Curs IBOR An 1 Semestrul 2. Word

CONSPECT LA ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, ANUL I, SEMESTRUL II.

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
Evul mediu românesc, secolele XIV-XVIII, reprezintă punerea bazei pentru cele trei Țări românești,
însă chiar dacă în secolul XIV se constituie politico-administrativ, formațiunile prestatale existau dinainte, la
sfârșitul secolului al XV- lea, în sud-estul Europei, mai existau numai două state creștine libere: Țara
Românească și Moldova.
În anul 1541, celor două țări, li s-au adăugat și Transilvania, toate trei bucurându-se de libertatea
religioasă de pe teritoriile bine delimitate ale acestora, prin interzicerea otomanilor musulmani de a se stabili aici
sau de a-și construi moschei, acest avantaj aducând tocmai la dezvoltarea Bisericii și chiar la ajutorarea
ortodocșilor de sub stăpânirea otomană.
Tot în această perioadă în Țara Românească(numită în continuare ȚR) și Moldova(numită în
continuarea MD), se desăvârșeau organizarea canonică, culturală, a artei bisericești precum și monahismul.
Chiar cu jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, Bisericile ȚR și MD aveau un roldeosebit între celelalte, de aici
ajutorul dat de domnitori Locurilor sfinte, având din partea Patriarhiei «quasi – autocefalie»
ÎNTEMEIEREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI
În anul 1247, în „Diploma cavalerilor ioaniți” se amintesc anumite formațiuni prestatale, iar cum era
tradiția bizantină sub care ne-am format ca Stat și Biserică, pe lângă fiecare cneaz sau voievod exista câte un
episcop, care se ocupa de problemele religioase din acea regiune.
Știrea următoare, din 1324, relatează existența unui singur stat și a unui singur conducător: Basarab I
Întemeietorul, neștiindu-se modul sau timpul de unire a acestor formațiuni, cunoscându-se însă meritul
voievozilor de la Câmpulung și Argeș pentru această unificare desăvârșită prin independența Țării, dobândită
prin Bătălia de la Posada, relatată de «Cronica pictată de la Viena»
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ
După moartea lui Basarab I Întemeietorul, la cârma țării vine fiul acestuia, Nicolae Alexandru, care
desăvârșește organizarea, atât statală, cât și bisericească, care după tradiția bizantină amintită, prezin deasemenea
după unirea cnezatelor și voievodatelor și unificarea bisericii printr-un singur scaun de Mitropolit, care ne face
să credem că era chiar ierarhul de la curtea lui Basarab I, după ce acesta devine singurul domn al
Țării Românești.
Primul ierarh atestat documentar este Iachint, în 1359, în 1358 fiind mitropolit de Vicina, fiind
transferat apoi la Câmpulung sau Argeș, transfer motivat de apartenența la ȚR de mai multe decenii a Vicinei.
Recunoașterea organizării centralizate de către Patriarhia Ecumenică, de abia în 1359, sub Nicolae Alexandru,
nu este un act de creare a unei noi instituții ci a unei situații deja existente, iar recunoașterea Mitropolitului reiese
din două acte din același an, în care Iachint de la Vicina este recunoscut ca Mitropolit al Ungrovlahiei, în
«Hotărârea Sinodului Patriarhiei de la Constantinopol», iar al doilea act este o scrisoare trimisă de Patriarhul
ecumenic Calist I, domnitorului Nicolae Alexandru, prin care i se expunea hotărârea Sinodului, hotărâre foarte
importantă, din ea aflând insistențele domnitorului a Patriarhie, pentru ca aceasta să recunoască și ca Biserica
din Ungrovlahia să aibă un Mitropolit hirotonit de Patriarh și care să facă parte din Sinodul Patriarhiei.
Mitropolitului, de acum, Iachint, se bucura de toate privilegiile și îndatoririle de arhiereu. Nicolae
Alexandru, s-a adresat Patriarhiei Constantinopolului, deoarece, celelalte erau într-o ușoară decădere sau o
situație canonică nesigură, drept pentru care era sigur că alege Patriarhia amintită fiindcă: Vicina aparținea direct
de Patriarhie, era prima dintre scaunele apostolice din răsărit și nu în ultimul rând recunoașterea de către
Capitala Imperiului Bizantin, a Bisericii ȚR, ducea inevitabil și la recunoașterea Statului.
RECUNOAȘTEREA MITROPOLIEI
Cei mai mulți istorici recunosc, Câmpulung, ca fiind reședința Mitropolitului Ungrovlahiei, mai ales
după 1330, fiind și reședința primilor doi Basarabi, ei fiind îngropați aici la Biserica lui Negru Vodă,
„Adormirea Maicii Domnului”, iar după mutarea la Argeș a reședinței domnești, se crede că și reședința
mitropolitului, se va fi mutat tot acolo, unde Catedrală Mitropolitană devine biserica domnească, „Sfântul
Nicolae”, iar din 1517, la mutarea reședinței domnești din vremea lui Mircea cel Bătrân la Târgoviște, acolo se
mută și reședința mitropolitană, la biserica din apropiere de la Mănăstirea Dealu.
JURISDICȚIA NOII MITROPOLII

Din actul de recunoaștere a lui Iachint, reiese întreaga Ungrovlahie, sub jurisdicția sa, extinsă la alipirea din
vremea lui Vladislav a Almașului și a Făgărașului, ajungând în vremea lui Mircea cel Bătrân, până la „marea cea
mare” și Durostorum.
Titulatura mitropolitului în 1401, era «Prea sfințitul mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și
exarh(reprezentant al Patriarhului peste credincioșii din Ungaria și Transilvania, unde nu avea jurisdicție directă,
fiind un stat feudal catolic) a toată Ungrovlahia și al Plaiurilor(întreaga Transilvanie – după Mircea Păcurariu).
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA MITROPOLIEI

SEVERINULUI
Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă, Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân sunt domnitorii sub care Mitropolitul
Iachint și urmașii s-au bucurat de ajutor, despre cel dintâi, mai cunoaștem de abia după zece ani, amintit într-o
scrisoare de la Vlaicu Vodă pentru egumenul Hariton a Mănăstirii Cutlumus, prin care cerea ca monahii de la
noi să ducă o viață idioritmică.
În anul următor, în 1370, Iachint a fost pârât pe nedrept la Patriarhie, drept pentru care în vara aceluiași
an, Daniil Critopol, juristul patriarhiei, a venit să verifice temeinitatea acuzațiilor, dovedindu-se însă că au fost
neîntemeiate, la plecare, mitropolitul Iachint a trimis o scrisoare prin care se dezvinovățea, și prin care îi explica
suferința produsă de acuze, iar pentru ai arăta că nu ține cu dinadinsul la scaunul arhieresc, îi cere înlocuirea lui
de Daniil Critopol.
MITROPOLIA SEVERINULUI
După primirea scrisorii, patriarhul Filotei nu îl înlocuiește pe Iachint, însă alege să înființeze o nouă
Mitropolie, în frunte cu Daniil Critopol, însă pentru a se asigură că nu îi va crea nici o problemă lui Iachint,
acesta din urmă semnează o declarație prin care este de acord cu condiția nesupărării. Acesta este tuns în
monahism cu numele de Antim, hirotoni arhiereu, primind tilul de „locțiitor al scaunului mitropolitan de
Metilene”.
MOTIVELE ÎNFIINȚĂRII NOII EPARHII
În primul rând, era necesar înființarea deoarece trebuia opusă rezistență împotriva prozelitismului
catolic, prin care se cunosc câțiva episcopi de severin, după încercarea înființării unei Mitropolii catolice, fiind
doar cu numele, deoarece au rezidat prin Ungaria.
Al doilea motiv este natalitatea ȚR care era în creștere, mai ales după alipirea Amlașului, Făgărașului și
a Banatului de Severin.
Iar al treilea motiv ar fi de ordin diplomatic, tocmai pentru a nu-l demite pe Iachint și a pune un nou
arhiereu, tânăr și cu putere de muncă în fața problemelor din eparhie.
Din denumirile teritoriului jurisdicționat de urmașul lui Antim, Atanasie, reiese că acestea ar fi cele din
dreapta Oltului, adică oltenia de astăzi. Cât privește reședința mitropolitană, cei mai mulți sunt de părere că a
fost la Râmnic, în sprijinul acestei ipoteze venind poziția dezavantajoasă a Severinului, ocuparea dintre 1383 –
1384 a Severinului de către Regele maghiar, fiind organizat ca „Banatul Severinului”, din această cauză plecând,
atât Mitropolitul Daniil al Vidinului, cât și Sf. Nicodim, care a părăsit Mănăstirea Vodița. La aceste argumente
se adaugă și pomelnicul Episcopiei de Râmnic, care începe cu Basarab I, iar mai târziu Episcopia avea titulatura
„Râmnicului Noului Severin”. Antim ca Mitropolit a patrticipat între 1379 – 1380 la Ședințele Sinodului
Patriarhal și Sfântul Nicodim activând în ȚR în timpul acesta reorganizând monahismul.
MITROPOLITUL HARITON
După păstorirea lui Iachint, apare în 1372, ca Mitropolit Egumenul mănăstirii Cutlumuș și protosul
Muntelui Athos, Hariton, cunoscut de Vlaicu Vodă, după ajutorul cerut de cel dintâi, pentru terminarea
construirii Cutlumușului, domnitorul răspunzând pozitiv, Hariton fiind și autorul scrisorii trimis de Vlaicu Vodă
Patriarhului spre a aproba viața idioritmică a monahilor, ceea ce duce la înmuțirea monahilor.
Mitropolitul Hariton avea toate drepturile arhierești, primind și titlul de „locțiitor al scaunului Amasiei”,
fiind al XV-lea în sinodul patriarhal de la Constantinopol. În 1378, dă al treilea testament unde își expune dorința
de ridicare a Mănăstirii Cutlumuș, iar în 1380 participă la Sinodul Patriarhal, stând pe perioada arhipăstoririi,
mai mult la Athos, decât în ȚR. La scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei trecea Antim, care era pe locul VII în
Sinodul de la Constantinopol, cunoscându-se coresondența sa cu ultimul patriarh de Târnovo, Eftimie.
Se mai cunoaște despre Hariton, că în 1388/1389, a luat schima mare cu numele de Timotei. În 1392,
Eftimie apare ca martor în fruntea divanului domnesc, alături de Atanasie, într-un hrisov de danie pentru
Mănăstire Cozia, întâmpinănd împreună cu Mircea cel Bătrân moaștele Sfintei Filofteea, aduse de la Târnovo.
Despre scaunul Mitropolitan al Severinului, trebuie să spunem că după Antim, a urmat Atanasie, grec
de neam, trimis de Patriarhia Ecumenică în ȚR, menționat prima dată în 1398, participănd la lucrările Sinodului
Patriarhal, pomenit până la 1402/1403, semnat ca „smeritul Mitropolit al Ungrovlahiei” sau „al Ungrovlahiei
dinspre Severin, fiind cunoscut și ca dușmanul Ptriarhului Matei I, iar nepomenirea lui de după 1403, înseamnă,
fie decesul lui, fie caterisirea lui în urma atitudinii, după spusele lui Vitalien Laurent.
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
În fruntea formațiunilor feudale existente până înainte, a venit prin 1352/1353 voievodul român Dragoș
din Maramureș, stabilindu-și reședința la Baia, urmat doi ani de fiul său Sas, iar după patru ani de domnie, i-a
venit rândul și lui Balc, acesta fiind izgonit apoi de voievodul Bogdan cu fiii săi și rudele sale, încris într-un
document din 1343, ca „fost voievod de Maramureș”, iar infidelitatea sa față de Regele Maghiar îl înscrie pe 15
septembrie 1349, ca „infidel notoriu”, respingând atacurile regelui din 1359 și 1365, care dorea să-l repună pe
Balc, Bogdan reușind să întemeieze statul independent Moldova.
Diferențele de întemeiere dintre MD și ȚR sunt, modul cum a fost întemeiată, ȚR fiind prin unirea
formațiunilor prestatale, iar MD prin descălecat; perioada de întemeiere diferă jumătate de veac, fiind mai târziu
pentru MD.
Ctitorirea de locașuri sfinte a lui Bogdan este respectată de urmașul său Ștefan cel Mare, care
înfrumusețează Biserica din Rădăuți, devenită loc de îngropare pentru domnitori. După Bogdan urmează
Lațcu(1365 - 1357), relația celui din urmă cu Polonia permițând înființarea în 1370, cu sediul la Siret a unei
episcopii catolice, iar pe 9 martie 1371, numirea lui Andrei de Cracovia ca episcop titular. Succesorul lui Lațcu
a fost Petru Mușat, care a stabilit reședința la Suceava, desăvârșind organizarea politico- administrativă a statului
său.
VIAȚA BISERICEASCĂ
Ridicarea, cu prispă de arhiereu, a bisericii „Sf Nicolae” din Rădăuți, trimite la existența unui arhiereu,
de pe lângă Curte, care hirotonea preoți și sfințea biserici, ceea ce ne dă de gândit că odată cu unitatea statală ar
fi fost și o unitate Bisericească în frunte cu o Mitropolie, reședința fiind inițial la Rădăuți, lucru reieșit din faptul
că au fost îngropați domni la Biserica „Sf. Nicolae”, scaunuș de aici numindu-se Mitropolie, chiar dacă era un
episcop pe el.
Prima încercare de recunoaștere a Mitropolitului, - primul fiind Nicolae, după cum reiese dintr-un
pomelnic de la Rădăuți - , a fost a lui Petru Mușat, care a încercat să ceară de Patriarh hirotonirea a doi Episcopi,
unul Iosif, cu scaunul la Suceava, ca Mitropolit, iar celălalt, Meletie, să fie recunoscut ca Episcop, acesta din
urmă nefiind acceptat de Patriarhie, ceea ce duce până în 1401 la conflictul cu Patriarhia.
O altă ipoteză, a lui Vitalien Laureant, presupune înființarea Mitropoliei Moldovei între 1381 – 1386,
direct de Patriarhia Ecumenică, contra prozelitismului catolic de aici, fără consultarea domnitorului, ipoteză
falsă, deoarece un domn ca Petru Mușat nu putea sta pasiv la problemele Bisericii.
Este probabil ca Iosif să fie același cu mitropolitul de Rădăuți, a treilea din pomelnicul de aici. Legalitatea
situației era cerută de Petru Mușat, patriarhiei ecumenice care în documentul Ekthesia Nea se pronunță cu privire
la cele două Mitropolii de la Vidin și Mavrovlahia. La fel ca în ȚR Patriarhia trebuia să recunoască o situație
deja existentă, însă de teama cererii autocefaliei, Patriarhul Nil nu acceptă pe cei doi Ierarhi, ba chiar hirotonește
pe grecul Teodosie, în anul 1391, dar la venirea pentru preluarea scaunului i s-a răspuns că țara are mitropolit,
drept pentru care hirotonește pe un altul Ieremia, în 1392, izgonit de moldoveni, primind de la acesta anatema,
urmată de convocarea unui sinod prin care se confirmă anatema și suspendarea celor doi ierarhi moldoveni.
Ruperea legăturii cu Patriarhia Ecumenică, se face după trimiterea lui Ieremia în
Bulgaria desființată ca patriarhat și exilul lui Eftimie, ultimul patriarh, situație continuată și în vremea lui Roman.
Sub Ștefan(1394 – 1399), situația se schimbă, prin solia trimisă de acesta în 1395, cu scrisori, care nu
se păstrează, însă cele ale Patriarhului, care îl numește pe protopopul Petru, exarh patriarhal, așadar îm mai 1395,
se cunoștea de toți Mitropolia Mavrovlahiei, Petru neavând atribuțiile ierarhului, ci doar cele administrative,
dintr-un document reieșind că Protopopul a fost delegatul Patriarhului, tocmai pentru ca acesta din urmă să-și
impună autoritatea canonică în Moldova.
O altă scrisoare cere domnitorului Ștefan Mușat, izgonirea celor doi Ierarhi pentru care va cere mai
târziu ajutorul, ca răscumpărare pentru ridicarea anatemei, lucru ce tot nu se întâmplă, deoarece aici se cer în
mod expres ca cei doi ierarhi să părăsească Moldova și să vină la Constantinopol pentru a fi judecați.
Scrisorile și amenințările rămân fără urmări, chiar și după a patra scrisoare care este de fapt o circulară
adresată Moldovei, prin care se mai confirmă o dată delegatul Patriarhului, Protopopul Petru, înființându-se astfel
o nouă funcție.
Totuși după o nouă încercare de împăcare a celor două părți, venită chiar din partea Patriarhului, când i
se adresează Împăratului Manuel al II- lea Paleologul, îl trimite pe ieremia în Vlahia(ȚR), mai apoi în
Moldovlahia, cunoscându-se dintr-o scrisoare adresată în mai 1401 de Patriarhul Matei, în care este menționată
și plângerea preotului Isidor care ar fi fost oprit de la slujbe deoarece a fost hirotonit de Iosif care era sub
anatema, caz rezolvat prin darea spre slujirea a preotului.
În 1397, nici numirea ca dichiu și exarh pe Mihail al Betleemului, nu rezolvat problema, pe lângă patrarh
intervenind și Ciprian al Kievului, lucru rezultat dintr-o scrisoare adresată Patriarhului Antonie în 1397,
neînțelegerile luând capăt sub Patriarhul Matei de Constantinopol și a domnitorului Alexandru cel Bun.
RECUNOAȘTEREA MITROPOLITULUI IOSIF I
După toată situația tensionantă, cererea recunoașterii lui Iosif I ca Mitropolit al MD, prin solia trimisă de
Alexandru cel Bun în iunie/iulie 1401, a fost primită cu bunăvoință, cunoscânduse numai conținutul scrisorilor
– care răspund direct la întrebările cu privire la origine lui Iosif și Hirotonia sa – din gramata patriarhală,
amândouă datate cu 26 iulie 1401.
Pentru certitudinea legitimității hirotoniei lui Iosif au fost trimiși Ieromonahul Grigorie Țambla și
Diaconul Manuil Arhon, din evenimentele ulterioare reieșind că s-au convins de adevărul mărturisit de delegația
moldovenească, drept pentru care, după întrunirea unui Sinod, la care doi ierarhi au fost de acord, iar doi nu,
Patriarhul, cu de la sine putere a numit pe Iosif, Mitropolit al Moldovei, Ieremia contestând hotărârea, mai
apărând prin acte prin 1407/1408; despre Meletie nu se mai cunoaște nimic.
REȘEDINȚA MITROPOLIEI
Prima reședință a mitropolitului Moldovei, a fost Mănăstirea Mirăuți, din Suceava, ctitorie a Petrului
Mușat, iar pentru creșterea prestigiului, Alexandru cel bun aduce aici Moaștele Sf. Ioan cel nou de la Cetatea
Albă(Suceava), la locul de întâmpinare numit Poiana Vlădicii, de către Mitropolit, domnitor, boieri, preoți și
credincioși.
Iosif, se știe că, a sfințit ctitoriile lui Alexandru cel Bun, devenind și sfetnic domnesc, iar ultima dată
este menționat într-un hrisov din 16 septembrie 1408, prin care Alexandru cel Bun, dădea două sate Bisericii de
la Roman, prin 1416-1418, existând alt Mitropolit, care cerea de la Patriarhie, recunoaşerea în scaunul de la
Suceava.
Numele Mitropolitului Iosif, apare și într-un act din 23 februarie 1438 când Ilie Voievod, dăruia
Mănăstiriii Neamț un sat, ca pentru ultima dată în secolul XV, numele să-i fie pomenit într-un act de danie din 6
iunie 1446.
VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XVI –

