✍ Istoria dreptului românesc-curs

 LEGEA DE UNIFICARE ADMINISTRATIVĂ DIN 14 IUNIE 1925

În domeniul dreptului administrativ, chiar mai mult decât în alte ramuri de drept, s-a pus problema
unificării reglementării juridice, ceea ce echivala cu unificarea aparatului de stat la nivel central şi la nivel local.
În Transilvania, Basarabia şi Bucovina, anumite atribuţii erau exercitate de către organe proprii de
conducere ale provinciilor care s-au unit cu Ţara. Astfel în Transilvania serviciile publice au fost conduse de
către Consiliul Dirigent, iar în Basarabia şi Bucovina atribuţii similare erau exercitate de către Directorate şi
secretariate de servicii. Aceste atribuţii au fost fixate prin decretul lege din 26 decembrie 1918 pentru Tran-
silvania şi prin decretul lege din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina şi Basarabia.
Totodată, prin decretele legi din 26 decembrie 1918 şi 1 ianuarie 1919 se ratifica unirea acestor
provincii cu România. Un nou pas în direcţia desăvârşirii unităţii statale s-a făcut la 29 decembrie 1919, când s-
a ratificat, de data aceasta în forma unor legi votate de către parlament, unirea cu România a Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei, pe baza voinţei exprimate a populaţiei din cele trei provincii.
La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, precum şi directoratele şi
secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina, punându-se definitiv capăt formelor regionale de
conducere. Menţinerea acestor forme administrative nu se mai justifica în condiţiile funcţionării unui parlament
unic, ales de către toţi cetăţenii României.
Unificarea administrativă s-a realizat prin legea din 14 iunie 1925, prin care s-a asigurat o dezvoltare
unitară a tuturor provinciilor ţării care cunoscuseră până atunci regimuri cu totul deosebite unele de altele.
Conform acestei legi, teritoriul României era împărţit din punct de vedere administrativ în judeţe, iar
judeţele în comune. Comunele erau rurale şi urbane. Comunele urbane erau reşedinţă de judeţ sau
nereşedinţă.
Comunele urbane, reşedinţă de judeţ, care prin numărul locuitorilor şi importanţa lor economică şi
culturală aveau o influenţă deosebită asupra dezvoltării generale a statului, puteau fi declarate municipii.
Pentru facilitarea controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna îndrumare a administraţiei, judeţele
erau împărţite în circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune, iar comunele urbane în
circumscripţii numite sectoare.
Atât judeţul cât şi comuna aveau personalitate juridică, având capacitate pentru tot ce priveşte iniţiativa
şi administrarea intereselor locale, exercitând aceste atribuţiuni în limitele legii. Potrivit acestei legi, nici o
cheltuială obligatorie nu se poate pune în sarcina judeţelor şi comunelor fără a li se crea mijloace pentru
acoperirea ei.
Interesele comunelor şi judeţelor erau administrate de către consilii compuse din consilieri aleşi, de
drept şi consilieri femei cooptate obligatoriu în comunele reşedinţă de judeţ. Consiliile erau datoare să
exercite în acelaşi timp şi măsurile de interes general ordonate de autoritatea centrală în limitele competenţei
sale legale.
Primarul era ales de consilii în toate comunele cu excepţia municipiilor, prin vot secret cu majoritatea
absolută a voturilor exprimate.
În municipii, consiliul comunal alegea din rândurile sale trei candidaţi de primar dintre consilierii aleşi
şi cei de drept, afară de cei trimişi de consiliul judeţean, fiecare consilier având dreptul de a vota un singur
candidat.
Numele celor trei candidaţi era comunicat ministerului de interne care confirma în funcţie pe unul dintre
candidaţi.
Ministerul de interne şi prefectul în limita competenţelor legale, la sesizarea prin contestaţii sau din
oficiu, aveau dreptul să verifice legalitatea alegerii primarului, delegaţiei permanente şi a candidaţilor de
primari din municipii şi, după caz, să anuleze alegerile în termen de 10 zile de la data constatării.
Primarul şi membrii delegaţiei permanente erau retribuiţi de la bugetul comunei, neputând să ocupe în
acelaşi timp nici o altă funcţie publică.
Consiliul comunal se compunea din:
a). trei cincimi consilieri aleşi de către toţi alegătorii comunali cu vot universal, egal, direct, secret,
obligator prin scrutin de listă şi reprezentarea minorităţii.
b). până la două cincimi consilieri de drept;
c). consilieri femei cooptate în număr de 2 –3,5,7 în funcţie de populaţia comunelor.
1
 Odată cu consilierii se alegeau şi un număr de supleanţi egal cu o treime din numărul consilierilor aleşi,
chemaţi să completeze vacanţele legale care puteau să apară în consiliu.
Erau consilieri de drept:
2 – 7 consilieri judeţeni din cei aleşi, numai în consiliile comunelor urbane de reşedinţă;
reprezentanţii cei mai vechi titulari ai învăţământului de stat primar, profesional, secundar;
un reprezentant al cultului cel mai numeros din localitate;
reprezentanţii cei mai înalţi în grad ai ministerelor sănătăţii publice şi ocrotirilor sociale, agriculturii şi
domeniilor;
câte un reprezentant al camerelor de agricultură, de industrie şi comerţ şi ai muncii.
Desemnarea consilierilor de drept se făcea după publicarea convocării corpului electoral respectiv.Toţi
consilierii trebuiau să locuiască în comuna respectivă, în afară de cei desemnaţi de consiliul judeţean.
Stabilirea numărului consilierilor de drept pentru fiecare categorie era de competenţa consiliului
administrativ superior pentru comunele reşedinţă de judeţ, iar pentru celelalte comune de competenţa delegaţiei
permanente judeţene. În mod obligatoriu numărul membrilor aleşi trebuia să întreacă numărul consilierilor de
drept împreună cu cei cooptaţi.
Consilierii femei erau cooptaţi de către consilierii aleşi şi de drept convocaţi în acest scop de primar
îndată după intrarea lui în funcţiune. Puteau fi cooptate femeile care îndeplineau aceleaşi condiţiuni ca şi
consilierii aleşi.
Consiliile comunale urbane, se puteau împărţi pentru o mai bună administrare a intereselor locale în
comisii pe specialităţi.
Printre problemele care erau date în competenţa consiliilor comunale erau cele privitoare la:
învăţământul primar profesional; sănătatea publică; creşterea vitelor şi medicina veterinară; construirea şi
întreţinerea străzilor, drumurilor şi podurilor; chestiuni privitoare la cult; protejarea monumentelor şi obiectelor
de artă; îndrumarea şi încurajarea agriculturii, comerţului, industriei şi meseriilor, a întregii economii a
comunelor; aprovizionarea populaţiei; alcătuirea bugetului de venituri şi cheltuieli.
Hotărârile consiliului se luau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
Sesiunile consiliului comunal erau conduse de către primar sau înlocuitorul său, se desfăşurau numai în
sediul primăriei şi erau publice. Pentru fiecare sesiune se încheia o dare de seamă amănunţită, semnată de
primar şi secretar, al cărei rezumat se afişa în termen de 10 zile la “uşa casei comunale”.
Delegaţia permanentă
În intervalul dintre sesiuni, consiliul comunal era înlocuit de către delegaţia permanentă care avea
dreptul să decidă în locul său în probleme privitoare la: actele de dispoziţie patrimonială, buget, taxe, impozite,
împrumuturi, concesionări de servicii şi lucrări.
Delegaţia permanentă, împreună cu primarul, supravegheau serviciile comunale, avea atribuţiuni proprii
şi era un organ consultativ al primarului ori de câte ori acesta îi cerea părerea.
Acest organ era ales odată cu primarul comunei şi înlocuitorul său de către majoritatea absolută a
consilierilor care compuneau consiliul comunal, prin vot secret, pentru o perioadă de 4 ani.
Atribuţiile proprii ale delegaţiei permanente erau:
 întocmirea listelor electorale atât pentru alegerile politice cât şi pentru cele administrative, a
proiectului de buget şi a proiectelor de regulamente pe care le supunea spre sprobare consiliului;
 supravegherea stabilimentelor comunale, administraţia şi întreţinerea bisericilor, a tuturor
instituţiilor de binefacere şi de utilitate publică din cuprinsul comunei;
 stabilirea preţurilor de vânzare ale articolelor de primă necesitate, preţurile camerelor de la hotel
şi al transportului cu vehiculele publice, al prestărilor de servicii şi comisionărilor, hamalilor de
stradă;
 aplicarea măsurilor de igienă şi salubritate publică, de edilitate şi poliţie comunală.
În exercitarea atribuţiilor sale, delegaţia permanentă emitea încheieri cu majoritatea absolută de voturi a
membrilor săi. Pentru ca să poată delibera valabil, prezenţa primarului sau a înlocuitorului său era
indispensabilă.
Primarul
Primarul administra toate interesele comunei împreună cu delegaţia permanentă sau cu consiliul
comunal, reprezenta comuna în justiţie şi era şeful poliţiei comunale; întocmea, împreună cu delegaţia
permanentă, ordinea de zi a sesiunilor consiliului comunal, convoca şi prezida şedinţele consiliului comunal.
Semnul distinctiv al primarului era o eşarfă în culorile naţionale pe care o purta la toate ceremoniile
oficiale şi la celebrarea căsătoriilor.
2
  El prezida şedinţele delegaţiei permanente şi executa deliberările consiliului comunal şi ale
delegaţiei permanente; stabilea totodată, măsurile necesare pentru apărarea intereselor comunei
în executarea deciziilor date de consiliu şi delegaţie.
 Numea şi elibera din funcţie funcţionarii publici comunali;
 Elibera autorizaţii pentru construcţii, reparaţii de edificii şi împrejmuiri conform planurilor de
aliniere şi regulamentelor.
 Primarul era ofiţer al stării civile, atribuţie pe care o putea delega pe a sa răspundere personală
unui membru al delegaţiei permanente comunale.
În exercitarea atribuţiilor sale conferite de lege, primarul emitea ordonanţe. Când aceste ordonanţe
vizau măsuri în domeniile sanitar, agricol, veterinar, de lucrări publice, trebuia să consulte în prealabil şefii
acestor compartimente care contrasemnau aceste acte, după care erau afişate la “uşa comunală”.
Cetăţenii îndreptăţiţi puteau face întâmpinări împotriva ordonanţelor la ministerul de interne pentru
actele date de primarii municipiilor şi la prefect când erau date de primarii celorlalte comune.
Dacă ordonanţele contraveneau ordinei de stat, legilor şi regulamentelor de administraţie publică,
ministerul de interne şi prefectul, în limitele competenţelor, aveau dreptul să le anuleze sau să suprime unele
măsuri din ordonanţe.
Ordonanţele deveneau executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţă publică prin afişare,
publicare şi strigări când priveau dispoziţii normative şi prin notificări individuale făcute celor interesaţi.
Afişarea şi publicarea se constatau prin procese-verbale semnate de primar şi secretar, iar notificările
individuale prin dovezi de primărie.
Dacă ordonanţele stabileau sancţiuni pentru abateri contravenţionale, acestea nu trebuiau să fie mai mari
decât cele stabilite prin legi şi regulamente.
Primarul îndeplinea orice alte atribuţii conferite prin legi şi regulamente şi reprezenta comuna în toate
ceremoniile oficiale.
Poliţia comunală
Primarul era şeful poliţiei comunale. El exercita atribuţiile ce decurgeau din această calitate fie personal,
fie prin agenţi şi ofiţeri din poliţia administrativă.
În caz de urgenţă, primarul era obligat să ia măsurile necesare pentru ordinea publică şi siguranţa
statului.
Măsurile de poliţie comunală de competenţa primarului, stabilite prin legi şi regulamente erau:
 igiena şi salubritatea locuinţelor şi stabilirea condiţiilor pentru construirea proprietăţilor
particulare;
 supravegherea şi asigurarea siguranţei circulaţiei pe străzi, şosele, în pieţe şi alte locuri publice;
 asigurarea mijloacelor de transport în interiorul comunei;
 stabilirea măsurilor pentru prevenirea şi combaterea calamităţilor naturale (incendii, inundaţii,
epidemii, epizootii);
 inspectarea hotelurilor, pensiunilor şi localurilor de desfacere a băuturilor;
 controlul sanitar al alimentelor, băuturilor şi asigurarea igienei sociale;
 siguranţa comerţului şi industriei, controlul calităţii şi greutăţilor ca etaloane de greutate şi
măsură;
 măsuri pentru combaterea cerşetoriei;
 asigurarea pazei recoltelor de pe câmp, folosirea păşunilor comunale;
 constatarea contravenţiilor stabilite prin legi, regulamente şi ordonanţe.

