1.

INTRODUCERE

Studierea chimiei în ciclul gimnazial urmărește să contribuie la formarea și dezvoltarea

capacităților elevilor de a reflecta asupra lumii oferind individului cunoștiințele necesare pentru a
acționa asupra acesteia,iar în funcție de propriile nevoi, de a rezolva probleme pe baza relaționării
cunoștințelor din diferite domenii,precum și la înzestrarea cu un set de competențe, valori si atitudini
menite să contribuie la formarea unei culturi comune pentru toți elevii și determinând trasee individuale
de învățare.
Am ales tema Soluții. Importanță teoretică și practic aplicativă a soluțiilor.Metode și activități
de învățare cu suport aplicativ direct , datorită importanței soluțiilor în viața de zi cu zi. Cunoaștem că
în viața de zi cu zi întâlnim foarte rar substanțe pure, cele mai multe substanțe care se găsesc
 2.STUDIUL DE LITERATURĂ - SOLUȚII

2.1. SISTEME DISPERSE

Dacă o substanță oarecare este repartizată sub formă de particule foarte mici într-o altă
substanță cu care vine în contact spunem că este vorba de un sistem dispers.
La sistemele disperse putem distinge două tipuri de componenți:
 mediul de dispersie -este substanța care se găsește în cantitate mare și cea în care se face
dispersia;
 substanța dispersată – se mai numește faza dispersată și este substanța care se repartizează
între moleculele mediului de dispersie.
În funcție de mărimea particulelor fazei dispersate,sistemele disperse pot fi:
 ETEROGENE:care sunt alcătuite din două sau mai multe componente, ce prezintă salturi
de proprietăți(numite suprafețe de separare) în anumite zone ale sistemului.
Suspensiile și emulsiile sunt sisteme dispersate în care particulele dispersate au diametrul
mai mare de 100 mµ.Suspensiile sunt sisteme disperse de tip solid- lichid(exemplu: nisip în apă).
Emulsiile sunt sisteme disperse de tip lichid- lichid (exemplu: ulei în apă).
Coloizii sunt sisteme disperse în care faza dispersată este constituită din particule cu
diametrul cuprins între 1µ și 100m µ.
 OMOGENE:un sistem este omogen dacă are aceleași proprietăți în orice punct al său sau
dacă proprietățile variază continuu de la un punct la altul. Sistemele disperse omogene nu
prezintă suprafețe de separare,componenții sistemului formează o singură fază.Particulele care
formează faza dispersată și mediul de dispersie nu se văd cu ochiul liber, au diametrul mai mic de
1mµ.
Soluțiile sunt sisteme disperse omogene formate din două sau mai multe substanțe.
De exemplu un pahar ce conține o soluție de CuSO₄ este un sistem omogen deoarece are aceeași
concentrație în orice punct al paharului.
 2.2. SOLUȚII

2.2.1.NOȚIUNI FUNDAMENTALE

Soluțiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe componente (substanțe)
obținute în urma dizolvării.
La o soluție se disting două componente:
 Solventul sau dizolvantul – este componenta care se dizolvă și este prezentă în exces.
 Solut, solvat sau substanță dizolvată- este componenta care se dizolvă.
De exemplu : la o soluție de NaCl în apă , NaCl este solutul (solvatul), iar apa este solventul.
Solventul este componenta care își păstrează starea de agregare. Cel mai utilizat solvent este
apa. Apa are rol important ca solvent nu numai în reacții chimice de laborator și industrie , ci și în
multe procese care au loc în organismele vii. Dizolvanți folosiți sunt și : benzen , toluen, metanol,
etanol, acetona, acid etilic.
Dizolvarea este procesul de dispersie a particulelor solutului printre particulele solventului,
urmat de formarea unei soluții.
La dizolvarea substanțelor au loc concomitent două fenomene:
- un fenomen fizic – în cursul căruia particulele de solvat difuzează printe moleculele
solventului, fenomen însoțit de absorbția de căldură(endoterm):
- un fenomen chimic – care consta în interacții cu formarea de legături între particulele de
solvat și de solvent, fenomen numit solvatare care are loc cu degajare de căldură și care în final
determină înconjurarea particulei solubile de către moleculele de solvent, rezultând așa numiți
solvați.
Dacă solventul este apa, fenomenul se numește hidratare și rezultă hidrați.
2.2.2. CLASIFICAREA SOLUȚIILOR