XV ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XVI
CONTEXTUL RELIGIOS
După ocuparea treptată a Transilvaniei de Regatul maghiar, începe și o prigoană a Bisericii Ortodoxe din
partea catolicismului, ajutați de regii maghiari, urmărind deznaționalizarea lor, iar papii numărul crednicioșilor
pe care îi păstorea, înființând aici două episcopii, una la Biharea și una la Tășnad, mutate ambele în 1092, la
Oradea, respectiv, la Alba Iulia, alături de câteva mănăstiri; regii maghiari, inițiau unele măsuri împotriva
„schismaticilor” de la ei din regat, ca urmare papa a obținut în 1234 de la principele Bela un jurământ de nimicirea
a „ereticilor” și pseudocreștinilor, interzicând „preoților schismatici”, să-și țină cultul, să construiască biserici
sau capele iar credincioșilor le era oprită participarea la cult sau chiar să intre în bisericile lor.
Regele Ludovic cel Mare, ducând o politică de uniformizare, un bun colaborator, fiind franciscanul
Bartolomeu de Alverna, vicarul Bosniei, care l-a îndrumat pe rege cu privire la niște măsuri, pe care Ludovic, a
încercat să le impună printre care amintim: intervenția disrectă a „brațului temporal”(a regalității și a nobililor),
înlocuirea catehizării cu măsuri dure printre care amenințarea cu expulzarea sau chiar condamnarea la pedeapsa
capitală, iar nu în ultimul rânddistrugerea și izgonirea clericilor ortodocși și a călugărilor.
Printr-un act de la 1366, nobilii români erau recunoscuți doar în urma unei confirmări regale, iat pentru
aceasta trebuiau să participe la acțiuni militare, chiar și împotriva românilor, uneori obligându-i să aresteze pe
„preoții slavi și schismatici”, cu alte cuvinte ortodoxia era ilegală, fiind recunoscut doar catolicismul. Ducând
aceste măsuri la extreme, au făcut proprietatea condiționată de apartenența la catolicism și chiar confiscarea
proprietăților nobililor care adăposteau preoți ortodocși; plătirea dijmei catolicilor și de către creștinii ortodocși
a dus la izbucnirea răscoalei de la Bobâlna din 1437.
Aceste măsuri nu și-au îndeplinit scopul propus, ba chiar mai mult, numai câțiva dintre nobili au părăsit
ortodoxia, lucru ce explică absența nobililor și boierilor din Transilvania, fiind doar iobagi, termenul de român
în Transilvania(numită în continuare TV), devenind sinonim cu ortodox și invers.
Scrisoarea Papei Grigorie al IX- lea, trimisă celor doi episcopi catolici și lui Ludovic I, conține o
informație importantă conform căreia românii din acel ținut(TV), nu erau mulțumiți de slujba preoților unguri,
respectiv rezistau îmopotriva catolicismului, acolo unde în 1234 aveau propriile episcopii, ba chiar mai mult,
atrăgeau pe caolici la ritul și obiceiurile lor, papa totuși încercând să numească un episcop vicar, dar care,
subliniem, să cunoască limba română deoarece prin preoții unguri nu se reușea.
Acțiunea prozelitistă a pierdut din intensitate, în 1526, cînd Ungaria a fost învinsă la Mohacș și
transformată în pașalâc, în 1541, devenind principat autonom sub suzeranitate otomană, iar după 1556, odată cu
principii calvini, a fost desființată episcopia catolică de Alba Iulia, însă mai târziu sub Imperiul Habsburgic, s-a
reluat prozelitismul, ducând în final la crearea Bisericii Greco-catolice.
DIN PUNCT DE VEDERE POLITIC-CONSTITUȚIONAL
După răscoala de la 1437, prin încheierea „uniunii frățești” dintre sași, secui și maghiari, românii au
ajuns să fie tolerați, nu recunoscuți ca națiunilor. Răscoala condusă de Gheorghe Doja din 1514, împotriva
țărănimii, a adus un număr de măsuri care au agravat pe aceștia din urmă, fiind obligați să muncească o zi pe
săptămână, legați de glie, fără drept de strămutare, măsuri consemnate în codul Legii din 1517, numit
„Tripartium”.
Prin Reforma protestantă, mulți catolici trec la protestantism, cu toate că ortodocșii au rămas neclintiți
din dreapta credință, cu tot cu programul central est european.
ȘTIRI DESPRE ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ORTODOXĂ
În ciuda măsurilor împotriva Ortodoxiei din TV, între secolele XIII- XV, se cunosc un număr important
de biserici de piatră și mănăstiri, dovadă a continuității vieții bisericești prin ierarhi, preoți protopopi, egumeni.
Într-o inscripție din 1313/1314, descoperită în biserica din Streisângeorgiu, apare numele preotului
Naneș, cel mai vechi preot cunoscut în Transilvania, ca mai târziu în 1360, sunt amintiți 12 cneji, 6 țărani, precum
și Protopopul Petru din Ostrov, alături de preoții Zampa, Dalc, Dragomir și Balc, iar un proces pentru o
proprietate îl implica și pe Protopopul Dobrotă. În 1506, preotul Petru era numit Protopop de Hunedoara, și în
Maramureș existând informații despre preoți precum Miroslav în 1364.
Existența vieții bisericești continuată și după încetarea existenței scaunului episcopal de la Dăbâca, este
posibilă, mai ales în „Țările” TV, atestate documentar în secolul al XIII: Făgăraș, Bârsa, Făgăraș, Hațeg, Zarand,
Banat, Bihor, Sătmar, alături de Maramureșul ca instituție românească, până în secolul XIV.
ARHIEPISCOPUL GHELASIE DE LA RÂMEȚ
Printre zecile de mănăstiri care au fost arse la ordinul generalului Bucow, în 1762, se numără și Râmeț,
unde a fost reluată viața monastică de abia din 1918. Prin 1925, iese la iveală din apele mari, care a înconjurat
de trei ori mănăstirea ajungând pe fereastra altarului bisericii, un craniu galben frumos, binemirositor, alături de
alte două, îngropate în dreapta bisericii de către preotul bisericii La izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial
un călugăr autohton, venit de la Muntele Athos cu gândul refacerii așezarea monahală, luând ucenici și începând
unele lucrări de reparații, iar atunci au ieșit la iveală cele trei cranii.
Minunea descoperirii al cui era unul dintre cranii, s-a produs printr-o femeie cu numele Maria, din
Negrești-Oaș, care venind la Mănăstirea Râmeț, spunându-i starețului ca a văzut în vis un porumbel care o
îndruma să vină aici și să se atingă de craniul care era al Sfântului Ghelasie și se va vindeca.
Într-adevăr minunea aceasta a vindecării femeii, ca și multele altele au fost întregite de o echipă de
cercetători în 1978, cu prilejul căruia s-au găsit o inscripție în limba slavonă care numea pe Arhiepiscopul
Ghelasie, datat de la 2 iulie 1377, fiind primul ierarh din TV, cunoscut cu numele.
Călugărul Ghelasie, cinstit de popor ca Sfânt, egumen al Mănăstirii Râmeț, de unde este posibil să fi
fost condus Biserica din Transilvania, iar pentru sfințenia vieții Arhiepiscopul Ghelasie, este canonizat la 20
iunie 1992, de Biserica noastră, fiind pomenit la 30 iunie.
MĂNĂSTIREA „SFÂNTUL MIHAIL” DIN PERI
În satul Peri, exista o mănăstire cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”, ctitorie a fraților Dragoș și
Drag, ajunși comiți ai Maramureșului, după izgonirea de către Bogdan în 1359, în 1391, Drag, mergând la
Constantinopol să ceară ca Mănăstirea să devină stavropighie patriarhală, primind răspuns pozitiv, reieșit din
tomul Patriarhal, de la august 1391, numind pe starețul Pahomie, exarh patriarhal, înmânându-i diferite atribuții
episcopale, în afara hirotoniei, care se atribuia episcopilor locali, pomeniți în același act, iar în 1494, superiorul
egumenului era arhiepiscopul TV.
IOAN DE CAFFA
Primul dintre ierarhii ortodocși atestați documentar este Ioan, stabilit în Hunedoara înainte de 1456,
slujind mai întâi ca preot sau episcop în Caffa Crimeii, plecat fie din cauza genovezilor catolici sau tătari ori
turci, ajungând episcop sau mitropolit al românilor transilvăneni cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara.
Activitatea sa încetează în 1456, la aducerea inchizitorului Ioan Capistran, pentru o cruciadă împotriva
turcilor, dar impresionat de situația „schismaticilor”, obligând sub grele amenințări, pe preoții episcopii, nobilii
și boierii să ardă Bisericile românești de pe moșiile lor, alungând preoții care nu voiau să primească botezul
catolic.
Din ordinul lui Capistran, episcopul Ioan, este arestat în 1456 și trimis la Timișoara, unde Iancu de
Hunedoara la închis, însă toate presiunile făcute asupra preoților ortodocși, se sorteau eșecului datorită lui Petru
care ținea predici prin care îi îndemna pe cei amintiți să nu se lepede de ortodoxie, iar pe de altă parte Iancu de
Hunedoara și Ioan Capistran nu au reușit mai nimic deoarece muriseră amândoi de ciumă, biserica Ortodoxă
intrând astfel în toate drepturile ei.
La rugămintea lui Ioanichie, ierarhul cunoscut la 1479, sunt scutiți toți preoții de dările către stat,
despre acest Mitropolit necunoscându-se prea multe, fiind succesorul lui ioan de Caffa.
MITROPOLIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ LA FELEAC
La Feleac era reședința timp de 7 decenii pentru Mitropoliții TV. Primul dintre aceștia, Daniil, este
menționat într-un Tetraevanghel slavon din 1488, urmat apoi de Marcu, pomenit mult mai târziu, în 1550, fiind
implicat într-un proces, succedând Danciu, pomenit în 1550, iar în 1538 este amintit Petru, amintind că toți
ierarhii TV erau hirotoniți în Țara Românească.
ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE SFÂNTUL