Edilitatea
Comunele erau obligate ca în termen de 4 ani de la intrarea în vigoare a legii, să stabilească planul
general de sistematizare, care să asigure satisfacerea tuturor nevoilor de natură edilitară ca: alinierea străzilor,
deschideri, pavări şi înfiinţări de străzi şi pieţe, alimentări cu apă, canal, iluminat, pavarea, înfiinţări de grădini,
parcuri, plantaţii, mijloacele pentru transport în comună, locuinţe.
Planul de sistematizare trebuia să aibă în vedere perspectiva de dezvoltare a comunei şi era elaborat de
serviciul tehnic al comunei sau prin concurs public între diferiţi specialişti din ţară.
Planul de sistematizare trebuia aprobat de consiliul comunal şi era definitiv după ce primea avizul
delegaţiei permanente judeţene. În capitalele de judeţ planul de sistematizare trebuia avizat de consiliul superior
administrativ.

3
 Nici o construcţie sau reparaţie, deschidere şi aliniere de străzi şi pieţe nu se putea face fără autorizaţia
delegaţiei permanente comunale semnată de primar sau delegatul său, dată pe baza avizului serviciului tehnic
respectiv. Dacă se încălca planul de sistematizare şi se construia fără autorizaţii edificiile respective erau
dărâmate în cel mult trei luni de la somaţia autorităţilor comunale.
Legea prevedea că pentru înlesnirea lucrărilor edilitare, asigurarea salubrităţii, siguranţa şi
înfrumuseţarea localităţilor se puteau face exproprieri pe zone potrivit unei legi speciale. Cazurile de utilitate
publica erau declarate de consiliul comunal şi erau aprobate de ministrul de interne pe baza avizului consiliului
administrativ superior.
Primarii şi membrii delegaţiei permanente puteau fi îndepărtaţi din funcţie prin decizia motivată a
consiliului comunal, luată cu o majoritate de două treimi din numărul total al consilierilor. Motivele de
îndepărtare erau următoarele: incompetenţă profesională; neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor legale;
compromiterea intereselor comunei; acte care nesocoteau ordinea şi siguranţa statului; fapte penale.

Comuna suburbană
Potrivit acestei legi, pentru prima dată în istoria administraţiei publice locale din România se crează
posibilitatea ca unele comune rurale să fie declarate suburbane, la propunerea prefectului care, pe baza
aprecierii intereselor generale şi locale, sesiza consiliul comunei urbane în acest scop. Consiliul comunei urbane
numea o comisie compusă dintr-un membru al delegaţiei permanente, inginerul şef, medicul primar al comunei
urbane, primarul şi doi delegaţi ai comunei rurale respective.
Comisia constata situaţia topografică, numărul locuitorilor comunei, resursele alimentare, starea igienică
şi edilitară (alimentarea cu apă şi canalizarea), iluminatul public, starea drumurilor de legătură cu comuna
urbană, pădurile, cursurile de apă, distanţa între comune, ocupaţia locuitorilor. Constatările se consemnau într-
un proces verbal la care se anexa şi o schiţă de plan.
Examinând documentele prezentate, consiliul comunei urbane hotăra dacă comuna rurală urmează să fie
declarată suburbană sau nu. Hotărârea consiliului urban rămasă definitivă, pentru a produce efecte juridice,
trebuia să fie aprobată în termen de 30 de zile de ministrul de interne, publicate în Monitorul Oficial, în
Monitorul judeţului şi se comunica comunelor interesate.
În vederea asigurării respectării normelor de salubritate, edilitate şi poliţie comunală, comunele rurale, şi
suburbane se puteau asocia cu comuna urbană pentru a înfiinţa şi întreţine servicii publice comune de prestări
servicii şi control.
Serviciile publice şi funcţionarii comunali
Fiecare comună, în limita mijloacelor de care dispunea, îşi înfiinţa serviciile de care avea nevoie;
administrative, tehnice, economice, financiare, statistice, sanitare, contencioase şi în alte domenii, dictate de
nevoile locale.
Fiecare comună avea cel puţin un SECRETAR. El era şeful cancelariei, calitate în care supraveghea
toate arhivele şi documentele.
Secretarul comunei contrasemna toate actele şi asista la toate şedinţele consiliului comunal, fiind în
special însărcinat cu redactarea proceselor-verbale ale şedinţelor şi cu transcrierea într-un registru special a
deliberărilor delegaţiei permanente comunale şi ale consiliului. În unele comune secretarul putea fi şi casier.
Funcţionarii comunali erau de două categorii: administrativi şi de specialitate.
✍ Funcţionari administrativi erau: secretarii comunali, directorii sau şefii diferitelor servicii, precum şi
şefii de birou, impegaţii şi asimilaţii acestora.
✍ Funcţionari de specialitate erau cei care lucrau în domeniul învăţământului, contenciosului, personalul
inferior sanitar, tehnic, economic, financiar şi agricol.
Atât funcţionarii publici administrativi cât şi cei de specialitate trebuiau să îndeplinească anumite
condiţii de studii, vârstă, domiciliu, vechime, stabilite prin statut şi legi speciale. Numirea se făcea în baza
propunerilor şefului de serviciu respectiv de către autorităţile comunale. Modalitatea de salarizare, înaintare în
funcţie, măsurile disciplinare şi pensionare le stabileau tot autorităţile comunale în baza aceloraşi reglementări.
Consiliul judeţean
În conformitate cu prevederile art.101 din Legea pentru unificarea administrativă în judeţe erau alese pe
o perioadă de 4 ani, consilii judeţene care se compuneau din:
a). trei cincimi membri aleşi, aleşi de toţi alegătorii judeţeni, prin vot universal, egal, direct, secret,
obligator prin scrutin pe listă şi reprezentarea minorităţii;
b). până la două cincimi membri de drept.

