu o linie a sãrãciei exclude oamenii ci este o întreagã bandã a
veniturilor care îi exclude. (Wilson,1994, citat în Bergham,1996)
c) Sãrãcia este o noţiune preponderent staticã. Se vorbeşte rar despre proces, despre
"sãrãcire", şi mai tot timpul despre stare, ca prezenţã a subiectului sub sau peste o "linie", un prag
(de asemenea, static). Chiar dacã presupune un proces de sãrãcire anterior ei, sãrãcia mãsuratã


este un rezultat nu numai al procesului ci şi al mãsurãrii in sine. Cineva poate sã fie sãrac pentru cã
s-a nãscut aşa, fãrã sã fi sãrãcit de curând.
Excluziunea presupune procesul de excludere, înglobãnd în acelaşI timp rezultatul direct
al acestuia, care este deprivarea socialã. Excluziunea are deci o componentã preponderent
dinamicã, spre deosebire de sãrãcie care este preponderent staticã. Bruto da Costa, 1994 face
astfel legãtura dintre conceptele de sarãcie, deprivare relativã şI excluziune socialã, adãugând
conceptul de “sãrãcire” ca proces care conduce la rezultatul (static) de sãrãcie, ca un caz


particular, unidimensional, al procesului complex, multidimensional, dinamic de excluziune socialã

care are drept rezultat starea de deprivare relativã.
d) În plan practic, excluziunea permite modalitãţi de combatere diferite de sãrãcie. Fie cã se
referã la venituri, fie la consum, starea de sãrãcie poate fi combãtutã la un moment dat doar prin
redistribuire. Ea implicã un joc cu sumã nulã şi a le da unora (sãracilor) presupune a le lua
altora.


Reducerea excluziunii nu presupune obligatoriu o redistribuire, un joc cu sumã nulã.

A-i acorda cuiva un drept, a-l atrage sã participe în anumite procese, nu presupune eliminarea altuia.
Desigur, multe mecanisme de excludere sunt declanşate de lipsa unor resurse. Ea nu este însã nici
obligatorie şi apariţia resurselor nu implicã în mod automat dispariţia excluziunii.
Punerea problemei în termeni de excluziune socialã permite, deci, intervenţii mult mai facile,
poate chiar cu şanse mai mari de eficienţã decât discursul şi acţiunea centrate pe sãrãcie şi
combaterea ei.


e) În plan politic, conceptul de excluziune socialã permite încã o datã diferenţierea

discursului politic între ţãrile dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, primele abordându-şi
problemele în termeni de egalitate de şansã, justiţie socialã, cetãţenie şi drepturi sociale, etc., în timp
ce ultimele în termeni de egalitate-inegalitate, sãrãcie, clase sociale, toţi aceştia din urmã mult mai
arizi şi abstracţi.


Ca o concluzie, sãrãcia poate fi consideratã doar o parte a excluziunii sociale, o formã

specificã de excluziune socialã, “excluziunea financiarã”.
Deprivarea relativã, formã complexã a conceptului de sãrãcie şI rezultat static al proceselor
complexe de excluziune, denotã o disfuncţie majorã a sistemelor sociale care ar trebui sã asigure
realizarea deplinã a drepturilor cetãţeneşti (full citizenship) în societate. (Bergham, 1996, p.20)
Alte câteva elemente teoretice mai trebuie sã fie precizate. Whelan (1991) a realizat o
cercetare pornind de la 20 de itemi privind deprivarea utilizati de Mack si Lansley (la care au


adãugat 4 indicatori de presiune (stres) financiar(ã) şI au ajuns utilizând analiza factoriala la 3

factori de baza privind deprivarea:
-deprivarea “fundamentalã” sau astilului de viaţã “primar”
-deprivarea “clasei mijlocii” sau secundara
-deprivarea privind locuirea. (Whelan, B.J. şI Whelan, C.T., 1995)
Pornind de la cei trei factori ei au definit 3 tipuri de deprivare corespunzãtoare lor:


-deprivarea primara = absenţa forţata a unor itemi precum: mâncarea, hainele, incãlzrea
locuinţei
-deprivarea secundara = absenţa forţata a unor itemi precum:maşinã, telefon, activitãţi de
timp liber dorite
-deprivarea privind casa şI bunurile de folosinţã îndelungatã: absenţa unor itemi precum
calitatea locuirii şI facilitãţile in cadrul locuirii. (Whelan, B.J. şI Whelan, C.T., 1996)