NICODIM DE LA TISMANA
În confirmarea tezei conform căreia monahismul pe teritoriul țării noastre este mult mai vechi decât în
alte țări precum Bulgaria(secolul X), Serbia(secolul XII) sau Rusia(secolul XI), toate creștinate în jurl secolului
X, stă toponimia, care relatează nume legate de monahism și viața monahală.
Conform tabelului de mai jos avem nume de dealuri, văi, peșteri, poieni, sate, munți pârâuri și chiar
sihăstrii și localități, după cum urmează:
Sihăstrii Sihăstria Secului, Sihăstria Putnei, Sihăstria Voronei

Localități Bisericani(3 localități), Casian(2 localități), Călugăreni(peste 15 localități), Crucea(6
localități), Mănăstirea(33 localități), Sfântul(10 localități)
Munți Bâtca lui Chiriac, Bâtca Popii, Bâtca Scaunelor, Piciorul mitropolitului, Muntele
Icoana, Muntele lui Vasian
Dealuri Dealul Bogoslov, Dealul Vovideania, Dealul lui Pricopi, Dealul Mănăstireni
Văi Valea Crucii, Valea Avraam, Valea Mănăstirii, Valea lui Timotei, Valea Mitocului
Poieni Poiana Călugăra, Poiana Chiliei, Poiana lui Pahomie, Poiana lui Atanasie, Poiana lui
Sivestru
Pârâuri Pârâul Chiliei, Pârâul lui Ignat, Pârâul lui Isachie, pârâul lui Ermolae, Pârâul Sihăstriei
Peșteri Peștera Sfântului Daniil, Peștera Sfintei Teodora, Peștera lui Iosif, Peștera
În afară de aceste argumente logice mai sunt menționate în cartea Împotriva tuturor ereziilor a lui
Epifanie de Salamina, călugărul Audius, exilat în Goția, prezentând situația armonioasă de aici, iar documentele
vremii mai menționează un călugăr, Arpila, martirizat dimpreună cu 25 de creștini într-o persecuție din partea
goților; avem ca argument și pe Sântul Ioan Casian sau Dionisie Exigus, călugării sciți, menționați în vremea lui
Paternus, susținători ai formulei theopashite(unul din Treime a pătimit în trup), cercetările recente dovedind și
ele existența vieții monahale timpurii, precum scoaterea la iveală în 1957 a unui important centru monahal, cel
de la Basarabi, sau descoperirea de la Niculițel.
ALTE DOVEZI
În 1359, în hotărârea sinodală de transfer al lui Iahint de la Vicina la Ungrovlahia, se menționează și

„sfințiții căugări”, iar în 1369, domnitorul Vladislav, adresează o scrisoare egumenului Mănăstirii Cutlumuș
REORGANIZAREA MONAHISMULUI DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ DE CĂTRE SFÂNTUL NICODIM
Notele de călătorie, ale lui Paul de Alep, Slujba osebită a cuviosului Nicodim sfințitul, cu sinaxarul
respectiv și Viața Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim Sfințitul, reprezintă singurele izvoare privitoare
la viața și activitatea Sfântului Nicodim cel Sfințit de la Tismana.
Originea sa aromână, este contestată de cei mai mulți, considerându-se că el ar fi din Prilepac, dintr- un
cunoscut centru minier din Serbia, din tată valah și mamă sârboaică, înrudită cu Lazăr al Serbiei, așa explicându-
se venirea lui în ȚR.
Născut în prima jumătate de veac XIV, cu atracție de tânăr pentru monahism, a plecat cu Monahii
athoniți la Mănăstirea Hilandar, întâlnindu-se cu alți tineri isihaști precum Eftimie, viitorul Patriarh de Târnovo
și pe Ciprian, viitorul Mitropolit al Kievului, învățând limbile slavonă și greacă, după trei ani a primit „sfântul
și marele chip îngeresc”.
Hirotonit preot și Egumen al mănăstirii, acesta pleacă în ascuns în Sfântul Munte, așezat mai întâi la
sudul Dunării, în regiunea Cladova, unde a organizat o comunitate de călugări și a construit o biserică mică cu
hramul „Preasfintei Treimi”, trecând apoi în nordul Dunării, în 1366, datorită transformării în „Banat al
Ungariei” de către Ludovic cel Mare, și desigur, din cauza propagandei de catolicizare.
Aici se așează mai întâi la Vodița, organizând o comunitate de călugări, unde cu daniile lui Vladislav
Vlaicu Vodă, construiește o biserică, sfințită de cuviosul Nicodim în 1372, terminată, după cum afirmă un hrisov,
în 1374.
După recunoașterea Banatului Severinului din 1375, comunitatea se risipește și se înființează Mănăstirea
Tismana, însă Cuviosul era însărcinat cu misiune la Constantinopol, respectiv, împăcarea dintre
Patriarhia Ecumenică și Biserica Serbiei, care se declara autocefală, fiind sub anatema Patriarhiei, în frunte cu
Filotei Kokinos, drept pentru care Nicodim este hirotesit arhimandrit, dându-i-se dreptul de a sfinți biserici,
precum și moaștele Sf. Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale Sfântului mucenic Teofil, rămase
până azi la Tismana, care sub Cuviosul Nicodim duce o situație de continuă prosperitate beneficiind și de faptul
că obștea de aici era independentă(„samovlastie”), caracterizată de trei principii organizatorice:
samovlastia(autocârmuirea), chinovia(comunitatea) și conducerea unitară a celor două Mănăstiri oltenești.
Din corespondența Sfântului Nicodim cu Sfântul Eftimie, patriarhul de Târnovo, se păstrează două
scrisori, în prima răspunzând ierarhu la 6 întrebări dogmatice, iar în cea de a doua se cuprinde o întrebare și un
răspuns cu privire la curăția morală a celor ce vor să se preoțească, de la Sfânt rămânând Tetraevanghelul copiat
prin 1404-1405 în limba slavă, apoi acesta retrăgându-se în isihie, „deasupra mănăstirii”, însă când a avut
descoperire dumnezeiască cu privire la trecerea sa din această lume, s-a coborât la frați, s-a împărtășit, trecând
la cele veșnice în ziua de 26 decembrie 1406, înmormântat la Mănăstirea Tismana.
MITROPOLIA MOLDOVEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL

XV-LEA
Sinodul de la Konstanz
Sinodul din 1414-1418, desfășurat în localitatea sus menționată, din Sudul Germaniei, convocat de
Sigismund de Luxemburg, un sinod cu caracter de „congres apusean”, a avut un întreit scop: înlăturarea schismei
papale, condamnarea lui Wiclif și Hus și încercarea de unire a celordouă Biserici creștine; aici a participat atât o
delegație a împăratului Manuel al II-lea Paleologul, a Patriarhului Iosif al II-lea din Constantinopol, cât și 19
ierarhi ortodocși, printre care și devenitul Mitropolit al Kievului, Grigorie Țamblac.
Ulrich von Reichental menționează într-o lucrare de a sa numele unui boier, Thobermur, din Țara
Românească, din Moldova al lui Gheorghe din Sămușeni, Stanislav Rotompan, precum și reprezentanți ai zece
orașe din Moldova, alte câteva din Muntenia, de unde ar rezultă poziția anti-unionistă a Bisericii noastre, acești
reprezentanți, expunând ideea înțeleaptă a Bisericii de a trimite mireni la Konstanz, deoarece aceștia puteau vorbi
în numele Domnitorilor doar din punct de vedere politic, însă religios, nu, această deplasare reprezentând prima
participare a românilor la o întrunire internațională.
Primul nume de Mitropolit este identificat în cele doă scrisori din 10/11 martie a Papei Eugeniu al IVlea,
care se adresează lui Gregorius archiepiscopus Moldovlachiae, precizându-se totodată că Grigorie nu a fost
Hirotonit de vreun epicpop catolic, ci de Patriarhul Constantinopolului, de care România eclesială aparținea. Însă
se crede că el a fost de partea Patriarhului Iosif al II-lea și împăratului Ioan al VIII-lea, favorabili unirii cu Roma,
fiind apoi trims în Moldova pentru a convinge de necesitatea unirii.
Misiunea dată de Papă lui Grigorie nu este încununată de succes, deoarece el nu s-a mai întor în Moldova,
iar dacă s-a întors, sigur a fost expulzat deoarece moldovenii erau absolu împotriva unirii, tot din documentul
care atestă acest lucru, adică a doua scrisoare din 11 mai, aflând și numele celui de-al doilea Mitropolit, Damian,
în 1436, despre acesta neavând vreun document intern, decât o serie de lucruri din lucrarea lui Silvestru
Syropulos, referitoare la:
Sinodul de la Ferrara-Florența
Din documentele Sinodului aflăm devenirea lui Damian în Mitropolit al Moldovei la sfârșitul lui 1436,
sau anul următor; la Constantinopol au fost trimise două solii î vederea convingerii pentru unire, prima ajungând
în capitala bizantină la 6 septembrie 1436 iar a doua la 13 februarie 1437, Syropulos menționând că după primirea
acestei solii au început imediat pregătirea unirii.
Damian se pare că a fost titularul scaunului de Sevastia, alții considerâdu-l doar locțiitor, dedus din
semnătura sa precum că „ține locul Sevastiei”. Cazuri în care se acorda titlul de locum tenens, adică locțiitor al
cuiva, sunt prezente și la acest sinod precum cel al lui Antonie de Heracleea Traciei, care ține locul lui Filotei al
Alexandriei, sau Isidor al Kievului și al întrgii Rusii făcând același lucru pentru Dorotei al Antiohiei, însă existau
și cazuri în care nu se menționau numele delegatarilor, în această categorie încadrându-se și Damian.
Atitudinea lui Damian la acest Sinod, era oarecum în defavoarea Unirii, sau cel puțin nu în orice condiții,
astfel că în pofida acestui fapt, la Sinod Patriarhul a semnat cu reținere, ceea ce face să certe pe maiapropiații
episcopi din cei 17 din 27 care au votat împotrivă, iar Damian se pare că era de acord cu adăugarea Filioque-
ului.
Dintre cei care au afirmat stoparea funcțiunii lui Damian ca Mitropolit al Moldovei este Dimitrie
Cantemir, însă cei care prezintă continuitatea păstoririi lui Damian îl numără și pe Nicolae Dobrescu,
„Cronica de la Putna” precizând că episcopii întorși au preluat obiceiuri occidentale precum raderea bărbii.
În cocluzie, nu se știe dacă Damian s-a mai întors în Moldova sau nu; cert este că în noiembrie 1447 el
murise, prin hotărâre imperială fiind numit Ioachim, despre acesta cunoscându-se că acesta a încercat câștigarea
de adepți pentru Unire, însă a fost expulzat din Moldova fiind urmat de Teoctist, care este menționat deja din
1454.
MITROPOLIA MOLDOVEI SUB DOMNIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

Mitropolitul Teoctist
”Letopisețul de la Putna” și „Cronica sârbo-moldovenească”, precizează despre acest Mitropolit că în