4
 Pentru fiecare consiliu judeţean, numărul de consilieri se stabilea în funcţie de populaţia oraşelor
reşedinţă de judeţ, astfel:
 36 consilieri în judeţele cu o populaţie mai mare de 400.000 locuitori;
 30 consilieri în cele mai mari de 200.000 locuitori;
 24 consilieri în celelalte judeţe.
Odată cu consilierii se alegeau şi un număr de supleanţi egal cu o treime din numărul acestora, care
completau vacanţele ce apăreau pe parcursul mandatului.
Legea stabilea consilierii de drept:
primarul şi eventual până la doi consilieri aleşi din consiliul comunei urbane de reşedinţă;
revizorul şcolar şi reprezentanţii cei mai vechi în grad ai învăţământului profesional şi secundar;
reprezentanţii în judeţ cei mai înalţi în grad ai ministerelor sănătăţii publice şi ocrotirilor sociale,
agriculturii şi domeniilor (serviciul zootehnic şi casa pădurilor) şi de lucrări publice;
administratorul financiar; consilierul agricol; protoereul cultului care are cei mai mulţi
credincioşi în cuprinsul judeţului şi cu reşedinţa în capitala judeţului:
câte un reprezentant al camerelor de agricultură, comerţ, industrie şi muncă;
şeful serviciului contencios al statului din judeţul respectiv;un reprezentant al cooperaţiei.
Consilierii de drept se desemnau în ordinea prezentată mai sus, după publicarea convocării corpului
electoral respectiv de către consiliul comunei urbane de reşedinţă a judeţului, comitetele de direcţie ale
camerelor respective iar verificarea condiţiunilor o făcea consiliul administrativ superior.
Toţi consilierii trebuiau să îndeplinească condiţiile cerute de legea electorală şi să-şi exercite profesia în
cuprinsul judeţului respectiv.
După expirarea termenului de rezolvare a contestaţiilor privind alegerile, ministrul de interne convoca
consiliile judeţene pentru a se pronunţa asupra cazurilor de incapacitate, nedemnitate şi incompatibilitate, altfel
spus pentru validarea alegerii consilierilor, ocazie cu care depuneau în faţa prefectului următorul jurământ: “Jur
credinţă Regelui şi Constituţiei, jur să aplic cu nepărtinire legile ţării şi să apăr interesele judeţului”.
După depunerea jurământului, consiliul, prezidat de cel mai în vârstă dintre membrii săi, alegea prin vot
secret, pentru o perioadă de 4 ani, un birou, compus dintr-un preşedinte, doi vice-preşedinţi, doi secretari şi doi
chestori, care funcţiona până la alegerea noului birou, după expirarea mandatului.
În aceeaşi şedinţă, consiliul judeţean alegea dintre consilieri, un număr de 5 comisii formate din 5-8
membri cu scopul de a studia în detaliu toate problemele din competenţa consiliului judeţean. Odată cu alegerea
comisiilor erau desemnaţi pentru fiecare dintre ele un raportor şi un supleant care nu puteau fi funcţionari ai
statului. Comisiile erau prezidate de cel mai în vârstă dintre consilieri. Un consilier judeţean poate face parte
din cel mult două comisii.
Principalele comisii erau:
1 1. Comisia administrativă, financiară şi de control;
2 2.Comisia de lucrări publice;
3. Comisia cultelor şi a învăţământului;
4. Comisia sanitară şi de asistenţă socială;
5. Comisia economică.
La şedinţele acestor comisii prefectul putea să participe, iar şefii serviciilor speciale judeţene şi
administratorul financiar erau obligaţi să participe la şedinţele comisiei respective şi să dea relaţiile cerute.
Comisiile puteau să decidă pentru cercetarea problemelor de competenţa lor şi în unele cazuri să
dispună anchete în localităţi pe care să le facă unul sau mai mulţi delegaţi ai comisiei ele se întruneau în şedinţe
ori de câte ori era nevoie putând fi convocate şi de prefectul judeţului sau delegaţia permanentă judeţeană.
Atribuţiile consiliului judeţean
Consiliile judeţene decideau în toate problemele de interes judeţean în conformitate cu legea, iar prin
delegaţia permanentă, controla şi îndruma administraţia serviciilor judeţene, precum şi cea a comunelor din
judeţ, afară de municipii.
Erau considerate probleme de interes judeţean în special cele referitoare la:
 învăţământul primar, profesional şi secundar;
 sănătatea publică şi ocrotirea socială; construirea, întreţinerea şi supravegherea din punct de
vedere administrativ a spitalelor, dispensarelor judeţene şi numirea personalului administrativ al
acestora;
 construirea şi întreţinerea căilor de comunicaţie şi lucrările publice;
 agricultura şi creşterea vitelor;
5
  măsuri pentru sprijinirea comerţului, industriei, meseriilor, învăţământului respectiv şi protecţia
monumentelor istorice.
Judeţul putea să coopereze cu comunele pentru probleme de interes local şi cu statul pentru lucrări de
interes general, vota bugetul anual, administra bunurile proprii, hotărând asupra actelor de dispoziţie.
Consiliul judeţean se întrunea în sesiune ordinară de drept la data de 1 martie şi 1 octombrie a fiecărui
an în capitala judeţului în localul prefecturii, chiar dacă nu a fost convocat. Se întrunea şi în şedinţă
extraordinară ori de câte ori interesele judeţului o cereau, fie la cererea prefectului sau a ministrului de interne.
Convocarea în şedinţă extraordinară se făcea numai cu aprobarea ministrului de interne care trebuia să cunoască
motivul convocării şi ordinea de zi.
Convocarea în sesiuni o făcea preşedintele consiliului cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată. Actul de
convocare trebuia să cuprindă programul lucrărilor şi ordinea de zi şi se publica în Monitorul judeţului.
Încunoştiinţări speciale erau trimise de preşedinte fiecărui consilier la domiciliu.
Ordinea de zi şi programul lucrărilor se stabileau de comun acord de către preşedintele consiliului
judeţean, delegaţia permanentă şi prefectul judeţului.
O sesiune a consiliului judeţean putea fi prorogată prin ordonanţa ministrului de interne pe termen de cel
mai mult o lună.
Durata sesiunii ordinare era de 15 zile iar cea extraordinară nu putea depăşi 10 zile. Se puteau prelungi
din iniţiativa consiliului şi cu aprobarea ministrului de interne.
Consiliul judeţean putea ţine una sau mai multe şedinţe pe zi. Şedinţele erau publice. La cererea
preşedintelui, prefectului sau a unei treimi din numărul consilierilor prezenţi, lucrările şedinţei puteau fi secrete.
În mod obligatoriu şedinţele erau publice când se discutau probleme privind: finanţele locale (bugetul,
veniturile, împrumuturile, încheierea contului de execuţie bugetară), bunurile şi lucrările, precum şi
modificările teritoriale, schimbări de reşedinţe, constituiri şi transformări de comune.
Preşedintele consiliului deschidea şi închidea şedinţele care debutau cu citirea procesului-verbal al
şedinţei precedente care era supus aprobării consiliului şi semnat de preşedinte şi de unul din secretari.
Procesele-verbale ale şedinţelor consiliului se păstrau în ordinea în care au fost încheiate şi se publicau în
rezumat în Monitorul judeţului cel mai târziu în 10 zile de la închiderea sesiunii. Ele erau apoi transcrise într-un
registru numerotat şi parafat de preşedinte şi de secretarul consiliului judeţean.
Preşedintele avea poliţia adunării pe care o exercita cu ajutorul chestorilor şi a pichetului de gardă, ce
trebuia să i se pună la dispoziţie de către comandantul garnizoanei.
Dacă şedinţa era tulburată de un consilier, consiliul judeţean putea să pronunţe excluderea temporară a
acelui consilier.
Consiliul judeţean delibera cu majoritatea absolută a voturilor membrilor prezenţi, dacă legea nu a
stabilit alt qvorum. În caz de paritate, propunerea era respinsă, iar în caz de nulitate votul se repeta în
următoarea şedinţă, dacă şi în această şedinţă votul era nul, propunerea era respinsă. În problemele privind
persoanele votul era secret.
MANDATUL CONSILIERULUI JUDEŢEAN NU ERA RETRIBUIT.
Consilierii primeau totuşi o îndemnizaţie pentru cheltuielile de transport şi de întreţinere pentru fiecare
zi de lucru sau pentru efectuarea unor însărcinări speciale cu care au fost delegaţi în interesul consiliului.
Secretarul judeţului participa întotdeauna la şedinţele consiliului, în exercitarea atribuţiilor funcţiei, fără
a avea drept de vot deliberativ.
Consiliul judeţean înfiinţa comitete de cetăţeni, sub conducerea unui consilier care sprijineau
administraţia în probleme de interes local şi mai ales în acelea privitoare la învăţământ, culte, sănătate publică,
ocrotire socială, căi de comunicaţie şi agricultură.

