REFERAT

Managementul activităţilor de investigare a

criminalităţii juvenile

BUCUREŞTI
2018
 Pentru prevenirea criminalitaţii juvenile este foarte importantă cunoaşterea relaţiei dintre
mediul familial, influenţa şi dezvoltarea personalităţii copilului, influenţa pe care acest mediu o poate
avea în apariţia actelor delincvente a copiilor, deoarece aceste relaţii se reflectă la nivelul întregii
comunităţi.

Ponderea importantă a tineretului în structura socială actuală, ca şi contribuţia lui tot mai
marcantă în diverse domenii ale vieţii economice, sociale şi spirituale, revigorează discuţiile şi
controversele, mai vechi şi mai noi, privind statusul şi rolul acestei categorii de vârstă extrem de
mobilă şi de creatoare. Privit fie cu circumspecţie, fie cu ostentaţie şi reticenţă, tineretul începe să fie
considerat ca o grupare importantă, comparat cu un „seismograf” social, care declanşează sau
înregistrează cele mai imperceptibile transformări şi mişcări din domeniul social şi politic.

Confruntaţi cu oportunităţi diferenţiate, care nu permit accesul relativ şi egal spre valorile şi
bunurile sociale, o parte din tineri nu reuşesc să surmonteze exigenţele impuse de normele sociale,
deviind uneori de la ele şi încercând să îşi suplinească frustrările prin mijloace nelegitime.

Fără îndoială, este dificil de evaluat şi, mai ales, de prognozat evoluţia dinamicii şi intensităţii
fenomenului de criminalitate juvenilă în ţara noastră, în următorii ani. Abandonând definitiv
concepţia dispariţiei delincvenţei prin educarea conştiinţei tinerilor, ca şi cea a „importului” sau a
„influenţei exterioare” a infracţionalităţii, trebuie semnalat faptul că datele statisticilor penale atestă o
intensificare şi o agravare a infracţiunilor comise de minori şi de tineri. Ele cresc de la o zi la alta, de
la o lună la alta, sporind în gravitate şi periculozitate. Ne confruntăm deja cu infracţiuni ca prostituţie,
pornografie, trafic de droguri, atacuri înarmate, pe care le consideram „străine” societăţii noastre cu
puţin timp în urmă.

Principala problemă care se pune este de a preveni proliferarea acestor infracţiuni în rândul
tinerilor, dar nu prin instituirea unui „cordon sanitar”, ci prin măsuri elaborate ştiinţific, care să fie
aplicate numai dacă există garanţia că au fost receptate, înţelese şi urmate de către tinerii cărora le
sunt adresate. Se cuvine deci să pledăm mai degrabă pentru un program de „terapie socială” a
fenomenului de criminalitate juvenilă, pornind de la cunoaşterea şi combaterea cauzelor şi a
condiţiilor care îl generează sau favorizează la nivel macrosocial, microsocial şi individual.

La nivel macrosocial, măsurile de prevenţie şi profilaxie sunt mai dificil de elaborat şi aplicat.
Trebuie însă evitată pe cât posibil multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive
pentru tineri. La nivel microsocial se impune revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor sociale cu
rol educativ şi de control social – familia şi şcoala.

Întrucât şcoala reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al integrării

adolescentului în societate, se impune adoptarea unor măsuri de stimulare economică a familiilor cu
dificultăţi financiare, care au în creştere sau întreţinere copii minori.

La fel de importantă mi se pare revitalizarea serviciilor de asistenţă socială – mai degrabă

timidă acum – care se pot implica benefic în protecţia şi ocrotirea familiei şi a adolescentului cu
probleme de adaptare şi comportare socială. De asemenea, salutară s-ar dovedi şi multiplicarea
cabinetelor de consultanţă familială.

La nivelul şcolilor se poate organiza o bună profilaxie a manifestărilor predelincvente în

rândul elevilor, prin utilizarea unor instrumente de predicţie, ca şi prin folosirea unor „scale de
evaluare” a stării educaţionale şi morale a acestora. Legătura dintre părinţi şi cadrele didactice ar
trebui diversificată şi permanentizată.

