Sunteți pe pagina 1din 1

VIATA LUMII –COMENTARIU

Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un carturar
de tip renascentist, cu o insemnata cultura.
Poemul filozofic "Viiata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema cunoscuta
inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte" sau fortuna
Iabilis (soarta schimbatoare), foarte raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul
debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire. Ca si in "Ecleziastul", Miron Costin
urmareste temperarea pornirii umane spre glorie, atragand atentia asupra instabilitatii
norocului. Marile figuri ale trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii
inexorabile a timpului.
"Viata lumii" are drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a
fi fericit, omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii
moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin
eruditie, orizont cultural, valoarea si amploarea documentarii, tendinta de integrare a
evenimentelor din istoria Moldovei in cele ale istoriei europene, viziunea moralista,
uneori polemica si virulenta, asupra destinului uman si al popoarelor, nu in ultimul
rand prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile
literare ale epocii.
Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in imagini
elocvente.
Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de
stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare.
Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative
a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit,
nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism demolator.
Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de puterea proprie de a se sustine:
"Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste
spume".
Ruga adresata lui Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in
teoria pangonica. Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii,
caci peste toate se asaza pecetea entropiei temporale. Zeita Fortuna, ca stapana a
destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata.
In poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire
si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si indeosebi de Mihai
Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al
lumilor.
Poemul e alcătuit asadar din dezvoltarea celor două teme antice. Prima, fugit
irreparabile tempus, căreia îi succede cea de a doua, mult invocata fortuna labilis. În ce
priveste prima sectiune a scrierii, dedicată temei, la fel de bine cunoscută, a timpului
care fuge, care dispare pentru totdeauna, fără nici o sansă de a reveni, este dezvoltată
într-un mod care subliniază incontestabile valente expresive. Miron Costin vede arta,
asa cum o văzuseră anticii si, în bună măsură oamenii Evului Mediu, ca pe un
mestesug. Ar fi lipsit de sens să căutăm aici acceptiile moderne ale inspiratiei,
elemente ludice s. a. m. d. Tema e totusi în mod evident interiorizată atunci cînd
coincide cu profundele cogitatii ale autorului pe marginea limitelor existentei umane.
Pentru început am avut parte de constatările afirmative ale fragilitătii vietii. Acum se
lasă loc exclamatiilor si interogatiilor retorice. Ele devin necesare pentru sublinierea
concluziei categorice: nu există nimic stabil, nimic care să reziste trecerii timpului.

S-ar putea să vă placă și