Sunteți pe pagina 1din 108

Capitolul II

Despre izvoare și clasificări în materia dreptului transporturilor

Secțiunea 1. Izvoarele din materia dreptului transporturilor

§1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Prin izvoare ale dreptului, în sens larg, înțelegem sursele normelor
juridice care reglementează raporturile sociale dintr-un anumit domeniu de activitate1.
Dacă distingem între noţiunile de izvor de drept în sens material şi izvor de drept
în sens formal2, putem conchide că izvorul material al oricărei reglementări juridice îl
constituie viaţa, condiţiile materiale şi morale ale existenţei omului; iar, în sens
formal, prin izvoarele dreptului transporturilor, înţelegem ansamblul formelor de
reglementare juridică ale acestui domeniu.
Izvorul material al dreptului transporturilor este dat de evoluţiile permanente, de
dezvoltarea continuă a vieţii, a aspectelor economice şi, pe cale de consecinţă, a
transporturilor: crearea unor noi mijloace de transport, continua evoluţie tehnică a
vehiculelor, evoluţia căilor de transport şi, în general, o dezvoltare a transporturilor
concordantă cu dezvoltarea economică şi ca o consecinţă a dinamizării vieţii.
Izvoarele formale sunt constituite din ansamblul formelor de reglementare
juridică. Sursele formale ale dreptului se clasifică în funcție de mai multe multe
criterii, prin izvoare formale înțelegând modalități de expunere a dreptului. În general,
dreptul se configurează în diverse forme, dar nu toate au calitatea de izvoare de drept.
Intră în categoria surselor formale: legea, cutuma, etc3.
Actualmente, izvoarele normative ale dreptului transporturilor sunt cele
prevăzute de Codul civil român. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 Cod civil român, izvoare
ale dreptului civil sunt legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Această
reglementare și abordare a Codului civil în materia izvoarelor este una nouă în
sistemul nostru de drept, în sensul că, uzanţele şi principiile generale ale dreptului
sunt, pentru prima dată calificate, în mod expres, ca izvoare normative ale dreptului
civil.
De menționat, în acest context, sunt și izvoarele interpretative ale dreptului, care
nu beneficiază de o consacrare expresă. Aceste izvoare au rolul de a ajuta la
interpretarea actelor juridice cu caracter normativ, în vederea aplicării lor, și ele sunt:
doctrina, practica judiciară și analogia legii.

Actele normative. Astfel, în ceea ce priveşte dreptul transporturilor, cadrul legal


este dat de două categorii de norme: norme juridice interne şi internaţionale.
Normele juridice interne, ţinând cont de sfera lor de aplicare, pot fi clasificate, la
rândul lor, în norme cu caracter general şi norme cu caracter special.

§2. Izvoarele dreptului transporturilor - norme juridice interne

Reglementări cu caracter general. Din sfera normelor cu caracter general fac


parte:
1
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 21.
2
B. Predescu, Drept internaţional privat, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 106.
3
R. Nițoiu, op. cit., p. 82-83.

1
– Norme juridice din O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, ce asigură cadrul
general de organizare şi funcţionare a transporturilor. Articolul 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 19/1997 arată, practic, importanţa acestei reglementări cu caracter
general: prin ea se stabilesc normele generale aplicabile modurilor de transport rutier,
feroviar, naval şi aerian din cadrul sistemului naţional de transport, precum şi
atribuţiile şi răspunderile autorităţilor competente de reglementare, coordonare,
control, inspecţie şi supraveghere cu privire la activităţile de transport şi la mijloacele
de transport, asigurând, în acest fel, cadrul general aplicabil tuturor actelor normative
specifice modurilor de transport şi activităţilor conexe acestora;
– Norme juridice cuprinse în Codul civil, contractul de transport prin dispoziţiile
art. 1955-2008 şi de contractul de expediţie de bunuri prin prevederile art. 2.064-
2.071;
– Norme juridice din Codul comercial referitoare la contractul maritim de
mărfuri şi călători.
Codul comercial român reglementa detaliat contractul de transport terestru de
lucruri (prin art. 413-441) şi contractul maritim de mărfuri şi călători (prin art. 557-
600).
În comparaţie cu perioada anterioară intrării în vigoare a actualului Codul
civil, când raporturile civile şi raporturile comerciale aveau reglementări distincte, în
prezent există o reglementare unică, cea a Codului civil, care guvernează raporturile
dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre aceştia şi orice alt subiect de drept
civil.
De altfel, domeniul de aplicare al normelor Codului civil în materia
contractului de transport și, totodată, caracterul de normă generală, sunt stabilite chiar
în art. 1958, alin (1) Cod civil care prevede că dispoziţiile la care facem referire se
aplică tuturor modurilor de transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi
speciale sau nu sunt aplicabile practici statornicite între părţi ori uzanţe.
Dat fiind faptul că în Codul comercial contractul de transport beneficia de o
reglementare exaustivă, în actuala reglementare juridică, cea asigurată de Codul civil,
în această materie sunt reluate în mare parte vechile reglementări.
Totuşi, se observă că schimbările vizează introducerea unor noi concepte,
unele opţiuni diferite faţă de reglementarea anterioară, reglementări mai ample a
anumitor aspecte legate de contractul de transport și modificări terminologice pentru
anumite aspecte juridice ce țin de această materie.
Cu toate acestea, doctrina remarcă existenţa unele probleme: dreptul maritim
nu beneficiază de reglemetare în noul Cod civil, pentru că s-a dorit adoptarea unui
Cod maritim. Până la adoptarea unui Cod maritim, reglementările generale pentru
dreptul maritim sunt asigurate de acea parte neabrogată din Codul comercial,
respectiv: Cartea a – II – Despre comerțul maritim și despre navigație (art. 490 - art.
685), care se vor abroga la data intrării în vigoare a Codului maritim.
Doctrina remarcă problemele acestei perioade de tranziţie şi adaptare la noile
reglementări, precizând că “este greu de spus cum se va numi după 1 octombrie 2011
această parte rămasă vie dintr-un Cod comercial abrogat (adică oficial decedat): Codul
comercial, Codul comercial astfel cum a fost păstrat în vigoare de Legea de punere în
aplicare a Noului Cod Civil sau Codul maritim? Sau ce natură juridică vor avea
raporturile juridice rezultate din actele şi faptele generate de aplicarea în continuare a
acestei părţi supravieţuitoare din Codul Comercial: raporturi comerciale, maritime,
civile, etc.?”4
4
www.juridice.ro/157402/despre-noul-cod-civil-comercial.html, Ghe. Piperea, Despre noul Cod (civil)
comercial.

2
- Norme juridice ale O.G. nr. 88/1999 privind stabilirea unor reguli pentru
transportul combinat de mărfuri, care transpune prevederile Directivei 92/106/EEC
privind stabilirea unor reguli comune pentru unele tipuri de transport combinat de
mărfuri între statele membre5.

Reglementări cu caracter special. În ceea ce priveşte relaţia dintre normele


speciale şi cele generale, se vor aplica cu precădere prevederile normelor speciale şi,
numai în lipsă de prevederi speciale, se aplică cele considerate norme de drept comun,
reglementările cu caracter de normă generală.
Din sfera reglementărilor cu caracter special, exemplificăm ca norme de drept
intern pentru:
a) Transporturile rutiere:
- O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere;
- O.G. nr. 88/1999 privind stabilirea unor reguli pentru transportul combinat de
mărfuri;
- H.G. 625/1998 privind organizarea și funcționarea Autorității Rutiere Române –
A.R.R.;
- Legea nr. 38/2003 privind activitatea în regim de taxi și în regim de închiriere.
b) Transporturile feroviare:
- O.G. nr. 7/2005 privind aprobarea Regulamentului de transport pe căile ferate din
România;
- O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea
Societății Naționale a Căilor Ferate Române;
- O.G. nr. 95/1998 privind înființarea unor instituții publice în subordinea Ministerului
Transporturilor;
- H.G. nr. 626/1998 privind organizarea și funcționarea Autorității Feroviare Române-
AFER.
c) Transporturile maritime și fluviale:
- O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare;
- Codul comercial: Cartea II – Despre comerțul maritim și despre navigație.
d) Transporturile aeriene:
- O.G. nr. 27/1997 privind Codul aerian, republicată (M. Of. Nr. 45 din 26 ianuarie
2001) și modificată prin Ordinul nr. 808/2011 pentru aprobarea Procedurii privind
acordarea, suspendarea sau revocarea licenței de operare (M. Of. Nr. 748 din 25
octombrie 2011).

Din sfera reglementărilor cu caracter special, exemplificăm ca norme de drept


internațional pentru:
a) Transporturile rutiere:
- Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
(CMR), Geneva, 1956;
- Convenția asupra circulației rutiere, Geneva, 1949;
- Acordul European privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează
transporturi rutiere internaționale, Geneva, 1970;
- Acordul European referitor la transportul rutier internațional al mărfurilor
periculoase (A.D.R.), Geneva, 1957.
b) Transporturile feroviare:

5
F. Făiniș, Dreptul transporturilor, Ediția a IV- a revăzută și adăugită, Ed. Pro Universitaria, București,
2014, p. 26.

3
- Convenția internațională privind transportul internațional feroviar (COTIF),
încheiată la Berna în 1890;
- Anexa nr. 2 la COTIF, care reglementează regulile uniforme cu privire la transportul
internațional feroviar de mărfuri. Anexa nr. 2 la COTIF poartă și denumirea
prescurtată de CIM;
- Acordul european privind marile linii internaționale de cale ferată (A.G.C.), încheiat
la Geneva la 31 mai 1985.
c) Transporturile maritime și fluviale:
- Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978, adoptată la
Hamburg la 31 martie 1978 („Regulile de la Hamburg”);
- Convenția internațională pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului
asigurător de nave maritime semnată la Bruxelles la 10 mai 1952;
- Convenția internațională pentru unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile
și ipotecile maritime, Bruxelles, 1926;
- Convenția privind facilitarea traficului maritim internațional (FAL), adoptată la
Londra al 9 aprilie 1965 de Conferința internațională privind facilitarea voiajului și
transportului maritim.
d) Transporturile aeriene:
- Convenția de la Montreal privind transportul aerian internațional din anul 1999.
Activitatea de transport ce este reglementată prin norme internaţionale se
realizează în conformitate cu Acordurile şi Convenţiile ratificate6 de ţara noastră şi,
dat fiind faptul că România a armonizat legislaţia naţională cu cea comunitară, se
urmăreşte cu precădere promovarea unei politici comune a transporturilor.

§3. Izvoarele dreptului transporturilor - norme juridice internaționale

Generalități. Reglementările cu caracter extern aplicabile dreptului


transporturilor pot fi grupate, după sursa lor, în două mari categorii: reglementări
adoptate la nivelul Uniunii Europene și reglementări adoptate la nivel internațional.

Reglementări adoptate la nivelul Uniunii Europene. Privire istorică. În


perspectiva lărgirii UE şi a aderării României, s-a pus problema armonizării legislaţiei
noastre cu cea comunitară în toate domeniile, pentru că miza o constituia nu numai
aderarea ca atare, ci şi faptul că UE7 trebuia să rămână eficientă funcţional şi
instituţional, un spaţiul de coeziune economică şi socială, cu obligaţia de a reduce
decalajele existente în toate planurile, inclusiv în cel al reglementărilor juridice.
Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor, capitalurilor, nu mai este
doar un deziderat în contextul aderării la UE, ci o realitate ce a impus promovarea
unor politici comune pentru dezvoltarea pe diverse planuri şi o integrare cât mai
eficientă.
În acest context, politica comună a transporturilor promovată de Uniunea
Europeană a condus, în mod inevitabil, la modificări legislative în acest domeniu şi
pentru România.

6
Convenţia privind traficul feroviar internaţional de mărfuri – S.M.G.S., ratificată de România la 1
noiembrie 1951; Convenţia Internaţională privind traficul feroviar de mărfuri – C.I.M. din 25 februarie
1961; Convenţia privind recunoaşterea internaţională asupra dreptului aeronavelor, semnată la Geneva
în 1948 etc.
7
B. Predescu, I. Predescu, A. Roibu, Principiul subsidiarităţii, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2001, p. 3-4.

4
Tratatul de la Maastricht8 a adus modificări, pe materii, tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene. Astfel, Partea a doua (Fundamentele Comunităţii) şi Partea a
treia (Politicile Comunităţii) au fost regrupate într-o singură parte, Partea a treia,
numită Politicile Comunităţii.

Libertăţi fundamentale în domeniu. În acest context, s-a stabilit piaţa comună


comunitară, denumită piaţă internă şi care a fost definită ca un spaţiu fără frontiere
interne, ce trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională. Cu acest
prilej, s-au stabilit dispoziţiile legale referitoare la cele patru libertăţi fundamentale:
a) libera circulaţie a mărfurilor9;
b) libera circulaţie a persoanelor10;
c) libera circulaţie a capitalurilor11;
d) libera circulaţie a serviciilor12.

Specificitate. Transporturile, deşi aveau natura unei prestări de servicii, nu au


fost incluse la capitolul libera circulaţie a serviciilor, ci au beneficiat de reglementări
distincte de cele ale serviciilor. Explicaţia pentru tratarea distinctă a reglementărilor
privind transportul constă tocmai în natura complexă a activităţii de transport şi a
impactului deosebit pe care acest sector îl are asupra economiei unui stat membru UE.
De asemenea, doctrina13 evidenţiază faptul că transporturile reclamă o abordare
distinctă în cadrul politicilor comune comunitare şi datorită trăsăturilor caracteristice
ale acestora. Astfel, transporturile sunt:
a) dependente de infrastructură, fapt ce reclamă intervenţie publică în domeniu;
b) dependente de evoluţiile celorlalte ramuri economice.
Ţinând seama de faptul că transportul maritim şi cel aerian beneficiază de
reglementări internaţionale14, domeniile vizate cu precădere sunt cele ale
transporturilor rutiere, feroviare şi fluviale.
Regulile generale ce stau la baza politicii comune pentru statele membre ale
Uniunii Europene în ceea ce priveşte transportul sunt asigurate prin Tratatul
Comunităţii Europene, titlul V, art. 70-80.15

8
Este vorba despre Tratatul care aduce noi completări şi modificări celor trei tratate încheiate iniţial –
Tratatul de la Paris din 1951, Tratatul de la Roma din 1957 şi EURATOM din 1957 – ocazie cu care se
stabileşte denumirea de Comunitate Europeană şi, mai târziu, după punerea în aplicare a Tratatului, de
Uniune Europeană. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în 1993 şi a fost semnat în Olanda de
miniştrii de externe ai celor douăsprezece state europene: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia,
Franţa, Spania, Italia, Luxemburg, Irlanda, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord.
9
Această libertate se referă la realizarea unei uniuni vamale pentru toate tipurile de mărfuri,
interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor sau a altor taxe
având acelaşi efect; de asemenea, adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.
10
Libertatea de circulaţie presupune înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între
lucrătorii statelor membre în privinţa remunerării, angajării, condiţiilor de muncă.
11
Libera circulaţie a capitalurilor presupune nevoia efectuării de investiţii fără restricţii pe piaţa
comunitară, cu scopul promovării unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în
Comunitate, o creştere economică durabilă şi neinflaţionistă şi promovarea unor măsuri menite să
promoveze nu numai investiţiile directe, ci şi alte modalităţi şi reguli care să stimuleze dezvoltarea
acestei pieţe.
12
Libera circulaţie a serviciilor îşi are resortul în necesitatea unei repartizări optime a factorilor de
producţie la nivelul Comunităţii, mobilitatea acestora conducând la exercitarea activităţilor productive
şi comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice şi comerciale.
13
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, ed. a IV-a, Bucureşti, 2003, p. 508.
14
Convenţii internaţionale comune statelor ce le-au ratificat.

5
În 2001, Uniunea Europeană a elaborat Cartea albă în domeniul transporturilor,
ce cuprinde un set de măsuri de bază ce trebuiesc îndeplinite de ţările membre ale
Uniunii Europene până în 2010 şi care avea ca obiective: deschiderea pieţei pentru
transporturile internaţionale de mărfuri, revitalizarea transportului feroviar şi
funcţionarea unei reţele feroviare separate pentru transporturile de mărfuri,
modernizarea transportului rutier, reechilibrarea modurilor de transport, dezvoltarea
reţelelor transeuropene de transport, crearea spaţiului feroviar european integrat etc.
În ceea ce o priveşte, România, în 2001, a deschis pentru negociere Capitolul 9
– Politica în domeniul transporturilor. Reforma începută în domeniul transportului
este în plin proces de desfăşurare: s-au realizat o serie de transformări în toate
domeniile (feroviar, rutier, naval) şi s-au luat o serie de angajamente în acest sens
pentru viitor16.

Soluţia în cazul conflictului de legi. O problemă care se ridica era aceea a


rezolvării conflictului de legi dintre legea naţională şi cea comunitară. Rezolvarea
acestui aspect a primit următoarea soluție: norma comunitară va prevala în faţa celei
naţionale.
Concilierea între sistemul comunitar şi cel naţional se realizează după trei
principii fundamentale: aplicabilitatea imediată a normelor comunitare, efectul direct
al acestora şi primatul dreptului comunitar.17 De asemenea, în acest sens, art. 148 alin.
(2) din Constituţia României prevede: „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu
caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare.”

Obiectivele şi politica UE în domeniul transporturilor. Politica referitoare la


transporturi trebuie să îndeplinească în primul rând obiectivele prevăzute de Tratat 18,
aşa cum sunt enumerate în cadrul „Bazei legale” şi care se referă, în linii mari, la
completarea pieţei interne.
Totodată, politica de transporturi a primit o nouă orientare: realizarea unui
sistem „viabil prin flexibilitate”. Aceasta presupune organizarea transporturilor în aşa
mod încât să se optimizeze consumurile de energie, condiţiile şi timpii de transport,
ceea ce implică, în schimb, asumarea costurilor infrastructurii la nivel comunitar. Se
15
Articolul 71 (75) este cel care defineşte fondul politicii comune privind transporturile şi conţine:
reglementări comune aplicabile transportului internaţional care afectează Statele Membre; condiţiile
care permit transportatorilor nerezidenţi să presteze servicii de transport pe teritoriul unui Stat Membru,
măsuri de îmbunătăţire a siguranţei transporturilor. Totodată, aduce problemele specifice politicii de
transporturi sub incidenţa procedurii de codecizie, cu excepţia prevederilor susceptibile de a avea un
efect grav asupra nivelului de viaţă şi muncă în anumite regiuni, precum şi asupra funcţionării
facilităţilor de transport; astfel de prevederi sunt adoptate printr-o procedură consultativă şi cu
unanimitate de voturi în Consiliu.
Articolul 80 (84) limitează aplicarea integrală a Tratatului la transportul feroviar, rutier şi naval pe
rute interne şi permite Consiliului să decidă cu majoritate calificată dacă pot fi introduse prevederi
corespunzătoare privind transportul maritim şi aerian.
16
Până în decembrie 2010 să se aplice Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 1999/62
pentru taxarea vehiculelor grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri; până în decembrie
2013 să se aplice Directiva Consiliului 95/53 ce stabileşte dimensiunile maxime admise în traficul
naţional şi internaţional şi greutăţile maxime admise în traficul internaţional pentru anumite vehicule
rutiere care circulă în cadrul Comunităţii.
17
A. Cotuţiu, G.V. Sabău, Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 84-85.
18
Tratatul de la Roma, Titlul IV – Transporturile, art. 74: „În ceea ce priveşte domeniul reglementat de
prezentul titlu, statele membre urmăresc obiectivele tratatului în cadrul unei politici comune în
domeniul transporturilor”.

6
va ajunge astfel la următoarele rezultate: se va elimina distorsionarea concurenţei
dintre diferitele tipuri de transport, distorsionare provocată de transferarea costurilor
în mod greşit către transportatori; se vor promova transporturile combinate;
interoperabilitatea.19
Transporturile reprezintă unul dintre elementele esenţiale pentru Piaţa Unică,
deoarece ele contribuie la concretizarea a două dintre obiectivele fundamentale ale
acesteia: libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a bunurilor.
Politica Comună a Transporturilor a necesitat mult timp pentru a se contura,
primele progrese semnificative fiind înregistrate abia după 1985. Aceasta se explică
printr-un număr de factori, în special: diferenţele importante din structura acestei
activităţi de la un stat la altul şi de la un tip de transport la altul; existenţa
monopolurilor de stat; structurilor tradiţionale ale pieţei; disparitatea regulilor fiscale,
administrative şi comerciale; încrederea generală în politicile naţionale cu orientare
modală; o multitudine de reguli tehnice diferite, adesea incompatibile.
Crearea Pieţei Interne a serviciilor de transport s-a bazat pe măsuri de
liberalizare şi de armonizare. Astfel, Politica Comună a Transporturilor a eliminat
progresiv din fiecare tip de transport obstacolele artificial ridicate între Statele
Membre, eliminând distorsiunile tehnice, fiscale şi sociale ale liberei concurenţe şi
permiţând operatorilor comunitari să furnizeze, fără discriminare, servicii într-un alt
stat membru decât cel în care îşi au sediul. În cadrul liberalizării pieţei comunitare,
Politica Comună a Transporturilor a garantat condiţii de funcţionare armonioase,
definind regulile care trebuiesc respectate de către transportatorii comunitari în ceea
ce priveşte aptitudinile profesionale, securitatea, dispoziţiile sociale şi obligaţiile ce
revin serviciului public.20
Deşi complexitatea sectorului transporturilor şi diferenţele importante între
structurile şi politicile naţionale au făcut necesară recurgerea, în domeniile cele mai
sensibile, la perioade tranzitorii şi la scutiri temporare, cadrul juridic al Pieţei Interne
a transporturilor este instituit, iar regulile comunitare au fost transpuse într-un mod
satisfăcător în legislaţiile naţionale.
Eficacitatea sistemului comunitar astfel creat nu va deveni evidentă decât
treptat. Domeniile care prezintă probleme încă de la început pot fi identificate, ca şi
cele care progresează într-un mod armonios, iar întocmirea unor reguli trebuie să
meargă în paralel cu implementarea lor efectivă de către autorităţile chemate să
exercite un nivel satisfăcător de control.21

19
Tratatul de la Roma, Titlul IV – Transporturile, art. 80: „(1) Aplicarea impusă de un stat membru, la
transporturile executate în interiorul Comunităţii, a unor tarife şi condiţii care presupun orice element
de susţinere sau protecţie în interesul uneia sau mai multor întreprinderi sau ramuri industriale speciale,
este interzisă începând cu cea de-a doua etapă, cu excepţia cazului în care aceasta este autorizată de
Comisie.
(2) Comisia, din proprie iniţiativă sau la cererea unui stat membru, examinează tarifele şi condiţiile
menţionate în alin. (1), având în vedere, în special, pe de o parte, cerinţele unei politici economice
regionale corespunzătoare, nevoile regiunilor subdezvoltate, precum şi problemele regiunilor grav
afectate de conjuncturi politice şi, pe de altă parte, efectele acestor tarife şi condiţii asupra concurenţei
între diferitele moduri de transport. După consultarea oricărui stat membru în cauză, Comisia adoptă
deciziile necesare.
(3) Interdicţia menţionată în alin. (1) nu vizează tarifele concurenţiale”.
20
Tratatul de la Roma, Titlul IV – Transporturile, art. 79: „În cazul transportului în interiorul
Comunităţii trebuie eliminate, cel târziu până la încheierea celei de-a doua etape, discriminările care
constau în aplicarea de către un transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport, a
unor tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de ţara de origine sau de destinaţia produselor
transportate”.
21
www.infoeuropa.ro.

7
Reglementări adoptate la nivelul Uniunii Europene. Tipuri de norme.
Edictate cu scopul de a asigura o reglementare uniformă a activităților de transport de
la nivelul UE, normele juridice adoptate la nivelul UE sunt înglobate în două categorii
de norme: cele din dreptul primar, respectiv tratatele care stau la baza constituirii UE
și dreptul secundar, respectiv actele normative adoptate de organele de conducere ale
UE (cum sunt regulamentele).

Reglementări adoptate la nivel internațional. Activitatea de transport, prin


natura sa, presupune deplasare în spațiu, iar această deplasare, fie că privește bunurile
sau persoanele, excede, de multe ori, teritoriu unui singur stat. Elementele de
extraneitate ce intervin în activitatea de transport ce se desfășoară cu depășirea
granițelor unui stat sau a mai multor state, a justificat nevoia de reglementare juridică
la nivel internațional, reglementare ce se concretizează prin convenții, acorduri,
protocoale la care și România este parte, pe care le-a ratificat sau la care a aderat.

Uzanțele. Potrivit dispozițiilor legale, art.1, alin. 6, Cod civil, prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale și ele sunt recunoscute ca izvor de
drept doar dacă sunt conforme ordinii publice şi bunelor moravuri22.
Cutuma este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită vreme
îndelungată și respectată ca o normă juridică obligatorie.
Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea unei
anumite profesii, care sunt respectate ca și când ar fi stabilite prin norme legale23.
În ceea ce privește aplicarea, potrivit reglementărilor legale, există două situații
posibile: în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în
care legea trimite în mod expres la acestea 24 și uzanțele se aplică în cazurile
neprevăzute de lege, adică în acele situații în care nu există nici un tip de reglementare
juridică, nici la nivel de normă specială, nici generală25.
De regulă, dovada existenței și a conținutului uzanțelor cade în sarcina părții
care este interesată să le invoce.

Principiile generale ale dreptului26. Din perspectivă juridică, cuvântul


“principiu” echivalează, potrivit doctrinei27, cu noțiunea de “idee de bază”, iar
principiile generale ale dreptului au fost definite ca “acele idei conducătoare ale
conținutului tuturor normelor juridice”28 sau “se constituie în spiritul ideii de justiție și

22
Art. 1 alin 4 Cod civil român.
23
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 21.
24
De exemplu, în materia contractului de transport, art. 1958 Cod civil, în privința domeniului de
aplicare, în alin. 1, prevede: „Dispoziţiile prezentului capitol se aplică tuturor modurilor de transport, în
măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile practici statornicite între
părţi ori uzanţe” sau art. 2069 alin.1 Cod civil prevede: „Expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut
în contract sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea nu există,
de către instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului. ”
25
A.T. Stănescu, Dreptul transporturilor. Contracte specifice activității de transport, Ed. Hamangiu,
București, 2015, p. 10: “se ridică însă problema semnificației sintagmei în cazurile neprevăzute de lege.
Având în vedere faptul că textul art. 1 alin. 2 nu distinge între legile generale și legile speciale, rezultă
că uzanțele au calitatea de izvor de drept doar în situația în care problema nu poate fi rezolvată nici pe
baza actelor normative speciale, nici pe baza celor generale, existând un vid legislativ în materie.”
26
Analogia dreptului – analogia iuris.
27
I. Dogaru, Elemente de teoria generală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p.113-114.
28
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996, p. 67.

8
…exprimă elementele de conținut cele mai importante ale dreptului….”29
Principiile generale ale dreptului30 sunt considerate, așa cum am mai menționat,
în Codul civil, în art. 1 alin.1 ca izvoare ale dreptului, iar alin. 2 al aceluiași articol
stabilește ierarhia aplicării lor în concurs cu alte izvoare sau, altfel spus, “condițiile”31
în care se aplică: să nu existe o normă special sau o normă general aplicabile; să nu
existe uzanțe aplicabile; să nu existe posibilitatea de a aplica prin analogie o lege.

Analogia legii. (Analogia legis) La nivel doctrinar, prin analogia legii se


înțelege aplicarea unor norme privitoare la situații asemănătoare unor cazuri care nu
beneficiază de reglementare prin normă juridică. În art. 1 alin. 2 Cod civil, se prevede
că în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile
legale privitoare la situaţii asemănătoare. Așadar, pentru a se apela la analogia legii,
trebuie: să nu existe acte normative aplicabile într-o anumită materie și să nu existe
uzanțe în materia respectivă.
Interzicerea analogiei. Art. 10 Cod civil stipulează că legile care derogă de la o
dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancţiuni civile, se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Altfel spus, legea specială: are prioritate față de legea generală, se completează cu
legea generală pentru aspectele nereglementate de aceasta, este de strictă interpretare,
nu este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată prin analogie32.

Doctrina și practica. Doctrina și practica judiciară nu sunt recunoscute ca izvor


de drept în sistemul nostru. Totuși, este de netăgăduit rolul acestora în înfăptuirea
dreptului, în sensul că doctrina reprezintă un factor important în interpretarea, analiza
și lămurirea întregului spectru de aplicare a normelor, iar practica este instrumentul de
verificare al eficienței, efectelor și oportunității aplicării și adoptării unei norme
juridice.

Secțiunea a 2-a. Clasificarea transporturilor

Preliminarii. Clasificările se fac, în general, după anumite criterii, criterii ce


susţin ideea de a departaja diferitele categorii de transporturi, subliniind, astfel,
deosebirile de regim juridic existente între ele. Fiecare dintre clasificări nu prezintă
doar un interes teoretic, ci şi unul practic pentru că, de multe ori, calificarea
transportului ca făcând parte dintr-o anumită categorie face ca acea categorie de

29
I. Dogaru, op.cit., p. 28.
30
I. Vida, Codul civil (Legea nr.287/2009) și principiile generale ale dreptului, Revista Dreptul nr.
8/2012, p. 13: “este necesar să remarcăm că existența dreptului într-o societate data este dependentă de
condițiile sociale, economice, politice și morale ale societății respective. Se poate deduce de aici că
regulile sistemului juridic pot fi extrase dintr-o cercetare interdisciplinară, în cadrul căreia se împletesc
investigațiile de ordin filosofic, sociologic, economic, social și juridic. Pe o asemenea bază
multidisciplinară, se poate ajunge la concluzia că la temelia dreptului se află principii de sine stătătoare.
Aceste concluzii nu sunt susținute doar de argumente de natură logică , ci și de aplicații juridice. Din
acest punct de vedere, principiile generale ale dreptului, în virtutea actualului Cod civil, constituie
izvoare ale dreptului civil, alături de lege și uzanțe.”
31
A.T. Stănescu, op. cit., p. 11-12.
32
Fl. A. Baias, op. cit., p. 12.

9
transport să producă consecinţe juridice distincte, ce generază un regim juridic
specific.

Enumerarea criteriilor folosite. Clasificarea transporturilor poate fi dezvoltată,


aşadar, după diferite criterii. Astfel, sunt considerate în doctrină ca principale criterii:
obiectul transportului, calea sau mijlocul de transport, itinerariul parcurs,
periodicitatea deplasării, interesul servit, numărul mijloacelor de transport, producţia
şi consumul, sfera economică deservită, gama serviciilor oferite, influenţa asupra
factorilor de mediu şi asupra sănătăţii şi forţa motrice propulsatorie.

Obiectul transportului. În funcţie de obiectul transportului efectuat de


transportator, transporturile pot fi clasificate în:
a) transporturi de persoane;
b) transporturi de bunuri (mărfuri).

Calea sau mijlocul de transport. După calea sau mijlocul de transport folosit,
transporturile ce clasifică în:
a) transporturi terestre;
b) transporturi navale;
c) transporturi aeriene;
d) transporturi extraterestre33.
Transporturile în spaţiul extraatmosferic nu îmbracă forma unei prestări de
servicii.34 Transporturile terestre pot fi clasificate, la rândul lor, în: transporturi
feroviare şi transporturi rutiere, iar transporturile navale în: maritime, fluviale şi pe
ape interioare (râuri, canale navigabile, lacuri) 35.

Itinerarul parcurs. În funcţie de itinerarul parcurs în interiorul sau dincolo de


graniţele statului, avem:
a) transport în trafic intern;
b) transport în trafic internaţional.36

Periodicitatea deplasării. În funcţie de periodicitatea deplasării, transporturile


sunt:
a) transporturi cu periodicitate regulată;
b) transporturi ocazionale.

33
Articolul 5 din O.G. nr. 19/1997, prevede, de asemenea, (1) Modurile de transport, parte integrantă a
sistemului naţional de transport, care fac obiectul dispoziţiilor prezentei ordonanţe, sunt: a) transportul
rutier; b) transportul feroviar; c) transportul naval; d) transportul aerian; e) transportul multimodal şi
combinat. (2) Fiecare mod de transport are în compunere infrastructura de transport, mijloacele de
transport, operatorii de transport şi ai activităţilor conexe transportului, precum şi sistemele de
management al traficului şi sistemele de pozitionare şi navigaţie, după caz. Alin. (2) al art. 5 a fost
modificat de pct. 2 al art. I din Legea nr. 51 din 16 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 94
din 2 februarie 2002, care completează articolul unic din O.G. nr. 94 din 29 august 2000, publicată în
Monitorul Oficial nr. 421 din 1 septembrie 2000.
34
Gh. Piperea, op. cit., p. 3.
35
Şt. Scurtu, Contracte de transport de mărfuri în trafic intern şi internaţional, Ed. Themis, Craiova,
2001, p. 11.
36
Între două sau mai multe state. Pot fi la rândul lor: transporturi în trafic internaţional de tranzit – când
transportul se efectuează pe teritoriul unui stat numai în trecere, fiind o fracţiune dintr-un transport
internaţional între două state diferite şi transporturi de peage – când transporturile au puncte de plecare
şi de sosire situate pe teritoriul aceluiaşi stat, dar parcursul transportului trece şi pe teritoriul altui stat
vecin.

10
Transportul cu periodicitate regulată se desfăşoară după un program prestabilit,
pe trasee fixate şi în zile stabilite şi anunţate publicului. Aceasta este situaţia
transporturilor feroviare, al reţelelor de autobuze, al transportului naval cu navele de
linie, al transportului aerian. Transportatorul profesionist se află în stare permanentă
de ofertă de servicii faţă de public, contractul de transport încheindu-se, astfel, printr-
o simplă adeziune din partea clientului. Transporturile ocazionale au loc pe itinerarii,
la date şi în condiţii ce sunt negociate de la caz la caz de transportator şi clienţii săi.37

Interesul servit. În funcţie de interesul servit, deosebim:


a) transporturi în interes public;
b) transporturi în interes propriu. Transportul în interes propriu este, la rândul
său, clasificat în: transport în interes personal și transport în folos propriu.
Potrivit art. 20 din O.G. nr 19/1997, transportul de persoane sau de bunuri poate
fi transport în interes public sau transport în interes propriu.
Transporturile executate de persoane juridice sau fizice, în condiţii
nediscriminatorii de acces pentru terţi, pe baza unui contract de transport, contra plata,
sunt transporturi în interes public.
Potrivit art. 21 din O.G. nr 19/1997, transportul în interes personal, executat de
persoane fizice în vederea asigurării deplasării unor persoane sau bunuri, precum şi
transportul în folos propriu, organizat de persoane fizice sau juridice pentru
activităţile proprii autorizate, cu mijloacele de transport pe care le deţin în proprietate
sau le folosesc în baza unui contract de închiriere sau leasing, este transport în interes
propriu.
Transportul în folos propriu de bunuri şi de persoane trebuie să constituie
accesoriul unei alte activităţi economice executate de persoana care îl organizează, iar
bunurile transportate trebuie să fie proprietatea acesteia ori să fie rezultatul activităţii
sale.
Transporturile în interes propriu de persoane sau de bunuri se execută fără
perceperea unui tarif sau a echivalentului acestuia în bunuri sau servicii.

Modalităţile de transport. În funcţie de tipul de mijloace de transport folosite,


transporturile pot fi:
a) transporturi efectuate cu un singur fel de mijloc de transport (succesiv);
b) transporturi în trafic combinat.
Art. 1957 Cod civil prevede, cu privire la modalităţile de transport, că
transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz
putând fi succesiv ori combinat.
Transportul succesiv este cel efectuat de doi sau mai mulţi transportatori
succesivi care utilizează acelaşi mod de transport.
Transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi
transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite.
Trebuie menționat că, în aceste situații, transportatorii care se succedă îşi vor
preda unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la ajungerea la destinaţie, fără
intervenţia expeditorului sau a călătorului.
Codul civil, spre deosebire de Codul comercial, definește transportul succesiv și
combinat și reglementează și aspectele ce țin de răspunderea în transportul succesiv

37
În transporturile maritime, deplasarea unor mărfuri în cantităţi mari se face, de regulă, prin
transporturi ocazionale, prin navlosirea de cargouri. Putem aprecia că transporturile cu periodicitate
regulată sunt predominante ca pondere pe liniile feroviare şi pe reţele de autobuze, cele ocazionale sunt
predominante în deplasările unor cantităţi mari de mărfuri şi pe distanţe lungi pe cale maritimă.

11
sau combinat38, raporturile dintre transportatorii succesivi39, reprezentarea în
transportul succesiv sau combinat40, care nu beneficiau de reglementare și care
conduceau în practica juridică la soluții neuniforme41.
Producţia şi consumul42. În funcţie de producţie şi consum, transporturile sunt:
a)transportul de aprovizionare;
b)transportul de distribuţie;
c)deplasări de afaceri;
d)deplasări de la domiciliu la locul de muncă;
e)deplasări de agrement;
f)deplasări în cadrul unor proiecte speciale (cursuri, specializări).

Sfera economică deservită. După sfera economică deservită, transporturile se


clasifică în:
a)transporturi cu caracter industrial;
b)transporturi în construcţii;
c)transporturi agricole;
d)transporturi multifuncţionale (nespecializate);
38
Art. 1999 Cod civil: ”Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau
combinat, acţiunea în răspundere se poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul
de transport sau împotriva ultimului transportator. ”
39
Art. 2000 Cod civil: ”(1) În raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la despăgubiri
proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul transportului. Dacă însă paguba este produsă cu intenţie
sau din culpa gravă a unuia dintre transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia. (2) Atunci
când unul dintre transportatori dovedeşte că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său,
acesta nu este ţinut să contribuie la despăgubire(3) Se prezumă că bunurile au fost predate în stare bună
de la un transportator la altul dacă aceştia nu solicită menţionarea în documentul de transport a stării în
care au fost preluate bunurile. ”
40
Art. 2001 Cod civil: ”(1) În transportul succesiv sau combinat, cel din urmă transportator îi reprezintă
pe ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport,
precum şi cu privire la exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1.995.(2) Transportatorul care nu îşi
îndeplineşte obligaţiile prevăzute la alin. (1) răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele
ce li se cuvin acestora. ”
41
Șt. Scurtu, op. cit., p.61: în cazul transporturilor mixte (multimodale), efectuate în baza unei singure
scrisori de trăsură, nu existau reglementări legale în sistemul nostru de drept, referitoare la răspunderea
cărăuşilor succesivi.
R. Rodiere şi B. Mercadal, Droit de transport terrestres et aeriens, ed. 5, Paris, 1990, pag.
378, lucrare citată după O. Căpăţână, op. cit, pag. 299.“În absenţa unor dispoziţii legale pertinente,
literatura de specialitate . . . propune ca strămutarea multimodală de mărfuri, efectuată pe baza unui
document unic de transport, să fie supusă cel puţin următoarelor soluţii de principiu: fiecare cărăuş să
fie cârmuit de propriul său regim, nefiind logic posibil ca regulile transportului feroviar să se extindă,
de exemplu, în transportul aerian; să existe solidaritate pasivă între cărăuşi”.
Cărăuşul iniţial nu răspundea pentru faptele cărăuşilor succesivi în următoarele situaţii: a)
când expeditorul impune primului cărăuş cărăuşii succesivi cu care să contracteze; b) când expeditorul
încheie contracte separate cu toţi cărăuşii; c) când primul cărăuş îşi ia obligaţia să încheie contracte cu
cărăuşii succesivi, dar numai în calitate de mandatar al expeditorului, el fiind răspunzător doar de felul
în care a încheiat contractele şi pentru modul în care a efectuat transportul pe porţiunea sa de
parcurs,iar fiecare dintre ceilalţi cărăuşi răspunde de felul în care a executat contractul pe parcursul său
42
I. Budică, A. Bocean, A. Popescu, Transporturi şi asigurări de mărfuri, Ed. Universitaria, Craiova,
2005, p. 24-26. Autorul învederează şi alte criterii de clasificare, în afara celor menționate.

