Sunteți pe pagina 1din 3

DETERMINAREA SPECTRULUI DE SENSIBILITATE LA ANTIBIOTICE A SPECIILOR

MICROBIENE
ANTIBIOGRAMA

Datorita specificitatii lor de actiune, antibioticele manifesta eficienta diferita fata de diferite specii
microbiene; totalitatea speciilor microbiene sensibile la un anumit antibiotic defineste spectrul de
activitate al antibioticului respectiv. In functie de numarul si diversitatea speciilor microbiene afectate,
spectrul de activitate al antibioticelor poate fi :

 larg (de exemplu, spectrul de actiune al tetraciclinei este reprezentat de bacterii Gram-negative,
inclusiv chlamidii si rickettsii si specii Gram-pozitive; penicilinele sunt active in special fata de specii
Gram-pozitive, dar si Gram-negative, inclusiv chlamidii; nitrofuranii, rifampicina, sulfamidele sunt
active pe un numar mare de specii bacteriene Gram-pozitive si Gram-negative si pe bacteriile
acido-alcoolo-rezistente);

 ingust (novobiocina este activa pe bacteriile Gram-pozitive, mai ales stafilococi, dar si pe coci si
bacili Gram-negativi, cum ar fi hemofilii si pasteurelele; glicopeptidele, bacitracina, pe bacterii Gram
–pozitive);

 limitat (nitroimidazolii sunt activi doar pe microorganismele anaerobe).

Chiar in cadrul aceleiasi specii microbiene, pot exista diferente mari de sensibilitate a diferitelor
tulpini fata de un anumit antibiotic, astfel ca stabilirea tratamentului cu antibiotice in clinica necesita
izolarea tulpinii microbiene care reprezinta agentul etiologic al infectiei respective (mai ales daca acesta
apartine unor genuri si specii supuse fenomenului de dobandire a rezistentei clinice) si determinarea
spectrului sau de sensibilitate la antibiotice.

Evaluarea in vitro a eficientei unui antibiotic se realizeaza prin masurarea a 3 parametri, care
variaza in functie de concentratia antibioticului si de timpul sau de actiune:

 concentratia minima activa (= C.M.A.) - este concentratia la care antibioticul poate induce
anumite perturbari in activitatea metabolica a microorganismelor, fara a afecta capacitatea de
multiplicare si viabilitatea microorganismelor;

 concentratie minima inhibitorie (= C.M.I.) - este concentratia la care un antibiotic


inhiba multiplicarea microorganismelor (efect bacteriostatic);

 concentratie minima bactericida (= C.M.B.) - este concentratia la care un antibiotic are actiune
letala asupra microorganismelor (efect bactericid).

Cunoasterea acestor parametri prezinta o importanta clinica deosebita, deoarece, pentru unele
antibiotice, concentratia bactericida este foarte greu de atins in vivo. Din acest motiv, unele antibiotice
ca tetraciclina, cloramfenicolul, rifampicina sunt considerate antibiotice bacteriostatice.

Pe langa valoarea C.M.I. determinata in vitro, in alegerea tratamentului cu un anumit antibiotic, trebuie
sa se tina cont si de calitatile farmacologice ale antibioticului respectiv (de exemplu, posibilitatea
realizarii concentratiei active la nivelul focarului de infectie), de eventualele efecte secundare si de
starea fiziologica a bolnavului.
Tehnica de evidentiere a sensibilitatii la antibiotice a unei tulpini microbiene se
numeste antibiograma. Antibiograma trebuie practicata in mod obligatoriu in cazul microorganismelor
patogene, supuse fenomenului de dobandire a rezistentei, inaintea inceperii oricarui tratament cu
antibiotice.

Dupa determinarea spectrului de sensibilitate la antibiotice prin tehnici calitative (in care tulpina
microbiana de testat este pusa in contact cu diferite antibiotice aflate intr-o anumita concentratie), se pot
practica teste cantitative pentru determinarea valorii C.M.I. (in care tulpina microbiana este pusa in
contact cu concentratii crescatoare ale aceluiasi antibiotic).

1. Metode CALITATIVE de determinare a spectrului de susceptibilitate la antibiotice

Metoda difuzimetrica (Kirby-Bauer)

Este o metoda foarte simpla si rapida, care permite determinarea concomitenta a spectrului de
sensibilitate a microorganismului si a valorii C.M.I. in vederea calcularii dozelor terapeutice de
antibiotice. Metoda are mai multe variante, in practica folosindu-se curent tehnica discurilor impregnate
cu antibiotice, standardizata, recomandata de NCCLS ( National Committee for Clinical Laboratory
Standardisation).

O serie de factori, ca de exemplu, tulpina microbiana studiata (densitatea inoculului, specia,


varsta culturii), mediul de cultura (compozitia mediului, pH-ul, densitatea si grosimea stratului de mediu),
tehnica folosita si criteriile de interpretare a rezultatelor obtinute, pot influenta rezultatele unei
antibiograme. Din acest motiv, tehnica trebuie efectuata in conditii standardizate, reproductibile, conform
indicatiilor forurilor internationale in domeniu.

Pe suprafata unui mediu agarizat insamantat “in panza” cu un inocul standardizat, obtinut din
tulpina de testat, se plaseaza la distante egale discuri impregnate cu solutii de antibiotice de o anumita
concentratie care vor difuza in mediu, realizand un gradient de concentratie invers proportional cu
diametrul zonei de difuzie, deci cu distanta fata de disc. Daca tulpina este sensibila la un anumit
antibiotic, cresterea microbiana va fi inhibata pe o anumita suprafata in jurul discului impregnat cu
antibioticul respectiv, suprafata denumita zona de inhibitie a cresterii .

