Sunteți pe pagina 1din 30

1.

Definiţi dimensiunile nominală, reală,


efectivă şi limită

Dimensiunea nominală este valoarea luată ca bază


pentru a caracteriza o anumită dimensiune. Ea
rezultă din calculele de proiectare, fiind rotunjită la
un număr întreg (în mm), sau se exprimă cu un
număr raţional de zecimale, ori se alege constructiv,
pe baza unor recomandări. Se notează, în cazul
general cu N, dar şi cu NX, ND, Nd, respectiv cu XN,
DN, dN
Dimensiunea reală este valoarea matematică
exactă a elementului geometric respectiv. Această
valoare nu poate fi cunoscută prin măsurare,
indiferent de precizia metodei sau a mijlocului de
măsurare, deoarece intervin erorile metodei sau
erorile de măsurare. Pentru calculele practice ea
este substituită cu succes de dimensiunea efectivă.

Dimensiunea efectivă este valoarea obţinută prin


măsurarea directă, cu o anumită precizie. Ea
coincide foarte rar cu dimensiunea nominală şi
permite interschimbabilitatea dacă se află între
două valori Metrologie, toleranţe şi control
dimensional 24 limită prescrise. Dimensiunea
efectivă se notează cu EX, ED, Ed, sau cu X, D, d.

Dimensiunile limită maximă şi minimă sunt cele


două dimensiuni extreme admise pentru un
element, între care trebuie să se găsească
dimensiunea efectivă, dimensiunile limită fiind
incluse (rel. 2.1). Se notează cu Xmax, Dmax, dmax,
respectiv cu Xmin, Dmin, dmin. Dacă dimensiunea
efectivă se găseşte în afara limitelor prescrise, piesa
respectivă nu este corespunzătoare (este rebut).

Xmin  X  Xmax
2. Definiţi abaterile şi toleranţa.

Abaterile dimensiunilor se stabilesc în raport cu


dimensiunea nominală şi pot fi:

 abatere efectivă (notată E, e), dată de diferenţa


algebrică dintre dimensiunea efectivă şi
dimensiunea nominală respectivă,

E  X  N ; (2.2)

 abaterea superioară (notată ES, es, sau As , as,


după abrevierea din limba română), reprezentând
diferenţa algebrică dintre dimensiunea maximă şi
dimensiunea nominală respectivă,

ES  Xmax  N ; (2.3)

 abaterea inferioară (notată EI, ei, sau Ai , ai , după


abrevierea din limba română), reprezentând
diferenţa algebrică dintre dimensiunea minimă şi
dimensiunea nominală respectivă,

EI  Xmin  N

Toleranţa (notată T sau TX) reprezintă diferenţa


dintre limitele maximă şi minimă ale unei mărimi,
adică mărimea intervalului în interiorul căruia poate
lua valori dimensiunea respectivă. Conform acestei
definiţii, toleranţa este o mărime strict pozitivă:

TX  Xmax  Xmin  0 (2.7)


Pe de altă parte, toleranţa unei dimensiuni poate fi
exprimată cu ajutorul abaterilor limită, relaţie
rezultată prin înlocuirea dimensiunilor limită cu
expresiile din relaţiile (2.5) şi (2.6),

TX  ES  N  EI  N  ES  EI . (2.8)


Dimensiunile, toleranţele şi abaterile se pot
reprezenta grafic (fig.2.1). În mod convenţional,
câmpul de toleranţă (zona haşurată cuprinsă între
Xmax şi Xmin) se reprezintă de o singură parte din
motive de uşurinţă a desenului, a calculelor şi a
execuţiei pieselor (fig. 2.1,a).

3. Suprafeţe conjugate şi asamblări

Asamblarea se obţine prin montarea (îmbinarea) a


două suprafeţe conjugate. La o asamblare se
deosebesc următoarele suprafeţe:

 suprafaţa cuprinzătoare a piesei din exterior, care


poartă numele generic de alezaj, pentru suprafeţele
de revoluţie, şi de canal, pentru suprafeţele plane;

 suprafaţa cuprinsă a piesei din interior, denumită


generic arbore, în cazul suprafeţelor de revoluţie, şi
pană, pentru suprafeţele plane. Exemple de
asemenea îmbinări sunt: bucşa lagărului–fus arbore;
canal de pană–pană. Pentru recunoaşterea mai
uşoară a elementelor alezajelor şi arborilor se face
următoarea convenţie de notare a acestora:

 litere mari pentru elementele suprafeţelor de tip


alezaj (D, ES, EI, Dmin, Dmax);

 litere mici pentru elementele suprafeţelor de tip


arbore (d, es, ei, dmin, dmax).
În funcţie de valorile efective ale arborelui şi ale
alezajului, la montare se pot obţine două feluri de
asamblări:
a) asamblare cu joc, atunci când dimensiunea
efectivă a alezajului este mai mare decât cea a
arborelui (Dd), asamblare caracterizată prin jocul
efectiv (J, fig. 2.3,a),
J = D – d (2.9)
b) asamblare cu strângere, atunci când dimensiunea
efectivă a alezajului este mai mică decât cea a
arborelui (Dd), asamblare caracterizată prin
strângerea efectivă (S, fig.2.3,b),
S = d – D.

