Colegiul Național „Liviu Rebreanu” Bistrița

STUDIU DE CAZ NUMĂRUL 4

SIMBOLISMUL – ÎNCEPUTUL POEZIEI MODERNE

VARIANTA A

SIMBOLISMUL EUROPEAN

Îndrumător: Autori:

Prof. dr. Vasile Filip Ioana Runcan

Ionuț Șucea

Roxana Strîmbu

1
 I. PREMISA

,,Simbolismul e o primă încercare de structurare a experienței poetice moderne. Fără

îndoială, despre o poetică perfect articulată e greu, dacă nu imposibil de vorbit. Există însă […]
câteva coordonate constante: poezia pură, ut musica poesis, starea poetică, limbajul poetic. […].

Simbolismului (pe care nu-l putem despărți în chip artificial de ceea ce au adus nou în
materie de poetică marii precursori) îi revine meritul de a fi descoperit și folosit inepuizabilele
resurse de polisemie, ambiguitate sau sugestie ale limbajului poetic, transformând așa-numitele
probleme de formă în veritabile probleme de conținut ale poeziei. În acest sens se poate afirma,
în modul cel mai legitim, că unele dintre dimensiunile inalienabileale conceptului modern de
poezie au fost impuse de simbolism.”2

II. DESCRIEREA ȘI ANALIZA CAZULUI

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară apăruta în Franța la sfârșitul secolului al
XIX-lea, care se opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia
valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu
ajutorul simbolurilor. Tot prin simbolism se înțelege și modul de exprimare, de manifestare,
propriu acestui curent. Se consideră că poeți ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud și Paul
Verlaine fac parte din acest curent, dar Stephane Mallarmé este cel care îl întruchipează cel mai
bine în poezie.
Apoi mișcarea se constituie în școală între anii 1885-1900. Chiar dacă gruparea
simbolistă, scindată, a fost efemeră, estetica simbolistă va continua să influențeze poezia
secolului XX-lea.
Primele semne ale unei noi mentalități estetice, modernismul, în sensul său cel mai
cuprinzător, apar în Franța, în poezia lui Baudelaire. Abia la 18 septembrie 1886, Jean Moréas,
de origine greacă, dar poet, eseist și critic literar de limba franceză, publică în suplimentul literar
al ziarului Le Figaro o scrisoare intitulată Le Symbolisme, care prezintă simbolismul ca fiind
inamicul declamației, a didacticismului sau a falsei sensibilități, a tonului declamator, a descrierii
obiective și proclamă că poezia nu trebuie să descrie, nici să nareze, nici să enunțe clar o idee, ci

2
doar sa sugereze - ,,să se mulțumească să facă doar o aluzie”. La acestea adaugă folosirea
cuvintelor rare, a metaforelor rafinate și prețioase și a versurilor impare ce ar permite reînnoirea
limbajului poetic. Scrisoarea Le Symbolisme devine manifest literar al noii mișcări. Moréas este
cel care propune numele curentului simbolist care provine din grecescul symbolon care înseamnă
semn.

Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista Le Symbolisme. Numele propuse

de Moréas se va impune în fața denumirii orientării moderniste lansate de gruparea lui Paul
Verlaine, ,,decadeenții”, și de revista Le Décadents, apărută tot în anul 1886. În Tratatul despre
Verb publicat în 1886, René Ghil, pornind de la premisa că există un raport între valorile sonore
ale cuvântului și sentimente sau idei, încearcă să claseze vocalele și consoanele după diverse
feluri de analogii pe care acestea le evocă în planul sentimentelor sau senzațiilor, formulând chiar
o ,,teorie instrumentalistă”; iar Gustave Kahn teoretizează versul liber – ca formă ideală de
versificație pentru exprimarea sentimentelor intime – în care ,,ritmul interior” nu este dat de
accente tonice, ci de ,,accentul de impulsie”, de palpitările emoției pe care versul o exprimă.