Clasificarea soluțiilor se face după mai multe criterii:

a) În funcție de starea de agregare a solventului, soluțiile se clasifică în :
 soluții gazoase : sunt soluțiile în care solventul și solutul se găsesc în stare de agregare
gazoasă (de exemplu aerul);
- soluții solide : sunt soluțiile în care solventul și solutul se găsesc în stare de agregare solidă
de exemplu aliaje;
- soluții lichide : sunt soluții în care solventul este lichid iar solvatul poate fi gaz, lichi sau
solid.
b) În funcție de cantitatea de substanță dizolvată într-o anumită cantitate de solvent, la o
temperatură dată, soluțiile po fi :
* soluții saturate : care conțin cantitatea maximă de substanță ce se poate dizolva în cantitatea
respectivă de solvent, la temperatura dată;
* soluții nesaturate : capabile să dizolve o cantitate suplimentară de substanță până la saturație;
* soluții suprasaturate : care conțino cantitate suplimentară de solvat într-o soluție saturată.
c) După concentrație, soluțiile pot fi:
* infinit diluate – este soluția care rezultă prin dizolvarea unei cantități infirme de substanță
într-o cantitate atât de mare de solvent încât soluția se apropie din punct de vedere termodinamic
de soluțiile ideale;
* diluate – când cantitatea de solvat este mare în raport cu cantitatea de solvent;
 concentrate – când cantitatea de solvat este mare în raport cu cantitatea de solvent.
 2.2.3. CONCENTRAȚIA SOLUȚIILOR

Prin concentrație se înțelege mărimea care exprimă raportul dintre solut și solvent.
Concentrația soluțiilor poate fi exprimată prin mai multe moduri.
1.Concentrația procentulă masică (C%) - reprezintă cantitatea de substanță dizolvată în 100
grame de soluție (procente de masă) sau masa solutului raportată la masa soluției, multiplicat cu
100.
Formula de calcul pentru concentrația procentuală este:

md
c%   100 (1)
ms

 unde md -masa de substanță dizolvată(solvatul, solut) ;

ms- masa soluției; ms=md+ ma
ma – masa de apă (solvent).

2.Concentrația procentuală volumică -reprezintă volumul de substanță dizolvztă în 100 mL

soluție (procente de volum).

Formulă pentru concentrația procentuală volumică

Vd
c% v   100
Vs (2)

Vs=Vd+Vsolv
Unde: c%v - concentraţia procentuală în procente de volum;
Vd - volumul solvatului ;
Vs - volumul soluţiei ;
Vsolv - volumul solventului.
Acest mod de exprimare se folosește mai ales la soluții sau amestecuri de doua lichide.De
exemplu, un amestec de 30 mL etanol în 70 mL apă are o concentrație procentuală volumică de
30%.
 3.Concentrația molară sau molaritatea ( CM ,M ) - indică numărul de moli de substanță
dizolvată într- un litru de soluție ( mol / litru ).
Formula de calcul este:
n md
CM  sau CM  (3)
Vs M  Vs

 unde : n – numărul de moli de solvat;

Vs – volum solutie, exprimat în litri;
M – masa moleculară a solvatului, exprimată în g / mol;
md- masa de solvat, exprimată în grame.

