Normalitate, anormalitate, sanatate si boala psihica

Curs 1

Normalitate - termen ambiguu, cu numeroase înţelesuri: uneori asociată larg cu

sănătatea; OMS - status de bună stare completă (fizică, mentală şi socială); Psihiatrică – este
limitată la absenţa bolii mintale; noţiune limită pentru psihiatru în ipostaza de expert judiciar
(discernământ).

Sănătatea mintală

 Normalitatea ca sănătate = abordarea medicală tradiţională: Comportamentul este în

limite normale în absenţa psihopatologiei manifeste. Într-o scală, normalitatea ocupă
mjoritatea scalei iar anormalitatea doar o mică parte.

 Normalitatea ca utopie = un amestec de diverse elemente ale aparatului mintal care

culminează cu funcţionarea optimă. Această abordare caută perfecţiunea ce nu poate fi
atinsă efectiv şi variază mult în funcţie de contextul socio-cultural, istoric, geografic.

Normalitatea ca medie statistică = un fenomen, cu cât este mai frecvent, cu atât este mai
normal iar cu cât este mai rar, cu atât este mai anormal.

 anormalitatea pozitivă = ex. inteligenţa peste medie;

 anormalitatea negativă = ex. inteligenţa scăzută;

 în psihiatrie este nevoie să se depisteze atitudinile, expresiile, reactiile,

comportamentele şi convingerile cele mai frecvente intr-o socio-cultură dată, care
reprezintă cadrul de referinţă pentu manifestările psihice.

Normalitatea ca şi proces = comportamentul normal reprezintă capacitatea individului

de a face faţă statuturilor şi rolurilor sociale aşa cum sunt ele conturate într-o societate dată, de a
răspunde adecvat aşteptărilor comunităţii prin afirmarea şi funcţionarea ei socială.

Omul normal = corespunde cât mai multor norme statistice şi ideale într-o socio-cultură
dată, reuşind să îndeplinească normal funcţiile ce îi revin.

Normalitatea şi sănătatea psihică – înţelese în raport cu vârsta, caracteristicile societăţii

– criterii care nuanţează sănătatea mentală pentru un adult:

 capacitatea de autonomie, independenţa conştienţa şi responsabilitatea;

  corecta autoapreciere, stima de sine adecvată;

 capacitatea de bună relaţionare socială, de evaluare a altora;

 toleranţă suficientă la frustrare şi stres;

 capacitate suficientă de a se bucura, de a trăi vinovat, de a învăţa din experienţe;

 capacitatea de creştere şi dezvoltare armonioasă a individului, în sensul

respectului de sine;

 capacitatea de creatie,

Anormalitatea psihica

 înţeleasă d.p.d.v. al structurii caracteriale şi al trăirii circumstanţiale;

 persoanele anormale au caracteristici tipologice accentuate care atrag atenţia celor

din jur prin îndepărtarea de la norma statistică şi ideală;

 boala se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ, prin deficit functional şi

de performanţă;

 persoanele particular-anormale = crează unele pertubări în microgrupul social

şi pot fi vulnerabile pentru dezvoltarea unei stări psihopatologice ulterior;

 normopatia = persoane liniştite, conştiincioase, ordonate, care îndeplinesc

normele în totalitate dar care sunt fragile, vulnerabile, fără spontaneitate şi pot
decompensa psihopatologic;

 anormalitatea psihică situaţională =stări reactive şi dezadaptative ce se pot

însoţi de depresie, anxietate, iritabilitate, astenie – necesită asistenţă psihiatrică
doar când ating o intensitate deosebită sau când apare la personalităţi vulnerabile.

Sănătatea umană = stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei

individului. Menţinerea echilibrului structural al persoanei (biologic şi psihic);

Sănătatea mintală (Klineberg) = stare de dezvoltare intelectuală şi emoţională care face

individul compatibil cu semenii sai;

Definiţie OMS = stare pozitivă de bine, credinţa în propria valoare a individului, în

demnitatea şi valoarea celorlalţi, abilitatea individului de a-şi gestiona lumea interioară de
gânduri şi sentimente, de a-şi organiza viaţa şi a-şi asuma riscuri, de a iniţia, dezvolta şi susţine
relaţii personale mutuale satisfăcătoare şi capacitatea psihismului de a-şi reveni după şocuri şi
stresuri.
 Premisele sănătăţii mintale presupun:

 capacitatea de percepţie şi cunoaştere a realităţii;

 capacitatea de a lua decizii;

 capacitatea de autoexprimare prin limbaj verbal şi nonverbal;

 capacitatea de a răspunde la mesajele altora.

Un rol important în patologia psihiatrică îl are dimensiunea interpersonală, a capacităţii

de iubire şi prietenie echilibrată precum şi perspectiva socială, capacitatea individului de a face
faţă responsabilităţilor comunitare.

Boala psihică – constă într-un proces care realizează un deficit psihic important şi
prelungit al persoanei conştiente, constă într-o denivelare, destructurare, dezechilibrare a vieţii
psihice conştiente a persoanei. Psihismul individului se reorganizează, prezentând manifestări
neevidente în starea normală.

Boala psihică grevează capacitatea individului de a se autoadministra raţional, diminuă şi

perturbă libertatea lui interioară, comunicarea interpersonală, intersubiectivă, manifestarea şi
integrarea persoanei în plan socio-cultural, anulează capacitatea de autodepăşire şi creaţie a
subiectului şi poate conduce la diferite forme şi intensităţi de defect psihic.

Boala este un proces desfăşurat în timp iar consecinţa ei poate fi:

 defect – se referă la perturbarea posibilităţilor de a efectua anumite acţiuni

importante pentru existenţa persoanei;

 handicap social – dificultatea de a avea roluri sociale (soţ, părinte, şef), de a

exercita profesiuni / roluri socio-politice;

 dizabilităţi- de exemplu vorbirea, mersul, relaţionarea socială.

Există anumite legături între teren, boală, episod şi defect. Terenul are rolul principal
referindu-se la vârsta, sex, inteligenţă, educaţie, tipologie caracterială, statut social precum şi la
vulnerabilitatea pe care o aduc factorii genetici şi biografici.
 VULNERABILITATE ŞI FACTORI DE RISC

CURS 2

Doctrina vulnerabilitate /stres a lui ZUBIN.

O stare psihopatologică apare la o persoană "predispusă" care a devenit

"vulnerabilă" la tulburări psihopatologice în cursul personogenezei (vulnerabilitate de fond). In
anumite perioade de viaţă vulnerabilitatea creşte, datorită unor factori intrinseci şi extrinseci
(vulnerabilitate circumstanţială). In acest context, anumiţi stresori actuali (fizico-biologici sau
psiho-sociali) pot declanşa sau determina tulburarea psihică, ce se manifestă sub forma unui
"episod psihopatologic". In cazul repetării unor episoade psihopatologice putem vorbi de o
"boală psihică"; mai ales dacă se poate identifica şi un tratament specific, în cursul episoadelor
sau preventiv pentru recăderi.

I. Factori de vulnerabilitate

1. Vulnerabilitatea de fond: cuprinde totalitatea factorilor ce perturbă personogeneza

normală.