Reprezentanții de seamă ai curentului simbolist sunt: francezii Arthur Rimbaud, Paul

Verlaine, Stephane Mallarmé, Jean Moréas; belgienii Emile Verhaeren, M. Maeterlinck; germanii
Stefan Machado și italianul D`Annunzio. Simbolismul în literatura română s-a manifestat
concomitent cu cel francez, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macedonski. La noi în țară
acest curent s-a impus după anul 1900 prin poeți precum Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion
Minulescu sau George Bacovia.1

2.1 IDEOLOGIE ȘI ESTETICĂ

Mutațiile structurale ale personalității umane din epocă (tipul decadent, mal de fin de
siecle) determină necesitatea unei mutații estetice.
Poezia simbolistă este una exclusiv a sensibilității pur. Ea se întoarce asupra sa; nu
comunică, ci se comunică. Obiectivul poeziei simboliste il constituie stările sufletești nelămurite,
fluide, vagi, muzicale care sunt transmise recurgând la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj
poetic inedit.
Reacție la pozitivismul epocii, care limitează reprezentarea lumii la datele imediate ale
cunoașterii, confirmate de experiență, simbolismul respinge conceptul de mimesis, de imitație.
Ca obiectiv al artei este proclamat domeniul impalpabilului și al imaginarului, al

3
subconștientului; înclinația către stări sufltetești nedefinite, are ca reprezentări: neliniștea,
nevroza, plictisul, spleenul, oboseala, angoasa, disperarea, amărăciunea, macabrul, exotismul.
Atitudinea comună simboliștilor de pretutindeni este respingerea mediocrității, a
platitudinii unei societăți stăpânite de valorile materiale; între societate și nonconformismul
scriitorului se deschide abisul.
Pentru a atinge sufletul lucrurilor și adâncurile subconștientului, ei au recurs la analogie
și corespondențe, la puterea de sugestie a muzicii și a simbolului. Poezia devine fluidă,
incantatorie.

2.2 TRĂSĂTURILE ESTETICI SIMBOLISTE

Crezul simbolist se opune excesului de confesiune, specific romanticilor, considerând că

sentimentul nu trebuie numit, ci sugerat prin simbol. Pe de altă parte, cunoasterea doar prin
prisma interiorității este considerată a fi una limitată.

În ceea ce privește parnasianismul, simboliștii combat descriptivismul specific, bazat pe o

obiectivitate excesivă. În concepția lor, poezia trebuie să poarte și marca discretă a subiectivității
care, combinată cu tehnica descriptivă a dat naștere pastelului “stare de suflet”.

Reacționând la viziunea realistă asupra cunoașterii de tip senzorial, rațional, poezia

simbolistă va promova cunoașterea intuitivă, empatică. Așadar poezia nu trebuie să fie nici
descriptivă, nici narativă, ci sugestivă.

Simbolismul promoveaza poezia ca formă de cunoaștere în care se regăsesc toate cele trei
elemente simboliste: eul, realitatea concretă și realitatea metafizică.

Acest curent acordă poeziei o întâietate pe care nici un alt curent nu i-a mai acordat-o
până atunci. Poezia este vazută ca un mod de investigare interioară și exterioară. Folosindu-se de
un mod nou de exploatare a limbajului și expresiei, ei vor modifica poezia premergătorilor, pe
scurt, într-o ,,magie sugestivă”5.

Noul limbaj poetic este alcătuit din: corespondență, simbol, ambiguitate, sugestie,
muzicalitate, inovații prozodice, universul citatin și decadențism.

4
 Scriitorii care aparțin acestui curent literar operează foarte mult cu simboluri, ele având
menirea de a înlocui expresiile directe, iar raportul dintre simbol și realitatea sufletească nu este
dezvăluit, ci doar sugerat.

În concepția lui Charles Baudelaire, corespondențele reprezintă un element fundamental al

limbajului poeziei. Fiecare noțiune abstractă, fiecare idee are un corespondent în lumea sensibilă.
Rolul poetului este acela de a concepe aceste legături invizibile pentru oamenii de rând și apoi de
a utiliza unul dintre termeni, cel concret, pentru a-l exprima pe celălalt, cel abstract.