În viziunea acestei gândiri, aplicarea soluţiilor amintite şi a altora prezentate continuare

trebuie să pună accent pe latura educativ-preventivă de dezvoltare şi stimulare a autonomiei morale a
tinerilor şi de evitare a constrângerii şi a supravegherii juridice a acestora, facilitându-le adaptarea la
cerinţele normelor sociale şi participarea la exigenţele vieţii sociale.

Cercetarea fenomenului. Măsuri preparatorii

Pentru a avea o „terapie socială” de succes este absolut indispensabilă o abordare realistă şi
obiectivă a fenomenului ţintă. Iată de ce această lucrare tratează prevenirea criminalitaţii juvenile (şi,
pe termen lung, a fenomenului de delincvenţă în general) ca pe un proces ce presupune eforturi
concentrate şi concertate pe timp îndelungat şi o deosebită capacitate şi putere de a face faţă
provocărilor. Ca în cazul oricărui proces, avem de parcurs mai multe etape premergătoare, incipiente,
care să pregătească o abordare hotărâtă şi cu şanse de succes a fenomenului. În principiu, acestea ar
fi:

 un plan general de prevenire a criminalităţii juvenile;

  culegerea de date despre criminalitate juvenilă;
 prefigurarea naturii şi a cauzelor delincvenţei;
 inventarierea resurselor comunităţii;
 implementarea programului naţional în comunităţile locale;
 evaluări, concluzii, propuneri.

Realizarea unui plan general de prevenire a criminalităţii juvenile

Un asemenea plan general trebuie să fie apropiat normelor sociale şi juridice după care se
conduce societatea, în acord, deci, cu interesele generale. Astfel de programe naţionale au mai existat
în Europa Occidentală sau SUA. Este important, însă, de subliniat, că importul unui program existent
(chiar dacă şi-a dovedit eficienţa într-o altă ţară) nu este de dorit, în condiţiile în care reţete universale
de succes nu există, iar un program de prevenire şi combatere trebuie să se adreseze unor condiţii
specifice geo-economice şi sociale, iar în ultimă instanţă chiar civilizaţionale. Tocmai pentru că se
adresează unei comunităţi distincte, planul trebuie să cuprindă elemente de genul:

 analiza detaliată a problemei delincvenţei pentru comunitate, acest element

desemnând nu doar cifre şi statistici, ci modul efectiv în care comunitatea, prin
membrii săi, resimte fenomenul şi cât de mult este dispusă să reacţioneze, în ce fel etc.
 inventarierea programelor existente şi a resurselor disponibile pentru prevenire.
Importanţa programelor în derulare nu trebuie subestimată, ci, pe cât posibil trebuie
integrate în efortul comun de prevenire şi combatere, pentru că ele presupun de cele
mai multe ori experienţă, resurse şi câştiguri în direcţia amintită.
 implicarea directă a instituţiilor şi a organizaţiilor care au legături cu aceste fenomen,
fiind vorba deopotrivă de organisme ne/şi guvernamentale, care au ca obiect de
activitate, în general, protecţia copilului.
 existenţa unui mecanism central pentru coordonarea eforturilor şi a programelor în
direcţia prevenirii. S-ar putea spune că un asemenea mecanism central ar însemna, de
fapt, proliferarea birocraţiei. Riscul unei implementări haotice a programului şi al unei
eventuale colaborări defectuoase între diferitele instituţii este atât de mare şi periculos
pentru derularea întregului plan încât existenţa unei autorităţi centrale se impune;
  strategie pe termen lung este, de asemenea, de luat în seamă, fie şi numai pentru a
prefigura acţiunile viitoare în linii generale, un plan amănunţit şi cu termene exacte
nefiind posibil de realizat, în viziunea mea.
Un astfel de program de prevenire este un excelent mijloc de a concentra atenţia şi efortul
întregii comunităţi. În acelaşi timp este un prilej optim pentru ca diferitele sectoare ale comunităţii să
se întâlnească, să se cunoască şi să coopereze în vederea realizării aspiraţiilor acestui plan.

Programul trebuie să cuprindă definiţii exacte, stabilite de comun acord şi să ofere, în acelaşi
timp, date foarte clare despre numărul delincvenţilor, localizare geografică, seriozitate şi intensitate a
fenomenului, caracteristicile acestuia dar şi particularităţile, modul în care fenomenul afectează
societatea etc.