4. Tipuri de ajustaje: definire, valori tipice

Ajustajul cu joc (fig. 2.5) se obţine atunci când


diametrul efectiv al oricărui alezaj este mai mare
decât diametrul efectiv al oricărui arbore (Dmin 
dmax). În acest caz, toate asamblările posibile între
un alezaj şi un arbore conduc la o relaţie cu joc,
astfel că valorile caracteristice de calcul sunt jocul
maxim (Jmax) şi jocul minim (Jmin).
Jocul maxim se obţine atunci când asamblăm cel mai
mare alezaj (Dmax) cu cel mai mic arbore (dmin) şi
are valoarea
Jmax = Dmax – dmin = ES – ei. (2.11,a)
Jocul minim rezultă în urma asamblării celui mai mic
alezaj (Dmin) cu cel mai mare arbore (dmax),
rezultând
Jmin = Dmin – dmax = EI – es. (2.11,b)
Deoarece jocul efectiv poate lua valori între o limită
maximă (Jmax) şi o limită minimă (Jmin), se poate
stabili o toleranţă a jocului Tj , numită mai general
toleranţa ajustajului Taj, dată de relaţia
Tj = Taj = Jmax – Jmin. (2.12,a)
Toleranţa ajustajului poate fi exprimată şi în funcţie
de toleranţele celor două loturi de piese, TD şi Td,
dacă se prelucrează relaţia (2.12,a):
Taj=Jmax–Jmin=(ES-ei)–(EI-es)=(ES-EI)+(es-
ei)=TD+Td. (2.12,b)
Ajustajele cu joc se folosesc la obţinerea
asamblărilor mobile cum sunt: fusul şi cuzinetul
lagărului, asamblarea piston-cilindru, cuplele
cinematice şurub-piuliţă etc.

Ajustajul cu strângere (fig. 2.6) se obţine atunci


când diametrul efectiv al oricărui arbore este mai
mare decât diametrul efectiv al oricărui alezaj (dmin
 Dmax). Cu cele două loturi de piese se pot obţine
numai asamblări cu strângere, astfel că valorile
caracteristice de calcul sunt valorile strângerii
maxime (Smax) şi strângerii minime (Smin).
Considerând combinaţiile extreme se obţin:
Smax = dmax – Dmin = es–EI ; (2.13,a)
Smin = dmin – Dmax = ei–ES . (2.13,b)
Toleranţa strângerii (a ajustajelor) se obţine cu
relaţia
Ts = Taj = Smax – Smin . (2.14,a)
Similar ajustajului cu joc, toleranţa strângerii
(ajustajului) se poate exprima în funcţie de
toleranţele celor două loturi de piese conjugate:
Taj=Smax–Smin=(es–EI)–(ei–ES)=(ES–EI)+(es–
ei)=TD+Td (2.14,b)
Ajustajele cu strângere sunt utilizate la obţinerea de
asamblări fixe, capabile să preia anumite solicitări
(forţe, momente de torsiune) pe baza presiunii de
contact dezvoltată între cele două piese conjugate.
Asemenea asamblări se întâlnesc la manşoanele cu
strângere montate pe unii arbori, la rulmenţii
montaţi pe arbori ş.a
Ajustajul intermediar (fig. 2.7), numit şi de trecere,
se obţine atunci când câmpurile de toleranţă ale
alezajelor şi ale arborilor se suprapun total sau
parţial. În acest caz sunt posibile atât situaţii în care
D  d, dar şi cele în care d  D, astfel că o parte dintre
asamblările posibile rezultă cu joc, iar cealaltă parte
cu strângere.
Valorile minime ale jocului ori strângerii putând fi
zero (atunci când cele două piese conjugate au
aceeaşi dimensiune efectivă), valorile limită
caracteristice sunt jocul maxim (Jmax) şi strângerea
maximă (Smax). Aceste valori se determină cu
relaţiile:
Jmax = Dmax – dmin = ES–ei (2.15,a)
Smax = dmax – Dmin = es–EI (2.15,b)
Relaţia de calcul pentru toleranţa ajustajului
intermediar se stabileşte pornind de la relaţia de
calcul pentru ajustajul cu joc sau pentru cel cu
strângere, relaţie care se prelucrează punând în
evidenţă valorile caracteristice ale ajustajului.
Pornind de la toleranţa ajustajului cu joc, rezultă
Taj=Jmax–Jmin=Jmax– (EI–es)=Jmax+(es–
EI)=Jmax+Smax, (2.16,a)
sau Taj = TD + Td . (2.16,b)
Ajustajele intermediare sunt utilizate atunci când se
urmăreşte o mai bună centrare între piesele
componente ale asamblării, nefiind dorită o
mobilitate între acestea. Cele trei tipuri de ajustaje
prezentate au în comun faptul că toleranţa
ajustajului se poate calcula ca sumă a toleranţelor
pieselor componente,
Taj = TD + Td , (2.17) relaţie în care
TD = Dmax – Dmin = ES – EI, (2.18,a)
Td = dmax – dmin = es – ei . (2.18,b)
5. Sisteme unitare de ajustaje

Realizarea oricărui tip de ajustaj este posibilă prin


poziţionarea corespunzătoare a câmpurilor de
toleranţă ale pieselor conjugate. Numărul de
combinaţii posibile este uriaş, motiv pentru care s-a
recurs la limitarea acestui număr, cu deosebite
avantaje tehnice şi economice. În acest sens, în
sistemele de toleranţe şi ajustaje s-au introdus două
sisteme unitare:

 sistemul de ajustaje cu alezaj unitar, denumit


sistemul alezaj unitar;

 sistemul de ajustaje cu arbore unitar, denumit


sistemul arbore unitar.
Sistemul alezaj unitar este caracterizat prin poziţia
fixă a câmpului de toleranţă al alezajului, iar pentru
obţinerea diferitelor tipuri de ajustaje se modifică
numai poziţia câmpului de toleranţă al arborelui
Acest sistem unitar este, în general, cel mai folosit
deoarece prezintă mai multe avantaje cu caracter
practic. Acesta este ales cu precădere din
următoarele motive:

 se pot executa mai uşor arbori cu diametre


diferite, deoarece acestea se prelucrează cu aceleaşi
scule, indiferent de diametru

 apare o economie de timp şi de scule mai scumpe


la prelucrarea alezajelor, care se execută în condiţii
mai dificile decât arborii;