12
e)transporturi turistice, etc.

Gama serviciilor oferite. După gama serviciilor oferite, transporturile sunt:


a)transporturi specializate;
b)transporturi adaptabile;
c)transporturi multifuncţionale.

Influenţa asupra factorilor de mediu şi asupra sănătăţii. După influenţa


asupra factorilor de mediu şi asupra sănătăţii:
a)transporturi poluante;
b)transporturi nepoluante.

Forţa motrice propulsatorie. După forţa motrice propulsatorie, există:


a) transporturi motorizate;
b) transporturi nemotorizate acţionate de forţe naturale (vânt, energie solară,
etc.);
c) transporturi nemotorizate acţionate de forţe umane sau animale;
d) transporturi hibride.
Clasificarea pe categorii de transporturi este importantă, deoarece fiecărei
categorii de transport îi corespunde un anumit contract de transport care, pe lângă
trăsăturile comune oricărui contract de transport, are o serie de caractere specifice, de
particularităţi determinate tocmai de criteriile menţionate, adică în funcţie de
specificul mijlocului de transport, de caracterul intern sau internaţional al
transportului, de căile de transport utilizate, de numărul mijloacelor de transport
folosite, etc.

Contractul de transport de bunuri în reglementarea Codului civil român

13
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTUL DE TRANSPORT DE BUNURI

Secţiunea 1. Evoluția reglementărilor în materia contractului de transport


de bunuri

1.Reglementările din Codul comercial

Codul comercial. Codul comercial reglementa contractul de transport de


mărfuri prin art. 413-441. Dispoziţiile legale amintite aveau, de regulă, caracter
supletiv, ele fiind edictate pentru a suplini voinţa părţilor în lipsa unor clauze exprese
în contract. Aceste norme juridice se aplicau, de regulă, oricărui contract de transport
– terestru, naval, aerian – şi priveau transportul de mărfuri. Prin analogie, ele se
aplicau şi transportului de persoane, care nu beneficia de o reglementare expresă la
nivel de normă generală, dar numai pentru acele aspecte juridice unde era posibilă o
atare analogie.
Normele din Codul comercial asigurau „o structură unitară, coerentă şi
echilibrată”43 din punct de vedere juridic, dar, în ceea ce priveşte terminologia
folosită, în multe cazuri aceasta era considerată ca fiind depăşită, numeroase sintagme
pe care le găsim în aceste reglementări fiind ieşite din uz.44
Aspectele juridice reglementate în materia contractului de transport de bunuri
din Codul comercial răspundeau unei ample problematici juridice legate de acest
contract. Astfel, normele Codul comercial stabileau trăsăturile juridice ale contractului
de transport, defineau contractul, stabileau conţinutului scrisorii de trăsură,
reglementau răspunderea transportatorului și cauzele exoneratorii de răspundere, se
ocupau de modul de stabilire a pagubei suferite de expeditor, tratau raporturile dintre
cărăuş şi destinatari, reglementau privilegiul cărăuşului asupra bunurilor transportate,
acţiunea în despăgubiri, regimul juridic al clauzei penale, prevedeau clauzele
restrictive de răspundere.

2.Reglementările din vechiul Cod civil

Reglementarea anterioară din Codul civil. Totodată, dispoziţiile vechiului


Cod civil cuprindeau reglementări referitoare la dreptul transporturilor care se aplicau
în situaţia în care legislaţia comercială era lacunară45.
Reglementările juridice aplicabile dreptului transporturilor din vechiul Codul
civil erau, însă, sumare: art. 1470 pct. 2 C.civ. realiza o clasificare a contractului de
transport;46 dispozițiile art. 1473-1475 C.civ. reglementau responsabilitatea
cărăuşului; art. 1476 C.civ. stabilea că: „întreprinzătorii de transporturi publice pe
uscat şi pe apă trebuie să ţină un registru de bani, de efectele şi pachetele cu care se
43
Ibidem, p. 9.
44
Termeni precum: corăbii, bastimente, vase au fost înlocuite cu navă; „scrisoare de cărat” a fost
înlocuită de sintagma „scrisoare de trăsură”, etc.
45
Această regulă era instituită de art. 1 alin 2 C.com.: „în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil”.
46
Articolul 1470 alin. (2): „Există trei feluri de locaţiuni a lucrărilor: 2. aceea a cărăuşilor şi a
căpitanilor de corăbii, care se însărcinează cu transportul persoanelor sau a lucrurilor.

14
însărcinează”; art. 1477 C.civ. facea o trimitere la regulamentele specifice ale
diferitelor ramuri ale transporturilor, precizând faptul că acestea sunt aplicabile.47

Secţiunea a 2-a. Reglementarea actuală a contractului de transport de


bunuri

Reglementările actuale în materie. Reglementările din Codul civil român


actual reprezintă drept comun pentru contractul de transport, indiferent de modul de
transport: rutier, feroviar, naval, aerian.
De altfel, chiar Codul, prin dispozițiile art. 1958, stabilește domeniul său de
aplicare: normele sale se vor aplica tuturor modurilor de transport, în măsura în care
nu se dispune altfel prin legile speciale sau nu sunt aplicabile practicile statornicite
între părţi ori uzanţele.
Transportul cu titlu gratuit, cu excepţia situaţiei în care este efectuat de un
transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale,
nu este supus dispoziţiilor Codului, transportatorul fiind ţinut, în această situație, doar
de o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.
În materia contractului de transport, normele Codului civil (Capitolul VIII.
Contractul de transport) sunt grupate pe trei secțiuni: un prim set de norme este
alcătuit din dispozițiile art. 1955- 1960 - Secțiunea 1. Dispoziții generale, al doilea
set de norme care dau conținutul celei de-a doua secțiuni – Secțiunea a 2-a.
Contractul de transport de bunuri sunt dispozițiile art. 1961-2001; iar cea de-al treilea
set este alcătuit din prevederile art. 2002-2008 - Secțiunea a 3-a. Contractul de
transport de persoane și bagaje.
Prima secțiune asigură normă generală tuturor contractelor de transport,
indiferent de modul de transport și indiferent că este vorba de transportul de bunuri ori
de persoane și reglementările privesc chestiuni generale: definirea contractului de
transport, proba (dovada) contractului, modalitățile de transport, domeniul de aplicare
al normelor la care ne referim, aspecte de generalitate privind răspunderea
transportatorului și substituirea. Ca elemente de noutate față de reglementarea
anterioară, cea din Codul comercial, remarcăm, la această secțiune, pe lângă o
terminologie adaptată vremurilor moderne, atât în privința părților contractului, cât și
a înscrisurilor ce-l probează, următoarele aspecte: o noțiune mai cuprinzătoare (în
sensul că privește atât contractul de bunuri, cât și pe cel de persoane) și exactă a
contractului de transport, definirea transportului succesiv și a celui combinat și
instituirea regulii ca substituirea este permisă în contractul de transport, în general.
Secțiunea a doua normează contractul de transport de bunuri și, privită în
ansamblu, ea reia problematica din reglementarea anterioară, cea a Codului comercial,
despre care am precizat anterior că era una ce se ocupa de majoritatea aspectelor
juridice pe care le ridică un asemenea contract. Totuși, textele de lege actuale au
plusurile lor incontestabile, concretizate în următoarele: stabilirea prestației
caracteristice a contractului de transport prin reglementarea, în mod expres, a
obligației de a transporta bunurile; tratarea obligației de a ambala bunurile și stabilirea
mecanismului de răspundere pentru situația prejudiciilor cauzate de ambalări
necorespunzătoare; o abordare mai în detaliu și cu elemente de noutate față de
reglementarea anterioară în materia contraordinului; o reglementare mai aplicată a
47
Întreprinzătorii de transporturi şi trăsuri publice, precum şi patronii bastimentelor mai sunt supuşi şi
la regulamentele particulare, care au putere de lege între dânşii şi ceilalţi cetăţeni.”

15
aspectelor ce țin de răspundere în contractul de transport, cu abordarea inclusiv a
aspectelor, nereglementate anterior, ce privesc răspunderea în transportul succesiv și
combinat.
Secțiunea finală, Secțiunea a 3-a. Contractul de transport de persoane și
bagaje, reprezintă, în ansamblul său, un set de norme cu statut de noutate la nivel de
normă generală pentru această materie. Deși există opinii în doctrină că reglementarea
este una sumară, neîndestulătore pentru ansamblul aspectelor juridice ridicate de acest
tip de transport, este de salutat faptul că actualul Cod prevede norme care stabilesc,
chiar și la nivel de principii, un minim de reguli pentru această materie, făcând, astfel,
din contractul de transport de persoane și bagaje un contract numit.

16
CAPITOLUL II

DEFINIŢIA ŞI NATURA JURIDICĂ A CONTRACTULUI DE TRANSPORT

Secțiunea 1. Definiţia contractului de transport de bunuri

Definiţia din Codul comercial. Potrivit art. 413 C.com., contractul de


transport avea loc între „expeditor sau acela care dă însărcinarea pentru transportul
unui lucru şi întreprinzătorul care se obligă a-l face în numele său propriu şi în
socoteala altuia, ori între unul dintre aceştia şi cărăuşul ce se însărcinează a-l face.
Aşadar se numea „cărăuş” persoana care îşi lua însărcinarea ca, într-un mod oarecare,
să transporte sau să se facă a se transporta, un obiect oarecare.
Definiţia din Codul comercial român a fost, așa cum am mai precizat, criticată
în literatura de specialitate datorită faptului că nu era clară în definirea părţilor
contractului de transport şi a operaţiunii de transport, în general. 48 Argumentele pe
care se fundamentau aceste critici erau următoarele: în text nu se făceau referiri la
destinatarul mărfurilor transportate, cu toate că el dobândea anumite drepturi şi
obligaţii ce izvorau din acest contract; potrivit acestei definiţii era considerată ca parte
în contractul de transport şi acela care acţionează în numele sau pe socoteala
expeditorului, adică un eventual mandatar sau comisionar; noţiunea „cărăuş” era
folosită în mai multe sensuri. Astfel, cărăuşul era cel care executa deplasarea de
mărfuri în nume propriu şi cu mijloace proprii, dar „cărăuş” în accepţiunea Codului
comercial era şi „cel care făcea să se transporte”, adică era cuprins în această noţiune
şi cel care intermedia această deplasare, adică un eventual comisionar. 49 O altă critică
viza faptul că textul de lege definea doar deplasarea de bunuri și o ignora pe cea de
persoane.
Identificarea transportatorului cu comisionarul de transporturi de către
legiuitor a fost considerată de doctrină ca fiind o greşală 50, dar această identificare
între transportator şi comisionarul de transporturi era justificată de condiţiile practice
de desfăşurare a contractului de transport, respectiv de faptul că în perioada adoptării
Codului comercial existau numeroşi comisionari de transporturi care se obligau să
încheie contracte de transport în nume propriu, dar în contul clientului, asumându-şi
astfel întreaga răspundere a efectuării transportului.

Definiţia din vechiul Codul civil român. În art. 1470 pct. 2 C.civ., contractul
de transport era calificat ca o locaţiune de lucrări. Astfel, potrivit art. 1470 C.civ.
român, existau „ trei feluri de locaţiuni a lucrărilor:
1. aceea prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora;
2. aceea a cărăuşilor şi a căpitanilor de corăbii, care se însărcinează cu
transportul persoanelor sau a lucrurilor;
3. aceea a întreprinzătorilor de lucrări.”
Doctrina critica și acest text de lege, considerând contractul de transport o
prestare de servicii, obligaţia transportatorului fiind aceea de a deplasa bunuri sau
persoane, sub paza sa, ca un depozitar. Se atrăgea atenția asupra faptului că spre
deosebire de antreprenor care executa o lucrare determinată în schimbul unui preţ şi
48
Gh. Piperea, op. cit., p. 21.
49
Toate acestea se explică prin faptul că la data apariţiei Codului comercial român expediţia făcea parte din
activitatea de transport, neexistând o activitate de expediţie distinctă de cea de transport ca în prezent.
50
Şt. Scurtu, Contracte de transport de mărfuri în trafic intern şi internaţional, Ed. Themis, Craiova, 2001, p. 25-
40.

17
preda beneficiarului rezultatul material al activităţii sale, prestatorul de servicii nu
confecţiona un obiect, beneficiarul profitând de însuşi serviciul specific pe care-l
executa prestatorul.51

Definiţii ale contractului de transport în doctrină. „Contractul de transport


este acel contract prin care organizaţia de transport – cărăuşul – se obligă, în schimbul
unui preţ, să transporte, înlăuntrul unui termen, călători, mărfuri sau bagaje, să
păzească şi să elibereze destinatarului, mărfurile sau bagajele transportate” 52; este
definiţia pe care o dă contractului de transport prof. univ. dr. doc. C. Stătescu.
Într-o altă opinie,53 contractul de transport este definit astfel: „întreprinderea de
transport se obligă, în schimbul unui preţ, să transporte, înăuntrul unui anumit termen,
călători, mărfuri sau bagaje şi să păzească şi să elibereze destinatarului – care poate fi
sau expeditorul sau o terţă persoană – mărfurile sau bagajele transportate.”
E. Cristoforeanu54 arată că „prin contractul de transport de lucruri, cărăuşul se
obligă, contra unui preţ determinat, să transporte sau să facă să se transporte de la un
loc la altul mărfuri sau alte lucruri materiale”.
De asemenea, contractul de transport a fost definit 55 ca fiind „convenţia prin care
o parte, cărăuşul profesionist, se obligă, în schimbul unui remuneraţii, să efectueze o
deplasare de persoane sau de bunuri pe o anumită distanţă, cu un vehicul
corespunzător”.
Contractul de transport de mărfuri a fost definit 56, de asemenea, ca fiind
„convenţia prin care una dintre părţi numită cărăuş se obligă faţă de cealaltă parte,
numită expeditor, ca în schimbul unui preţ să transporte, sub paza sa, într-un termen
determinat, anumite bunuri la destinaţie şi să le elibereze destinatarului”57.

Definiţia contractului de transport în reglementarea actuală. Art. 1955


Cod civil defineşte contractul de transport ca fiind contractul prin care o parte, numită
transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un
loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se
obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
Aşa cum rezultă din definiţia enunţată, pentru a reda fizionomia juridică
complexă a contractului de transport trebuie avute în vedere o serie de elemente
esenţiale:
– părţile contractului: transportatorul şi expeditorul;
– obligaţiile părţilor: obligaţia transportatorului de a transporta o persoană sau
un bun și obligația pasagerului, expeditorului sau, după caz, destinatarului de a plăti
preţul transportului. Ca excepție, obligația de a plăti prețul transportului poate lipsi
într-o situație, expres prevăzută de lege: dacă transportul este efectuat de un
transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale,
transportul poate fi cu titlu gratuit;
– un termen de executare a transportului;
– un mijloc de transport corespunzător, așa cum este definit de art. 9 alin.2 din
O.G. nr. 19/1997: “mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau fără propulsie,
51
Gh. Piperea, op. cit., p. 22.
52
C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 14.
53
P.I. Demetrescu, Contractul de transport, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962, p. 27.
54
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 39.
55
O. Căpăţînă, Ghe. Stancu, op. cit., p. 48.
56
Şt. Scurtu, op. cit., p. 18.
57
Definițiile menționate sunt date sub imperiul reglementărilor anterioare.

18
amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special destinate să se
deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviara, navală sau aeriană”;
– parcurgerea unui itinerariu pe o infrastructură de transport. Art. 9, alin.1 din
O.G. nr. 19/1997 prevede, în acest sens, că ”infrastructurile de transport sunt destinate
desfăşurării activităţilor de transport, activităţilor conexe transporturilor şi activităţilor
privind administrarea infrastructurilor respective. Infrastructurile de transport sunt de
interes naţional şi de interes european şi împreună cu sistemele de management al
traficului şi cu sistemele de poziționare şi navigaţie constituie reţelele de transport
care pot fi de interes naţional sau de interes european. Infrastructurile destinate
desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de comunicaţie rutiere, feroviare,
navale şi aeriene”58;
– destinatarul, care nu este parte în contract, dar care este beneficiarul acestuia şi
căruia, uneori, îi pot reveni şi obligaţii (de exemplu, obligaţia de plată a preţului
transportului).
Definiția prevăzută de Codul civil român privește, așadar, atât contractul de
bunuri, cât și pe cel de persoane.

Definiţia contractului de transport de bunuri. Contractul de transport de


bunuri este contractul prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu
principal, să transporte un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care
expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească și să predea bunul, la timpul şi
locul convenite. Cu titlu de excepție, transportul poate fi gratuit, dacă el este efectuat
de un transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale
profesionale, în acest caz fiind suficientă asumarea obligației de a transporta bunul.59

Substituirea. Potrivit Codului civil, art. 1960, este posibilă substituirea, în


sensul că în cazul în care transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru
executarea totală sau parţială a obligaţiei sale, acesta din urmă va fi considerat parte în
contractul de transport.
Doctrina60 consideră că situarea problemei substituirii transportatorului în
secţiunea dispoziţiilor generale în cadrul reglementărilor ce vizează contractul de
transport reliefează intenţia legiuitorului ca această reglementare să devină regula în
materie, indiferent de modalitatea sau tipul transportului61.
Transportatorul, se obligă, într-un contract de transport de bunuri, “cu titlu
principal” să transporte bunul, ceea ce creează posibilitatea substituirii lui cu un alt
transportator pentru executarea totală sau parţială a obligaţiei sale. Efectul substituirii
este unul dual: cel care-l substituie pe transportator este considerat parte în contractul
de transport și în privința obligației de plată, plata efectuată unuia dintre transportatori
este liberatorie în privinţa tuturor transportatorilor (atât în privința transportatorului
58
Alin. (1) al art. 9 a fost modificat de pct. 2 al art. I din Legea nr. 51 din 16 ianuarie 2002, publicată în
Monitorul Oficial nr. 94 din 2 februarie 2002, care completează articolul unic din O.G. nr. 94 din 29
august 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 421 din 1 septembrie 2000.
59
Sunt autori care consideră că: “la această definiție cu cel mai mare grad de generalitate trebuie
adăugat că în toate raporturile generate de activitatea de transport protecţia vieţii umane şi a mediului
este prioritară.” (A. Cotuțiu, Discuții privind caracterul consensual sau real al contractului de
transport de mărfuri, Revista Dreptul nr. 2/2013, p. 150).
60
A.G. Atanasiu, A. P. Dimitriu, A. F. Dobre, etc, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 720-735.
61
Această idee este întărită şi de dispoziţiile art. 1998 Cod civil care se referă la transportatorul care se
obligă să transporte pe liniile altuia, articol ce este considerat ca fiind o aplicația a art. 1960 Cod civil.

19
inițial, cât și în privința transportatorilor din substituirile ce au avut loc). Deși nu
există o reglementare expresă în acest sens, înțelegem din textul de lege că
transportatorul inițial nu poate fi substituit decât de o persoană care, la rândul ei, are
calitate de profesionist, adică de un alt transportator. Numai în aceste condiții putem
vorbi de existența unui contract de transport de bunuri în continuare.

Secțiunea a 2-a. Natura juridică a contractului de transport

Prestare de servicii. Codul comercial român califica activitatea de transport


ca act obiectiv de comerţ, iar vechiul Cod civil încadra contractul de transport în
cadrul locaţiunilor de lucrări.
Codul civil actual, prin care sunt abrogate reglementările din vechiul Cod civil și
din Codul comercial român, introduce noţiuni noi cu efect direct asupra regimul
juridic al transportatorului cum sunt noţiunile de profesionist şi întreprindere, noţiuni
care înlocuiesc comerciantul şi faptele de comerţ.
Prestarea de servicii nu primește o definire expresă în Cod, dar se consideră
prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri. Observăm că
se utilizează o definire negativă, în sensul că toate operaţiunile economice care nu
sunt livrări de bunuri, sunt prestări de servicii: serviciile efective indiferent de natură -
transport, reparaţii, etc.

Obligațiile de prestare de servicii. Sunt obligații de prestare de servicii acele


obligații ce au ca obiect o activitate proprie a debitorului, cu excepția predării unui
bun sau unor bunuri. Obligațiile de prestare de servicii nu sunt susceptibile de
executare silită în natură și în caz de neexecutare voluntară, creditorul are doar dreptul
de a pretinde și obține condamnarea debitorului la plata de daune-interese62.

Activitatea de transport – prestare de servicii. Argumente. Calificarea


contractului de transport drept prestare de servicii este susţinută de o serie de
argumente:
a) prestatorul de servicii nu realizează un obiect, beneficiarul folosindu-se de
serviciul specific pe care îl execută acesta, ca în cazul transportului unde serviciul
specific constă în strămutarea persoanelor sau a bunurilor;
b) transportatorul este considerat prestator de servicii şi datorită faptului că el
beneficiază de independenţă juridică faţă de cealaltă parte contractantă; el, nefiind
prepusul clientului său, îşi îndeplineşte obligaţiile rezultate din contract în baza
propriului său program, fiind exclusă orice ingerinţă din partea expeditorului sau
călătorului, care nu pot să dea indicaţii privind efectuarea transportului63.
c) transportatorul aduce la îndeplinire contractul de transport pe propriul său
risc;
d) caracterul oneros şi natura consensuală, precum şi caracterul autonom sunt
trăsături juridice comune atât ale contractului de prestări servicii, cât şi ale
contractului de transport;

62
L.Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București,
2012, p. 29.
63
A. Cotuţiu, G.V. Sabău, Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 27.

20
e) titlul profesional cu care execută contractul transportatorul şi activitatea de
transport organizată sub formă de întreprindere sunt elemente care susţin teza
calificării contractului de transport ca fiind o prestare de servicii.

Secțiunea a 3-a. Caracterele juridice ale contractului de transport

§1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Contractele se clasifică în general după anumite criterii, criterii


ce susţin ideea de a departaja diferitele categorii de contracte, evidenţiind astfel
deosebirile de regim juridic existente între ele. Fiecare dintre caracterele juridice pe
care le vom sublinia nu prezintă doar un interes teoretic, ci şi unul practic pentru că,
de multe ori, calificarea contractului ca făcând parte dintr-o anumită categorie face ca
acel contract să producă anume consecinţe juridice, distincte de cele pe care le produc
contractele aparţinând unor altor categorii.64
De altfel, importanța stabilirii trăsăturilor juridice ale unui contract, prin
sublinierea tipurilor de contracte în care se încadrează, furnizează informații juridice
cu valoare teoretică și practică și creează, încă de la început, o imagine de ansamblu
asupra contractului respectiv și asupra locului pe care-l ocupă în materia contractuală
în ansamblul ei.
Importanța clasificărilor în stabilirea unui regim juridic al contractului
respectiv este una de netăgăduit și ea este întărită de chiar opțiunea Codului nostru
civil care, la nivelul unei reglementări de așa mare importanță, realizează o clasificare
a contractelor prin dispozițiile art. 1171-1177, din Secțiunea a 2-a, Titlul II, Cartea a
V-a – Despre obligații, denumită Criteriile de clasificare și categoriile de contracte.
Din această perspectivă de analiză, precizăm încă de la început: contractul de
transport este un contract numit65. Aceasta rezultă, pe de o parte, din reglementările
Codului civil, dar şi din reglementările speciale care se referă la diferite categorii de
transporturi.66
Contractul de transport este un contract autonom. Problema autonomiei
contractului de transport se analizează în doctrină dintr-un motiv ce ţine de faptul că
naşterea acestui contract este generată, de regulă, de existenţa altui contract sau de o
obligaţie asumată în alt contract. Circulaţia mărfurilor poate fi rezultatul încheierii
unor contracte ca: vânzare-cumpărare, închiriere, depozit, etc., iar contractul de
transport este o consecinţă a îndeplinirii unor obligaţii asumate în aceste contracte.
Contractului de transport nu poate fi analizat izolat de alte construcții juridice
asemănătoare cu care are puncte de interferență inevitabile. De exemplu, în
reglementarea contractului de vânzare, se fac trimiteri la obligațiile de preluare și
transport a bunului, cu ocazia reglementării cheltuielilor vânzării. Astfel, art. 1666
alin. 2 Cod civil prevede că măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului
cad în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării cad
în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel. Cu toate acestea, punctele de
conexiune cu diverse contracte nu fac din contractul de transport un act accesoriu
acestora.

64
R. Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10.
65
Contractele numite sunt contractele care au o reglementare specială, corespund unor anumite operaţii
economice. Exemple: contractul de vânzare, contractul de locaţiune, contractul de schimb, etc.
66
Gh. Piperea, op. cit., p. 23.

21
Contractul de transport este un contract independent, cu o fizionomie juridică
proprie, un rezultat al complexităţii obligaţiilor civile şi comerciale ce rezultă din
raporturile economice ale părţilor.
În doctrină67 se precizează faptul că avem de analizat două tipuri de raporturi:
un raport juridic fundamental, cel care generează raportul inițial care va duce, mai
târziu, la asumarea unor obligaţii pentru a căror onorare va fi nevoie de încheierea
unui contract de transport şi un raport juridic derivat, reprezentat de contractul de
transport însuşi. Deşi, din punct de vedere relațional, cele două raporturi sunt conexe,
contractele ce se vor încheia vor fi independente.
Autonomia celor două contracte este susţinută de o serie de argumente: părţi
diferite; încheiere şi executare a contractului de transport indiferent de existenţa altor
convenţii între expeditor şi terţi; pentru a reclama daune de la transportator este
necesară numai dovada calităţii de parte în contractul de transport şi nu de titlu de
proprietate asupra mărfurilor aflate la transport68. Mai mult, din punct de vedere
practic, economia de piaţă a impus desprinderea activităţii de transport din ansamblul
comerţului de mărfuri ca activitate distinctă, executată cu titlu profesional69.
Așa cum am mai precizat, contractul de transport este o prestare de servicii şi va
avea aceleaşi trăsături cu cele ale acestui gen din care face parte.

§2. Caractere juridice comune tuturor tipurilor de contracte de transport

Caractere juridice comune. Deşi contractul de transport prezintă un număr


mare de varietăţi, există o serie de trăsături esenţiale, de caractere juridice, care sunt
comune tuturor tipurilor de contracte de transport. Astfel, contractul de transport este:
a) un contract bilateral (sinalagmatic)70, deoarece chiar de la încheierea lui dă
naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante:
transportatorul se obligă să transporte dintr-un loc în altul încărcătura sau o anumită
persoană, iar expeditorul sau călătorul are obligaţia să plătească preţul transportului71;

67
O. Căpăţînă, op. cit., p. 50-54, Şt. Scurtu, op. cit., p. 10-18
68
O. Căpăţînă, op. cit., p. 54.
69
În acest sens, Șt. Scurtu, op. cit., p. 16-20: “Consecinţele recunoaşterii caracterului autonom al
contractului de transport sunt următoarele:
a) Caracterul autonom al contractului de transport are drept consecinţă faptul că în temeiul acestui
contract, cărăuşul recunoaşte numai pe expeditor ca titular al mărfurilor, iar pe destinatar ca cel în
folosul căruia se execută transportul şi i se eliberează mărfurile ajunse la destinaţie, deci nu-l
interesează calitatea juridică pe care o are expeditorul sau destinatarul faţă de mărfurile care fac
obiectul contractului de transport.
b) De asemenea, cel care reclamă daune de la cărăuş, în baza unui contract de transport, trebuie să
probeze calitatea sa de parte în contractul de transport (expeditor) sau de destinatar, iar nu un titlu de
proprietate asupra lucrului predat spre transport, proprietarul lucrului predat neavând calitatea de a
figura ca parte în proces.
c) Dar dacă regimul juridic al contractului de transport nu este influenţat de existenţa contractului
pentru executarea căruia s-a încheiat contractul de transport, nici clauzele contractului de transport nu
sunt opozabile părţilor din ceea ce doctrina numeşte “raportul juridic fundamental”.
70
Contractele sinalagmatice sunt contractele care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi. Fiecare
parte din contract îşi asumă obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte şi drepturi. În acest sens, art. 1171
C.civ. prevede: „contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii
în sarcina ambelor părţi.”
71
Este un contract pentru care, în principiu, funcționează regulile contractelor sinalagmatice: excepția
de neexecutare, rezoluțiunea și teoria riscurilor.

22
b) un contract oneros72 pentru că fiecare parte urmăreşte realizarea unui folos
în schimbul prestaţiei sale: expeditorul doreşte deplasarea mărfurilor la destinaţie, iar
transportatorul obţinerea preţului. Prin excepție, transportul poate fi gratuit, dacă el
este efectuat de un transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii
sale profesionale73;
c) în principiu, un contract consensual74, pentru că el se încheie valabil prin
simplul consimţământ al părţilor, acest lucru fiind susţinut şi de reglementările
Codului civil care nu prevăd obligativitatea întocmirii unui înscris. Există şi excepții:
contractul de transport este real, potrivit Regulamentului de transport C.F.R. în cazul
contractului de transport feroviar, pentru că aici contractul se consideră încheiat în
momentul în care operatorului de transport feroviar i-a fost predată marfa, împreună
cu scrisoarea de trăsură, completată şi semnată de expeditor;
d) un contract unitar, pentru că în cuprinsul acestui contract figurează atât
drepturile şi obligaţiile aferente activității principale – deplasarea bunului, cât şi cele
aferente activităților conexe (încărcare, descărcare, etc.). Tot caracterul unitar rezultă
din faptul că, în cazul transportului succesiv sau combinat, în principiu, cărăuşii
răspund solidar;
e) este un contract comutativ. Potrivit art. 1173 Cod civil este comutativ
contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor
părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
Contractul de transport îndeplinește cerințele legale pentru a fi calificat ca fiind
comutativ, pentru că părțile sale cunosc sau pot cunoaște de la început existența și
întinderea drepturilor sale sau, altfel spus, încă de la început, au imaginea exactă a
consecințelor juridice pe care angajamentul lor îl va produce.
f) unii autori75 caracterizează contractul de transport ca fiind, în general, unul de
adeziune76. Justificarea acestei calificări rezidă în faptul că, de regulă, contractele
epocii moderne tind spre o simplificare a procedurii de încheiere şi se caracterizează
printr-o rapiditate motivată de necesitatea economiei de timp. Intră în această
categorie o gamă largă de contracte, cum sunt contractele de radio şi televiziune, de
72
În aceste contracte, fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, adică realizarea unui
interes patrimonial propriu. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
schimb, contractul de locaţie, etc. În acest sens, art. 1172 Cod civil prevede: “(1) Contractul prin care
fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.
(2) Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine
în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.”
73
În acest sens, dispozițiile art. 1958, alin 2 Cod civil: “Cu excepţia situaţiei în care este efectuat de un
transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale, transportul cu titlu
gratuit nu este supus dispoziţiilor cuprinse în acest capitol. În acest caz, transportatorul este ţinut numai
de o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.”
74
Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror formare (validitate) este suficient acordul de
voinţă al părţilor. În dreptul nostru funcţionează regula (principiul) consensualităţii (solus consensus
obligat), potrivit căreia pentru formarea contractului este suficient acordul de voinţă al părţilor. De la
aceasta regulă întâlnim următoarele două excepţii: contractele reale şi contractele solemne. În acest
sens, art. 1174 Cod civil prevede:
„ (1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real. (2) Contractul este consensual atunci când se
formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. ”
75
Ibidem.
76
Contractul de adeziune este contractul ale cărui clauze sunt stabilite de una dintre părţi, fără
posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci doar ca aceasta să le accepte, situaţie în care contractul se
încheie, sau să nu le accepte, refuzând astfel încheierea lui.
Acordul de voinţă în cadrul acestor contracte se încheie, de regulă, într-un mod sui generis, oferta
nefiind adresată unei persoane determinate, ci publicului; de exemplu, contractele încheiate cu
societăţile de telefonie, de gaze, de electricitate etc.

23
furnizare a apei, a electricităţii, contractele ce privesc prestaţiile telefonice, contractele
de asigurare, etc. Privit din această perspectivă, contractul de transport poate îndeplini
condițiile cerute de art. 1175 Cod civil pentru un astfel de contract: “contractul este de
adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una
dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând
decât să le accepte ca atare.” Pe acest model şi companiile de transport oferă călătorii
în condiţii speciale prestabilite: trenuri special comandate, călătorii în vagoane de
dormit, curse charter, etc.
Cu toate aceste, în multe din situații și cu respectarea limitelor impuse de lege
(mai ales în privința transportatorului, în calitatea sa de profesionist), contractul de
transport are, în cea mai mare parte a sa, un caracter negociat.
Structura complexă a acestui contract, ce cuprinde în ea elemente negociabile și
nenegociabile în procesul de încheiere, i-a făcut pe doctrinari 77 să admită posibilitatea
că acest contract, cel de transport, se poate încadra în categoria contractelor încheiate
cu consumatorii.
Contractul încheiat cu consumatorii este reglementat de Codul civil român
actual în art. 1177, potrivit căruia un asemenea contract este supus legilor speciale şi,
în completare, dispoziţiilor sale.
Legislația specială în materie, legea protecției consumatorului, reglementează
raporturile juridice dintre profesioniști și consumatori.
Doctrina78 remarcă faptul că dreptul contemporan a realizat o clasificare nouă a
contractelor, pornind de la conținutul noțiunilor de “profesionist” și ”profan”, în
sensul de amator. Contractele încheiate între aceștia sunt supuse în continuare
regimului tradițional, dar contractele încheiate între un profesionist și un particular se
numesc contracte de consum și sunt supuse unui regim de protecție a consumatorului,
regim din ce în ce mai extins. Acest regim juridic are la bază ideea de protejare a
particularului în raportul său cu profesionistul care, în comparație cu celălalt, are
pricepere și abilitate. De aici, apariția și reglementarea noțiunii de “clauză abuzivă”.
În dreptul nostru, a fost adoptată Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între profesioniști și consumatori 79, care prevede în art. 1 că orice
contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii va trebui să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc,
pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștinte de specialitate și că, în caz de
dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în
favoarea consumatorului.
Totodată, legea (în art. 2) definește noțiunile de consumator și profesionist.
Astfel, prin consumator, în înțelesul legii, se înțelege orice persoană fizică sau grup de
persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract, acționează în
scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori
liberale. Profesionistul este orice persoana fizică sau juridică autorizată, care, în

77
A.T. Stănescu, op. cit., p. 30.
78
I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.
65-70.
79
Republicată în temeiul prevederilor art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
365 din 30 mai 2012, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori a fost republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, iar ulterior a fost modificată prin Legea nr.
161/2010 pentru modificarea art. 84 din Legea nr. 295/2004 privind Codul consumului și a Legii nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iulie 2010.

24
temeiul unui contract, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau
de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în
acelasi scop în numele sau pe seama acesteia.

Secţiunea a 4-a. Părţile în contractul de transport

Noţiunea de parte în contract. Prin parte într-un contract se înţelege autorul


unei manifestări de voinţă la încheierea acestuia, iar în cazul în care o persoană este
lipsită de capacitatea de exerciţiu, ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal,
adică prin părinte ori tutore.

Părţile în contractul de transport. Părţile în contractul de transport de


mărfuri sunt expeditorul şi transportatorul. Beneficiarul contractului este însă
destinatarul, deşi nu ia parte la încheierea acestui contract.
Așadar, nu trebuie confundate părțile într-un contract de transport de bunuri cu
participanții la un asemenea contract.
Noțiunea de participant este una mai largă și ea cuprinde în ea atât părțile, cât
și pe destinatar, care nu este parte în contractul de transport, este dobânditor de
drepturi şi obligaţii ce rezultă din acest contract, cu condiția de a adera la el.

Expeditorul. Expeditorul este numit şi creditor al transportului şi este


persoana care încheie direct sau prin reprezentant contractul de transport cu
transportatorul. Aşadar, expeditorul poate încheia contractul de transport personal sau
prin mandatar. Reglementarea actuală nu cuprinde nici o definire, condiționare sau
limitare în privința expeditorului: orice persoană fizică sau juridică poate să aibă
calitate de expeditor într-un contract de transport.

Transportatorul. Prin transportator se înţelege persoana fizică sau juridică,


autorizată să efectueze transporturi interne sau internaţionale de persoane ori de
bunuri, în interes public sau în interes propriu, cu mijloace de transport deţinute în
proprietate sau cu contract de închiriere ori leasing. 80 El este creditor al preţului
transportului şi debitor al transportului.81
Regimul juridic al transportatorului este asigurat de normele Codului civil și ale
O.G. nr. 19/1997. Potrivit acestora, transporturile executate de persoane juridice sau
fizice, în condiţii nediscriminatorii de acces pentru terţi, pe baza unui contract de
transport, contra plata, sunt transporturi în interes public, iar contractul de transport în
interes public se încheie între transportator şi beneficiar în condiţiile Codului civil.
Transportul în interes personal, executat de persoane fizice în vederea asigurării
deplasării unor persoane sau bunuri, precum şi transportul în folos propriu, organizat
de persoane fizice sau juridice pentru activităţile proprii autorizate, cu mijloacele de
transport pe care le deţin în proprietate sau le folosesc în baza unui contract de
închiriere sau leasing, este transport în interes propriu. Transporturile în interes
propriu de persoane sau de bunuri se execută fără perceperea unui tarif sau a
echivalentului acestuia în bunuri sau servicii.

80
Articolul 9 alin. (3) din Legea nr. 51/2002 ce modifică O.G. nr. 19/1997.
81
Şt. Scurtu, op. cit., p. 23-25.

25
Persoanele fizice sau juridice care efectuează transporturi de bunuri şi de
persoane, altele decât cele în interes personal, se autorizează de către Ministerul
Transporturilor şi Infrastructurii82.
Din reglementările legale rezultă că un contract de transport, cu titlu oneros ori
cu titlu gratuit, poate fi încheiat doar de un transportator care desfășoară activitate în
inters public, iar calitatea de transportator poate aparține unei persoane fizice sau
juridice autorizată în acest sens de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.
Regula este reprezentată de transportul cu titlu oneros, iar transportul cu titlu gratuit
este, potrivit art. 1958 alin. 2 Cod civil, excepția.
Expeditorul mărfii poate fi el însuşi destinatar, dar, de regulă, desemnează o
altă persoană. Persoana desemnată ca destinatar dobândeşte faţă de transportator
drepturi şi obligaţii care îşi au originea în contractul de transport, deşi destinatarul nu
este parte în acest contract.

Secţiunea a 5-a. Contractul de transport – excepţie de la principiul


relativităţii efectelor actului juridic

§1. Despre contract şi regulile lui

Preliminarii83. Normele generale în materie contractuală sunt asigurate de


Codul civil român prin art. 1166 – 1323, iar aspectele juridice ce privesc obligaţiile şi
care includ şi articolele referitoare la materia contractuală sunt tratate în Cartea a V– a
a Codului civil, carte ce este structurată pe 11 titluri şi care realizează o abordare
unitară a tuturor raporturilor obligaţionale, dezvoltate astfel: dispoziţii generale (art.
1164-1165), izvoarele obligaţiilor (art. 1166-1395), modalităţile obligaţiilor (art.
1396-1420), obligaţiile complexe (art. 1421-1468), executarea obligaţiilor (art. 1469-
1565), transmisiunea şi transformarea obligaţiilor (art. 1566-1614), stingerea
obligaţiilor (art. 1615-1634), restituirea prestaţiilor (art. 1635-1649), diferite contracte
speciale (art. 1650-2278), garanţiile personale (art. 2278-2322) şi privilegiile şi
garanţiile reale (art 2323-2499).
Comparativ cu Codul civil de la 1864, noul Cod, prin art. 1164, defineşte
obligaţia, creând o viziune nouă asupra acesteia prin faptul că reglementează raportul
juridic prin prisma obligaţiilor asumate de părţi şi nu din punctul de vedere al
drepturilor, aşa cum era reglementat în vechea legislaţie civilă prin art. 1073 Cod
civil.
De fapt, în Codul civil anterior nu exista o definire expresă a noţiunii de
obligaţie, sarcina definirii acesteia revenind doctrinei, în vreme ce actualul Cod prin
art. 1164 oferă o explicare a noţiunii de obligaţie şi a conţinutului raportului
obligaţional.
Astfel, obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut
să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia dorită.
Articolul 1165 precizează care sunt izvoare ale obligaţiilor, potrivit Cod civil 84:
contractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata
nedatorată, fapta ilicită, orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii.
82
Dispozițiile art. 20-22 O.G. nr. 19/1997.
83
C. Stanciu, Studiu asupra antecontractului văzut ca raport juridic adiacent raportului juridic născut
din contract, Ed. Universitaria, Craiova, 2013, p. 19-20.
84
Noul Cod civil.