A. Factori genetici:

 Importanţa factorilor genetici a fost dovedită pentru o serie de tulburări psihiatrice

(psihoze endogene, alcoolism, atac de panică etc).

 Acţiunea factorilor genetici se manifestă prin intervenţia directă sau imprimând anumite
particularităţi temperamentale (abilitatea de contact interuman, receptanţa informaţiei din
jur), modificând mai ales filtrul perceptiv.

 B. Factori intranatali, perinatali şi postnatali:

1.Complicaţiile sarcinii şi ale naşterii;

2.Fenomenul de "impregnare": în primul an de viaţă, relaţiile insuficiente sau

deformate între mamă şi copil au un rol important în constituirea unei vulnerabilităţi
psihopatologice.

3.Comunicarea extraverbală deformată în familie (fără logică, mesaj dublu)

4.Tulburări de identificare (identificări insuficiente sau deformate cu părinţii)

5.Lipsa de logică în aplicarea sancţiunilor şi recompenselor

6.Comportamentul hiperprotector al unui părinte (de obicei mama)

 7.Influenţele biologice nocive care afectează creierul:

- suferinţele cerebrale minime dar difuze ale creierului, pot induce apariţia ticurilor, a dislexiei,
disgrafiei,

- boli somatice repetate precum şi bolile cronice pot creşte vulnerabilitatea persoanei pentru stări
reactive şi nevrotice.

8.Influenţele psiho-sociale

În prezent se fac eforturi în direcţia identificării unor “markeri” biologici şi bio-

psihologici de fond care să permită identificarea grupelor populaţionale cu risc .

Prin conjuncţia şi cumularea acestor factori adultul tânăr poate fi caracterizat prin
plasarea sa în una din următoarele clase:

 Normal în sens larg a termenului, non-vulnerabil pentru tulburări psihice;

 Persoană deosebit de dotată in anumite direcţii (anormal pozitiv);

 Persoană particulară, care prezintă unele deficienţe minore ale structurii psihismului şi
poate prezenta o vulnerabilitate crescută pentru tulburări psihice, care să devină mai
evidentă în anumite împrejurări;

 Persoană patologică (dizarmonic-psihopată) care prezintă importante tulburări ale

structurii psihice, pot fi mai mult sau mai puţin vulnerabile pentru apariţia unui episod
psihopatologic şi a unor boli psihice;

 Persoane anormale prin faptul că, în cursul devoltării ontogenetice nu s-au putut
dezvolta abilităţile de comunicare şi relaţionare interpersonal-sociale ( autismul infantil);

 Persoane anormale prin faptul că inteligenţa nu s-a dezvoltat, rămânând la diverse nivele
inferioare oricât s-ar progresa în vârstă (deficienţii mentali - oligofrenii).

 Sub influenţa factorilor enumeraţi se produce o dezvoltare anormală

ontogenetică, ce poate conduce la vulnerabilitate crescută pentru tulburări
psihopatologice.

2. Vulnerabilitatea circumstanţială crescută

A. Factori extrinseci:

 - evenimente de viaţă stressante;

 - schimbări de viaţă solicitante;

 - conflicte interpersonale etc.

 B. Factori intrinseci:

 - perioadele de tranziţie caracteristice ciclurilor vieţii (cronologic, al familiei de origine şi

proprii, instructiv-profesional, locativ-gospodăresc);

 - oscilaţiile periodice ale bio-psiho-ritmurilor;

 - proiecte de viaţă;

 - bilanţurile existenţiale negative;

 - conflictele intrapsihice majore;

 - alte influenţe psiho-sociale: frustrarea, eşecul, epuizarea etc.

II. Factori de nonvulnerabilitate

1.Reţeaua de suport social : constă din acele persoane pe care un individ le

consideră ca sprijinitorii săi, care îl ajută zilnic sau îl pot ajuta în situaţii de criză .

 Pentru evaluarea mărimii şi structurii reţelei de suport social este chestionat pacientul în
cauză. Părerea, convingerea subiectivă a individului este bine să fie verificată, completată
şi prin chestionarea altor persoane ce-i sunt apropiate.

 In mod normal reţeaua de suport social este formată din 8-15 persoane care fac parte din
reţeaua socială de gradul I, mai precis din: familie (cea de origine şi cea proprie), din unii
colegi de muncă, vecini, prieteni, membrii unor comunităţi pe care individul le
frecventează.

2. Funcţiile reţelei de suport social:

- suportul "instrumental" : în sensul rezolvării unor probleme practice

- suportul "afectiv": constă în apropierea sufletească, ascultarea problemelor şi

necazurilor care-l frământă pe subiect, sfaturi şi încurajări, etc.

Reţeaua de suport social funcţionează ca o grilă protectoare, ca un "tampon" în faţa

stresurilor existenţiale filtrându-le şi atenuându-le. De aceea când ea scade sau e redusă,
vulnerabilitatea pentru apariţia sau recăderea unor boli somatice şi psihice, creşte.

Scădere a reţelei de suport social se poate produce prin:

- moartea unor persoane apropiate,

- prin schimbări de viaţă (plecarea într-o altă localitate sau ţară),

- prin aspecte fireşti ale ciclurilor vieţii cum ar fi divorţul, pensionarea, etc.
 - persoane cu fire mai introvertită cu o r.s.s. redusă, dar cu care se simt satisfăcuţi.

- apariţia unor boli somatice prelungite care scot subiectul din circuitul social firesc,

- tulburările şi bolile psihice, ca de exemplu unele psihoze, alcoolismul maladiv, duc de

asemenea la reducerea r.s.s. Se creează astfel un cerc vicios: prin evoluţia bolii psihice
r.s.s. se reduce iar această reducere îl face pe pacient tot mai vulnerabil la stresori,
favorizând recăderile.

2.Fondul structural, poate juca un rol pozitiv atunci când e capabil să controleze stressorii.
La aceasta contribuie o bună educaţie, asimilarea unui stil de viaţă sanogenetic, o bună capacitate
de relaţionare, de rezolvare a problemelor, bune strategii de depăşire a situaţiilor stressante, de
relaxare şi de a realiza bucurii de viaţă.

3.Alţi factori protectivi:

- dinamica internă a bio-psiho-ritmurilor;

- parcurgerea firească a ciclurilor vieţii;

- iniţierea unor programe existenţiale ce dau speranţă; etc.

III. Factori declanşatori ai episodului psihopatologic

A. Influenţe biologice:

Diversele noxe organice acţionează direct sau indirect asupra creierului, perturbând
funcţionalitatea acestuia. La toate vârstele, dar mai ales în perioada adultă şi la vârsta a III-a, pot
apare tulburări psihopatologice acute, prelungite sau sechelare, ca o consecinţă a acţiunii directe
sau indirecte a unor noxe fizico-organice care ce acţionează asupra creierului. Astfel, un
traumatism cranian se poate produce într-o situaţie de catastrofă naturală ce induce şi o puternică
spaimă. Sau, dacă apare ca şi consecinţă a unei agresiuni, subiectul se simte prejudiciat, frustat,
şi poate deveni revendicativ. Starea de boală, mai ales dacă e prelungită, reprezintă prin ea însăşi
un eveniment de viaţă, stressant pentru subiect.