Deprivarea ne da, in concluzie, o informatie fundamentala despre excluziunea sociala, ca

dimensiune staticã, deprivarea presupunand intotdeauna un proces de excluziune al carui rezultat
este.
Daca ne aplecam asupra surselor (şI cauzelor) excluziunii sociale vom observa in special
3 asemenea surse:
1) - auto- excluziunea (optiunea este a individului, model cultural, dezinteresul, diverse
alte elemente care tin de decizia personala determinându-l în primul rând sã opteze


singur pentru a respinge o anumita forma de participare sociala). Faptul ca unele

persoane nu isi fac acte de identitate pentru ca nu doresc este un astfel de exemplu.
2) – sistemul, care determina o excluziune structurala (nu exista politici sociale adecvate,
nu exista un raspuns al sistemului social la o anumita nevoie). De exemplu în România
nu exista nici un ajutor specific pentru familiile monoparentale.
3) – apartenenta teritoriala/comunitara a individului care face ca el sa nu-si satisfaca o
anumita nevoie pentru ca nu sunt resurse in comunitate desi exista o solutie formala in


sistem si ea functioneaza in alte comunitati. Un bun exemplu este neacordarea

ajutorului social in anumite localitati din lipsa de fonduri; legea exista si ea se aplica
insa in multe alte localitati.
Pragurile sărăciei şi tipuri de sărăcie


Pragul sărăciei este acel nivel al veniturilor / cheltuielilor de consum cu care se compară veniturile
/ cheltuielile de consum ale gospodăriilor, astfel încât cele care au venituri / cheltuieli inferioare
pragului sunt considerate sărace sub aspect monetar.
• Metode de stabilire a pragului sărăciei:
 relativă
 absolută
 subiectivă
Pragul de sărăcie relativă


• Pragul de sărăcie relativă se stabileşte în funcţie de nivelul general de trai

• Se calculează la nivelul a
40%
50% din media
60%
sau ---------------- veniturilor sau cheltuielilor de
50% consum pe adult echivalent
60% din mediana
70%
• Media sau mediana se calculează pe baza distribuţiei


gospodăriilor după nivelul veniturilor / cheltuielilor

persoanelor pe adult echivalent
EUROSTATUL cere determinarea pragului prin metoda relativă, la nivelul de 60% din mediana
distribuţiei persoanelor după veniturile disponibile ce revin pe adult echivalent.
Scale de echivalenţă


Scala de echivalenţă este necesară pentru a asigura comparabilitatea veniturilor /

cheltuielilor de consum ale gospodăriilor diferite ca mărime şi componenţă, având în vedere faptul
că:
- nevoile copiilor diferă de cele ale adulţilor;
- în consumul gospodăriilor se realizează economii de scară, datorită cărora nevoile de
consum ale unei gospodării nu cresc proporţional cu numărul persoanelor care o compun.
Scala de echivalenţă permite calculul:


 numărului de unităţi “adult echivalent” din fiecare gospodărie şi a

 veniturilor / cheltuielilor de consum ce revin pe adult echivalent.
Scalele de echivalenţă cele mai frecvent utilizate în comparaţii internaţionale:

Oxford (OCDE)
coeficienţii 1 pentru primul adult
0,7 pentru al doilea adult


0,5 pentru fiecare copil

OCDE modificată
coeficienţii 1 pentru primul adult
0,5 pentru al doilea adult
0,3 pentru fiecare copil


problema cu aceste două scale de echivalenţă (OCDE şi OCDE modificat) este că sunt prea
rigide şi prea plate, pentru situaţia consumului din România, implicând economii de scară prea
mari.
CASPIS (Comisia Antisărăcie şi de promovare a incluziunii sociale) utilizează o altă scală de

echivalenţă:
AE=(A+0.5*C)^0.9


unde:
AE reprezintă numărul de unităţi “adult echivalent”
A - numărul de adulţi C - numărul de copii (0-14 ani)
Table 1 Numărul de adulţi echivalenţi conform metodologiei CASPIS

Componenţa gospodăriei Număr de unităţi de „adult echivalent”
1 adult 1
2 adulţi 1.9
3 adulţi 2.7