26
Aşadar, aspectele de noutate introduse de Codul civil român presupun:
restructurarea materiei obligaţionale şi fundamentarea ei pe actuala doctrină şi
jurisprudenţă, reformularea principiilor care guvernează această materie şi redefinirea
conceptelor tradiţionale în concordanţă cu actuala doctrină juridică.85 Ca efect al
restructurării acestei materii, reglemetările din Codul civil aduc schimbări nu numai în
privinţa raporturilor juridice civile, ci şi în privinţa domeniului de aplicare a acestor
reglementări. Astfel, se constată că actualul Cod civil şi-a lărgit domeniul de aplicare
şi, actualmente, cuprinde în sfera sa, pe lângă raporturile juridice dintre particulari, şi
raporturile dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre profesionişti şi alte
subiecte de drept civil86, adică acele raporturi care cădeau sub sfera de aplicare a
Codului comercial de la 1887.

Noţiunea de contract. Considerat87 izvorul principal generator de raporturi


juridice obligaţionale, contractul este definit în noua reglementare civilă prin art. 1166
Cod civil ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane realizat cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. În Codul civil anterior,
definirea contractului era asigurată de art. 942, articol ce prevedea că un contract este
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un
raport juridic.
O analiză comparativă a conţinutului noţiunii de contract din cele două coduri,
actualul şi anteriorul cod, reliefează modificări în definirea contractului 88. Astfel,
modificările aduse de noua reglementare constau, pe de o parte, în faptul că printre
efectele contractului, pe lângă constituirea şi stingerea unui raport juridic a fost
introdusă şi modificarea acestuia; iar, pe de altă parte, observăm opţiunea pentru
formula „acord de voinţe” în detrimentul formulei acord de voinţă, subliniind faptul
că un contract nu implică o voinţă, ci două sau mai multe.
„Puterea de lege” a contractului în dreptul civil. Potrivit art. 1270 Cod
civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Forţa
obligatorie a contractului derivă din „puterea de lege” pe care însăşi legea o
recunoaşte contractului în raporturile dintre părţi, paralela cu legea nefăcând altceva
decât să sublinieze aspecte ca:
a) legea are drept conţinut reguli de conduită generale, abstracte şi
impersonale – obligatorii pentru toţi subiecţii de drept civil, în vreme ce contractul
obligă numai părţile şi, în condiţiile legii, pe avânzii lor cauză;

85
I. Turcu, Noul Cod civil republicat, Cartea a V-a. Despre obligaţii art. 1164-1649, Ediţia 2,
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 5-7.
86
În acest sens, art. 3 noul Cod civil, Aplicarea generală a Codului civil: “(1) Dispoziţiile prezentului
cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil.(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.(3)
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a
unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.”
87
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1220.
88
În Codul civil italian (art.1321), contractul este definit astfel: „contractul este acordul a două sau mai
multe părţi pentru constituirea, modificarea sau stingerea între ele a unui raport juridic patrimonial”.
Codul civil francez, prin art 1101 precizează: „contractul este o convenţie prin care una sau mai multe
persoane se obligă, faţă de una sau mai multe altele, să dea, să facă sau să nu facă un lucru”. În Codul
civil german (art. 311) se precizează: „pentru a fundamenta o obligaţie în virtutea unui act juridic, ca şi
pentru a modifica această obligaţie în conţinutul ei, este necesar să se încheie un contract între părţi,
dacă legea nu dispune altfel”.

27
b) legea reglementează, în general, raportul juridic civil abstract, pe când
contractul reglementează raportul juridic civil concret;89
c) legea exprima voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul
legislativ, iar contractul este rodul voinţei părţilor;
d) legea este opera unui organ de stat, respectiv al organul legislativ, iar con-
tractul este opera părţilor;
e) legea poate fi modificată numai de organul legislativ, cu respectarea unei
proceduri, iar contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor.
Concluzie. „Puterea de lege” a contractelor se referă la părţi şi la avânzii lor
cauză, dar instanţa ce judecă litigiul intervenit între părţi este obligată să ţină seama de
clauzele contractului şi să asigure executarea lor, ca şi când ar fi vorba de aplicarea
dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.
Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi al egalităţii
părţilor. Forţa obligatorie a contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză
şi instanţa de judecată este o consecinţă a principiului libertăţii şi al egalităţii părţilor
contractante, principiu care, în condiţiile sistemului nostru de drept, trebuie să-şi
găsească deplina sa înfăptuire90.
Din valoarea recunoscută contractului de „lege a părţilor” rezultă două
importante reguli:
1. irevocabilitatea contractelor;
2. principiul relativităţii efectelor contractului.

§2. Reguli ce operează în materie civilă

2.1. Regula irevocabilităţii contractelor

Noţiune. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un contract nu


poate fi revocat decât prin acordul părţilor. Aceasta este regula, subliniată prin
dispozițiile art. 1270 alin. 2 Cod civil: contractul se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.91 Așadar, regula este că un contract
nu poate fi revocat decât prin acordul părților, iar excepția constă în faptul că un
contract poate fi desfăcut prin voința unei singure părți, dar numai pentru cauze
autorizate de lege.
Similitudine. Aşa cum am mai precizat, contractul este acordul de voinţă al
părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica,
transmite ori stinge raporturi juridice. Din chiar definiţie rezultă că el se încheie prin
acordul de voinţă al părţilor – mutuus consensus – şi tot astfel este firesc să se şi poată
desface, adică cu acordul comun, mutual al părţilor – mutuus dissensus.
Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi revocat prin voinţa unei singure părţi
decât dacă s-a introdus în cuprinsul său clauză de dezicere, potrivit căreia părţile –

89
Legăturile în care părţile intră în limitele cadrului juridic ale dreptului obiectiv.
90
T.R. Popescu, op. cit., p. 170.
91
Reglementările privind contractul de transport din Codul comercial au consacrat o derogare de la
principiul instituit în materia dreptului civil şi l-au autorizat pe expeditor să renunţe la contract sau să-l
modifice, în mod unilateral, dar cu obligaţia de a plăti cărăuşului cheltuielile făcute şi pagubele directe
şi imediate ce rezultă din executarea dispoziţiilor acestuia.
În acest sens, art. 421 alin. (1), C.com. prevedea că „expeditorul are dreptul de a suspenda
transportul şi de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor unei alte persoane decât aceea
arătată în scrisoarea de cărat, ori de a dispune cum va crede de cuviinţă, dar este dator a plăti cărăuşului
cheltuielile făcute şi pagubele directe şi imediate rezultând din executarea acestui contraordin”.

28
amândouă sau numai una dintre ele – se pot dezlega de contract, plătind celeilalte
părţi o indemnizaţie. În acest caz, contractul se revocă, dar, de fapt, tot prin acordul de
voinţă al părţilor, pentru că această facultate a fost stipulată cu ocazia încheierii
contractului, când acestea au hotărât împreună asupra ei92.
Excepţii de la regula irevocabilităţii contractelor. De la regula irevocabilităţii
contractelor există şi excepţii:
a) contractele cu durată nedeterminată, de regulă, pot fi reziliate prin voinţa
unilaterală a oricăreia dintre părţi93 ori numai prin voinţa uneia dintre părţi. Codul
civil actual a introdus, ca element nou, termenul rezonabil de preaviz. Astfel, art. 1277
Cod civil prevede că, în cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, poate fi
denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz și că orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării
contractului se consideră nescrisă;
b) contractele pot înceta şi independent de voinţa părţilor în situaţia în care
încetează să mai existe un element esenţial;94
c) în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, denunțarea
contractului poate fi exercitată cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar
şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în
privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare, potrivit art. 1276
alin. 2 Cod civil;
d) în cazul contractelor cu executare instantanee, acest drept este recunoscut
uneia dintre părţi și acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a
început;
e) în cazul acelor contracte în care s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării,
dar aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată;
f) suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte, dacă una
dintre părţi nu-şi execută obligaţia;95
g) în cazul în care există o stipulație în acest sens, contractele ce au fost
încheiate pe o durată determinată pot fi denunțate unilateral de cître una din părți (de
exemplu, contractul de închiriere cu termen al locuințelor);
h) în cazul contractului încheiat cu consumatorii, i se acordă un drept de
denunțare unilaterală consumatorului, în vederea protejării intereselor sale față de
profesionist și eventualele abuzuri ale acestuia96.

2.2. Relativitatea efectelor contractelor

Noţiune. Potrivit art. 1280 C.civ., „contractul produce efecte numai între părţi,
dacă prin lege nu se prevede altfel.” Contractul îşi produce efectele numai în cercul
contractual, adică între părţile care l-au încheiat. Puterea obligatorie a contractului
priveşte, însă, şi alte persoane: avânzii-cauză. Sub acest aspect, trebuie privită
92
I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.
183-186.
93
De exemplu, contractul de mandat.
94
De exemplu, în cazul în care una dintre părţile contractante decedează, iar contractul este încheiat
intuitu personae încetarea operează de plin drept.
95
De exemplu, în contractele de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte primele asigurate,
contractul de asigurare se suspendă.
96
Art. 6 din Directiva97/7/CE privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță
prevede pentru consumator un drept de retractare care trebuie exercitat într-un anumit termen de la
livrarea produselor de către profesionist.

29
„puterea de lege” a contractului faţă de avânzii-cauză şi trebuie lămurită legătura în
care aceştia se află cu contractul.
Noţiunea de parte. Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la
încheierea acestuia, iar în cazul în care o persoana este lipsită de capacitatea de
exerciţiu, manifestarea voinţei se face prin reprezentantul ei legal – părinte ori tutore.
Noţiunea de terţi. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract
(penitus extranei). Fiind persoane complet străine faţă de contract, în principiu,
terţilor contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează: res inter alios acta alliis
necque nocere necque prodesse potest97. Altfel spus, contractul nu este opozabil
terţilor. Prin excepţie de la aceasta regulă, sunt cazuri când terţii nu pot ignora contractul;
mai mult, sunt cazuri când terţii nu pot fi consideraţi străini de contract. Astfel, dacă
contractul se referă la drepturi reale care sunt drepturi absolute, datorită caracterului
acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes, înseamnă că, respectându-se aceste
drepturi de către toţi ceilalţi, se respectă, implicit, contractul respectiv. Terţii sunt,
astfel, obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că a
împiedica executarea acestor drepturi înseamnă a răspunde pentru prejudiciile
eventuale cauzate părţilor. De asemenea, în cazul convenţiei de porte-forte şi
stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că nu sunt străini de contract.
Noţiunea de avânzi-cauză. Avânzii-cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi
ori terţi, contractul le este opozabil; sunt o categorie intermediară între părți și terți,
fiind persoane străine de actul juridic, dar nu străine față de părți. Sunt avânzi-cauză:
moştenitorii universali,98 moştenitorii cu titlu universal99 şi creditorii chirografari100,
succesorii cu titlu particular101.

2.3. Excepţii de la principiul relativităţii contractului

2.3.1. Configurarea excepţiilor

Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului acele


situaţii juridice în care contractul ar putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât
părţile sau succesorii în drepturi ai părţilor.
Această problemă trebuie analizată pe două planuri: dacă un contract încheiat de
părţi poate da naştere la obligaţii pentru o persoană străină de contract şi dacă un
contract încheiat de părţi poate naşte nemijlocit drepturi pentru o persoană străină de
contract. În prima situaţie, se observă că naşterea unor obligaţii în sarcina unei
persoane străine de contract apare ca inadmisibilă pentru că acceptarea unei astfel de
posibilităţi ar însemna o încălcare gravă a libertăţii persoanei, întrucât, nefiind parte la
contract, o astfel de persoană nu şi-a exprimat consimţământul. În cel de-al doilea caz,
însă, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor drepturi în favoarea unei
persoane, străine de contract, nu este de nimic împiedicată, pentru că un drept

97
S. Badea, Evolution and Continuityin Romance Europe: the Use of Latin in Romanian Contract Law
în vol. Quaestiones Romanicae, II/1, Papers of theInternational Colloquium Communication and
Culture in Romance Europe, 2nded./24-25 September 2013, Jate Press, Szeged, Ungaria, 2013, p. 104-
108.
98
Succesorul juridic al unui patrimoniu.
99
Succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un patrimoniu.
100
Acel creditor titular al unui drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului, drept în
baza căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot urmări orice bun din patrimoniul respectiv.
101
Persoane care dobândesc anumite bunuri determinate și dobândesc, odată cu ele și obligațiile
contractuale strâns legate de acele bunuri.

30
subiectiv reprezintă o prerogativă lăsată la aprecierea titularului său. Pe acest al doilea
plan, respectiv naşterea unor drepturi în mod nemijlocit din contractul încheiat de
părţi pentru o persoană străină de acest act juridic, se poate vorbi despre existenţa
unor excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Literatura juridică de specialitate a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii
efectelor contractului în două categorii: excepţii aparente şi excepţii reale.
Excepţiile aparente sunt considerate102 a fi: situaţia în care se află avânzii-cauză,
simulaţia, promisiunea faptei altuia, reprezentarea şi acţiunile directe, iar în privinţa
excepţiilor reale trebuie precizat că singura excepţie veritabilă este stipulaţia pentru
altul.

2.3.2. Dezvoltări privind unele excepţii aparente

Promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte-fort. Promisiunea faptei


altuia reprezintă convenţia prin care o parte, denumită promitent, se obligă faţă de
cealaltă parte, denumită creditorul promisiunii, să determine pe o a treia persoană,
numită terţ, să ratifice actul încheiat în absenţa sa. Promisiunea faptei altuia este
numai o aparentă excepţie de la acest principiu, întrucât ceea ce se promite este, în
realitate, propria fapta a promitentului şi anume aceea de a depune diligenţe, stăruinţe
spre a determina pe cineva să adere la contract.

Acţiunile directe. Acţiunile directe constau în dreptul unor persoane de a


acționa în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, în contra uneia din părțile unui
contract, în favoarea lor, contract față de care, aceste persoane au calitatea de terți 103.
Acţiunile directe sunt excepţii aparente pentru că izvorul dreptului îl constituie legea
şi nu actul juridic.
În acest sens, Codul civil consacră cazuri de acţiuni directe:
a) art. 1856 Cod civil, în materia contractului de antrepriză, prevede că în măsura în
care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat
cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării
contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe
care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii;
b) art. 1807 alin. 3 Cod civil dispune: „ locatorul poate, de asemenea, să se
îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte
obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune”.
c) art. 2023 alin. 6 Cod civil prevede că „în toate cazurile, mandantul are acţiune
directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.”.
Acţiunea directă nu poate fi considerată însă o excepţie reală de la principiul
relativităţii efectelor contractului, dreptul anumitor persoane de a acţiona o parte
contractantă se naşte direct din lege, fără acordul de voinţă al părţilor contractului.

Reprezentarea. Reprezentarea este procedeul juridic prin care o persoană,


numită reprezentant, încheie un act juridic în numele și în contul altei persoane,
numită reprezentat, așa încât efectele acelui act juridic se produc direct în persoana
celui reprezentat. Potrivit art. 1295 Cod civil, puterea de a reprezenta poate rezulta fie
din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească. Reprezentarea
poate fi convențională sau legală.

102
I. Dogaru, op. cit., p. 285.
103
I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p. 189.

31
2.3.3. Excepţia reală de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Stipulaţia pentru altul

Noţiune. Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o parte (stipulant)
dispune ca partea cealaltă (promitent) să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul
unei terţe persoane (beneficiar), care nu participă şi nu este reprezentat la încheierea
contractului. Este singura excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor con-
tractului.
Drepturile terţului beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent şi
stipulant, doar exercitarea acestor drepturi depinzând de voinţa terţului beneficiar.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materie de donaţie cu sarcini
(art. 1018 și urm. C.civ.) şi de rentă viageră (art. 2242-2243 C.civ.).
Stipulaţia pentru altul implică trei categorii de raporturi juridice: raporturi între
stipulant şi promitent, raporturi între promitent şi terţul beneficiar şi raporturi între
stipulant şi terţul beneficiar.
Raporturile dintre stipulant şi promitent. Raporturile dintre părţile cuprinse
în contractul principal urmează toate regulile dreptului comun, stipulaţia pentru altul
fiind, de obicei, o clauză într-un asemenea contract.
Între stipulant şi promitent efecte va produce şi clauza prin care se stipulează în
favoarea altuia. Astfel, dacă promitentul nu execută obligaţia faţă de terţul beneficiar,
stipulantul va putea opta între obligarea promitentului la executarea obligaţiei şi
rezoluţiunea contractului în temeiul art. 1549 C.civ.
În cazul în care contractul are un caracter sinalagmatic, stipulantul va putea
opune excepţia de neexecutare faţă de terţ, dacă promitentul ar cere stipulantului să-şi
execute prestaţia sa. În ipoteza în care în patrimoniul stipulantului s-ar produce un
prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiei faţă de terţ, stipulantul va putea cere
obligarea promitentului la plata daunelor-interese104.
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Terţul beneficiar are
posibilitatea de a accepta sau nu stipulaţia făcută în favoarea sa. În cazul în care
acceptă stipulaţia, între el (terţul beneficiar) şi promitent se naşte un raport juridic
obligaţional, în care terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul calitatea
de debitor.
Consecinţe. Dreptul terţului beneficiar ia naştere direct în patrimoniul său din
momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent, de aici rezultă
următoarele efecte:
a) terţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului şi
de concursul creditorilor stipulantului, pentru că se consideră că dreptul său nu a făcut
parte din patrimoniul stipulantului;
b) în cazul în care terţul beneficiar a decedat înainte de a fi confirmat dreptul
născut în favoarea sa, acest drept, făcând parte din patrimoniul său, se va transmite
către proprii săi succesori;
c) terţul beneficiar are la îndemână o acţiune directă împotriva promitentului
în vederea realizării dreptului său, putând chiar să pretindă despăgubiri de la acesta,
dacă prin neexecutarea obligaţiei a fost prejudiciat.
Promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care era
îndreptăţit să le opună stipulantului.

104
I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p. 191-192.

32
Potrivit art. 1284 alin. 2 Cod civil, prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului, în caz de neexecutare a
obligaţiei de către promitent, întrucât nu este parte la contract şi nu poate profita de pe
urma desfiinţări contractului.
Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu dă naștere la
raporturi obligaţionale între stipulant şi terţul beneficiar.
Contractul în folosul unui terţ poate fi folosit de stipulant pentru plata unei
datorii anterioare faţă de terţul beneficiar sau poate constitui o donaţie indirectă, caz
în care stipulaţia trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond pentru valabilitatea
donaţiei, mai puţin forma autentică.

§3. Natura juridică a drepturilor destinatarului în contractul de transport


de bunuri

3.1. Configurarea caracterului excepţional

Excepţie. Contractul de transport este considerat o excepţie de la principiul


relativităţii efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque
prodesse potest) şi unii autori îl asimilează, ca natură juridică, cu o stipulaţie pentru
altul.
Acesta este motivul analizei realizate anterior: sublinierea raporturilor dintre
părţile stipulaţiei pentru altul, evidenţierea poziţiei juridice a terţului beneficiar,
explicarea naturii juridice a acestui tip de contract, toate acestea au fost făcute cu
scopul de a reliefa simetria acestui gen de contract cu contractul de transport.
Mai mult decât atât, aspecte de noutate din materia contractuală, cum e
denunțarea unilaterală, au efect direct în a explica natura juridică a contraordinului din
materia contractului de transport.

3.2. Configurarea simetriei

Simetrie cu contractul de transport. Contractul de transport apare, aşadar, ca


un contract încheiat în favoarea unui terţ, adică un contract încheiat între expeditor, ce
are calitatea de stipulant şi cărăuş, cu calitatea de promitent, în favoarea destinatarului
transportului – terţul beneficiar – care capătă astfel un drept propriu faţă de
transportator.
Mai mult decât atât, există similitudini între stipulaţia pentru altul şi contractul
de transport şi în alte privinţe105: prestaţia transportatorului profită în totalitate
destinatarului ca şi la stipulaţia pentru altul, destinatarul are acţiune directă împotriva
transportatorului în cazurile în care acesta nu şi-a executat obligaţiile asumate faţă de
expeditor prin contract şi expeditorul, ca un stipulant, are un drept de a revoca
transportul prin voinţă unilaterală până în momentul în care destinatarul aderă la
contract.
Natura diferită faţă de stipulația pentru altul. Doctrina. Cu toate acestea,
există şi deosebiri faţă de stipulaţia faţă de altul şi anume faptul că, în cazul stipulaţiei
pentru altul, terţul beneficiar poate deveni numai titular de drepturi, iar în cazul
contractului de transport destinatarul dobândeşte şi obligaţii.
Aşadar, între poziţia terţului beneficiar din stipulaţia pentru altul şi poziţia
destinatarului din contractul de transport, există asemănări, dar nu identitate.
105
E. Cristoforeanu, op. cit. p. 54; Şt. Scurtu, op. cit., p. 28.

33
Potrivit altor opinii106, la care ne raliem, se susţine că destinatarul este titular
de drepturi autonome, născute nemijlocit din contractul de transport şi se consideră că
poziţia juridică a destinatarului prezintă o certă originalitate. Mai mult, destinatarul
poate fi considerat ca titular de drepturi autonome, născute din chiar contractul de
transport.107

106
Şt. Scurtu, op. cit., p. 26-30.
107
O. Căpăţână, op. cit., p. 44.

34
Capitolul III
Încheierea contractului de transport de bunuri

Secţiunea 1. Condiţiile de fond şi de formă ale contractului de transport de


bunuri

§1. Preliminarii

Condiţii de fond comune. În ceea ce priveşte condiţiile de fond, condiţii


esenţiale pentru valabilitatea contractului de transport, se impune precizarea că ele
sunt comune cu cele ale oricărei convenţii: capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită. De asemenea, în
situaţia în care legea prevede expres, şi forma contractului este o condiţie esenţială.
Contractul este definit în reglementarea civilă actuală prin art. 1166 Cod
108
civil ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane realizat cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

§2. Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii în dreptul comun şi în


contractul de transport

2.1. Consimţământul

2.1.1. Consimţământul în dreptul comun


2.1.1.1. Reglementare, noţiune şi condiţii

Reglementare juridică. Consimţământul, ca o condiţie de valabilitate a


contractului, este enumerat în art. 1179 alin. 1 Cod civil împreună cu celelalte
condiţii, iar art. 1204 Cod civil prezintă condiţiile de valabilitate ale
consimţământului: „consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză”.
Referitor la condiţiile de valabilitate ale consimţământului remarcăm faptul că,
în reglementările actuale, pe lângă cerinţa legată de faptul că un consimţământ pentru
a fi valabil trebuie să nu fie afectat de vicii, cerinţă pe care o regăseam şi în vechiul
Cod civil în art. 953109, consimţământul trebuie: să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză110. De asemenea, discernământul este o condiţie de valabilitate a
consimţământului şi lipsa acestuia atrage nulitatea relativă a contractului.

Condiţiile consimţământului. Condiţiile consimţământului pot fi sintetizate


astfel: consimțământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ;
consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a se obliga; consimțământul
trebuie să fie exteriorizat; voinţa trebuie să fie liberă; voinţa trebuie să fie conştientă şi
să nu fie afectată de vicii.
108
În ceea ce priveşte condiţiile de fond, condiţii esenţiale pentru valabilitatea contractului, se impune
precizarea că art. 1179 Cod civil reia aproape integral conţinutul art. 948 din Codul civil de la 1864:
capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi
morală. De asemenea, în situaţia în care legea prevede o anumită forma a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
109
“Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin
dol”.
110
Art. 1204 Cod civil.

35
Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. În
acest context, este important să se precizeze că nu este suficient ca aceasta să emane
de la o persoană capabilă, fiind necesar ca persoana respectivă să aibă discernământ.111
Referitor la această cerinţă, art. 1205 Cod civil prevede că este anulabil
contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi
numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările
faptei sale. Mai mult decât atât, contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub
interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii
sub interdicţie existau şi erau cunoscute. Prin urmare, Codului civil român nu
consideră, în mod expres, ca fiind o condiţie de sine stătătoare a valabilităţii
consimţământului faptul că el trebuie să provină de la o persoană cu discernământ,
pentru că nu enumeră această condiţie în art. 1204 Cod civil alături de celelalte
condiţii de valabilitate ale consimţământului. Cu toate acestea, existenţa valabilă a
consimţământului presupune aptitudinea părţilor de a înţelege şi de a-şi reprezenta
consecinţele juridice ce decurg din actul juridic încheiat112.
Alin. 1 al art. 1205 Cod civil vizează persoanele care au încheiat acte juridice
având de drept un discernământ prezumat, dar care, de fapt, la momentul respectiv, al
încheierii contractului, sunt lipsite temporar de discernământ. Este vorba de cazurile
de incapacitate naturală de a contracta, cum sunt: beţia, stare de mânie excesivă,
somnambulismul, etc. O atare stare de fapt face ca, la momentul respectiv, al
contractării, persoana să nu aibă discernământ, respectiv să nu aibă capacitatea
reprezentării acţiunilor sale şi al consecinţelor lor.
Alin. 2 al art. 1205 Cod civil reprezintă un caz particular: o persoană pusă
ulterior sub interdicţie încheie un contract ce poate fi anulat dacă, la momentul când
actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau cunoscute. Aşadar,
două condiţii sunt necesare pentru a fi incident acest text de lege: cauzele punerii sub
interdicţie să fi existat la momentul contractării şi să fi fost cunoscute.
În privinţa probei, dacă în cazul alin. 1 faţă de existenţa capacităţii depline de
a contracta, întemeiată pe prezumţia de discernământ, trebuie făcută proba contrarie şi
anume lipsa de discernământ în momentul încheierii contractului, în cazul alin. 2
prezumţia relativă a lipsei de discernământ operează ca efect al punerii sub interdicţie.
Dacă persoana a fost pusă sub interdicţie, proba va consta în demonstrarea existenţei
şi notorietăţii cauzelor care au determinat punerea ulterioară sub interdicţie şi în
momentul contractării; nu va consta în demonstrarea lipsei de discernământ în
momentul contractării. Cu privire la titularul acţiunii în anulare, textul de lege nu
prevede nimic în acest sens. Totuşi, doctrina 113 consideră că trebuie făcută deosebirea,
pe de o parte, între cele două alineate ale art. 1205 Cod civil, iar, pe de altă parte,
situația intervenirii decesului părţii respective. În cazul alin. 1, persoana poate solicita
chiar ea anularea contractului, lipsa discernământului fiind una vremelnică şi raportată
la momentul încheierii contractului în cauză, iar în situaţia alin. 2, acţiunea în anulare
va putea fi introdusă de reprezentantul legal al persoanei puse sub interdicţie. În cazul
decesului părţii, acţiunea în anulare va fi formulată de către moştenitori.
Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai
consimţământul făcut cu intenţia de a se obliga produce efecte juridice. Altfel spus,
consimţământul trebuie să fie serios. Se poate deduce cu uşurinţă că manifestarea

111
Există persoane care, potrivit condiţiei de vârsta, sunt considerate a avea capacitatea deplină de a
încheia acte juridice, dar nu au discernământ datorită unor tulburări vremelnice, cum sunt: beţia,
hipnoza, somnambulismul, mânia puternică.
112
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1263.
113
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1265.

36
voinţei făcută în glumă, din prietenie, curtoazie sau complezenţă nu poate produce
efecte juridice. Totodată, manifestarea voinţei cu o rezervă mintală, manifestarea
voinţei în mod foarte vag sau sub o condiţie potestativă pură nu poate angaja, deci nu
poate produce efecte juridice.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Voinţa internă produce efecte
juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât
numai astfel se poate uni cu o altă voinţă, dacă este vorba de acte bi ori multilaterale.
Când este vorba de contracte solemne, exteriorizarea voinţei se va face în forma
cerută de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii.
Voinţa trebuie să fie liberă. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat în
mod liber, fără presiuni exterioare şi fără captatio benevolantiae. Altfel spus, voinţa
manifestată trebuie să exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi
neinfluenţată.
Voinţa trebuie să fie conştientă. Persoana care a luat hotărârea să-şi manifeste
voinţa trebuie să aibă imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din
angajamentul respectiv, adică a drepturilor dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate
de ele şi imaginea completă asupra întinderii acestor drepturi şi obligaţii.
Fiind un act juridic, contractul încorporează în el manifestarea de voinţă a
părţilor. Contractul este, înainte de toate, o operaţie intelectivă, pentru că voinţa de a
contracta implica conştiinţa elementelor operaţiei ce se întrevede, operaţie analizată
de fiecare parte înainte de a se încheia contractul. Este, aşadar, o operaţie juridică
premeditată, părţile analizând în prealabil toate avantajele şi dezavantajele ce decurg
din această operaţie.
Consimţământul nu trebuie să fie afectat de vicii. Viciile de consimţământ
sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Elemente de noutate în reglementările actualului Cod civil găsim şi atunci
când ne referim la tratarea viciilor de consimţământ. Viciilor de consimţământ,
eroarea, dolul şi violenţă din reglementarea vechiului Cod civil (art. 953) li se alătură
leziunea la capitolul rezervat consimţământului şi nu la cel privitor la capacitate, cum
era tratată în vechiul Cod civil. Mai mult, eroarea, ca viciu de consimţământ,
cunoştea, potrivit vechii reglementări, două modalităţi care conduceau la desfiinţarea
contractului: eroarea obstacol şi eroarea gravă. Actualmente, eroarea obstacol şi
eroarea gravă sunt cuprinse în noţiunea de eroare esenţială 114. Totodată, noutatea
rezidă şi abordarea mai detaliată, mai aproape de „particular”, de împrejurare a
reglementărilor referitoare la viciile de consimţământ.

2.1.1.2. Modul de exprimare a voinţei

Regulă. În această privinţă, în dreptul nostru regula consensualităţii actelor


juridice, regulă potrivit căreia pentru ca un act juridic să fie exprimat valabil, este
suficient să se realizeze acordul de voinţă, a fost menţinută şi în noul Cod civil, ca un
principiu care guvernează încheierea contractului. De la acest principiu, există o
excepţie: situaţia când legea impune o anumită formalitate pentru încheierea valabilă a
contractului.
Formele de exprimare ale consimţământului sunt, potrivit art 1240 Cod civil,
următoarele: verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei
părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială
asupra intenţiei de a produce efecte juridice corespunzătoare.
114
A.G. Atanasiu, A. P. Dimitriu, A. F. Dobre, etc, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 458-461.

37
Aşadar, voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit, iar modalităţile de
exteriorizare ale consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi sau fapte
concludente:
a) exprimarea în scris a voinţei vizează următoarele situaţii:
– voinţa se exprimă obligatoriu în formele cerute de lege, în cazul contractelor
solemne (se spune că forma este ceruta ad validitatem);
– voinţa se exprimă în scris ori de câte ori legea pretinde această formă ad
probationem (pentru dovadă), cu precizarea că lipsa formei nu afectează actul juridic
în sens de negotium iuris, dar asigură dovada acestei operaţii juridice;
– părţile pot întocmi un contract în formă scrisă, chiar dacă nu sunt în una din
cele două situaţii, dorind a confecţiona înscrisul probator. Altfel spus, nimeni nu poate
împiedica părţile să încheie un contract în formă scrisă, atunci când legea nu o
pretinde;
b) exprimarea voinţei prin gest sau prin fapte concludente. Este, de exemplu,
cazul semnului de oprire a unui taxi;
c) prin atitudine. Este cazul şoferului care staţionează în staţie cu taxiul şi care
prin aceasta îşi manifestă voinţa de a transporta pe cei ce vor apela la el;
d) uneori, qui tacet consentire videtur (tăcerea valorează consimţământ). Acest
mod de exprimare a voinţei este admis în următoarele situaţii:
– când legea prevede expres115;
– când printr-un act anterior părţile au hotărât astfel;
– în cazul actelor juridice civile încheiate în favoarea exclusivă a celui care
tace;
– când după obicei, uzanţe, tăcerea valorează acceptare (este cazul situaţiei în
care între părţi există relaţii permanente de a face).
Altfel, de principiu, tăcerea nu valorează consimţământ.

Principiile voinţei. Voinţa, în contextul relaţional, are un rol foarte important,


atât în ceea ce-l priveşte pe om în mod individual, sub aspectul relaţiilor pe care le
leagă cu ceilalţi indivizi, cât şi în ceea ce priveşte colectivitatea, în fond o sumă a
voinţelor indivizilor ce-o alcătuiesc, iar în sfera voinţei deosebim între următoarele
două componente: perimetrul nejuridic al voinţei şi perimetrul juridic al acesteia.
Teoriile referitoare la voinţa juridică au evoluat de-a lungul timpului, autorii
fiind influenţaţi de unul din cele două sisteme: francez – al voinţei reale – sau german
– al voinţei exteriorizate.
Formarea voinţei, „construcţia tehnică a voinţei judiciare” 116, aşa cum este ea
numită de unii autori, ţine de hotărârea exteriorizată (care este consimţământul) şi de
motivul determinant (adică de scop sau cauză). Aşadar, din perspectivă juridică,
voinţa are o structură complexă, înglobând în structura sa două elemente:
consimţământul şi cauza (scopul). De asemenea, se consideră că, atât consimţământul,
cât şi cauza, sunt elemente structurale ale voinţei juridice, fiind într-o relaţie de tip
parte-întreg117.
Importanţa voinţei în drept este reliefată şi atunci când se pune problema
definirii actului juridic. Voinţa este un element definitoriu al actului juridic, actul
juridic fiind un act de voinţă săvârşit în scopul de a produce efecte juridice. Indiferent

115
De exemplu, art. 1810 Cod civil referitor la tacita reconducţie.
116
Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1967, p. 261.
117
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011 p.
127-131.

38
de natura lor, actele juridice încorporează în ele voinţa unei persoane (în cazul în care
sunt unilaterale) sau a părţilor (dacă sunt bilaterale)118.
Principii. Codul civil român consacră două principii ale voinţei:
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii sau
să facă acte unilaterale cu respectarea legii şi a bunelor moravuri. În acest sens, art.
1270 alin. (1) Cod civil prevede: „contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante”, iar potrivit dispoziţiilor art. 11 din Codul civil, „nu se poate
deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri”. Altfel spus, acest principiu stabileşte următoarele
idei: subiectele de drept au libertatea de a încheia sau nu un act juridic civil; dacă
încheie un astfel de act, au libertatea de a-i da conţinutul dorit de ele; părţile sunt
libere ca, prin acord, să modifice actul juridic pe care l-au încheiat sau să pună capăt
actului juridic pe care l-au încheiat. Acest principiu suportă şi limitări, limitări impuse
de dispoziţiile art. 11 Cod civil şi art.1169 Cod civil şi care constau în sancţiunea ce
operează în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite –
nulitatea absolută sau, după caz, relativă, a actului respectiv119.
b) Principiul voinţei reale (interne) potrivit căruia, în dreptul nostru, este
precumpănitoare voinţa internă (reală) în raport cu cea externă (socială). Codul civil
român consacră principiul voinţei reale, deşi acest lucru nu este prevăzut în mod
expres, ci rezultă din interpretarea dispoziţiilor sale. Astfel, în acest sens, art 1266 Cod
civil prevede: „contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu
după sensul literal al termenilor”. Totodată, art. 1289 Cod civil prevede: „contractul
secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din
stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu
universal”. Aceeaşi idee este susţinută şi de dispoziţiile art. 1206 Cod civil referitoare
la viciile de consimţământ care statuează că manifestarea de voinţă îşi produce efecte
numai dacă este reală, liberă şi conştientă şi nu este alterată de viciile de
consimţământ. Acest principiu comportă şi excepţii: în cazul simulaţiei, terţilor de
bună-credinţă nu le poate fi opus actul juridic secret ce reprezintă voinţa reală a
părţilor, ci numai actul juridic aparent ce putea fi cunoscut de terţi120.

2.1.2. Consimţământul în contractul de transport de bunuri

Reglementare. În materia dreptului transporturilor operează, fără îndoială,


reglementările şi regulile din dreptul comun analizate mai sus, dar cu particularităţi ce
ţin de conţinutul activităţii de transport.
Particularitate. Astfel, în ceea ce priveşte consimţământul, ca o
particularitate, trebuie precizată situaţia transportatorul profesionist care se află în
stare de ofertă permanentă de servicii faţă de public şi faptul că el nu are dreptul, cu
excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, să refuze efectuarea transportului. Astfel,
potrivit art. 1958 alin. 3 Cod civil, transportatorul care îşi oferă serviciile publicului
trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui
transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz.
118
De asemenea, voinţa joacă un rol important în clasificarea actelor juridice.
119
În acest sens, art. 11 Cod civil prevede:”nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legi care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri” şi art. 1169 Cod civil
prevede: ”părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.”
120
C. Stanciu, Studiu asupra antecontractului văzut ca raport juridic adiacent născut din contract, Ed.
Universitaria, Craiova, p. 24-51.

39
Legea nu precizează ce poate fi, din perspectiva transportatorului, un motiv
întemeiat de refuz, dar chiar în dispozițiile Codului civil întâlnim motive de refuz
considerate întemeiate. Art. 1988 Cod civil reglementează un astfel de motiv
întemeiat de refuz. Astfel, potrivit reglementărilor legale, transportatorul nu este ţinut
să transporte: documente, sume de bani în numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte
bunuri de mare valoare.
Trebuie observat faptul că art. 1988 Cod civil nu interzice încheierea unui
contract de transport având ca obiect documente, sume de bani, titluri de valoare,
bijuterii sau alte bunuri de mare valoare, ci dă doar opțiunea transportatorului de a
accepta sau nu un astfel de transport și instituie un mecanism de protecţie în favoarea
transportatorului care acceptă încheierea unui astfel de contract, în sensul că dacă
acceptă transportul unor astfel de bunuri, transportatorul trebuie să acopere, în caz de
pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea declarată a acestora și dacă s-a
declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare, transportatorul este
exonerat de orice răspundere.
Tot motive întemeiate de refuz, se pot observa în reglementarea contraordinului.
Astfel, transportatorul poate refuza executarea dispoziţiei ulterioare în următoarele
situații: dacă executarea dispoziţiei ar fi de natură să tulbure în mod grav bunul mers
al exploatării ori dacă, în cazul schimbării locului de destinaţie, sporul de taxe şi
cheltuieli nu ar fi garantat de valoarea bunului ori dacă executarea acesteia nu mai
este posibilă.
Motive de refuz întemeiate pot fi și altele, în funcție de categoria de transport și
ele sunt, de regulă, prevăzute în regulamentele transportatorilor respectivi.
În acest sens, în cazul contractului de transport pe calea ferată sunt excluse de la
transport prin Regulament mărfurile al căror transport este interzis prin dispoziţii
legale sau pentru motive de ordine publică, fie chiar şi numai pe o porţiune din
parcurs, precum şi materiile şi obiectele excluse de la transport prin Regulamentul
privind normele tehnice referitoare la transportul mărfurilor periculoase. Totodată,
sunt excluse de la transport obiectele care, datorită dimensiunilor şi masei sau
însuşirilor, nu pot fi transportate cu instalaţiile sau cu mijloacele ordinare aflate în
exploatare, fie numai pe o porţiune din parcurs.
Așadar, deși nu sunt reglementate în mod expres, în funcție de tipul de transport
și de particularitățile acestuia, motivele de refuz întemeiate se pot referi la bunurile ce
urmează a fi transportate, la exploatarea mijloacelor de transport sau a infrastructurii,
la garantarea prețului transportului, etc.