B. Influenţe psihosociale:

1. Psihotrauma : reprezintă un eveniment de viaţă trăit, resimţit ca extrem de impresionant

de către o persoană. Ea stă la baza “reacţiilor psihopatologice comprehensibile”; adică a unor
modificări psihice care apar în mod firesc în asemenea situaţii (ca de exemplu pierderi
importante, spaime şi ameninţări) la toţi oamenii, dar care sunt trăite de anumite persoane în mod
exagerat, rezultând astfel o reacţie anormală (psihopatologică). După încetarea cauzei
psihotraumatice există o tendinţă spontană la remisiune, dar, în perioada acută, uneori este
necesară intervenţia psihiatrică.
 Un eveniment nu e suficient să se producă, ci el trebuie să fie perceput şi înţeles de
către pacient (deci “trăit” de către acesta) şi sa aibă pentru el o semnificaţie importantă.

- modul anormal de reacţie depinde de:

- dacă subiectul se află într-o perioadă mai deosebită (mai vulnerabilă) de existenţă,

- dacă în antecedente au mai existat psihotraume care, prin cumulare, au vulnerabilizat

subiectul,

- dacă psihotrauma afectează o persoană particulară şi vulnerabilă

- dacă psihotrauma afectează o persoană dizarmonic-psihopată,

- dacă evenimentul trăit impresionează subiectul şi prin “contagiune psihică”, ca de

exemplu în cazul marilor catastrofe naturale, etc.

2. Evenimentul de viată ce constă într-o importantă schimbare a cursului existenţei

personale.

Astfel de “evenimente” pot fi dorite de către subiect şi fireşti în cadrul desfăşurării existenţei,
(intrarea în diverse faze de şcolarizare, schimbare de domiciliu, căsătoria, naşterea copiilor,
obţinerea unei locuinţe, etc). Chiar în cazurile în care schimbarea de viaţă se realizează din
iniţiativa subiectului, ca o consecinţă a unui proiect pentru care el depune eforturi (ca de exemplu
intrarea la facultate, etc) ea poate juca un rol în etiopatogenia psihiatrică prin faptul că solicită
subiectul la eforturi deosebite în perioada de tranziţie şi necesită readaptarea la o nouă situaţie
existenţială, care presupune alte bio-psihoritmuri, alte responsabilităţi (de obicei crescute),
reconstrucţia reţelei sociale, etc. Acest efort de readaptare poate epuiza subiectul şi poate induce
stări de nesiguranţă mai ales când el se însoţeşte de reducerea reţelei de suport social.

3. Eşecul.

În acest caz este vorba de nerealizarea unui proiect de viaţă în care subiectul s-a angajat în
mod serios având o mare speranţă că va realiza scopul propus. De exemplu: nereuşita la un
examen de admitere la facultate, nereuşita întemeierii unei familii, nereuşita în realizarea unui
proiect financiar sau în realizarea unei locuinţe, etc. În cazul eşecului, în general, nu se produce,
nici o schimbare înregistrabilă din exterior, dar tocmai acesta este faptul care condiţionează
trăirea negativă, vulnerabilizantă pentru pacient. Uneori trăirea eşecului apare cu ocazia
bilanţurilor existenţiale, când subiectul evaluează că nu s-a realizat în profesie, căsnicie sau nu a
evoluat pozitiv, copilul său etc. In aceste ultime cazuri trăirea sentimentului eşecului este
prelungită şi nu secvenţială ca în situaţiile menţionate la început.

4. Conflictul interpersonal.
 În forma sa acută acesta poate juca un rol în declanşarea unei schimbări de viaţă
(eventual şi în determinarea unei reacţii psihopatologice).

Mai important pentru psihopatologie este însă conflictul interpersonal trenant, cel care se
menţine mult timp (luni şi chiar ani de zile). Astfel de tensiuni şi conflicte interpersonale se
pot desfăşura de-a lungul anilor în familie, la locul de muncă, în zona locuinţei sau cu
prietenii (deci, în principalele cicluri ale existenţei sociale a persoanei). Acest tip de conflict
poate avea o dinamică în timp, un început, un punct culminant, un deznodământ. În unele
cazuri, perioade de tensiuni şi conflicte alternează cu perioade de armonie şi colaborare, sau,
se menţine constantă o situaţie ambivalenţă şi duplicitară etc.

5. Conflictul intrapsihic.

Este vorba de conflictul subiectului cu sine însuşi, confruntarea putându-se petrece

inconştient, preconştient sau conştient. Pentru Freud conflictul intrapsihic rezultă din opoziţia
dintre pulsiunile instinctive proprii Sinelui şi instanţa Eului. Pentru psihanaliza lui Freud,
conflictul intrapsihic este fundamentul psihismului omenesc, este generat în prima copilărie,
este permanent şi inconştient. La unele persoane şi în anumite împrejurări el se acutizează.

Dintr-o altă perspectivă, se pot înregistra conflicte intrapsihice, însoţite de ego-distonie.

Aşa sunt cele care evoluează în paralel cu sentimentul vinovăţiei ce rezultă din acţiuni
reprobabile efectuate sau intenţionate de subiect, şi deasemenea, cele care pot deriva din
modalităţile duplicitare ale existenţei omeneşti (compromisul, ipocrizia, reaua credinţă,
minciuna).

6. Epuizarea.

Aceasta poate fi predominant fizică sau psihică, între cele două aspecte existând un
continuum:

- epuizarea prin solicitarea fizică şi/sau psihică excesivă;

- epuizarea prin nopţi nedormite;

- epuizarea prin program zilnic suprasolicitant;

- epuizarea prin program de viaţă care perturbă bio-psiho-ritmurile.

Sunt de menţionat următoarele situaţii speciale:

- persoane care se auto-suprasolicită, dorind să realizeze performanţe care depăşesc propriile

capacităţi energetice şi psihice;

- epuizarea prin efortul de a efectua activităţi care nu sunt dorite şi nu produc satisfacţie
subiectului;
 - epuizare ce rezultă din sentimentul de lipsă de sens al activităţilor pe care subiectul le face.

7. Frustarea.

Constă din sentimentul trăit al nesatisfacerii unei dorinţe sau pretenţii resimţite ca legitime.
Ea poate fi trăită acut (caz în care se intersectează cu trăirea eşecului), subacut (durând o
importantă perioadă de timp în cadrul desfăşurării existenţei) şi prelungit-cronic. Frustarea se
poate referi la toate dimensiunile şi aspectele vieţii psihice, de la cele biologice (alimentaţie, sex)
la cele psihologice (stimă de sine, relaţii interpersonale, etc) la cele socio-culturale (frustare de
drepturi civile din motive etnice sau religioase) sau spirituale (persecuţii religioase,etc).

Frustarea cronică participă la stucturarea unei persoane vulnerabile (şi/sau particulare); cea
subcronic-prelungită, participă la crearea unor momente de viaţă cu vulnerabilitate crescută.

Influenţele psihosociale menţionate pe lângă rolul declanşant pot condiţiona:

- structurarea unei persoane vulnerabile (creşte vulnerabilitatea de fond);

- creşterea vulnerabilităţii circumstanţiale.