4. Concentrația normală sau normalitatea ( CN ) - indică numărul de echivalenți gram de solut

dizolvați într-un litru de soluție.
Concentrația normală se calculează folosind relația :
md
CN 
E g  Vs
(4)
În care : md - masa solvat ( grame );
Vs – volum soluție ( litri );
Eg – echivalent gram.
Echivalentul- gram ( Eg ) este cantitatea de substanță care se combină sau înlocuiește 1 g de
hidrogen sau 8 g de oxigen, se mai numeste și val.
Pentru a prepara o soluție normală trebuie să se calculeze în prealabil echivalentul- gram al
substanței respective.Pentru calcul se ține seama de :
* echivalentul unui element -este dat de raportul dintre masa atomică a elementului și valența lui
* echivalentul unui acid- este dat de raportul dintre masa moleculară a acidului și numărul de atomi
de hideogen cu caracter acid. De exemplu, echivalentul HCl este 36,5 / 1 = 36,5.
* echivalentul unei baze – rezultă raportul dintre masa moleculară a bazei și valența metalului
component ( numărul grupărilor hidroxil). De exemplu, echivalentul NaOH este 40/ 1 = 40.
 * echivalentul unei sări – este dat de raportul dintre masa moleculară a sării și produsul dintre
numărul de moli metal și valența acestuia.De exemplu echivalentul sulfatuluide aluminiu Al₂(SO₄)₃
este 342/ 2* 3 =57 .
*echivalentul de oxidare ( sau de reducere ) este dat de raportul dintre masa moleculară a substanței
și numărul de electroni acceptați ( sau cedați). De exemplu , echivalentul de oxidare al permanganatului
de potasiu KMnO₄ în soluție acidă este 158/ 5 = 31,6.
5.Concentrația molală sau molalitatea ( mg) – indică numărul de moli de substanță dizolvată în
1000 g dizolvant.
Se exprimă prin relația:
m d  1000
a
M d  m solv
(5)
Unde md = masa substanței dizolvate ( grame )
msolv = masa de solvent ( grame )
Md = masa moleculară a substanței dizolvate ( g / mol )

2.2.4. SOLUBILITATEA

Proprietatea unei substanțe de a se dizolva într-un anumit solvent se numește solubilitate.

Compușii chimici, chiar și cei greu solubili, prezintă totuși o anumită solubilitate și de aceea nu se
utilizează termenul de insolubil, ci termenii de greu solubili sau practic insolubil.
Solubilitatea (S) reprezintă cantitatea maximă dintr-o substanță care se dizolvă într-o anumită
cantitate de solvent, la o anumită temperatură.
În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:
 soluții nesaturate- soluții în care se mai poate dizolva o cantitate de solvat,până la saturație.
 Soluții saturate- soluții care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o anumită
temperatură. Cantitativ, concentrația substanţei din soluția saturată reprezintă solubilitatea
substanței respective.
O soluție de NaCl este saturată la 20°C când conține 35,8 g NaCl în 100mL de soluție.
 Solubilitatea AgI este de numai 3·10-6 g/l. De multe ori, substanțele care au o solubilitate foarte
scăzută (ex. AgI), sunt denumite insolubile.

Solubilitatea substanţelor se poate exprima în mai multe moduri:

 solubilitatea în g/ L de soluție (Sg);

 solubilitatea în moli / L de soluție sau solubilitatea molară ( Sₘ ).
Relația dintre solubilitatea molară și solubilitatea în grame este următoarea:
Sₘ = Sg / M (6)
unde M = masa moleculară a substanței dizolvate;
După solubilitatea lor într-un anumit solventn substanțele pot fi :
 ușor solubile : S ₘ ≥ 10 ⁻² mol / L;
 cu solubilitate medie sau puțin solubile :
10 ⁻² mol / L ≥ S ₘ ≥ 10⁻⁵ mol / L
 greu solubile ( practic insolubile)
S ₘ ≤ 10⁻⁵ mol / L

2.2.4.1. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR SOLIDE

Substanțele au solubilități foarte variate și variază cu : natura solventului, natura substanței

dizolvate, temperatura.
Variația solubilității substanţelor solide după natura substanței dizolvate se realizează în limite
largi.
Astfel se consideră că:
 solubile sunt substanțele care la 20℃ au solubilitatea mai mare de 1 g în 100 mL apă. Exemplu:
azotatul de calciu are solubilitatea 266 g si zahărul are solubilitatea 300g în 100 mL apa;
 puțin solubile sunt substanţele care la 20℃ au solubilitatea cuprinsă între 1g și 0,1 g în 100mL
apă .Exemplu:sulfatul de calciu (gipsul)are solubilitate 0,21g în 100 mL apă);
 practic insolubile în apă sunt sustanțele care la 20℃ au solubilitatea mai mică de 0,1g în 100mL
apă (carbonatul de calciu- solubilitate 0,007g).
 Solubilitatea substanţelor solide variază cu temperatura astfel:
 în cazul substanţelor care se dizolvă cu absorbție de căldură, ridicarea temperaturii favorizează
solubilitatea;
 în cazul substanţelor care se dizolvă cu degajare de căldură, ridicarea temperaturii micșorează
solubilitatea.
Variația solubilității subanțelor cu temperatura poate fi reprezentată printr-un grafic, la care pe
ordonată se notează solubilitatea substanţei, iar pe abscisă temperatura.
Valorile obținute pentru solubilitatea la diferite temperaturi apar pe grafic ca puncte, care unite
printr-o linie, formează curba de solubilitate a substanței respective.
Curbele de solubilitate în apă ale unor săruri sunt prezentate în figura 1. Din această figură se
remarcă cum panta de creștere a curbei cu temperatura este dependentă direct de valoarea efectului
termic al dizolvării; pentru KNO₃ , NaNO₃ , NaHCO₃ unde ΔH este pozitiv, iar creșterea solubilității
este foarte pronunțată. În schimb panta curbei NaCl al cărei ΔH este de numai + 1, 16 kcal / mol este
puțin influențată de temperatură.