1453, a fost ales, fiind hirotonit de Patriarhul sârb de Ipek în timpul lui Gheorghe Brancovici, primind episcopatul
aici. Acest Teoctist a fost mai întâi egumen al Mănăstirii Neamț, atrăgând oponenți datorită legăturii cu primirea
cu bucurie a lui Ștefan cel mare, după unii autori chiar, Domnitorul a plecat la luptă împotriva lui Petru Aron,
după consultarea boerilor în frunte cu acest Teoctist, care l-a și înscăunat pe Ștefan cel Mare în Câmpia de la
Direptate, după cum relatează „Letopisețul lui Grigore Ureche” sau „Letopisețul de la Putna.
În timpul lui Șefan cel Mare, în Moldova, existau trei scaune episcopale(Suceava, Roman și Rădăuți),
Mitropolitul Teoctist reprezentând sfârșitul ritulu grec și instalarea celui slavon, în timpul căruia Ștefan cel Mare
nu prea a construit lăcașuri de cult datorită factorului nefavorabil al luptelor duse cu otomanii, în schimb, făcând
multe danii la lăcașurile de cult. Marea operă de consrucție începe de abia în a doua parte a domniei lui, când
Mitropolit era Gheorghe.
Mitropolitul Teoctist a murit la 18 noiembrie 1478, fiind îngropat în pridvorul Bisericii Mănăstirii
Putna, concluzionând că asemenea lui Iosif era din familia domnitoare.
Mitropolitul Gheorghe
Venit probabil egumen de la Mănăstirea Neamțului, preferat al Domnitorului Ștefan cel Mare,
argumentând astfel trecerea peste ceilalți doi episcopi de Roman și Rădăuți, acesta a târnosit multe din ctitoriile
Domnitorului, schimbând chiar și titulatura Mitropoliei acum numindu-se „Al Sucevei și al întregii Țării
Moldovei” sau în 1462, „Mitropolit moldovenesc”, prima mențiune despre Gheorghe fiind cea dintr-un Hrisov
din 1462, indentificând niște schimburi de sate între Mănăstirea Putna și Mitropolie, iar mai apoi apărea și în
1499 în actul de pace semnat între Ștefan cel Mare și Regele Poloniei. Ca și cărturar se evidențiază prin
continuarea tipăririi „Letopisețului” sau, după îndrumarea unui călugăr, traducerea în 1503 a unui manuscris la
Mănăstirea Zografu din muntele Athos.
Jurisdicția Mitropoliei se întindea peste nordul Moldovei, Suceava, Neamț, Dorohoi, Iași, Hârlău,
Hotin Soroca, Orhei, Lăpușna, în timp ce sudul Moldovei, Tigheciul, Tighina, sau Chilia, aparținea Episcopiei
Romanului.
Ctitoriile lui Șefan cel Mare
Mănăstirile de care s-a îngrijit Șefan cel Mare, se pot împărți în trei categorii. Din categoria celor care au
primit danii, face parte și Mănăstirea Moldovița, închinată Bunei Vestiri, ctitorie a lui Alexandru cel Bun a
primit de la Domnitor 11 sate, prisăci și privilegii comerciale; Mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Siretului,
numită și Probota, unde sunt osemintele mamei Domnitorului, Oltea, îi sunt atașate 8 sate; Mănăstirea Humorului
închinată Adormirii Maicii Domnului s-a bucurat de veniturile moștenite de la Ctitor(Oană de la Suceava) și fiii
lui. De daniile Domnitorului Ștefan cel Mare s-au bucurat și Mănăstirile de la Horodnic sau Ițcani, cea din urmă
primind un sat la hotarele ei, ai cărui locuitori erau scutiți de dările domnești în favoarea Mănăstirii.
Vedem că și Mănăstirea Neamț face parte din categoria Mănăstirilor cărora le-a făcut îmbunătățiri,
în schimbul dărilor Domnitorului, călugării fiind nevoiți să facă Paraclis în fiecare Duminică după Sfânta
Liturghie, pentru el și soția sa Maria, aici ridicând pe lângă Biserica existentă, ctitorie a lui Petru Mușat încă o
Biserică cu hramul Înălțării Domnului terminată, după pisanie, în noiembrie 1497.
„Adormirea Maicii Domnului” este hramul Mănăstirii Bistrița, care intră în aceeași categorie, primind
de la Domnitor mai multe acte de întărire a unor danii, iar ca cea de la Ițcani, și aici locuitorii satelor vecine
plăteau dările domnești tot Mănăstirii, pentru ca Ștefan să facă la sfârșitul vieții o danie personală: 3 sate, mori
și multe vii, însoțită de construcția unei clopotnițe cu paraclis închinat Sfântului Ioan cel Nou, din categoria
aceasta de mănăstiri, făcând parte și Dobrovățul care a primit ca binecuvântare o biserică de Mănăstire cu
hramulș Pogorârii Duhului Sfânt.
Cea de-a treia categorie este constituită de Mănăstirile pe care le-a ctitorit, adică, propriu-zis le-a
construit sau reclădit, cea mai mare dintre acestea fiind renumita Putna, construită între 1466-1470, de un arhitect
grec, ajutat de o echipă de muncitori din Transilvania, fiind sfințită de un sobor de 64 de Arhierei în frunte cu
Mitropolitul Teoctist, preoții din împrejurimi dând dările chiriarhale tot Mănăstirii, nefiind judecați
de slujbașii Mitropoliei ci de Egumen, din punct de vedere cultural, Mănăstirea Putna fiind cea mai importantă
din Țară, aici fiind gropnița lui Ștefan cel Mare, a urmașilor lui, până la Petru Rareș.
Aici se alătură și Mănăstirea Voroneț, urmașa unei mănăstiri de lemn, având, dup o tradiție, viețuitor pe
Sf. Daniil Sihastrul, fiind construită în doar trei luni și săptămâni, pictându-se de asemenea în timpul
Mitropoliților Teofan I și Grigorie Roșca, cel din urmă adăugându-i și un pridvor.
Restul ctitoriilor sale sunt reprezentate în tabelul de mai jos astfel:
1485-1490 - Bădeuți
- Pătrăuți
- Biserica domnească din Vaslui
1490-1495 - Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași

- Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău
- Biserica Adormirii Maicii Domnului din Borzești
- Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi
- Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși
1495-1500 - Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Războieni

- Biserica Sfântul Nicolae din Popăuți(Botoșani)
- Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamț
1500-1504 - Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț

- Biserica Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Reuseni
Cu dată nesigură - Biserica Alba din Baia

- Biserica Sfântul Dimitrie din Suceava
Cele atribuite de - Scânteia

trdiții locale - Șcheia
- Florești
- Cotnari
- Ștefănești
- Șipote
- Căpriana
- Sfântul Nicolae- Chilia

- Un paraclis în cetatea Neamț
- Un paraclis în cetatea Hotinului
- O biserică în Cetatea Albă
- Vad, Feleac, Râmnicu-Sărat din Transilvania
- Mănăstirea Zografu în afara Țării
Fără îndoială că toate aceste realizări, amintite sau mai puțin amintite sunt datorate și sfințeniei sale.
Episcopia Romanului
Din grila Domnitorilor Alexandru cel bun(1400-1432) și Ștefan cel Mare(1457-1504), pentru Biserică,
Școală și Cultură, regiunea Moldovei prosperă, în timpul celui dintâi Domnitor apărând la Roman o Eparhie
nouă, ocupând un loc în preocupările istorilcilor precum Nicolae Iorga, Mihai Ștefănescu, Nicolae Dobrescu sau
Scarlat Porcescu, ei nefiind de acord, drept urmare neștiindu-se nici până astăzi când a avut loc această Eparhie
a Romanului.
Chiar amintit înainte de Statul Moldova, Romanul cunoaște o înflorire de abia în timpul lui Roman
Mușat(1391-1394), care a (re)construit cetatea locală, alături de biserica închinată Sfintei Cuvioase Parascheva,
gropniță a doamnei sale, Anastasia; în 1408, prima mențiune a bisericii, prezintă dania cu două sate, considerată
de istorici ca donație cu prilejul înființării Episcopiei, întărită printr-un hrisov din 1488 dat de Ștefan cel Mare.
În 1415, se crede că pe Nichita și Dobre, îi angajează Alexandru cel Bun pentru a picta această biserică. Concluzia
privitoare la înființarea acestei Episcopii îl prezintă pe Alexandru cel Bun ca întemeietor, luându-se în
considearare neprielnica vreme dintre cele două mari domnii amintite mai sus.
Motivele principale a înființării Episcopiei reprezentau întinderea mare a Țării acum, greu de condus de
un singur Ierarh și necesitatea a doi episcopi în cazul vacantării unui scaun episcopal, nemaifiind apoi de folos
să treacă hotarele Țării pentru hirotonie.
Primul Episcop cunoscut, Calist, în 1445, reieșit dintr-un Pomelnic de la Mănăstirea Bistrița, început din
1407, cuprinzând alte două nume, Ioan și Samuil; Episcopia este ridicată înre timp la rang de Mitropolie, din
dorința lui Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, să facă mai prestigioasă „Țara de Jos” pe care o domnea după
împărțirea în două cealaltă fiind dată fratelui său Iliaș. Acest lucru a durat până în 1442, când Ștefan a rămas
singurul domnitor al Moldovei.Chiar și cu revenirea la rangul de Episcopie, arhiereii de aici se semnau timp de
două secole, încă cu titulatura de „Mitropolia Țării de Jos” sau „Mitropolia din Târgul Romanului”
Drepturil episcopului de Roman erau multe, precum dreptul de a purta cârjă argintată, însă doar în Eparhia
sa, apoi și în Capitală, în defavoarea celorlalți doi Episcopi de Rădăuți și Huși, însă toate diferențele dintre
Ierarhii Mitropoliei Moldovei, ca și cea a purtării în Eparhie a sacosului, însă la Capitală a felonului, au încetat
când Iacob Putneanul a acordat Episcopului Ioanichie al Romanului de a purta sacos și mitră chiar și în Capitală.
Jurisdicția Episcopiei de Roman se întindea pe sudul Moldovei, Roman, Bacău, Trotuș, Adjud, Putna,
Vaslui, Bârlad, Tecuci, Cuvurlui precum și peste câteva regiuni de peste Prut ca Tigheciu, Tighina, Chilia.
Episcopia Rădăuților
Primul sediu al Mitropoliei la Rădăuți lângă Biserica Sfântul Nicolae, ctitorie a lui Bogdan I, este
opinia cu privire la înființarea Episcopiei Rădăuților a lui Dimitrie Dan și Petru Rezuș, fiind ce mai plauzibilă,
lucru reieșit dintr0un Pomelnic de mai târziu al Episcopiei unde sunt trecuți Ierarhii Nicolae, Ștefan și Iosif,
stând în contradictoriu cu Nicolae Iorga, Gheorghe Moisescu și alții, care cred că Episcopia a fost întemeiată de
Ștefan cel Mare dat fiind că doar atunci a fost vorba de un Episcop de Rădăuți, în numele lui Ioanichie, Nicolae
Dobrescu afirmând însă că de fapt Alexandru cel Bun i-ar fi acordat egumenului la Biserica Sfântului
Nicolae prerogative de episcop, iar Șefan cel Mare ar fi desăvârșit acest lucru, și nu în ultimul rând Alexandru
Gonta susține cu tărie că Alexandru cel Bun este ctitorul Episcopiei de Rădăuți.
Jurisdicți Episcopiei a fost foarte restrânsă, după cum reiese dintrun hrisov din 1490, numărând doar 50
de parohii de pe lângă Rădăuți, episcopii de Rădăuți neregăsindu-se până prin 1472 în Sfatul Domnesc. Absența
Ierahului de Rădăuți la sfințirea Mănăstirii Putna, nu este un motiv de a crede că Episcopia nu exista, fiind
posibilitatea unei vacanțe de scaun episcopal sau poate boala și vâsta înaintată a unui Episcop să
fi fost motivul absenței, cert este că primul Episcop atestat documentar este Ioanichie, amintit într-un Hrisov din
1472 sau î alte acte ale cancelariei domnești, acesta păstorind până în 1504.
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XVI- LEA
Patriarhul Nifon
Născut în jurul anilor 1435-1440, în ținutul Peloponezului, Grecia, botezându-se Nicolae, din tatăl Manuil
albano-sârb și mama Maria, de neam grec, avându-i frați pe Dimitrie și Maria. A fost trimis la dascălul grec
Eftimie, unde întrece la carte pe toți colegii, ca mai târziu să meargă la Ioasaf, alt dascăl călugăr mai iscusit, iar
de la schimnicul Antonie, primește„chipul îngeresc”, primind numele de Nifon, se mută la Arta, Zaharia
devenindu-i părinte duhovnicesc. Măi târziu, după hirotonia sa întru ierodiacon, pleacă la Arta în Albania, unde
în 1466 Mahomed Cuceritorul a pornit cu urgie, pustiind totul, iar Zaharia și Nifon sunt obligați să părăsească
Albania, venind la Ohrida, la Mănăstirea Maicii Domnului, de unde mai târziu, a fost dportat la Constantinopol,
îmbolnăvindu-se la scurtă vreme Zaharia, a murit, iar Nifon, rămas singur a mers în Muntele Athos, iar mai apoi,
cu binecuvântarea lui Daniil, la Cutlumuș. A fost o perioadă și la Marea lavră la chemarea lui Atanasie Athonitul,
după care a urmat Mănăstire Dionisiu. La scaunul vacantat al Thesalonicului a păstorit Nifon, trei ani(1483-
1486), din timpul căreia se cunoaște participarea la Sinodul de la Ferrara-Florența, semnând pe locul V. Ca
Patriarh Ecumenic după propunerea și alegerea arhiereilor, Nifon a slujit aproape doi ani, după care s-a retras la
Mănăstire Sfântului Ioan Botezătorul din Sozopol, Burgas, ctitorind în apropiere un schit cu hramul Sfântului
Nicolae, petrecând aici 8 ani, și apoi revenind la scaunul ecumenic, stând și de această dată, doar doi ani, fiind
exilat în Adrianopol.
Cerut de la Sultan de către Radu cel Mare pentru Țara Românească, acesta convoacă un Sinod cu toți
egumenii mănăstirilor din Ungrovlahia, prezidat de Nifon, avut un rol însemnat pentru organizarea Bisericii,
mai ales prin propunerea mutării Mitropoliei de la Argeș la Târgoviște, realizată sub Neagoe Basarab, prin
întrunirea unui alt Sinod mixt când a doua zi după sfințirea Argeșului, pe 16 august 1517, Teolipt, conducătorul
Sinodului și al Patriarhiei Constantinopolului, îl canonizează pe Sfântul Nifon.
În vara anului 1505, Nifon pleacă din Țara Românească, îndrptându-se spre Muntele Athos, stând mai
întâi la Vatoped, iar către sfârșitul vieții la Dionisiu, îngrijind întâi pe măgari, iar apoi ceilalți avînd vedere cine
este, s-a ocupat de post și rugăciune fiind un model de ascultare și smerenie.
După o primă primire temporară a moaștelor Sfântului Nifon, în 1515, și văzând ascultarea și darurile
cu care au fost trimise din nou la Mănăstirea Dionisiu, în semn de recunoștință au trimis înapoi, capul și o
mână a Sfântului, care au stat la Mănăstirea Curtea de Argeș până în 1949, când au fost duse la Catedrala „Sf.
Dimitrie”- Mitropolitană din Craiova.
MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA
Prima mențiune din 24 februarie 1587 a familiei Crimca ne prezintă o danie a lui Petru Șchiopul, iar
datele despre Anastasie ni-l prezintă pe Ioan, tatăl lui, murit înainte de februarie 1587, boier, după istoricul
Dimitrei Dan și mama Cristina, soră/nepoată a lui Luca Stroici, murită la 14 decembrie 1594, gropniță fiindu-i
biserica din Pătrăuți.
Anastasie, înrudit cu Luca Stroici, cărturar de seamă, preia multe învățături de la acesta, pentru ca apoi,
pe 24 februarie 1587 la Mănăstirea Putna, considerat de unii istorici ca egumen al Mănăstirii Galata, însă
Nicolae Iorga și Ștefan Gorovei în special, consideră că era vorba de un alt Anastasie.
Ales Episcop de Rădăuți la 19 iulie 1600, arată supunere față de Mihai Viteazul, ceilalți Ierarhi plecând
din scaunele lor pentru motiv de nesupunere însă au refuzat ulterior invitația lui Anastasie de a reveni, drept
pentru care Mihai a hotărât prin întrunirea unui sinod, pe Dionisie Ralli al Târnovei ca locțiitor al Mitropoliei
Moldovei, apoi un sinod format din Nectarie al Ohridei, Gherman al Cezareii lui Filip, Teofan al Vodenei,
Petronie de Muncaci, Efrem al Ebrulului și Nicanor- ex-episcop al Romanului și Mitropolit al Moldovei, îl
alege pe Filotei la Roman și pe Anastasie la Rădăuți, aceștia semnând o declarație de Mărturisire a credinței
prin care ne se vor abate de la învățătura Bisericii și se vor supune Domnitorului.
După cedarea scaunului la venirea după două luni și jumătate a Movileștilor, repectiv Teodosie
Barbovschi, Anastasie se retrage la Dragomirna unde construiește o biserică în satul său Dragomirești, ca mai
târziu, prin 1602-1605, ajutat de Lupu Stroici, construiește Biserica mare de la Dragomirna, închinată Pogorârii
Duhului Sfânt.
După împăcarea cu Ieremia Movilă, Anastasie este ales Episcop al Romanului în 12 mai 1606,
menționat în această calitate până la 17 iulie 1607, iar până la 15 iulie 1608 era menționat ca mitropolit al
Moldovei, domnitor fiind Constantin Movilă, Anastasie, fiind demis de Radu-Vodă Mihnea, înlocuit cu Teofan
până în 1619, apoi reașezat de Gaspar Gratiani, slujind în demniatea asta până la suflarea cea mai de pe urmă
de la 19 ianuarie 1629, fiin așezat în gropnița Bisericii Mari de la Dragomirna
Mitropolitul Anastasie Crimca se remarcă, ca îndrumător al vieții bisericești, apărător al identității