Culegerea datelor despre criminalitatea juvenilă

O abordare responsabilă a unui plan de prevenire a delincvenţei trebuie obligatoriu să dezvolte
un sistem pentru obţinerea datelor cele mai potrivite. De asemenea, informaţiile trebuie permanent
evaluate şi înnoite, ca şi sursele acestora.

Metodele curente de colectare a datelor, utilizate de jurişti, nu sunt potrivite pentru elaborarea
unui plan. Statisticile arată doar criminalitatea legală – respectiv totalitatea condamnărilor pronunţate
de instanţele judecătoreşti într-o anumită perioadă de timp – ori criminalitatea relevată, care cuprinde
totalitatea infracţiunilor de care organele de poliţie şi judiciare au cunoştinţă. Acestea reprezintă de
cele mai multe ori doar vârful aisbergului, pentru elaborarea unui plan serios avându-se nevoie de
„cifra neagră” a criminalităţii, respectiv criminalitatea reală.

Sunt de recomandat câteva tehnici utilizate în sociologie, ca de exemplu:

1. Observaţia – care constă în surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de

comportament delincvent pe subiecţi infractori în stare de detenţie sau pe subiecţi în stare de libertate.

Deşi mediul închis nu oferă avantaje, îndeosebi sub aspectul concluziilor ce s-ar putea trage
cu privire la particularităţile comportamentului delincvent relevate pe calea observaţiei, totuşi el este
de preferat de cercetători, datorită înlăturării dificultăţilor de ordin organizatoric pe care le ridică
observaţia pe subiecţi în libertate.
 Pentru observarea conduitelor delincvente la subiecţi aflaţi în stare de libertate, consider drept
cea mai bună variantă observarea internă (participativă) – ce implică o participare a observatorului la
viaţa grupului studiat. Participarea ca atare este susceptibilă de forme şi grade diferite. Aceasta se
poate limita la simpla prezenţă a observatorului în grup şi la consemnarea aspectelor care îl
interesează, până la intervenţia efectivă în desfăşurarea evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau
chiar până la asumarea rolului de lider.

Alegerea unui tip de observaţie sau altul este determinată de o multitudine de factori, cei mai
importanţi fiind natura şi scopul cercetării întreprinse, caracteristicile subiecţilor observaţi, condiţiile
concrete în care se desfăşoară cercetarea. Există numeroase exemple de sociologi care, pentru a studia
comportamentul de grup al infractorilor, au petrecut un anumit timp în penitenciare, printre deţinuţi,
sau au reuşit să se introducă în interiorul unui grup de delincvenţi.

2. Interviul – definit ca tehnica de cooperare verbală între două persoane – anchetatorul şi

anchetatul – ce permite anchetatorului să culeagă anumite date de la anchetat cu privire la un obiect
precis. Cele care recomandă tehnica interviului sunt chiar trăsăturile acestuia, respectiv:

- existenţa unei relaţii sociale şi psihologice între două persoane, cel care intervievează şi cel
intervievat;
- rolul precis determinat pe care fiecare dintre aceştia îl deţine în cadrul relaţiei amintite;
- informaţia culeasă apare ca rezultat al unei strategii într-un circuit cu dublu sens.
Aptitudinea de a determina un infractor necunoscut să îşi dezvăluie cunoştinţele, părerile,
sentimentele cu privire la problemele ce formează obiectul interviului, nu este o însuşire la îndemâna
oricărei persoane. Nu întâmplător se afirmă că interviul este mai mult o artă decât o tehnică.

Una din problemele fundamentale ale interviului o constituie prin urmare alegerea şi
selecţionarea operatorilor de interviu, care să posede calităţile necesare unui interviu cu un grad sporit
de fidelitate şi validitate. Există, desigur, calităţi native, cum sunt inteligenţa, onestitatea, caracterul
extravertit, care recomandă persoanele ce posedă asemenea calităţi pentru rolul de operator de
interviu. Despre acest subiect s-a scris mult, existând chiar şi manuale destinate operatorilor de
interviu.