Delegaţia permanentă judeţeană şi atribuţiile ei

Raportorii celor cinci comisii de specialitate compuneau delegaţia permanentă judeţeană.
Preşedintele delegaţiei permanente era prefectul judeţului. În lipsa acestuia şedinţele erau prezidate de
cel mai în vârstă dintre membrii ei şi se ţineau în localul prefecturii. Secretarul consiliului judeţean era şi
secretarul delegaţiei permanente. Delegaţia lucra valabil în prezenţa a cel puţin trei din membrii săi
şi a prefectului sau a înlocuitorului său. Titularii puteau fi înlocuiţi de supleanţi pentru ca şedinţele să aibă loc.
Delegaţia permanentă era competentă să se pronunţe asupra tuturor atribuţiilor consiliului judeţean cu
excepţia celor privind aprobarea bugetului, aprobarea împrumuturilor şi a actelor de dispoziţie (înstrăinări,
tranzacţii) concesionări de servicii şi lucrări, asociaţii, modificări teritoriale de comune şi judeţ.
Delegaţia permanentă avea şi atribuţii proprii după cum urmează:
6
  supravegherea administraţiei serviciilor judeţene;
 îndrumarea, supravegherea şi controlarea administraţiei comunelor din judeţ cu excepţia
municipiilor;
 se pronunţa ca instanţă de conciliere în conformitate cu legea;
 reprezenta interesele judeţului în justiţie;
 se pronunţa asupra încheierilor consiliilor comunale când legea o cerea.
În acelaşi timp delegaţia permanentă era organ consultativ al prefectului.
Membrii delegaţiei permanente primeau un salariu fix stabilit de consiliul judeţean din bugetul
judeţului. Ei nu puteau ocupa în acelaşi timp o altă funcţie publică.
Pentru aceleaşi motive şi cu aceeaşi procedură folosită în cazul delegaţiei permanente judeţene puteau fi
suspendaţi sau îndepărtaţi din funcţie de ministrul de interne.

Serviciile publice şi funcţionarii publici judeţeni

În cadrul administraţiei publice judeţene funcţionau servicii înfiinţate de consiliul judeţean în vederea
exercitării atribuţiilor sale în următoarele domenii ale vieţii economico-sociale, în rapidă şi continuă evoluţie:
serviciul administrativ; serviciul financiar şi de contabilitate;serviciul sanitar şi al ocrotirilor sociale; serviciul
tehnic al drumurilor şi construcţiilor; serviciul statistic; serviciul veterinar şi zootehnic; serviciul
învăţământului; serviciul cultului; serviciul economic; serviciul contencios.
Consiliile judeţene puteau amplifica atribuţiile acestor servicii şi înfiinţa noi servicii dacă nevoile
judeţului o impuneau, dar numai “în raport şi cu mijloacele de care dispun”. În temeiul legii de unificare
administrativă, fiecare consiliu judeţean îşi întocmea regulamente de organizare şi funcţionare a serviciilor
publice.
Legea reglementa două categorii de funcţionari publici pentru administraţia judeţeană, administrativi şi
de specialitate.

Secretarul consiliului judeţean

Era funcţionar public de carieră. Pe lângă celelalte condiţii cerute funcţionarilor publici, secretarul
trebuia să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi pretorul, cu care era asimilat în grad şi salariu.
El trebuia să fie diplomat al şcolii de pregătire administrativă sau să fi funcţionat cinci ani ca notar
stabil, cu titlu academic. Până la organizarea învăţământului pentru pregătirea profesională administrativă, legea
stabilea că pot fi numiţi secretari ai consiliului judeţean licenţiaţii în drept şi în ştiinţe de stat. El era asimilat în
grad, salariu şi celelalte drepturi cu pretorul.
Secretarul consiliului judeţean asista la şedinţele consiliului şi delegaţiei permanente, întocmea şi
redacta procesele-verbale ale şedinţelor, contrasemna toate actele emise de cele două autorităţi şi avea
răspunderea bunului mers al serviciului administrativ judeţean. Secretarul redacta şi se îngrijea de apariţia cu
regularitate a “Monitorului judeţean”. În lipsă, secretarul era înlocuit în îndeplinirea atribuţiilor sale de un şef
de birou desemnat de delegaţia permanentă.
Dizolvarea consiliilor comunale şi judeţene
Consiliile comunale şi judeţene puteau fi fizolvate, în virtutea prevederilor legii (art.273) în următoarele
trei cazuri:
a). când numărul consilierilor aleşi prin vot universal s-a redus din motive legale la mai puţin de
jumătate şi nu s-a putut completa prin consilierii supleanţi;
b). când consiliul, depăşind atribuţiile sale, a adoptat hotărâri împotriva intereselor generale sau a
încălcat ordinea de stat;
c). când consiliul a compromis cu rea credinţă, interesele administraţiei.
Dizolvarea se pronunţa după cum era cazul de consiliile judeţene şi ale comunelor urbane reşedinţă şi
ale municipiilor sau ale comunelor rurale. Astfel, dizolvarea se pronunţa prin decret regal, pe baza avizului
consiliului administrativ superior, în urma cercetării făcută de un inspector general administrativ pentru
consiliile judeţene şi cele ale municipiilor reşedinţă de judeţ şi municipiilor. Pentru celelalte comune,
dizolvarea se pronunţa de prefect pe baza unei cercetări prealabile şi cu avizul delegaţiei permanente judeţene.
Împotriva dizolvării decisă de prefect, cei interesaţi puteau face apel la ministerul de interne, care se pronunţa
cu avizul consiliului superior administrativ, după ce au ascultat pe reprezentanţii a căror dizolvare se cere.
Decretele regale şi deciziile prefectului de dizolvare, care cuprindeau şi data convocării alegătorilor
pentru noile alegeri, precum şi numirea comisiilor interimare care urmau să administreze judeţele şi comunele
până la alegeri, se publicau în jurnalele oficiale însoţite de rapoartele de cercetare.
7
 În toate cazurile de dizolvare, consilierii de drept îşi continuau mandatul, până la expirare, în noul
consiliu, dacă nu s-au făcut şi ei vinovaţi de actele care au determinat dizolvarea.
În situaţiile determinate de încălcarea prevederilor art. 273 lit.b şi c ministrul de interne şi reprezentanţii
săi aveau dreptul să sesizeze parchetele pentru a lua măsuri împotrive celor dovediţi vinovaţi.