Simbolul este un substituent, el înlocuind expresia directă și mediază cunoașterea pe calea

analogiei și a convenției. Procedeu artistic care, în baza unor corespondențe sau legături,
înlocuiește și reprezintă altceva decât elemental concret-real exprimat la prima vedre, simbolul
este o ,,imagine concretă”, având o seminificație proprie, pentru o realitate ascunsă.
În literature, simbolul a existat în toate epocile, dar simbolismul se diferențează de alte
curente atât prin faptul că dă imaginilor poetice funcție implicit, si nu explicit simbolică, cât și
prin faptul că are multiple semnificații în contextul poetic.

Acesta e introdus în poezie printr-un limbaj conotativ, în așa fel încât să sugereze partea
nevazută a existenței, ideea fiind punctată și de Charles Baudelaire: „A vorbi ca un poet
înseamnă a te mulțumi să faci o aluzie, iar rostul cititorului este acela de a găsi ideea sugerată.
Fiecare om, în conformitate cu imaginația, sufletul, epoca sau mediul său, va afla ceea ce îi
convine în această idee multiplă, iar cititorul se va afla în fața poemului ca auditoriul în fața
muzicii”5. Din acest citat reiese, de asemenea, și un alt element al limbajului poetic,
ambiguitatea.

Sugestia este un mod de comunicare aluziv, fără a spune lucrurilor pe nume și fără o
organizare logică: ,,a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă
un poem, plăcerea care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul
nostru”2. Sugestia este considerată elementul major prin care simbolismul a contribuit la
dezvoltarea liricii moderne. Tehnica sugestiei conduce spre o zonă a vagului, fiind valorificată de
curentul impresionis atât în artele plastice (impresioniștii Claude Monet, Edgar Degas, Pierre-
Auguste Renoir, Alfred Sisley), cât și în muzică (Maurice Ravel, Claude Debussy).
Muzicalitatea este un element definitoriu al poeziei simboliste. Muzicalitatea exterioară
rezultă nu atât din rime și ritmuri perfecte, cât din repetiția obsedantă a unor vocale, a unor

5
cuvinte sau a unor versuri cu valoare de refren. Poezia este, deci, artă de sugestie metaforică și
mai ales muzicală. Structurarea muzicală a lirismului ține de o condiționare interioară, de
adâncime, nu de simple efecte de eufonie (armonie sonoră care se realizează prin acordul între
ritm, măsură și rima, pe de o parte, și între conținutul poeziei și structura ei sonoră, pe de alta).
Revoluționând conceptul clasic al poeziei, simboliștii aduc, din punct de vedere formal, versul
liber.3
Inovațiile prozodice constituie o altă trăsătură a simbolismului. A fost introdus versul liber
care nu se mai supune regulilor privitoare la rimă, ritm și masură pentru a exprima mai bine
stările afective. Unii poeți simboliști nu au renunțat însă la versificația clasică, utilizând
combinații ritmice rafinate, aliterații, asonanțe, pauze, refrene, repetiții sugestive, poezii cu
formă fixă.3
Universul citadin este o altă noutate a liricii simboliste. Mediul urban este descris de acești
poeții drept unul apăsător, indiferent dacă este târg de provincie sau metropolă. Orașul este
dezolant și creeză neliniște și spleen, adică o stare de plictiselă amestecată cu tristețe și cu
insatisfacție.3
Decadențismul este o altă caracteristică a simbolismului, manifestat prin cultivarea
rafinamentului senzațiilor, care poate duce la nevroze, la credința falsă în evadarea prin alcool
sau opiu, la o reverie estetizantă, ce poate atinge macabrul.3

2.3 TEMELE ȘI MOTIVELE SIMBOLISTE

Temele și motivele cultivate de simboliști sunt iubirea, natura ca spațiu al corespondențelor,

nevroza, orașul, târgul de provincie, singurătatea, spleenul, reveria, evadarea, ,,paradisurile
artificiale” (alcoolul, opiul), moartea, parfumul, muzica, ploaia, culorile, instrumentele muzicale
(încărcate de o simbolistică specială: fanfara sugerează melancolia, clavirul – tristețea, vioara –
gravitatea, etc.).