românești, fondatorul primului spital, ctitor de locașuri sfinte și caligraf și miniaturist.
Ca îndrumător al vieții bisericești, s-a preocupat de ridicare vieții morale a clerlui din Moldova,
găsind un sprijin la Miron Barnovschi, astfel la 20 septembrie 1626, a întrunit un Sobor, prin care a luat
măsuri, întocmind un „Regulament” pentru disciplină monahală.
În introducere „Regulamentul” prezintă starea de atunci și necesitatea schimbării, hotărându-se prin

acesta ca viețuitorii să nu aibă averi, să nu împrumute bani cu dobândă, egumenul să fie ales de soborul
mănăstirii pentru un an, să nu primească maici sau alte femei în mănăstire de călugări, să nu fie primiți
ungureni, adică români dinTransilvania în Moldova, luată de teama unei practici catolice aduse în mănăstiri. La
începutul anului 1627, la insistența Mitropolitului, toate mănăstirile sunt scutite de orice dări ,afară de cele
către domnie, păstrându-se de la Mitropolit prima hotărâre de divorț, cunoscută în MD, pronunțată la 17 mai
1623, la cererea unui Platon.
Apărarea identității neamului românesc de către Mitropolitul Anastasie în cea mai tristă perioadă a
Moldovei, prin faptul că la tron au trecu 12 domnitori în această perioadă, Țara devenind teatrul de nesfârșite
lupte între partizanii susținuți de Poartă și favoriții politicii polone, stare jalnică, după cum descrie
A.D.Xenopol, care pătrunde și în Biserică, averile mănăstirești fiind prădate, lăcașurile lipsite de cele mai
frumoase obiecte de cult, promovat de sistemul de guvernare, funest, Anastasie Crimca, dovedindu-se a fi un
Ierarh cu multă înțelegere și un iubitor de neam, de aici conflictul său cu Radu Mihnea.
Odată cu ocuparea grecilor a celor mai mari dregătorii, revenirea românilor din pribegie a fost marcată
de multă sărăcie, Radu Mihnea implicându-i prea puțin a guvernarea Țării, boierii greci și munteni, strângând
averi pe spatele poporului, aici venind și mulți Patriarhi maziliți, iar amestecul Patriarhului de Constantinopol
Timotei în viața Bisericii din Moldova, a ajuns până la a demite pe Luca al Țării Românești.
Radu Mihnea a ajuns să dea unor greci mănăstiri sau chiar să transporte averi în străinătate, ca de
exemplu Mănăstirea Galata, fiind dată grecilor pe motiv de sărăcie, cu totul că era cea mai bogată dintre
Mănăstiri, drept pentru care Mitropolitul lasă testament ca ctitoria sa de la Dragomirna să nu fie atinsă de ceva
sub pedeapsa anatemei. Deasemenea încunuarea lui Alexandru Movilă, în defavoarea lui Tomșa, favoritul lui
Mihnea, în 1615, este încă un motiv de intoleranță a Domnitorului față de Mitropolitul
Anastasie, una dintre marile probleme cu care s-a mai confruntat fiind și năvălirea cazacilor în Moldova,
încercând să fugă cu moaștele Sf. Ioan Gură de Aur, însă nu a fost voia Sfântului, racla îngreuindu-se peste
măsură.
Domnitorul avea medic personal la Curte, însă la sate și oamenii de rând sistemul medical era în grija
Bisericii, știindu-se că Ștefan cel Mare dăruia anual Spitalului de pe lângă Mănăstirea Zografu din Athos, 500
de aspri, însă prezența vreunui spital prin MD, nu este cunoscută, find existente doar bolnițe pe lângă
mănăstiri. Abia la începutul secolului XVII, se cunosc câteva date cu privire la existența unor medici în iași și
Tg. Trotuș, știri certe având din vremea lui Anastasie Crimca, cel care a pus bazele unei bolnițe la
Dragomirna și unui spital la Suceava.
La 1602, în Dragomirești este înființată „bisericuța bolniță”, la Suceava apărând în documente un spital
la data de 17 mai 1619, sprijinit de domnitor cu un vad de moară pe Suceava, printr-un hrisov la 13 aprilie
1620, ultima mențiune despre această clăsire fiind la 1641.
Prima ctitorie de Biserică este ridicarea Bisericii „Sf. Enoh, Sf. Ilie și Sf. Ioan Teologul”, înfățișată pe
două miniaturi ale Mitropolitului Anastasie Crimca, aflate în „Tetraevanghelul” de la 1 septembrie 1609,
păstrat în Muzeul de la Dragomirna, prima pe verso-ul foii 15 iar cealaltă pe penultima foaie a „Psaltirii” de la
6 iunie 1616. Bisericuța din piatră învelită în cărămidă smălțuită, căruia în 1855 i s-a pus acoperiș din șindrilă
și în 1893, adăugândui-se 3 turnuri, era în centrul chiliilor călugărilor adunați de Anastasie, construite
provizoriu până la construirea la începutul lui 1602 cu banii strânși din tinerețe, ajutorul boierilor Lupu și
Simion Stroici și a Grecului Dima, unii istorici considerând că Dragomirna a fost construită între 1607 și 1609,
alții însă spun că în vremea lui Ieremia Movilă, cel din urmă fiind întemeia pe pomelnicul mănăstirii care
începe cu acest nume și pentru faptul că biserica aprține domniei lui Ieremia Vodă Movilă, așadar ridicarea
pare a fi avut loc între 1601 și 1605, cât despre ctitori, Anastasie Crimca, logofătul Luca Stroici și Miron Vodă
Barnovschi, reprezintă ființiatorii Bisericii, în pomelnic mai fiind amintiți și Simion cu soția Antimia, Ionașcu
cu soția.
Arhitectura este în stil bizantin moldovenesc ștefanian, apreciată în mod deosebit pentru mărime și
capodoperă de Episcopul Melchisedec Ștefănescu și Nicolae Iorga. Dimensiunile de 35,16 m lungime, 10,14 m
lățimea și 19 m până la acoperământ sunt completate de pictura popei Crăciun, Mătieșului, popei Ignat și lui
Gligorie, formați în școala de pictură moldovenească tradițională.
O eclesiarhie în curtea Mitropoliei din Suceava, care adăpostea pe timp de reparații Moaștele Sf. Ioan
cel Nou, reprezintă o altă ctitorie a Mitropolitului Anastasie Crimca.
Școala de la Dragomirna, cunoscând o înflorire în timpul lui Anastasie, reprezintă centrul românesc de
atunci a caligrafiei și miniaturismului, nicăieri în cele două Țări, nescriindu-se atâtde multe manuscrise.
*„Tetraevangheliarul” și „*Evangheliarul” din 1609, „*Liturghierul” din 1610, * „Psaltirea” din 1616,
„Tetraevangheliarul” din 1615 și „Liturghierul” din 1616, Apostolul din 1610 și cel din 1609, reprezintă opera
artistică a Mitropolitului, el fiind și primul autoportretist, toate operele afară Apostolul și Evanghelia din 1609,
reprezentând chipul Vlădicei stând în fața Sfinților ocrotitori ai Bisericii de la Dragomirna, sau cu mâinile ca la
rugăciune, purtând în ele un pergament deschis sau prezentând o carte.
MITROPOLITUL VARLAAM
Se presupune că în 1580 se naște într-o familie de răzeși, Motoc, din Baloteștii Putnei, Vrancea, botezat
Vasile, între 1599 și 1608 este amintit preot lângă Mănăstirea Secu, învățând greacă și slavonește la
„schitul lui Zosin”, în aproierea căruia Nestro Ureche și soția au ridicat în 1602 Mănăstirea Secu. Activitatea
cărturărească este reprezentătă de traduceri printre cae a unui Evangheliar, o Psaltire și „Scara” a Sfântului
Ioan Scărarul(leastvița), în 1618, primind rangul de arhimandrit.
Ajunge duhovnicul Domnitorului Miron Barnovschi, acesta încredințându-i o misiune la Kiev, unde se
deplasează cu scrisori de la Mitropolit și Domnitor pentru Țar, Mihail Federovici și Patriarh, Filaret Nichitici,
oprinduse la Kiev, unde era egumen la Lavra Pecerska, Petru Movilă, predându-i acestuia un manuscris dintrun
Octoih pentru a-l tipări într-o nouă ediție. Ajunși la Moscova, primiți de Țar, Varlaam comandând icoane de la
doi pictori de acolo, s-au întors după aproape un an, însă fără icoane considerate
„necuviincioase” de Patriarh, care au fost aduse de abia în 1639, în timpul lui Vasile Lupu. În țară Mitropolitul
Anastasie murise, iar Miron Barnovschi, îndepărtat de pe scaun, a fost ales cel mai vrednic pentru demnitatea
de Mitropolit, fiind ales în 1632, trecându-se peste episcopii de la Roman sau Rădăuți.
Mitropolitul Varlaam sfințește la 6 mai 1639 Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, zugrăvită mai târziu de 4
pictori ruși, slujind o vreme Catedrală Mitropolitană, mai târziu, ca și răscumpărare a plății de către Vasile
Lupu a datoriilor Patriarhiei Ecumenice, primește Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, în iunie 1641, fiind
întâmpinate de domnitorul Vasile Lupu, Episcopii Evloghie al Romanului și Gheorghe al Hușilor, la Galați.
La Colegiul de la „Sfinții Trei Ierarhi”, înființat după modelul lui Petru Movilă de la Kiev, unde au fost
aduși patru profesori în frunte cu Sofronie Pociațki, se predau gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia și muzica la care se adăugau teologia, filosofia și dreptul, limbile greacă latină și
slavonă. Academia, nou devenită cu cadrul profesoral schimbat din kievean în grecesc, nu unul umanis și
tradiționalis, ortodox, a funcționat până la începutul secolului XIX, cu profesori de seamă ca Teodor din
Trapezunt sau Ieremia Cacavelas
Grija față de preoți a Mitropolitului face ca să scutească după 1652 preoțimea de toate obligațiile către
domnie, iar legătură Mitropoliei cu celelalte Biserici este reprezentată de întrunirea Sinodului din 1642, sinod
care a confirmat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă, iar în 1645, l-a primit pe acesta la Iași cu prilejul
nunții fiicei lui Vasile Lupu. Amintim că la 2 iunie semnează cu egumenii marilor mănăstiri moldovene
scrisore de recomandare a ex-mitropolitului Ilie Iorest înlăturat de principii calvini, către Țar; deasemenea
amintim hirotonia întru Arhiereu a Ieromonahului Paisie, ca Patriarh al Ierusalimului, Mitropolitul Varlaam
fiind și unul dn cei trei candidați la scaunul patriarhal ecumenic vacant, însă retragerea de pe scaun a lui Vasile
Lupu la Hotin, face ca și Ierarhu să se retragă la de metanie Secu, lăsând toată averea Mănăstirii cu același
nume, fiind înmormântat la locul pregătit de el, lângă zidul de miazăzi a Bisericii Mănăstirii Secu, spre strana
dreaptă.
Activitatea cultural-tipografică
Mitropolitul Varlaam dimpreună cu Vasile Lupu, s-a îngrijit de înființarea unei tipografii la Iași, după
14 decenii mai târziu decît în ȚR, datprită existenței marilor centre de lângă mănăstire de copiști, astfel că în
1637, cerând ajutorul Țarului și neprimind răspuns, tipărește „Cazania”, însă când, în 1640, Petru Movilă îi
trimite primele matrițe și meșteri tipografi, pentru ca la 20 decembrie 1642, să se ivescă
„Scrisoarea de mulțumire” a delegaților greci la Sinodul de la Iași din 1642 către Vasile Lupu, în același an cu
„Cathisis slavon”, păstrat în manuscris original la Petersburg.
Cărțile tipărite, „Cazania”, „Cele șapte Taine”, „Răspunsul la catehismul calvinec”, „Pravila lui Vasile
Lupu” și „Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu”, sunt reprezentate de cea mai de seamă lucrare,
„Cazania ” din 1643, cu titlu complet „Carte românească de învățătură la duminicile de preste an, la praznice
împărătești și la Svinții mari”, care are două pravoslovii, ce dintâi a lui Vasile Lupu, iar cea de a doua se
intitulează „Cuvântul către cititori” al Mitropolitului. Prima parte cuprinde 54 de predici ale Triodului,
Penticostarului și ale celor 32 de duminici de după Rusalii, cu izvor principal scripturistic și patristic de la
Părinții Bisericii, iar cea de-a doua parte cuprinde 21 de cazanii, texte cu cnținut hagiografic, panegirice la
adresa Sfinților.
Importanța Cazaniei este dată de învățătură expusă, monumentalitatea de limbă românească și faptul că
este o operă de artă, fiind găsite în Transilvania 345 de exemplare tipărite și 42 de copii manuscrise, autorul
Florian Dudaș explicând chiar și prețul de achiziționare pe secole și zone.
Lucrarea „Șapte Taine”, apărută în 1644, cu peste 340 de pagini, cuprinde explicații pe temeiuri
canonice, cu comentarii din dreptul bizantin și canonic, la fiecare Sfântă Taină, iar „Răspunsul la Catehismul
calvinesc” este replica Ortodoxiei la Catehismul calvin care apare în 1642, în satul Prisaca, Alba Iulia, din
comanda lui Racoczy. „Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu” cuprinde textul propriu-zis al Paraclisului alături
de 48 de versuri originale. Tradusă din grecește de Eustratie, „Pravila lui Vasile Lupu” cuprinde în prima parte
o legiure agrară, iar a doua parte este preluarea unei lucrări a unui autor italian, cu ambele izvoare ale lucrării,
Corpul de legi al Împăratului Justinian.
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
S-a născut ca fiu al lui Simion Movilă și Margherita Melania, fiică de boieri,la 21 decembrie 1596
Petru, fiind nepotul mitropolitului de atunci, Gheorghe Movilă, și al Voievodului Ieremia Movilă, numele său
venind de la Petru Rareș străbunic al său după tată.
Născut într-o famile de seamă, mai ales din perspectivă duhovnicească, cu bunicul Ioan Movilă,
călugărit, chipul putând fi văzut la Mănăstirea Sucevița, cu bunica Marinca Hârca, născută stroici, călugărită cu
numele de Potasiia la Pătrăuți, cu unchiul, Mitropolit al Moldovei, călugărit la Probota și trecut pe la stăreția
Suceviței și Episcopia de Rădăuți, iar sora mamei sale, călugărită cu numele de Singlitichia se alătură lui
Nestor ureche, devenit Nicodim, Teofan al II-lea al Moldovei, lând marea schimă la Dohiar din Athos. La
revenirea din 1601, după un an de pribegie prin Polonia de la venirea lui Mihai Viteazul în Moldova, istoricii
spun că Petru ar fi învățat carte la casa părinească între 160-1607, iar mai apoi la Suceava de la Lvov, folosind
ca manuale, Catehismul românesc din 1581 și Evanghelia cu Învățătură din 1581, pe lângă Alexandria,
Varlaam și Ioasaf, Învățăturile lui Neoagoe Basarab către fiul său Teodosie.
După terminarea studiilor, inclusiv cele de la Academia Zamosciană, recomandată de Stanislav