 controlul dimensiunilor arborilor se execută mai


uşor decât cel al alezajelor, care fiind suprafeţe
interioare, sunt mai greu accesibile. Sistemul arbore
unitar se caracterizează prin poziţia fixă a câmpului
de toleranţă al arborelui, iar pentru obţinerea
diverselor tipuri de ajustaje necesare se modifică
poziţia câmpului de toleranţă al alezajului
Acest sistem este utilizat în construcţia de maşini
într-un număr limitat de situaţii, bine justificate.
Folosirea lui este întâlnită, de obicei, într-unul din
următoarele cazuri:

 atunci când pe aceleaşi diametru al unui arbore


trebuie să se realizeze ajustaje diferite (maşini
agricole, maşini textile, turbine şi pompe de foraj,
lanţuri cu role şi zale scurte);

 atunci când din motive tehnice şi economice un


element trebuie să se asambleze în ambele sisteme
(exemplul tipic este cel al rulmenţilor, la care inelul
exterior se montează în carcasă în sistemul arbore
unitar, iar inelul interior se montează pe arbore în
sistemul alezaj unitar). Sistemele unitare sunt
folosite în majoritatea sistemelor de toleranţe şi
ajustaje, fie că au aplicabilitate naţională sau
internaţională. Utilizarea lor nu exclude, de
asemenea, folosirea altor combinaţii de câmpuri de
toleranţă, atunci când diversele situaţii practice au
impus alegerea altor variante de prescriere.

6. Sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO: baza


sistemului, poziţia câmpurilor unitare, zone şi
intervale de dimensiuni, unitatea de toleranţă şi
trepte de toleranţă.
7. Sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO:
temperatura de referinţă, simbolizarea
toleranţelor şi ajustajelor, indicarea lor pe desen.
Un sistem de toleranţe şi ajustaje reprezintă o
clasificare raţională şi sistematică a câmpurilor de
toleranţă şi a ajustajelor, care pune la dispoziţia
industriei constructoare de maşini gama necesară
de dimensiuni nominale, de trepte de toleranţă şi de
tipuri de ajustaje, realizate în condiţii tehnico-
economice optime. Utilizarea sistemului
standardizat de toleranţe şi ajustaje prezintă
următoarele avantaje mai importante:
constructorii de maşini au la dispoziţie toleranţe şi
ajustaje stabilite pe baze ştiinţifice;

se înlătură stabilirea şi prescrierea arbitrară a


toleranţelor şi a ajustajelor, asigurându-se
interschimbabilitatea şi reducându-se costurile de
proiectare, de execuţie şi de exploatare;

este favorizată şi chiar stimulată standardizarea şi


normalizarea pieselor, a subansamblurilor şi a
ansamblurilor de maşini şi aparate, din care decurge
standardizarea sculelor şi a mijloacelor de control,
toate influenţând favorabil interschimbabilitatea şi
costurile de realizare ale acestora.
Sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO (International
Standardizing Organization) este un sistem
internaţional care a fost preluat pentru aplicare în
România în anii 1968-1969, prin standardele din
seria STAS 8100, revizuite şi sistematizate ulterior.
În prezent, acest sistem este reglementat prin SR EN
20286/1,2 – 1997 şi SR ISO 1829 – 1997.
Standardizarea toleranţelor şi ajustajelor a avut în
vedere, în primul rând, asamblările cu piese netede,
dintre care cel mai des utilizate în construcţia de
maşini sunt asamblările cilindrice netede. Sistemul
de toleranţe şi ajustaje ISO este alcătuit pe baza
unor criterii, prezentate în continuare, cu
exemplificări numai în sistemul metric.
Criterii de alcătuire
Criteriul 1. Baza sistemului. În sistemul ISO sunt
prevăzute două sisteme unitare: sistemul alezaj
unitar şi sistemul arbore unitar.
Criteriul 2. Poziţia câmpurilor unitare. Poziţia
câmpului de toleranţă al piesei unitare faţă de linia
zero este asimetric limitată (fig. 2.13).
Aceasta înseamnă că fiecare din cele două câmpuri
unitare se află cu începutul câmpului de toleranţă pe
linia zero (EI=0 sau es=0). Amplasarea asimetric
limitată prezintă avantaje din punctul de vedere al
interschimbabilităţii, al montajului şi al controlului
pieselor. Fig. 2.13. Poziţia câmpurilor unitare.
Criteriul 3. Zone şi intervale de dimensiuni. Sistemul
ISO cuprinde toate dimensiunile nominale până la
40.000 mm, domeniul fiind divizat în patru zone,
fiecare având un număr de intervale principale:

 zona I, cu dimensiuni până la 500 mm, având 13


intervale principale;

 zona II, între 500 şi 3150 mm, cu 8 intervale


principale;

 zona III, între 3150 şi 10.000 mm, cu 5 intervale


principale;

 zona IV, între 10.000 şi 40.000 mm, cu 6 intervale


principale. Pentru anumite ajustaje, unele intervale
principale sunt împărţite în două sau trei intervale
intermediare. Pentru exemplificare, în tabela 2.1
sunt prezentate intervalele principale şi cele
intermediare pentru zona de dimensiuni până la 500
mm. Pentru calculul toleranţelor nu se lucrează cu
dimensiunea nominală, ea fiind înlocuită cu
valoarea caracteristică a intervalului în care se
înscrie valoarea nominală. Această valoare (Dm)
este media geometrică a valorilor limită pentru
intervalul considerat (Dmin şi Dmax),