III. MARII REPREZENTANȚI AI SIMBOLISMULUI FRANCEZ

3.1 CHARLES BAUDELAIRE

Charles Baudelaire este un poet, estetician, critic literar și de artă francez. Este considerat
precursor al poeziei moderne alături de Novalis și E. A. Poe. Ca poet, se situează la confluența a

6
trei curente literare: romantism, parnasianism și simbolism. Volumul de poeme Les Flores du
Mal (1857) este considerat o sursă a simbolismului și una dintre sursele majore ale sensibilității
poetice a secolului XX.

Viața de calvar a poetului Charles Baudelaire este greu de redat în cuvinte. „Îmi pare
mereu că aș fi mai bine acolo unde nu sunt, iar problema aceasta a mutării o discut adesea cu
sufletul meu“7, spunea Baudelaire. Abia in secolul XX, gânditori, critici sau poeti celebri cum ar
fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell și Seamus Heaney i-au celebrat opera.

Charles Baudelaire s-a născut pe 9 aprilie 1821, la Paris, într-o familie destul de înstărită
și a trăit doar 46 de ani. La șase ani, i-a murit tatăl, care era cu 30 de ani mai în vârsta decât
mama sa. La un an de la decesul tatălui, aceasta s-a recăsătorit cu un strălucit militar si diplomat,
comandantul de batalion, colonelul Aupick. Intre anii 1832 și 1835, Charles Baudelaire a studiat
la Lyon, în garnizoana tatălui vitreg. Apoi, pâna în 1840 și-a continuat studiile la Paris,
obținându-și bacalaureatul, chiar dacă a frecventat Cartierul latin, pe atunci sediul artiștilor din
Paris. În Cartierul latin a făcut datorii peste măsură, i-a intâlnit pe Nerval si Balzac, și tot acolo a
contractat sifilisul, boala care se bănuiește că mai târziu i-ar fi provocat moartea.

Mai târziu, tatăl vitreg l-a trimis pe Baudelaire în India, pentru a-l scoate din mediul
boem. Însă acesta, peste un an, a revenit la Paris, fugind de pe vasul pe care fusese îmbarcat.
Implinise 20 de ani și, prin urmare, la întoarcere a moștenit o avere suficient de consistentă
pentru a duce o viață de dandy parizian. Își petrecea zilele în galeriile de artă și în cafenelele
Parisului. A început să consume droguri, hașiș și opium, după care s-a îndrăgostit de Jeanne
Duval, o prostituată din Africa. Aceasta devenise „sursa“ de inspirație când a scris poemele din
ciclul „Venus cea neagră“ al volumului Les Fleurs du mal (Florile răului). În mai puțin de doi
ani, Baudelaire a cheltuit jumătate din moștenire, iar primele datorii au avut un impact șocant
pentru viața sa. Din această cauză intervenția consiliului de familie s-a dorit decisivă. Astfel, un
consiliu judiciar a luat în grijă averea lui Baudelaire, plătindu-i o mică rentă pentru tot restul
vieții. Consecințele n-au întârziat să apară, pentru că, la foarte scurt timp, în anul 1845, la 24 de
ani, poetul a avut prima tentativă de sinucidere. A încercat să-și suplimenteze veniturile, scriind
critică de artă, eseuri și cronici pentru diverse jurnale. Știa să facă diferența între arta adevarată și
kitsch, iar criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix si Gustave Courbet l-au
ajutat să se impună.