IV. Determinismul bolilor psihice

Conform teoriei vulnerabilitate/stress a lui Zubin, la o persoană predispusă (vulnerabilitate

de fond crescută), cu anumite trăsături şi caracteristici de fond, acţiunea unui stressor (factor
declanşant), într-o anumită perioadă a existenţei, caracterizată printr-o vulnerabilitate
circumstanţială crescută, poate duce la depăşirea resurselor protective (factori de
nonvulnerabilitate), declanşând un episod psihopatologic. În anumite condiţii (vulnerabilitate de
fond şi circumstanţială crescută), un stressor, chiar minor (inaparent), poate declanşa un episod
psihopatologic.

Episodul psihopatologic reprezintă o "stare episodică" psihopatologică, care are o dinamică

în timp: un început, o modalitate evolutivă cu punct culminant şi un final.
 SEMIOLOGIE PSIHIATRICĂ – PARTEA I

PROCESELE DE CUNOAȘTERE

CURS 3
I. ATENTIA

Def.= funcția psihică prin care se realizează orientarea și concentrarea electivă a activității
psihice asupra unui grup limitat de obiecte, fenomene și acțiuni definite.

In mod clasic se distinge:

-Atentia involuntară: determinata de stimuli senzoriali ce apar brusc, în stare de

nepregătire a organismului sau care poartă o noutate informațională;

-Atentia voluntară: deliberată și susținută de un efort volitional; are nevoie de motivație,

are durată limitată, în medie 20 minute.

-Atentie postvoluntară (habituală): care se caracterizează prin stare de pregătire, de

așteptare în vederea recepției mai corecte a stimulilor;

Disprosexiile (tulburări de atenție):

1. Hiperprosexia= caracterizată prin exagerarea orientării selective a activității de

cunoaștere, se manifestă selectiv, cu predilecție într-un anumit sector al vieții psihice sau pe un
anumit conținut ideativ. La bolnavii fobici și obsesionali este accentuată și orientată pe fobiile
și obsesiile lor.

2. Hipoprosexia= reprezintă scăderea orientării selective a activității de cunoaștere; se

întâlnește în: surmenaj, irascibilitate, anxietate, oligofrenii, şi in toate stările confuzionale.

3. Aprosexia= dispariția oricăror posibilități prosexice și care apare în stări

confuzionale grave.

II. SENZAȚIA ȘI PERCEPȚIA

SENZAȚIA = proces psihic elementar prin acțiunea obiectelor și fenomenelor lumii

materiale asupra organelor de simț.

PERCEPȚIA = procesul psihic de proiecție în conștiința a unei imagini unice, sintetice și

integrale, realizată prin analizarea, compararea și sintetizarea senzației.

Modificari cantitative ale senzațiilor:

 1. Hiperestezia= coborârea pragului senzorial, tradusă prin impresia de creștere a
intensității senzațiilor și percepțiilor. Persoanele respective suportă greu atingerile cutanate,
zgomotele, lumina, etc.;

2. Cenestopatiile= reprezintă o formă aparte de hiperestezie, caracterizată printr-o

tulburare conștientă a senzației și percepției. Cenestopatiile ,,pure’’, funcționale se întâlnesc în
majoritatea sindroamelor nevrotice.

3. Hipoestezia= apare drept consecință a creșterii pragului senzorial și se caracterizează prin

scăderea acuității senzoriale. (isterie, tulburări de conștiință, oligofrenii, schizofrenie, etc.)

Modificări calitative ale senzorialității:

1. Iluziile= percepții deformate ale obiectelor și fenomenelor existente în realitate.

Pot fi : fiziologice (se produc prin modificarea condițiilor obiective ale mediului perceptiv)
iar persoanele corectează ușor eroarea (bățul introdus în apă pare frânt) și patologice (bolnavul
nu corijează erorile, ci le consideră veridice, fiind însoțite de interpretare delirantă şi de
modificarea lucidității).

Iluziile, ca reflectare denaturată a obiectelor și fenomenelor, se caracterizează prin

obiectualitate, - sunt generate întotdeauna de un excitant real.

După modalitățile senzoriale, iluziile se împart în: exteroceptive (vizuale, auditive, olfactive,
gustative, haptice), proprioceptive și interoceptive.

a)Iluziile vizuale, cele mai frecvente, constau în impresia de deformare a obiectelor și a

spațiului perceput (metamorfopsii). Pareidolia = formă de iluzie vizuală în care pacientul ia
desenele unui covor, norii de pe cer , drept chipuri de persoane).

Dintre iluziile vizuale fac parte : falsele recunoașteri = constau în identificarea greșită a
diverselor persoane; O variantă mai aparte a falselor recunoașteri este fenomenul de ,,déjà vu’’,
bazat pe tulburarea fazei de recunoaștere a memoriei.

.A treia variantă a iluziilor patologice, este iluzia sosiilor - (persoana cunoscută nu este
identificată ca atare , ci doar având o asemănare cu aceasta).

b)Iluziile auditive constau în impresia că diferite sunete sau zgomote sunt mai apropiate, mai
puternice, mai distincte, sau dimpotrivă, mai îndepărtate, mai discrete, mai estompate. Alteori,
diferite sunete sunt percepute de bolnav sub forma unor cuvinte injurioase, etc., identificarea lor
(excitantul), realizându-se în mod eronat, în funcție de interpretarea delirantă.

c)Iluzii gustative și olfactive : constau în perceperea eronată a gustului sau mirosului normal
al diferitelor substanțe (parosmie).
 d)Iluzii viscerale sau interoceptive: perceperea eronată a funcționării unor organe sau
aparate.

e)Iluzii de modificare a schemei corporale sau proprioceptive: perceperea denaturată a

formei, mărimii, greutății și poziției propriului corp. Ele se pot exprima ca senzație de mărire sau
micșorare a dimensiunilor și greutății corpului (tulburare totală de schemă corporală), Ele mai
pot fi întâlnite în patologia cu conținut obsesivo - fobic, sub forma dismorfofobiei (fața este
strâmbă, asimetrică, etc.).

2.AGNOZII = deficite psihosenzoriale de recunoaștere a parametrilor obiectelor și

fenomenelor din realitate. În funcție de modalitățile senzoriale, aceste tulburări pot fi
sistematizate astfel:

a)Vizuale (cecitate psihică) constă în tulburarea recunoașterii semnificației obiectelor,

imaginilor sau persoanelor cu ajutorul analizatorului vizual, deși vederea este intactă și conștiința
clară. ( Bolnavul nu poate recunoaște obiecte și imagini până atunci familiare – leziuni de lob
occipital stâng).

b)Agnozia obiectelor animate (Agnozia fizionomiei): bolnavul nu recunoaște persoane

cunoscute sau nu se recunoaște în oglindă (leziuni de emisfer drept);

c)Agnozia culorilor: tulburarea clasificarii culorilor, însoțită de amnezia numelui acestora;

d)Agnozia simbolurilor grafice (cecitatea verbală): constă în imposibilitatea întelegerii

limbajului scris (alexie), imposibilitatea scrierii cuvintelor (agrafie), sau în sesizarea doar a
primelor cuvinte din frază (dislexie). Pierderea capacității de recunoaștere a cifrelor - acalculie.

e)Agnozia spațială = constă în tulburarea percepției spațiale .

f)Agnozia tactilă = incapacitatea de a recunoaște forma și volumul obiectelor

(amorfognozie) sau a obiectelor insăși (astereognozie) prin explorare tactilă;

g)Agnoziile schemei corporale sunt asociate cu hemiplegie stîngă.

h)Asomatognozia = nerecunoașterea unuia sau a mai multor segmente ale corpului sau a
corpului în întregime;

-hemisomatognozia = negarea jumătății corpului;

-anosodiaforia = indiferență față de boală;

-anosognozia = nerecunoașterea bolii proprii.

i) Agnozia auditivă (surditatea psihică) – imposibilitatea identificării sunetelor sau

cuvintelor.
 3.HALUCINAȚIILE = percepții false fără obiect de perceput

a.Halucinațiile funcționale apar într-un context de asociere cu o percepție fiziologică .