Fig. 1 : Curbele de solubilitate ale unor săruri

Cristalizarea din soluții. Dacă soluția saturată a unei substanțe, a cărei solubilitate variază mult
cu temperatura, este lăsată să se răcească, o parte din substanța respectivă se separă din soluție în stare
solidă, sub formă de cristale. Cu cât răcirea se face mai lent, cu atât cristalele rezultate sunt mai mari.Pe
acest fapt se bazează purificarea substanțelor prin cristalizare din soluție.
 Soluțiile din care a cristalizat cea mai mare parte din substanța dizolvată se numesc soluții sau ape
mume.
Soluțiile care conțin o cantitate mai mare de solut decât soluția saturată a aceleași substanţe, la
aceeași temperatură și presiune se numește soluție suprasaturată.

2.2.4.2. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR LICHIDE

Apa dizolvă nu numai substanţele solide, ci și pe cele lichide de exemplu, etanolul se dizolvă bine
în apă, deși și apa se dizolvă bine în alcool.
După solubilitatea reciprocă(miscibilitatea) se deosebesc mai multe sisteme lichid-lichid:
 nemiscibile, de exemplu apa și mercurul;
 parțial miscibile, de exemplu apa și eterul etilic;
 complet miscibile, de exemplu apa și etanolul.
Prin ridicarea temperaturii crește miscibilitatea celor două lichide. De exemplu, dacă se amestecă
fenol și apă, două lichide parțial miscibile la temperatura obișnuită, se obțin două soluții saturate, și
anume o soluție de fenol în apă (cu 8% fenol) și o soluție de apă în fenol (cu 28 % apă).
Dacă se mărește temperatura, solubilitatea reciprocă a fenolului și a apei crește, adică concentrația
de fenol în stratul apos,și concentrația apei în stratul fenolic,cresc, iar la o anumită temperatură
suprafața de separare dispare, formând o soluție omogenă.

Temperatura ( °C ) Soluție apă în fenol, % fenol Soluție fenol în apă, % fenol

20 72,16 8,36
30 69,90 9,22
35 67,63 9,91
54,83 59,22 -
57,30 - 14,83
65,24 44,09 -
65,79 - 30,31
65,84 34,23 32,23
65,85 34 34
Tabelul 1. : Miscibilitatea fenol – apă în funcție de temperatură
 Temperatura la care are loc acest fenomen se numește temperatura critică de dizolvare.
În cazul amestecului fenol – apă ea este de 65,85 °C , concentrația corespunzătoare fiind de 34 %
fenol. La toate temperaturile peste temperatura critică de dizolvare, apa și fenolul sunt miscibile în acea
proporție.