7
 Charles Baudelaire a debutat în revistele pariziene, potrivit unor istorici literari, la 14-15
ani, după care l-a descoperit pe poetul Edgar Allan Poe. Atât de mult i-a îndrăgit creația lui Poe
încât l-a considerat „suflet geamăn“. Primele proze ale lui Poe au fost traduse de Baudelaire,
traducerile devenind celebre, însă a continuat să publice în reviste poezii din creația proprie.
Auguste Poulet-Malassis i-a publicat prima ediție din Les Fleurs du mal, în 1857. Condițiile
tipografice l-au îngrijorat pe poet atât de mult, încât a închiriat o cameră lângă tipografie pentru a
avea posibilitatea supravegherii apariției cărții. Dar, ca un blestem, în luna august a aceluiași an a
avut loc procesul Florilor răului. Rechizitoriul a fost susținut de același procuror care în 1856 se
ocupase de cazul „Madame Bovary“. Astfel, poetul și editorii au fost condamnați, iar șase dintre
poeme – care descriau dragostea lesbiană sau vampirii – au fost excluse din volum. Interdicția a
fost ridicată în Franța tocmai la jumătatea secolului XX. De necrezut, dar adevărat. Reacția lui
Baudelaire a apărut în 1861, când a introdus în Florile răului încă 36 de poeme noi. Astfel, cartea
i-a adus un fel de popularitate, grație unor scriitori precum Gustave Flaubert și Victor Hugo care
i-au remarcat talentul. Baudelaire, spre deosebire de poeții romantici, se inspira din viața citadină
a Parisului și nu se sfia să se explice: „Arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai
josnice, mai non-poetice situații“8. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un asa-
numit ,,poet blestemat”, opinează unii critici.

Coșmarurile și temerile s-au accentuat brusc, începând de la 45 de ani. În ciuda bolii, a

plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, însă calvarul nu a încetat. Mai multe atacuri
cerebrale s-au finalizat cu o paralizie parțială, iar în iulie 1866, mama sa l-a adus în Paris,
internându-l în diverse sanatorii. Tratamentul s-a dovedit a fi ineficient. Dupa chinuri infernale,
poetul a intrat în agonie, după care s-a stins din viață la numai 46 de ani, pe 31 august 1867, la
Paris. Doar câțiva prieteni foarte apropiați și familia îi urmează sicriul spre necunoscutul pe care
îl cântase în versurile poemului Călătoria:

,,O, Moarte, căpitane bătrân, e vremea, du-ne

Din țara asta unde ne plictisim, străin!

Și apele și cerul acum sunt de cărbune,

Dar inimile noastre sunt pline de lumini.”

8
 OPERA LUI BAUDELAIRE

Volumul Florile răului ilustrează tragismul condiției umane moderne: sentimentul

scepticismului, dezgustul, plicitiseala, unite cu revolta, străbat în versurile sale. Auguste Poulet-
Malassis publica prima ediție din Les Fleurs du mal în iunie 1857, ediție care a fost impărțită
dupa teme în şase sectiuni: Spleen et idéal (85 poezii), Imagini pariziene (18 poezii), Vinul (5
poezii), Florile răului (9 poezii), Revolta (3 poezii) și Moartea (6 poezii). ,,În această carte
atroce mi-am pus toată inima, toată duioșia iubirii, toată religia mea (travestită), toată ura mea”. 4
În acești termeni Baudelaire prezintă, într-o scrisoare din 1866, Florile răului, singurul său
volum de poezii, operă care a fundamentat lirica modernă.

Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei:
explorarea părții ascunse a lumii, dezvaluirea impalpabilului, depășirea aparențelor și sondarea
adâncimilor universului. În mod deliberat, poetul caută o "estetică a profunzimilor". Metafora
obsesivă a creației sale este abisul , iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul,
oceanul, marea, infernul. Imagini ale vidului precum golul sau prăpastia apar cu mare frecvență
în universul său poetic și sugerează stări de disperare, de aliernare și de cădere în absurd.