Condiţii prestabilite. Din perspectiva celeilalte părţi, a expeditorului, este de


menţionat cazul transporturilor de linie, unde condiţiile de transport sunt prestabilite
de transportator şi aduse la cunoştinţa publicului şi unde acceptarea din partea
expeditorului sau, după caz, a călătorului constă, practic, într-o adeziune. Contractele
de adeziune nu reprezintă o limitare a principiului libertății de a contracta, pentru că
părțile beneficiază de opțiunea de a încheia sau nu un astfel de act, dar reprezintă,
totuși, din perspectiva expeditorului o îngrădire, pentru că specificitatea acestor
contracte rezidă în faptul că ele nu se formează pe baza unor negocieri, ci pe baza
aderării părții mai slabe din punct de vedere economic la contractul redactat deja de
partea mai puternică. Opțiunea celui care aderă este de a încheia sau nu contractul.

Concluzie. Aşadar, în materia dreptul transporturilor, exprimarea voinţei


prezintă note de specificitate date: de calitatea de profesionist a transportatorului care
îndeplineşte un serviciu de interes general, public şi care, astfel, se află în stare de

40
ofertă de servicii permanentă faţă de public și de tipul de activitate desfăşurat
(transport în condiţii de linie), ceea ce presupune reversul - acceptarea de cealaltă
parte (expeditor sau călător) sau nu a condiţiilor deja aduse la cunoştinţa publicului
de transportator.

2.2. Obiectul

2.2.1. Obiectul contractului potrivit regulilor dreptului comun

2.2.1.1. Noţiune şi reglementare juridică

Noţiune. În vechiul Cod civil, obiectul contractului consta în conduita părţilor


stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunea ori inacţiunea la care părţile sunt
îndreptăţite sau de care sunt ţinute121. Altfel spus, considerat a fi însuşi obiectul
raportului juridic civil căruia i-a dat naştere, obiectul actului juridic civil consta în
obiectul obligaţiei generate de el, adică în prestaţia sau prestaţiile care privesc
transmiterea unui drept şi unui fapt pozitiv sau negativ al debitorului, cum şi în
obiectul acestor prestaţii. Definiţia avea în vedere prestaţiile la care părţile se obligă,
dar şi bunurile ori lucrurile la care se referă conduita părţilor, acestea din urmă privite
ca obiect derivat al raportului juridic civil şi, deci, şi al contractului.
Reglementare. Codul civil actual are o altă abordare, în sensul că face
distincţia necesară între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei, definindu-le
distinct prin art. 1225 Cod civil – obiectul contractului şi art. 1226 Cod civil –
obiectul obligaţiei.
Obiectul contractului, potrivit art. 1225 Cod civil, este reprezentat de
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul, transportul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale.
Obiectul obligaţiei este, potrivit art. 1226 Cod civil, prestaţia la care se
angajează debitorul.

2.2.1.2. Condiţii

Condiţiile obiectului. Din textele legale menţionate, reies condiţiile care


trebuie să fie îndeplinite de obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Astfel, art.
1255 alin 2 Cod civil precizează că obiectul contractului trebuie să fie determinat şi
licit sub sancţiunea nulităţii absolute, iar art. 1266 alin 2 Cod civil prevede, sub
sancţiunea nulităţii absolute, că obiectul trebuie să fie determinat sau cel puţin
determinabil şi licit. În plus, faţă de cele prevăzute de textul legal, cerinţele generale
pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil constau în faptul că obiectul trebuie
să existe şi să fie posibil. Mai mult, pentru valabilitatea obiectului anumitor acte
juridice civile, există şi cerinţe speciale, ca: obiectul să constea în faptul personal al
celui ce se obligă, obiectul derivat (bunul) să fie în circuitul civil, să existe autorizaţie
administrativă sau judiciară, prevăzută de lege, pentru actele juridice de înstrăinare122.
În consecinţă, prezentate într-o formă sistematizată, condiţiile obiectului sunt:

T.R. Popescu, op. cit., p. 151.


121

122
G Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
154.

41
Obiectul trebuie să existe. În legătură cu această condiţie, se impun urmă-
toarele precizări: condiţia se referă bunul sau bunurile în legătură cu care poartă
contractul; bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil123; succesiunile
nedeschise încă nu sunt luate în considerare spre a se reţine că bunurile viitoare pot
forma obiect al actului juridic civil şi este nulă vânzarea unui bun dacă în momentul
vânzării era pierit. În acest ultim caz, jurisprudenţa a statuat că, dacă în momentul
vânzării, lucrul vândut era pierit integral, vânzarea va fi nulă, iar dacă era pierit numai
parţial, cumpărătorul va putea opta pentru renunţarea la contract sau reducerea
preţului.
Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Aceasta condiţie se referă la lucruri şi
este impusă de dispoziţiile art. 1229 C.civ.: „numai bunurile care sunt în circuitul civil
pot face obiectul unei prestaţii contractuale”.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acea categorie de bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că este vorba despre
bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri a căror circulaţie se realizează în
condiţii restrictive. Încheierea unui act juridic cu încălcarea cerinţelor referitoare la
circulaţie va conduce la sancţionarea cu nulitatea absolută a actului respectiv.
Bunurile scose din circuitul civil pot forma, uneori, obiectul anumitor acte
juridice. Un exemplu în acest sens sunt bunurile proprietate publică ce pot constitui
obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere124.
Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Condiţia este impusă de
dispoziţiile art. 1179 alin. 1 pct. 3 C.civ. care, enumerând condiţiile esenţiale pentru
validitatea convenţiilor, cere şi „un obiect determinat”; de dispoziţiile art. 1255 C.civ.:
„obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii
absolute”; precum şi de art. 1256 C.civ.: „sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie
să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit”.
Obiectul trebuie să fie posibil pentru că ad impossibilium, nulla obligatio
(nimeni nu se poate obliga la imposibil). În legătură cu această condiţie, se impun
următoarele precizări: să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu
poată fi înfăptuit de nimeni; imposibilitatea poate fi materială (când, practic, ceea ce
se stipulează nu poate fi înfăptuit) şi juridică; imposibilitatea se apreciază la
momentul încheierii contractului.
Art. 1227 C. civ. prevede: „contractul este valabil chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară
de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Această reglementare vizează numai
imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei; nu imposibilitatea absolută care
reprezintă, de fapt, lipsa obiectului şi nulitatea absolută a actului juridic.
Obiectul trebuie să fie licit. Această condiţie a obiectului trebuie privită în
sensul că se impune respectarea dispoziţiilor legale şi ea este prevăzută de art. 1255
alin. 2 C.civ. şi art. 1256 alin. 2 C.civ. Totodată, alin. 3 al art. 1255 C.civ. defineşte, în
mod indirect, în ce constă caracterul licit al obiectului prin definirea opusului său,
adică al caracterului ilicit: ”obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”.
Obiectul trebuie să fie moral. Obiectul trebuie să fie moral, adică să nu
înfrângă bunele moravuri.
Obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă. În
legătură cu această condiţie, se impun următoarele precizări: priveşte obiectul
123
În cazul unor contracte care privesc livrarea de produse, comandarea unei opere ştiinţifice, literare,
artistice.
124
G Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 158.

42
obligaţilor de a face şi de a nu face; se înfăţişează ca o aplicaţie a principiului potrivit
căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa din punctul de vedere al
dreptului civil; condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat.
Uneori, este necesară existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare, ori
a altei cerinţe prevăzute de lege. Şi în legătură cu această condiţie se impun unele
precizări: art. 207 C. civ. prevede că în cazul activităţilor care trebuie autorizate de
organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din
momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel. Actele
şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate
prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege. Altfel
spus, “actele” săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută125.

2.2.2. Obiectul – element de valabilitate al contractului de transport de


bunuri

Obiectul contractului de transport. Obiectul contractului, potrivit art. 1225


Cod civil, este reprezentat de operaţiunea juridică, adică transportul.
Obiectul obligaţiei este, potrivit art. 1226 Cod civil, prestaţia la care se
angajează debitorul, respectiv a da, a face sau a nu face ceva concret ca efect al
operațiunii juridice pe care a încheiat-o.
Definiția se referă la prestațiile la care părțile se obligă, dar vizează și bunurile
la care se referă conduita părților, privite ca obiect derivat al raportului juridic civil și,
deci, al contractului.
Din această perspectivă, putem identifica note de specificitate legate de
obiectului contractului de transport și ele privesc caracterul posibil şi licit al bunului
ce urmează a fi transportat.
Astfel, transportatorul poate refuza un transport dacă nu deţine mijloacele de
transport adecvate pentru a transporta acele tipuri de bunuri, pentru că obiectul
material trebuie să fie posibil a se transporta cu mijloacele de transport aflate în
dotarea lui şi trebuie să fie licit pentru că, uneori, aspecte ce ţin de securitatea publică
sau de condiţii de exploatare a mijloacelor de transport şi infrastructurii justifică
refuzul transportatorului de a transporta anumite categorii de bunuri.
Imposibilitatea de a transporta bunul trebuie să existe în momentul încheierii
contractului şi trebuie să fie obiectivă. Totodată, obiectul contractului de transport
trebuie să aibă caracter licit, adică să nu contravină normelor imperative şi regulilor
sociale126.
Contractul de transport care nu are un obiect posibil şi licit este lovit de nulitate.

2.3. Capacitatea

2.3.1. Capacitatea de a contracta în dreptul comun


125
C. Stanciu, Studiu asupra antecontractului văzut ca raport juridic adiacent născut din contract, Ed.
Universitaria, Craiova, p. 51-55.
126
Şt. Scurtu, op. cit., p. 25-28.

43
Noţiune. Capacitatea de a contracta este condiţia esenţială şi de fond al cărei
conţinut este dat de aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi şi
asuma obligaţii civile pe calea încheierii contractelor.
Astfel spus, capacitatea de a încheia contracte se înfăţişează ca o parte a
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a persoanei juridice şi ca o premisă a
capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.
Oricum, pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este necesar
acordul de voinţă a două sau mai multe persoane fizice sau juridice care au
capacitatea de a contracta.
Persoanele fizice care au împlinit vârsta majoratului au capacitatea de a
contracta, regula fiind capacitatea de a contracta, iar excepţia fiind incapacitatea. Con-
stituind o excepţie, incapacitatea de a contracta trebuie ca în toate cazurile să fie
prevăzută de lege, ea neputând fi extinsă prin analogie sau pe calea interpretării,
deoarece excepţiile sunt de strictă interpretare.
În privinţa reglementării juridice, cu ocazia enumerării condiţiilor esenţiale
pentru validitatea unei convenţii, art. 1179 Cod civil prevede în alin. (1) pct. 1,
„capacitatea de a contracta”.
Din punctul de vedere al capacităţii de a încheia acte juridice, prezintă interes
şi dispoziţiile art. 1180 Cod civil, care stabileşte faptul că, în materie contractuală,
capacitatea este regula, incapacitatea constituind excepţia. În acest sens, art. 1180
Cod civil prevede: „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”.
Aceeaşi idee este prevăzută şi de art. 29 Cod civil, articol potrivit căruia
nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Totodată, acelaşi articol precizează că nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la
capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
Acest principiu este reluat în Codul civil şi în cazuri speciale. Astfel, art. 987
Cod civil alin. (1) precizează că orice persoană poate face şi primi liberalităţi, dar
numai cu respectarea regulilor privind capacitatea; iar potrivit art. 1652 Cod civil, în
materia contractului de vânzare, principiul capacităţii constă în faptul că pot cumpăra
sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege.
Principiul dominant în materia încheierii contractelor. Aşa cum am mai
precizat, în materia încheierii contractelor, regula este capacitatea de a încheia
asemenea acte, considerată astfel în raport cu excepţia de la regulă, constând în
incapacitatea de a le încheia.
Referitor la capacitatea civilă a persoanei fizice, potrivit art. 34 Cod civil,
capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el
se naşte viu.
Art. 37 Cod civil defineşte capacitatea de exerciţiu care este considerată a fi
aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu
deplină începe la data când persoana devine majoră, iar, potrivit reglementărilor
civile, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Totodată, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu.
În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

44
Art. 40 Cod civil introduce noţiunea de capacitatea de exerciţiu anticipată.
Este o reglementare nouă, preluată din legislaţia franceză. Se consacră, în acest fel, o
excepţie de la regula conform căreia capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la majorat.
Astfel, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani, capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi
ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, atunci când este cazul, şi avizul
consiliului de familie.
Capacitate de exerciţiu restrânsă are minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către
acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute
de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi
dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. Cu toate acestea, minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent.
Potrivit art. 42 Cod civil, minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă
este cazul. În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot, astfel,
obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate chiar dispune singur de veniturile
dobândite.
Conform doctrinei127, aceste prevederi legale trebuiesc interpretate în corelaţie
cu dispoziţiile art. 13 din Codul muncii 128 referitoare la condiţiile în care un minor
poate încheia un contract de muncă. Astfel, potrivit acestei reglementări, persoana
fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Minorul va
putea încheia un contract de muncă şi de la vârsta de 15 ani, dar numai cu acordul
părinţilor sau al reprezentanţilor legali. Acest contract poate fi încheiat, însă, exclusiv
pentru activităţi conforme cu dezvoltarea fizică, cu aptitudinile şi cunoştinţele sale şi
cu condiţia de a nu-i fi periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
Acordul părinţilor sau al tutorelui este necesar şi pentru ca minorul să încheie
acte juridice cu privire la îndeletnicirile sale artistice ori sportive sau referitoare la
profesia sa129.
Art. 43 Cod civil precizează faptul că, în afara altor cazuri prevăzute de lege,
nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul
judecătoresc. Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie,
în numele acestora, de reprezentanţii lor legali. Cu toate acestea, persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu poate încheia singură acte anume prevăzute de lege, acte de
conservare, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor. Actele pe care minorul le poate încheia singur pot
fi făcute şi de reprezentantul său legal, cu excepţia cazului în care legea ar dispune
altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Actele făcute de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute de lege, precum şi actele făcute de
tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de
lege, sunt anulabile, chiar şi fără dovedirea unui prejudiciu. Mai mult, cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur,

127
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 48-49..
128
Legea nr. 53/2003, cu modificările ulterioare.
129
Un asemenea contract poate fi un contract de şcolarizare sau un contract de ucenicie într-un anume
domeniu.

45
în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori
din punerea sub interdicţie judecătorească.
Referitor la persoana juridică, regula capacităţii de a contracta era guvernată,
potrivit vechii reglementări civile, de principiul specialităţii capacităţii.
În privinţa regimului juridic instituit de noul Cod civil, o persoană juridică
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, potrivit art. 187 Cod civil, pentru a putea
dobândi personalitate juridică: 1) o organizare de sine stătătoare, 2) un patrimoniu
propriu, 3) un scop licit şi moral. Reglementările din noul Cod civil referitoare la
persoana juridică constituie norma generală în această materie şi se va aplica în acele
situaţii în care normele speciale referitoare la această materie nu prevăd altfel.
Totodată, persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt
aplicabile prevăd această înregistrare. Prin înregistrare se înţelege înscrierea,
înmatricularea sau orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în
scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice
legal înfiinţate. Înregistrarea se face la cerere sau, în anumite cazuri prevăzute de lege,
din oficiu.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, iar
persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut. Actele juridice încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii legale vor fi lovite de
nulitate absolută.
Această reglementare a modificat principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă, prevăzut în art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că nu vor mai fi lovite
de nulitate absolută actele care nu sunt făcute în vederea realizării scopului statutar al
persoanei juridice decât în cazul persoanei juridice fără scop lucrativ sau dacă actele
încheiate vizează drepturi şi obligaţii ce pot aparţine exclusiv persoanei fizice.
În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de
a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei
respective, dacă prin lege nu se prevede altfel. Actele şi operaţiunile săvârşite fără
autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-
au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de
aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege130.
Potrivit art. 209 Cod civil, data dobândirii capacităţii de exerciţiu pentru
persoana juridică este data constituirii ei. Au calitatea de organe de administrare în
cadrul acesteia persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de
constituire sau statut sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual
sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau
statut.

Capacitatea de a contracta şi discernământul. Cele două noţiuni nu se


confundă: în timp ce capacitatea de a încheia contracte este o stare de drept (de iure),
discernământul este o stare de fapt (de facto). De aici, rezultă că, în privinţa capacităţii
– condiţie de fond, esenţială, a contractului – legea este cea care îi asigură fizionomia
juridică, în timp ce discernământul, ca stare de fapt, se apreciază de la persoană la
persoană în funcţie de aptitudinea şi puterea sa psiho-intelectivă de a aprecia şi
deosebi între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, etc.
130
Art. 207 Cod civil.

46
Se poate observa, în acest context, o puternică legătură între capacitatea de a
contracta şi discernământ: cel ce are capacitatea de a contracta este presupus a avea
discernământ; cel ce nu are capacitatea de a contracta este presupus a nu avea
discernământ. Rezultă că discernământul – existenţa sau inexistenţa lui – constituie
temeiul capacităţii de a contracta şi că, practic, existenţa sau inexistenţa discernă-
mântului este avută în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării acestei condiţii
esenţiale. Aşadar, existenţa capacităţii şi a discernământului împreună condiţionează
valabilitatea contractului131.

2.3.2. Capacitatea de a contracta în contractul de transport de bunuri

Specificitate. Dacă în privința capacității expeditorului, respectiv a


destinatarului, nu există note de specificitate în raport cu dreptul comun, în privința
transportatorului putem vorbi de elemente particulare în privința capacității de
folosință. Astfel, potrivit normelor O.G. nr. 19/1997 pot realiza activitate de transport
și pot încheia contracte de transport doar persoanele care desfășoară activități de
transport în interes public și potrivit normelor Codului civil, doar transportatorii care
îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii lor profesionale.

2.4. Cauza

2.4.1. Cauza - condiţie esenţială a contractului în dreptul comun

2.4.1.1.Noţiune şi reglementare juridică

Scurt istoric al reglementărilor din această materie. Cauza nu a fost


definită de Codul civil de la 1864, noţiunea fiind conturată de doctrină şi jurisprudenţă
care considerau că poate fi definită ca fiind acea condiţie esenţială necesară pentru
validitatea oricărui act juridic, deci şi a contractului, care constă în scopul urmărit de
parte sau părţi la încheierea acestora. Din analiza textelor ce reglementau cauza,
precum şi din definiţia acesteia, se observau următoarele: cauza era o parte a voinţei
juridice şi anume prelungirea consimţământului; cauza era elementul care răspundea
la întrebarea: „pentru ce?”, ceea ce, prin răspunsul dat, sublinia scopul urmărit prin
încheierea contractului; cauza era un element al contractului care nu se confunda nici
cu consimţământul şi nici cu obiectul acestuia; cauza nu se confunda cu izvorul
efectelor juridice, pentru că nu privea causa eficiens (cauza eficientă), ci causa finalis
(în sens juridic, înţelegând, prin aceasta, scopul) şi, deşi, era vorba de causa finalis
(scop) care, aparent, urma efectului, în realitate cauza preceda efectul. Aşadar, cauza
era prefigurarea mentală a scopului urmărit şi se realiza înainte şi în vederea încheierii
actului juridic.
Se mai preciza de către doctrină şi faptul că în structura cauzei intrau două
elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
Ca element al cauzei, scopul imediat consta în rezultatul urmărit de fiecare
parte în schimbul a ceea ce se obligă. Scopul imediat intra în structura contractului şi

131
C. Stanciu, Studiu asupra antecontractului văzut ca raport juridic adiacent născut din contract, Ed.
Universitaria, Craiova, p. 55-62.

47
constituia consideraţia imediată avută în vedere de părţi cu ocazia încheierii operaţiei
juridice (negotium iuris).
Scopul imediat era acelaşi în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice, dar el
diferea de la o categorie la alta de acte juridice. Astfel: la contractele sinalagmatice,
scopul imediat consta în reprezentarea contraprestaţiei pe care fiecare parte a actului o
urmărea; la contractele cu titlul gratuit, scopul imediat consta în a face o liberalitate
sau un serviciu gratuit unei persoane şi la contractele reale, scopul imediat avut în
vedere de cel ce se obliga consta în restituirea a ceea ce el a primit cu un anumit titlu.
Din analiza lui la nivelul anumitor categorii de contracte, rezulta că scopul
imediat: era un element abstract, obiectiv; era un element invariabil în cadrul aceleiaşi
categorii de contracte, el constând întotdeauna în contraprestaţia pe care fiecare parte
urmăreşte a o obţine în schimbul a ceea ce s-a obligat; dacă era vorba de contracte cu
titlu oneros şi, nu în ultimul rând, scopul imediat era cuprins formal în contract în sens
de instrumentum probationis, ceea ce făcea ca dovada acestuia să fie foarte uşor de
făcut.
Scopul mediat reprezenta elementul lăuntric, psihologic, motivul impulsiv şi
determinant care a împins părţile la încheierea contractului şi care se referea fie la
însuşirile contractului, fie la însuşirile celeilalte părţi. Spre deosebire de scopul
imediat, scopul mediat era variabil de la un contract la altul în cadrul fiecărei categorii
de contracte şi, bineînţeles, de la un contract ce aparţine unei anumite categorii la alt
contract ce aparţine altei categorii de contracte, pentru că el era un element al
procesului de gândire în care partea se angajează, proces ce avea drept rezultat
încheierea operaţiei juridice în sens de negotium iuris.
Reglementarea actuală. Noul Cod civil nu a definit cauza şi prin luarea în
considerare a scopului imediat. Art. 1235 precizează doar: „cauza este motivul care
determină fiecare parte să încheie contractul”.

2.4.1.2.Condiţii

Condiţii de valabilitate ale cauzei. În planul valabilităţii cauzei, legea


impune mai multe condiţii şi anume:
– cauza trebuie să existe. Această condiţie rezultă expres din dispoziţiile art.
1236 C.civ.;
– cauza trebuie să fie licită. Această condiţie este impusă tot de dispoziţiile art.
1236 C.civ. Când cauza înfrânge dispoziţiile legii, ea este ilicită. Per a contrario,
cauza este licită când este contrară legii şi ordinii publice. Totodată, în art. 1237 Cod
civil se precizează: cauza este ilicită şi în cazul în care contractul este doar un mijloc
de a eluda aplicarea unei norme legale imperative;
– cauza trebuie să fie morală. Potrivit dispoziţiilor art. 1236 alin (3) C.civ.:
„cauza este imorală când este contră bunelor moravuri”.

2.4.1.3.Sancţiune

Potrivit art. 1238 Cod civil, lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu
excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte
juridice.
Totodată, cauza ilicită ori imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă
este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, în funcţie de
împrejurări, trebuia s-o cunoască.

48
2.4.1.4.Proba cauzei

Proba cauzei se face potrivit dispoziţiilor art. 1239 Cod civil şi conform
acestui articol contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.
Totodată, existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Art.1239 Cod civil reia, practic, dispoziţiile art. 967 ale Codului civil de la
1864 şi instituie două prezumţii relative: prezumţia de existenţă a cauzei şi prezumţia
de valabilitate a cauzei.

2.4.2. Cauza – condiţie esenţială a contractului de transport de bunuri

Consideraţii generale. Cauza nu prezintă particularităţi faţă de regulile de


drept civil deja abordate, în sensul că îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil în
materie, astfel: pentru transportator scopul în vederea căruia s-a încheiat contractul de
transport este obţinerea preţului transportului în care este introdus profitul său, iar
pentru expeditor şi călător, scopul este reprezentat de deplasarea în spaţiu a mărfurilor
sau a propriei persoane.

§3. Condiţiile de formă

3.1. Condiţiile de formă ale contractului în dreptul comun

3.1.1. Noţiune

Noţiune. În sens restrâns, prin forma contractului se înţelege modalitatea de


exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge
un raport juridic civil concret.
În sens larg, forma contractului desemnează „condiţiile de formă” ale acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem;
b) forma cerută ad probationem;
c) forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi.

3.1.2. Principiul dominant în materie

Principiul consensualismului. Pentru ca un contract să fie considerat valabil


încheiat este suficient să se fi exprimat voinţa autorilor, fără să fie nevoie să fi fost
exprimată într-o formă anume.
Din modul în care este formulat acest principiu, se desprind următoarele idei:
– voinţa de a încheia un contract, în principiu, poate fi exprimată sub orice
formă aptă a o face cunoscută fie celeilalte părţi, fie terţilor;
– manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită;
– voinţa este producătoare de efecte juridice indiferent de forma în care este
exprimată.

49
Consacrarea principiului consensualismului este motivată de nevoile
circuitului civil, cum şi de împrejurarea că acest principiu se constituie într-o aplicaţie
importantă a principiului mai larg al libertăţilor actelor juridice.
Codul civil, prin dispoziţiile sale, reglementează acest principiu. De altfel, art.
1178 Cod civil prevede în acest sens: „contractul se încheie prin simplul acord de
voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă”.

3.1.3. Condiţiile de formă ale contractului

3.1.3.1. Condiţii de formă ţinând de consecinţele juridice ale nerespectării


lor

În raport de consecinţele juridice ale nerespectării lor. În raport de


consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă ale contractului se
clasifică:
a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea
contractului);
b) forma cerută ad probationem (pentru probarea contractului);
c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

3.1.3.2. Condiţii de formă ţinând de sursa formulării

În raport de sursa în care se formulează cerinţa de formă. În raport de


sursa (izvorul) în care se formulează cerinţa de formă a contractului, forma este de
două feluri:
a) forma legală, adică forma impusă de lege;
b) forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi. Referitor la
forma stabilită de părţi, art 1242 alin. (2) Cod civil, prevede faptul că, în cazul în care
părţile au stabilit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu
o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.

3.1.3.3. Derogări

Derogări de la principiul consensualismului contractelor. Derogările de la


principiul consensualismului contractelor sunt următoarele:
a) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem);
b) forma cerută ad probationem;
c) forma cerută pentru opozabilitate (pentru a face contractul opozabil terţilor).
Aceste derogări sunt prevăzute expres de legea civilă.

3.1.3.4. Dezvoltări

Forma cerută ad validitatem. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem)


este condiţia de forma a contractului care constă în respectarea cerinţelor de formă im-
puse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a operaţiei juridice (negotium iuris).
Motivaţia acestei condiţii de formă constă într-o serie de raţiuni puternice care
impun actului juridic o formă specială, justificând, astfel, derogarea de la principiul
consensualismului.

50
Asemenea raţiuni constau în faptul că: la unele contracte, forma solemnă are
menirea de a avertiza părţile deopotrivă asupra gravităţii şi importanţei actului
încheiat, ceea ce este de natură a le face să reflecteze adânc asupra efectelor unui
asemenea act132; pentru unele contracte forma solemnă reprezintă o posibilitate de
cunoaştere din partea statului a unor operaţii de o importanţă deosebită atât pentru
părţi, cât şi pentru societate; solemnitatea asigură deplina libertate şi certitudine
consimţământului privit ca o condiţie esenţială de validitate a contractului 133 şi, nu în
ultimul rând, prin solemnitate se asigură ocrotirea intereselor creditorului, cum şi
ocrotirea intereselor terţilor134.
Forma cerută ad validitatem se poate, astfel, caracteriza prin următoarele:
– este unul din elementele constitutive ale contractului, iar atunci când este
cerută expres, lipsa lui atrage sancţiunea nulităţii absolute;
– forma solemnă este incompatibilă cu posibilitatea exprimării voinţei prin
tăcere (qui tacet consentire videtur);
– forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfăţişează a fi, în prin-
cipiu, abstractă şi invariabilă pentru acelaşi fel de contract solemn135;
– forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părţile
sunt obligate să adopte numai forma prevăzută de lege pentru contractul respectiv,
nerecunoscându-li-se posibilitatea să aleagă între mai multe variante.
Forma ceruta ad validitatem reclamă îndeplinirea următoarelor condiţii:
– forma solemnă cerută de lege se impune pentru întreg conţinutul con-
tractului, ca o aplicaţie a regulii ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis
dispositio;
– trimiterea la o sursă exterioară contractului pentru determinarea conţinutului
lui nu este admisă;
– contractele aflate în raport de interdependenţă cu un contract solemn chiar
dacă, privite separat, nu sunt contracte solemne, trebuie să îmbrace obligatoriu forma
solemnă136 – în majoritatea cazurilor, forma cerută ad validitatem (ad
solemnitatem) se asigură prin acte autentice.
Din această din urmă condiţie, rezultă că forma autentică este forma solemnă
şi că forma solemnă nu se reduce la forma autentică, ci are o sferă mai largă, aflându-
se în relaţia întreg (forma solemnă) – parte (forma autentică)137.

Forma cerută ad probationem. Forma cerută ad probationem constă în


cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul juridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără
ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice (negotium iuris), ci numai
imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem nu este incompatibilă cu manifestarea tacită a
consimţământului, care poate fi dovedit şi cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În principiu, însă, simpla tăcere nu valorează consimţământ exteriorizat dacă
nu rezultă din împrejurări sau fapte concludente ori dacă legea sau părţile nu dau
tăcerii valoare de consimţământ. Deci, tăcerea nu poate fi calificată ca achiesare, din
moment ce nu a fost materializată într-un fel sau altul.
132
Din această categorie de acte: donaţia, ipoteca, înfierea, căsătoria, etc.
133
În materia donaţiei şi testamentului.
134
Solemnitatea asigură publicitatea care are drept urmare ocrotirea terţilor faţă de eventualele fraude în
dauna intereselor lor.
135
De exemplu, la contractul de donaţie se cere întotdeauna act autentic.
136
Art. 1243 Cod civil prevede: „dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este
supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa”.
137
De exemplu, testamentul olograf, adică cel scris şi subscris de autor.

51
De asemenea, nu trebuie confundată modalitatea de încheiere valabilă a unui
act juridic, inclusiv prin manifestarea tacită a consimţământului uneia sau ambelor
părţi, cu modalitatea de probare a respectivului act juridic, în condiţiile restrângerii
admisibilităţii mijloacelor de probă, a dovedirii lui pe cale convenţională.
Forma cerută ad probationem se justifică din următoarele puncte de vedere:
– importanţa deosebită a unor contracte impune o asemenea formă spre a se putea face
dovada existenţei acestora, a drepturilor şi a obligaţiilor ce se nasc din ele şi,
bineînţeles, a întinderii lor;
– forma ad probationem, prin natura ei, este în măsură să înlăture anumite dubii în
legătură cu conţinutul contractului respectiv, cu drepturile şi obligaţiile născute din el
şi cu întinderea acestora;
– existenţa formei cerute ad probationem oferă securitate juridică circuitului civil şi
garantează executarea prestaţiilor la care părţile se obligă şi, respectiv, realizarea
drepturilor subiective civile corelative, graţie aderenţei mai mari la forţa coercitivă a
statului, pe calea acţiunii în justiţie.
Forma cerută ad probationem se constituie într-o limitare a principiului
consensualismului contractelor, pentru că:
- lipsa formei scrise în cazurile în care legea o pretinde înseamnă nedovedirea
contractului în sens de negotium iuris, deci, în planul dovezii, echivalează cu lipsa
acestuia;
- pe fondul raporturilor existente între părţi, se consideră că actul juridic în sens de
negotium iuris există, dar nu poate fi dovedit;
- în lipsa unui act scris (instrumentum probationis), executarea obligaţiilor rezultând
din operaţia juridică (negotium iuris) nu poate valora o plată nedatorată, ci,
dimpotrivă, executarea unor obligaţii valabile şi
- forma scrisă este o limitare adusă principiului consensualismul contractelor pentru
că, practic, nedovedirea raportului juridic născut are drept consecinţă ineficacitatea
acestui raport.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Prin forma cerută pentru
opozabilitate faţă de terţi, se înţeleg acele formalităţi pe care legea le cere a fi
îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât cele ale părţilor din
contract. În situaţia nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în
inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora
actul juridic invocat de părţile acestuia ori de către una dintre ele împotriva sa.
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este motivată din următoarele
puncte de vedere:
– potrivit principiului relativităţii efectelor contractelor, acestea produc efecte numai
între părţi şi faţă de avânzii lor cauză. Rezultă, deci, că părţile nu pot opune actul lor
altor persoane şi, că, în ultimă instanţă, contractul nu este opozabil terţilor. Din acest
motiv, legea pretinde îndeplinirea unor forme prin care actele juridice care constituie
sau transmit drepturi reale să fie aduse la cunoştinţa terţilor;
– drepturile reale sunt drepturi absolute şi, prin consecinţă, sunt opozabile erga
omnes.

3.2. Condiţii de formă ale contractului de transport de bunuri

52
Preliminarii. Din reglementările Codului civil român, rezultă faptul că forma
scrisă a contractului de transport este cerută ca o condiţie ad probationem, contractul
de transport fiind, în principiu, un contract consensual.
Normele care reglementează problematica condiţiilor de formă ale contractului
de transport sunt dispozitive, drept urmare părţile sau legiuitorul ori transportatorul
prin regulamentele sale pot transforma forma scrisă dintr-o condiţie ad probationem
într-o condiţie ad validitatem.
Proba. Potrivit art. 1956 Cod civil, contractul de transport se dovedeşte prin
documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de
parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz
la caz.
Art. 20 alin 3 din O.G. nr. 19/1997 prevede, în aceeași problemă că, un contract
de transport în interes public se încheie între transportator şi beneficiar în condiţiile
Codului civil şi se probează, pentru transportul de persoane, printr-un titlu de
transport înmânat pasagerului, iar pentru transportul de mărfuri, printr-un document
specific de transport.
Așadar, contractul de transport se probează prin înscrisuri specifice fiecărui mod
de transport. Aceasta este regula, iar excepția constă în folosirea altor mijloace de
probă pentru dovada existenței contractului de transport.
Delimitare. Contractul de transport nu trebuie, însă, confundat cu documentul
de transport. Documentul de transport este un act juridic ce probează existența și
conținutul contractului de transport, dar nu se confundă cu acesta. Așa cum
conosamentul, în transportul maritim nu se confundă cu contractul de transport
maritim de bunuri, tot astfel documentul de transport este un “un act juridic distinct și
ulterior”138.

Întocmirea documentului de transport. În ceea ce privește întocmirea


documentului de transport, nu există o reglementare expresă prin care Codul să
stabilească, printr-un text distinct și exclusiv rezervat acestei probleme juridice, că
obligația de a întocmi documentul de transport revine expeditorului. Cu toate acestea,
din ansamblul reglementărilor rezultă, în mod neîndoielnic, că obligația revine
expeditorului.
În practică, contractele de transport se încheie, de regulă, în formă scrisă, fie
datorită uzanţelor, fie pentru că aşa impun legile speciale ce reglementează diferitele
categorii de transport139.

Recipisa de primire. Dacă nu se întocmește document de transport, potrivit art.


1962 alin. 2, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la solicitarea acestuia,
o recipisă de primire a bunului la transport.
Recipisa de transport probează doar predarea bunurilor spre transport și natura,
cantitatea și starea în care ele au fost predate.
Această prevedere nu se aplică în cazul transportului rutier de mărfuri, deoarece
la acest mod de transport există obligativitatea întocmirii documentului de transport și
a păstrării sale, de către transportatorul rutier, la bordul autovehiculului, pe toată
durata transportului140.

138
A.T. Stănescu, op. cit., p. 25-26.
139
Şt. Scurtu, op. cit., p. 35.
140
Art. 24 din O.G. nr. 27/2011.

53
Denumire. Opțiunea Codului civil pentru înscrisurile ce probează contractul de
transport este pentru formula generică de documente de transport.
Termenul document de transport este considerat a fi genul pentru documentul
specific de transport, iar scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs,
conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie, etc sunt noţiunile specifice modurilor
de transport (feroviar, maritim, rutier, etc).
Şi în această materie s-au produs schimbări. Astfel, dacă în Codul comercial
noţiunile folosite pentru documentele de transport erau scrisoare de trăsură şi
scrisoare de cărat, fiind preluate din Regulamentul privind transportul pe căile ferate
din România, Codul civil promovează formula document de transport, preluată din
OG nr. 19/1997 şi legislaţia specială privind transporturile rutiere141.
Codul civil român nu numai că modifică sau completează normele juridice
actuale pe probleme de fond în materia contractului de transport, dar actualizează şi
limbajul din acest domeniu, prin opţiunea pentru formule clare privind denumirea
acestor contracte.
De exemplu, scrisoare de trăsură este denumirea contractului de transport de
mărfuri pe calea ferată, contract care se întocmeşte, de regulă, în formă scrisă, prin
completarea unui formular tipizat al cărui conţinut este stabilit de lege, fiind, astfel,
obligatoriu pentru părţi142. Referitor la aspectele terminologice, în Codul civil este
abandonată formula din art. 414 Cod comercial (acum abrogat) „scrisoare de cărat” în
favoarea formulei „scrisoare de trăsură”.
De altfel, în doctrina au fost criticate ambele formule, fiind considerate
neconforme cu situaţiile practice, concrete, cu izvorul material al acestor reglementări.
Astfel, s-a afirmat despre formula „scrisoare de cărat” că „terminologia astfel folosită
este cert învechită. Ea redă stadiul, de mult depăşit, când expeditorul se adresa printr-o
adevărată scrisoare destinatarului, anunţându-l că îi trimite o marfă prin intermediul
cărăuşului, care îi remitea totodată şi acest document. Uzanţa arătată nu se mai
practică”. Referitor la denumirea „scrisoare de trăsură” s-a afirmat că „la fel de
nepotrivită este, în limbajul nostru, şi expresia trăsură, provenită din vocabularul
francez, în care termenul echivalent de voiture are un sens mult mai larg, incluzând
orice mijloc de transport terestru, iar nu numai camionul cu cai”143.

Secţiunea a 2-a. Documentul de transport

§1. Cuprinsul documentului de transport

Cuprins. Din reglementările Codului civil în materia contractului de transport,


se trage concluzia că în cuprinsul unui document de transport întâlnim două tipuri de
141
A.G. Atanasiu, A. P. Dimitriu, A. F. Dobre, etc, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 720.
142
Exemplarele scrisorii de trăsură sunt în număr de cinci, distribuite astfel: trei exemplare rămân în
posesia căii ferate şi celelalte exemplare revin expeditorului şi, respectiv, destinatarului. Exemplarele
din documentul de transport ce rămân la calea ferată sunt distribuite astfel: „copia”, adică un exemplar
ce poartă această denumire, rămâne la staţia de expediţie; un alt exemplar, denumit „aviz şi adeverinţă
de primire” însoţeşte marfa pe tot parcursul transportului şi se va păstra la staţia de destinaţie; iar al
treilea exemplar revine cărăuşului, este considerat şi numit „exemplarul de serviciu” şi însoţeşte marfa
pe parcursul executării contractului. Celelalte două exemplare poartă denumirea de „unicatul scrisorii
de trăsură” – exemplarul predat destinatarului împreună cu marfa – şi „duplicatul scrisorii de trăsură” –
exemplarul reţinut de expeditor.
143
O. Căpăţînă, Gh. Stancu, Dreptul transporturilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 65.

54
mențiuni: menţiuni obligatorii, în sensul că sunt prevăzute ca elemente de conținut în
mod expres de Cod şi menţiuni facultative, adică acele elemente din cuprinsul
documentului de transport pe care părțile doresc să le stipuleze în plus față de ce
prevede Codul ca elemente de conținut. În acest sens, sunt dispozițiile art. 1961 alin. 2
care prevăd că părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de
transport.
Elementele de conținut ale documentului de transport, prevăzute în mod expres
de Codul civil în art. 1961 alin 2, se referă la:
1. date de identificare ale părţilor contractante (expeditor şi transportator);
2. date de identificare ale destinatarului;
3. date privind bunurile transportate;
4. preţul transportului;
5. date privind termenul de efectuare a transportului;
6. date privind itinerariul;
7. documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc transportul.

Lipsa caracterului imperativ. Normele ce reglementează cuprinsul contractului


de transport nu au caracter imperativ şi ele au în vedere numai transportul de mărfuri,
nu şi pe cel de persoane. Menţiunile ce nu au fost cuprinse în scrisoarea de trăsură pot
fi dovedite prin alte mijloce de probă.