Excitanți obiectivi (ex. apa care curge la robinet) determină apariția unor percepții false, de tip
halucinator (ex. bolnavul poate să audă voci care-l injuriază). Altă caracteristică a acestor
halucinații constă în perceperea lor atât timp cât există excitantul real.

b.Halucinoidele= forme prehalucinatorii situate între reprezentări vii și halucinații vagi.

(apar în perioada de apariţie/dispariție a halucinațiilor).

c.Imaginile eidetice = reproiectări în exterior ale imaginilor unor obiecte, ființe, care au o
forță receptivă foarte vie. La subiecții normali înaintea instalării somnului sau la trezire
(reprezintă figuri, acțiuni, scene petrecute în timpul zilei); au durată scurtă.

d.Halucinoze = halucinații a căror semnificație patologică este recunoscută de bolnav ce

adoptă o atitudine critică față de ele, le verifică autenticitatea. Apar mai ales vesperal, durează
câteva minute/ore și uneori 1-2 zile. Termenul de ,,halucinoză’’se aplică în toate cazurile în care
este vorba de psihoze delirant-halucinatorii.

e.Halucinații propriu-zise = tulburări de percepție fără obiect de perceput, la care se adaugă

caracterul de senzorialitate, lipsa excitantului real, iar bolnavul nu are atitudine critică față de
imaginea formată.

Se caracterizează prin: proiecție spațială (în spațiul perceptiv al bolnavului sau dincolo de
limitele lui), convingerea bolnavului asupra realității lor, se percep prin modalități senzoriale
obișnuite, au grade variate de intensitate, claritate diferită, complexitate variabilă, durată și
rezonanță afectivă (anxiogene).

Halucinaţii exteroceptive :

Auditive = se situează pe primul loc ca frecvență la adult; pot fi sistematizate în:

-elementare (acoasme, foneme) percepute ca foșnete, pocnete,bubuituri,etc.

–comune (lătrat, pași, sunete muzicale) etc.

-verbale (complexe) : bolnavul percepe cuvinte, fraze, ,,voci’’, pe care le aude și le

înțelege sau le aude distinct fără să le poată înțelege (verbigerație halucinatorie);

Ca durată, pot fi episodice sau aproape continui (împiedicând bolnavul să se odihnească).

Sub aspectul răsunetului afectiv, halucinaţiile sunt de cele mai multe ori defavorabile. Pot fi
singulare sau multiple, uneori pot fi imperative, bolnavul executând anumite acte periculoase,
fapt ce le conferă caracter de mare urgență psihiatrică.
 Vizuale = percepții vizuale ale unor obiecte, fenomene sau imagini inexistente în acel
moment în realitate; sunt trăite cu un intens dramatism și au caracter terifiant; sunt mono- și
policromatice. Ca proiecție spațiala, pot fi situate într-un singur plan, sau în relief. Sub aspectul
clarității, ele pot fi distincte sau estompate; sub aspectul complexității pot fi : elementare
(fosfene, fotopsii), complexe (fantasmoscopii), scenice (statice sau în mișcare). Halucinaţiile
vizuale antrenează subiectivitatea insului, conferindu-i o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă.
Condiții de apariție a halucinaţiilor vizuale: la oameni normali în momentul trecerii de la somn la
veghe sau invers, stări de surmenaj intens, delirul alcoolic acut și în psihoze;

Autoscopice = realizează imaginea dublă, prin care subiectul își percepe vizual propriul corp,
părți din corp, sau unele organe (de obicei proiectate în afara sa). Fenomenul este acompaniat
afectiv (groază/surpriză), sau poate fi trăit ,,detașat’’.

Olfactive și gustative: au caracter secundar survenind după alte modalități halucinatorii.

Tactile: constau în impresia de atingere a suprafeței cutanate (senzație de arsură, înțepătură,

fierbinte, etc.), bolnavul le poate percepe la suprafața corpului (halucinaţii epidermice) sau
profund (halucinaţii hipodermice), când dau impresia unor insecte ce merg pe sub piele
(parazitoze halucinatorii).

Halucinații interoceptive(viscerale): senzația existenței unor ființe în corp sau schimbării

poziției unor organe, a obstruării sau perforării lor, transformării organismului lor în animale.
Frecvent aceste halucinații sunt localizate genital și trăite ca senzații de orgasm sau violuri;

Halucinații proprioceptive:

Halucinaţii motorii sunt percepute ca impresii de mișcare a unor segmente ale corpului sau în
întregime.

f) Pseudohalucinații se deosebesc de halucinaţiile propriu-zise prin aceea că: nu se confundă

în totalitate cu reprezentarea imaginilor reale; nu se proiectează în afară, ci se petrec în minte și
nu sunt percepute pe căile senzoriale obișnuite; bolnavii sunt convinși de realitatea existenței lor,
dar afirmă că acestea sunt ,,provocate’’ de cineva.

Se împart în :

-pseudohalucinații auditive: se manifestă sub formă de voci interioare ,,sonorizarea gândirii’’;

-vizuale: bolnavii văd cu ,,ochii minții’’;

-gustative și olfactive: își păstrează caracterul particular;

-tactile: apar sub forma unor senzaţii provocate de la distanță, frecvent în zona genitală,
realizând senzaţia de viol de la distanță;
-interoceptive: senzații corporale cu convingerea că sunt posedați de animale, de spirite, etc;

-motorii: se exprimă clinic în perceperea executării unor mișcări impuse.

 SEMIOLOGIE PSIHIATRICĂ – PARTEA II

PROCESELE DE CUNOAȘTERE

CURS 4
III. MEMORIA

 Definiție = proces psihic al orientării retrospective, realizat prin întipărire (fixare),

păstrare (conservare) și evocare (reactualizare) a informațiilor, memoria oglindește
experiența anterioară și constituie rezervorul gândirii și imaginației, suportul cognitiv al
insului.

Funcția mnezică este sistematizată astfel:

-memoria imediată (reproducerea unui material nu depășește 10 secunde de la prezentarea

lui);

-memoria recentă (>10 sec.);

-memoria evenimentelor îndepartate (se referă la evenimentele trăite de la începutul vieții

până în perioada prezentă).

TULBURĂRILE DE MEMORIE (Dismnezii):

1. Cantitative: hipomnezii, amnezii, hipermnezii.

2. Calitative (paramnezii):

- tulburările sintezei mnezice imediate (sentimentul de straniu, falsele recunoașteri);

-tulburările rememorării trecutului: confabulația, ecmnezia, anecforia, etc.