Zolkiewski, din Lvov, în 1617, primește cetățenia poloneză, intrând sub tutela lui Zolkiewski, participând în
1620 la lupta de la Țuțora, ca și comandant subaltern în armata Polonă, iar în 1621 la lupta de la Hotin, fiind
recomandat în 1622 Porții Otomane ca domnitor al Moldovei, însă se retrage în același an la moșia lui de la
Rubejovca, aproape de Kiev.
La 1627, se călugărește la Mănăstirea Lavra Pecerska, fiind mai apoi arhimandrit și stareț și chiar Exarh
al Patriarhiei Ecumenice, devenind un mare apărător al Ortodoxiei, reieșit din atitudinea promtă luată când
Arhiepiscopul Meletie Smotrițki a voit să introducă în Biserica Ortodoxă un Catehism colorat Catolic. A pus la
punct călugării din Lavra Pecerska și tiparniața de acolo, în 1631, punându-se bazele pentru mai târzia
Academie Movileană, prin Colegiul înființat. Cu fratele ajuns în 1631, domnitor la Iași, participă și la Dieta
care-l va alege pe Vladislav al IV-lea, ca rege al Poloniei, care recunoaște unele drepturi ale ortodocșilor din
Regat, printre care recunoașterea Mitropoliei de Kiev cu Episcopiile sufragane de Lvov, Luțk, Mstislav, Petru
Movilă fiind ales în 1633, Mitropolit al Kievului, Galiției și al întregii Rusii mici,
recunoscută de Chiril Lucaris, Patriarhul Ecumenic, și de Vladislav. A fost hirotonit arhiereu la 28 aprilie 1633
de Ieremia Sinaroski, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Lvov, iar la 5 iulie, instalat în Catedrala
Sfânta Sofia.
Încercând să întărească Ortodoxia, împotriva propagandei poloneze catolice, înființează tipografii,

astfel numărul lor ajunge la 10, din care trei erau la Kiev; înființează organizații, asociații de preoți și mireni,
spitale, traducându-se chiar și cărți fundamentale. În 1633, a început restaurarea Sfintei Sofii și a Levrei
Pecerska, sprijinind și înființarea de școli în Țările Române, precum cel înființat de Vasile Lupu la Iași.
Din necesitate, Mitropolitul Petru Movilă, restaurează multe biserici, pune ordine în Mănăstiri, între
preoți și chiar sistematizează cărțile de cult, astfel apar lucrări precum Molitfelnicul sau Evhologhionul de 1500
de pagini și 126 de slujbe din 1640 de la Lavra Pecerska, unde a adăugat și explicații cu privire la pregătirea
preoților.
Canonul ce se citește de preoți înainte de împărtășirea cu Sfânta Euharistie, Canonul la ieșirea

sufletului, Canonul pentru creația lumii, Canonul pentru plângerea strămoșilor izgoniți din Rai și Rugăciunea
pentru mântuirea creștinilor ortodocși de suferințele ce vin de la eretici sunt scrise într-o slavo- bisericească.
Acestora li se adaugă și cărți de învățătură, precum Capitolele parenetice ale diaconului Agapet, Omiliile lui
Macarie Egipteanul sau Istoria lui Varlaam și Ioasaf.
Principala operă împotriva catolicilor, Lithos, este tipărită la Kiev în 1644, fiind scrisă și în limba
polonă, căruia i se alătură Mărturisirea de credință, lucrare ce a primit girul întregii Ortodoxii, prima versiune,
Exposito fidei eclclesiae Russiae Minoris, controlată de un Sinod la septembrie 1640, reconfirmată prin
Sinodul de la Iași din 1642. Despre acest Sinod știm că s-a ținut după primirea aprobării Patriarhului Ecumenic
Partenie I, care a trimis și doi reprezentanți, pe Porfirie și pe Meletie Sirigul, Petru Movilă a trimis trei
reprezentanți, pe Isaia Kozlovski, Iosif Gorbițki și Ignatie Starusici, din partea Bisericii din Moldova a
participat Varlaam, Evloghie de Roman, Anastasie al Rădăuților și Gheorghe al Hușilor, precum și Sofronie
Pociațki, egumenul de la Trei Ierarhi.
În urma lucrărilor din trapeza Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, în perioada septembrie – 27 octombrie
1642, ținute cel mai probabil în limba stiută de toți sinodalii, latina, nu s-a formulaat nici un canon, precum la
Sinosul al V-lea Ecumenic. După încercarea anatematizării lui Chiril Lucaris, căruia i s-au atribuit 18 puncte
din Mărturisire, dovedite ulterior ca proprietate tot Movileană, s-a trecut la discutarea celor 261 de întrebări și
răspunsuri grupate după cele trei virtuți creștine. La 20 decembrie a anului în care a fost Ztrimisă Mărturisirea
la Constantinopol, apare o scrisoare în greacă de mulțumirea către Domnitor pentru organizarea și găzduirea
Sinodului, din urma căruia s-a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii sobornicești și apostolești
a Răsăritului la 1643, semnată de Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului.
Spre sfârșitul anilor 1646, simțind sfârșitul, a scris un testament prin care lasă averea pentru restaurarea
de biserici și o parte pentru înființarea de școli la Kiev, fiin înmormântat în Catedrala Adormirea Maicii
Domnului, pe data de 9 martie. Pentru contribuția sa la apărarea dreptei credințe, a fost canonizat de Biserica
Ortodoxă a Ucrainei la 6 decembrie 1996.
SFÂNTUL IERARH ILIE IOREST
Contextul religios din secolul XVII, nu pare a fi prea prielnic, deoarece încercarea de maghiarizare a
românilor, după modelul catolicilor, de după îmbrățișarea de către sași a luteranismului, calvinismului și a
unitarianismului, a adus la trimiterea unor episcopi româno-calvini pentru a face prozelitism în România, mai
cu seamă în Tranzilvania. Această propagandă prin principi, superintendenți sau membri al Dietei, comiți,
începe după 1556, anul desființării Epicopiei catolice de Alba Iulia. În orice caz, ca și catolicii din vremurile de
dinainte, calvinii n-au reușit multe, decât poate printre demnitari, aceștia fiind nevoiți să-și schimbe
confesiunea pentru a-și păstra funcția.
Ilie Iorest a păstorit între 1640 și 1643, după mari Mitropoliți, ca Ghenadie, urmat de vrednici Ierarhi,
de numele acestuia legându-se păstrarea identității naționale. Viașa Sf. Ilie Iorest este destul de necunoscută,
singurele mari izvoare fiind două însemnări dintr-un manuscris de Putna, prima fiind o scrisoare către Țar, cu
data de 2 iunie 1645, aflând de aici originea ungurească, cu vremea copilăriei petrecută la noi și învățătura la
Mănăstirea Putna.
Hirotonia lui Ilie, este posibil să fie din mâinile lui Anastasie Crimca, cel care păstorea atunci la
Suceava, sau Efrem al Rădăuților; pe ultima filă a unei Psaltiri de la Putna aflăm ca dată a morții sale, 8
noiembrie 1625, iaravând aceste date se apreciază anul 1600 ca an al nașterii, 1625, al hirotoniei ca ieromonah
și 1640, Mitropolit.
Mitropolitul în calitate de ieromonah, continuaă în 1637, o lucrare a lui Simeon Metafrastul, începută
de copiat sub Anastasie Crimca, având legături și cu Școala miniaturistă de la Dragomirna. După ziua de 3
septembrie 1640, superintendentul, anunță pe Gheorghe Racoczy de moarte Mitropolitului Ghenadie, iar într-o
scrisoare din 13 septembrie aflăm pe cei trei candidați, Meletie Macedoneanul de la Govora, Protopopul de
Hațeg, precum și „un moldovean, recomandat de Vasile Lupu”, adică Ilie Iorest. Maghiarii, negăsind nici un
potențial susccesor care să-și poată schimba religia, aflăm că la 8 septembrie 1640, Ilie Iorest este confirmat de
Racoczy, fiind hirotonit de Teofil al Târgoviștei, în același oraș, alături de Ignatie sârbul al Râmnicului și
Ștefan al Buzăului, iar de la Matei Basarab primește daruri, cunoscându-se că acesta a mai făcut danii în
Transilvania, precum ctitoria bisericii din Turnu Roșu din Sibiu.
Se cunosc doar câteva activități ca Mitropolit a lui Illie Iorest printre care o retipărire în 1641 a
„Evangheliei cu învățătură” și multe vizite canonice prin Eparhie.
În februarie 1643, Mitropolitul Ilie Iorest a fost înlăturat brutal de pe scaun, ca motiv principal
invocându-se neacceptarea unor restricții din partea calvinilor, inclusiv neacceptarea de a difuza printre preoți
și credincioși, Catehismul calvinesc.
Câteva motive ne prezintă atât Samuil Micu, în lucrarea „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” sau
Augustin Bunea, prezentâmd mai dataliat căutarea oricarui motiv de către Racoczy de a-l îndepărta pe Iorest de
pe scaun, inclusiv înscenarea unui proces, în care acuzatori erau tot protopopi și preoți români, însă, desigur,
acei care erau interesați financiar de calvinism.
Înlăturat din demnitatea arhierească, Ilie Iorest a fost aruncat în închisoare, timp de nouă luni, fiind
eliberat, probabil, prin noiembrie 1643, a plecat la Putna, următoarea știre despre el știindu-se de abia prin
1645, când cunoaștem plecarea în Rusia pentru a primi ajutor în achitarea celor 1000 de taleri, unde era însoțit
de călugărul Gherman și nepotul său Jurca, la întoarcere achitând suma principelui Transilvaniei.
Și-a petrecut restul vieții la Putna, murind pe 12 martie 7186(1678), îngropat în afara bisericii,
probabil, iar pentru apărarea Ortodoxiei, care s-a adăugat la viața lui curată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, îl canonizează în 1955 alături de Sf. Sava Brancovici, pomeniți pe 24 aprilie.
SFÂNTUL SAVA BRANCOVICI, MITROPOLITL TRANSILVANIEI

Despre activitatea Sfântului Sava care, a păstorit în timpul principilor calvini avem mai multe
informații decât despre Sfântul Ilie Iorest, din „Cronica” sârbească a lui Gheorghe, fratele său, știindu-se de
aici, că Sva venea dintr-o familiesârbească, originară din Herțegovina, localitatea Korenici. Refugiată la
sfârșitul secolului XVI în părțile Aradului, românizată între timp, fapt desprins din semnătura „Brâncoveanu”,
familia Sfântului Sava a avut mai mulți Episcopi, stâlpi ai Ortodoxiei.
Născut în jurul anului 1620, la Ineu, primind numele de btez Simeon, învață carte în casa părintească,
plecând apoi în Ungaria, Serbia și Bulgaria, chiar și la Mănăstirea Comana, la sud de București, însă după
desăvârșirea studiilor, aflând de moartea unor membrii ai familiei, se întoarce acasă unde se căsătorește și are
și copii, care, însă, îi mor de mici.
Răspunzând stăruințelor credincioșilor de ai păstori după moartea Protopopului Gheorghe Brancovici,