Comparație. În privința elementelor de conținut, Codul civil reia, în mare


măsură, clauzele considerate obligatorii prevăzute de art. 415 C.com. care priveau
următoarele aspecte: datarea contractului, date de identificare ale părţilor, date de
identificare ale destinatarului şi date privind bunurile; natura documentului de
transport, principalele obligaţii ce rezultă din contract şi semnătura părţilor
contractante. Se observă că noua reglementare nu mai menține data ca element expres
de conținut a documentului de transport, deși data încheierii este importantă din mai
multe considerente: reprezintă momentul în care se nasc drepturile şi obligaţiile
părţilor contractante; de la data încheierii contractului de transport începe să curgă, de
regulă, termenul pentru executarea contractului de transport; ajută la a se stabili dacă
părţile aveau capacitate de exerciţiu în momentul încheierii contractului144.

Identificarea părţilor. Art. 1961 Cod civil precizează că documentul de


transport trebuie să cuprindă menţiuni privind identitatea expeditorului, a
transportatorului şi a destinatarului sau, după caz, a persoanei care trebuie să plătească
transportul. În cazul persoanelor fizice, identificarea se va face prin precizarea în
contractul de transport a numelui şi domiciliului145 expeditorului şi transportatorului;
iar, în cazul persoanelor juridice, se va preciza denumirea şi sediul acestora.
De altfel, identificarea părţilor în contractul de transport prezintă utilitate din
mai multe puncte de vedere: ajută la a se determina competenţa teritorială a instanţei
ce va judeca un posibil litigiu între părţi; ajută la a se stabili cine răspunde în caz de
pierdere sau avariere a mărfurilor sau în caz de întârziere a transportului. De
asemenea, identificarea expeditorului este importantă pentru că în această situaţie
transportatorul ştie cui să se adreseze pentru „contraordin.”146
Identificarea destinatarului. Potrivit prevederilor aceluiaşi articol, este
necesară identificarea destinatarului.
144
Şt. Scurtu, op. cit., p. 37-38.
145
Sau, după caz, a reşedinţei.
146
Şt. Scurtu, op. cit., p. 40-42; O. Căpăţînă, op. cit.; E. Cristoforeanu, op. cit.

55
Identificarea destinatarului se va face, însă, în funcţie de natura documentului
de transport, în sensul că se poate face prin nume, prin gir sau prin simpla posesie a
documentului, după cum documentul este nominativ, la ordin sau la purtător. Acest
lucru este posibil pentru că legea permite ca într-un contract de transport să se
precizeze numai destinaţia147, nu şi destinatarul (în mod expres). De asemenea, părţile
pot să încheie un contract de transport în care expeditorul îşi rezervă dreptul de a
desemna pe destinatar după ce marfa a ajuns la destinaţie, în situaţia în care:
a) cheltuielile de transport sunt achitate transportatorului anticipat de către
expeditor;
b) expeditorul este solvabil;
c) valoarea bunului ce este transportat acoperă cheltuielile de transport.
Dacă, însă, transportatorul a încheiat un contract de transport fără să ţină cont de
situaţiile expuse mai sus, va suporta riscurile unui astfel de contract.148

Bunurile transportate. Din clauzele considerate obligatorii ale unui contract


de transport fac parte şi menţiunile referitoare la bunurile transportate. Astfel, potrivit
art. 1961 C.civ. trebuie menţionată: „ natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea
aparentă a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este
cazul”.
Totodată, Codul introduce un mecanism de răspundere pe care-l vom întâlni în
materia contractului de transport cu ocazia reglementării mai multor situații care
privesc angajarea răspunderii transportatorului (de exemplu, în privința ambalajului):
expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu
propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor
din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare, iar
transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o
astfel de cauză, având drept de regres împotriva expeditorului149. Potrivit
prevederilor art. 1988 Cod civil, dacă acceptă să transporte documente, sume de bani
în numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare, transportatorul
trebuie să acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea
declarată a acestora, iar în cazul în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor sau s-
a declarat o valoare mai mare, transportatorul este exonerat de orice răspundere.

Preţul. Preţul transportului este considerat un element esenţial al contractului,


dat fiind faptul că acest tip de contract (cel de transport) este oneros. Aceasta este
regula. Prin excepție, transportul poate fi gratuit, dacă el este efectuat de un
transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale.

Termenul de executare. Articolul 1961 alin. 2 C.civ. precizează că în


documentul de transport trebuie să se prevadă termenul în care urmează să se
efectueze transportul. De asemenea, art. 1969 Cod civil prevede obligativitatea
executării transportului în termenul stabilit de părţi.
În cazul în care termenul în care trebuie făcut transportul nu a fost determinat de
părţi, se ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele aplicate la locul de
plecare și, în lipsa acestora, se stabileşte potrivit împrejurărilor.
Așadar, termenul este un element esențial, dar lipsa lui nu afectează valabilitatea
147
Şt. Scurtu, op. cit., p. 41.
148
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 128-129.
149
Art. 1961 alin.3 Cod civil român.

56
contractului.

Întocmire. Documentul de transport se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare,


distribuite astfel: unul pentru transportator, unul pentru expeditor şi altul care însoţeşte
bunul transportat până la destinaţie.
Dacă expeditorul predă pentru transport mai multe colete, transportatorul are
dreptul să îi solicite acestuia câte un document de transport pentru fiecare colet în
parte, dacă prin legea specială nu se prevede altfel.

Natura juridică documentului de transport. Documentul de transport este


document nenegociabil. Acesta este regula.
Excepția constă în faptul că documentul de transport poate fi un document
negociabil, dacă părţile sau legea specială dispun astfel. Dacă este negociabil,
documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtător prin remitere.
Potrivit art. 1965 Cod civil, efectul transmiterii documentelor de transport
negociabile este cel al transmiterii proprietății asupra bunurilor ce fac obiectul acelui
document.
Potrivit reglementării legale, ultimul giratar al unui şir neîntrerupt de giruri,
care este posesor al titlului, este considerat proprietar al bunurilor respective.
Un al doilea efect, constă în faptul că debitorul care îşi îndeplineşte obligaţia
de predare a bunurilor rezultând din titlul respectiv este considerat eliberat.

§2. Cuprinsul facultativ al documentului de transport

Clauze facultative. Potrivit dispoziţiilor art. 1961 alin.2 din Codul civil, în
documentul de transport se pot insera, pe lângă clauzele deja precizate, cele
„obligatorii” pentru un document de transport şi menţiuni facultative: “părţile pot
conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de transport.” Aceste menţiuni
facultative privesc150, de regulă, itinerarul ce trebuie urmat de către transportator,
clauza penală151, enumerarea celorlalte documente ce însoţesc transportul.152
Clauza penală .O clauză prevăzută adesea în contractele de transport este clauza
penală care, potrivit art 1538 Cod civil, este aceea clauză prin care părţile stipulează
că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.
În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a
obligaţiei principale, fie clauza penală.
Inserarea unei asemenea clauze în contract nu face ca obligaţia transportatorului
să devină alternativă, nici transportatorul – debitor al obligaţiei, nici expeditorul sau
destinatarul - creditori ai obligaţiei, neputând opta între executarea obligaţiei
principale şi plata clauzei penale.
Creditorul poate solicita doar, în caz de neexecutare la scadenţă a obligaţiei
debitorului, fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală.
Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită, dar creditorul
poate solicita executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.
Altfel spus, există o diferență de regim juridic între creditor și debitor în caz de
neexecutare: creditorul poate, dacă este interesat, să solicite nu executarea obligației
150
Ibidem, p. 73; Şt. Scurtu, op. cit., p. 48.
151
Convenţia accesorie prin care părţile stabilesc anticipat cuantumul daunelor interese compensatorii
sau moratorii datorate de transportator pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sale.
152
De exemplu, documentele vamale, de asigurări sau cele fitosanitare.

57
principale, ci executarea clauzei penale, în vreme ce debitorul nu are posibilitatea de a
executa obligația accesorie, dacă ar fi în interesul său acest lucru.
De altfel, în literatura de specialitate s-a afirmat că această clauză “poate fi
privită atât ca o modalitate de atragere a răspunderii civile, cât și ca o garanție sui
generis acordată creditorului de către debitorul însuși.”153
Instrucțiuni pentru situația de împiedicare la transport. Potrivit dispozițiilor
legale (art. 1971 alin. 2 Cod civil), în caz de împiedicare absolută la transport,
transportatorul va proceda potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul
de transport pentru cazul împiedicării la transport, dacă există asemenea instrucțiuni.
Dacă nu există în documentul de transport instrucțiuni sau dacă instrucţiunile nu pot fi
executate, împiedicarea va fi adusă fără întârziere la cunoştinţa expeditorului,
cerându-i-se instrucţiuni.
Așadar, într-un document de transport pot fi trecute și instrucțiuni pe care
transportatorul să le urmeze în cazul în care apare o situație de împiedicare la
transport și nu mai există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive,
continuarea transportului nu este posibilă. Caracterul facultativ al unei asemenea
mențiuni în documentul de transport rezultă din textul de lege.
Cu excepţia obiectului documentului, ce trebuie să fie determinat sau
determinabil şi care constituie o condiţie de validitate a contractului de transport 154,
lipsa unor menţiuni, fie ele obligatorii sau facultative, nu duce la nulitatea contractului
de transport. Conţinutul clauzelor se poate stabili prin administrarea de dovezi din
care să rezulte intenţia părţilor contractante.

§3. Funcţiile juridice ale documentului de transport

Funcţii. Funcţiile documentului de transport, aşa cum sunt ele surprinse de


doctrină155, pot fi sintetizate astfel:
a) documentul de transport reprezintă principalul instrument de probă pentru
părţi, el făcând dovada existenţei contractului de transport şi a obligaţiilor asumate de
părţi156;
b) documentul de transport are funcţia de ghid sau funcţia călăuzitoare pentru că
instrucţiunile de deplasare pe un anumit parcurs sau instrucţiunile de expediere sunt
trecute în contract şi sunt foarte importante pentru buna desfăşurare a transportului;
c) scrisoarea de trăsură are funcţie de legitimare pentru că posesorul
documentului are, de regulă, calitatea de titular al drepturilor ce rezultă din acel
document.157

153
A.G. Atanasiu, op. cit., p. 568.
154
Nerespectarea ei duce la nulitatea contractului.
155
O. Căpăţînă, op. cit., p. 74-77.
156
Conosamentul este documentul de transport utilizat în dreptul maritim care atestă faptul că mărfurile
au fost preluate de transportator spre a fi transportate şi reprezintă, în acelaşi timp, titlul reprezentativ al
mărfii ce se transportă.
157
El poate să opună cărăuşului drepturile ce rezultă din document şi să-l oblige, în acest fel, să-şi
îndeplinească obligaţiile ce şi le-a asumat prin contractul de transport.

58
Capitolul IV
Efectele contractului de transport de bunuri

Secţiunea 1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Efectele contractului de transport reprezintă totalitatea


drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din acel contract.
Drepturi şi obligaţii rezultate din contractul de transport au, pe de o parte,
părţile – expeditorul şi transportatorul, iar, pe de altă parte, un terţ faţă de contract –
destinatarul.
Contractul de transport este, aşa cum am mai precizat, considerat a fi o
excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Pentru a putea
evidenţia drepturile şi obligaţiile ce rezultă din contractul de transport, drepturile
părţilor şi ale destinatarului, este necesară o analiză a acestora în concordanţă cu
etapele executării acestui tip de contract. Astfel, este util a se urmări drepturile şi
obligaţiile acestora în cele trei momente importante ale desfăşurării transportului:
punctul de pornire, în cursul deplasării mărfurilor şi punctul de destinaţie.

Secţiunea a 2-a. Drepturile şi obligaţiile expeditorului

§1. Obligaţiile expeditorului

1.1. La punctul de expediție

La punctul de plecare. La punctul de pornire, expeditorul are ca principale


obligaţii:
a) să aleagă mijlocul de transport pe care-l va folosi;
b) să ambaleze bunurile ce urmează a fi transportate;
c) să întocmească și să predea documentului de transport;
d) să predea documentele însoţitoare ale transportului;
e) să predea bunurile ce urmează a fi transportate;
f) să informeze transportatorul în legătură cu caracterul periculos al bunurilor
ce urmează a fi transportate;
g) să încarce marfa, dacă încărcarea mărfurilor îi revine potrivit contractului
încheiat;
h) să plătească preţul transportului, dacă îi revine această obligaţie.

Operaţiunea de alegere a mijlocului de transport. Această operaţiune se


realizează în funcţie de natura mărfurilor transportate.158 Expeditorul trebuie să
verifice mijlocul de transport ce-i este pus la dispoziţie de către transportator pentru a
constata dacă vehiculul este adecvat tipului de marfă pe care intenţionează s-o
transporte şi pentru a constata dacă vehiculul îndeplineşte condiţiile (aparente) de
funcţionare.159 Dacă se constată defecţiuni ale mijlocului de transport, trebuie să le
aducă la cunoştinţa transportatorului şi să facă menţiunile necesare în acest sens pe
documentul de transport, pentru că, în cazul în care transportatorul va menţine acelaşi

158
Pentru transportul animalelor vii, se folosesc anumite mijloace de transport, ce vor oferi condiţii
adecvate; pentru transportul mărfurilor perisabile se vor folosi mijloace specifice de transport; pentru
petrol se folosesc vagoane sau autocamioane-cisternă etc.
159
De exemplu, dacă sistemele de închidere funcţionează.

59
mijloc de transport, va fi angajată răspunderea sa în acest sens. 160Sunt autori161 care
consideră că alegerea mijlocului de transport este o obligație ce ține de faza
precontractuală, cea premergătoare transportului preconizat.
Ambalarea bunurilor ce urmează a fi transportate. În reglementarea
anterioară, cea a Codului comercial, nu exista nici un articol de lege care să abordeze
problema ambalării bunului și a răspunderii în această materie. Codul civil consacră o
reglementare legală expresă în această materie, art. 1966 Cod civil care stabilește cui
revine această obligație: expeditorului.
Potrivit reglementării legale, el are obligaţia de a ambala bunurile
corespunzător naturii acestora şi modului de transport. Obligația are o natură duală: pe
de o parte, ambalajul și modul de ambalare trebuie să fie corespunzător cu natura
bunului, adică să se folosească ambalaje corespunzătoare standardelor ori normelor
tehnice în vigoare care să preîntâmpine avarierea bunului în timpul transportului 162,
iar, pe de altă parte, să se aleagă un ambalaj și un mod de ambalare care să
corespundă modului de transport folosit: rutier, maritim, aerian, etc163.
În privința angajării răspunderii expeditorului pentru prejudiciile cauzate
acestuia de ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor
predate spre transport, se menține mecanismul de răspundere instituit de Cod pentru
situațiile în care prejudiciile sunt produse ca urmare a faptelor unor altor persoane
decât transportatorul: expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile
produse direct transportatorului, iar transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi,
dacă au fost prejudiciați și ei, având drept de regres contra expeditorului.
În acest sens, sunt și dispozițiile art. 1997 Cod civil care stabilesc, în mod
expres, expeditorul va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de
natura sau viciul bunurilor predate pentru transport și că transportatorul rămâne
răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres împotriva
expeditorului.
Mecanismul de răspundere este unul firesc, iar soluția este impusă de raporturile
juridice existente: există raporturi contractuale între expeditor și transportator, între
terțul prejudiciat și transportator, dar nu și între expeditor și terțul prejudiciat. Chiar
dacă este evident că prejudiciul a fost produs de terț (ca urmare a unei ambalări
defectuase, necorespunzătoare cu natura bunului sau cu modul de transport, în acest
caz), nu există raporturi juridice și, deci, temei juridic ca acțiunea terțului să fie
îndreptată împotriva expeditorului: acesta îl va acționa pe transportator care, în
temeiul raporturilor contractuale cu terțul, era răspunzător de păstrarea bunurilor în
starea în care au fost predate. Transportatorul, nefăcându-se vinovat de deteriorare, are
acțiune în regres împotriva expeditorului, dacă ambalajul necorespunzător nu a putut
fi observat de transportator, adică nu a prezentat vicii aparente de ambalare.
160
O. Căpăţînă, op. cit., p. 78-80.
161
Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, Ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2013, p. 29.
162
A.G. Atanasiu, op. cit., p. 722.
163
Art. 5 O.G. nr. 19/1997: (1) Modurile de transport, parte integrantă a sistemului naţional de
transport, care fac obiectul dispoziţiilor prezentei ordonanţe, sunt: a) transportul rutier; b) transportul
feroviar; c) transportul naval; d) transportul aerian; e) transportul multimodal şi combinat. (2) Fiecare
mod de transport are în compunere infrastructura de transport, mijloacele de transport, operatorii de
transport şi ai activităţilor conexe transportului, precum şi sistemele de management al traficului şi
sistemele de pozitionare şi navigaţie, după caz. Alin. (2) al art. 5 a fost modificat de pct. 2 al art. I din
Legea nr. 51 din 16 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 94 din 2 februarie 2002, care
completează articolul unic din Ordonanță nr. 94 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial nr.
421 din 1 septembrie 2000.

60
În acest sens, art. 1991 Cod civil privind cazurile de înlăturare a răspunderii
transportatorului, prevede că acesta nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială sau,
după caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza lipsei ori defectuozităţii
ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la primirea bunului
pentru transport. Per a contrario, rezultă că, dacă după aspectul exterior putea fi
observată la primirea bunului pentru transport defectuozitatea ambalajului, este
angajată răspunerea transportatorului.

Întocmirea și predarea documentului de transport. În ceea ce privește


întocmirea documentului de transport, nu există o reglementare expresă prin care
Codul să stabilească, printr-un text distinct și exclusiv rezervat acestei probleme
juridice, că obligația de a întocmi documentul de transport revine expeditorului.
Cu toate acestea, din ansamblul reglementărilor rezultă, în mod neîndoielnic, că
obligația revine expeditorului. În acest sens, o serie de precizări din diverse articole,
conduc la această concluzie:
- art. 1961 Cod civil, referitor la documentul de transport prevede că “la
remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului,
în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale,
sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului”, că documentul
de transport “este semnat de expeditor” și că “expeditorul răspunde faţă de
transportator pentru prejudiciile cauzate de orice omisiune, insuficienţă ori
inexactitate a menţiunilor din documentul de transport”;
- art. 1963 Cod civil, care reglementează un caz special, acela al transportării
bunurilor în colete, stipulează că, în atare situație, transportatorul are dreptul să îi
solicite expeditorului câte un document de transport pentru fiecare colet în parte, dacă
prin lege nu se prevede altfel;
- art. 1967 Cod civil referitor la predarea bunurilor transportatorului de către
expeditor în vederea transportului stabilește că, pe lângă obligația de predare a
bunurilor în vederea efectuării transportului, există și obligația expeditorului de a
completa şi de a preda documentul de transport.
Toate aceste texte de lege susțin ideea că întocmirea și, implicit, predarea
documentului de transport către transportator, revin expeditorului și că răspunderea
pentru o întocmire defectuasă, materializată prin omisiuni, insuficienţă ori inexactitate
a declarațiilor din documentul de transport îi aparține.
În privința răspunderii pentru o completare necorespunzătoare a documentului
de transport ce a generat prejudicii se mențin soluția și mecanismul de răspundere
consacrate în această materie, cea valabilă și în privința ambalajului: expeditorul
răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile produse direct transportatorului, iar
transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi, dacă au fost prejudiciați și ei, având
drept de regres contra expeditorului.

Predarea documentelor însoţitoare ale transportului. Este o obligație


consacrată expres de dispozițiile art. 1961 alin. 1 Cod civil și care menține soluțiile
stabilite în privința răspunderii pentru obligația de a întocmi documentul de transport
principal. Așadar, expeditorul este obligat să predea transportatorului, în afară de
documentul de transport principal, și toate documentele suplimentare: vamale,
sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului.

61
Predarea bunurilor în vederea executării transportului. Este o obligație ce
beneficiază de reglementare legală expresă în Codul civil, prin dispozițiile art. 1967.
Prin textul de lege se stabilește că obligația revine expeditorului și ea comportă
următoarele aspecte teoretice și de aplicare:
- predarea bunurilor pentru a fi transportate este un aspect ce ține de executarea
contractului de transport și nu de nașterea lui;
- predarea bunurilor pentru a fi transportate presupune respectarea locului și a
condițiilor convenite prin contract;
- dacă nu există prevederi contractuale referitoare la predarea bunurilor pentru a fi
transportate, executarea obligațiilor se va face potrivit practicilor statornicite între
părți sau a uzanțelor164;
- pentru nepredarea la termen a bunurilor este angajată răspunderea față de
transportator pentru prejudiciile cauzate prin întârziere, data scadentă fiind cea
prevăzută în documentul de transport; predarea bunurilor pentru a fi transportate și
obligația de predare a documentului de transport fiind scadente simultan165.

Informarea transportatorului despre caracterul periculos al bunurilor ce


urmează a fi transportate. Această obligație este consacrată de dispozițiile art. 1996
Cod civil care se completează cu prevederile art. 1997 ce privește răspunderea
angajată în această materie. Astfel, potrivit acestor reglementări, expeditorul care
predă pentru transport bunuri periculoase are obligația de a-l informa pe transportator.
Dacă nu o face, îl va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de natura
periculoasă a bunului.
Răspunderea este extinsă pentru întreaga desfășurare a transportului, adică și
pentru prejudiciile produse datorită naturii periculoase a bunului în timpul executării
operațiunilor conexe transportului. În acest sens, reglementarea legală stabilește că
expeditorul va acoperi și cheltuielile şi riscurile decurgând din depozitul unor astfel de
bunuri.
În privința angajării răspunderii expeditorului pentru prejudiciile cauzate, se
menține mecanismul de răspundere instituit de Cod pentru situațiile în care
prejudiciile sunt produse ca urmare a faptelor unor altor persoane decât
transportatorul: expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile produse
direct transportatorului, iar transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi, dacă au
fost prejudiciați și ei, având drept de regres contra expeditorului. Concret, expeditorul
va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul
bunurilor predate pentru transport, iar transportatorul rămâne, la rândul său,
răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres împotriva
expeditorului166.

164
Acesta este permisă de Codul civil și consacrată la nivel de normă generală de art. 1 Cod civil,
izvoarele dreptului civil:
(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare
la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod
expres la acestea.
(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
165
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1976.
166
Art. 1997 Cod civil.

62
Încărcarea mărfii. Părţile stabilesc în sarcina cui va fi obligaţia de a încărca
marfa în mijlocul de transport şi modul de repartizare între transportator şi expeditor a
obligaţiilor care au ca obiect încărcarea mărfurilor în mijlocul de transport.
Posibilitatea realizării acestei operațiuni de către expeditor rezultă indirect din
dispozițiile art. 1991 Cod civil referitoare la cazurile de înlăturare a răspunderii
transportatorului. Astfel, reglementarea legală prevede că este înlăturată răspunderea
transportatorului dacă pierderea totală sau parţială sau, după caz, alterarea ori
deteriorarea s-a produs din cauza unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea
bunului, dacă această operaţiune s-a efectuat de către expeditor sau de către destinatar.
De altfel, în practică, de regulă sarcina încărcării mărfurilor în mijloacele de
transport revine expeditorului.167 Transportatorul este, însă, cel care veghează
operaţiunile de încărcare şi respectarea normelor tehnice de încărcare, norme pe care
tot el are obligaţia de a le elabora şi a le pune la dispoziţia expeditorului168.
Finalizarea acestei operaţiuni coincide cu următoarea etapă şi anume aceea a
aplicării sigiliilor pe sistemul de închidere a mijloacelor de transport.
Cu ocazia efectuării acestor operaţiuni, părţile stabilesc timpul în care trebuie
să se efectueze încărcarea, în cazul în care este efectuată de expeditor.
Dacă nu se stabileşte nimic în acest sens, se vor aplica regulamentele
transportatorului sau uzanţele locale, iar în lipsa acestora, instanţa va aprecia termenul
rezonabil pentru efectuarea unei asemenea operaţiuni.169
Dacă se depăşeşte timpul de încărcare, sancţiunea va fi plata unor penalităţi de
întârziere de către expeditor, ţinând cont de câştigul nerealizat de transportator ca
urmare a imobilizării mijlocului de transport.

Plata preţului. De regulă, obligaţia de a plăti preţul transportului îi revine


expeditorului. Prin excepţie, ea poate fi pusă în sarcina destinatarului prin clauza
contractuală, care trebuie să fie acceptată de transportator 170. Potrivit art. 1978 Cod
civil, preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt
datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se
prevede altfel prin contract sau legea specială.
Momentul efectuării plăţii este, așadar, momentul predării mărfurilor în
vederea efectuării transportului. Dacă nu se efectuează plata, transportatorul are
dreptul de a suspenda efectuarea transportului.171
Preţul de transport se formează în raport de cererea şi oferta de pe piaţă şi în
funcţie de o serie de elemente ca: natura bunurilor ce urmează a fi transportate,
distanţa de parcurs, etc.
Dacă bunurile nu sunt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul de
transport sau dacă valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la preţul pe
care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste împrejurări.
Preţul de transport nu este considerat un element de valabilitate al contractului,
drept urmare, lipsa lui nu afectează valabilitatea contractului. De asemenea, în plus
faţă de preţul efectiv al transportului sunt şi alte tipuri de cheltuieli pe care
167
De exemplu, în transportul feroviar, de cele mai multe ori, expeditorul predă transportatorului
vagonul respectiv încărcat şi sigilat.
168
Cu ocazia efectuării operaţiunilor de încărcare se realizează o serie de activităţi tehnice specifice:
calarea, nivelarea, legarea cu frânghii a mărfurilor, dacă este cazul, învelirea, stivuirea, etc.
169
O. Căpăţînă, op. cit., p. 77.
170
Gh. Piperea, op. cit., p. 36.
171
Conform regulii exceptio non adimpleti contractus.

63
transportatorul le va solicita: este vorba de cheltuielile accesorii, adică cele aferente
activităţilor accesorii transportului.
Contractul de transport este, așa cum am precizat cu ocazia tratării caracterelor
sale juridice, un contract sinalagmatic, iar transportatorul va opune celuilalt excepția
de neexecutare, regulă a contractelor sinalagmatice, pentru a obține prețul care i se
cuvine.
Aşadar, preţul transportului poate fi plătit de expeditor, caz în care scadența
obligației de plată este momentul predării bunurilor spre transport sau de destinatar,
situație în care scadența obligației de plată este momentul predării bunurilor către
destinatar.
În situația în care preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda
bunurile contra plăţii acestuia, iar preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor
efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau
legea specială nu se prevede altfel.
Altfel spus, dacă nu există clauze contractuale sau prevederi legale contrare,
preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielile generate de operațiuni ulterioare începerii
transportului, cad în sarcina destinatarului. Această prevedere legală creează
posibilitatea transportatorului de a se îndrepta cu acțiune împotriva destinatarului.
De menţionat este şi faptul că există şi posibilitatea ca expeditorul să plătească
provizoriu preţul la staţia de expediţie şi transportatorul să-şi asume obligaţia de a
recupera preţul de la destinatar în momentul predării mărfurilor. Suma astfel
recuperată va fi remisă expeditorului şi ea se numeşte contra ramburs.
Porivit art. 1982 Cod civil, în vederea garantării creanţelor transportatorului
rezultate din contractul de transport, acestuia i se acordă, cu privire la bunul
transportat, drepturile unui creditor gajist, cât timp deţine acel bun. Transportatorul își
poate exercita drepturile şi după predarea către destinatar a bunului transportat, cu
două condiții: să nu fi trecut mai mult de 24 de ore de la predare şi destinatarul să mai
deţină bunul.

1.2. În cursul transportului

Posesia mărfurilor în timpul transportului. În cursul transportului,


expeditorul, nemaiavând posesia mărfurilor, nu mai are, în principiu, nici o obligaţie.
Cel care se află în posesia mărfurilor este transportatorul şi el este cel care va trebui să
îndeplinească principala obligaţie ce rezultă din contractul de transport şi anume aceea
de deplasare a mărfurilor la destinaţie.
Cu toate acestea, expeditorul, ca o excepţie de la situaţia generală, poate avea,
în cazul transporturilor ce reclamă îngrijiri speciale172, pe durata desfăşurării
deplasării, obligaţia de a însoţii marfa sau de a desemna însoţitori pentru aceasta. 173
Însoţirea poate fi facultativă, când este lăsată la aprecierea expeditorului sau
destinatarului şi este obligatorie, când legea prevede expres obligativitatea însoţirii
mărfurilor în cursul transportului.
În această ultimă situaţie, a obligativităţii legale a însoţirii mărfurilor în cursul
transportului de către expeditor ori un prepus al acestuia, acceptarea de către
172
De exemplu, în cazul transportului de vietăţi sau a produselor ce nu pot fi predate la transport prin
cântărire, pe bucăţi ori volum.
173
O. Căpăţînă, op. cit., p. 95.

64
transportator a transportului fără însoţitor echivalează cu asumarea răspunderii pentru
pierderea şi avarierea mărfurilor şi, drept consecinţă, cu plată de daune.

1.3. La destinaţie

La destinaţie. La destinaţie, mărfurile vor fi predate de transportator


destinatarului, iar în situaţia în care destinatarul nu poate fi identificat de către
transportator, este avizat expeditorul.
Dispoziţiile Codului civil prevăd mai multe situaţii de imposibilitate de
predare a bunului către destinatar:
- destinatarul nu este găsit;
- destinatarul refuză preluarea bunurilor;
- destinatarul neglijează preluarea bunurilor;
- există neînţelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari.
Dacă, din aceste motive ori din altele, dar fără culpa sa, transportatorul nu poate
preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucţiuni expeditorului, care
este obligat să i le transmită într-un termen de maximum 15 zile, sub sancţiunea
returnării bunurilor către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de către
transportator.
În situația în care există urgenţă sau dacă bunurile sunt perisabile,
transportatorul poate să retransmită expeditorului bunurile pe cheltuiala acestuia sau
poate să le vândă, fără să mai solicite instrucţiuni expeditorului.
Obligațiile expeditorului sau ale destinatarului în cazul imposibilității de predare
a bunului de către transportator, fără culpa sa, sunt:
- obligația expeditorului de a suporta cheltuielile cu returnarea bunurilor transportate
și care sunt imposibil de predat;
- obligaţia pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare şi
depozitare a bunurilor imposibil de predat pentru perioada în care obligaţiile
transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit, adică până la sfârşitul perioadei de
depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor expeditorului;
- obligația expeditorului sau a destinatarului, după caz, de a-l despăgubi pe
transportator pentru pagubele cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea
bunurilor transportate174.

§2. Drepturile expeditorului

2.1. Dreptul expeditorului de a renunţa sau de a modifica contractul de


transport

2.1.1. Reguli de drept civil în materie contractuală

Forţă obligatorie. Potrivit art. 1270 Cod civil, contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante. Forţa obligatorie a contractului derivă din
„puterea de lege” pe care însăşi legea o recunoaşte contractului în raporturile dintre
părţi.
174
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1976.

65
Din valoarea recunoscută contractului de „lege a părţilor” rezultă două
importante reguli: irevocabilitatea contractelor și principiul relativităţii efectelor
contractului.
Regula irevocabilităţii contractelor. Regula irevocabilităţii contractelor
exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul părţilor. Aceasta
este regula, subliniată prin dispozițiile art. 1270 alin. 2 Cod civil: contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.175
Așadar, regula este că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul părților, iar
excepția constă în faptul că un contract poate fi desfăcut prin voința unei singure părți,
dar numai pentru cauze autorizate de lege176.

2.1.2. În materia contractului de transport

Reglementări privind contractul de transport. Codul comercial deroga de


la principiul instituit de art. 969 alin. (2) din vechiul C.civ. şi îi acorda expeditorului
dreptul de a renunţa la contract sau de a-l modifica în mod unilateral, dar cu obligaţia
de a plăti transportatorului cheltuielile făcute şi pagubele directe şi imediate ce ar
rezulta din executarea dispoziţiilor sale. Această derogare era considerată o excepție
de la materia contractuală, unde regula era că o convenție se încheia prin acordul de
voinţă al părţilor – mutuus consensus – şi nu putea fi desfăcută decât la fel, adică prin
acordul comun, mutual al părţilor – mutuus dissensus.
Actualul Cod civil derogă și el de la acest principiu în materia dreptului
transporturilor şi îi acordă expeditorului dreptul de a renunţa la contract sau de a-l
modifica în mod unilateral, dar cu obligaţia de a plăti transportatorului cheltuielile
făcute şi pagubele directe şi imediate ce ar rezulta din executarea dispoziţiilor sale.
Astfel, potrivit art. 1970-1975 C.civ., expeditorul are dreptul de a suspenda
transportul şi de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor unei alte
persoane decât aceea arătată în documentul de transport, ori de a dispune cum va
crede de cuviinţă, dar este dator a plăti transportatorului cheltuielile şi contravaloarea
daunelor care sunt consecinţa imediată a acestui contraordin.
Dacă în reglementarea anterioară, dreptul expeditorului de a modifica sau de a
renunța la contract în mod unilateral era considerată ca fiind o excepție de la materia
contractuală, neavând un suport juridic în dreptul comun – dreptul civil, în actuala
reglementare, prin dispozițiile art. 1270 alin. 2 Cod civil, contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Așadar, un contract poate fi desfăcut prin voința unei singure părți, dar numai
pentru cauze autorizate de lege. Această modificare, în contextul reglementărilor în
175
Reglementările privind contractul de transport din Codul comercial au consacrat o derogare de la
principiul instituit de art. 1270 alin. (2) C.civ. şi l-au autorizat pe expeditor să renunţe la contract sau
să-l modifice, în mod unilateral, dar cu obligaţia de a plăti cărăuşului cheltuielile făcute şi pagubele
directe şi imediate ce rezultă din executarea dispoziţiilor acestuia.
În acest sens, art. 421 alin. (1), C.com. prevedea că „expeditorul are dreptul de a suspenda
transportul şi de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor unei alte persoane decât aceea
arătată în scrisoarea de cărat, ori de a dispune cum va crede de cuviinţă, dar este dator a plăti cărăuşului
cheltuielile făcute şi pagubele directe şi imediate rezultând din executarea acestui contraordin”.
176
Contractul este acordul de voinţe al părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte juridice, adică
de a naşte, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din chiar definiţie rezultă că el se încheie
prin acordul de voinţă al părţilor – mutuus consensus – şi tot astfel este firesc să se şi poată desface,
adică cu acordul comun, mutual al părţilor – mutuus dissensus. În acest sens, S. Badea, “On the Use of
Latin Termsin Legal English and Romanian” în Valoriclasice în culturile europene, Editura
Universitaria, Craiova, 2010, p.11-17.

66
vigoare177, nu mai este considerată ca o “mare” excepție, ci are natura juridică a unei
“cauze autorizate de lege”178.
Raţiunile pentru care i-a fost acordat acest drept expeditorului sunt de ordin
economic şi juridic: prin consacrarea acestui drept sunt satisfăcute mai bine interesele
expeditorului, pentru că acesta poate schimba destinaţia, dirijând marfa spre o piaţă
mai bună sau poate avea interesul să oprească transportul pentru că destinatarul
decedează sau devine falit înainte ca marfa să ajungă la destinaţie; de asemenea, dacă
marfa a fost înstrăinată în timpul transportului, cumpărătorul, subrogându-se în toate
drepturile vânzătorului, poate avea interesul să schimbe destinaţia mărfii.179
Dacă în reglementarea anterioară, existau două texte de lege, art. 421 C.com.
și art. 420 C.com., care se ocupau de dreptul expeditorului de a desființa în mod
unilateral contractul de transport, respectiv de dreptul expeditorului de a desfiinţa
contractul când transportul este peste măsură întârziat, actuala reglementare oferă
texte de lege mai numeroase, respectiv art. 1970-1975 C.civ, care tratează mai în
detaliu două aspecte cu valoare de modificare unilaterală:
- modificarea contractului prin contraordin și
- modificarea contractului în cazul împiedicării executării transportului180.

2.1.3.Modificarea contractului prin contraordin

Contraordinul - noțiune. Actul juridic prin care expeditorul modifică în mod


unilateral contractul de transport se numeşte contraordin.

Conținutul dreptului la contraordin. În privința conținutul dreptului la


contraordin, există două articole de lege care-l stabilesc: art. 1970 Cod civil, care
precizează ce poate modifica expeditorul în general și art.1973 Cod civil, care
detaliază aceste prerogative prin referiri concrete la apectele ce pot fi schimbate prin
dreptul de dispoziţie ulterioară al expeditorul.
Astfel, potrivit art. 1970 alin. 1 Cod civil, expeditorul va putea suspenda
transportul şi cere: restituirea bunurilor sau predarea lor altei persoane decât aceleia
menţionate în documentul de transport ori dispune cum va crede de cuviinţă.
Conform art. 1973 alin. 1 Cod civil dreptul de dispoziţie ulterioară al expeditorul
îi conferă acestuia următoarele posibilități:
a) să retragă bunul ce urma să fie transportat, înainte de plecare;
b) să oprească bunul în cursul transportului;
177
În acest sens, G. Tiță-Nicolescu, Excepțiile de la principiul obligativității efectelor contractului
prevăzute în Noul Cod civil, Revista Pandectele Române nr. 11/2012, p. 11: “lucrurile s-au schimbat
însă în viziunea noului Cod civil. De noutate este posibilitatea denunțării unilaterale a contractului,
alternativă reglementată expres de art. 1276 noul C. civ.. Și această instituție de drept privat a fost
preluată din Codul civil din Quebec și Regulile PECL, ea nefiind expres prevăzută în Codul civil
francez, modelul vechiului nostru Cod civil.”
178
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1978.
179
Şt. Scurtu, op. cit., p. 78.
180
Articolul 420 C.com. preciza: „Dacă, din caz fortuit sau forţă majoră, transportul este împiedicat sau
peste măsură întârziat, cărăuşul trebuie să încunoştinţeze îndată pe expeditor, care are facultatea de a
rezilia contractul plătind numai cheltuielile făcute de cărăuş şi dacă împiedicarea are loc în timpul
efectuării transportului, cărăuşul are încă dreptul la plata portului în proporţie cu drumul făcut. În
amândouă cazurile se va înapoia cărăuşului exemplarul scrisorii de cărat la ordin sau la purtător, pe
care l-a subscris.”

67
c) să amâne predarea bunului către destinatar;
d) să dispună înapoierea bunului la locul de plecare,
e) să schimbe persoana destinatarului;
f) să schimbe locul de destinaţie sau
g) să dispună o altă modificare a condiţiilor de executare a transportului.

Interdicție. Expeditorul nu poate da dispoziţie ulterioară care să aibă ca efect


divizarea transportului, decât în cazul în care legea specială dispune altfel.

Obligația expeditorului care dă un contraordin. Mergând pe același principiu


al generalizării, art. 1970 Cod civil precizează că expeditorul care dă un contraordin
trebuie să plătească transportatorului cheltuielile şi contravaloarea daunelor care sunt
consecinţa imediată a acestui contraordin, iar art. 1973 alin. 2 Cod civil detaliază:
expeditorul care a dat o dispoziţie ulterioară este obligat să plătească transportatorului,
în funcție de modificarea făcută:
- preţul părţii efectuate din transport;
- taxele datorate prin executarea dispoziţiei ulterioare;
- cheltuielile pricinuite prin executarea dispoziţiei ulterioare şi
- despăgubiri pentru orice pagubă suferită.

Condiții de formă. Pentru a exercita dreptul de contraordin, expeditorul trebuie


să prezinte documentul de transport semnat de transportator sau recipisa de primire,
dacă un asemenea document a fost eliberat. Modificările ce rezultă din contraordin
trebuie înscrise în documentul de transport sau pe recipisă, sub o nouă semnătură a
transportatorului.

Titularii dreptului de dispoziție ulterioară. Ca regulă, expeditorul este


titularul dreptului de dispoziție ulterioară. Ca excepție, acest drept poate aparține și
destinatarului. Potrivit art. 1974 Cod civil, dreptul expeditorului de a modifica
contractul de transport se stinge de îndată ce destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi
valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport sau de îndată ce
expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport.
Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziţie
ulterioară va trece la destinatar.
Destinatarul dobândeşte drepturi şi obligaţii din contractul de transport prin:
- acceptarea contractului;
- acceptarea bunurilor transportate și
- predarea duplicatului documentului de transport de către expeditor.