2.2.4.3. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR GAZOASE

Solubilitatea unui gaz în apă este foarte variată. Ea este determinată de mai mulți factori :
temperatura, presiunea și compoziția soluției.
Influenţa temperaturii. Spre deosebire de substanţele solide, solubilitatea gazelor creşte cu
scăderea temperaturii. Acest fapt are mare importanţă în natură, deoarece iarna, în apa râurilor şi
lacurilor, există mai mult aer dizolvat ceea ce permite existenţa vieţuitoarelor chiar dacă se creează o
crustă de gheaţă ce separă apa de aerul atmosferic.
Se poate observa la încălzirea apei că, pe măsura încălzirii, din masa de lichid se degajă bule de
gaz care se ridică la suprafață: acestea sunt gazele care au fost absorbite sau dizolvate în apăși care în
urma creșterii temperaturii,se degajă din soluție. În acest mod se poate îndepărta tot aerul dizolvat în
apă (așa se explica de ce apa fiartă are alt gust decât apa proaspătă).
Influenţa presiunii. Solubilitatea gazelor este favorizată de creşterea presiunii conform legii lui
W. Henry şi legii lui J. Dalton:
Legea lui Henry (1803) se referă la un singur gaz: solubilitatea unui gaz (m gaz /vdizolvant) la o
temperatură dată este proporţională cu presiunea p a gazului deasupra soluţiei:
m = K·p (7)
unde K reprezintă coeficientul de absorbţie al gazului (gaz absorbit de un litru apă la 0 oC şi 1
atm).Această lege nu se aplică gazelor foarte solubile în apă ca: NH3, SO2, CO2 etc.
Legea lui Dalton (1805) se referă la un amestec de gaze: în cazul gazelor aflate în amestec,
solubilitatea fiecărui gaz în parte este proporţională cu presiunea sa parţială la suprafaţa lichidului. Ca o
aplicaţie a acestei legi să calculăm solubilitatea în apă a componentelor aerului atmosferic. Presiunile
parţiale ale gazelor ce compun aerul atmosferic sunt:
pN2 = 0,78 atm; pO2 = 0,21 atm; pAr = 0,01 atm.
 Un litru de apă dizolvă la 0 oC şi 1 atm, ţinând seama de coeficienţii de absorbţie, următoarele
volume de gaz:
Azot: 1000 x 0,023 x 0,78 = 17,94 mL = 62,4%
Oxigen: 1000 x 0,049 x 0,21 = 10,29 mL = 35,8%
Argon : 1000 x 0,053 x 0,01 = 0,53 mL = 1,8%
Cunoscând că proporţia în aer a celor două elemente biogene, oxigenul şi azotul, este de circa
1/5 oxigen şi 4/5 azot, în apă proporţia este de circa 1/3 oxigen şi 2/3 azot. Prin urmare mediul acvatic
este mai oxigenat decăt aerul atmosferic, de aceea, vieţuitoarele acvatice, datorită adaptării, pot trăi
numai în astfel de mediu.

2.2.5 DIZOLVAREA

Dizolvarea reprezintă procesul de dispersie a particulelor substanţei dizolvate printre particulele

solventului. Când o substanţă solidă, solubilă,este introdusă în apă, particulele ei
constituente(molecule ,ioni) se desprind de pe suprafața solidului si difuzează prin moleculele apei.Cu
căt numărul de particule este mai mare, ca atât procesul de dizolvare este mai rapid. Deci, suprafața de
contact solut-solvent trebuie să fie mai mare pentru ca dizolvarea să se realizeze mai repede.
Un alt factor care favorizează dizolvarea este amestecarea, deoarece prin amestecare sunt
îndepărtate din vecinătatea solutului particulele desprinse din el și care în soluție se găsesc inițial în
concentrație mai mare lângă suprafața solutului.
Procesul de dizolvare este influențat de doi factori:interacțiunile existente în solut și interacțiunile
solvent-solut. Pentru ca dizolvarea să se producă trebuie ca interacțiunile solvent-solut să compenseze
interacțiunile din solut.Dizolvarea este însoțită de obicei de un efect termic, care poate fi prin degajare
de căldură( exoterm,dizolvarea în apă a NaOH), sau prin absorbție de căldură (endoterm, dizolvarea în
apă a KNO₃).Căldura totală de dizolvare reprezintă variația entalpiei la dizolvare a unui mol de
substsnță într-o cantitate dată de solvent.Pentru ca o substanță să se dizolve într-un dizolvant este
necesar ca ambele să fie capabile să dezvolte același tip de forțe de atracție. De exemplu,
hidrocarburile se dizolvă în alte hidrocarburi, deoarece toate formează legături de
tip van der Waals.
 O hidrocarbură nu se dizolvă în apă, întrucât diferența dintre
forțele dezvoltate de cele două tipuri de molecule este foarte mare și ele nu se pot
compensa reciproc.Din acest motiv substanțele polare se vor dizolva în lichide polare, cele
nepolare în lichide nepolare. Solidele formate din cristale moleculare se vor dizolva mai ușor în
solvenți nepolari, iar cele cu cristale ionice vor fi mai bine dizolvate de dizolvanți polari.
Cristalele atomice, cum ar fi : diamantul, grafitul, cristalele de bor, nu se dizolvă în nici un
solvent, pentru că nici unul nu estecapabil să rupă legăturile covalente ale acestor retele cristaline.
Cristele substanţelor organice, formate prin legături de hidrogen (cristale de zaharoză) se dizolvă în apă
pentru că se rup și se refac conținuu legăturile de hidrogen de cristal și se foemează legăturile de
hidrogen dintre cristal și apă.