✍ Reprezentanţii autorităţii centrale, organe de control

Prefectul şi Consiliul de prefectură
Prefectul era reprezentantul puterii centrale şi capul administraţiei judeţene.
Era funcţionar public, numit prin decret regal la propunerea ministrului de interne.
Pe lângă celelalte condiţii generale cerute funcţionarilor publici, prefectul trebuia să aibă vârsta de 30
ani împliniţi şi să fie absolventul cu diplomă al unei şcoli superioare recunoscute de stat. El nu putea ocupa nici
o altă funcţie publică salariată de stat, judeţ sau comună, nici exercita vreo profesie liberă sau să fie
administrator sau cenzor în consiliile societăţilor civile sau comerciale, cooperative sau bănci populare din
cuprinsul judeţului.
Prefectul exercita controlul şi supraveghea toate serviciile judeţene şi comunale. Totodată, supraveghea
şi stabilea măsurile necesare pentru executarea hotărârilor consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente.
Prefectul asista la şedinţele consiliului judeţean în calitate de reprezentant al puterii centrale dar şi al
intereselor locale.
La şedinţele consiliilor municipale, prefectul asista ca reprezentant al puterii centrale, având dreptul să-
şi spună cuvântul în apărarea intereselor generale şi ordinei în stat.
Împreună cu delegaţia permanentă, prefectul numea, înainta în funcţie şi revoca funcţionarii publici
judeţeni şi aplica sancţiunile disciplinare, conform statutului funcţionarilor publici şi legilor speciale.
Ca delegat al autorităţii centrale, aflat sub ordinele directe ale ministrului de interne, prefectul
reprezenta în judeţ guvernul şi puterea executivă şi ţinea legătura cu ministerele.
Printre atribuţiile încredinţate prin legi şi regulamente prefectului erau asigurarea publicării legilor şi
regulamentelor generale şi judeţene, executarea şi aplicarea prevederilor acestora.
El era şeful poliţiei în judeţ, calitate în care lua măsuri pentru prevenirea delictelor, asigurarea şi
menţinerea ordinei şi siguranţei publice.
Organele de poliţie şi jandarmeria îi erau subordonate şi obligate să-i execute ordinele.
Prefectul supraveghea toate instituţiile de binefacere şi asistenţă socială aflate sub autoritatea statului,
judeţelor sau comunelor şi pe cele particulare.
Stabilea toate măsurile pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor calamităţilor naturale – inundaţii,
incendii, epizootii, epidemii.
Ca reprezentant al guvernului, convoca de două ori de an la reşedinţa fiecărei plăşi pe: administratorul
financiar, consilierul agricol, medicul şi veterinarul primar al judeţului, revizorul şcolar, şefii cultelor din judeţ,
inginerul şef al judeţului, pretorul, primarii, notarii şi ceilalţi funcţionari din plasa respectivă, împrejurare în
care analiza diferitele probleme locale, clarificând modalităţile de aplicare a legilor în vederea unei bune
desfăşurări a activităţii administrative, economice, sanitare şi culturale.
Anual, prefectul era obligat să prezinte ministrului de interne un raport detaliat asupra stării generale
financiare, economice, culturale şi administrative a judeţului şi a comunelor din circumscripţia sa.
În exercitarea atribuţiilor sale, prefectul avea dreptul să dea ordonanţe în limitele competenţelor legale.
Înainte de a fi puse în executare ordonanţele erau înaintate ministrului de interne. Cele care priveau măsuri
sanitare, veterinare, lucrări publice, agricole trebuiau să fie date după consultarea prealabilă a şefilor serviciilor
respective şi erau contrasemnate de aceştia.
Ordonanţele care contraveneau prevederilor legale şi regulamentelor sau intereselor superioare ale
statului erau anulate de ministrul de interne.
Aceste acte intrau în vigoare după aducerea lor la cunoştinţă publică prin afişare, publicare şi strigări
când aveau conţinut general (normativ) şi prin notificări individuale în celelalte cazuri.
Prefectul avea la dispoziţia sa unul sau doi funcţionari administrativi care formau cabinetul său şi erau
numiţi de ministrul de interne la propunerea prefectului.
Înlocuirea şi revocarea prefectului se făcea prin decret regal, pentru abateri grave de serviciu.
În fiecare judeţ funcţiona un consiliu de prefectură compus din: prefect, ca preşedinte, primarul
comunei reşedinţă de judeţ, administratorul financiar, primul procuror sau procurorul tribunalului, medicul
primar al judeţului, inginerul, arhitectul şi veterinarul, şefi ai judeţului, revizorul şcolar, consilierul agricol,
silvicultorul cel mai înalt în grad din judeţ, comandantul companiei de jandarmi, reprezentanţii de la reşedinţă
8
ai ministerelor industriei, comerţului şi muncii. Din acest consiliu făceau parte şi membrii delegaţiei
permanente judeţene, de drept.
Consiliul de prefectură se întrunea o dată pe lună şi ori de câte ori nevoile judeţului o cereau, din
iniţiativa prefectului cu scopul de a armoniza activitatea diferitelor servicii administrative din judeţ şi a înlătura
dificultăţile ivite în aplicarea legilor.

Subprefectul
Fiecare prefectură avea un subprefect, numit prin decret regal, la propunerea ministrului de interne pe
baza recomandării prefectului. Era funcţionar public şi trebuia să fie licenţiat în drept sau diplomat al şcolii
speciale de pregătire profesională şi să fi îndeplinit cel puţin 5 ani funcţia de administrator de plasă sau
subprefect. El ajuta pe prefect în îndeplinirea atribuţiilor sale şi îl înlocuia în lipsă.

Pretorul şi plasa
Fiecare judeţ era împărţit în plăşi care, erau circumscripţii teritoriale având în componenţa lor un
număr de comune. Numărul plăşilor, comunele care le compuneau şi comunele reşedinţă a plăşilor se fixau prin
decizia ministrului de interne după consultarea consiliului superior administrativ. Fiecare plasă era condusă de
un pretor, subordonat prefectului. El era agentul puterii centrale, executa hotărârile consiliului şi ale delegaţiei
judeţene, exercita atribuţii stabilite prin legi şi regulamente; era şeful poliţiei în plasa sa, calitate în care, sub
controlul prefectului lua măsuri pentru prevenirea delictelor, menţinerea ordinei şi liniştei publice.
Pretorul era obligat să locuiască în comuna de reşedinţă a plăşii.
Fiecare pretor avea un secretar plătit de stat care trebuia să îndeplinească condiţiile cerute pentru notari.
Pretorul era numit prin decizia ministrului de interne. El era funcţionar public şi trebuia să fie diplomat
al şcolii de pregătire profesională administrativă sau să fi funcţionat cinci ani ca notar stabil cu titlu academic.
Legea prevedea ca, până la organizarea învăţământului pentru pregătirea profesională administrativă şi până ce
se va obţine numărul necesar de absolvenţi, vor putea fi numiţi pretori şi licenţiaţii în drept şi în ştiinţe de stat.
Atribuţiile principale ale pretorului erau:
 îndrumarea, controlarea şi supravegherea administraţiei comunelor din plasa lor;
 revizia caselor comunale şi a contabilităţii:
 verificarea stării de igienă şi salubritatea comunelor;
 urmărirea condiţiilor economice şi culturale a cetăţenilor stabilind măsuri de îndreptare.
Lunar el înainta prefectului un raport amănunţit cu constatările făcute şi măsurile luate.
Cel puţin o dată la două luni, pretorul era obligat să convoace numai la reşedinţa sa primarii, notarii şi
ceilalţi funcţionari de specialitate din circumscripţia sa pentru a se sfătui împreună asupra diferitelor chestiuni
de interes comun, precum şi cu privire la aplicarea legilor şi măsurilor necesare în vederea bunei stări
administrative, culturale, sanitare şi economice a comunelor şi armonizării serviciilor locale.

Notarul
Notarul era agentul autorităţii centrale în comuna rurală. În această calitate el era însărcinat cu:
- aplicarea legilor, regulamentelor de administraţie publică, ordonanţelor, instrucţiunilor şi a oricăror
acte pe care legea cerea să fie date publicităţii; executarea dispoziţiilor privitoare la culegerea datelor statistice;
executarea măsurilor de siguranţă generală şi poliţie şi alte însărcinări stabilite prin legi şi regulamente.
Notarul era şeful poliţiei administrative în comună şi ofiţer al poliţiei judiciare, ajutor al parchetului
numai în cazuri de flagrant delict.
Primarul putea să delege notarului atribuţii de stare civilă cu excepţia celebrării căsătoriei. El avea grijă
ca actele de stare civilă să se întocmească conform legii şi le contrasemna.
În unele comune, notarii puteau avea secretari care-i înlocuiau în lipsă. Notarul asista la şedinţele
consiliului comunal fără drept de vot şi dădea îndrumări administraţiei comunale.
Notarul era numit de prefect. Pe lângă celelalte condiţii generale cerute pentru funcţionarii publici,
notarul trebuia să fie diplomat al şcolii de pregătire administrativă. Până la organizarea învăţământului pentru
pregătirea profesională administrativă puteau fi numiţi notari:licenţiaţii în drept şi ştiinţe de stat; absolvenţii
şcolilor de notari din Făgăraş, Lujoj şi Arad; absolvenţii şcolilor de notari din vechiul regat.
Numirea notarului era provizorie, pe o perioadă de încercare de 2 ani după care era definitivat pe post
prin decizia ministrului de interne.

 LEGEA PENTRU ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI LOCALE DIN 3 AUGUST 1929

9
 Legea administrativă din 1925 a fost înlocuită legea din 3 august 1929.
Această lege continuă tradiţia administraţiei româneşti în general şi în ceea ce priveşte împărţirea
teritoriului, formarea, funcţionarea, competenţa şi atribuţiunile autorităţilor.
Sunt însă câteva deosebiri faţă de legea din 1925. Astfel: apar sectoarele comunale cu personalitate
juridică; comunele urbane erau: oraşe şi municipii; comunele rurale erau mai mari, trebuiau să aibă cel puţin
10.000 locuitori şi aveau în componenţa lor un număr de sate.
Satele din punct de vedere administrativ erau un sector al comunei. Erau sate mici cele care aveau o
populaţie până la 600 locuitori şi sate mari cele a căror populaţie depăşea 600 locuitori.
Satele se administrau prin adunarea sătească alcătuită din toţi capii de familie care depăşeau vârsta de
25 ani sau prin consiliul sătesc.
În satele mari consiliul sătesc era obligatoriu, fiind organ deliberativ, format în acelaşi mod ca şi
consiliul comunal.
Adunarea sătească putea fi convocată de primar în zilele de sărbătoare şi avea următoarele atribuţii:
alegerea primarului, votarea bugetului, făcea propuneri privind contribuţia locuitorilor, întreţinerea şcolilor,
asistenţa publică, întreţinerea drumurilor, podurilor, şanţurilor, prevenirea incendiilor, administrarea averii
săteşti, a izlazurilor.
Primarul sătesc era ales de capii de familie. Avea printre altele, atribuţii privind aplicarea legilor,
întocmirea proiectului de buget, organizarea pazei, asigurarea siguranţei şi ordinii publice, îndeplinea ordinele
comunei.
Mai funcţionau doi delegaţi săteşti, încasatorul şi, cu aprobarea judeţului, un secretar.
Comuna rurală avea următoarele organe: consiliul comunal ca organ deliberativ, compus din
consilieri aleşi şi din primarii săteşti din comună sau înlocuitorii lor; primarul comunei şi delegaţiunea
consiliului comunal ca organe executive.
În organizarea şi administrarea comunei urbane şi a judeţului nu sunt deosebiri de esenţă.