1 adult şi un copil 1.4

1 adult şi doi copii 1.9
2 adulţi şi 1 copil 2.3
2 adulţi şi 2 copii 2.7
3 adulţi şi 1 copil 3.1


7 - Manual - Servicii - Sociale - Integrate - I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

7 - Manual - Servicii - Sociale - Integrate - I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Social Services Institution Building in Romania

An EU-funded project implemented by BBI – STAKES – ADECRI and PwC Romania

Pentru Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 1

1. Maria MARINAKOU – Expert senior UE

1.1 Metode de evaluare şi instrumente de evaluare ale proiectului SSIB……............…1

2. Inge DANIELSEN - Expert senior UE

2.1 Participarea utilizatorului la serviciile sociale integrate & la evaluarea serviciilor

3. Asun Llena BERNE - Expert senior UE

3.1 Cartografierea serviciilor sociale din România. Starea actuală…………….......………34

4. Marian PREDA, Vlad GRIGORAŞ, Dana PESCARU

4.1 Indicatorii sociali: definiţii, funcţii şi principii de elaborare……............................44

5.1 Strategia incluziunii sociale şi măsurarea incluziunii sociale ………………......…......61

6.1 Statistica socială în asistenţa socială………………………………………………….............72

7. Róbert KOVÁCS - Expert extern UE pentru SSIB

7.1 Prezentarea proiectelor CIARIS şi STEP CEE………………………………………………...............78

8. Jacek KRÓLIKOWSKY - Expert extern UE pentru SSIB

8.1 Introducere în politica structurală a UE cu accent pe Fondul Social European......83

9. Jan Spooren - Expert extern UE pentru SSIB

9.1 Introducere în calitate

10.1 Introducere în Fondurile Structurale Europene

11. Hanne KROGSTRUP

11.1 Evaluarea utilizatorului în practica

12. Maria MARINAKOU - Expert extern UE pentru SSIB

12.1 Reguli fundamentale pentru Grupul de lucru

13. Róbert KOVÁCS - Expert extern UE pentru SSIB

13.1 CIARIS pe scurt

14. Peter Theunisz

14.1 Grila de evaluare

15. Asun Llena Berne

15.1 Diagnostic strategic

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 3

Metode de evaluare si instrumente SSIB

Evaluarea Planificării va examina dacă scopurile şi obiectivele proiectului sunt exprimate

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 2

Evaluarea Planificării examinează înţelegerea scopurilor proiectului, a obiectivelor, strategiilor şi

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 3

Au fost selectaţi şi implicaţi participanţii corespunzători pentru activităţile planificate?

Scopul Evaluării Progresului este să se examineze progresul în realizarea scopurilor proiectului.

Participanţii se îndreaptă spre scopurile anticipate ale proiectului sau programului?

Care dintre aceste activităţi şi strategii îi ajută pe participanţi să meargă în direcţia

Evaluarea Sumativă răspunde la următoarele întrebări fundamentale:

A avut proiectul succes? Care sunt punctele lui forte şi slabe?

Evaluarea Sumativă strânge informaţii despre procese, impacturi şi rezultate.

Diseminarea intervenţiei în alte locuri şi agenţii;

Evaluarea Sumativă în informează pe factorii de decizie dacă activităţile şi strategiile au avut

Tehnicile de strângere a informaţiilor

Selectaţi o abordare metodologică generală

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 6

În sfârşit, trebuie să decideţi asupra combinaţiei corespunzătoare de tehnici de colectare a datelor,

Cum elaboraţi întrebările pentru Evaluare?

Elaborarea întrebărilor pentru evaluare constă în mai mulţi paşi:

Clarificaţi scopurile şi obiectivele evaluării

Pentru cine sunt informaţiile şi cine va utiliza constatările?

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 7

Pentru a da răspunsuri la întrebările precedente:

Ce metode sunt potrivite?

O componentă critică a clarificării scopurilor şi obiectivelor este identificarea elementului central al

Cine va folosi informaţiile.

Social Services Institution Building (SSIB) – RO 0108.02 8

Date strânse direct de la persoanele individuale identificate ca surse de informaţii:

Auto-raportări (de la participanţi şi de la membrii grupelor de control):

1. Jurnale de zi şi dări de seamă