Dm=√Dmin x √Dmax

Criteriul 4. Unitatea de toleranţă şi treptele de


toleranţă. Cercetările efectuate în domeniul
prelucrării diametrelor pieselor, cu metode şi cu
utilaje diferite, precum şi cu o calificare diferită a
executantului, au permis să se constate că, la
aceeaşi dificultate de execuţie, eroarea de
prelucrare este o funcţie parabolică în raport cu
dimensiunea nominală. Între toleranţa economică
de fabricaţie Tf , pentru diferite procedee de
prelucrare, cu diferite precizii, şi dimensiunea D ce
trebuie realizată există o relaţie de tipul

Tf CT √𝐷  CTi , (2.20)


𝑧

în care: CT este un coeficient funcţie de precizia


prelucrării, i este unitatea (factorul) de toleranţă, a
cărei mărime depinde de dimensiune; z este un
număr cu valori între 2,5 şi 3,5 (uzual z = 3). Această
dependenţă se prezintă grafic sub forma unei
drepte (fig. 2.14), panta dreptei depinzând de
precizia procedeului de prelucrare. Dimensiunile
pieselor nu trebuie realizate toate cu aceeaşi
precizie. Pentru o aceeaşi dimensiune este necesară
uneori o precizie mai ridicată (toleranţă mai mică),
alteori o precizie mai puţin ridicată (toleranţă mai
mare). De aceea, sistemul de toleranţe şi ajustaje
ISO prevede, pentru fiecare interval de dimensiuni,
un şir de trepte de toleranţă, în număr diferit la cele
patru zone de dimensiuni, treptele fiind notate cu
simbolul general ITx şi numite toleranţe
fundamentale.

Pentru dimensiunile nominale de până la 500 mm


sunt prevăzute 20 de trepte de toleranţă
standardizate, notate cu simbolurile IT01, IT0, IT1,
IT2,…,ITx,…,IT18, în ordinea scăderii preciziei
(toleranţele sunt din ce în ce mai mari). Dintre
acestea, treptele cele mai precise, IT01 şi IT0 sunt de
uz special, celelalte fiind trepte de uz general. Zona
de dimensiuni de la 500 la 3150 mm are prevăzute
18 trepte de toleranţă (IT1,…,IT18), iar celelalte
două zone câte 12 trepte de toleranţe standardizate
(IT5,…, IT16).
Valorile toleranţelor fundamentale pentru
dimensiunile nominale până la 500 mm s-au calculat
astfel:

 pentru treptele de toleranţă IT01, IT0 şi IT1 cu


relaţii de forma
ITx = C1 + C2Dm,
C1 şi C2 având valori diferite pentru cele trei trepte;

 pentru treptele de toleranţă IT2, IT3 şi IT4, valorile


sunt termenii unei progresii geometrice din seria
IT1…IT5;

 pentru treptele de toleranţă IT5,…, IT18, valorile


au fost determinate cu relaţia

ITx = Cx i m

în care Cx este coeficientul de toleranţă, obţinut prin


rotunjirea valorilor din relaţia
5
Cx=10(√10)x-6
reprezentând numărul treptei de toleranţă (x = 5, …,
18), iar i este unitatea (factorul) de toleranţă
determinat cu relaţia

i=0,45.√𝐷𝑚+0,001 Dm m (2.23)


3

în care Dm este diametrul mediu al intervalului.

Criteriul 5. Temperatura de referinţă.


În sistemul ISO temperatura de referinţă este de 20
0C. Toate valorile dimensiunilor şi ale toleranţelor
sunt valabile numai la această temperatură, iar
măsurările trebuie executate la 20 0C.
Criteriul 6. Simbolizarea toleranţelor şi ajustajelor.
Toleranţele şi ajustajele se indică prin simboluri
standardizate care cuprind: dimensiunea nominală,
simbolul abaterii fundamentale a câmpului de
toleranţă faţă de linia zero, treapta de toleranţă
(precizia). Simbolizarea abaterii fundamentale a
câmpului de toleranţă faţă de linia zero (poziţia
câmpului de toleranţă faţă de linia zero) se face cu
ajutorul literelor alfabetului latin (tabela 2.4 şi figura
2.15). S-a folosit iniţial o singură literă, dar prin
adăugarea ulterioară a unor noi poziţii apar şi
simboluri cu două litere. Pentru poziţiile (abaterile
fundamentale) ale alezajelor se folosesc majuscule,
iar pentru arbori minuscule. Ansamblul format
dintr-o abatere fundamentală şi o treaptă de
toleranţă se numeşte clasă de toleranţă (de
exemplu : H7; g6; D10; m6; t6).

Poziţia câmpurilor unitare în ISO este simbolizată cu


H pentru alezaje şi cu h pentru arbori, astfel că H
este alezajul unitar şi h este arborele unitar.
Dimensiunile tolerate se simbolizează printr-un
grupaj de numere şi litere astfel:

 pentru alezaje ND, SIMBOL


POZIŢIE,TREAPTAdeTOLERANŢĂ

 pentru arbori Nd, simbol poziţie, treapta de


toleranţă

Întotdeauna acest simbol trebuie să conţină unul


dintre elementele unitare (H sau h), prezenţă care
decide dacă ajustajul este simbolizat în sistemul
alezaj unitar sau în sistemul arbore unitar. Dacă în
simbolizarea ajustajului apar ambele elemente
unitare, atunci sistemul unitar este dublu. Exemple
de simbolizare a ajustajelor sunt prezentate în
tabela 2.5. În sistemul ISO, ajustajele de acelaşi tip,
obţinute prin combinarea aceloraşi poziţii şi cu
aceleaşi trepte de toleranţe pentru piesele
conjugate, sunt echivalente (au aceleaşi ajustaje
limită) în cele două sisteme unitare (tab. 2.5).