Specialiştii examinează, într-un cadru mai larg, referitor la totalitatea problemelor legate de
realizarea unui interviu, diverşi factori de natură obiectivă sau subiectivă, care influenţează pozitiv
sau negativ desfăşurarea interviului. Unele experienţe relevă, astfel, modul în care vârsta, sexul,
statura fizică, îmbrăcămintea sau vocea operatorului de interviu influenţează asupra reacţiilor
persoanei care răspunde la întrebări. Alte experienţe evidenţiază importanţa mediului ambiant. În
acest sens, însă, specialiştii arată că, pe drept cuvânt, este dificil a decide ce calităţi sunt în general
recomandate pentru un operator de interviu, întrucât importanţa fiecărei calităţi nu este întotdeauna
aceeaşi, ea variază de la o anchetă la alta.

3. Tehnica documentară – proprie cercetării pe documente, priveşte modul în care datele

cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice.

Caracterul oarecum secundar al surselor documentare nu trebuie subapreciat, astfel de surse

fiind mai întotdeauna bogate în material informativ, iar deseori singurele disponibile pentru
cercetător. Importante date cu privire la faptele penale şi la făptuitorii acestora pot fi obţinute prin
examinarea diferitelor statistici demografice, economice etc. Asemenea date pot servi la completarea
datelor obţinute pe teren ori la analiza comparativă a acestora.

O altă sursă importantă o constituie dosarele privind cauzele penale. Din cuprinsul acestora se
pot culege informaţii cu privire la împrejurările comiterii faptei, la scopul şi mobilul infracţiunii, la
trăsăturile de personalitate ale infractorilor etc. Din păcate, însă, dosarele penale sunt încă destul de
sărace în date care să permită tragerea unor concluzii cu privire la etiologia infracţiunii.

O importanţă deosebită o prezintă documentele personale (scrisori, jurnale, însemnări),

aparţinând celor însărcinaţi cu supravegherea sau observarea infractorilor sau ale infractorilor înşişi.
Astfel de obiecte conţin deseori o bogăţie de informaţii imposibil de obţinut prin tehnicile
standardizate.

Denumirea de tehnică documentară acoperă în realitate o gamă variată de procedee de

examinare ştiinţifică a documentelor. De mare ajutor, în ceea ce propun sunt analiza de conţinut şi
analiza statistică.

Analiza de conţinut este definită de Bernard Berelson drept „o tehnică de cercetare a

conţinutului manifest al comunicaţiilor, având drept scop interpretarea acestora. Analiza de conţinut
urmăreşte, deci, să descifreze mesajul real al comunicaţiei, desfăcându-l în elementele sale
componente.
 Analiza statistică reprezintă o preţioasă sursă de documentare, oferind, în principiu, acele date
care să permită o apreciere globală a fenomenului (cu privire la structura şi evoluţia sa) şi
desprinderea caracteristicilor populaţiei delincvente. Statistica nu poate oferi însă mai mult de atât.
Datele astfel obţinute prin tehnicile recomandate, eventual completate cu date obţinute de la diverse
agenţii de profil ori chiar un sistem de informatori, trebuie verificate şi comparate, pentru înlăturarea
eventualelor informaţii false ori eronate. În acelaşi timp este foarte folositoare corelarea acestor
informaţii cu diverşi indicatori sociali, cum ar fi: abandonul şcolar, inadaptarea şcolară, rata
şomajului în rândul tinerilor etc.

Prefigurarea naturii delincvenţei

Un program responsabil trebuie să cuprindă o descriere cât mai exactă a naturii delincvenţei în
comunitate. De asemenea, este necesară o analiză etiologică amănunţită, fiecare cauză implicată
trebuind raportată la numărul de cazuri în care este întâlnită.

Nu este deloc simplu să descrii natura delincvenţei într-o comunitate ori, mai ales, incidenţa
unei cauze anume în rândul tinerilor, în general. Comunitatea este cea care trebuie să hotărască ce tip
de devianţă consideră a fi cea mai periculoasă. A fost testat în SUA cu mult succes, un proiect numit
CAPER (Crime Analysis Project Evaluation Research) care, pe baza a 33 de itemi (modele),
converteşte faptele în puncte, realizând astfel o ierarhizare a acestora în funcţie de pericolul pe care i-l
acordă comunitatea.