Sfântul Sava a plecat la Vlădica Longhin, apoi se îndreaptă către Ștefan al Ungrovlahie, hirotonindu-l preot, iar
cu un mic popas la Comana, se întoarce la Ineu unde află că și soția sa a murit.
În 1656, schimbarea radicală din viața protopopului văduv Simeon Brancovici din Ineu Aradului,
constă în călugărirea la Catedrala Mitropolitană din Târgoviște cu numele de Sava, în prezența lui Ștefan al
Ungrovlahiei, Longhin și alți arhierei, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, iar mai apoi trecând prin treptele
cuvenite Sava primește Arhieria pe 16 septembrie 1656, încărcat de daruri de la domnitorul Constantin Șerban
Basarab, având apoi o activitate destul de tulburată de prozelitismul calvinilor.
Din punct de vedere politic, Mitropolitul are de suferit trecerea pe la tron a multor domni, dar și
înlăturarea în 1660 de pe scaun, prin ordinul lui Gheorghe Rakoczy II și Acatiu Barcsay și înlocuirea lui cu un
clreic rus Ghenadie, fost preot în Alba Iulia. Acestuia i s-au impus 13 restricții facilitînd acțiunea prozelitistă a
calvinilor, însă maore î același an la Sibiu, ca de abia la 23 aprilie 1662, Sfântul Sava să fie confirmat de
principele Mihai Apaffi, Mitropolitul păstorind, de asemenea cu multe tumulturi datorate necolaborării lui cu
principii, până în 1680.
Călătoria spre Rusia pentru ajutoare, expisă în Cronica amintită mai sus, ne prezintă începutul anului
1668, ca data plecării trecând Mitropolitul și pe la Iași, Cracovia, ajungând la Moscova la sfârșitul lunii Mai,
fiind primit de Țarul Alexei Mihailovici Romanov, care dăruiește mai multe obiecte de cult și o sumă
însemnată de bani. În ziua prăznuirii Sfinților Apostoli, Mitropolitul Sava slujește la Kremlin împreună cu
Patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, al Moscovei și alți Ierarhi, adunați pentru judecarea
expatriarhului Nicon.
După ce pe 2 august 1668, este primit din nou de Țar, primește binecuvântarea atestată documentar
printr-un hrisov de la sfârșitul aceleiași luni, de a putea veni el și urmașii lui în Rusia pentru milostenie o dată
la șapte ani.
Revenirea lui în Eparhie este urmată de asupriri ale principelui Mihail Apaffi, luând chiar și o serie de
măsuri considerând că această călătorie a avut și un rol politic, între care cea dintâi a fost ca în februarie 1669,
impunerea unei serii de restricții și îndatoriri urmărindu-se calvinizarea Bisericii românești; în vizitele
canonice, hirotonii sau caterisiri precum și în convocarea și conducerea Sinodului General Românesc era
subordonat superintendentului calvin.
Cu prilejul unei alte călătorii al Vlădicei Sava în Țara Românească, primește de la Antonie Vodă din
Popești, Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei și sufraganii lui de la Râmnic și Buzău 6000 de aspri anual
pentru Mitropolia Transilvaniei. În 1672 Sava sfințește Mănăstirea Moisei din Maramureș iar peste doi ani
Biserica din Vlădeni, Brașov, ca mai apoi să convoace pe toți preoții și protopopii la Alba Iulia, unde au luat
hotărâri precum românizarea slujbelor bisericești dar și unele măsuri ale preoților ce continuau să slujească în
slavonește, apoi se mai privește și catehizarea copiilor în biserică, disciplina clerului, înlăturarea superstițiilor,
întărirea religios-morală a păstoriților săi(aceștia erau îndemnați să învețe „Tatăl nostru”, „Crezul” și „Cele 10
porunci”)
Anii de după Sinodul din 1675, sunt favorabili ortodoxiei prin primirea unor diplome de la Mihail
Apaffi, dintre care una recunoștea toate drepturile și îndatoririle Arhierești, pe lângă unele înlesniri
administrative, însă stopate de intrigația noului superintendent Mihai Tofoi, calvin convins, cu studii în Anglia
și Germania. S-ar putea ca și Mitropolitul Sava să fi participat la mișcarea antiapafistă unde mai era aderant și
fratele său Gheorghe, lucru expus în propria lucrare.
Mitropolitul a mai fost destituit încă o dată din demnitatea de Mitropolit, bineînțeles că tot ilegal prin
judecarea de către un „sinod” format din 101 persoane, câțiva protopopi români filo-calvini și maghiari calvini,
acuzând Mitropolitul cu fapte încălcate din punct de vedere calvin, deci, Mitropolitul Sava, ortodox român, era
judecat supă canoane calvine. În aceeași zi i s-a confiscat multe lucruri din casa unde stătea cu chirie din Sibiu,
găsindu-se un număr impresionant de cărți atât românești, cât și maghiare și latinești, alături de cele de la
Mitropolie, după cum relatează „zaconicul”(statutul de organizare al Bisericii din Transilvania de atunci).
Împreună cu fratele său Gheorghe sunt închiși în temniță, Mihai Cserei, cronicar contemporan maghiar,
relatând că Vlădiaca a fost scos din temniță doar în cămașă și bătut până „s-au rupt și au căzut cămașa... și
carnea de pe dânsul”.
Bătrân și foarte bolnav acesta atrecut la Domnul în aprilie 1683, lucru dedus din dăruirea unei
Evanghelii bisericii din Veștem, lângă Sibiu, spre pomenirea „răposatului Sava, Mitropolitul Ardealului”, iar
el, Sfântul Sava, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre la anul 1955, fiind pomenit alături de Ilie
Iorest la 24 aprilie.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
Mitropolitul Dosoftei(Dimitrie) Barila(după bunicul de la tată), s-a născut la 26 octombrie 1624, din
tatăl Leontari și mama Misira, după Nicolae Iorga, din familie de negustori greci. La loc de cinste, pe
pomelnicul găsit la Mănăstirea Sf. Onofrei de la Lvov, de către Ștefan Ciobanu , se găsește Mitropolitul
Dosoftei. Originea macedoniană este îmbrățișată de mai mulți istorici precum Hașdeu, G. Călinescu sau
Nicolae Cartojan.
A studiat, mai întâi la casa părintească, apoi se crede că ar fi învățat și prin Academia de la Trei Ierarhi,
fiind găsit apoi ca studiind la Școala Frăției Ortodoxe Adormirea Maicii Domnului, unde a învățat limbile
greacă și latină, apoi limba slavonă bisericească, polona, ucraineană, la care se adaugă poezia și retorica.
După terminarea studiilor, revine în Moldovacălugărindu-se la Probota, a ajuns la începutul anului

1658, episcop de Huși, și de Roman la 1660, păstorind aici până în iulie 1671, când a ajuns Mitropolit al
Moldovei. Domnitorul Antonie Ruset, printr-un hrisov din 29 martie 1677, hotăra definitiv ca reședința
Mitropoliților să rămâna la Iași, pe lângă Sf. Nicolae Domnesc, Mitropolitul Dosoftei, ocupându-se în cei 25
de ani de episcopat la Huși, Roman și Iași, de probleme cărturărești, traducând la 1650 pentru prima dată în
limba română, Istoriile lui Herodot, și tot acum, Patericul grecesc, Mântuirea Păcătoșilor și fragmente din
Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou.
În perioada păstoririi Romanului a început revizuirea traducerii Vechiului Testament a lui Nicolae
Milescu la Constantinopol între 1661 și 1664, care va tipări în 1688, Biblia de la București, o bună parte din
Psaltirea în versuri și Viața și petrecerea Sfinților. Psaltirea în versuri, tipărită din motive tehnice, la Uniev, în
Polonia, la anul 1673, însumând 8634 de versuri. Modelul Psaltirii în versuri aparținelui Clement Marot, cu
versificarea a 50 de psalmi, urmat de Jean Calvin și ucenicul Theodoret de Beze.
Motivul tipăririi acestei Psaltiri, a fost în special, împiedicarea difuzării printre români a Psaltirii în
versuri, calvină, a lui Ștefan Făgărășanu, din 1648-1650.
Mitropolitul Dosoftei, cu tiparnița lui Vasile Lupu, reparată acum, mai tipărește în 1679, Dumnezeiasca
Liturghie, cu două Prefețe, cea dintâi a lui Vasile Lupu ca cea din Cazania lui Varlaam, iar cea de-a doua
semnată de Mitropolit. La 1680, tipărește Psaltirea de-nțăles, cu text paralel slavon-român, iar la rugămințile
trimise întâi patriarhului prin Nicolae Mirescu, iar mai apoi, direct Patriarhului, primește o tipografie întreagă,
instalată la Biserica Nicolae Domnesc de la Iași.
Din această tipografie mai ies Moltvălnic de-nțăles, cu Poemul cronologic despre domnii Moldovei, de
la Drago Vodă până la Gheorghe Duca, cel din acea vreme, în 136 de versuri, la anul 1681, ca în 1683, să iasă
o nouă ediție a Liturghiei, completată cu rugăciuni, Paremiile peste an. Între 1682 și 1686 tipărește
„Viața și petrecerea Svinților”, în 4 volume, ultima dedicată iunie-august, rămânând neterminată. Aceasta are
tot 2 prefețe, una adresată domnului Gheorghe Duca, la care s-a străduit 25 de ani, în vremea a opt Domnitori.
La 1683, Gheorghe Duca, cade prizonier sub o oaste polonă, care l-a pus Domnitor pe Ștefan
Petriceicu, care-l trimite pentru ajutor din parte Țarului, pe Dosoftei, însă acesta se oprește la Kiev, din pricina
ciumei, vizitând aici și peșterile Lavrei Pecerska, iar în cele din urmă, a trimis două scrisori celor doi Țari,
Moldova ne-mai primnd ajutor, turcii așezându-l în scaun pe Dumitrașcu Cantacuzino, înlocuit după un an de
Constantin Cantemir.
În timpul războiului din 1686, împotriva turcilor, Mitropolitul este luat, împreună cu multe odoare ale
Mitropoliei și Chiar moaștele Sfântului Ioan cel Nou, Dosoftei, de teama pângăririi Sfintelor Moaște, luându-le
cu sine.
În rolul dew mediator între Biserica Rusă și cea Ucraineană, care aveau probleme datorate influenței
catolice, pe timpul când Ucraina făcea parte din regatul polon, Mitropolitul Dosoftei, traduce, lucrări mai ales
cu privire la prefacerea Sfintelor Daruri precum 12 scrisori ale Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile
Sfinților Apostoli, Istoria Bisericească și privire mistică a Sf. Gherman de Constantinopol sau Mărgăritarele,
colecție de cuvântări ale unor Sfinți Părinți.
Mitropolitul Dosoftei, este cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice și postpatristice din
întreaga cultură veche, murind la 13 decembrie 1693.
BISERICA DIN UNGROVLAHIA ÎN TIMPUL MITROPOLIȚILOR