3.2 STEPHANE MALLARME

Poet francez și lider al mișcării simboliste în poezie alături de Paul Verlaine, Mallarme
era un profesor de provincie care merge la Paris pentru a duce o viața de burghez pe “Rue de
Rome”, dar publică poeme aluzive, care sugerau mai mult decât denotau. A observat că limbajul
lui purificat dă un sens mai pur cuvintelor, însă Mallarme nu a fost recunoscut pentru munca sa
pe timpul vieții.

Stephane Mallarme s-a născut la Paris într-o familie în care tatăl și bunicul aveau o
notabilă carieră în serviciile civile franceze. Era de așteptat ca el să urmeze tradiția familiei, dar
la școală nu se remarca decât la limbi străine. Mallarmé a început să scrie poezii la o vârstă
fragedă, fiind influențat de operele lui Victor Hugo. La vârsta de 19 ani a descoperit Florile

9
răului ale lui Charles Baudelaire. Aflat sub influența acestui volum, a scris Briese marine. După
ce părăsește studiile, vizitează Anglia și, în timp ce se află în Londra, se căsătorește cu Marie
Gerhard. Mallarme a predat engleza începând cu anul 1864 în Toumon, Besancon, Avignon și
Paris până în anul retragerii lui, în 1893. Primele sale poezii au început să apară în magazine în
anii 1860. Prima poezie importantă a lui Mallarme, L’azur, a fost publicată când acesta avea 24
de ani. Toată viața și-a dedicat-o poeziilor, încercând să le facă perfecte. Mallarmé a început să
scrie poeziile în timp ce profesa in Toumon, un orașel despre care el spunea că este urât și
neplăcut. Între anii 1867 și 1873, Mallarmé nu terminase niciuna din lucrările sale poetice
majore, inclusiv Herodiade . Adevăratul Mallarmé apare după 1870 ca un poet al însingurării
totale, refuzând lirica de sentiment, realitatea, ordinea logică, poezia devenind exclusiv
sugestivitate și artă îndelung mediată a creării unui limbaj propriu. Din anii 1880, Mallarmé era
în centrul atenției unui grup de scriitori francezi (în Paris), din care făceau parte și Paul Valery și
Marcel Proust. Ideile lui Mallarmé despre poezie și artă erau considerate dificile și obscure. Când
Mallaré a început să scrie poezii în anii 1850, poeții francezii încă erau oarecum supuși unor
anumite reguli în ceea ce privește rima, piciorul metric, tema etc. Ideea lui Victor Hugo că
“poezia pură” este în esență “nefolositoare” era majoritar acceptată. Provocându-și cititorii,
Mallarmé a selectat dintr-un dicționar înțelesurile de mult uitate ale cuvintelor comune și le-a
folosit. Desigur, acest gest a provocat ostilități care l-au urmărit pe Mallarmé în toată cariera sa.
Pentru tot restul vieții, Mallarmé s-a dedicat punerii în practică a teoriilor lui literare și scrierii
marii sale lucrări: Grand Oeuvre. Mallarme a murit la Paris pe 9 septembrie 1898, nereușind să
finalizeze lucrarea. Versul liber al lui Mallarmé a avut un impact uriaș asupra poeziei franceze a
secolului XX și asupra creării tradiției moderniste în poezia germană și americană.

POEZIA LUI MALLARME

Mallarmé duce depersonalizarea poeziei până la limitele ultime ale unui intelectualism
glacial, pornind de la premisa că limbajul obișnuit, utilitar și vulgar, considerat simplu mijloc
practic de comunicare, este insuficent și cu totul impropriu poeziei, care are nevoie în schimb de
un ,,limbaj esențial”. Acest limbaj poetic propriu, Mallarmé și-l creează întrebuințând cuvintele

10
în sensul lor etimologic, incluzând neologisme si arhaisme, folosind permanent elipsa și perifaza,
dar mai ales creând o noua sintaxă, cu nexuri logice total însolite, o sintaxă cu totul neobișnuită.

Poezia este pentru Mallarme apropierea de mister, este – în ultimă analiză – un imn
închinat misterului și o poetizare a acestuia.