Itemii sunt analizaţi şi primesc puncte în funcţie de o serie de criterii, precum: locul faptei, ora
faptei, tipul faptei, nivelul de violenţă folosit, valoarea pierderilor etc. Aceste date pot măsura la fel
de bine gradul de delincvenţă într-o comunitate, oferind în acelaşi timp o descriere exactă a
infracţiunilor săvârşite, funcţie de multiple criterii.

Inventarierea resurselor comunităţii

Iniţiatorii planului de prevenire şi combatere a delincvenţei trebuie să se asigure că în
comunitatea ţintă a planului există suficiente resurse, care pot fi folosite în efortul comun. La luarea
oricăror decizii este necesară o evaluare exactă a acestor resurse disponibile.

Prin resurse înţeleg atât resursele financiare (fie ele alocate de bugetul central sau local,
sponsorizări, colecte, donaţii), cât şi resurse umane – atât de necesare în implementarea efectivă a
acestui program. Este indicată atragerea tinerilor în aceste eforturi şi mai ales a studenţilor la ştiinţe
sociale (drept, sociologie, psihologie), cărora acest program le oferă şi un excelent material de studiu.

După cum am subliniat, este absolut necesară implicarea tuturor instituţiilor publice şi private
a căror activitate implică un impact asupra vieţii copiilor. Pentru o integrare eficientă a acestora în
program trebuie cunoscută şi descrisă activitatea instituţiilor şi măsura în care înţeleg să se implice,
pentru a evita pericolul fragmentării programului, ori dublarea funcţiilor acestora.

Selectarea instituţiilor participante trebuie făcută după criterii de genul: aşezare în teritoriu,
tipul de servicii oferite, acoperire teritorială, profesionalism, rezultate anterioare etc. Sunt,
bineînţeles, necesare şi informaţii despre costul programului, implicarea voluntarilor putând reduce
aceste costuri.

Implementarea programului naţional în comunităţile locale

Iniţierea şi derularea unui program naţional de prevenire şi combatere a delincvenţei nu
exclude în nici un mod aplicarea programelor de prevenţie locale. Existenţa acestora este salutară,
delincvenţa cunoaşte forme specifice şi particulare fiecărei comunităţi în parte. Pentru unitate de
scopuri, însă, este recomandată integrarea acestor programe locale în programul naţional, cu
respectarea unor criterii de convergenţă:

1. scopul şi mijloacele asumate de cele două programe;

2. natura populaţiei ţintă căreia îi este adresat programul;
3. măsura în care scopurile planului de prevenţie local sunt satisfăcute de cel naţional;
4. existenţa unor metode alternative de îndeplinire a scopului;
5. informarea reciprocă despre experienţa şi rezultatele obţinute.
6.
Evaluarea
Programul trebuie cu grijă evaluat, iar rezultatele folosite pentru îmbunătăţirea şi/sau
redefinirea conceptuală a planului de prevenire. Aş spune că evaluarea este parte integrantă a
efortului de prevenire. Importanta sa este dată de faptul că prin evaluare se stabilesc criteriile de
măsurare a performanţelor planului şi se furnizează informaţii folositoare pentru corectarea
eventualelor neconcordanţe.
Organizarea şi coordonarea programului
Tema centrală a acestei scurte dezbateri este reprezentată de modul în care organizaţiile şi
instituţiile (deopotrivă guvernamentale sau neguvernamentale) pot fi aduse să lucreze împreună în
scopul creării unor structuri organizaţionale care să opereze cu succes în domeniul prevenirii
delincvenţei. De altfel, atingerea scopurilor propuse de un asemenea program de anvergură presupune
o mare dorinţă şi putere de persuasiune, pentru a găsi o cale într-un labirint de măsuri legale, interese
locale şi prejudecăţi. Lucrând cu diferite legi şi regulamente mereu în schimbare, foarte multe agenţii
şi instituţii interesate în prevenirea delincvenţei au eşuat în demersurile lor. Acest lucru s-a întâmplat
nu din cauza unei rele intenţii, ci mai degrabă a unei lipse de informaţii, datorată unei planificări
defectuoase a programului şi a naturii limitarii comunicării cu alte instituţii similare.