Citirea rezultatelor se realizeaza prin masurarea diametrelor zonelor de inhibitie a cresterii


determinate de diferite antibiotice, cu ajutorul unei rigle gradate. In cazuri de urgenta clinica se poate
realiza o prima citire la 6-8 h de la incubare. Interpretarea rezultatelor se face in functie de dimensiunea
zonelor de inhibitie a cresterii, exprimand rezultatul cu termenii de
tulpina sensibila ( S ), rezistenta ( R ) sau intermediar sensibila ( I ), conform tabelelor cu puncte
critice standardizate si corespunzatoare metodei de lucru: tabelele NCCLS pentru metoda difuzimetrica
recomandata de NCCLS (National Committee for Clinical Laboratory Standards , USA), in prezent CLSI
(Clinical laboratory and Standards Institute )

Termenii S, I, R definesc de fapt si categoriile de antibiotice, in functie de efectul lor clinic, dupa
cum urmeaza:

 categoria S, inseamna ca exista o mare probabilitate ca antibioticul, administrat in doze obisnuite,


sa elimine infectia determinata de tulpina testata (C.M.I. are valori net inferioare celor ale
concentratiilor umorale obtinute in urma administrarii unei doze obisnuite);
 categoria I, semnifica probabilitatea ca antibioticul sa fie eficient in vivo prin administrare locala
sau prin realizarea in mod fiziologic a concentratiilor mari in organe sau tesuturi (rinichi, ficat, cai
biliare), la nivelul carora este localizat procesul infectios;

 categoria R inseamna ca, cel mai probabil, administrarea antibioticului nu va determina eliminarea
din organism a agentului infectios, a carui sensibilitate a fost testata sau rezultatul tratamentului
este imprevizibil.

La citirea si interpretarea rezultatelor se iau in considerare diametrele zonelor de inhibitie, lipsite


complet de colonii vizibile cu ochiul liber.

Aparitia coloniilor la marginea sau in interiorul zonei de inhibitie se poate datora urmatorilor
factori: cultura este mixta sau suprainfectata; cultura este pura, dar prezinta celule heterorezistente;
aparitia mutantelor rezistente; dezvoltarea tardiva a unor celule, de fapt sensibile, si aparitia coloniilor
dupa ce antibioticul s-a diluat prin difuzie in mediu.

2. Metode CANTITATIVE de determinare a valorii C.M.I.

2.1. Metoda dilutiilor in mediul lichid sau in agar

Principiul metodei: un inocul standardizat al tulpinii testate este insamantat intr-un gradient
discontinuu de concentratii ale antibioticului, fie in placi cu mediu agarizat, fie in tuburi cu bulion nutritiv.
Dupa incubarea adecvata, se citeste valoarea C.M.I. prin observarea macroscopica a tuburilor: in
primele tuburi, cu concentratii mari de antibiotic, cresterea culturii nu este vizibila, microorganismele
fiind omorate sau inhibate in prezenta antibioticului. Concentratia de antibiotic corespunzatoare tubului
cu cea mai mica concentratie, care inhiba cresterea vizibila a culturii microbiene, reprezinta valorea
C.M.I. (mcg/ml) pentru antibioticul respectiv. In tuburile urmatoare, inclusiv tubul martor de crestere,
mediul se tulbura ca urmare a cresterii microbiene. In tubul martor de sterilitate, obligatoriu mediul
trebuie sa ramana steril (limpede), iar pe placile cu mediu agarizat, coloniile lipsesc. Determinarea
C.M.I. se utilizeza pentru stabilirea dozei terapeutice si a caii de administrare in cazul infectiilor severe,
supravegherea evolutiei rezistentei bacteriilor la antibiotice, cuantificarea activitatii bactericide a
substantelor antimicrobiene. Aceasta metoda permite si aflarea valorii C.M.B. (concentratia minima
bactericida) pentru antibioticul testat. Pentru aceasta, se preleveaza 0.01 ml sau 0.1 ml din tuburile
utilizate pentru tehnica dilutiilor in mediu lichid (din tubul la care s-a stabilit valoarea C.M.I. si din tuburile
anterioare care prezinta concentratii superioare de antibiotic) si se insamanteaza pe suprafata unor
placi cu mediu solid nesuplimentat cu antibioticul testat. Dupa incubare, se va observa dezvoltarea
microorganismelor la dilutia corespunzatoare C.M.I. Valoarea C.M.B. este data de cea mai mica
concentratie de antibiotic care reduce numarul coloniilor pana la 99.9%.

2.2. Metoda E-test

La ora actuala, exista variante ale metodei difuzimetrice pentru determinarea valorii C.M.I.. O
astfel de varianta este E-testul(Epsilometer test), ce utilizeaza benzi impregnate cu diferite antibiotice
ale caror concentratii variaza exponential si sunt inscrise pe banda respectiva. Zona de inhibitie a
cresterii microorganismului testat are aspect de elipsa, al carei diametru variaza direct proportional cu
gradientul de concentratie a antibioticului difuzat in mediu, diminuandu-se odata cu scaderea
concentratiei astfel ca, la o anumita valoare, zona de inhibitie a cresterii va intersecta banda,
concentratia inscrisa pe banda la acest nivel indicand valorea C.M.I.

S-ar putea să vă placă și