3.3 PAUL VERLAINE

Paul Verlaine este un poet și prozator francez, unul dintre promtorii liricii franceze
moderne, reprezentant prestigios al simbolismului european. El este privit de simboliștii francezi
ca șef al curentului. A avut o viață boemă, de ,,poet blestemat”, ce contrastează în planul creației
cu aspirația spre puritate și candoare.

Stilul de viața a lui Verlaine a oscilat între criminalitate și inocență. Acesta s-a căsătorit
cu o tinerică în 1870, dar după un an s-a îndrăgostit de tânărul poet Arthur Rimbaud, care avea
17 ani. Împreună cu Stéphane Mallarmé și cu Charles Baudelaire au format așa numitul
"Decandents".
În opera lui Verlaine predomină două concepte: acela că doar "eu" este important și acela
că rolul poeziei este de a păstra momentele celor mai intense și mai unice trăiri. El a folosit în
poeziile sale atât forma clasică cât și versul liber și un limbaj simplu, muzical.

Paul Verlaine s-a născut la data de 30 martie 1844 într-o localitate din nord-estul Franței,
unde tatal său, căpitan de infanterie, s-a întamplat să staționeze. Verlaine a fost singurul copil al
familiei. În 1851, familia se mută la Paris, unde Verlaine a fost trimis la liceu. La vârsta de 14
ani, băiatul citește din volumul Les Fleurs du mal al lui Baudelaire, fapt ce îi va influența
puternic aspirațiile sale de scriitor. Prima sa carte, Poeme saturniene, a apărut în 1866.

În 1870, Verlaine se căsătorește cu Mathilde Mauté de Fleurville cu care a avut un

copil. Când Verlaine a început o relație cu Rimbaud, căsătoria a fost distrusă. Într-o situație
imposibil de suportat, Verlaine și-a părăsit familia pentru a duce o viață boemă alături de
prietenul său Rimbaud în Londra și Bruxelles. Relația lor s-a sfârșit în 12 iulie 1873 când

11
Verlaine, băut și dezolat, a încercat să-l împuște pe Rimbaud în încheietura mâinii după o ceartă.
El a fost închis pentru 18 luni, iar după ieșirea din închisoare el trece la catolicism.

Verlaine s-a mutat în Anglia unde a predat franceză înainte de a se întoarce în Franța în
1877 unde a predat la colegiul Rethel. Din această perioadă datează cele mai multe poeme din
volumul Înțelepciune. Acesta conține versuri ce reflectă sentimentul său religios - catolic. În
1879 renunță la predare, a adoptat un discipol, Lucien Létinois și ei au condus împreună o
fermă .Ferma a dat faliment, iar Verlaine s-a întors la Paris. A doua sa încercare de a trăi în țară,
de data asta la Couloumnes, se termină de asemenea în faliment. Discipolul favorit al Verlaine
moare în 1883 și mama sa in 1886. Deși căzut pradă băuturii, Verlaine era sărbătorit în același
timp ca poetul de frunte al Franței. A publicat câteva lucrări critice ca Les Poetes Maudits (1884),
scurte studii biografice ale poeților, scurte povestiri și versuri profane și sacre. Poemul său
Amour publicat în 1888 amintește de moartea lui Lucien. Poetul a petrecut lungi perioade de
timp prin spitale, a continuat să bea și a mai petrecut o lună în închisoare. A suferit de reumatism,
ciroză și gastrită.
Verlaine a murit în Paris, la vârsta de 52 ani, la 8 ianuarie 1896. Funerariile sale au fost
un eveniment public, mii de parizieni însoțind sicriul său la cimitirul Batignolles. În ciuda faimei
sale, Verlaine a murit în sărăcie. În 1911, un monument în cinstea lui Verlaine a fost ridicat în
Paris, în grădinile Luxembourg.