Rolul autorităţilor centrale şi locale

Aşezarea în teritoriu, populaţia, modul de organizare, aspectele culturale, temporale şi spaţiale
– diferenţele dintre diferitele comunităţi din aceste puncte de vedere – toate au efect asupra modului
de organizare şi a structurilor operaţionale care aplică acest program. Un astfel de program de
combatere şi prevenţie a delincvenţei, organizat la nivel central, nu este susceptibil de succes, dacă nu
răspunde valorilor specifice comunităţii. Această lipsă de înţelegere a problemelor caracteristice
comunităţilor s-a constituit în trecut într-o barieră în calea reuşitei unor astfel de programe.

Este deja acceptată ideea conform căreia problemele legate de infracţionalitate şi delincvenţă
pot fi rezolvate cel mai eficient la nivel local prin implicarea directă a celor care sunt cel mai aproape
de comportamentul definit ca inacceptabil sau ilegal. Aceste persoane sau instituţii nu numai că ştiu
cel mai bine care este natura specifică a delincvenţei în regiunea lor, dar sunt mai în măsură să
prevadă eventualul impact al unui asemenea program şi să aleagă cea mai bună strategie de
implementare. Controlul local asupra operaţiunilor şi serviciilor oferite de program dă, în acelaşi
timp, comunităţii un mare impuls şi încredere că părerea lor este importantă, încurajând participarea
la efortul de prevenire. Este importantă deci crearea unor Birouri de Prevenire a Delincvenţei, care să
monitorizeze eforturile locale de prevenţie.

Pe de altă parte, este adevărat că autorităţile centrale au o viziune mai amplă asupra
fenomenului, deţinând în acelaşi timp resurse mai importante. De aceea, este important contactul
permanent între autorităţile centrale şi locale, contacte materializate în schimbul de idei şi oameni,
alocări de resurse financiare de la buget etc. Autorităţile centrale n-ar trebui să îşi asume rolul
principal în furnizarea de servicii în cadrul programului. Este rolul autorităţilor locale să acţioneze pe
baza programului şi să găsească în teritoriu agenţiile şi instituţiile cele mai potrivite în aplicarea
programului. În concluzie, rolul autorităţilor centrale în prevenirea delincvenţei trebuie să se limiteze
la a furniza asistenţă financiară şi de specialitate (consilieri), precum şi cadrul legislativ care să
faciliteze activităţile locale.

Cum se poate realiza o astfel de asistenţă? Modul cel mai la îndemână pare a fi o Agenţie de
Stat pentru Copii şi Tineri, care să aibă drept unică responsabilitate dezvoltarea unor astfel de servicii.
Organizarea sub forma unor agenţii de acest tip furnizează mari avantaje:

 un singur buget – ceea ce presupune o cunoaştere exactă şi detaliată a resurselor

financiare;
 posibilitatea de a controla alocarea resurselor şi folosirea lor eficientă;
 dezvoltarea de servicii uniform repartizate acolo unde este nevoie;
 capacitatea de cercetare şi evaluare globală – care poate lipsi la nivel local;
 posibilitatea de a coordona şi asigura continuitatea serviciilor;
 conştientizarea la nivel central a nevoilor copiilor şi tinerilor.
Fără o asemenea agenţie, centralizarea datelor, schimbul de experienţă şi conştientizarea
rezultatelor ar fi dificil de realizat.

Participarea instituţiilor specializate

Una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă organizatorii unui asemenea plan
este determinarea şi alegerea instituţiilor de profil, care vor participa la program. Crearea unei
structuri care să acţioneze eficient în atingerea scopului propus presupune integrarea mai multor
agenţii şi instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, care au posibilitatea şi resursele necesare
rezolvării unei părţi a problemei.