Obligația transportatorului de a exercita contraordinul. Acordarea dreptului


expeditorului de modifica contractul, creează în sarcina transportatorului obligația de
a-l executa. Executarea se va face în condițiile art. 1970 Cod civil și neîndeplinirea de
către transportator a acestei obligații sau îndeplinirea în alte condiții atrage
răspunderea acestuia pentru prejudiciile produse prin executarea contraordinelor cu
încălcarea dispoziţiilor art. 1970 Cod civil.
Transportatorul poate refuza executarea dispoziţiei ulterioare în următoarele
situații:
- dacă executarea dispoziţiei ar fi de natură să tulbure în mod grav bunul mers al

68
exploatării;
- dacă, în cazul schimbării locului de destinaţie, sporul de taxe şi cheltuieli nu ar
fi garantat de valoarea bunului sau în alt fel;
- dacă, la primirea dispoziţiei, executarea acesteia nu mai este posibilă.
De asemenea, transportatorul are obligaţia de înştiinţare a expeditorului sau a
destinatarului, după caz, de refuzul executării contraordinului.

2.1.4.Modificarea contractului în caz de împiedicare la transport

Comparație. Art. 420 C.com. reglementa cazul expeditorului care desfiinţa


contractul, ca urmare a împiedicării transportului sau a întârzierii sale din motive de
forţă majoră sau caz fortuit, iar art. 1971 reglementează împiedicarea executării
transportului, nelimitându-se la situațiile de forță majoră și caz fortuit.
Potrivit art. 420 Cod comercial, dacă transportul era împiedicat sau peste măsură
întârziat din caz fortuit sau de forţă majoră, transportatorul avea obligaţia“ să
încunoştinţeze îndată pe expeditor”, iar acesta din urmă avea dreptul de a desfiinţa
contractul de transport. În sistemul dreptului comercial, situațiile de împiedicare la
transport excludeau culpa transportatorului și un astfel de transport era considerat la
nivel de doctrină ca “transport deficitar”.
Reglementarea actuală. Actuala reglementare extinde sfera situațiilor de
împiedicare la transport, incluzând și cazurile în care faptele ce au condus la
împiedicarea transportului îi sunt imputabile transportatorului.
Potrivit actualei reglementări, există două situații posibile:
a) împiedicare relativă la executarea transportului, caz în care continuarea
transportului și ajungerea la destinație sunt posibile, dar cu schimbarea rutei
și/sau a termenului convenite inițial și
b) împiedicare absolută la executarea transportului, în cazul în care nu există o
altă rută de transport sau dacă, din alte motive, continuarea transportului nu
mai este posibilă.
În caz de împiedicare relativă la transport, transportatorul are dreptul să îi ceară
instrucţiuni expeditorului și, în lipsa unui răspuns din partea acestuia, să transporte
bunul la destinaţie, modificând el itinerarul.
În acestă situație, dacă nu a fost o faptă ce îi este imputabilă, transportatorul are
dreptul la preţul transportului, la taxele accesorii şi la cheltuieli, pe ruta efectiv
parcursă, precum şi la modificarea, în mod corespunzător, a termenului de executare a
transportului.
În caz de împiedicare absolută, transportatorul va proceda potrivit instrucţiunilor
date de expeditor prin documentul de transport pentru cazul împiedicării la transport,
dacă există asemenea instrucțiuni. Dacă nu există în documentul de transport
instrucțiuni sau dacă instrucţiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusă fără
întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-i-se instrucţiuni.
Codul civil reglementează, în acest caz, doar situația expeditorul înştiinţat de
ivirea împiedicării, conferindu-i acestuia posibilitatea de a denunţa contractul.
Transportatorul va avea dreptul în acest caz numai la cheltuielile făcute de acesta şi
preţul transportului în proporţie cu parcursul efectuat.
Pentru situația în care expeditorul nu răspunde la înștiințarea transportatorului se
vor aplica dispozițiile art. 1972 Cod civil, care stabilesc o procedură: dacă în termen

69
de 5 zile de la trimiterea înştiinţării, expeditorul nu dă instrucţiuni ce pot fi executate
şi nici nu îi comunică denunţarea contractului, transportatorul poate:
- să păstreze bunul în depozit;
- să depoziteze bunul la un terţ;
- să valorifice bunul dacă: depozitarea nu este posibilă ori bunul se poate altera sau
deteriora ori valoarea acestuia nu poate acoperi preţul transportului, taxele accesorii şi
cheltuielile.
Dacă bunul a fost vândut, preţul, după scăderea drepturilor băneşti ale
transportatorului, trebuie să fie pus la dispoziţia expeditorului, iar dacă preţul este mai
mic decât drepturile băneşti ale transportatorului, expeditorul trebuie să plătească
diferenţa.

Încetarea împiedicării la transport. Potrivit reglementărilor legale, dacă


împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea instrucţiunilor expeditorului,
bunul se transmite la destinaţie, fără a se mai aştepta aceste instrucţiuni, expeditorul
fiind înştiinţat despre aceasta fără întârziere.

În loc de concluzii. În cazul împiedicării la transport, se naște dreptul


expeditorului de a denunța unilateral contractul de transport și dreptul
transportatorului la plata prețului contractului de transport în raport cu parcursul
efectuat, dacă expeditorul își exercită dreptul.

Secţiunea a 3-a. Drepturile şi obligaţiile destinatarului

1. Aspecte generale

Preliminarii. Aşa cum am precizat, contractul de transport de bunuri este


contractul prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să
transporte un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care expeditorul sau
destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
Din momentul în care aderă la contract, toate drepturile şi obligaţiile din acest
contract trec asupra „beneficiarului” contractului, adică asupra destinatarului.
Potrivit art. 1977 Cod civil, destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile
decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor
transportate, fără a aduce atingere în vreun fel drepturilor expeditorului.
Așadar, reglementarea actuală face lumină într-o problemă juridică care năștea
controverse în reglementarea Codului comercial: momentul nașterii drepturilor și
obligațiilor destinatarului. Potrivit Codului civil actual, drepturile și obligațiile
destinatarului pot lua naștere în două momente alternative:
- momentul acceptării contractului de transport sau
- momentul acceptării bunurilor transportate.
În reglementarea anterioară, cea a Codului comercial, doctrinarii aveau puncte
de vedere diferite. Astfel, într-o primă opinie se susţinea că drepturile destinatarului se
nășteau odată cu sosirea mărfii la destinataţie, iar într-o altă opinie, se susţinea că
destinatarul dobândea drepturile sale faţă de transportator din momentul încheierii
contractului de transport, dar aceste drepturi nu puteau fi exercitate împotriva
transportatorului chiar din momentul dobândirii lor, întrucât erau suspendate până la
sosirea mărfii la destinaţie sau până la expirarea termenului de executare a
contractului de transport. Așadar, în timpul executării contractului de transport, asupra

70
lucrurilor ce se transportau existau simultan două drepturi independente: dreptul
expeditorului, care putea fi exercitat de acesta şi dreptul destinatarului, care era afectat
de un termen suspensiv şi de o condiţie rezolutorie. 181 Această din urmă opinie era
împărtăşită de majoritatea literaturii juridice182.

Excepție. Existența drepturilor destinatarului nu afectează cu nimic drepturile


expeditorului. Există și o excepție, transpusă în faptul că nașterea dreptului
destinatarului stinge dreptul expeditorului: este vorba de dispozițiile art. 1974 Cod
civil, potrivit cărora dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se
stinge de îndată ce destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce
rezultă pentru el din contractul de transport sau de îndată ce expeditorul a predat
destinatarului duplicatul de pe documentul de transport.
Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziţie
ulterioară va trece la destinatar.

2. Drepturi ale destinatarului

Drepturi ale destinatarului. Destinatarul are ca principale drepturi:


a) dreptul de a verifica documentele de transport;
b) dreptul de a verifica, pe cheltuiala sa, starea în care se află lucrurile,
identitatea și cantitatea acestora.

Dreptul destinatarului de a verifica documentele de transport.


Destinatarul poate adera sau nu la contractul de transport. În vederea aderării, el are
dreptul de a examina în prealabil documentele pentru a vedea dacă îi convin condiţiile
stipulate în ele.
În literatura de specialitate s-a atras atenția asupra importanței pe care o are
“comportamentul” destinatarului la punctul de destinație, datorită valențelor juridice
pe care le creează: faptul de a solicita transportatorului să-i prezinte scrisoarea de
trăsură pentru a-i examina conţinutul nu are semnificaţia acceptării contractului; pe
când solicitarea făcută transportatorului de remitere a documentului de transport fără
a-i preciza acestuia scopul, conduce la ideea că a aderat la contractul de transport, cu
consecințele juridice ce decurg din această aderare: în caz de nemulțumiri legate de
prevederile din documentul de transport183, destinatarul se va adresa instanței.

Dreptul de a verifica, pe cheltuiala sa, starea în care se află lucrurile,


identitatea și cantitatea acestora. Potrivit art. 1979 alin. 1 Cod civil, la primirea
bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să solicite să se constate, pe cheltuiala
sa, următoarele: identitatea bunului, cantitatea ce a ajuns la destinație şi starea
bunurilor transportate.
Potrivit reglementărilor legale, destinatarul are dreptul, nu și obligaţia, de a
verifica starea bunurilor, iar verificarea acestora de către destinatar poate fi făcută
pentru preconstituirea unor probe împotriva transportatorului pentru eventualele
pagube din timpul transportului, în cazul în care aderă la contract, dar şi pentru a
verificarea respectarea obligaţiilor contractuale de către expeditor și conformitatea
bunurilor menționate în documentele de transport cu bunurile ajunse la destinație.
Dacă se va stabili existenţa unor vicii, cheltuielile făcute în vederea verificării
181
O.Căpăţînă, op.cit., p. 44.
182
Șt. Scurtu, op. cit., p. 30.
183
Șt. Scurtu, op. cit., p. 78.

71
identității, cantității şi stării bunurilor vor fi suportate de transportator.
Constatarea stării mărfurilor transportate, în caz de neînţelegere asupra calităţii
sau stării unor mărfuri, se va face de către instanţă, la solicitarea uneia dintre părţi,
care poate dispune, prin ordonanţa preşedinţială, realizarea ei de unul sau mai mulţi
experţi numiţi din oficiu. Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune:
- sechestrarea mărfii sau depunerea ei într-un depozit public sau, în lipsă, într-un
alt loc ce se va determina ori
- vânzarea mărfurilor, dacă păstrarea lor ar putea aduce mari pagube sau ar
ocaziona cheltuieli însemnate.
Hotărârea de vânzare se va comunica, înainte de punerea ei în executare,
celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află în localitate; în
caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei184.

3.Obligaţii ale destinatarului

Obligaţii ale destinatarului. Dacă aderă la contractul de transport,


destinatarului îi revin ca principale obligaţii:
a) obligaţia de a plăti preţul transportului, dacă s-a stabilit că prețul
transportului va fi suportat de el;
b) obligaţia de a restitui documentele de transport, dacă acestea sunt titluri
negociabile.

Obligaţia de a plăti preţul transportului. Obligaţia de a plăti preţul


transportului îi revine destinatarului dacă părțile, prin clauză contractuală, au convenit
în acest sens185 și destinatarul acceptă contractul de transport și, implicit, plata prețului
transportului.
Codul civil, din chiar definirea contractului de transport, stipulează, prin art.
1955, că această obligație poate reveni și destinatarului: contractul de transport se
execută în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se
obligă să îl plătească.
Un alt articol rezervat obligației de plată este art. 1978 Cod civil, potrivit
căruia preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt
datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se
prevede altfel prin contract sau legea specială.
Dacă preţul transportului va fi plătit de expeditor, scadența obligației de plată
va fi momentul predării bunurilor spre transport și dacă prețul va fi plătit de
destinatar, scadența obligației de plată va fi momentul predării bunurilor către
destinatar.
În situația în care preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda
bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar, iar preţul serviciilor accesorii şi al
cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin
contract sau legea specială nu se prevede altfel. Altfel spus, dacă nu există clauze
contractuale sau prevederi legale contrare, preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielile
generate de operațiuni ulterioare începerii transportului, cad în sarcina destinatarului.
Această prevedere legală creează posibilitatea transportatorului de a se îndrepta cu
acțiune împotriva destinatarului.
De menţionat este şi faptul că există şi posibilitatea ca expeditorul să plătească

184
Art. 1979 alin. 7 Cod civil român.
185
Gh. Piperea, op. cit., p. 36.

72
provizoriu preţul la staţia de expediţie şi transportatorul să-şi asume obligaţia de a
recupera preţul de la destinatar în momentul predării mărfurilor către acesta. Suma
astfel recuperată va fi remisă expeditorului şi ea se numeşte contra ramburs.
Referitor la plata sumelor datorate transportatorului, art. 1980 Cod civil,
prevede că destinatarul nu va putea să intre în posesia bunurilor transportate decât
dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele
rambursuri cu care transportul a fost grevat.
Dacă există neînţelegeri asupra prețului, adică dacă destinatatul recunoaşte
doar o parte din sumele pretinse de transportator ca preţ al transportului și dacă
destinatarul plătește suma ce consideră că o datorează şi, în acelaşi timp,
consemnează, până la pronunţarea hotărârii definitive, diferenţa până la suma pretinsă
de transportator, la o instituţie de credit, transportatorul va fi obligat, potrivit art. 1980
alin. 2 Cod civil, să-i predea bunurile transportate. Prin consemnarea diferenţei din
suma pretinsă de el, are garanţia onorării creanţei sale, în situația în care litigiul se va
soluţiona în favoarea sa.
Potrivit art. 1982 Cod civil, în vederea garantării creanţelor transportatorului
rezultate din contractul de transport, acestuia i se acordă, cu privire la bunul
transportat, drepturile unui creditor gajist, cât timp deţine acel bun.

Obligaţia de a restitui documentele de transport, dacă acestea sunt titluri


negociabile. Dacă documentul de transport este la ordin sau la purtător, posesorul
documentului de transport este obligat să-l remită transportatorului, aceasta fiind o
condiție pentru a intra în posesia bunurilor. Transportatorul, la rândul său, va fi obligat
să pună bunurile transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului
de transport la ordin ori la purtător, în locul şi termenele indicate în contract sau, în
lipsă, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor186.

Secţiunea a 4-a. Drepturi şi obligaţii ale transportatorului în contractul de


transport

§1. Obligaţiile transportatorului

1.1. Obligaţia caracteristică a contractului de transport – obligația de a


transporta bunurile

Preliminarii. Activitatea de transport este o activitate complexă, ce presupune


depozitarea bunului, operații de manipulare a acestuia (încărcare, descărcare),
transport, operațini vamale, etc. Codul comercial nu stabilea în mod expres care este
considerată a fi prestația caracteristică a contractului de transport deși, din întreaga
reglementare, rezulta că era reprezentată de deplasarea bunurilor.
Codul civil, însă, prin dispozițiile art. 1968, stabilește că prestația caracteristică
este transportul. Drept urmare, obligaţia de a transporta bunurile este obligația
principală, caracteristică a contractului de transport şi ea incumbă transportatorului.
Este o obligație principală nu în raport de răspunderea la care dă naștere prin
încălcarea sa pentru că, sub acest aspect, încălcarea oricăreia dintre obligații angajează
răspundere juridică, ci pentru că toate celelalte obligații se realizează pentru, în

186
Art. 1976 Cod civil român.

73
legătură cu, ca efect al acesteia; deoarece conjugarea efectelor tuturor obligațiilor ce
rezultă dintr-un contract de transport conduce la realizarea obligației de a transporta:
deplasarea bunului la destinație187.
În acest sens, art. 1968 prevede faptul că transportatorul are obligaţia de a
transporta bunurile predate pentru transport până la destinaţie.
Această obligație este o obligaţie de rezultat. Prin excepţie, obligaţia este una de
prudenţă şi de diligenţă188, atunci când transportul se realizează de către o persoană
care-şi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale, dar cu titlu
gratuit.

Prezentarea obligației de a transporta bunurile. Activitatea de transport este,


așa cum am mai precizat, o activitatea complexă ce înglobează în ea o serie de
prestații: manipularea bunurilor, depozitarea lor, încărcarea/descărcarea, deplasarea
lor, etc.
Prin încheierea unui contract de transport se naște un raport obligațional.
Obiectul raportului juridic obligațional este reprezentat de prestația sau conduita
concretă la care este îndrituit creditorul și de care este ținut debitorul. El (obiectul
raportului juridic obligațional) nu trebuie confundat cu obiectul contractului de
transport care este operația juridică pe care părțile contractante urmează s-o realizeze
prin acel contract. Așadar, obiectul contractului de transport este transportul, iar
obiectul raportului obligațional este dat de prestațiile la care sunt obligate părțile:
manipularea bunurilor, depozitarea lor, încărcarea/descărcarea, deplasarea lor,
predarea, etc. Din acest complex de prestații, prestația caracteristică este deplasarea,
celelate prestații executându-se pentru, în vederea, ca efect al executării ei.
În acest sens, sunt și reglementările legale: dispozițiile art. 1225 alin. 1 Cod civil
potrivit cărora obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale și dispozițiile art.
1226 alin. 1 Cod civil care prevăd că obiectul obligaţiei este prestaţia la care se
angajează debitorul.
Prestația caracteristică, deplasarea, este o prestație de a face, adică o conduită
pozitivă189.
Conținutul raportului obligațional, care nu trebuie confundat cu obiectul lui, este
dat ansamblul drepturilor și obligațiilor concrete, personale ale subiectelor, altfel spus
– posibilitățile juridice de a pretinde anumite acțiuni și inacțiuni și îndatoririle juridice
de a îndeplini anumite acțiuni și inacțiuni. Una din obligațiile transportatorului -
debitor este cea de a deplasa bunurile și ea reprezintă obligația caracteristică a
contractului.

În concluzie. În concluzie, prin încheierea contractului de transport se naște un


raport obligațional. Obiectul contractului de transport este transportul, iar obiectul
raportului obligațional este dat de prestațiile la care sunt obligate părțile: manipularea
bunurilor, depozitarea lor, încărcarea/descărcarea, deplasarea lor, predarea, etc.
Prestația caracteristică este deplasarea, celelalte prestații executându-se pentru, în
vederea, ca efect al executării ei.
187
Implicit, realizarea finalității contractului de transport de bunuri: predarea bunurilor în mâinile
destinatarului.
188
Art. 1958 alin. 2 Cod civil.
189
Adică nu este o prestație de a da, respectiv de a constitui sau transmite un drept real în patrimoniul
creditorului și nicio prestație negativă, adică de a nu face, respectiv de a se abține debitorul de la a face
ceva ce ar fi fost îndreptățit să facă dacă nu ar fi existat raportul juridic obligațional cu creditorul.

74
Obligația de a transporta (de a deplasa) bunurile, ca element al conținutului
raportului obligațional, reprezintă obligația caracteristică a contractului.

Analiză. Obligația transportatorului de a efectua transportul de bunuri poate fi


analizată prin raportare la clasificarea realizată obligațiilor, în general. Analiza are o
dublă miză: una este de fixare a acestei obligații în ansamblul atât de divers și
numeros al obligațiilor civile și alta, de a realiza o caracterizare riguroasă a obligației
de a transporta, în vederea explicării modului ei de “comportare”, adică a efectelor pe
care le produce, a riscurilor pe care le presupune, a răspunderii la care dă naștere și, în
general, a întregului complex de interacțiuni și consecințe juridice ce o însoțesc.
Pornind de la clasificarea obligațiilor în funcție de izvorul lor, observăm că
obligația transportatorului de a efectua transportul de bunuri se încadrează la categoria
obligațiilor contractuale, născute din acte juridice, ansamblul de clasificare după izvor
fiind format din: obligații contractuale, cvasicontractuale, delictuale și cvasidelictuale.
În funcție de obiectul lor, obligațiile se clasifică, în mod tradițional, în: obligații
de a da, obligații de a face și obligații de a nu face. Privită din această perspectivă,
obligația transportatorului de a efectua transportul de bunuri este o obligație de a face.
În literatura de specialitate, clasificarea obligațiilor în funcție de obiectul lor,
comportă discuții, în sensul că, în lumina noilor reglementări și pornind de la faptul că
legislația noastră este în mare măsură una de inspirație franceză, s-a propus o altă
clasificare a obligațiilor în raport de acest criteriu, în: obligații de plată a unei sume de
bani ori de predare a unei cantități de alte bunuri generice, obligații de predare a unui
bun cert, individual determinat, obligații de prestare de servicii și obligații de a nu
face. Se consideră că această clasificare este mai aproape de realitățile practice, față
de obligația de a da, contestată în această viziune, pentru că se consideră că transferul
dreptului de proprietate și a altor drepturi reale operează de plin drept în baza
acordului de voințe.
Într-o atare clasificare, obligația transportatorului de a efectua transportul de
bunuri este o obligație de prestare de servicii, adică o obligație ce are ca obiect o
activitate proprie a debitorului, cu excepția predării unui bun sau unor bunuri. Aceste
obligații nu sunt susceptibile de executare silită în natură și, în caz de neexecutare
voluntară, creditorul poate obține de la debitor doar plată de daune-interese.
În raport de scopul urmărit, obligațiile se clasifică în obligaţiile de mijloace şi
obligaţiile de rezultat. Este o clasificare care se bucură de consacrare legislativă. Art.
1481 Cod civil realizează această clasificare și prevede că, în cazul obligaţiei de
rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis, iar în cazul
obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare
pentru atingerea rezultatului promis.
Textul de lege stipulează că pentru a stabili dacă o obligaţie este de
mijloace/diligență sau de rezultat se va ţine seama de mai multe aspecte de analiză ca:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Regula în această materie este că obligația transportatorului de a efectua
transportul de bunuri este o obligaţie de rezultat. Prin excepţie, obligaţia este una de
prudenţă şi de diligenţă190, atunci când transportul se realizează de către o persoană
care-şi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale, dar cu titlu
gratuit.
190
Art. 1958 alin. 2 Cod civil.

75
Tot în cadrul acestei clasificări s-a identificat și un alt tip de obligație –
obligația de securitate. Obligațiile de securitate sunt considerate ca fiind o specie a
obligațiilor de a face în care una din părți are obligația, contractuală sau legală, de a o
garanta pe cealaltă parte împotriva riscurilor ce-i amenință securitatea corporală. Un
exemplu de acest tip de obligație întâlnim în cazul transportului de persoane: art.
2002 alin. (2) prevede faptul că transportatorul este obligat să aducă la timp călătorul,
nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie. Aşadar, avem de-a face cu o obligaţie
de rezultat indiferent de caracterul remunerat sau gratuit al transportului, iar în
conţinutul acestei obligaţii este inclusă nu numai deplasarea călătorilor, ci şi o
obligaţie considerată în literatura de specialitate ca fiind o obligaţie de securitate,
aceea de a aduce călătorii nevătămaţi şi în siguranţă.
În concluzie. Obligația transportatorului de a efectua transportul de bunuri
este:
- o obligație contractuală;
- obligație de a face;
- o prestare de servicii;
- o obligaţie de rezultat, ca regulă și prin excepţie, obligaţie de prudenţă şi de
diligenţă.

1.2. Obligaţiile transportatorului la punctul de expediție

Obligaţii la punctul de pornire la transport. Enumerare. La punctul de


pornire, sintetizând, transportatorul are următoarele obligaţii:
1. Obligaţia transportatorului de a accepta orice cerere de transport;
2. Obligaţia transportatorului de a pune la dispoziţia expeditorului un mijloc
de transport corespunzător;
3. Obligaţia transportatorului de preluare a mărfurilor şi, în anumite cazuri, de
cântărire a acestora;
4. Obligaţia transportatorului de a încărca marfa în mijlocul de transport;
5. Obligaţia transportatorului de a efectua transporturile în ordinea primirii
lucrurilor la transport;
6. Obligaţia transportatorului de a elibera recipisă de primire a bunurilor
transportate.

Obligaţia transportatorului de a accepta orice cerere de transport.


Transportatorul profesionist se află în stare permanentă de ofertă de servicii faţă de
public şi el este obligat să accepte orice cerere de transport, cu excepţia situaţiilor
prevăzute de lege.
De altfel, această obligație beneficiază de reglementare legală în Codul civil.
Astfel, art. 1958 alin. 3 Cod civil prevede că transportatorul care îşi oferă serviciile
publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun
al cărui transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz.
Legea nu precizează ce presupune “un motiv întemeiat de refuz”, dar, în anumite
legi speciale sau în regulamentele transportatorului, găsim situații de acest gen. De
exemplu, anumite tipuri de mărfuri cu regim special, care nu vor putea fi transportate
cu mijloacele obişnuite pe care le are în dotare un transportator sau bunuri considerate
periculoase pentru a putea fi transportate pot fi considerate motive întemeiate pentru a
refuza un transport.

76
În rest, transportatorul este obligat să accepte orice cerere de transport, simpla
adeziune a expeditorului la condiţiile de transport prestabilite ale transportatorului
fiind suficientă pentru realizarea consimţământului191 în cazul transportului desfăşurat
în condiţii de linie. De această obligaţie va fi ţinut, însă, şi transportatorul ce nu
desfăşoară activitatea în condiţii de linie.

Obligaţia transportatorului de a asigura mijlocul de transport


corespunzător. Această obligaţie a transportatorului trebuie privită sub dublu aspect:
pe de o parte, trebuie asigurat un mijloc de transport adecvat naturii mărfurilor, iar pe
de altă parte, această obligaţie priveşte faptul că vehiculul pus la dispoziţia
expeditorului trebuie să fie în bună stare de funcţionare din punct de vedere tehnic.
Această obligaţie trebuie îndeplinită de transportator, iar mijlocul de transport va fi
pus la dispoziţia expeditorului la data şi locul precizate de părţi în contractul de
transport.
De altfel, specificitatea contractului de transport este dată și de faptul că
transportatorul, pe lângă faptul că exercită activitatea de transport cu titlu profesional,
exercită și gestiunea comercială şi tehnică a activităţii de transport.
Gestiunea comercială se referă la activităţi ca: selectarea şi instruirea
personalului de specialitate, dotarea cu mijloacele de transport necesare a societăţii de
transport, aprovizionarea cu combustibil şi alte activităţi asemănătoare; iar gestiunea
tehnică priveşte, pe lângă elaborarea normelor şi regulamentelor referitoare la
parcursul feroviar, rutier, naval sau aerian, verificarea bunei stări de funcţionare a
vehiculului înainte de efectuarea călătoriei, conducerea mijlocului de transport, etc.
Transportatorul exercită gestiunea comercială şi tehnică pe răspunderea sa,
călătorului sau expeditorului nepermiţându-i-se să se amestece în vreun fel192.

Obligaţia transportatorului de preluare a mărfurilor şi, pentru anumite


categorii de mărfuri, de cântărire a acestora. Preluarea mărfurilor de către
transportator echivalează cu preluarea răspunderii lui pentru integritatea mărfurilor.
Altfel spus, din acest moment transportatorul va răspunde de integritatea mărfurilor
până în momentul predării acestora. Din acest motiv legiuitorul, pentru anumite
categorii de mărfuri, îi impune acestuia obligaţia şi pentru altele îi acordă dreptul de a
verifica şi cântării marfa.
În ceea ce priveşte cântărirea mărfurilor, avem două situaţii distincte: situaţia în
care, conform legii, cântărirea este obligatorie şi situaţia în care cântărirea este efectul
exercitării dreptului transportatorului şi nu reprezintă îndeplinirea unei obligaţii
legale. Aşadar, în această a doua situaţie, cântărirea este facultativă.
De regulă, situaţiile în care transportatorul trebuie să cântărească marfa privesc:
a) mărfurile destinate exportului;
b) mărfurile importate care transbordează ţara sau care sunt transferate la
punctul de frontieră dintr-un vehicul în altul;
c) mărfurile care se transportă pe cale aeriană;
d) expediţiile de coletărie;
e) expediţiile de vagoane pe liniile publice ale staţiilor de căi ferate.193

Obligaţia transportatorului de a încărca marfa în mijlocul de transport. De


regulă, părţile sunt cele care stabilesc în sarcina cui va fi obligaţia de a încărca marfa
191
Ibidem, p. 87.
192
O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit., p. 53.
193
Ibidem, p. 89-90.

77
în mijlocul de transport şi modul în care este repartizată între transportator şi
expeditor încărcarea mărfurilor în mijlocul de transport. Dacă nu stabilesc nimic în
acest sens, se vor aplica regulamentele sau uzanţele locale194.
În ceea ce priveşte aşezarea mărfurilor în mijlocul de transport, regulile generale
sunt:
a) să se utilizeze la maxim întreaga capacitate utilă de încărcare a mijlocului de
transport;
b) să nu se pericliteze stabilitatea vehiculului;
c) să se asigure integritatea încărcăturii.
Pentru o corectă încărcare, se va realiza una dintre următoarele operaţii
specifice: stivuirea, calarea, nivelarea, legarea, învelirea cu prelate a mărfurilor.195
În situaţia în care obligaţia de încărcare va reveni transportatorului,
expeditorul va plăti taxele aferente acestei operaţiuni, iar transportatorul poartă toată
răspunderea pentru pagubele ce vor rezulta dintr-o încărcare defectuoasă.
În cazul în care încărcarea şi operaţiile complementare vor cădea în grija
expeditorului, transportatorul este obligat să-i dea acestuia instrucţiuni pentru aşezarea
mărfurilor în mijlocul de transport şi, de asemenea, va trebui să supravegheze
îndeplinirea acestor operaţii.196
Importanţa operaţiunii de încărcare rezidă în faptul că, după modul în care vor
fi aşezate bunurile în interiorul mijlocului de transport, ele vor fi expuse mai mult sau
mai puţin la deteriorări în timpul transportului 197, iar răspunderea va reveni celui care
a avut în sarcina sa operaţiunile de încărcare a bunurilor.

Obligaţia transportatorului de a efectua transporturile în ordinea primirii


lucrurilor la transport. Această obligaţie a transportatorului beneficia de
reglementare expresă în art. 419 C.com., care stipula că transportatorul are obligaţia
să efectueze transporturile în ordinea primirii lucrurilor la transport.198
Codul civil actual nu mai reia textul de lege anterior din această materie, dar
considerăm că, deși nu are o reglementare expresă în Codul civil, obligaţia continuă să
existe în baza art. 1170 Cod civil privind buna-credinţă199.
În acest sens, art. 1170 Cod civil privind buna-credinţă prevede: “părţile trebuie

194
Şt. Scurtu, op. cit., p. 68-70.
195
O. Căpăţînă, op. cit., p. 75-76.
Stivuirea mărfurilor este operaţia care constă în repartizarea, aşezarea şi fixarea lor corectă în
mijlocul de transport, astfel încât mărfurile să nu sufere pierderi sau avarii în timpul transportului (Gh.
Bibicescu, Transportul de mărfuri pe mare în comerţul internaţional, Editura Sport Turism, Bucureşti,
1986, p. 211), calarea mărfurilor constă în imobilizarea lor cu pârghii sau alte tehnici de fixare, iar
nivelarea este operaţia specifică mărfurilor care se transportă în vrac.
196
O. Căpăţînă, op. cit., p. 76.
197
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 145.
198
Articolul 419 C.com. prevedea: „cărăuşul este dator să facă expediţiunea lucrurilor de transportat
după ordinea în care le-a primit, afară dacă prin natura lor, din cauza destinaţiei ce acele lucruri au sau
pentru alte motive nu ar trebui să se urmeze într-alt fel, sau dacă nu ar fi împiedicat de vreun caz fortuit
sau forţă majoră.”
199
În acest sens, C. Zamșa, Buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, Revista Pandectele
Române nr. 1/2013: “obligația de a acționa cu bună-credință în faza executării contractului -
reglementată în art. 1170 NCC – este luată în considerare de cei mai mulți autori în privința
creditorului prestației caracteristice (obligației fundamentale) sau în termeni generali, în privința
părții care utilizează o putere, prin esență unilaterală: aceea de a rupe contractul sau de a nu-l reînnoi,
aceea de a-l modifica, aceea de a fixa prețul. Astfel, nerespectarea obligației de bună-credință are loc cu
ocazia exercitării abuzive a unor drepturi ale creditorului, antrenând răspunderea civilă delictuală a
acestuia.” A se vedea și G. Tiță-Nicolescu, Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credințe
contractuale în Noul Cod civil român, Revista Pandectele Române nr. 4/2013.

78
să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot
timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.”
Buna-credinţă reprezintă un principiul fundamental al dreptului civil, iar art.
1170 Cod civil particularizează această soluţie în materia contractului, buna-credinţă
fiind prevăzută și de art. 14 Cod civil: “orice persoană fizică sau persoană juridică
trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.”
Așadar, menținerea acestei obligații se justifică prin motive de echitate, de bună-
credință în executarea contractului. În literatura de specialitate s-a arătat că se justifică
existența unei asemenea obligații prin necesitatea de a nu se crea unor expeditori o
situaţie privilegiată în detrimentul altora, fiind importantă atât în situaţia în care
contractul de transport nu ar prevede termenul în care se va efectua transportul, cât şi
în situaţia în care s-ar stipula acest termen. Expeditorii prejudiciaţi prin nerespectarea
onorării ordinii cererilor de transport au dreptul să pretindă daune-interese.
Astfel, chiar dacă s-ar respecta termenul contractual de către transportator,
nerespectarea ordinii transporturilor poate cauza expeditorului un prejudiciu.
Expeditor este interesat de ordinea onorării cererilor de transport pentru că la
stabilirea termenului de efectuare a transportului, transportatorul are în vedere nu doar
timpul ideal în care se poate efectua transportul, ci şi întârzierile care pot fi cauzate în
mod obişnuit pe parcursul transportului de diverse situaţii, cum ar fi de exemplu,
traficul aglomerat, vremea nefavorabilă, pana de cauciuc, etc. De altfel, acestea sunt
rațiunile pentru care transportatorul, în calcularea termenului de transport, prevede un
timp maximal de efectuare a transportului.
Cu toate acestea, transportul poate să fie realizat într-un timp minim, câştigându-
se diferenţa de timp inclusă în mod obişnuit ca toleranţă în calculul duratei
transportului200 și nerespectarea transportării bunurilor în ordinea primirii lor la
transport poate schimba ordinea ajungerii lor la destinație și, implicit, crea prejudicii.
Cazurile din Codul comercial care justificau derogarea de la regula efectuării
transporturilor în ordinea primirii lucrurilor la transport de la expeditor pot fi
menținute, de asemenea, reprezentând motive justificate de a excepta de la regulă:
a) dacă natura lucrurilor ce urmează a fi transportate justifică derogarea;
b) dacă derogarea are ca temei organizarea pe destinaţii sau pe tipuri de mărfuri
a activităţii transportatorului;
c) când transportatorul e împiedicat de un caz fortuit sau de forţă majoră să
efectueze un transport pe o anumită rută.

Obligaţia transportatorului de a elibera recipisă de primire a bunurilor.


Potrivit art. 1956 Cod civil, contractul de transport se dovedeşte prin documente de
transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs,
conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz.
Contractul de transport nu trebuie confundat cu documentul de transport.
Documentul de transport este un act juridic ce probează existența și conținutul
contractului de transport, dar nu se confundă cu acesta.
În privința întocmirii documentului de transport, nu există o reglementare
expresă în acest sens, dar, din ansamblul reglementărilor, rezultă că obligația de
întocmire a documentului de transport revine expeditorului. În mod implicit, și
predarea documentului de transport către transportator, revine tot expeditorului și
răspunderea pentru o întocmire defectuasă, materializată prin omisiuni, insuficienţă
ori inexactitate a declarațiilor din documentul de transport îi aparține, de asemenea.
200
Șt. Scurtu, op. cit., p. 50-51.

79
Dacă, însă, nu se întocmește document de transport, potrivit art. 1962 alin. 2,
transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la solicitarea acestuia, o recipisă de
primire a bunului la transport. Recipisa de transport probează doar predarea bunurilor
spre transport și natura, cantitatea și starea în care ele au fost predate.
În literatura de specialitate, s-a remarcat că, dacă în privința documentului de
transport obligativitatea întocmirii și predării documentului aparține expeditorului, în
cazul recipisei de primire a bunului la transport prestațiile trebuie efectuate de
transportator și ele presupun: întocmirea recipisei de primire cu respectarea
cuprinsului legal al acesteia și predarea ei către expeditor201.
Conținutul recipisei de primire a bunului spre transport este, potrivit
reglementărilor legale, cel prevăzut de art. 1961 alin. 2 Cod civil, adică similar cu cel
al documentului de transport202.
Exceptează de la această prevedere transportul rutier de mărfuri, la acest mod de
transport existând obligativitatea întocmirii documentului de transport și a păstrării
sale de către transportatorul rutier, la bordul autovehiculului, pe toată durata
transportului203.

1.3. Obligaţiile transportatorului în timpul transportului

Obligații ale transportatorului în cursul deplasării. Enumerare. În cursul


deplasării, transportatorul are următoarele obligaţii:
1. Obligaţia transportatorului de a respecta ruta stabilită;
2. Obligaţia transportatorului de a efectua transportul în termenul stabilit;
3. Obligaţia transportatorului de conservare a bunurilor încredinţate spre
transport;
4. Obligația de pază a bunurilor încredinţate spre transport.

Obligaţia transportatorului de a respecta ruta stabilită. Ruta poate fi


determinată prin contractul de transport sau, în situaţia transporturilor cu periodicitate
regulată, itinerariul transportatorului este stabilit prin tarifele publice ale acestuia.
În cazul în care s-a stabilit o rută204, transportatorul nu are dreptul să modifice
în mod unilateral itinerariul stabilit, cu excepţia situaţiei în care este nevoit să urmeze
altă rută din motive de forţă majoră.
Dacă nu-şi respectă această obligaţie, transportatorul răspunde faţă de
expeditor sau destinatar în cazul în care, din acest motiv, s-a produs o pagubă.205
În situaţia în care nu s-a stabilit ruta prin contract, iar până la destinaţie sunt
mai multe rute practicabile, transportatorul va efectua transportul pe ruta cea mai
scurtă, pe care se presupune că transportul este mai rapid şi mai ieftin206.

Obligaţia transportatorului de a efectua transportul în termenul stabilit.


Art. 1969 Cod civil prevede în privinţa termenului de transport: transportul trebuie
efectuat în termenul stabilit de părţi. Aceasta este regula.
201
A.T. Stănescu, op. cit., p. 38.
202
Art. 1962 alin. 2 Cod civil: “În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze
expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de primire a bunului spre transport, dispoziţiile art. 1961
alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.”
203
Art. 24 din O.G. nr. 27/2011.
204
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 145.
205
Şt. Scurtu, op. cit., p. 50-59.
206
O. Căpăţînă, op. cit., p. 99.