Criteriul 7. Numărul şi caracterul ajustajelor din


fiecare treaptă de toleranţă. În sistemul ISO este
posibilă, teoretic, orice combinaţie de clase de
toleranţă ale arborilor şi ale alezajelor, fiecare
ajustaj stabilindu-se individual, fără o regulă
generală de variaţie a jocurilor sau a strângerilor.
Această posibilitate apare deoarece noţiunile de
treaptă de toleranţă şi de simbol al abaterii
fundamentale sunt legate de piesă şi nu de ajustaj.
Fără a limita o altă alegere, în sistemul ISO se
recomandă folosirea anumitor şiruri preferenţiale
de clase de toleranţe şi de ajustaje, indicate a se
folosi prioritar în practică. Cel mai important şir,
care constituie preferinţa întâi, este şirul care
cuprinde următoarele clase de toleranţe:
a) arbori: a11, b11, c11, d11, d9, e8, f7, g6, h6, h7,
h9, h11, js6, k6, n6, p6, r6, s6; b) A11, B11, C11, D10,
E9, F8, H7, H8, H9, H11, JS7, K7, N7, P7, R7, S7. În
sistemul ISO se prevăd trei categorii de ajustaje, cu
joc, intermediare şi cu strângere, realizate într-o
mare varietate. În plus, sunt prevăzute ajustaje cu
jocuri foarte mari (termice) şi cu strângeri foarte
mari.
8. Stabilirea valorilor abaterilor în sistemul ISO.

Câmpul de toleranţă poate avea diferite poziţii faţă


de linia zero. Fiecare poziţie este precizată prin
simbolul abaterii fundamentale (literă), abaterile
fiind calculate cu ajutorul unor relaţii empirice (tab.
2.6). Drept abatere fundamentală a fost aleasă, de
obicei, abaterea cea mai apropiată de linia zero.
Cealaltă abatere limită a câmpului de toleranţă se
deduce cunoscând abaterea fundamentală şi
mărimea toleranţei, care este egală cu toleranţa
fundamentală a treptei de precizie respective. a)
Abateri limită ale arborilor se determină astfel:

 pentru simbolurile a … h: - abaterea fundamentală


este es (din tabela 2.7); - abaterea inferioară,

ei = es Td=es  ITxd; (2.25)

 pentru simbolurile j … zc: - abaterea fundamentală


este ei (din tabelele 2.7 şi 2.8); - abaterea
superioară,
es = ei + Td = es + ITxd; (2.26) b)
Abaterile limită ale alezajelor se stabilesc astfel
(regula generală):

 pentru simbolurile A…H: - abaterea fundamentală


EI=es (es este abaterea fundamentală a arborilor
cu acelaşi simbol); - abaterea superioară
ES = EI + TD = EI + ITxD (2.27)

 pentru simbolurile J…ZC: - abaterea fundamentală


ES=ei (ei este abaterea fundamentală a arborilor cu
acelaşi simbol); - abaterea inferioară

EI = ES  TD = ES  ITxD (2.28)
Regula este valabilă în intervalul 3…500 mm, pentru
toate abaterile fundamentale ale alezajelor, cu
excepţia simbolurilor N9…N18 la dimensiuni peste 3
mm (care au ES=0) şi a abaterilor fundamentale ale
alezajelor pentru care există o regulă specială.
Regula specială se aplică alezajelor cu simbolurile J,
K, M, N, având treptele de toleranţă 01, 0, 1, 2, …, 8
şi simbolurilor P, R,…, ZC, având treptele de
toleranţă 01, 0, 1,…,7, la dimensiuni peste 3 mm. În
cadrul acestei reguli, abaterea fundamentală se
stabileşte cu relaţia ES =  ei +  (2.29) în care  este
un factor de corecţie.

Factorul  este diferenţa dintre toleranţa


fundamentală corespunzătoare treptei de toleranţă
considerate ITxD şi toleranţa fundamentală a treptei
de toleranţă imediat mai precisă ITxD 1 :

  ITXD  ITxD 1 (2.30)


Regula specială permite folosirea acestor câmpuri
de toleranţă la realizarea unor ajustaje omoloage
echivalente (cu aceleaşi valori pentru ajustajele
limită) în cele două sisteme unitare (exemple în
tabela 2.5), aşa cum se întâmplă în cazul ajustajelor
cu joc, indiferent de treptele de toleranţă ale
pieselor.
Dacă se utilizează drept indici H pentru sistemul
alezaj unitar şi h pentru sistemul arbore unitar,
atunci condiţiile de echivalenţa în cele două sisteme
unitare sunt:

 pentru ajustajele cu joc, Jmin, H = Jmin, h şi Jmax,


H = Jmax, h ; (2.31)

 pentru ajustajele cu strângere, Smin, H = Smin, h şi


Smax, H = Smax, h ; (2.32)
9. Influenţa temperaturii asupra ajustajelor cu joc.

Valorile jocurilor efective ale asamblărilor din cadrul


unui ajustaj prescris se modifică odată cu variaţia
temperaturii pieselor conjugate. Cunoaşterea
variaţiei jocurilor cu temperatura este necesară atât
pentru Metrologie, toleranţe şi control dimensional
68 corecta alegere a ajustajelor, care se face la
temperatura de referinţă, cât şi pentru stabilirea
jocurilor în condiţii de funcţionare. Considerăm o
asamblare având dimensiunile efective ale celor
două piese conjugate D şi d, la temperatura de
referinţă t0, astfel că jocul efectiv J este J=Dd. La
temperaturile de regim, tD şi td, dimensiunile
efective devin D' şi d' (fig. 2.22), obţinându-se un joc
J'=D'd'.
Cele două piese conjugate au temperaturi de regim
diferite, astfel că diferenţa de temperatură, în
raport cu cea de referinţă este respectiv:
tD=tDt0; td=tdt0. (2.46) Dacă cele două piese
au coeficienţi de dilatare liniară D şi d,
dimensiunile efective, la temperaturile de regim
sunt D'=D(1+D tD) şi d'=d(1+d td). (2.47)
Jocul efectiv în timpul funcţionării (J') este dat de
relaţia:

