CONVENŢIA

Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la Viena la 11 aprilie 1980
Textul actului publicat în M.Of. nr. 54/19 mar. 1991

Raspunderea vânzătorului pt deces sau leziuni corporale cauzate oricărui de către mărfuri (art.5
din Convenție)
Scopul este de a scoate de sub sfera de aplicabiliteate a convenției un domeniu complex al legii
naționale care se ocupă cu răspunderea pentru produse. Ca urmare cererile sau acțiunile privind
leziunile corporale devin chestiuni care nu sunt guvernate de convenție la fel precum sunt
chestiunile legate de validitatea contractului și efectele asupra propietății bunurilor ce constituie
obiect al contractului.
În cele mia multe sisteme juridice naționale daunele indirecte cauzate de produse defectuoase sau
neconforme asupra persoanei cumpărătorului se situează în domeniul răspunderii
extracontractuale. Toate acestea în cazul în care există o răsăpundere contrctuală stabilită de
către părți într-un contract de vânzare internațională de mărfuri dispozițiile naționale privind
răspunderea delictuală nu ar trebui să fie înlăturate, în concret dacă un anumit bun cauzează o
vătămare corporală, dar și alte daune cum ar fii pierderea de profit sau daună materială legislația
națională se aplică răspunderii vânzătorului pentru vătămări corporale în timp ce convenția este
aplicabilă răspunderii vânzătorului pentru celelalte categorii de daune.
Art.4 din Convenție, prima teză stabilește domeniul pozitiv de aplicabiliatte al convenției ca fiind
formarea contractului de vânzare și drepturile și obligațiile la acre un astfel de contract dă naștere
între părți. Cu toate căs e utilizează termenul de exclusiv în privința acestei aplicabilității ăn
realitatea convenția se aplică și altor aspecte ale contractului, aspecte care nu sunt neapărat în
legătură exclusivă cu mecanismul de formare al contarctului și cu drepturile și obligațiile
părților. Asemenea aspecte viează interpretarea, obiceiurile și uzanțele, ăncetarea sua
modificarea contctului prin voința părților, sarcina probei, și unele incapacității speciale.
Consecința art.4 al Convenției sub aspectul reglementării de ansamblu aplicabile unui contract
constă în aceea că aceasta va fi alcătuită din cel puțin două corpuri de legislații: 1. Convenția, 2.
O legislație națională care guvernează fie validitatea contractului, fie prezumând că acesta este
valid efectele pe care contractul le poate avea asupra propietății bunurilor vândute.
Termenul de validitate/valabilitate nu este definit de convenție, dar prin interpretare rezultă că
acesta include orice ipostază care ar putea fi privită cao viciere a contarctului în conformitate cu
legislația corespunzătoare sua legiile contractului. În dreptul nostru asemena ipostaze reprezintă
generic cauze de nulitate a unui contract, fie că vorbim de cauze de nuliatte relativă, sau cauze de
nulitate absolută. Astfel, pot fi situații de tipul declarațiilor false, a lipsei capacității contractuale,
lipsirea de libertate sau violența, eroarea dezechilibrul contractual sau nerezonabiliatea
(neseriozitate în dreptul românesc “prețul să fie real și serios”- în dreptul commercial se numește
nerozonbiliatte), precum șia lte situații contarre ordinii publice.
Este de reținut că această legislație națională aplicabilă chestiunile propietății sau validității
contractului se determină de cele mai multe ori prin intermediul normei conflictuale, care poate
fi reprezentată fie de contractus, fie de lex loci actus (locul impune condițiile juridice ale unui
act).
Interpretarea art.4 utilizată în mod autonom, adică prin raportare la un înțeles distinct, dat prin
convenție nu conduce în mod necesar la fixarea certă a granițelor de aplicabiliatte ale convenției,
aceasta deoarece atât timp cât art.4 teza a II-a a scos de sub aplicabiliteta convenției chestiuniea
validității și chestiunea transferului propietății, legislația inetrnă a statului forului1 este cea care
va stabili calificarea legală a acestor noțiuni și în funcție de întinderea dată lor de o legislație
internă va depinde și sfera de aplicabilitate a convenției.
Excluderea aplicabilitate Convenției – art.6 conform căruia părțile pot să excludă aplicarea
convenției sub rezerva art.12, pot să deroge de la oricare din dispozițiile sale sau să le modifice
efcetele. Acest articol exprimă principiul autonomiei părților și reprezintă o garanție importantă
pentru funcționarea eficientă a comerțului internațional. Libertatea contractuală este hotărâtoare
atât în materie de norme conflictuale, cât și în materia nromelor substanțiale.Astfel, onvenția
poate fi exclusă prin alegerea de către părți aunei legislații naționalemenționată ca atare. Este
posibil ca excluderea CVIM (convenția privind vânzarea inetrnațională) să se realizeze de către
părți și printr-o simplă respingere de aplicabiliatte a acesteia. Fără a fii necesară alegerea
explicită a unei alte legislații ineterne aplicabile.Din punct de vedere substanțial orice set de
reguli din convenție poate fi modificat sau respins de către părți chiar și în virtutea unui set de
termeni standard.
Art.6 are în vedere posibilitatea excluderii implicite a aplicabilității convenției, fiind cunoscute
următoarele situații. O primă situație
1. Părțile contractante au negociat un contract care este ăn totalitate inconsistent cu
prevederile convenției
2. Părțile au ales ca fiind aplicabilă legea substabțială a unui stat acre nue ste parte la
convenție, situație care echivalează cu o excludere implicită.
3. Uneori alegerea formului sau a unui tribunal albitrar poate echivala cu o excludere
implicită dacă acest tribunal sau form este situat ăntr-un stat acre nu este parte la
Convenție.

1
Forul- este cel care judecă.