 LEGEA DE ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ DIN 27 MARTIE 1936

Potrivit acestei legi, teritoriul ţării era împărţit în judeţe şi comune, care aveau personalitate juridică,
patrimoniu şi organe proprii de conducere. Au fost menţinute plăşile ca circumscripţii de îndrumare şi control.
Organele de conducere ale administraţiei locale erau: consiliile comunale ca organe deliberative şi
primarii şi ajutorii de primari ca organe executive.
La judeţ, consiliul judeţean ca organ deliberativ, delegaţiunea judeţeană şi prefectul ca organe executive.
Legea rezerva un rol deosebit de important prefectului, care era reprezentantul guvernului în judeţ,
şeful administraţiei judeţene şi al poliţiei.

 LEGEA ADMINISTRATIVĂ DIN 14 AUGUST 1938

Pe baza Constituţiei din 27 februarie 1938, această lege administrativă prevedea că administraţia locală
se exercita prin următoarele circumscripţii teritoriale: comuna, plasa, judeţul, ţinutul.
Comuna şi ţinutul aveau personalitate juridică, reprezentau interesele locale şi exercitau atribuţii de
administraţie generală.
Comuna şi ţinutul erau organizări politico-teritoriale, formate din ansamblul locuitorilor de pe un
teritoriu determinat, uniţi printr-o comunitate de interese şi drepturi, în scopul administrării intereselor lor
efective.
Plasa şi judeţul erau circumscripţii de control şi de desconcentrare a administraţiei centrale.
Desconcentrarea înseamnă lărgirea cât mai mult a atribuţiilor agenţilor puterii centrale din regiune sau
localitate.
Comunele erau: rurale; urbane, care la rândul lor puteau fi municipii, oraşe reşedinţă de judeţ şi
nereşedinţe; suburbane şi balneoclimatice.
Cele mai importante interese generale ale statului erau: asigurarea ordinei şi liniştei publice, îngrijirea
de convieţuirea paşnică a populaţiei, ajutorarea prin măsuri potrivite a populaţiei pentru a-şi câştiga mijloacele
de existenţă.
La înfiinţarea comunelor rurale se cerea ca o condiţie de bază să dispună de “mijloace financiare
ordinare îndestulătoare pentru asigurarea cheltuielilor obligatorii administraţiei comunale”.
10
 Declararea comunelor balneo-climatice se făcea prin decret regal la propunerea Ministerelor Sănătăţii
Publice şi Internelor. Administraţia comunei era încredinţată primarului şi consiliului comunal. În satele
îndepărtate de centru autoritatea comunală era reprezentată prin delegatul satului.
Primarul era numit de către prefect pentru o perioadă de 6 ani, pentru comunele rurale şi urbane
nereşedinţă, de către rezidentul regal pentru comunele urbane reşedinţă şi prin decret regal pentru staţiunile
balneoclimatice.
S-a introdus sistemul primarului numit de către puterea centrală, dintre membrii comunei. Explicaţia
era că astfel se asigura continuitatea în administraţia locală şi acordul între acţiunea administrativă centrală şi
cea locală.
În municipii, oraşe reşedinţă de judeţ şi în staţiuni balneo-climatice, pe lângă celelalte condiţiuni cerute
funcţionarilor publici, primarul trebuia să aibă un titlu academic, sau de ofiţer cu gradul de cel puţin locotenent-
colonel. În oraşele nereşedinţă primarul trebuia să fie cel puţin absolvent al învăţământului primar şi să aibă cel
puţin 30 de ani.
Nu puteau fi numiţi primari: învăţătorii, preoţii şi monahii diferitelor culte; cei care aveau contracte de
lucrări, întreprinderi sau furnituri cu comuna; debitanţii de băuturi spirtoase iar în comunele rurale funcţionarii
publici.
Primarul era şeful administraţiei comunale şi preşedintele consiliului comunal. El reprezintă comuna,
are iniţiativa şi decide în toate chestiunile de interes local, în afară de cele pentru care legea cere votul
deliberativ al consiliului. În această calitate primarul: administra interesele comunei; executa hotărârile
consiliului local; reprezenta comuna în justiţie; semna actele încheiate în numele comunei; semna ordonanţele
de plată şi aprobă licitaţiile publice; era ofiţer al stării civile şi şeful poliţiei comunale exercitând toate
atribuţiile ce decurgeau din această calitate, fie personal, fie prin agenţii şi ofiţerii de poliţie desemnaţi în acest
scop: numea, înainta şi elibera din funcţie funcţionarii comunali; se îngrijea de asistenţa socială şi în special de
copiii găsiţi şi de cei moralmente abandonaţi; rezolva orice alte chestiuni de interes local în afară de cele
rezervate consiliului.
Ordonanţele erau acte administrative cu caracter general, prin care autorităţile administrative
interziceau sau ordonau ceva administraţilor, în baza unui text de lege sau regulament. Ele trebuiau să fie
justificate de un interes general şi să nu limiteze libertăţile nimănui. Prin ordonanţe, primarul rezolva
problemele de interes local precum: igiena şi sănătatea publică, poliţia comunală, edilitate, circulaţie, etc.
Ordonanţele se afişau şi se publicau numai în comună, nu şi în Buletinul judeţului ca în legea anterioară.
Deveneau executorii în termen de trei zile de la aducerea la cunoştinţă publică.
Ajutorul de primar era numit în aceleaşi condiţii ca şi primarul. El făcea parte din consiliul comunal. În
municipii se numeau doi ajutori de primar iar în municipiile împărţite pe sectoare erau numiţi câte un ajutor de
primar la fiecare sector.
În lipsa primarului, atribuţiile sale se exercitau de ajutorul de primar, care, în general, nu avea atribuţii
proprii ci numai delegate de primar. O singură atribuţie proprie avea ajutorul de primar, să propună părţilor,
împreună cu notarul, împăcarea în anumite delicte.
Delegatul satului. Era numit de pretor, la propunerea primarului, dintre fruntaşii satului care aveau cel
puţin patru clase primare. El nu putea fi şi membru al consiliului comunal. Participa cu drept de vot consultativ
la şedinţele consiliului local, când se discutau probleme privind satul său.
Delegatul satului avea următoarele atribuţii: asigura paza şi ordinea în sat; executa măsurile stabilite de
consiliul comunal şi primar; primea cererile şi reclamaţiile pe care le depunea la primăria respectivă;
supraveghea izlazul şi pădurea comunală; administrarea oborului, încasarea taxelor şi amenzilor prevăzute de
lege; reprezenta satul la ceremoniile din sat în lipsa primarului sau a ajutorului său. El nu era retribuit. Pentru
serviciile sale, el era scutit de prestaţia în natură, de serviciul de pază.
Prin dispoziţiile acestei legi se dă o organizare rudimentară satului care, din lipsă de mijloace financiare
nu se putea transforma în comună rurală. Această organizare era indispensabilă, mai ales în vechiul regat şi
Basarabia, pentru ca administraţia să poată ajunge la nivelul cerinţelor vremii.
Secretarul comunal. Fiecare comună avea un secretar comunal, care era şeful cancelariei administraţiei
comunale şi secretarul consiliului comunal, calitate în care contrasemna actele primarului şi redacta procesele
verbale ale şedinţelor consiliului. El era funcţionar public şi supus reglementărilor Statutului funcţionarilor
publici.