J'=D'd'=(D-d)+DDtD  dd td ,


relaţie care mai poate fi prelucrată prin gruparea
ultimilor
doi termeni
şi
introducerea unui factor comun forţat, reprezentat
de dimensiunea nominală N, obţinându-se D' d ' D J
d J ' 2. Precizia dimensiona

10. Influenţa temperaturii asupra ajustajelor cu


strângere

Modificarea strângerii, odată cu modificarea


temperaturii pieselor ce compun un ajustaj, poate
să fie nefavorabilă indiferent de sensul în care se
produce. Creşterea strângerii în mod substanţial la
temperatura de funcţionare (de regim), la
asamblările cu strângere iniţială apropiată de cea
maximă, poate să conducă la creşterea eforturilor
unitare din asamblare, având drept efect
deformarea sau chiar distrugerea asamblării. Dacă
strângerea se modifică în sensul micşorării ei, există
posibilitatea ca asamblarea să nu mai poată prelua
solicitarea pentru care este proiectată, existând
posibilitatea ca între piese să apară o relaţie de joc.
Pentru alegerea cât mai apropiată a ajustajului cu
strângere este necesară cunoaşterea relaţiei între
strângerea S la temperatura de Jmin Jmax N =75 + 0
- ES EI=0 es ei H7 Td ITxd IT7 Metrologie, toleranţe
şi control dimensional 72 referinţă şi cea la
temperatura de regim S'. Această relaţie se obţine
procedând similar cazului ajustajelor cu joc, astfel
că, pornind de la relaţia

S' = d'D' = (dD) + (d·d·td – D·D·tD),


se ajunge, prin aceleaşi etape, la relaţia dintre
strângerile efective

S' = S+N103 (d·td – D·tD) µm , (2.54)

sau S = S'+N103 (D·tD – dtd) µm (2.55)


O situaţie care apare des în practica este aceea în
care un anumit ajustaj cu strângere trebuie să
asigure, la temperatura de regim, o strângere
minimă ' Smin , rezultată din calculul de proiectare.
Cele două piese conjugate au aceeaşi temperatură
de regim, tD=td=t, iar dilatările se produc în sensul
micşorării strângerii (Dd). Strângerea minimă
necesară, la temperatura de referinţă, se calculează
cu relaţia (2.55) adaptată,

Smin=S'min+Nt103 (Dd) µm

11. Definiţi suprafeţele reală, efectivă, adiacentă şi


abaterea de la forma geometrică.
Suprafaţa reală este suprafaţa care limitează un
corp şi îl separă de mediul înconjurător.
Suprafaţa geometrică (nominală) este suprafaţa
ideala a cărei formă nominală este definită în desen
şi/sau în documentaţia tehnică. Suprafaţa efectivă
este suprafaţa obţinută prin măsurare, apropiată de
suprafaţa reală.
Suprafaţa adiacentă este suprafaţa de aceeaşi
formă cu suprafaţa geometrică, tangentă exterior la
suprafaţa reală şi aşezată astfel încât distanţa dintre
aceasta şi suprafaţa reală să aibă valoarea minimă
(fig.3.2).
Suprafaţa de referinţă este suprafaţa în raport cu
care se determină abaterea de formă. Ea poate fi
întreaga suprafaţă considerată a piesei sau o
porţiune din suprafaţa considerată a piesei. Profilul
este conturul rezultat prin intersecţia unei suprafeţe
cu un plan.
Profilul real (muchia reală) este conturul rezultat
prin intersecţia suprafeţei reală cu un plan (sau altă
suprafaţă reală).
Profilul geometric (nominal) este conturul rezultat
din intersecţia suprafeţei geometrice (nominale) cu
un plan.
Profilul efectiv este profilul obţinut prin măsurare,
apropiat de profilul real.
Profilul adiacent este profilul de aceeaşi formă cu
profilul real, tangent exterior la profilul real şi aşezat
astfel încât distanţa dintre aceasta şi profilul real să
aibă valoarea minimă (fig.3.2). Fig. 3.2. Suprafaţa
adiacentă şi profil adiacent: a – suprafaţă adiacentă;
b – profil adiacent. Lungimea de referinţă este
lungimea în limitele căreia se determină abaterea de
formă, de orientare, de poziţie sau de bătaie.
Lungimea de referinţă poate fi întreaga lungime
considerată a profilului real sau o porţiune
determinată a lungimii (dimensiunii) considerată.
Abaterea de formă este abaterea formei suprafeţei
reale faţă de forma suprafeţei adiacente sau
abaterea formei profilului real faţă de profilul
adiacent. Mărirea abaterii de formă se determină ca
distanţa maximă dintre elementul efectiv
(suprafaţă, profil) şi cel adiacent. Abaterea limită de
formă este valoarea maximă admisă a abaterii de
formă. Toleranţa de formă este zona determinată
de abaterile limită de formă. Toleranţa de formă
este egală cu abaterea limită superioară de formă
dacă abaterea limită inferioară este egală cu zero.
Abaterile geometrice au influenţe negative asupra
funcţionării şi comportării fabricatelor în
exploatare. În general ele influenţează caracterul
ajustajelor, frecarea, uzarea şi ungerea,
etanşeitatea dinamică şi statică, curgerea fluidelor,
rezistenţa la oboseală, posibilităţile de acoperire a
suprafeţelor etc., iar în final performanţele şi
durabilitatea în exploatare.
Abaterilor geometrice ale suprafeţei sunt
clasificate, în mod convenţional, în următoarele
grupe:

 abateri de ordinul 1 – abateri de formă (fig.3.1, a)