1.a. Hipomnezia = semnifică scăderea în diferite grade a funcției mnezice. Întâlnite în viața
cotidiană în stări de surmenaj, alcoolism; pot fi regăsite și în patologia psihiatrică, în stări de
dezvoltare insuficientă a funcțiilor cognitive (oligofrenii), stări de involuție, etc.

1.b. Amneziile = pierderea totală a capacității mnezice. Au fost sistematizate astfel:

a)Amnezii anterograde (de fixare): se referă la evenimentele trăite după debutul bolii și
survin ca o consecință a scăderii capacității de fixare a imaginilor și evenimentelor noi (de
etiologie alcoolică, infecțioasă sau traumatică, psihoza maniaco-depresivă,stări nevrotice, etc).

b)Amneziile retrograde (de evocare): în care tulburarea memoriei se întinde progresiv spre
trecut, în sens retrograd, dinaintea debutului bolii spre copilărie.
 Amnezia are caracter progresiv, de la complex spre simplu,de la inconstant la
constant și de la neobișnuit la automatizat.

Alți autori împart amneziile în:

- amnezia lacunară: reprezintă un hiatus mnezic (temporar) în viața insului, constatabil în

stări grave de modificare a lucidității conștiinței (stări confuzionale, TCC, echivalențe epileptice,
stări crepusculare, stări de beție patologică).

- amnezia tardivă (întârziată) se deosebește de cea lacunară prin faptul că lacuna mnezică
asupra perioadei confuzive se instalează treptat, după o anumită perioadă (epilepsie, stări
confuzionale).

- amnezia tematică (electivă): amintirile au fost bine fixate, dar rememorarea lor voluntară
devine imposibilă.

1.c.Hipermneziile = tulburări cantitative ale funcției mnezice, caracterizate prin exagerarea

evocărilor. Se întâlnesc la oameni normali, legate de momente cu conținut afectiv
negativ/pozitiv. În afecțiuni psihice (paranoia, stări febrile, narcoza cu eter, cloroform)
Mentismul este o situație psihopatologică, în care subiectul devine spectator la desfășurarea
incoercibilă și tumultoasă a ideilor și amintirilor sale. El poate fi expresia unor stări de oboseală
și surmenaj și constituie cauza insomniilor de adormire.

Forma supremă de hipermnezie este viziunea retrospectivă trăită de bolnav în unele stări
halucinatorii, în crize de epilepsie temporală sau în stări de pericol existențial iminent.

2. Dismnezii calitative (paramnezii) = sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu

realitatea (fie sub aspectul desfășurării lor cronologice, fie sub aspectul lipsei de legătură cu
realitatea obiectivă trăită în prezent sau în trecut de bolnav).

Cuprind:

2.a. Tulburările sintezei mnezice imediate:

Criptomnezia: constă în nerecunoașterea ca fiind străin a unui material literar, muzical

sau științific, pe care bolnavul l-a citit sau auzit în realitate, dar pe care, in mod iluzoriu îl
consideră ca fiind propriu. (în SCH, deliruri sistematizate, unele demențe traumatice). Trebuie
deosebită de plagiat, care este o acțiune conștientă, întreprinsă cu un anumit scop. Situația
inversă, în care bolnavul consideră că evenimentele trăite sunt doar citite, auzite, văzute =
,,înstrăinarea amintirilor’’.

Falsa recunoaștere/,,dubla conștiință’’ = constă în a recunoaște ceea ce de fapt

bolnavul nu cunoaște (stări de surmenaj, obnubilare a conștiinței, stări maniacale, SCH, etc.).
Este probabil starea premergătoare fenomenelor de ,,déjà vu’’, ,,déjà connu’’, în care subiectul
are impresia că a mai vazut, cunoscut, etc. persoanele/situațiile respective.
 ,,Iluzia de nerecunoaștere’’ , în care bolnavul crede că recunoaște persoane, pe care nu
le-a cunoscut și nu este sigur că recunoaște persoane pe care le-a cunoscut.

Paramneziile de reduplicare = caracterizate prin dedublarea perpetuă a obiectelor și

situațiilor trăite.

2.b. Tulburările rememorării trecutului (allomnezii): sunt falsificări mnezice

retrospective sau reproduceri ale unor evenimente reale din trecut, pe care bolnavul le situează în
mod fals în prezentul trăit:

Pseudoreminiscențele = constau în reproducerea unor evenimente reale din trecutul

bolnavului, pe care acesta le trăiește ca evenimente prezente;

Confabulatiile se manifestă prin reproducerea unor evenimente imaginare (pe care

bolnavul nu le-a trăit), el fabulând asupra trecutului cu convingerea că îl evocă.

Ecmnezia = reprezintă o tulburare mai globală de memorie, bolnavul confundă trecutul

cu prezentul (este vorba de întoarcerea întregii personalități la perioade demult trăite de bolnav).
(demența senilă).

Anecforia este o tulburare mai ușoară a memoriei, care poate fi întâlnită în stările de
surmenaj, unele forme și stări demențiale; constă în posibilitatea reproducerii de către bolnav, cu
ajutorul anturajului, a unor amintiri pe care pacientul le credea uitate.

IV. IMAGINATIA = proces psihic secundar, solidar și analog cu gândirea, care creează
scheme și proiecte operaționale noi.

1.Scăderea imaginației : însoțește tulburările operaționale ale gândirii, atât pe cele pasagere
cât mai ales pe cele permanente –staționare, precum și stările de inhibiție. Se întâlnește în
oligofrenii, demențe, stări confuzionale, stări depresive.

2.Exaltarea imaginației : este reprezentată de o creștere a forței imaginative, care poate

invada progresiv realitatea mergând în paralel cu construcții delirante. Apare în intoxicații
ușoare, stări maniacale, parafrenii, SCH paranoidă.

3.Mitomania = tendința patologică mai mult sau mai puțin voluntară și conștientă la
minciună și la crearea unor povestiri imaginare. Se întâlnește la personalitățile dizarmonice de tip
isteric, border-line, debili mintali, sdr.Korsakov.

Probleme de diagnostic a mitomaniei:

La copii : - sub 8 ani - minciuna e fiziologică;

 - peste 8 ani – considerată cu premeditare ca ”reacție de apărare” sau ”reacție de
compensare” (în dorința de recunoaștere/valorificare din partea
anturajului).

Lipsită de scop și beneficiu utilitar - mitomania se deosebește de minciună și se apropie de

delir, fără a aparține lumii delirante. Dacă fabulația, coerentă și adaptată aparține mitomaniei,
confabulația (însoțită de scăderea pragului de control al conștiinței) realizează un discurs străin,
rupt de realitate.

Simulația : se referă la falsificarea adevărului în privința stării de sănătate. Simulația este

accentuată, tenace și persistentă, gradul și fidelitatea simulării unei boli fiind în funcție de
imaginația, inteligența și rezistența celui care simulează.

Metasimulația: după un episod psihotic acut real, sau după un accident, subiectul refăcut,
realizând beneficii cosecutiv situației patologice, perseverează în acuzele sale anterioare.

Suprasimulația: presupune o tulburare somatică/psihică preexistentă, pe care bolnavul o

amplifică.