80
În cazul în care părţile nu au stabilit un termen, se consideră că termenul nu
lipseşte și se ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele aplicate la
locul de plecare, iar în lipsa acestora, se stabileşte potrivit împrejurărilor.
În cazul în care transportaorul nu efectuează transportul în termenul stabilit, va
putea fi obligat să plătească despăgubiri celui îndreptăţit. Potrivit reglementărilor
legale, dacă se întocmește un document de transport, el trebuie să menționeze
termenul de efectuare al transportului (art. 1961 alin. 2 Cod civil). Potrivit art. 1984
Cod civil, transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin: pierderea totală ori
parţială a bunurilor alterarea ori deteriorarea acestora și pentru întârzierea livrării
bunurilor. Prin întârzierea livrării bunurilor se încalcă, de fapt, obligaţia de a efectua
transportul într-un anumit termen, determinat convenţional sau legal.
Aceste trei fapte ilicite, enumerate în mod expres de textul de lege, pot conduce
la angajarea răspunderii contractuale a transportatorului.
Părţile pot stabili un termen global şi unitar pentru întregul parcurs sau durate
divizate, în funcţie de fiecare etapă a itinerariului.207
Actualmente, unii dintre transportatori au termene de efectuare a transportului
stabilite de legiuitor sau de autorităţile în drept, alţii le stabilesc în mod unilateral şi le
aduc la cunoştinţa publicului, iar alţii le stabilesc pe cale convenţională.208

Obligaţia transportatorului de a conserva marfa pe parcursul


transportului. Art. 1984 Cod civil stabilește, la nivel de normă generală, care sunt
cazurile în care este angajată răspunderea transportatorului pentru prejudiciul produs.
Potrivit textului de lege răspunderea este angajată pentru: pierderea totală ori parţială
a bunurilor, pentru alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul
transportului şi pentru întârzierea livrării bunurilor209.
Răspunderea transportatorului este rezultată în urma încălcării unor obligații și
se pune problema identificării acestor obligații de care era ținut transportatorul. Astfel,
pierderea totală sau parţială a bunurilor este rezultatul încălcării obligaţiei de
conservare a bunului pe care transportatorul o are; alterarea ori deteriorarea acestora,
survenită pe parcursul transportului rezultă tot din încălcarea aceleiași obligații de
conservare; iar prin întârzierea livrării bunurilor se încalcă obligaţia de a efectua
transportul într-un anumit termen, fie că este determinat el convenţional sau legal.
Aceste trei fapte ilicite, enumerate în mod expres de textul de lege, pot conduce la
angajarea răspunderii contractuale a transportatorului.
Așadar, transportatorul este ţinut de obligaţia de conservare a bunurilor și ea
este o obligație al cărei temeiul juridic este subscris obligației caracteristice a
transportului – obligația de a transporta bunul. Transportatorul este debitorul acestei
obligații, obligație de rezultat, care are drept efect predarea bunurilor destinatarului în
starea în care au fost primite de la expeditor.
Această obligație este în consonanță cu teoria generală din materia executării
obligațiilor, în sensul că, potrivit normei generale, transportatorul – debitorul
obligației de transport, respectiv de predare a bunului transportat – este obligat a-l
conserva210.
În acest sens, Codul prevede în:
207
Ibidem, p. 104.
208
Şt. Scurtu, op. cit., p. 50-59.
209
Aplicarea se va face sub rezerva art. 1959 Cod civil: (1) Transportatorul nu poate exclude sau limita
răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege. (2) Transportatorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore.
210
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1976.

81
- art. 1482 Cod civil că debitorul unui bun individual determinat este liberat
prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţie și
- art. 1485 Cod civil că obligaţia de a preda un bun individual determinat o
cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.
Totodată, norma din materia contractului de transport face o trimitere directă
prin dispozițiile art. 1981 Cod civil care stabilește că, la sfârşitul perioadei de
depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor expeditorului,
obligaţiile transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu obligaţia pentru
expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare şi depozitare a bunurilor.
În privința diligenței depozitarului, potrivit art. 2107 Cod civil, depozitarul
răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea
propriilor sale bunuri.
Depozitarul trebuie să păstreze bunul cu diligența cu care își păstrează propriile
sale bunuri, culpa lui, spre deosebire de regulile dreptului comun în materia
răspunderii contractuale, se apreciază în concret, în funcție de grija depusă în
conservarea propriilor lucruri (culpa levis in concreto) și nu după tipul abstract al
omului prudent și diligent (culpa levis in abstracto).
Totuși, în mod excepțional, culpa depozitarului se apreciază și in abstracto, după
tipul abstract al omului diligent și prudent, în următoarele cazuri:
- când depozitarul este remunerat;
- când depozitarul este un profesionist sau
- când depozitarului i s-a permis să se folosească de bunul depozitat211.

Obligația de pază a bunurilor încredinţate spre transport. Obligația de


pază a bunurilor nu trebuie confundată cu obligația de conservare a lor. Dacă în cazul
obligației de conservare, transportatorul este obligat să depună toată diligența în
păstrarea bunului și predarea lui în aceleași condiții în care l-a primit de la expeditor,
în cazul obligației de pază, transportatorul este obligat să depună toată diligența ca
lucrul pe care-l are în paza sa să nu producă vreun prejudiciu, el fiind ce-l răspunzător
de controlul și supravegherea lui. Altfel spus, obligația de conservare presupune faptul
că transportatorul este responsabil de bun, iar obligația de pază echivalează cu
responabilitatea transportatorului pentru bun.
Despre paza lucrului212. În reglementarea anterioară, noțiunea de pază a
lucrului nu a fost definită la nivel legislativ, dar în doctrină și jurisprudență s-a
considerat că prin pază a lucrului se înțelege “paza juridică” a acestuia.
Codul civil actual definește noțiunea de pază în art. 1377 și potrivit acestuia,
are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii
legale sau al unui contract sau chiar numai în fapt, exercită, în mod independent,
controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta
în interes propriu, iar art. 1376 prevede, referitor la răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, că oricine este obligat să repare, independent de orice culpă,
prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Temeiul pazei juridice constă într-un drept care-i conferă păzitorului juridic
controlul, direcția și supravegherea asupra lucrului și acest drept poate fi un drept real,
cum este dreptul de proprietate, sau un drept personal, cum este dreptul locatarului,
depozitarului, etc.

211
F. Moțiu, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 304.
212
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012,
p.495-505.

82
În literatura de specialitate s-a arătat că autoritatea asupra unui lucru are ca
temei juridic, de regulă un drept, dar ea poate avea ca temei și o situație de fapt, fără
un temei juridic legitim: este cazul unui bun găsit sau furat, asupra căruia controlul,
supravegherea o are posesorul lui.
De asemenea, trebuie făcută departajarea între paza juridică și cea materială.
Astfel, paza juridică reprezintă puterea de direcție, control și supraveghere pe care o
persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra lucrului de care se
servește direct sau indirect în interes propriu; în vreme ce paza materială reprezintă,
sub aspectul contactului cu bunul, același lucru, dar acțiunile sunt exercitate sub
autoritatea păzitorului juridic și în interesul acestuia.
În privința răspunderii, trebuie menționat că cel care răspunde pentru lucru
este păzitorul juridic, în sensul că obligația de reparare a prejudiciului cauzat de lucru
îi revine, în vreme ce păzitorul material va răspunde pentru fapta proprie.
Cu privire la persoanele ce pot avea calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor,
în Codul civil actual au fost stabilite câteva principii:
- proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul
juridic al acestuia;
- detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului îi transmite paza
acestuia printr-un act juridic, devine paznic juridic al lucrului, pentru că dispune,
independent, de puterea de direcție, control și supraveghere privind folosirea lucrului,
adică de puterea de fapt;
- cazul prepusului unui comitent, care, abuzând de funcțiile încredințate, își
însușește în fapt puterea de comandă, de control și de folosință asupra lucrului213.
În privința situației în care proprietarul lucrului transmite paza acestuia printr-un
act juridic, în doctrină214 s-a considerat că are loc o “scindare a pazei juridice”, pentru
că persoana căreia i-o transmite – detentorul precar - va dobândi dreptul personal de a
exercita, în mod independent, puterea de direcție, control și supraveghere asupra
bunului.
Este vorba de contracte ca: închirierea, comodatul, depozitul, transportul, etc.
În asemenea cazuri, paza juridică a lucrului poate fi scindată între proprietar sau
posesor și detentorul precar, în sensul că paza juridică a structurii lucrului rămâne la
proprietar sau la posesor și paza juridică a utilizării sau păstrării lucrului este în
sarcina detentorului precar.
Această “scindare a pazei juridice”, impune următoarele soluții:
1. Dacă se dovedește că prejudiciul se datorează unui viciu intern al lucrului sau
este legat de structura lui va răspunde proprietarul sau posesorul acestuia (în cazul
contractului de transport de bunuri, expeditorul);
2. Dacă se dovedește că s-a produs un prejudiciu datorită modului în care bunul
a fost păstrat sau utilizat, va răspunde detentorul precar (în cazul contractului de
transport de bunuri, transportatorul).
De altfel, în materia contractului de transport, Codul aplică aceste soluții în
numeroase cazuri:
- art. 1961 alin. 3 prevede: expeditorul răspunde faţă de transportator pentru
prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă
ori inexactitate a menţiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din
documentele suplimentare. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru
prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză, având drept de regres împotriva
expeditorului;
213
I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p. 435-437.
214
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu., op. cit., p. 498-499.

83
- art. 1966 stabilește că expeditorul are obligaţia să ambaleze bunurile
corespunzător naturii acestora şi modului de transport și prevede în alin. 2:
expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate acestuia de
ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre
transport. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate
astfel, cu drept de regres contra expeditorului;
- art. 1997 alin. 1 normează: expeditorul va despăgubi transportatorul pentru
orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport, etc.

Răspunderea și mecanismul de răspundere în cazul contractului de


transport. Dispozițiile art. 1997 Cod civil stabilesc, în mod expres, că expeditorul va
despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor
predate pentru transport și că transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru
pagubele cauzate astfel, cu drept de regres împotriva expeditorului.
Mecanismul de răspundere este unul firesc, iar soluția este impusă de raporturile
juridice existente: există raporturi contractuale între expeditor și transportator, între
terțul prejudiciat și transportator, dar nu și între expeditor și terțul prejudiciat. Chiar
dacă este evident că prejudiciul a fost produs de viciul sau alt element de structură a
bunului predat de expeditor la transport, nu există raporturi juridice și, deci, temei
juridic ca acțiunea terțului să fie îndreptată împotriva expeditorului: acesta îl va
acționa pe transportator care, în temeiul raporturilor contractuale cu terțul, era
răspunzător de păstrarea bunurilor în starea în care au fost predate. Transportatorul,
nefăcându-se vinovat de deteriorare, are acțiune în regres împotriva expeditorului.
Soluția are temei juridic și în faptul că paza juridică a utilizării sau păstrării
lucrului este în sarcina transportatorului, ceea ce poate impune ca soluții posibile
pentru contractul de transport:
1. dacă se dovedește că prejudiciul se datorează unui viciu intern al lucrului sau
este legat de structura lui, cel care va acoperi prejudiciul, în final, este expeditorul
(transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu
drept de regres împotriva expeditorului);
2. dacă se dovedește că s-a produs un prejudiciu datorită modului în care bunul
ce a produs prejudiciul a fost păstrat sau manipulat, va răspunde transportatorul față
de terțul al cărui bun a fost distrus pentru că are paza juridică a utilizării sau păstrării
lucrului ce a provocat prejudiciul și, dacă este cazul, față de expeditor, în cazul
deteriorării și bunului acestuia, pentru că are o obligație de conservare a lui;
3. o ultimă ipoteză, greu de stabilit în practică și nereglementată expres în Codul
civil în dispozițiile rezervate contractului de transport: dacă se dovedește că
prejudiciul a fost cauzat atât de structura lucrului, cât și de modul de utilizare sau
conservare, răspunderea expeditorului și a transportatorului va fi solidară, pentru că,
potrivit regulilor generale, respectiv dispozițiilor art. 1382 Cod civil, cei care răspund
pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.
Concret, potrivit mecanismului de răspundere, transportatorul îl va despăgubi pe terț
și va avea acțiune în regres împotriva expeditorului pentru partea din prejudiciu ce s-a
datorat viciului lucrului sau altui element ce ține de structura lucrului, în general.

1.4. Obligaţiile transportatorului la destinaţie

Obligaţii ale transportatorului la destinaţie. Enumerare. Transportatorul are,

84
la destinație, potrivit Codului civil, două principale obligații:
- obligaţia de informare a destinatarului și
- obligaţia de predare a bunurilor.
Codul civil prevede, în acest sens, în art. 1976 că transportatorul este obligat să
pună bunurile transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului
de transport la ordin ori la purtător, în locul şi termenele indicate în contract sau, în
lipsă, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor.
Practic, aceste obligații se transpun în mai multe prestații ce trebuie executate de
transportator:
1. avizarea/informarea destinatarului;
2. identificarea destinatar;
3. preda bunurilor către destinatar.

Obligaţia de a-l aviza pe destinatar. Avizarea echivalează, din punct de


vedere juridic, cu momentul în care destinatarul este pus în întârziere să-şi ridice
bunurile.

Obligaţia de a-l identifica pe destinatar. Identificarea se va face în funcţie de


natura documentului de transport, adică în funcţie de faptul dacă documentul de
transport este nominativ, la ordin sau la purtător.
Dacă documentul este nominativ, destinatarul este indicat nominal şi
transportatorul nu mai trebuie să pretindă acestuia să-i prezinte duplicatul
documentului de transport, pentru că nici o altă persoană nu l-ar putea folosi pentru a
solicita predarea. În cazul în care expeditorul sau destinatarul ar fi făcut o cesiune,
aceasta ar fi opozabilă transportatorului numai dacă cesionarul a notificat
transportatorului actul de cesiune.215
Dacă documentul de transport este la ordin, identificarea destinatarului
presupune verificarea de către transportator a regularităţii girurilor prin care s-a
transmis înscrisul respectiv.
Dacă documentul de transport este la purtător, persoana care este în posesia
legitimă a documentului de transport este îndreptăţită să primească bunurile la
destinaţie. Transportatorul are doar obligaţia să identifice prin nume şi domiciliu pe
cel care prezintă titlul la purtător pentru a şti cui va trimite avizul şi cui va preda
bunurile.216
Posesorul documentului de transport la ordin sau la purtător este obligat, la
rândul său, să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate, potrivit
art. 1976 Cod civil.

Obligaţia de a-i preda mărfurile destinatarului. Predarea mărfurilor


destinatarului reprezintă finalitatea contractului de transport și ea se face la domiciliul
sau sediul destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite între părţi ori
conform uzanţelor nu rezultă contrariul.
Transportatorul îl înştiinţează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi de
termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul
acestuia. Prin urmare, obligația de avizare nu va mai exista în sarcina transportatorului
dacă părțile au stabilit că predarea se va face la domiciliul sau sediul destinatarului.

Situaţii în care transportatorul poate să nu predea marfa către destinatar.


215
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 170.
216
O. Căpăţînă, op. cit., p.118.

85
Există, însă, şi situaţii în care transportatorul poate să nu predea marfa destinatarului:
a) până în momentul în care destinatarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce îi
revin conform contractului de transport.217 În acest sens, art. 1980 Cod civil prevede
că destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacă plăteşte
transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu
care transportul a fost grevat;
b) până când destinatarul nu restituie transportatorului documentele de transport,
dacă acestea sunt documente la ordin sau la purtător;
c) când marfa se găseşte sub sechestru la cererea unui terţ;
d) când regulamentele sanitare, poliţieneşti, vamale, etc. impun anumite măsuri
restrictive de control.

Imposibilitatea predării bunurilor către destinatar. Pentru imposibilitatea


predării bunurilor, adică pentru cazurile în care destinatarul nu este găsit, refuză sau
neglijează preluarea bunurilor ori dacă există neînţelegeri privind preluarea bunurilor
între mai mulţi destinatari, Codul propune alte soluții decât sechestrarea bunurilor:
transportatorul trebuie să solicite imediat instrucţiuni de la expeditor, care, la rândul
lui, este obligat să i le transmită în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării
bunurilor pe cheltuiala sa sau vânzarea bunurilor de către transportator. La sfârşitul
perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor
expeditorului, obligaţiile transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit.
În situația în care există urgenţă sau bunurile sunt perisabile, transportatorul nu
mai are obligația transmiterii de instrucțiuni, ci va returna direct expeditorului
bunurile, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde (vânzare directă) fără să mai solicite
instrucţiuni expeditorului.
Obligațiile expeditorului sau ale destinatarului în caz de imposibilitate de
predare sunt:
- obligaţia expeditorului de a suporta chetuielile de returnare ale bunului transportat și
care a fost imposibil de predat;
- obligaţia expeditorului de a-i rambursa integral transportatorului cheltuielile de
conservare şi depozitare a bunurilor ce au fost imposibil de predat;
- obligația destinatarului sau expeditorului, după caz, de a-l despăgubi pe transportator
pentru pagubele cauzate de întârzierea în preluarea bunurilor transportate.

§2. Drepturile transportatorului

2.1. Consideraţii introductive

Enumerare. Art. 1982 Cod civil stipulează că transportatorul se bucură, cu


privire la bunul transportat, de drepturile unui creditor gajist cât timp deţine acel bun,
iar art. 1978 alin. 3 Cod civil că, dacă preţul s-a stabilit că se plăteşte la destinaţie,
transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar. Per a
contrario, dispozițiile art. 1978 alin. 3 Cod civil prevăd că, dacă nu se plătește prețul
bunului, nu se predă bunul.
Drept urmare, drepturile transportatorului sunt drepturile pe care le are un
creditor gajist, adică:

217
Aceste obligaţii se referă la cheltuielile de transport, de magazinaj, vamă, la rambursuri etc.

86
1. un dreptul de retenţie;
2. un dreptul de urmărire;
3. un drept de preferință.

Condiționare. Art. 1982 alin. 2 Cod civil precizează că transportatorul poate


exercita drepturile unui creditor gajist şi după predarea bunului către destinatar, dar
numai timp de 24 de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine bunul.

Natură juridică. Aceste drepturi acordate de legiuitor transportatorului sunt, de


fapt, garanţii de plată pentru prestaţia efectuată de transportator, garanţii preluate din
dreptul comun şi adaptate la contractul de transport218.
Raţiunile ce au stat la baza acordării acestor garanţii transportatorului pentru
plata prestaţiilor sale rezidă în faptul că transportatorul este un factor economic şi
social foarte important şi, dacă legea nu i-ar acorda aceste garanţii, transportatorul ar
fi un simplu creditor chirografar care, pentru a-şi obliga debitorul la plata preţului
transportului, ar trebui să urmeze o procedură de durată. De asemenea, trebuie
precizat faptul că transportatorul nu are posibilitatea de a verifica solvabilitatea
clienţilor săi, iar acordarea acestor drepturi îi asigură plata preţului transportului.

2.2. Dezvoltări

2.2.1. Dreptul de retenţie asupra bunurilor transportate


2.2.1.1. Dreptul de retenţie în dreptul comun

Noţiune. Art. 2495 Cod civil este cel care stabilește conținutul noțiunii și
potrivit acestuia: cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl
reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de
drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile
necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care
bunul i le-a cauzat.

Obiectul dreptului de retenţie. Obiectul dreptului de retenţie îl constituie


bunurile corporale, mobile sau imobile. Aceste bunuri trebuie să fie alienabile şi
sesizabile, iar creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Domeniul de aplicare. Vechiul Codul civil nu conţinea texte speciale care să


consacre dreptul de retenţie, dar îi recunoaştea totuşi o serie de aplicaţii în numeroase
reglementări legale, cum ar fi: dreptul vânzătorului care nu a primit preţul lucrului
vândut de a nu preda lucrul până ce nu va fi achitat 219; chiriaşul a cărui evacuare din
imobil se cerea putea fi evacuat dacă locatorul sau noul dobânditor îl despăgubeşte de
cheltuielile pe care le-a făcut cu lucrul220; depozitarul care a făcut cheltuieli pentru
conservarea şi întreţinerea lucrului îl putea reţine până la plata cheltuielilor sau
daunelor provocate din cauza depozitului221; posesorul unui lucru mobil pierdut sau
furat care cumpărase acest lucru de la un târg sau de la un comerciant aveau dreptul să
refuze restituirea lucrului adevăratului proprietar care îl revendică, atâta timp cât
218
Şt. Scurtu, op. cit., p. 139.
219
Articolul 1322-1323 vechiul C.civ.
220
Articolul 1444 vechiul C.civ.
221
Articolul 1619 vechiul C.civ.

87
acesta nu îi va restitui preţul ce l-a plătit 222; creditorul gajist putea refuza restituirea
lucrului dat în gaj înainte de a fi primit plata creanţei 223; hotelierul şi cărăuşul aveau
dreptul de a reţine lucrurile călătorului până la plata cazării, respectiv bunul
transportat până la plata transportului224.
În Codul civil actual, dreptul de retenție beneficiază de o reglementare expresă,
în Cartea a V-a, Titlul XI, Capitolul VI, prin art. 2495-2499.
Art. 2495 Cod civil stipulează în alin. 2 că prin lege se pot stabili şi alte situaţii
în care o persoană poate exercita un drept de retenţie. De altfel, Codul cuprinde o serie
de texte legale în care, în mod direct sau indirect, dreptul de retenție are aplicabilitate.
Astfel:
- art. 352 alin. 2 Cod civil prevede: “soţul care a plătit datoria comună în condiţiile
alin. 1 are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea
integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează”;
- art. 365 alin. 2 Cod civil stipulează: ”la încetarea regimului separaţiei de bunuri,
fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea
integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt” ;
- art. 566 alin. 6 și 7 Cod civil prevede: ”pârâtul are un drept de retenţie asupra
produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea
acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie
îndestulătoare.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau
când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau
când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei
perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor”;
- art. 856 alin. 2 Cod civil stipulează: ”administratorul are drept de retenţie asupra
bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el” ;
- art. 1823 Cod civil stipulează: ”locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi
autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la
despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al
locatorului” ;
- art. 1982 alin. 1 Cod civil: ”pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul
de transport, transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat, de drepturile
unui creditor gajist cât timp deţine acel bun” , iar potrivit art. 2492 Cod civil
restituirea bunului către debitor în materia gajului: ”debitorul nu poate cere restituirea
bunului decât după ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul
foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv”, etc.

Natura juridică a dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie este considerat un


drept de garanţie imperfect. Se consideră, însă, că dreptul de retenţie, în anumite
situaţii, se poate înfăţişa ca fiind și expresia excepţiei de neîndeplinire a contractului
sinalagmatic. Cele două instituţii prezintă trăsături proprii. Prin urmare, ele sunt
instituţii diferite.
Dreptul de retenţie se înfăţişează a fi un mijloc de apărare pus la îndemâna
debitorului restituirii care este, în acelaşi timp, şi creditor pentru cheltuielile făcute cu
lucrul. Dreptul de retenţie, fiind un drept real de garanţie imperfect, cel ce deţine un
bun mobil sau imobil al altuia pe care trebuie să-l restituie poate să reţină acel bun şi

222
Articolul 1910 vechiul C.civ.
223
Articolul 1688 şi 1694 vechiul C.civ.
224
Articolul 1730 pct. 7 vechiul C.civ., art. 433 C.com.(actualmente abrogat).

88
să refuze restituirea până ce creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
În ceea ce priveşte natura juridică a dreptului de retenţie, există mai multe opinii
în doctrină. Unii autori consideră că dreptul de retenţie este de natură reală, alţii
privesc dreptul de retenţie nu ca pe un drept real, ci ca pe un simplu mijloc de apărare,
ca pe o excepţie ce este opozabilă atât debitorilor, cât şi terţilor, iar alţi autori
consideră că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, o garanţie
pasivă. Prin urmare, potrivit acestei opinii, se introduce o noţiune nouă pe lângă
drepturile reale şi drepturile de creanţă şi anume dreptul real imperfect, care nu este
nici drept real şi nici drept de creanţă. Natura juridică de drept real provine din
legitimitatea deţinerii lucrului, a refuzului de a-l restitui şi opozabilitatea acestor
atribute nu numai faţă de părţi, dar şi faţă de terţi. Este imperfect pentru că se prezintă
ca o garanţie pur pasivă, neconferind prerogativa urmăririi bunului225.

Caracterele juridice ale dreptului de retenție. Caracterele juridice ale


dreptului de retenție sunt:
- caracterul legal al dreptului de retenție – atunci când sunt îndeplinite condițiile
nașterii sale, dreptul de retenție se naște în temeiul legii, independent de orice
manifestare de voință a creditorului;
- caracterul real al dreptului de retenție - dreptul de retenţie fiind un drept real de
garanţie imperfect, cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altuia pe care trebuie să-l
restituie poate să reţină acel bun şi să refuze restituirea până ce creditorul, titular al
bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori
îmbunătăţirea acelui bun;
- caracterul accesoriu – dreptul de retenție este un accesoriu al creanței garantate.

Condițiile nașterii dreptului de retenție. Pe lângă conexiunea materială dintre


creanță și bun, nașterea dreptului de retenție mai depinde de îndeplinirea unor
condiții:
- creanța garantată să fie certă, lichidă și exigibilă;
- bunul grevat trebuie să se afle în detenția creditorului retentor;
- bunul grevat trebuie să fie unul corporal.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiții, se naște dreptul de retenție, iar
creditorul va avea opțiunea de a se prevala sau nu de existența retenției.
Valorificarea dreptului de retenție poate fi făcută atât extrajudiciar, cât și pe cale
judiciară. Când este valorificat pe cale judiciară, judecătorul nu acordă acest drept,
pentru că retenția are o natură juridică legală, ci doar îl constată226.

Efectele dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie produce mai multe efecte:


a) dreptul de retenţie este opozabil tuturor persoanelor străine de raportul juridic
în legătură cu care acest drept real s-a născut227;

225
I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p. 820-821.
226
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu., op. cit., p. 854-855.
227
Creditorilor chirografari ai titularului dreptului real asupra lucrului, creditorilor privilegiaţi şi
ipotecari în legătură cu lucrul respectiv, dacă privilegiile sau ipotecile s-au născut ulterior intrării
lucrului în detenţia retentorului. Dreptul de retenţie poate fi opus atât titularului iniţial al lucrului, cât
şi subdobânditorului ulterior al acestuia. Dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor privilegiaţi şi
ipotecari anteriori intrării lucrului în detenţia retentorului.

89
b) dreptul de retenţie nu conferă dreptul de urmărire a bunului în mâinile oricui
s-ar afla el. Acest drept funcţionează numai pe perioada cât lucrul se află la detentor şi
încetează după pierderea detenţiei prin predarea lucrului de bunăvoie;
c) dreptul de retenţie, fiind indivizibil, se extinde asupra întregului bun până la
achitarea integrală a datoriei;
d) prin exercitarea dreptului de retenţie se asigură o simplă detenţie precară şi nu
posesia lucrului;
e) riscul pierii bunului reţinut de retentor este suportat de creditor. Pe perioada
de timp cât reţine lucrul, retentorul are obligaţia conservării lui şi răspunde pentru
pieirea sau distrugerea lucrului, produse din culpa sa;
f) retentorul este obligat să predea bunul după achitarea în întregime a datoriei,
iar proprietarului îi revine obligaţia de a plăti toate cheltuielile necesare şi utile făcute
cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea lui, precum şi daunele cauzate de lucru;
g) dreptul de retenţie poate fi invocat atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de
excepție.

2.2.1.2. Dreptul de retenţie al transportatorului

Comentariu prealabil. Așa cum am mai precizat, dreptul de retenţie este


considerat un drept de garanţie imperfect. De asemenea, se consideră că dreptul de
retenţie, în anumite situaţii, se poate înfăţişa ca fiind și expresia excepţiei de
neîndeplinire a contractului sinalagmatic. Cele două instituţii sunt, însă, diferite.
Dreptul de retenţie are ca fundament juridic existența unei legături speciale
între creanța creditorului retentor și bun, denumită conexitate materială sau obiectivă.
Suntem în prezența unei conexități materiale atunci când dreptul de creanță se naște în
legătură directă cu bunul.
Dacă, la dreptul de creanță, fundamentul juridic este reprezentat de existența
unei conexități materiale cu bunul, la excepția de neexecutare fundamentul juridic
constă în conexiunea juridică dintre două obligații ce-și au originea în același raport
sinalagmatic.
Drept urmare, atunci când refuzul de restituire a bunului se întemeiază pe o
conexitate juridică, suntem în prezența excepției de neexecutare. Dacă, însă, refuzul
de restituire a bunului se întemeiază pe o conexitate materială, suntem în prezența
dreptului de retenție.
Drept de retenție sau excepție de neexecutare? Există, însă, situații în care
putem vorbi atât de existența unei conexiuni juridice, cât și a unei conexiuni materiale
și, în acest caz, doctrina228 admite următoarea soluție: creditorul are o dublă
posibilitate – adică poate apela atât la beneficiul dreptului de retenție, cât și la cel al
excepției de neexecutare.
Aceasta este și situația transportatorului din contractul de transport de bunuri
care are posibilitatea de a apela atât la beneficiul dreptului de retenție, cât și la cel al
excepției de neexecutare.
Astfel, pe de o parte, există posibilitatea apelării la dreptul de retenţie al
transportatorului ce rezultă din conexiunea materială cu bunul și din art. 1982 alin. 1
Cod civil care prevede că, pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de
transport, transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat, de drepturile unui
creditor gajist (adică și de dreptul de retenție) cât timp deţine acel bun; iar, pe de altă
parte, poate invoca excepția de neexecutare ce rezultă din conexiunea juridică dintre
228
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 852.

90
două obligații ce-și au originea în același raport sinalagmatic. Raportul este cel de
transport, iar excepția de neexecutare transportatorul o poate opune destinatarului,
după aderarea acestuia la contractul de transport, similar cu invocarea acesteia față de
expeditor în cazul în care prețul se plătea de către expeditor la expediție.
În concluzie, dreptul de retenţie al transportatorului reprezintă o formă de
garantare a creanţei lui pentru plata transportului. Obiectul dreptului de retenţie al
transportatorului este reprezentat de mărfurile predate spre transport. 229 De asemenea,
obiect al dreptului de retenţie îl constituie şi ambalajele mărfurilor, materialele de
fixare, etc.230
Totodată, trebuie menţionat faptul că dreptul de retenţie priveşte în
exclusivitate creanţa izvorâtă din transportul respectiv, nu şi alte creanţe pe care
transportatorul le are faţă de destinatar şi nu şi creanţele expeditorului.
În egală măsură, transportatorul îi poate opune excepția de neexecutare
destinatarului care a aderat la contract, ca “o situație în oglinda” cu a expeditorului,
obligația de plată a prețului de către destinatar și obligația transportatorului de a-i
preda bunul fiind exigibile simultan și având ca suport juridic dispozițiile art. 1978
alin. 3 Cod civil care prevede că dacă preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul
va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar și dispozițiile art. 1980
alin. 1 ce stipulează că destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate
decât dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi
eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat.

2.2.2. Dreptul de privilegiu al transportatorului


2.2.2.1. Privilegiile în dreptul comun

Noţiune. Prin privilegiu se înţelege o cauză de preferinţă, o favoare acordată de


lege creditorului datorită calităţii creanţei sale, cu o fizionomie juridică proprie,
distinctă de cea a dreptului de retenţie, gajului şi ipotecii; este un drept acordat de lege
unui creditor care dă posibilitatea ca această creanţă să fie plătită cu prioritate faţă de
celelalte.231
Reglementare juridică. Privilegiile beneficiază de reglementare juridică
asigurată de: art. 2333-2342 C.civ.
Clasificarea privilegiilor. Privilegiile sunt clasificate pe două categorii:
a) privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului,
care potrivit art. 2338 Cod civil se stabilesc şi se exercită în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă,
b) privilegiile speciale care, potrivit art. 2339 Cod civil, sunt: (a) creanţa
vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice
este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi; (b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este
privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie,
atât timp cât acest drept subzistă.
229
Nu fac obiect al dreptului de retenţie bunurile care au ajuns în posesia transportatorului în alte
împrejurări.
230
Şt. Scurtu, op. cit., p. 150.
231
I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.
568-569.

91
Caracterele juridice. Caracterele juridice ale privilegiilor presupun faptul că:
- privilegiile sunt simple cauze de preferință, în sensul că ele acordă creditorului
privilegiat numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării
bunului grevat, o asemenea posibilitate întemeindu-se pe dreptul de gaj general al
creditorului și nu pe un drept de urmărire conferit de către privilegiu;
- privilegiile sunt garanții legale;
- privilegiile sunt indivizibile;
- privilegiile au un caracter accesoriu.
Opozabilitate. Potrivit art. 2334 Cod civil, privilegiile sunt opozabile terţilor
fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se
prevede altfel.

Concursul dintre creditori. Referitor la concursul dintre creditori sunt de


precizat următoarele:
1. Potrivit art. 2335 creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă
drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte. Drept urmare,
creditorul privilegiat este preferat creditorilor chirografari, chiar și în situația în care
drepturile creditorilor chirografari s-au născut înaintea celor privilegiați;
2. Creditorii beneficiari ai unor privilegii generale se stabilesc şi se exercită în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă;
3. Art. 2339 alin. 1 Cod civil stabilește două privilegii speciale mobiliare:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

2.2.2.2. Dreptul de privilegiu al transportatorului

Scurt istoric. Cadrul juridic referitor la privilegiul transportatorului era asigurat,


în reglementarea anterioară, de normele juridice de drept civil şi de drept comercial.
Astfel, vechiul Cod civil român în art. 1730 alin. (7) prevedea: „creanţele
privilegiate asupra oarecăror mobile sunt: creanţa cheltuielilor de transport şi a
cheltuielilor accesorii asupra lucrului transportat, întrucât timp acela ce l-a transportat,
îl are în posesiunea sa, şi în cele 24 ore ce vor urma trădării lucrului la destinatarul
său, dacă acesta din urmă a conservat posesiunea lucrului”. Aşadar, prin acest text de
lege erau reglementate: durata privilegiului şi stingerea privilegiului transportatorului
în transporturile ocazionale, deci în transporturile care au o natură civilă, nu
comercială.
Codul comercial reglementa, la rândul său, privilegiul transportatorului în art.
437, potrivit căruia: „pentru toate creanţele rezultând din contractul de transport,
cărăuşul are privilegiu asupra lucrurilor transportate până la predarea lor
destinatarului”. Practic, dispoziţiile Codului comercial reproduceau dispoziţiile
Codului civil, mai puţin excepţia prevăzută la finele alin. (7) art. 1730.232
Reglementarea actuală. Art. 2339 alin. 1 Cod civil stabilește: creanţa celui
care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se
exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă și art. 1982 alin. 1 Cod
232
Şt. Scurtu, op. cit., p. 155.

92
civil că pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de transport,
transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat, de drepturile unui creditor
gajist, cât timp deţine acel bun. Unul dintre drepturile creditorului gajist este și dreptul
de retenție și, deci, creanța transportatorului este privilegiată cu privire la bunul ce-l
transportă.
Titularul privilegiului. Titularul privilegiului este transportatorul.
Obiectul privilegiului. Pentru a putea vorbi de obiectul privilegiului, trebuie
să precizăm că numai existenţa unei legături directe între creanţă şi executarea
transportului dă noţiunea de creanţă garantată prin privilegiul transportatorului.233
Privilegiul transportatorului poartă asupra bunului transportat, asupra preţului
obţinut din vânzarea bunului sau asupra despăgubirilor rezultate dintr-un contract de
asigurare pentru diverse evenimente produse în timpul transportului.
Sumele234 privitoare la transport care pot asigura privilegiul transportatorului
sunt:
a) cheltuielile făcute cu deplasarea încărcăturii;
b) cheltuielile ocazionate de executarea operaţiunilor accesorii transportului235;
c) cheltuielile aferente îndeplinirii operaţiunilor vamale.236
Cu privilegiu nu sunt garantate decât creanţele ce privesc transportarea unui bun
determinat anume, nu şi creanţele ce privesc transporturi anterioare.
Astfel, eventualele „resturi” de plată rezultate din transporturile anterioare nu
pot constitui creanţe pentru exercitarea privilegiului asupra mărfurilor transportate
ulterior. Excepţia o constituie situaţia în care se transportă în baza unui „contract
unic” o serie de transporturi, pentru că aici există un singur raport juridic între părţi şi
contractul de transport este indivizibil.237
Trebuie menţionat şi faptul că privilegiul priveşte numai lucrurile predate
transportatorului în scopul transportului, nu şi lucrurile care au ajuns în posesia
transportatorului ca efect al altor împrejurări.238
Efectele privilegiului. Dreptul de privilegiu asupra bunurilor transportate
reprezintă un efect al dreptului de retenție. În literatura de specialitate, s-a precizat că,
de fapt, „cele două garanţii coexistă, completându-se reciproc, formând un tot unitar,
care produce efecte specifice fiecăreia dintre ele, rezultând astfel o garanţie mai
eficientă şi mai completă; dreptului de retenţie, garanţie pasivă care nu conferă dreptul
de urmărire şi de preferinţă, i se adaugă dreptul de preferinţă”239
Un alt efect constă în dreptul transportatorului de vânzare a bunurilor
transportate. Art. 1981 Cod civil prevede că în caz de imposibilitate de predare a
bunurilor240, transportatorul trebuie să solicite imediat instrucţiuni expeditorului, care
este obligat să i le transmită în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării bunurilor
către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de către transportator.

233
O. Căpăţînă, op. cit., p. 152.
234
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 206.
235
Încărcarea, transbordarea, remorcarea, magazinajul, etc.
236
Eventual amenzile plătite de transportator datorită inadvertenţei dintre declaraţiile expeditorului şi
situaţia reală a bunurilor.
237
O. Căpăţînă, op. cit., p. 153.
238
Şt. Scurtu, op. cit., p. 157.
239
Şt. Scurtu, op. cit., p. 158.
240
Dacă destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea bunurilor ori dacă există neînţelegeri
privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fără culpa sa, transportatorul
nu poate preda bunurile transportate.

93
De asemenea, dacă există urgenţă sau bunurile sunt perisabile, transportatorul
va retransmite expeditorului bunurile, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde fără să
mai solicite instrucţiuni expeditorului.
Vânzarea se va face în condițiile art. 1726 Cod civil ce privește executarea
directă, adică se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent, dacă lucrul are
un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege
pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul
convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese

Stingerea privilegiului. Stingerea privilegiului are loc în momentul în care


încetează creanţa pe care o garantează, practic, în momentul în care transportatorul a
pierdut detenţia bunurilor în favoarea destinatarului.

2.2.3.Dreptul de urmărire al transportatorului

Dreptul de urmărire - specificitate. Transportatorul poate exercita drepturile


unui creditor gajist şi după predarea către destinatar a bunului transportat, dar numai
timp de 24 de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine bunul241.
Transportatorul care predă bunurile transportate fără a încasa de la destinatar
sumele ce i se datorează lui, transportatorilor anteriori sau expeditorului ori fără a
pretinde destinatarului consemnarea sumei asupra căreia există neînţelegeri pierde
dreptul de regres şi răspunde faţă de expeditor şi transportatorii anteriori pentru toate
sumele ce li se cuveneau acestora. În toate cazurile, însă, transportatorul are acţiune
împotriva destinatarului, chiar dacă acesta a ridicat bunurile transportate242.

CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA TRANSPORTATORULUI ÎN CONTRACTUL DE
TRANSPORT DE BUNURI

Secţiunea 1
Regimul juridic al răspunderii transportatorului

§1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Nerespectarea obligaţiilor asumate în contractul de transport dă


naştere la răspundere civilă atât pentru transportator, cât şi pentru expeditor.243
În ceea ce priveşte răspunderea expeditorului, respectiv a destinatarului,
regulile ce se aplică sunt cele din dreptul comun, în vreme ce, în ceea ce-l priveşte pe
transportator, remarcăm în privința regimului juridic al răspunderii sale și aspecte
deosebite de regulile dreptului comun. De asemenea, în privința regimului juridic al
răspunderii transportatorului sunt de analizat două tipuri de răspundere: răspunderea
contractuală a transportatorului şi răspunderea delictuală a acestuia. Altfel spus,

241
Art. 1982 alin. 2 Cod civil român.
242
Art. 1983 Cod civil român.
243
După caz, destinatar.

94
răspunderea transportatorului, privită în ansamblul ei, poate fi extracontractuală
(delictuală) sau contractuală.