definite conform STAS 7384-85; 3. Precizia
geometrică a fabricatelor 79
 abateri de ordinul 2 – ondulaţii (periodice) (fig.3.1,
b);

 abateri de ordinul 3 – striaţiuni şi rizuri (periodice


şi pseudoperiodice) (fig.3.1, c);

 abateri de ordinul 4 – smulgeri, urme de sculă şi


goluri, pori etc. (aperiodice) (fig.3.1, c); Abaterile de
ordinul 3 şi 4 formează rugozitatea suprafeţelor, iar
suma abaterilor de ordinul 1...4 formează profilul
total (fig.3.1, d). Metodele de filtrare (separare) a
abaterilor geometrice sunt prezentate în STAS
5370/3-75.
12. Definiţi şi schiţaţi abaterile de la circularitate şi
de la cilindricitate ale suprafeţelor şi notarea lor pe
desen.
Abaterile de la circularitate şi de la cilindricitate se
determină, în cele mai multe cazuri, prin măsurarea
diametrului suprafeţei cu mijloace universale de
măsurare (şublere, micrometre, microscoape).
Ovalitatea se determină măsurând diametrul piesei,
în aceeaşi secţiune, pe două direcţii perpendiculare
(fig. 3.12, a). Operaţia se poate repeta pe alte două
direcţii perpendiculare, în aceeaşi secţiune, sau în
mai multe secţiuni (fig. 3.12, b). Diferenţa maximă
între rezultatele măsurării, pe câte două direcţii
perpendiculare, reprezintă ovalitatea suprafeţei
(aproximativ dublul abaterii de la circularitate).
Abaterile de la cilindricitate (formele butoi, mosor,
conicitate) se stabilesc măsurând diametrul piesei în
mai multe secţiuni (fig.3.12, b). Poligonalitatea se
determină cu ajutorul aparatelor comparatoare de
precizie mai ridicată (valoarea diviziunii 0,001 sau
0,002 mm). Măsurarea se realizează fie introducând
piesa într-un inel (fig.3.13, a), 3. fie aşezând-o pe o
prismă şi rotind-o cu 360 (fig. 3.13, b). În primul caz
valoarea poligonalităţii este egală cu diferenţa
dintre indicaţiile limită ale aparatului. În al doilea
caz, daca unghiul prismei este de 90, ovalitatea
reprezintă jumătate din diferenţa citirilor limită la
aparatul comparator.
13. Definiţi următoarele abateri de la poziţia
reciprocă a suprafeţelor şi modul lor de notare în
desen: abaterea de la paralelism, de la
perpendicularitate şi bătaia radială

Abaterile de la perpendicularitate
(neperpendicularitate – simbol folosit APd): 
abaterea de la perpendicularitate dintre două
drepte, două suprafeţe de rotaţie sau o suprafaţă de
rotaţie şi o dreaptă este diferenţa dintre unghiul
format de dreptele adiacente la profilele reale,
respectiv la axele suprafeţelor adiacente de rotaţie
şi unghiul normal de 90, considerată în limitele
lungimii de referinţă (fig.3.16);

Abaterea de la perpendicularitate a unei drepte sau


a unei suprafeţe de rotaţie faţă de un plan este
diferenţa dintre unghiul format de dreapta
adiacentă sau axa suprafeţei adiacente de rotaţie cu
planul adiacent la suprafaţa reală şi unghiul nominal
de 90, considerată în limitele lungimii de referinţă
(fig.3.17);
Bătaia radială şi bătaia frontală Bătaia circulară
radială (simbol ABr) reprezintă diferenţa dintre
distanţa maximă şi distanţa minimă de la suprafaţa
reală la axa de rotaţie de referinţă, considerată în
limitele lungimii de referinţă (fig.3.23).
Dacă nu se specifică altfel, bătaia circulară radială se
determină în plane perpendiculare pe axa de
referinţă.

14. Definiţi parametrii rugozităţii Ra şi Rz şi


prezentaţi notarea lor pe desen
Rugozitatea reprezintă ansamblul
microneregularităţilor suprafeţei reale cu pas relativ
mic, în limitele unei secţiuni care nu are abateri de
formă, de poziţie sau ondulaţii. Mărimea
neregularităţilor depinde de un complex de factori:
materialul semifabricatului, materialul părţii active
a sculei aşchietoare, elementele regimului de
aşchiere (în special avansul), elementele geometrice
ale sculei aşchietoare (în special raza la vârf şi
unghiul de atac secundar), lichidul de aşchiere,
vibraţiile etc.
Pentru specificarea rugozităţii suprafeţei se
utilizează unul sau mai mulţi parametrii de
rugozitate:
Ra – abaterea medie aritmetică a profilului;
Rz – înălţimea neregularităţilor profilului în zece
puncte;
Ry – înălţimea maximă a profilului;
Sm – pasul mediu al neregularităţilor profilului;
S – pasul mediu al proeminenţelor locale ale
profilului;
tp – procentajul lungimii portante a profilului.
Rugozitatea se poate măsura în diverse sisteme:
sistemul liniei medii (M), sistemul liniei
înfăşurătoare (E) şi sistemul diferenţelor variabile. În
continuare, se va prezenta stabilirea parametrilor
rugozităţii suprafeţei în sistemul liniei medii
(sistemul M – STAS 5370/1-85). Pentru stabilirea
parametrilor neregularităţilor se consideră o linie de
referinţă medie, care împarte profilul efectiv astfel
încât suma pătratelor ordonatelor (y1, y2, … yn) ale
profilului, în raport cu această linie, să fie minimă,
adică
𝑙
∫0 𝑦2dx≈min
15. Influenţa abaterilor de formă, de poziţie şi
rugozităţii asupra ajustajelor