Disimularea: constă în ascunderea unor simptome psihice/somatice în scopul sustragerii de

la un tratament obligatoriu/obținerii unui beneficiu/punerii în aplicare a unei idei delirante cu
tendințe suicidare.

V. GANDIREA = proces central al vieții psihice,o activitate cognitivă complexă, mijlocită și

generalizată, prin care se distinge esențialul de fenomenal, pe baza experienței și prelucrării
informațiilor. Activitatea cognitivă orientează subiectul în situații de viață, modulându-i
conduita.

OPERAȚIILE GÂNDIRII:

1.Analiza = operația de desfacere/separare mentală a obiectului/fenomenului, în părți

componente care deosebesc însușirile sale.

2.Sinteza = operația opusă analizei, care realizează reunirea mentală a însușirilor obiectelor
și fenomenelor înconjurătoare.

3.Comparația = este operația prin care se disting asemănările și deosebirile dintre obiectele
și fenomenele analizate.

4.Abstractizarea = operație a gândirii prin care se desprind anumite laturi ale

obiectelor/fenomenelor descrise prin prisma acestuia, separat sau independent de celelalte, care
sunt luate în considerație.

5.Concretizarea = operație inversă de descriere a unui fenomen prin toate atributele sale
 6.Generalizarea = extinde rezultatele sintezei asupra cazurilor particulare specifice.

Prelucrarea permanentă a conținutului noțional al gândirii se desfășoară prin judecată și

raționament. Judecata relaționează noțiunile, stabilește raporturi între obiectele și fenomenele
din realitate, stabilește valoarea de adevăr sau fals. Raționamentul reunește judecăți cu scopul de
a desprinde noi informații asupra realității. În activitatea de gândire un rol important îl au
asociațiile.

Clasificarea tulburărilor de gândire:

V.1. Tulburări de ritm și coerență:

a. Accelerarea ritmului ideativ poartă numele de ,,fugă de idei’’ și se caracterizează prin

aceea că asociațiile se fac la întâmplare , după aspecte superficiale, rimă, sau contraste facile.
Fuga de idei este însoțită de o labilitate crescută a atenției și de exacerbarea evocărilor. Apare în
sindroame maniacale, SCH , stare de ebrietate, intoxicații ușoare, stări nevrotice, surmenaj.

Mentismul = o formă aparte de accelerare a ritmului ideativ caracterizat prin depănarea

rapidă, incoercibilă a reprezentărilor și ideilor. Bolnavii adesea fac efort să-și stăpânească
gândurile dar nu reușesc. (stări de tensiune nervoasă, de oboseală pronunțată, intoxicații ușoare
cu cofeină, tutun, alcool, medicamente psihotone);

Incoerența gândirii este tulburarea maximă a proceselor asociative, în care ideile, chiar
cuvintele nu se mai leagă după reguli, ci se derulează aleator. (confuzia mintală, demențe, SCH).
Forma extremă a incoerenței gândirii = ’’salata de cuvinte’’ (bolnavul exprimă o serie de cuvinte
sub forma unui amestec lipsit total de conținut logic și inteligibilitate). Uneori incoerența ia
aspect de verbigerație = constă în repetarea stereotipă a aceleiași propoziții, fraze sau cuvinte,
frecvent lipsite de orice înteles.

B. Încetinirea ritmului ideativ : Lentoarea ideativă se traduce printr-o exprimare în ritm

lent (bradilalie), cu voce de intensitate scăzută, deci o scădere cvasiglobală a funcțiilor psihice -
bradipsihie (encefalite, intoxicație cu CO, stări de obnubilare a conștiinței, SCH, depresie,
oligofrenia).

O forma specială de lentoare cunoscută sub denumirea de vâscozitate psihică este

caracteristică epilepsiei. Lentoarea ideativă se poate accentua progresiv până la oprirea fluxului
ideativ, fenomen cunoscut ca ,,fading mental’’ (mai ales in SCH). Alteori ritmul ideativ
încetează brusc pentru câteva secunde, apoi cursul gândirii poate fi reluat - ,,baraj
ideativ’’(SCH). Dispariția fluxului ideativ - ,,anideație’’: apare în idioție, demență, epilepsie).

V.2. Tulburări de conținut ale gândirii:

În analiza conținutului gândirii este necesară precizarea unor noțiuni:

 a. Ideea dominantă: se detașează de celelalte idei impunându-se într-un anumit moment
gândirii; este reversibilă, aparține normalului;

b. Ideea obsesivă: se impune conștiinței deși este străină și contradictorie personalității

insului. Acesta luptă să o învingă dar de obicei nu reușește.

Obsesia se poate prezenta clinic sub forma unei idei (obsesii ideative), a unor amintiri și
reprezentări obsesive, sub forma unei fobii (obsesii fobice) sau a unor tendințe impulsive (obsesii
impulsive).

Obsesii ideative: realizează o intoxicație prin idee, majoritatea au conținut bifazic (ideea este
urmată de opusul ei), subiectul este într-un continuu dubiu asupra acțiunilor sale (”de ce?”,
”poate...”, ”dacă...”)

Amintirile și reprezentările obsesive se exprimă clinic prin perseverarea penibilă a

rememorării unor evenimente cu conținut neplăcut, idei care contrazic realitatea (ex: obsesia că
și-a îngropat copilul încă viu).

Obsesii fobice: constau în teama nejustificată față de anumite evenimente, lucruri, ființe,
etc., pe care pacientul nu o poate alunga. De regulă apar pe fondul unei anxietăți difuze.

Fobia = stare de frică cu obiect bine precizat. Se caracterizează prin: intensitate, adezivitate,
ilogism,rezistență de neînvins. Pot fi sistematizate: frica de locuri - deschise, inchise, înalte
(hipsofobia); de obiecte – ascuțite (aihmofobia,oxifobia); de foarfece, ace; de tren, vapor, apă
(hidrofobia); etc. Teama generală - pantofobia.

Obsesii impulsive: îndeamnă bolnavul la acte particulare, irationale, ridicole.

Compulsiunile = teama de a nu da curs tendințelor impulsive. Bolnavii au capacitatea

voluntară de a se stăpâni, astfel încât compulsiunea nu se transformă într-un act impulsiv. Totul
se desfășoară pe fondul unei anxietăți marcate. Ei realizează ritualuri, în acest scop (pentru a
evita o nenorocire numără de două ori ferestrele casei – aritmomanie)

c. Ideea prevalentă = se caracterizează prin poziția dominantă în câmpul conștiinței, prin

semnificație aberantă, prin faptul că orientează cursul gândirii, în plus celelalte idei gravitează în
jurul ei, o sprijină și o argumentează. În ciuda neconcordanței ei cu realitatea este totuși în
armonie cu insul. O formă specială – ideile ipohondriace – orientate asupra propriului organism,
pot îmbrăca toate formele de gravitate până la ideea delirantă.

d. Ideea delirantă = exprimată limpede, evoluând pe fond de claritate a conștiinței, nu

corespund realității, cu care se află în opoziție evidentă și pe care o exprimă deformat. Este
caracterizată de o judecată eronată care stăpânește, domină conștiința și modifică
comportamentul, este impenetrabilă la contraargumente, incompatibilă cu existența unei atitudini
critice.
 Prin idee delirantă înțelegem un sistem de idei patologice elaborate mental ca expresie
a tulburărilor de gândire; trebuie deosebită de noțiunea de ,,delir’’ care înseamnă o stare
de tulburare a lucidității conștiinței.