OPERA LUI VERLAINE

Paul Verlaine cultivă o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o
atmosferă crepusculară și vagă. Poezia sa nu cunoaște pasiunea puternică, nici nu trădează o
sensibilitate profundă, complicată cu cazuri de conștiință. Motivul dominant al poeziei
verlainiene este monotonia, spleenul, Tristețea neînțeleasă:

,,Un plâns suspină-n mine

Ca ploaia pe oraș.

Ce molcome suspine

12
 Tânjesc mocnite-n mine?

[…] E chin fără ieșire

Să nu poți ști de ce:

Nici ură, nici iubire –

Un chin fără ieșire.”

El afirmă că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din

poezia Artă poetică publicată 1885, notele caracteristice ale esteticii simbolismului: ,,Muzica
înainte de toate”, ,,Sucește gâtul elocinței”, ,,Nuanță, nicidecum Culoare”.

3.4 Arthur Rimbaud

Jean Nicolas Arthur Rimbaud Marsil a fost un poet francez născut la 20 octombrie 1854
în orășelul Charleville-Mézières fiind totodată și una dintre figurile centrale ale literaturii
moderne și precursor al curentului simbolist.

El a început să scrie poezii la vârsta de 10 ani, iar în 1870 publică prima sa scriere "Les
étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și
este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, care îl
readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric Le Bateau ivre (Corabia
beată), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui
Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile
metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și
în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința
acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație homofilă. Se ajunge la ruptură
definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rană gravă. Acest episod este
redat de Rimbaud în poemul în proză Une Saison en enfer (O vreme petrecută'n iad), care, prin
dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției, marchează un punct de cotitură în istoria
13
literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză Les Illuminations
(Iluminările), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu
se găsește celebrul Sonnet des voyelles (Sonetul vocalelor), în care, fiecăreia din cele cinci
vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viață de vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca
prezentator de circ, mercenar sau supraveghetor la o carieră de piatră. Din 1880 este negustor de
cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia.
Înafara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris
nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 înapoi în Franța, la Marsillia,
unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei gangrene, la vârsta de 37 de ani.
Orașul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări
comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".

IV. CONCLUZII

Simbolismul a schimbat definitiv așa numita față a poeziei secolului al XX-lea, instaurând o
nouă sensibilitate, un nou limbaj artistic, impunând totodată și noi teme literare. Obiectul poeziei
îl constituie stările sufletești nelămurite, fluide, vagi, muzicale, care sunt transmise recurgând la
analogie, la sugestie prin utilizarea unui limbaj poetic inedit. Deși simbolismul francez a durat
foarte puțin, el a fertilizat poezia modernă negând gândirea științifică și raționalistă.

14
 V. BIBLIOGRAFIE

5.1 BIBLIOGRAFIE TIPĂRITĂ

1. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. N. Lascăr, Adrian Săvoiu, Limba și literatura romnână:
manual pentru clasa a XI-a, editura Art, ediția a II-a, București, 2009, pag. 203-207;

2. Matei Călinescu , Conceptul Simbolist de poezie, în volumul Conceptul modern de poezie. De

la romantism la avangardă, editura Paralela 45, 2005;

3. Sofia Dobra, Monica Halaszi, Dorina Kudor, Luminița Medeșan Limba și literatura romnână:
manual pentru clasa a XI-a, editura Corint Educational, București, 2014, pag. 161;

4. Ovidiu Drîmba, Istoria literaturii universale, vol. II, editura Saeculum, editura Vestala,
București, 1998 , pag. 413-422;

15
 5. Phillippe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franța, cap. III, editura Univers,
București, 1972, pag. 255;

5.2BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ

6. http://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/Simbolismul-European-Caracteri351.php;

7. http://www.scritub.com/literatura-romana/SIMBOLISMUL-EUROPEAN81186.php;

8. https://www.gds.ro/Local/2006-02-09/Charles+Baudelaire%2C+cel+mai+trist+poet+al+lumii/

9. https://www.poezie.ro/index.php/author/0002157/Paul_Verlaine;

10. https://www.scribd.com/document/80951708/Stephane-Mallarme;

11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arthur_Rimbaud;

16