TEOFIL ȘI ȘTEFAN
Egumen la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ajuns mai târziu Episcop de Râmnic, perioadă în care a
participat la multe misiuni diplomatice precum cea în care a trebuit să meargă la principele Transilvaniei,
Gheorghe Rakoczy la Alba Iulia, in 1640, prilej cu care la cercetat pe Mitropolitul Ghenadie oferindu-i și o
tipografie.
Mitropolitul Teofil se remarcă prin introducerea limbii române în Biserică, bucurându-se de sprijinul
efectiv al lui Matei Basarab și de contextul cultural în care a activat. Cu cele trei curente culturale, slavon,
sprijinit de familia domnitoare și de cărturarul Udriște Năsturel, grecesc sprijinit de unii ierarhi și cel românesc
sprijinit de clerul de mir, activitatea tipografică cunoaște o înflorire, Tipografia trimisă de Petru Movilă de la
Mănăstirea de la Câmpul Lung, unde au fost trimiși doi meșteri tipografi in frunte cu Timotei Verbițki scoate
la lumina pe lângă cele trei cărti tipărite în slavonește (Evhologhionul-1635,Antologhionul- 1643 Și
Psaltirea1650), la anul 1642 Învățătură preste toate zilele.
În 1637 la Guvora au fost tipărite Ceaslovul, prima carte românească de cult tipărită și Pravila de la
Govora (cea mica), cea din urma fiind o colecție de canoane necesare preoților duhovnici, aparuta in doua
tiraje diferite, pentru Transilvania și pentru Țara Româneasca. Cu deosebirea prefeței pe una apărând numele
mitropolitului Ghenadie al Transilvanie.
În 1642, cu peste 600 de pagini, apare Evanghelia Învățătoare care cuprinde cazanii la duminicile
anului, la sărbatorile împăratești și ale Sfintilor, tradusă de Ieromonahul Silvestru cu spijinul egumenului
Meletie Macedonianul, fiind retiparită la Mănăstirea Dealu unde s-a mai tipărit Un Liturghier Slavon și
Urmarea lui Hristos al lui Thomas Von Kenten.
Udriște Năsturel înființează o scoală slavonă pe langă mitropolie la Târgoviște care a funcționat până
la sfârșitul domniei lui Matei Basarab unde la 1646, și cu ajutorul lui Constantin Cantacuzino se pun bazele
unui colegiu umanist (SCHOLA GRECA E LATINA), fiind prima scoală de nivel superior in Țara
Românească.
Tot pentru transilvăneni hirotonește pe Ilie Iorest, Mitropolitul Teofil împreună cu Mitropolitul
Vârlaam al Moldovei mediază conflictul dintre Vasile Lupu și Matei Basarab, știindu-se că în urma unei vizite
în Țara Românească, pentru împăcarea celor doi domni, Mitropolitul Vârlaam află în Biblioteca lui Udriște
Năsturel un exemplar din Catehismul Calvinesc dând ca raspuns cunoscuta-i lucrare răsspuns la Catehismul
Calvinesc.
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL MITROPOLIȚILOR
TEOFIL ȘI ȘTEFAN
Urmașul lui Teofil la Scaunul Mitropolitan, Ștefan, originar din Râmești, Vâlcea, copist la Mănăstirea
Bistrița, s-a călugărit la Tismana, ajungând Egumen. Ca mitropolit, a accentuat introducerea limbii române în
Biserică, având Tipografie doar la Târgoviște, însă ies la lumina zilei, Triod-Penticostar, în lima slavonă,
Cartea ce se cheam pagribania preoților mireni și a diaconilor, cu tipicul în românește(1650), Mistirio sau
Sacrament, în 1651, Târnosania, în 1652, precum și cea ma importantă lucrare, Înreptarea
Legii sau Pravila de la Târgoviște(cea mare), aceasta având aproximativ 800 de pagini, împărțite în două și
un apendice, fiind o operă de codificare leislativă românească. Tot din acel timp datează și Slujbelnicul
arhieresc slavo-greco-român.
Pentru amestecul care l-a avut cu răsculații de pe vremea lui din moldova, Matei Basara, cere
Patriarhului decăderea din scaun a Mitropolitului, drept pentru care și respectă cererea, iar Ștefan nu mai este
considerat decât ca monah.
Mitropolitul Ștefan s-a ocupat ca și înaintașii lui de construirea de biserici, precum Biserica Sfântul
Dumitru din Craiova sau Biserica din Râmești-Bălănești, precum și cea de la Pietreni, Vâlcea. Amintim și
faptul înființării din martie 1668, a Condicii Sfintei Mitropoliei unde, începând cu această dată, vor fi
însemnate toate evenimentele importante din viața Mitropoliei.
MITROPOLITUL TEODOSIE AL ȚĂRII ROMÂNEȘTI
Născut în august 1620, întrând în moahism la Mănăstirea Cozia, iar mai apoi a fost egumen al
Mănăstirii Argeș, din 1662, iar de la 21 mai 1668, a fost Mitropolit al Țării Românești, hirotonit de Hramul
Catedralei Mitropolitane. Cu o păstorire dintre cele mai lungi ai Bisericii noastre, intrând în legătură cu
Cantacuzinii, Mitropolitul cere Domnitorului Radu Leon, să alunge pe greci din țară, care a avutca urmare,
mazilirea Domnitorului în 1669 și înclocuirea lui cu Antonie Vodă din Popești, care la rândul lui a fost mazlit
după doar trei ani; la cârma Țării a ajuns chiar Grigorie Ghica, care începe prigoana împotriva Cantacuzinilor
și a susținătorilor, deci și a Mitropolitului Teofil.
Scos din scaun, fiind înlocuit de Dionisie, egumenul Mănăstirii Radu Vodă din București, este trimis la
surghiun, la Mănăstirea Tismana mai întâi, apoi la Cozia, apelând la diverse ajutoare însă, dovedite zadarnice
în perioada lui Ghica și Duca, ca mai apoi în 1678, să vină la tron Șerban Cantacuzino, care-i va răsplăti pe toți
cei care au suferit de a Băleni. De acum încolo, Mitropolitul va păstori 29 de ani fără întrerupere.
S-a întristat mult de înfăptuirea uniației din 1701,, de către Mitropolitul hirotonit de e la București,
Antonie Anghel, lucru reieșit din scirsoarea trimisă la 8 iunie 1700, patriarhului Adrian al Moscovei, și cea din
1702 către chiar Atanasie Anghel. În timpul păstoririi sale Mitropolitul Teofil a hirotonit 15 arhierei,
mutânduse la Domnl la 27 ianuarie 1708, fiind înmormâtat la Catedrala din București, lângă Sfântl Altar, în
dreptul proscomidiarului.
Originea cantacuzinică este afirmată de unii istorici precum G. Sion, I.D. Petrescu, V.A. Urechia.
Mențiunea lui G.Sion „persecutarea aceasta se întinse până și asupra Mitropolitului Teodosiu, fiindcă se
trăgea din neamul Cantacuzinilor”, a făcut ca istoricii să afirme originea cantacuzinică, ceea ce este eronat,
neaflându-se un alt document care să expună aceeași părere. Mitropolitul mai este cunoscut ca veștmeanul,
vlădica Teodosie sau Teodosie Mitroopolitul, de regulă, aceste denumiri venind de la Egumenatul
Mănăstirilor, de aceea se mai găsesc și termenii de cozianu, argeșeanu, sau chiar Bucureșteanul, unde a fost
Mitropolit.
Titulatura de veștmeanu se datorează lui Timotei Cipariu, pe care o descoperă în 1858, în Condica Sfântă
a Mitropoliei. Vasile Popp, interesantă figură a intelectualității ardelenești, are privilegiul de a analiza multe
documente în vizitele sale în Țara Românească, inclusiv Condica menționată. Prescrierile de documente,
însumate la 600 de pagini, au fost chiar parțial publicate. Explicația Părintelui Niculae Șerbăescu în folosirea
acestui apelativ, este că Vasile Popp, nu a putut citi întotdeauna corect, termenul de „vlădică”, găsit adeseori în
Condică, înlocuindu-l cu „veștmeanul”, apelativ dat lui Sava Brancovici.
După ipoteza adoptată de unii istorici precum Nicolae Iorga, Nicolae Dobrescu sau Ioan Lupaș, cum că
ar fi vorba de fapt, de localitatea Veștem din Sibiu, denunțată de Nicolae Șerbănescu, printr-o documentație
atentă, că Teodosie este din Râmnic, unde avea multe rude și nu din Ardeal, atestată, după cum am spus de
existența atâtor rude în părțile Vâlcei. Refacerea Bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Râmnic sau
rezidirea Schitului Cetățuia, înzestrat cu multe proprietăți, sunt un argument al aceleiași ipoteze.
Pentru implicarea sa în treburile politice, a fost înlocuit de Mitropolitul Varlaam, în 1672. Păstorind
doar 7 ani, mitropolitul Teodosie a rămas în istoria Bisericii, pentru ajutorarea preoților de mir, izbăvindu-i de
unele biruri, a primit numeroase danii și a cumpărat multe proprietăți, a ctitorit o serie de locașuri(Schitul
Trivalea, Mănăstirea Turnu sau Schitul Fedeleșoiu, biserică de mir astăzi.), însă, în vremea Mitropolitului
Varlaam s-a tipărit o singură carte, Cheia înțelesului, în 1678.
După revenirea în 1679 a Cantacuzinilor și repunerea în scaun a lui Teodosie, Varlaam a trcut munții în
Transilvania, iar Teodosie se va preocupa de activitatea culturală. Dintre tipăriturile ieșite amintim;
Liturghierul(1680), Apostolul(1683), Biblia de la București, care, cu toate că lucrările au început în 5
noiembrie 1687 și s-au terminat în septembrie 1688, deci sub Șerban Cantacuzino, acesta moare în octombrie,
prin urmare Bibliei i se pune la porunca lui Constantin Brâncoveanu, pagină de titlu, în care se precizează că sa
încheiat sub domnia celui din urmă.
Biblia de 944 de pagini, cu litere mărunte așezate pe 2 coloane, conține și două prefețe, una a lui Șerban
Cantacuzino, a doua semnată de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, tocmai pentru a da mai mare autoritate
Bibliei. Părintele Mircea Păcurariu afirmă deasemenea că folosirea izvorelor și prelucrarea Bibliei de către
Munteni, nu i-ar scade din valoare Bibliei, ba chiar dimpotrivă.
Alte cărți tipărite în vremea lui Teodosie sunt: Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur(1691),
Evanghelia greco-română(1693), Psaltirea(1694) și Noul testament(1703), ultimele două fiind tipărite de
Ieromonahul Antim Ivireanul.
Amintim funcționarea a trei tipografii noi, din vremea lui Teodosie, cea de la Buzău(1691), de la
Snagov(1696) și cea de la Râmnic(1705) prin osteneala lui Antim Ivireanul. Implicarea sa în apărarea
Ortodoxiei din Transilvania, mai ales după semnarea unirii de către Atanasie Anghel, adresând credincioșilor
scrisori de îmbărbătare, se alătură ajutorului manifestat prin hirotonire de preoți și diaconi, daruri de bani,
veșminte și cărți de slujbă.
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
Născut în Iviria(Georgia de astăzi), cu numele Andrei, prin anii 1650-1660, considerat a fi luat rob de
turci și răscumpărat de Patriarhia Ecumenică sau georgieni de prin Peninsul Balcanică, datorită taletelor puțin
obișnuite. Ca monah, Andrei sosește între 1688-1690, când la 9 noiembrie are loc înscăunarea lui
Brâncoveanu, venind în țară unde era, după marele Iorga, centrul Ortodoxiei, iar potrivit lui Florin Faifer, „se
respira mai în voie decât la Stanbul, unde Coranul și Padișahul ridicau fel de fel de opreliști; tiparnița era
socotită, de pildă, o născocire ghiaură, o blestemată vrăjitorie”.
La venirea lui Antim, funcționa Academia domnească de la Sfântul Sava și școala de la Colțea cu
profesori pricepuți precum Sevastos Kimenitul, Ioan Comnen, Gheorge Maiota, Gheorghe Trapezundiul,
Maxim Peloponezianul, unde mai funcționa și o tiparniță înființată în 1678 de Varlaam, de sub teascurile căreia
ies în 1688, Biblia, care până în 1691, era în 8 exemplare.
Antim a fost instruit în artă, mai întâi la Tibilisi, unde funcționa o tipografie utilată la Asterdam,
talentul la sculptură, xilografie, zugrăvierea de Biserici, Caligrafia și miniaturismul, topografia și oratoria, fiind
reprezentabile pentru Mitropolitul Antim Ivireanul, care datorită acestora, pe data de 10 iunie 1691 ajunge
conducătorul tipografiei din București, Tipografia Domnească, în 1696 ajunge Egumen de Snagov, în
17051708, ca episcop de Râmnic, iar la începutul lui 1709, ajunge Mitropolit de Ungrovlahia.
Conflictul cu Constantin Brâncoveanu, cauzat de diversitatea în gândire cu privire la turci, a celor doi,
Constantin fiind mai diplomat, însă Antim spera la o alianță cu rușii, cu care, însă, nu reușește să învingă la
Stănilești în 1711, care încheia o alianță și cu Dimitrie Antemir.
Brâncoveanu, cere paretisis lui Antim, în locul catericirii de către Patriarhul Ecumenic, Mitropolitul
apărându-se prin două scrisori(13 ianuarie și 3 februarie 1712), neînțelegerea aplanându-se. Alt conflict al
Mitropolitului este cel cu Patriarhul Hrisant Notara, al cărui amestecări în Biserica Ortodoxă a Ungrovlahiei,
sunt stopate de Antim. Constantin Brâncoveanu, din cauza acuzațiilor de înțelegere cu puterile creștine, este
mazilit la 16 august 1714, cu fiii și Sfetnicul Ianache, iar la tron îi urmează Ștefan Cantacuzino, perioadă
prielnică pentru Mitropolitul Antim, care, însă, după doar doi ani, va cădea dimpreună cu Domnitorul. Din
cauza alarmei false inițiate de atacul austriecilor, care-l trimit pe Domnitor, la Malurile Dunării să caute ajutor,
este urmat de răzbunarea lui Mavrocordat. Mitropolitul este caterisit de Patriarhia Ecumenică, pe motiv de
revoltă și conspirare, apoi condamnat la surghiun, la Sfânta Ecaterina din muntel Sinai, aricându-i- se trupul,
probabil, în râul Tundja, afluent al Mariței.Ipoteze cu privire la locul aruncării sunt și pro, precum al lui Del
Chiaro, care spune că s-ar fi petrecut la Galiopole(identificat de Nicolae Șerbănescu cu Marița), dar sunt și
împotriva acestei ipoteze istorici precum Fotino sau Odobescu, care precizează că ar fi vorba de Dunăre, iar o
relatare grecească pomenește de Snagov, ca loc al tragediei sale.
Amintim propunerea de canonizare din 1916, ridicare caterisirii lui la 1966 și în 1992, canonizare lui
fiind pomenit pe 27 septembrie; este patronul spiritual al orașului Râmnicu Vâlcea.
Antim Ivireanul a tipărit la București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, însumând 64 de cărți, 38 lucrate
de mâna lui, ornate cu arbescuri, flori stilizate, viniete grațioase sau gravuri în lemn, 30, fiind în greacă, 24 în
română, una în slavonă, 5 în slavo-română, una în grco-arabă, una în greco-română, una în greacă, una în
română și una în slavonă.
Din aceste cărți, menționăm: Chipurile Vechiului și Noului Testament, Învățătură pe scurt pentru Taina
Pocăinții, Învățătură Bisericească și Capete de poruncă, alături de cele șase traduse din greacă(Molitfelnic,
Octoih, Liturghier, Pilde filosofești, Catavasier și Ceaslov).
În tipografiile lui Ivireanul, au fost tipărite și cărți laice, precum Paralele grecești și romane sau
Floarea darurilor. Opera sa fundamentală o constituie Didahiile, 28 de predici, ținute la București și
Târgoviște între 1708 și 1716 și 7 predici ocazionale.
Când a urcat pe tron Mitropolitul Antim Ivireanul, predica avea deja tradiție, multă vreme
considerându-se că ar avea ca model, pe Ilie Miniat. Realitatea este, însă, că nici măcar nu le-a cunoscut pe
Ilie, întrucât la noi au apărut de abia în 1724.
Marele tipograf, orator și Mitropolit este și ctitor de Biserică, cea a Mănăstirii Tuturor Sfinților,
cunoscută Antim, căreia dădea dispoziții pentru „chivernisirea sfântului lăcaș”. Planurile brâncovenești ale
bisericii pictate cu propriile mâini, care este încheiată de pictarea emblemei Ivireanului(un melc sub razele unei
stele, într-o cunună de lauri). Mănăstirea adăpostea și o tipografie(litere grecoromâne).
CONSPECT LA ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, ANUL I,
SEMESTRUL II.
Prin testamentul de la 1716, pomenește de mila pe care trebuie s-o arate Mănăstirea,
printre care ajutorarea din patru în patru ani a câtor 3 copii, să li se dea câte 6 galbeni pentru
mâncare și haine de Paști și 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, alături de a ajuta
câte trei oameni săraci și trei fete în fiecare Joie Mare. Important este că punctul 31
menționează dublarea milosteniei în caz de prosperitate materială a Mănăstirii.
54

Curs IBOR An 1 Semestrul 2. Word

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs IBOR An 1 Semestrul 2. Word

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSPECT LA ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, ANUL I, SEMESTRUL II.

CONSPECT LA ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, ANUL I, SEMESTRUL II.

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

ÎNTEMEIEREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

JURISDICȚIA NOII MITROPOLII

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA MITROPOLIEI

MOTIVELE ÎNFIINȚĂRII NOII EPARHII

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI

RECUNOAȘTEREA MITROPOLITULUI IOSIF I

VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XVI –

DIN PUNCT DE VEDERE POLITIC-CONSTITUȚIONAL

ȘTIRI DESPRE ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ORTODOXĂ

ARHIEPISCOPUL GHELASIE DE LA RÂMEȚ

MĂNĂSTIREA „SFÂNTUL MIHAIL” DIN PERI

MITROPOLIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ LA FELEAC

ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE SFÂNTUL

Sihăstrii Sihăstria Secului, Sihăstria Putnei, Sihăstria Voronei

În 1359, în hotărârea sinodală de transfer al lui Iahint de la Vicina la Ungrovlahia, se menționează și

REORGANIZAREA MONAHISMULUI DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ DE CĂTRE SFÂNTUL NICODIM

MITROPOLIA MOLDOVEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL

MITROPOLIA MOLDOVEI SUB DOMNIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

”Letopisețul de la Putna” și „Cronica sârbo-moldovenească”, precizează despre acest Mitropolit că în

Ctitoriile lui Șefan cel Mare

Restul ctitoriilor sale sunt reprezentate în tabelul de mai jos astfel:

1490-1495 - Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași

1495-1500 - Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Războieni

1500-1504 - Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț

Cu dată nesigură - Biserica Alba din Baia

Cele atribuite de - Scânteia

- Sfântul Nicolae- Chilia

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XVI- LEA

MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA

Mitropolitul Anastasie Crimca se remarcă, ca îndrumător al vieții bisericești, apărător al identității

În introducere „Regulamentul” prezintă starea de atunci și necesitatea schimbării, hotărându-se prin

MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ

După terminarea studiilor, inclusiv cele de la Academia Zamosciană, recomandată de Stanislav

Încercând să întărească Ortodoxia, împotriva propagandei poloneze catolice, înființează tipografii,

Canonul ce se citește de preoți înainte de împărtășirea cu Sfânta Euharistie, Canonul la ieșirea

SFÂNTUL IERARH ILIE IOREST

SFÂNTUL SAVA BRANCOVICI, MITROPOLITL TRANSILVANIEI

Răspunzând stăruințelor credincioșilor de ai păstori după moartea Protopopului Gheorghe Brancovici,

După terminarea studiilor, revine în Moldovacălugărindu-se la Probota, a ajuns la începutul anului

BISERICA DIN UNGROVLAHIA ÎN TIMPUL MITROPOLIȚILOR

BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL MITROPOLIȚILOR

MITROPOLITUL TEODOSIE AL ȚĂRII ROMÂNEȘTI

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

S-ar putea să vă placă și