După cum se observă în ţara noastră, foarte multe programe de angajări sau recalificări a
tinerilor, programe şi şcoli de vacanţă pentru copii sunt oferite de către organizaţii neguvernamentale,
cu fonduri provenite din sponsorizări. Aceste organizaţii sunt, însă, cel mai adesea excluse din
programele de prevenţie locale, de către organismele guvernamentale care au un veritabil monopol în
desfăşurarea acestor programe. Mai mult chiar, deşi O.N.G.-urile solicită de foarte multe ori ajutorul
agenţiilor de stat, acest ajutor, atunci când este oferit, este condiţionat şi nesistematic.
 Prevenirea delincvenţei presupune însă angajarea colectivă şi participarea activă a tuturor
agenţiilor şi instituţiilor specializate, care pot oferi resurse umane şi financiare. Aceste structuri
trebuie aduse să lucreze împreună pentru a avea o reală înţelegere a fenomenului, soluţii eficiente şi
capacitate puternică de a răspunde provocărilor.

Procesul de planificare, organizare şi coordonare a programului de prevenire a delincvenţei

presupune, deci, îmbunătăţiri majore în ceea ce priveşte:

1. Implicarea organizaţiilor specializate.

2. Întărirea şi cooperarea organizaţiilor.

3. Intercomunicarea organizaţiilor.

Implicarea tinerilor
Se spune despre tineri că sunt iresponsabili, nerăbdători, leneşi, idealişti, intoleranţi, instabili
şi naivi. La fel se spune despre adulţi că sunt materialişti, manipulativi, restrictivi, rigizi,
neînţelegători, autoritari. Asemenea stereotipuri creează conflicte majore între valorile tinerilor şi cele
ale adulţilor. Soluţia acestor conflicte rezidă în mai multă onestitate şi deschidere între diferitele
grupuri şi poate fi oferită de implicarea deopotrivă a tinerilor şi adulţilor în efortul de prevenire a
delincvenţei. Există multe oportunităţi de creştere a participării tinerilor la viaţa socială, economică şi
politică, pornind de la activităţile care le sunt destinate (cum este şi aceasta) şi până la implicarea
acestora la dezvoltarea unei legislaţii naţionale în ceea ce-i priveşte. Cu puţină pregătire, tinerii pot
dobândi abilitatea de a participa la toate nivelele la care operează un asemenea program. Sigur că
implicarea tinerilor nu va fi uşoară. Ei aduc o perspectivă diferită asupra lucrurilor şi, de cele mai
multe ori, soluţiile nu ţin seama de modul tradiţional de rezolvare a problemelor. Această prospeţime
a gândirii face însă participarea acestora de nepreţuit şi tocmai de aceea tinerii trebuie să fie
participanţi deplini în programul de prevenţie care, în ultimă instanţă li se adresează.

Finanţarea programului de prevenire

Conceptul de prevenire a delincvenţei a câştigat foarte mult sprijin în ultima vreme, cel puţin
la nivel de suport verbal. Ar fi timpul ca acest suport să se concretizeze, cu atât mai mult, cu cât, până
acum, aceste programe au fost out-sideri în competiţia pentru resurse, ce-i drept, limitate. Multe
programe au eşuat însă, datorită lipsei de finanţare la un nivel care să permită respectivelor programe
să îşi dovedească eficienţa.

Multe probleme de finanţare apar datorită incapacităţii agenţiilor responsabile de prevenirea

delincvenţei, de a-şi administra resursele şi de a-şi publicita reuşitele. Pe de altă parte, ne confruntăm
şi cu ezitarea finanţatorilor de a aloca bani unui program care nu poate permite reuşite rapide sau
spectaculoase.

Tradiţional, Guvernul este principalul susţinător şi finanţator al programelor de prevenire a

delincvenţei juvenile. Din păcate, însă, în mod asemănător programelor locale, şi cele guvernamentale
suferă de o lipsă de definire a termenilor şi stabilire a obiectivelor ţintă, cauzând o investire a banilor
în programe variate dar care, de multe ori au o legătură cel mult indirectă cu comportarea delincventă.
În condiţiile în care, în România, statul este în continuare principalul finanţator al acestor programe,
este de recomandat asigurarea unei continuităţi în finanţarea organizaţiilor şi agenţiilor ce
administrează asemenea programe, cu obligaţia acestora de a stabili cu mare acurateţe priorităţile de
alocare a fondurilor şi rezultatele aşteptate.