Sunt foarte fericit că mă număr printre laureații festivalului național de poezie „Nicolae

Labiș”, ajuns, iată, la ediția a 50-a jubiliară. Sunt 50 de ani de poezie, de amintiri frumoase, de vise,
de confirmare că poezia e vie și trebuie să rămână vie. Sunt 50 de ani în care poezia lui Labiș a adunat
atâția oameni frumoși și talentați în jurul ei.
Mulțumesc doamnei Margareta Labiș, juriului, organizatorilor pentru privilegiul oferit de a
ni-l reaminti pe poetul Nicolae Labiș, de a ne face să ne gândim an de an la poezia lui, la bucuria de
a-i recita versuri într-un mediu atât de familiar și de prietenos poeziei.
Sunt conștient de însemnătatea acestui premiu. Pot spune: cred în poezie. Am început să cred
în poezie datorită bunicii mele care iubea să îmi recite poezii, da, poezii pe care le ținea minte încă
din școală; 4 clase avea.
Vreau ca poemul de mai jos să fie în memoria ei:

sufletul unui copil de 8 ani. Primul poem

ia uite Cosmine cum trage bunica pe nas

Moartea
și nu se înădușă de la tăria ei

mă uit în ochii ei tulburi și reci ca un perete asudat de sticlă oarbă

în spatele lor e o lume la care nu ai acces o lume necunoscută
o lume ca o tornadă de umbre și forme și…
mult gol care e viu care mușcă cu toată gura din bunica
UITE COSMINE mult gol
Cosmine mă sperie
o pierd

nu te uita așa la mine Cosmine

am 8 ani și un suflet ca de prizonier chinuit și bătut măr
tu știi ce trăiește un copil când își vede bunica murind?
știi?
știi că sufletul lui e ca un pahar prea plin care pocnește din toate încheieturile
care se crapă atât de încet încât
mă simt de parcă mi s-ar face autopsia cu mine în viață

Cosmine
bunica a rămas schelet de la ciroză
uită-te la ea
pielea i-a intrat în oase ca o plasă de sârmă subțire forțată să se scufunde
nu mai are glas
nici forță să se lepede de ea

ia uite Cosmine
uite cât de parșive sunt acele oase care se reped să se dezgolească
ca să pupe mai iute pământul
și să se scalde în 2 metri pătrați ca porcii

Cosmine în sat a început să tragă clopotele

COSMINEEEE