Consiliul comunal
Compunere. Constituire. Atribuţii. Funcţionare.
11
 Compunerea consiliului comunal. Consiliul comunal se compunea din membri aleşi şi membri de drept.
Numărul membrilor aleşi era stabilit de lege după cum urmează: 3 în comunele rurale; 5 în comunele
urbane nereşedinţă de judeţ; 7 în comunele urbane reşedinţă de judeţ; 12 în municipii.
Erau membri de drept în comunele rurale: un reprezentant cel mai vechi al bisericii creştine
ortodoxe. Acolo unde majoritatea locuitorilor aparţinea altui cult, făcea parte din consiliu şi reprezentantul
acestuia şi cel mai vechi diriginte al şcolii primare de stat. Membrii de drept erau desemnaţi de prefect şi aveau
drept de vot consultativ.
Erau membri de drept în consiliul comunei urbane:
a). directorul cel mai vechi al şcolii de stat cu gradul cel mai înalt din localitate;
b). un reprezentant, cel mai vechi, al bisericii creştine ortodoxe. Acolo unde majoritatea locuitorilor
aparţineau altui cult, făcea parte din consiliu şi reprezentantul acestuia.
c). medicul director cel mai vechi al spitalului de stat din localitate;
d). medicul veterinar de stat cel mai înalt în grad;
e). directorul căminului cultural însărcinat cu serviciul social obligatoriu;
f). primarii comunelor suburbane, care participau la şedinţele consiliului numai când se discutau
probleme privind comuna lor.
Desemnarea membrilor de drept se făcea de prefectul judeţului pentru comunele urbane şi de rezidentul
regal pentru municipii; pentru municipiul Bucureşti, prin decret regal, la propunerea ministrului de interne.
Durata mandatului membrilor aleşi era de 6 ani. Mandatul consilierilor de drept expira la încetarea
funcţionării consiliului.
După cum se constată, s-a păstrat în fruntea comunelor un consiliu restrâns, ales prin scrutin
uninominal, după valoarea personală a candidatul.
Constituirea consiliului comunal. În termen de 10 zile de la validarea alegerii, membrii consiliului
erau convocaţi de primar în şedinţa de constituire, care era prezidată de primar şi avea ca scop verificarea
cazurilor de incapacitate, nedemnitate şi incompatibilitate şi depunerea jurământului de către consilieri.
Consiliul intra în funcţiune din momentul depunerii jurământului, iar durata de 6 ani se socotea din momentul
constituirii lui.
Atribuţiile consiliului comunal :
 crearea veniturilor de orice natură, stabilirea impozitelor şi taxelor în limitele fixate de lege;
 votarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi aprobarea conturilor anuale de gestiune;
 aprobarea împrumuturilor comunale;
 modificarea teritoriului comunei;
 conferirea cetăţeniei de onoare a persoanelor care şi-au câştigat merite deosebite prin servicii
aduse comunei;
 hotăra în orice alte cazuri prevăzute de legi şi regulamente.
Consiliul comunal se întrunea în sesiuni ordinare de două ori pe an, la 17 februarie şi 1 noiembrie şi
extraordinare de câte ori era nevoie. Convocarea consiliului comunal o făcea primarul prin invitaţii scrise.
Individuale, care cuprindeau ordinea de zi, ora şi locul unde se ţinea şedinţa, cu cel puţin cinci zile înainte de
data fixată. Durata sesiunilor ordinare nu putea fi mai mare de 5 zile iar a celor extraordinare de 3 zile.
Orice hotărâre luată cu privire la o problemă ce nu a fost înscrisă pe ordinea de zi şi a cărei urgenţă nu
era admisă cu majoritatea de 2/3 era nulă.
Şedinţele consiliului erau legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor care compuneau consiliul,
iar hotărârile se adoptau cu majoritatea absolută a celor prezenţi, afară de excepţiile prevăzute de lege. În caz de
paritate votul primarului era decisiv.
Şedinţele consiliului erau publice. În anumite împrejurări, cu majoritatea a 2/3 din consilierii prezenţi,
dezbaterile se făceau în secret.
În comunele unde majoritatea populaţiei aparţinea unei minorităţi etnice, primarul era numit din
rândurile acesteia iar membrii consiliului puteau să-şi exprime în şedinţă punctul de vedere în limba maternă.
Mandatul consilierilor era gratuit şi obligatoriu. Pe timpul sesiunilor se acorda consilierilor o
indemnizaţie stabilită prin regulament.

Ţinutul
Ideea înfiinţării ţinutului a fost susţinută de mai multe partide politice instituţia ţinutului era întâlnită în
legislaţia administrativă din Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Belgia, Elveţia, Statele Unite ale Americii şi
multe alte state.
12
 Ţinutul reunea sub raport gospodăresc câte 5-10 judeţe, grupate astfel încât să constituie o entitate
geografică şi economică bine definită, trecându-se peste vechile limite ale provinciilor istorice şi punându-se
laolaltă locuitorii înfrăţiţi ai României întregite, după nevoile lor reale, după aşezarea geografică firească, după
căile de comunicaţie, după caracterul comun al vieţii economice şi după resursele de care dispuneau.
Prin art.53 al legii au fost delimitate 10 ţinuturi. Aceste ţinuturi cu denumirea, municipiile reşedinţă şi
judeţele componente erau :
1. Ţinutul Olt cu reşedinţa la Craiova, cuprinzând judeţele: Dolj, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Romanaţi şi
Olt.
2. Ţinutul Bucegi cu reşedinţa la Bucureşti, cuprinzând judeţele: Ilfov, Teleorman, Argeş. Muscel,
Dâmboviţa, Vlaşca, Prahova, Buzău, Braşov şi Trei-Scaune.
3.Ţinutul Mării cu reşedinţa la Constanţa, cuprinzând judeţele: Constanţa, Ialomiţa, Durostor şi
Caliacra.
4. Ţinutul Dunărea de Jos cu reşedinţa la Galaţi, cuprinzând judeţele: Covurlui, Brăila, Tulcea, Ismail,
Cahul, Fălciu, Tutova, Tecuci, Putna şi Râmnicu-Sărat.
5. Ţinutul Nistru cu reşedinţa la Chişinău, cuprinzând judeţele: Lăpuşna, Orhei, Tighina şi Cetatea-
Albă.
6. Ţinutul Prut cu reşedinţa la Iaşi, cuprinzând judeţele: Iaşi, Bacău, Neamţ, Baia, Botoşani, Bălţi,
Soroca, Vaslui şi Roman.
7. Ţinutul Suceava cu reşedinţa la Cernăuţi, cuprinzând judeţele: Cernăuţi, Hotin, Storojineţ, Rădăuţi,
Câmpulung, Suceava şi Dorohoi.
8. Ţinutul Mureş cu reşedinţa la Alba-Iulia cuprinzând judeţele: Alba, Turda, Mureş, Ciuc, Odorhei,
Făgăraş, Târnava-Mare, Târnava-Mică şi Sibiu.
9. Ţinutul Someş cu reşedinţa la Cluj cuprinzând judeţele Cluj, Bihor, Someş, Sălaj, Satu-Mare,
Maramureş şi Năsăud.
10. Ţinutul Timiş cu reşedinţa la Timişoara, cuprinzând judeţele: Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin
şi Hunedoara.
Ţinutul era unitate administrativă cu atribuţiuni economice, culturale şi sociale.
Administraţia ţinutului era încredinţată rezidentului regal şi consiliului său.
Rezidentul regal era numit pe o durată de 6 ani prin decret regal la propunerea ministrului de
interne. El avea rangul şi salariul de subsecretar de stat şi purta titlul de Excelenţă. Pe lângă salariu,
rezidentul regal avea dreptul la locuinţă şi cheltuieli de reprezentare înscrise în bugetul ţinutului şi fixate de
ministrul de interne.
Rezidentul regal trebuia să fie român de cel puţin trei generaţii, diplomat universitar sau ofiţer general şi
să aibă vârsta de cel puţin 35 ani.
La numirea în funcţie, rezidentul regal depunea următorul jurământ în faţa M.S. Regelui, a preşedintelui
Consiliului de Miniştri şi a Ministrului de interne, în prezenţa unui preot:
“În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, Jur credinţă – Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, Jur să
respect Constituţia şi legile ţării, să-mi îndeplinesc cu onoare şi conştiinţă funcţia ce-mi este încredinţată şi să
păstrez secretele serviciului. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Rezidentul regal era ajutat de un secretar general, având gradul şi salariul unui secretar general de
minister, numit prin decret regal şi salarizat din bugetul judeţului.
Atribuţiile rezidentului regal. Îndeplinea două categorii de atribuţii:
a). ca reprezentant al Guvernului;
b). ca administrator al ţinutului.
Ca reprezentant al guvernului rezidentul regal îşi îndeplinea îndatoririle sale în cadrul normelor
generale fixate de guvern şi executa dispoziţiile date de miniştri în problemele departamentelor respective.
El era şeful ierarhic al tuturor funcţionarilor exteriori ai ministerelor cu excepţia justiţiei, armatei,
afacerilor externe, instituţiilor de învăţământ superior, regiilor publice autonome şi administraţiile comerciale.
Principalele sale atribuţii erau: supraveghea activitatea funcţionarilor; controla activitatea serviciilor; rezolva
reclamaţiile primite de la particulari nemulţumiţi de serviciile de sub autoritatea sa ; supraveghea activitatea
regiilor autonome publice şi administraţiilor comerciale, aducând la cunoştinţa ministerelor respective
constatările sale; îndruma şi controla aplicarea legii organizării naţiunii şi a teritoriului pentru război şi colabora
cu autorităţile militare de resort; controla şi îndruma întreaga activitate publică, administrativă, economică şi
socială a teritoriului.