Abaterile de formă şi de poziţie, ondulaţia şi


rugozitatea suprafeţelor au o influenţă apreciabilă
asupra caracterului ajustajelor şi, în final, asupra
comportării acestora la montaj şi în exploatare.
Aceste abateri modifică caracterul teoretic al
ajustajelor, în sensul că apar variaţii ale jocului sau
ale strângerii, atât de la o asamblare la alta, cât şi în
cadrul aceleaşi asamblări (în secţiunea transversală
sau în lungul acesteia). În continuare se vor prezenta
câteva exemple reprezentative privind aceste
influenţe.
În cazul asamblării cu joc dintre un alezaj având
forma geometrică teoretică şi un arbore cu abateri
de la cilindricitate (fig. 3.41, a), respectiv de la
circularitate (fig.3.41, b), jocul efectiv J se modifică
atât în lungul asamblării (relaţia 3.6) cât şi în cadrul
aceleiaşi secţiuni (relaţiile 3.7):

J1-1= D – d1  J 2-2 = D – d2 (3.6)

J1max= D – d1min  J1min = D – d1max

J2max = D – d2min  J2min = D – d2max


Valorile diferite ale jocurilor se obţin şi în cazul
abaterilor de poziţie (de exemplu abateri de la
coaxialitate), figura 3.42. Variaţia jocului efectiv
devine mai importantă şi mai greu de stabilit în cazul
când piesele conjugate au diverse abateri de formă,
de poziţie, ondulaţie şi rugozitate (fig. 3.43). În mod
similar se pot da exemple privind influenţa acestor
abateri asupra variaţiei strângerilor efective S,
obţinându-se relaţii similare cu relaţiile (3.6) şi (3.7).
Abaterile de la formă a elementelor geometrice ale
pieselor înseamnă abateri ale acestora faţă de
elemente teoretice: dreaptă, plan, cerc, cilindru,
formă şi profil date. Piesele reale prezintă abateri
ale elementelor geometrice în raport cu cele
teoretice. Aceste abateri nu influenţează negativ
comportarea în exploatare a pieselor dacă abaterile
se situează într-un câmp de toleranţă admis.
Stabilirea mărimii acestor abateri presupune
stabilirea elementului adiacent la elementul real şi
determinarea distanţei maxime între acestea.
Metoda de măsurare, mijloacele de măsurare şi
precizia determinării se aleg în funcţie de elementul
concret măsurat şi de acurateţea necesară a
determinării.
Precizia poziţiei reciproce a elementelor geometrice
se ocupă cu stabilirea abaterilor de la poziţia relativă
între suprafeţe şi/sau axele de simetrie ale acestora.
Sunt definite abaterile de la paralelism, de la
perpendicularitate, de la înclinarea dată, de la
poziţia nominală, de la concentricitatea, de la
coaxialitate, de la simetrie şi de la intersectare,
precum şi bătaia suprafeţelor. Exemplele de
măsurare ale acestor abateri, prezentate în capitol,
nu acoperă decât o parte din metodele folosite, ele
constituind un punct de orientare. Ondulaţia
suprafeţelor reprezintă abateri periodice, al căror
pas este de câteva ori mai mare decât adâncimea
lor. Ele apar mult mai rar tolerate pe desenele de
execuţie ale pieselor. Rugozitatea suprafeţelor
defineşte abaterile microgeometrice ale
suprafeţelor. Deşi mărimea ei este corelată cu
precizia dimensională, ea apare mult mai des în
desenele tehnice, valoarea ei impunând procedeul
tehnologic de realizare a formei finite pentru o
suprafaţă (alături de precizia dimensională).
Abaterilor geometrice schimbă caracteristicilor
teoretice ale ajustajelor, având implicaţii asupra
comportării lor în exploatare.
16. Legea de repartiţie normal (Gauss)

Variabila aleatorie X urmează o repartiţie normală,


de parametrii m si 2 , dacă densitatea sa de
repartiţie este

Proprietăţile legii normale de repartiţie sunt:

 curba de repartiţie este pozitivă şi este simetrică


faţă de o paralelă cu axa ordonatelor prin punctul
x=m de pe axa absciselor;

 în punctul de abscisă x = m funcţia f(x) admite un


maxim

iar înălţimea maximului este invers proporţională cu


valoarea parametrului  (fig. 4.11);

 curba are două puncte de inflexiune de abscise x =


m  ;
 valoarea medie are mărimea

 dispersia are valoarea

 abaterea medie pătratică este ;

 probabilitatea ca X să ia valori în intervalul (x1, x2)


este

17. Toleranţele şi ajustajele teoretice şi


probabile(practice).

Asamblarea a două loturi de piese care formează


ajustaje reprezintă un caz des întâlnit în practică. Se
consideră că loturile de piese au dimensiunile
efective distribuite după legea Gauss şi că au
câmpurile de împrăştiere egale cu toleranţa
prescrisă, respectiv:

 pentru alezaje 6D = wD = TD ; (4.114)

 pentru arbori 6d = wd = Td ; (4.115)

Teoretic, abaterea medie pătratică a ajustajului aj


se obţine aplicând relaţia (4.111),

adică se obţine relaţia


relaţie folosită şi anterior pentru toleranţa
ajustajului. Practic, câmpul de împrăştiere al
ajustajului rezultă pornind de la relaţia (4.113),
concretizată aici în relaţia

Valorile efective ale ajustajelor practice (jocuri


şi/sau strângeri) se distribuie în câmpul de toleranţă
al ajustajului tot după o lege normală, mai
concentrată, dar având aceeaşi valoare medie cu
ajustajele teoretice. Toleranţa ajustajului practic,
mai redusă decât toleranţa ajustajului teoretic,
conduce la obţinerea unor ajustaje limită practice
diferite de cele teoretice, pentru toate tipurile de
ajustaje.

18. Rezolvarea problemei directe a lanţurilor de


dimensiuni prin metoda algebrică.