Reglementare. Regimul juridic al răspunderii transportatorului este asigurat,


la nivel de normă generală, prin dispoziţiile Codului civil în materie: art. 1350
reglementează răspunderea contractuală alături de dispoziții ale articolelor din
Capitolul II – “Executarea silită a obligațiilor” din Titlul V - “Executarea
obligațiilor”, Cartea a V-a “Despre obligații”; iar răsunderea civilă delictuală
reglementată prin art. 1349 alin 1 și 2, art. 1357 – răspunderea pentru fapta proprie,
art. 1349 alin. 3, art. 1372 alin 1 și 2 și art. 1373 - răspunderea pentru fapta altei
persoane, art. 1376 - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în
paza sa juridică.
Răspunderea transportatorului este asigurată, tot la nivel de normă generală în
materia dreptului transporturilor, și de dispozițiile art. 1959 și art. 1984-2002 Cod
civil.
Răspunderea delictuală a transportatorului este supusă dispoziţiilor de drept
comun (normelor Codului civil), iar răspunderea contractuală a acestuia este supusă,
în primul rând, dispoziţiilor din legile speciale din această materie şi, numai în lipsă
de prevederi speciale, este supusă dreptului comun – normelor din materia
contractului de transport și normelor din materia răspunderii contractuale din Codul
civil român.
Este de remarcat faptul că răspunderea contractuală a transportatorului, aşa
cum rezultă din legile speciale, urmează, în linii mari, principiile generale ale
răspunderii contractuale stabilite de Codul civil.

§2. Răspunderea civilă delictuală a transportatorului

Drept comun. Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică


dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi
ea are un caracter reparatoriu.
Regimul juridic actual este asigurat de art. 1349 Cod civil, potrivit căruia orice
persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ,
încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le
repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum
şi de ruina edificiului. Totodată, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele
cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Având ca bază definirea legală, doctrina consideră că răspunderea civilă
delictuală “este obligația prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită
răspunzătoare, de a repara prejudicial injust suferit de o altă persoană, căreia i-au fost
încălcate drepturile sau interesele sale legitime, în afara unei legături contractuale.”244
În acest context, analizând problema răspunderii transportatorului, în general,
se observă că sursa atragerii răspunderii sale în desfășurarea activității de transport
poate fi una duală: poate rezulta, pe de o parte, din încălcarea unor obligații generale
ce rezultă din statutul său de profesionist – caz în care răspunderea sa va fi una
extracontractuală sau, pe de altă parte, din încălcarea contractului pe care-l încheie cu

244
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 390.

95
fiecare expeditor în parte – situație în care răspunderea este una contractuală.
Particularitate. Un exemplu de atragerea a răspunderii extracontractuale este
cel rezultat de încălcarea obligaţiei transportatorului de a accepta orice cerere de
transport, în condițiile tipului său de transport. Transportatorul profesionist se află în
stare permanentă de ofertă de servicii faţă de public şi el este obligat să accepte orice
cerere de transport, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege ca fiind motive întemeiate
de refuz.
Această obligație beneficiază de reglementare legală în Codul civil, în art.
1958 alin. 3 Cod civil care stabilește, în acest sens, că transportatorul care îşi oferă
serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi
orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz.
Legea nu precizează ce presupune “un motiv întemeiat de refuz”, dar în anumite legi
special sau în regulamente ale transportatorilor găsim situații de acest gen. De
exemplu, cazul anumitor tipuri de mărfuri cu regim special, care nu vor putea fi
transportate cu mijloacele obişnuite pe care le are în dotare un transportator sau bunuri
considerate periculoase pentru a putea fi transportate, pot fi considerate motive
întemeiate pentru a refuza un transport.
În rest, transportatorul este obligat să accepte orice cerere de transport, atât în
cazul transportului desfăşurat în condiţii de linie, cât și în cazul transportului negociat,
atât timp cât nu există un motiv justificat de refuz, răspunderea atrasă fiind una
extracontractuală.
Transportatorul, prin executarea contractului de transport, îşi angajează
răspunderea atât faţă de cocontractantul său, dar îşi poate angaja răspunderea şi faţă
de terţe persoane, în sensul că, există situații în care au fost prejudiciaţi terţi prin fapte
săvârşite de transportator în cadrul activităţii desfăşurate” în afara” contractului de
transport. Pentru această situație, angajarea răspunderii transportatorului va fi situată
tot în sfera răspunderii civile delictuale.

§3. Răspunderea contractuală a transportatorului

3.1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Între cele două forme de răspundere, contractuală și delictuală,


există numeroase puncte de interferenţă în privinţa condiţiilor, modalităţilor de
realizare şi finalităţii lor. Astfel, ideea fundamentală care domină cele două forme ale
răspunderii este aceea a reparării unui prejudiciu patrimonial, produs prin fapta ilicită
şi culpabilă a unei anumite persoane. Între cele două forme de răspundere nu există
deosebiri de esenţă, elementele lor fiind aceleaşi: existența unui prejudiciu, existenţa
unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, un raport de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu.
Cele două tipuri de răspundere comportă, însă, şi o serie de deosebiri. Astfel,
dacă răspunderea contractuală izvorăşte din contract, răspunderea civilă delictuală
izvorăşte dintr-un fapt ilicit; dacă răspunderea contractuală cunoaşte numai
imprudenţa şi neglijenţa ca forme ale culpei, răspunderea civilă delictuală cunoaşte
toate formele culpei; în cadrul răspunderii contractuale, în principiu, culpa debitorului
se prezumă, dar în cadrul răspunderii delictuale, de regulă, culpa autorului trebuie
dovedită.
Totodată, în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu răspunde
pentru daunele imprevizibile, în vreme ce autorul unui fapt ilicit, în anumite condiţii,

96
răspunde pentru aceste daune. În cadrul răspunderii contractuale, debitorul trebuie pus
în întârziere pentru a putea fi urmărit, în vreme ce autorul unui fapt ilicit se află în
întârziere de drept din momentul săvârşirii faptului.
Regimul juridic actual al răspunderii contractuale este asigurat de art. 1350
Cod civil care prevede că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a
contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care
i-ar fi mai favorabile.
Pornind de la reglementarea legală, doctrina consideră că răspunderea civilă
contractuală “este obligația debitorului contractual de a repara prejudiciul cauzat
creditorului prin fapta sa, constând în neexecutarea ilicită lato sensu a prestației sau
prestațiilor datorate în temeiul contractului încheiat cu creditorul său. Prin
neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate se înțelege executarea cu
întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau
parțială.”245

3.2. Dezvoltare

Condiţii. Condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii contractuale a


transportatorului o constituie existenţa contractului de transport.
Pentru angajarea răspunderii contractuale a transportatorului, contractul de
transport trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:
a) să fie un contract valabil din punct de vedere juridic;
b) în baza contractului de transport să se stabilească raporturi juridice
nemijlocite între transportator şi expeditor/destinatar – între păgubit şi autorul
prejudiciului;
c) prejudiciul să rezulte din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii
născute din chiar contractul de transport, respectiv din contractul ce leagă pe păgubit
de autorul prejudiciului respectiv246.
Dacă ne referim însă la o „întreprindere de transport”, vom avea de-a face cu o
persoană juridică şi răspunderea nu va mai fi una directă, ci o răspundere contractuală
pentru altul.
Aşa cum am mai precizat, condiţiile generale ale răspunderii contractuale ale
transportatorului sunt: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, vinovăţia autorului,
existenţa prejudiciului şi existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta
ilicită.

245
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 390.
246
O. Căpăţînă, op. cit., p. 171.

97
Specificitate247. Regimul juridic al transportatorului este considerat de
doctrină248 ca fiind mai agravat decât răspunderea contractuală din dreptul comun.
Acest fapt se datorează angajamentului asumat de transportator, anume acela de a
preda mărfurile transportate în mâinile destinatarului. Prin urmare, obligaţia acestuia
este una de rezultat şi orice deficienţă în executare poate fi asimilată cu o faptă ilicită.
Așadar, faptele ilicite ale transportatorului reprezintă fundamentul juridic
pentru angajarea răspunderii acestuia.
Potrivit art. 1984 Cod civil, transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat
prin:
- pierderea totală ori parţială a bunurilor (se încalcă obligaţia de conservare),
- alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului (se
încalcă obligaţia de conservare),
- întârzierea livrării bunurilor (se încalcă obligaţia de a efectua transportul
într-un anumit termen, determinat convenţional sau legal).
Aceste trei fapte ilicite, enumerate în mod expres de textul de lege, pot
conduce la angajarea răspunderii contractuale a transportatorului.

3.3. Timpul răspunderii contractuale a transportatorului

Pe parcursul transportului. Contractul de transport este unic şi indivizibil 249


şi obligaţiile transportatorului încetează în momentul predării bunurilor în mâinile
destinatarului. Prin urmare, perioada pentru care este angajată răspunderea
contractuală a acestuia este cea cuprinsă între momentul în care bunurile i-au fost
încredinţate spre transport şi momentul în care le predă destinatarului.
În acest sens considerăm că sunt și dispozițiile art. 1984 Cod civil, care prevăd
că pierderea totală ori parţială a bunurilor şi alterarea ori deteriorarea acestora, potrivit
reglementărilor legale exprese, trebuie să intervină pe parcursul transportului pentru a
atrage angajarea răspunderii contractuale a transportatorului.
Doctrina250 remarcă faptul că sintagma pe parcursul transportului nu este
definită de Codul civil, dar că, din interpretarea reglementărilor legale în ansamblul
lor, se consideră că această perioadă este cea cuprinsă între momentul în care bunurile
au fost predate spre transport de către expeditor transportatorului şi momentul în care
247
În reglementarea Codului comercial, elementele de specificitate ale răspunderii contractuale ale
transportatorului priveau cu precădere două aspecte importante: sarcina admiterii probei şi întinderea
despăgubirilor.
Potrivit Codului comercial, transportatorul răspundea de pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce
i-au fost încredinţate pe toată durata contractului de transport, dacă nu proba că pierderea, respectiv
stricăciunea lucrurilor au provenit din caz fortuit sau de forţă majoră, din chiar viciul propriu al
lucrurilor sau din natura lor, din faptul expeditorului sau cel al destinatarului.
Prin urmare, art. 425 C.com. instituia o prezumţie relativă de culpă în neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale de către transportator.
De asemenea, o deosebire faţă de dreptul comun se remarca în ceea ce priveşte întinderea
răspunderii transportatorului. Astfel, potrivit art. 430 C.com., în situaţia în care cărăuşul pierdea sau
avaria marfa, despăgubirea se stabileşte având în vedere paguba efectivă, nu şi beneficiul nerealizat.
Conform aceluiaşi articol, dauna rezultată prin pierdere sau stricăciune se calcula după preţul
curent al bunurilor transportate, la locul şi timpul predării. Potrivit art. 40 C.com., preţul curent era
stabilit pe baza criteriului listelor bursei, iar, în lipsă, prin orice mijloc de probă, din acest preţ
scăzându-se „cheltuielile ce întotdeauna se fac în caz de pierdere sau stricăciune”.
248
R. Rodiere, B. Mercadal, op. cit., p. 251; O. Căpăţînă, op. cit., p. 173-175.
249
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 215 - 218.
250
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1994.

98
au fost preluate de către destinatar. Altfel spus, timpul răspunderii contractuale a
transportatorului coincide cu timpul pentru care transportatorul este ţinut de obligaţia
de conservare a bunurilor.

3.4. Răspunderea contractuală a transportatorului pentru pierderea bunurilor


transportate

Pierderea bunurilor. Prin pierdere, în general, se înţelege dispariţia totală a


bunului sau a unei părţi din el.
Există în transporturi o serie de situații care sunt asimilate noțiunii de pierdere
totală, fără a fi o pierdere totală stricto sensu. Astfel, potrivit doctrinei251, este
considerată pierdere totală şi pierderea coletului din două sau mai multe predate la
transport și care conţine corpul principal al unei maşinării dacă ceea ce rămâne nu se
mai poate utilizat potrivit scopului pentru care a fost concepută şi, deci, pentru
destinatar această pierdere este totală. Totodată, este considerată pierdere totală şi
situația în care transportatorul se află în imposibilitate să predea lucrul, deşi nu există
certitudinea pierderii efective a lui. Legiuitorul, în anumite cazuri, asimilează
întârzierea prea mare a predării lucrului transportat cu o pierdere a lui.
Pierdere parţială este considerată orice lipsă în număr, greutate sau cantitate.

Angajarea răspunderii. Ca orice tip de răspundere contractuală, pentru a


putea fi angajată răspunderea transportatorului trebuie întrunite cumulativ condițiile
acestui tip de răspundere: existența unui prejudiciu – cuantificat în bunurile sau partea
din bunuri pierdută și prețul de transport aferent bunurilor pierdute, existenţa unei
fapte ilicite – acțiunile sau, după caz, inacțiunile transportatorului care duc la
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă o obligației de conservare a bunului,
săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu.
Prin dispoziţiile exprese ale legii (art 1985 Cod civil) se stabileşte principiul
reparării prejudiciului la valoarea reală a bunului. Determinarea valorii reale a bunului
se stabileşte prin raportarea acestora la locul şi momentul predării în vederea
transportului. Astfel, în cazul pierderii bunurilor, transportatorul trebuie să acopere
valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute din bunurile transportate.
Raţiunea calculării despăgubirii prin raportarea la locul şi momentul predării
acestora în vederea efectuării transportului rezultă din corelarea art. 1985 Cod civil cu
art. 1482 Cod civil. Astfel, prin dispoziţiile art. 1482 Cod civil se stabileşte că
obligaţia de conservare are ca reper starea bunului la momentul naşterii obligaţiei şi,
aplicând acest articol în materia contractului de transport, se ajunge la următoarea
soluţie: obligaţia de conservare implică menţinerea bunurilor supuse transportului în
starea în care acestea se aflau la momentul predării lor în vederea transportului.
Prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de
conservare constă, deci, în primul rând, în lipsirea destinatarului de bunuri, bunuri
aflate în starea de la momentul predării lor în vederea transportului.
Transportatorul trebuie să restituie, de asemenea, preţul transportului, al
serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea
bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea
acestora, potrivit art. 1986 Cod civil.

251
Șt. Scurtu, op. cit., p. 233.

99
Deşi nu se prevede în mod expres în Cod, din ansamblul reglementărilor se
înţelege că restituirea preţului transportului şi a cheltuielilor transportului se va face
doar pentru pierderea şi avarierea mărfurilor, nu şi pentru întârziere.
Art. 1987 Cod civil consacră posibilitatea pentru părţile contractului de
transport de a insera în contract o declaraţie privind valoarea bunurilor supuse
transportului. Efectul unei atare declaraţii constă în faptul că despăgubirile pentru
alterare şi pierdere nu se mai calculează prin raportare la valoarea reală a bunurilor, ci
prin raportare la valoarea stabilită de părţi.
Dacă valoarea bunului a fost declarată la predare, despăgubirea se calculează
în raport cu acea valoare.
Cu toate acestea, prin art. 1987 Cod civil se limitează libertatea părţilor
contractante în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului valorii declarate. Astfel, dacă
valoarea reală a bunului de la locul şi momentul predării este mai mică, despăgubirea
se calculează în raport cu această din urmă valoare. Astfel spus, sancţiunea inserării
unei valori declarate mai mari este reducerea sa până la valoarea reală a bunurilor de
la locul şi momentul predării acestora în vederea efectuării transportului.

3.5. Răspunderea contractuală a transportatorului pentru avarierea bunurilor


transportate

Avarierea. Prin avariere se înţelege micşorarea cantităţii unui lucru sau


degradarea calităţii, ceea ce are ca urmare o diminuare a valorii sau a avantajelor pe
care destinatarul intenţiona să le realizeze de pe urma lucrurilor252.

Angajarea răspunderii. Pentru a putea fi angajată răspunderea


transportatorului trebuie întrunite cumulativ condițiile acestui tip de răspundere:
existența unui prejudiciu – cuantificat în bunurile sau partea din bunuri avariate și
prețul de transport aferent bunurilor avariate, existenţa unei fapte ilicite – acțiunile
sau, după caz, inacțiunile transportatorului care duc la neîndeplinirea sau îndeplinirea
defectuoasă o obligației de conservare a bunului, săvârşirea cu vinovăţie a acestei
fapte, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Art 1985 Cod civil stabileşte principiul reparării prejudiciului la valoarea reală
a bunurilor. Determinarea valorii reale a bunurilor se stabileşte prin raportarea
acestora la locul şi momentul predării lor în vederea transportului.
Așadar, în caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va trebui,
potrivit normelor civile, să acopere scăderea lor de valoare, scădere ce este raportată
la valoarea reală a bunului.
Doctrina253 remarcă faptul că textul de lege nu califică natura juridică a
declarării valorii bunurilor transportate, dar, având în vedere efectele acesteia,
declararea valorii bunurilor transportate nu poate fi considerată a fi decât o evaluare
convenţională a valorii bunurilor transportate, nefiind întrunite condiţiile pentru a fi
calificată drept o clauză penală254.
252
Șt. Scurtu, op. cit., p. 233.
253
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1994 -1998.
254
În acest sens, art 1538 Cod civil prevede : (1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează
că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.(2) În caz de
neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza
penală. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită. (4) Creditorul poate cere
executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. (5) Dispoziţiile privitoare la
clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau
rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt

100
Transportatorul trebuie să restituie, de asemenea, preţul transportului, al
serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional cu diminuarea valorii
cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora255.

3.6. Răspunderea contractuală a transportatorului pentru neefectuarea


transportului sau pentru întârziere

Potrivit art. 1992 Cod civil, este angajată răspunderea transportatorului şi


pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului
de transport.
Legislația specială este cea care stabilește, în mod concret, pentru fiecare tip
de transport care sunt condițiile angajării răspunderii pentru neefectuarea sau pentru
întârzierea la transport și limitele în care operează această răspundere. La nivel de
normă generală, principiul este: transportatorul răspunde pentru paguba cauzată de
neefectuarea transportului sau de întârziere.
Deşi nu se prevede în mod expres, din ansamblul reglementărilor se înţelege
că restituirea preţului transportului şi a cheltuielilor transportului se va face doar
pentru pierderea şi avarierea mărfurilor, nu şi pentru întârziere.

3.7. Răspunderea în cazurile speciale în care transportatorul poate refuza


transportul

Art. 1988 Cod civil reglementează acele cazuri speciale în care transportatorul
poate refuza transportul. Astfel, potrivit reglementărilor legale, transportatorul nu are
obligația de a transporta:
- documente,
- sume de bani în numerar,
- titluri de valoare,
- bijuterii sau
- alte bunuri de mare valoare.
Dacă, totuși, acceptă transportarea unor asemenea bunuri, transportatorul
trebuie să acopere, dacă le pierdere, deteriorează sau alterează, numai valoarea
declarată a acestora, iar în situaţia în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor ori
o valoare mai mare, transportatorul va fi exonerat de orice răspundere.
Art. 1988 Cod civil trebuie privit în corelaţie cu art. 1958 alin. 3 Cod civil,
articol care consacră obligaţia transportatorului care-şi oferă serviciile publicului de a
transporta orice bun al cărui transport e solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de
refuz. Art. 1958 alin. 3 Cod civil reprezintă norma generală în raport cu art. 1988 Cod
civil256.

exceptate dispoziţiile privitoare la arvună.


255
Art. 1986 Cod civil român.
256
Potrivit literaturii de specialitate, există şi situaţii în care refuzul transportatorului de a transporta
mărfurile este legitim. Astfel, este cazul:
a) mărfurilor interzise la transport prin reglementări legale;
b) coletelor necorespunzător ambalate;
c) mărfurilor încărcate necorespunzător cu regulile tehnice sau fără punerea sigiliilor;
d) mărfurilor ce nu corespund tipului de bunuri pe care transportatorul în mod normal,
obişnuit le transportă;

101
Din perspectiva angajării răspunderii transportatorului, invocarea situațiilor
prevăzute de art. 1988 Cod civil echivalează cu inexistenţa faptei ilicite, fundament al
angajării răspunderii civile delictuale.
De asemenea, trebuie observat faptul că art. 1988 Cod civil nu interzice
încheierea unui contract de transport având ca obiect documente, sume de bani, titluri
de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare, ci instituie un mecanism de
protecţie în favoarea transportatorului care acceptă încheierea unui astfel de contract.
Astfel, potrivit alin. 2 al aceluiași articol pentru încălcarea obligaţiei de conservare
prin pierderea, deteriorarea sau alterarea bunurilor transportate, transportatorul trebuie
să acopere numai valoarea declarată a acestora.
În cazul în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor transportate,
transportatorul este exonerat de orice răspundere. Totodată, dacă s-a declarat o valoare
mai mare decât cea reală a bunurilor transportate, transportatorul este exonerat de
orice răspundere.

3.8. Răspunderea pentru rambursuri şi formalităţi vamale

Răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care


expeditorul a grevat transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor vamale este
reglementată de dispoziţiile privitoare la mandat257.
Preţul transportului poate fi plătit, așa cum am mai precizat, de expeditor sau
de destinatar.
Expeditorul poate plăti provizoriu preţul, în momentul predării lucrului, cu
obligaţia pentru transportator de a cere destinatarului, la primirea mărfii, să achite
preţul transportului, pentru ca suma respectivă să fie remisă expeditorului. Acest
transport se numeşte contra ramburs.
Codul civil nu definește noțiunea de ramburs, dar potrivit legislației feroviare
rambursul este un procedeu prin care expeditorul folosește serviciile operatorului de
transport feroviar pentru încasarea de la destinatar a contravalorii mărfii transportate.
Rambursul se poate referi, așadar, nu numai la preţul transportului, ci şi la
preţul mărfii transportate, situaţie în care transportatorul are obligaţia să nu elibereze
lucrul destinatarului până când acesta nu plăteşte suma cu care este grevată marfa.
Dacă nu respectă această obligaţie, transportatorul va trebui să despăgubească pe
expeditor.

3.9. Limitarea, înlăturarea şi agravarea răspunderii transportatorului

Preliminarii. În reglementarea anterioară, cea a Codului comercial, erau


prevăzute în mod expres două limite și se considera că sunt nelegale clauzele care ar fi
contrare acestora. Astfel, art. 441 prevedea nulitatea stipulaţiilor care excludeau sau
limitau în transportul pe calea ferată obligaţiile şi răspunderile părţilor stabilite prin
dispoziţiile Codului comercial, chiar dacă ar fi fost permise prin regulamente generale
sau particulare258, iar art. 430 alin. (2) C.com. prevedea că, în caz de dol sau culpă
gravă a transportatorului, cuantumul despăgubirii se determină după dispoziţiile art.
1084 şi art. 1086 din vechiul Cod civil, adică cuprindeau atât damnum emergens, cât şi

e) destinaţiei care nu intră în itinerarul obişnuit al transportatorului;


f) lipsei de spaţiu în mijlocul de transport sau lipsei vehiculelor la momentul solicitării;
g) lipsei mijloacelor speciale pentru încărcarea, transbordarea sau descărcarea bunurilor.
257
Art. 1993 Cod civil român.

102
lucrum cessans. Drept urmare, era lovită de nulitate clauza care exonera de
răspundere sau limita răspunderea transportatorului pentru propriul dol sau pentru
culpă gravă, pentru că o asemenea clauză ar fi fost contrară bunelor moravuri şi
ordinii publice. Cu toate acestea, creditorul putea renunţa la despăgubiri, chiar şi
pentru paguba produsă prin culpă gravă, dacă renunţarea avea loc ulterior datei la care
s-a produs prejudiciul, pentru că titularul unui drept poate întotdeauna să renunţe la
exerciţiul acestuia. O asemenea renunţare putea fi considerată drept o liberalitate259.
În actuala reglementare a contractului de transport, Codul civil, prin
dispozițiile art. 1959, prevede în mod expres că transportatorul nu poate exclude sau
limita răspunderea sa decât în situațiile prevăzute de lege, situații care sunt prevăzute
în legile speciale, cât și în dispozițiile sale, prin stabilirea unor reguli generale care să
guverneze aspecte ca limitarea, înlăturarea sau agravarea răspunderii
transportatorului.

Limitarea răspunderii. Art. 1989 Cod civil prevede o regulă în materia


cazurilor de limitare a răspunderii transportatorului: despăgubirea nu poate depăşi
cuantumul stabilit prin legea specială. Articolul reprezintă, așadar, o aplicaţie, în
materia reparării prejudiciului, a regulii aplicării prioritare a legilor speciale şi fiecare
mod de transport are reglementat, prin legislaţia sa, un mecanism propriu de calcul al
despăgubirilor şi al limitelor acestor despăgubiri.

Înlăturarea răspunderii transportatorului. Transportatorul nu răspunde,


potrivit dispozițiilor art. 1991 Cod civil, dacă pierderea totală ori parţială sau, după
caz, alterarea ori deteriorarea au survenit din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această
operaţiune s-a efectuat de către expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi
observată la primirea bunului pentru transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a
unor bunuri excluse de la transport sau admise la transport numai sub anumite
condiţii, precum şi a nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă
prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă,
potrivit dispoziţiilor legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii
prin sfărâmare, spargere, ruginire, alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care
bunul transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul
fapt al transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul
transportului, nu a luat măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.

258
Articolul 441 C.com. prevedea că sunt lovite de nulitate clauzele care ar exclude sau ar limita, în
transporturile pe calea ferată, obligaţiile şi răspunderile stabilite prin dispoziţiile Codului comercial,
chiar dacă ar fi fost permise prin regulamente generale sau particulare, exceptând cazul în care, prin
tarife speciale, s-ar stabili ca preţul transportului să fie mai mic decât acela cuprins în tarifele ordinare.
259
Şt. Scurtu, op. cit., p. 105-107.

103
Prezumţie relativă. Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori
alterarea a putut surveni din una dintre aceste cauzele, se prezumă că paguba a fost
produsă din acea cauză. Așadar, ca să opereze cauza exoneratoare de răspundere,
trebuie dovedită producerea acesteia şi existenţa unui prejudiciu. Nu trebuie dovedită
legătura de cauzalitate concretă, adică faptul că prejudiciul concret este urmarea
intervenirii cauzei exoneratoare invocate, pentru că operează o prezumție relativă că
paguba a fost produsă din acea cauză.

Clauzele de exonerare sau înlăturare a răspunderii. Potrivit art. 1995 Cod


civil clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina
transportatorului se consideră nescrisă.
Clauzele considerate nescrise sunt clauze nule de plin drept. În doctrină 260, s-a
subliniat faptul că ele au fost consacrate în dreptul nostru intern sub influența și
impulsul reglementărilor comunitare, regăsindu-se în dreptul intern al mai multor state
ale Uniunii Europene, ca dreptul francez, belgian. Ele sunt acele clauze inserate într-
un act juridic pe care legiuitorul le consideră drept inexistente deoarece contravin
naturii și efectelor juridice normale ale acelui act și sunt înlocuite de plin drept cu
dispozițiile legale imperative.
Expeditorul îşi poate, totuși, asuma riscul transportului în cazul pagubelor
cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care măresc riscul pierderii
sau stricăciunii bunurilor.

Agravarea răspunderii. În reglementarea anterioară, în problema întinderii


răspunderii transportatorului, art. 430 alin. 1 Cod comercial prevedea că, în caz de
pierdere sau avariere a mărfii încredinţate spre transport, despăgubirea se stabilea
având în vedere numai paguba efectivă (damnum emergens), nu şi beneficiul
nerealizat (lucrum cessans).
Referitor la responsabilitatea transportatorului culpabil de dol sau culpă gravă
atât vechiul Cod civil, cât şi Codul comercial o considerau tot o răspundere
contractuală, dar o agravau în privința calculării daunelor.
Codul civil actual nu păstrează soluția din reglementarea anterioară, iar art.
1990 Cod civil prevede situațiile în care este agravată răspunderea transportatorului:
dacă transportatorul a acţionat cu intenţie sau culpă gravă, acesta va datora
despăgubiri fără să mai opereze în favoarea lui limitările sau exonerarea de
răspundere.
De altfel, potrivit normei generale în materie, respectiv art. 1355 Cod civil
român, nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau prin acte unilaterale,
răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu
intenţie sau din culpă gravă.
Astfel, când transportatorul a acţionat cu intenţie (adică a prevăzut rezultatul
faptei sale şi fie a urmărit producerea lui prin intermediul faptei, fie – deşi nu l-a
urmărit – a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat) sau când transportatorul a
acţionat din culpă gravă (respectiv fie a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l-a
acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu a prevăzut rezultatul faptei
sale), sancțiunea este neoperarea limitărilor sau exonerărilor de răspundere. Cazurile
de agravarea a răspunderii transportatorului sunt, așadar, legate de vinovăţia cu care
transportatorul a acţionat la momentul săvârşirii faptei ilicite.

260
M. Nicolae, Nulitatea parțială și clauzele considerate nescrise în lumina noului Cod civil. Aspecte
de drept material și drept tranzitoriu, Revista Dreptul nr. 11/2012, p. 27-29.

104
3.10. Cauze care exclud răspunderea transportatorului

Lipsa întrunirii cumulative a condiţiilor generale ale răspunderii.


Răspunderea civilă a transportatorului este angajată dacă sunt întrunite cumulativ
condiţiile generale ale răspunderii (existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a
unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei
ilicite). Cauzele care exclud răspunderea acestuia se pot referi la: caracterul ilicit al
faptei, raportul de cauzalitate sau culpa autorului ori, în aceeaşi măsură, raport de
cauzalitate şi culpă.
În dreptul comun. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
prejudiciabile, în dreptul comun, sunt: legitima apărare, starea de necesitate,
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competentă,
consimţământul victimei, exercitarea unui drept subiectiv.261
În ceea ce priveşte contractul de transport, cauzele se referă la: starea de
necesitate262, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate
competentă263 şi consimţământul victimei264.

3.11. Cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate sau cauze


exoneratoare de răspundere civilă

Cauze exoneratoare de răspundere civilă. Cauzele care exclud existenţa


raportului de cauzalitate mai sunt denumite în literatura juridică „cauze exoneratoare
de răspundere civilă”. Se consideră că acestea sunt următoarele: forţa majoră, cazul
fortuit, fapta terţului si fapta victimei.
Articolul 1991 alin.3 Cod civil prevede că transportatorul este exonerat de
răspundere dacă dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea sau
deteriorarea s-a produs din cauza: unei fapte săvârşită cu intenţie ori din culpă de către
expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia, forţei
majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă şi art.
1959 alin. 2 Cod civil, referitor la întârziere, prevede că este exclusă răspunderea
transportatorului dacă prejudiciul a provenit din caz fortuit sau din forţă majoră.

Similitudini cu reglementarea din Codul comercial. Potrivit Codului


comercial265, transportatorul răspundea de pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce i-au
fost încredinţate pe toată durata contractului de transport, dacă nu proba că pierderea,
respectiv stricăciunea lucrurilor au provenit din caz fortuit sau de forţă majoră, din
chiar viciul propriu al lucrurilor sau din natura lor, din faptul expeditorului sau cel al
destinatarului.

261
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 183.
262
Starea de necesitate se întâlneşte cu precădere în transportul maritim. Articolul 655 C.com.
autorizează pe cărăuş ca, în caz de naufragiu, să arunce lucrurile în mare, „pentru scăparea comună” a
navei şi a încărcăturii, iar art. 659 alin. (2) stipulează că bunurile cărora le-a profitat sacrificiul comun,
adică nava, încărcătura salvată şi navlul vor suporta în comun contribuţia stabilită pentru fiecare în
parte în vederea acoperirii prejudiciului. În această situaţie, starea de necesitate, deşi exclude caracterul
ilicit al faptului păgubitor, nu exclude total răspunderea cărăuşului.
263
Un exemplu, în acest sens, poate fi dat ordinul legal privind „iernaticul forţat” pe Dunăre care
întrerupe temporar circulaţia navelor din cauza îngheţării apelor sau embargoul.
264
În acest caz, victima nu consimte la producerea prejudiciului, ci la săvârşirea faptei şi îşi asumă doar
riscul unui prejudiciu ce ar putea să-i fie produs.
265
Articolul 425 Cod comercial (abrogat).

105
Prin urmare, art. 425 C.com. instituia o prezumţie relativă de culpă în
neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către transportator.
Această prezumţie legală relativă nu agrava regimul responsabilităţii
transportatorului, ci nu făcea altceva decât să-l oblige pe acesta să administreze proba.

Forţa majoră. Cazul fortuit. Dacă în reglementarea anterioară, noțiunile de


forță majoră și caz fortuit nu beneficiau de texte de lege care să le definească, Codul
civil actual le determină conținutul prin dispozițiile art. 1351. Potrivit acestor
reglementări legale, dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul,
răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de
caz fortuit.
Forţa majoră este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil. Un eveniment pentru a putea fi caracterizat ca forţă majoră trebuie să fie
imprevizibil şi inevitabil. Este posibil totuşi ca un eveniment să fi fost prevăzut, dar să
fie inevitabil pentru că depăşește puterile omeneşti de rezistenţă.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de
către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs266.
Forţa majoră nu exclude răspunderea transportatorului în următoarele situaţii:
a) dacă a intervenit după ce debitorul obligaţiei de executat a fost pus în
întârziere pentru a-şi executa obligaţiile asumate, adică după expirarea termenului în
care transportatorul trebuia să livreze lucrul destinatarului. Debitorul va fi exonerat de
răspundere dacă se dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă se afla la creditorul său şi
în cazul în care însăşi întârzierea se datorează forţei majore;
b) dacă prin clauză contractuală sau prin convenţie, debitorul şi-a asumat
răspunderea şi pentru anumite cazuri de forţă majoră care se numesc cazuri
exceptate267.

Fapta terţului. Potrivit art. 1352 Cod civil, fapta victimei înseşi şi fapta
terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe
cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei
părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Fapta terţului în dreptul transporturilor exclude răspunderea transportatorului
266
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este,
de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.
În practica judiciară din dreptul transporturilor se consideră că sunt împrejurări (de forţă
majoră sau caz fortuit) de natură a înlătura răspunderea transportatorului următoarele: inundaţiile, dacă
nu au putut fi prevăzute şi a fost imposibilă îndrumarea transportului pe altă cale, furtunile pe mare,
uraganele, căldura excesivă sau frigul excesiv, dacă nu au putut fi prevăzute, cutremurul, capturarea
mărfii de către inamic, ploaia torenţială care face imposibilă manipularea mărfii, furtul înarmat comis
de persoane străine serviciului (furtul înarmat nu poate fi prevăzut de cărăuş şi ca urmare nu i se poate
imputa lipsa de pază suficientă), rechiziţionarea mărfii pentru nevoile războiului, întreruperea
transportului pentru motive militare sau de siguranţă, greva generală când nu a putut fi prevenită,
tangajul sau ruliul provocat de marea foarte agitată, supra-aglomeraţia neprevăzută de expediţii,
incendiul când s-a datorat naturii mărfurilor sau fenomenelor naturii.
Sunt considerate în practica judiciară împrejurări care nu exclud răspunderea transportatorului:
faptul de a nu izola lucrurile inflamabile sau supuse fermentaţiei de celelalte lucruri care din această
cauză se deteriorează, alegerea unui drum neîntreţinut, când avea altul mai bun, schimbarea itinerarului
fără învoirea expeditorului, furtul nearmat, incendiul care nu se datorează forţei majore, faptul că un
cărăuş a luat asupră-şi cazurile fortuite, faptul că pierderea sau avarierea au fost înlesnite sau provocate
de starea rea a materialului, insuficienţa personalului, defectarea sistemului de frânare al
autovehiculului, căldura sau îngheţul când au fost previzibile, aglomeraţia mărfurilor la încărcare,
defectarea mijloacelor de transport, ciocnirea trenurilor sau deraierea.
267
Şt. Scurtu, op. cit., p. 96.

106
numai dacă întruneşte caracteristicile forţei majore, fapta terţului fiind asimilată forţei
majore dacă nu a putut fi prevăzută şi împiedicată268.

Fapta creditorului. Fapta creditorului – expeditor sau destinatar – poate


exclude în întregime sau parţial răspunderea civilă a transportatorului 269. Pentru ca
răspunderea acestuia să fie exclusă în întregime, trebuie ca fapta creditorului să
îndeplinească trăsăturile forţei majore, adică să fie imprevizibilă şi imposibil de
împiedicat; altfel, se vor aplica regulile culpei comune.270

Secţiunea a 2-a
Răspunderea în transportul succesiv sau combinat

§1. Scurt istoric

Scurt istoric. În reglementarea anterioară, transporturile succesive erau


transporturile realizate în baza unui document unic de transport, în care cel dintâi
transportator își angaja răspunderea pentru cărăuşii ulteriori. Acest tip de transport se
clasifica, la rândul său, în: (a) transporturi omogene, transporturile ce erau efectuate
cu acelaşi tip de mijloc de transport pe întreg parcursul, dar de transportatori diferiţi și
(b) transporturi multimodale sau mixte, în cazul în care se foloseau mijloace de
transport diferite.
Transporturile omogene erau acele transporturi ce se executau cu aceleaşi tip
de mijloace de transport pe întreg parcursul, parcurs efectuat de mai mulţi
transportatori. În acest caz, se ridica următoarea problemă: împotriva cărui
transportator se va naşte dreptul la acţiune în caz de neexecutare lato sensu a
obligaţiilor contractuale? Articolul 436 alin. (1) C.com. dădea o rezolvarea acestei
probleme. Astfel, potrivit acestui articol, orice cerere de despăgubire trebuia
îndreptată „contra primului sau ultimului cărăuş”. Tot acest articol arata că cererea
putea fi îndreptată şi împotriva cărăuşului intermediar, dacă se proba că dauna s-a
produs în perioada când acesta a efectuat transportul.
Transporturile multimodale erau acele transporturi ce se realizau cu mijloace
de transport diferite271.
În contextul inexistenței unei reglementări exprese pe această problemă
juridică, literatura de specialitate272 a propus ca răspunderea să fie cârmuită de
principiul că fiecare transportator răspunde în temeiul propriului său regim şi să existe
solidaritate pasivă între ei.

268
De exemplu, coliziunea dintre un camion şi maşina unei terţe persoane nu are natura unui eveniment
de forţă majoră în cazul în care se dovedeşte că accidentul putea fi evitat de un şofer experimentat.
269
În cazul contractului de transport, expeditorului şi destinatarului li s-ar putea imputa următoarele
fapte: expeditorul a declarat fals conţinutul coletului, a predat produse excluse de la transport de vreo
lege specială, sub denumire falsă, inexactă sau incompletă şi sunt confiscate de autorităţi, expeditorul
nu a indicat în documentele de transport şi eventual pe ambalaje particularităţile lucrurilor, care
reclamau condiţii speciale sau anumite măsuri în timpul transportului, prepusul desemnat de expeditor
sau destinatar să însoţească transportul nu a luat măsurile necesare pentru asigurarea integrităţii lucrului
transportat, expeditorul a indicat greşit adresa destinatarului.
270
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 241.
271
De exemplu, tren – camion, tren – navă etc.
272
O. Căpăţînă, op. cit., p. 299.

107
§2. Reglementarea Codului civil român în materie

Noțiune. Legislația actuală, spre deosebire de cea anterioară, definește prin


articolul 1957 Cod civil român, transportul succesiv și transportul combinat.
Astfel, transportul succesiv este cel efectuat de doi sau mai mulţi transportatori
succesivi care utilizează acelaşi mod de transport, iar transportul combinat este cel în
care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizează moduri de
transport diferite. Transportatorii se succedă până la destinaţie și îşi predau unul altuia
bunurile transportate, fără intervenţia expeditorului.

Răspundere. În privința angajării răspunderii pentru acest tip de transport,


dacă în lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat,
acţiunea în răspundere se poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat
contractul de transport sau împotriva ultimului transportator.
În privința despăgubirilor, în raporturile dintre ei, fiecare transportator
contribuie la despăgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul de transport.
Dacă, însă, paguba este produsă cu intenţie sau din culpa gravă a unuia dintre
transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia. Totodată, dacă unul dintre
transportatori dovedeşte că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său,
acesta nu este obligat să contribuie la despăgubire.
Dacă nu se solicită menţionarea în documentul de transport, cu ocazia predării
bunului transportatorului următor, a stării în care au fost preluate bunurile, se prezumă
că bunurile au fost predate în stare bună de la un transportator la altul.
În transportul succesiv sau combinat, ultimul transportator îi reprezintă pe
ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de
transport, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor, iar transportatorul care nu îşi
îndeplineşte aceste obligaţii, răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele
ce li se cuvin acestora273.

273
Art. 1999-2000 Cod civil român.

108