13
 Circumscripţii administrative şi de control
Judeţul era numai circumscripţie administrativă de control şi desconcentrare ale cărui organe şi
atribuţiuni erau stabilite prin lege. Nu avea personalitate juridică, nu prezenta nici o utilitate, nu mai răspundea
unei funcţiuni viabile întrucât veniturile sale erau foarte reduse.
Prefectul de judeţ
Era în judeţul său reprezentantul guvernului şi al Ministrului de interne, numit prin decret regal la
propunerea ministrului de interne. În caz de lipsă era înlocuit de un pretor desemnat de el.
Prin sistemul prefectului de carieră se asigura neamestecul politicii în administraţie, continuitatea şi
stabilitatea, armonizarea acţiunilor administraţiei centrale cu cea locală.
Era recrutat dintre pretorii care aveau o diplomă universitară şi a centrului de pregătire tehnică
profesională administrativă, o activitate de 6 ani ca pretor sau subprefect, a reuşit la concurs.
Era şeful ierarhic al tuturor funcţionarilor din judeţ ai ministerului de interne, calitate în care:
supraveghea activitatea funcţionarilor şi a serviciilor; supraveghea şi controla serviciile urbane şi rurale cu
excepţia municipiilor; supraveghea instituţiile de binefacere şi asistenţă socială ale statului şi comunele;
controla administraţiile locale şi activitatea funcţionarilor, asista la şedinţele consiliilor comunale; avea dreptul
să aplice pretorilor, primarilor, notarilor şi celorlalţi funcţionari de la pretură , comună şi prefectură, pedeapsa
înstrăinării şi a suprimării salariului pe cel mult 10 zile; asista la adunările generale ale composesoratelor de
pădure şi păşuni şi controla activitatea lor; lua măsuri pentru asigurarea ordinei şi liniştei publice şi prevenirea
infracţiunilor.
Anual prezenta rezidentului regal un raport asupra stării generale, financiare, economice, culturale şi
administrative din judeţ.
Avea la dispoziţie un aparat format dintr-un şef de serviciu şi un număr de funcţionari plătiţi de la
bugetul ţinutului.
Plasa era o subdiviziune administrativă de control care cuprindea mai multe comune condusă de un
pretor.
Pretorul era numit prin decizie ministerială. Salariul său era înscris în bugetul Ministerului de
interne. Era ajutat în lucrările de cancelarie de un notar şi funcţionarii necesari aprobaţi de rezidentul regal.
Era şeful poliţiei judiciare şi îşi exercita atribuţiile sale personal sau prin organele jandarmeriei şi ale
poliţiei din oraşele nereşedinţă şi comunele balneo-climatice şi rurale din plasă. Acţiona pentru prevenirea şi
înlăturarea efectelor calamităţilor naturale (incendii, inundaţii, epidemii, epizootii, foamete), constata şi
sancţiona contravenţiile.
Avea competenţa să controleze actele de administraţie ale comunelor rurale şi urbane nereşedinţă în care
sens inspecta cât mai des comunele rurale din plasa sa.
Lua parte la şedinţele consiliilor comunale rurale, cu drept de vot consultativ.
Era obligat prin lege să revizuiască starea caselor comunale.
Cel puţin o dată pe lună se întâlnea la şedinţa sa cu toţi primarii şi notarii comunali pentru a analiza
starea administraţiei, economiei şi celelalte chestiuni din cuprinsul plasei stabilind măsuri în consecinţă.
Pentru a fi numit pretor, candidatul, în afară de condiţiile generale de numire în funcţiile publice trebuia
să fie licenţiat în drept, diplomat al centrului de pregătire tehnică profesională administrativă şi să fi reuşit la
concurs.
Notarul era funcţionar public, numit de rezidentul regal al ţinutului şi retribuit din bugetul Ministerului
de interne. Executa măsurile de siguranţă generală şi poliţie, supraveghea şi îndruma activitatea funcţionarilor
comunali. Era un adevărat agent al guvernului în comună, şeful poliţiei administrative şi ofiţer al poliţiei
judiciare în cazuri de flagrant delict.
Pentru a fi numit notar, candidatul în afară de condiţiile generale de numire în funcţiile publice,
trebuia să fie cel puţin absolventul liceului sau unei şcoli echivalente, să fi absolvit centrul de pregătire tehnică
profesională administrativă şi să fi reuşit la concurs.

Serviciile administraţiei locale

Serviciile necesare fiecărei administraţii locale se stabileau în raport cu serviciile şi mijloacele lor
financiare.
Comuna rurală avea un secretar şi un casier. În comunele unde nu se putea plăti un casier, acest
serviciu era îndeplinit de secretar. În măsura mijloacelor financiare de care dispunea, comuna rurală putea
angaja şi alţi funcţionari: medici sau agenţi sanitari, moaşă comunală, veterinari, agronomi, pompieri, paznici.

14
 Comuna urbană avea în mod obligatoriu: un serviciu administrativ; un serviciu de contabilitate şi
casierie; un serviciu de stare civilă; un serviciu tehnic şi de edilitate; un birou de organizare a naţiunii şi
teritoriului pentru război; un serviciu de salubritate; un serviciu sanitar; un serviciu de pompieri.
Legea prevedea dispoziţii precise privitoare la serviciile comunale şi ale ţinutului şi stabilea care erau
serviciile obligatorii şi facultative.
Ţinutul avea servicii obligatorii în următoarele domenii: administrativ, financiar, tehnic, agricol,
zootehnic şi veterinar, asistenţă socială şi igienă, învăţământ, contencios, mobilizare şi organizarea naţiunii şi
teritoriului pentru război. Prin regulamente, ţinutul putea înfiinţa şi alte servicii. Serviciile de specialitate ale
ţinutului (zootehnic, veterinar, de asistenţă şi igienă socială) funcţionau în baza reglementărilor date prin legi
speciale.

Funcţionarii publici
Funcţionarii publici din administraţia locală erau de două feluri: administrativi şi tehnici.
Funcţionarii administrativi la rândul lor erau de două categorii: funcţionari care făceau parte din ierarhia
administrativă specială, potrivit legii administrative şi alţi funcţionari, care nu făceau parte din această
categorie.
Funcţionarilor publici administrativi li se aplicau prevederile statutului funcţionarilor publici şi ale legii
administrative pe când funcţionarilor tehnici li se aplicau prevederile legilor speciale ale fiecărui corp organizat.
Art.125 din legea administrativă reglementa următoarele grade în ierarhia administraţiei locale: notar,
pretor, prefect, inspector general administrativ, secretar general de ţinut.
Prin aceste reglementări se aduc derogări importante de la statutul funcţionarilor publici, prin aceea că
se crează o ierarhie administrativă specială, cu alte grade şi clase şi cu condiţii speciale de numire, înaintare,
salarizare şi transferare.
Pentru prima dată se face distincţie între funcţionarii tehnici şi administrativi pe de o parte şi ierarhia
specială administrativă: notar, pretor, prefect.
Nimeni nu putea fi numit funcţionar public administrativ în administraţia centrală sau în cea locală, dacă
nu avea pregătirea tehnică profesională administrativă. Nimeni nu putea fi înaintat în funcţii administrative dacă
nu a absolvit cursurile de perfecţionare organizate în acest scop.
Pregătirea tehnică profesională administrativă şi cursurile de perfecţionare se făceau la centrul de
pregătire tehnică profesională administrativă, înfiinţat la Ministerul de interne pe lângă Institutul Regal de
Ştiinţe Administrative al României.

Sistemul organizării administrative a fost completat printr-o serie de legi privind crearea Consiliului
Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor, prin adoptarea unui statut al
funcţionarilor publici, înfiinţarea Camerelor Agricole, a Camerelor de Muncă, reorganizarea Camerelor de
Comerţ şi Industrie.
Consiliul Legislativ avea misiunea de a examina şi de a întocmi din însărcinarea guvernului, proiectele
de legi.
Consiliul Superior Administrativ îşi desfăşura activitatea pe lângă Ministerul de Interne, exercitând
atribuţii legate de îndrumarea, coordonarea şi controlul activităţii comunelor şi judeţelor.
Casa Pensiilor era instituţia de stat care gestiona pensiile funcţionarilor statului.
Statul a manifestat o deosebită preocupare pentru crearea unui statut al funcţionarilor publici, în scopul
de a avea un aparat administrativ devotat intereselor sale. Este de menţionat faptul că statul nu a avut aceeaşi
atitudine faţă de toţi salariaţii statului. Funcţionarii publici se bucurau de numeroase avantaje faţă de alte
categorii de salariaţi, întrucât ei urmau să asigure aplicarea legilor în relaţiile dintre stat şi cetăţeni. De aceea,
începând din anul 1923 funcţionarii publici au dobândit un statut propriu, formând o asociaţie distinctă. Potrivit
acestui statut ei se bucurau de anumite garanţii de stabilitate în funcţii, s-a reglementat în amănunţime sistemul
salarizării lor, s-au revizuit dispoziţiile privind acordarea pensiilor.
Camerele Agricole, Camerele de Muncă, cele de comerţ şi industrie aveau dreptul de a face propuneri
guvernului în legătură cu reglementarea problemelor din domeniile respective.

15