Ideile delirante se sistematizează astfel:

-idei delirante expansive (macromanice);

-idei delirante depresive (micromanice);

-idei delirante mixte (întâlnite atât pe fond euforic cât și depresiv).

Idei delirante expansive: de mărire și bogăție (grandoare); de invenție (plan, aparat); de

reformă (planuri de pace universală și veșnică); de filiație (descendenți ai unor familii renumite);
erotomanice (iubit de o persoana cu nivel socio-economic superior); mistice și religioase
(purtătorul unui mesaj transcedental, unei misiuni spirituale).

Idei delirante depresive: de persecuție (convingerea că sunt urmăriți, că se complotează

împotriva lor); de revendicare (rezultă din convingerea bolnavului că a fost victima unei
nedreptăți - intentează procese, își fac singuri dreptate - crimă); de gelozie (suspectează gesturile,
expresia mimicii, intonația partenerului și le interpretează drept probe de adulter); de relație
(persoanele din ambianță exercită o influență negativă prin cuvinte, gesturi, acțiuni, fac aprecieri
defavorabile asupra calităților sale); de autoacuzare și vinovăție (bolnavul se consideră vinovat
de situația grea în care se află, de nereușita copiilor și în general de nenorocirile altora);
ipohondriace (evoluează pe fondul unei stări afectiv-negative); de negație (bolnavul nu
recunoaște realități evidente, ajungând să nege însăți realitatea funcțiilor vitale, etc).

Idei delirante mixte: aceste idei nu exprimă mixtura ideativă, ci ambiguitatea, pe care
evoluează aceste idei; sunt idei delirante de interpretare (evenimente exogene sau endogene), de
influență (convingerea că se află sub influența unor forțe xenopatice), idei metafizice,
cosmogonice. Delirul rezidual este ideea delirantă care rămâne ca monosimptom după ce au
trecut toate celelalte aspecte psihotice (tulburări de conștiință, halucinații, agitație psihomotorie).

V.3. Tulburări ale comunicării verbale și grafice a gândirii

Limbajul este activitatea de comunicare între oameni și de realizare a gândirii verbale,

noționale, specific umane. Limbajul oral este forma de bază a limbajului, în care se exprimă
caracterele sonore și corelațiile auditiv-motorii (ascultarea și vorbirea).

a. Tulburările limbajului oral: dislogii, disfazii, dislalii.

Dislogii: sunt considerate modificările de formă și conținut ale gândirii. În cadrul dislogiilor
se disting:

- Tulburări de formă ale vocii: tulburări de intensitate, înălțime și timbru.

 - Vocea = poate fi de intensitate crescută,cu tonalitate înaltă (stări de excitație
psihomotorie, stări maniacale) sau poate avea intensitate scăzută, șoptită (depresii,
psihastenie și uneori în schizofrenie).
- Hiperactivitatea verbală simplă = bavardaj (creșterea debitului verbal) (isterie, anxietate).
- Accelerarea propriu-zisă a ritmului și debitului verbal, consecutiv accelerării ritmului
ideativ = Logoree (intoxicații ușoare, stări hipomaniacale și manie).
- Accelerarea ritmului ideativ cu repetarea stereotipă a unor cuvinte sau fraze
neinteligibile, care duce la pierderea coerenței ideative = Verbigeratie.
- Hipoactivitatea verbală simplă (depresie, psihastenie) - comunicarea este eliptică,
ezitantă, monotonă = Bradifemie.
- Dispariție a activității verbale = Mutism (expresie a unor leziuni neurologice/tulburări
psihice).
- Tulburări de conținut ale limbajului: alterarea sensului cuvintelor, care pot fi modificate,
trunchiate, fuzionate.
- La nivelul cuvintelor - bolnavul poate folosi un cuvânt obișnuit cu sens diferit de acela
îndeobște cunoscut - ,,Paralogism’’.
- Alteori bolnavul folosește neologisme = cuvinte inventate de ei.(SCH) -.,,Grosolalie’’
- La nivelul frazei:
- -agramatism = bolnavul renunță la conjuncții, prepoziții, articole - stil telegrafic (stări
maniacale, intoxicații, confuzii mentale).
- -paragramatism = fraza cuprinde expresii bizare sau neoformații verbale, care pornesc de
la rădăcini corecte.
- -embololalie/embolofazie = pe fondul unui discurs normal, sunt inserate în mod repetat
unele cuvinte străine în sensul lor obișnuit. (SCH).
- Disociere semantică = utilizarea în special a neologismelor și a cuvintelor cu sens
îndepartat de conținutul lor semantic;

 Disfaziile (afaziile) = tulburările exprimării orale și scrise, determinate de o leziune

cerebrală circumscrisă și unilaterală :

-surditatea verbală = incomprehensiunea cuvântului vorbit;

-intoxicația prin cuvânt = bolnavul repetă răspunsul la prima întrebare și la întrebările

următoare;

-amnezia verbală = uitarea unor cuvinte/vocabularului în întregime.

Disfaziile se însoțesc întotdeauna de alexie/cecitate verbală, care constă în

incomprehensibilitatea limbajului scris.
 Dislaliile = tulburări de pronunție determinate de modificări ale funcționării aparatului
logomotor: dislalii de sunet/silabă/cuvânt.

-dislalia pentru R = rotacism;

-dislalia sunetelor înalte (S,J,Z) sau a combinațiilor (PS,TS,KS) = Sigmatism, apare

datorită implantării vicioase a dinților, polipi nazali;

-Balbism = datorită unor modificări ale mușchilor fonatori sau respiratori.

b.Tulburările limbajului scris: psihografice, diagrafice, caligrafice.

- urmează tulburărilor limbajului oral, astfel: dislogiile, disfaziile și dislaliile au ca

expresie grafică tulburări denumite psihografice, diagrafice și respectiv caligrafice.

c. Tulburarile psihografice (corespunzătoare dislogiilor) pot fi sistematizate în:

a) tulburări ale activității grafice;

b )tulburări ale morfologiei grafice;

c) tulburări ale semanticii grafice.

a) Tulburări ale activității grafice includ :

- hipoactivitatea grafică,scăderea activității grafice,de intensitate variabilă,

mergând până la refuzul de a scrie;

- hiperactivitatea grafică, cu grade diferite, iar în forma sa maximă se exprimă

prin tendința irezistibilă de a scrie = graforee.

- Grafomania = tendința impulsivă, patologică de a scrie, manifestată în exces.

b) Tulburările morfologiei grafice:

Starea afectivă a bolnavilor psihici se poate exprima prin aspectul scrisului: cu litere mari și
rânduri ascendente în manie, hipomanie și stări de excitație psihică; cu litere mărunte și rânduri
descendente în stările depresive.

Tulburări de scris:

- scris seismic (litere inegale, rânduri suprapuse);

- scrisul în oglindă ( de la dreapta la stânga);

- scrisul în ghirlandă (SCH, deliranți, demențe);

- scrisul suprapus (SCH).