2.3.PROPRIETĂȚI COLIGATIVE ALE SOLUȚIILOR

Soluțiile manifestă proprietăți care sunt aproximativ proportionale cu numărul de moli sau
molecule ale solidului pe unitatea de cantitate de solvent,imdependent de natura solventului.Aceste
proprietăți se numesc proprietăți coligative. Proprietățile coligative ale soluțiilor sunt:
 scăderea presiunii de vapori;
 ridicarea punctului de fierbere;
 coborârea punctului de solidificare;
 presiunea osmotică.

2.3.1.Presiunea de vapori a soluţiilor. Legea lui Raoult.

Presiunile de vapori ale soluţiilor variază cu temperatura în conformitate cu ecuaţia Clausius-

Clapeyron, cu deosebirea că la o temperatură dată, presiunea de vapori a unui component volatil al
soluţiei este diferită de cea a componentului respectiv, în stare pură şi variază întotdeauna cu
concentraţia componentului în soluţie.
Dependenţa dintre presiunea de vapori şi concentraţia din soluţie a unui component „i” a fost
stabilită, pe baza datelor experimetale, de către Raoult (1886) şi arată că – la o temperatură dată –
presiunea parţială de vapori deasupra soluţiei, a unui component existent în soluţie este direct
proporţională cu concentraţia lui din soluţie:
p i  p 0 i  xi (7)
unde xi reprezintă fracţia molară, iar p0i presiunea de vapori a componentului pur, la aceeaşi
temperatură cu a soluţiei.
Legea lui Raoult arată că deoarece fracţia molară este întotdeauna subunitară (x <1) şi presiunea
de vapori a unui component din soluţie va fi întotdeauna mai mică decât presiunea de vapori a
componentului pur (pi<p0i). Aceeaşi lege arată totodată că presiunea de vapori a componentului din
soluţie variază liniar cu concentraţia acestuia.
Legea lui Raoult este valabilă numai cu condiţia ca soluţia să se comporte ideal pe întreg
domeniul de concentraţie (de la x=0 până la x=1) şi inclusiv, cu condiţia ca la temperatura şi presiunea
la care se găseşte soluţia, componenţii puri să fie stabili.
Ca urmare a celor arătate mai sus, legea lui Raoult constituie şi un criteriu general de idealitate
al unei soluţii. În condiţiile în care soluţia nu se comportă ideal se constată abateri de la liniaritate, în
dependenţa presiunii de vapori de concentraţia.
Abaterile se pot manifesta în două sensuri, există abateri pozitive de la legea lui Raoult, când presiunea
de vapori a componentului din soluţie este superioară celei prevăzute de ecuaţia (7), dar există şi
abateri negative, când presiunea de vapori este inferioară celei corespunzătoare ecuaţiei (7).

2.3.2. Creşterea temperaturii de fierbere a soluţiilor. Ebulioscopie.

Pentru ca un lichid să fiarbă este necesar ca presiunea lui de vapori să fie egală cu presiunea
mediului exterior. Fierberea este un proces la echilibru, lichidul se găseşte în echilibru cu faza de vapori
şi potenţialele chimice ale celor două faze sunt egale. Nu numai lichidul pur se poate găsi în echilibru
cu vaporii solventului la orice temperatură, la care soluţia este stabilă. Legea lui Raoult arată însă că, la
aceeaşi temperatură, presiunea de vapori a soluţiei este mai mică decât a solventului pur. De aici rezultă
că presiunea de vapori a soluţiei atinge valoarea unei presiuni exterioare date, la o temperatură mai
ridicată decât solventul pur, adică temperatura de fierbere a soluţiei este întotdeauna mai ridicată decât
a solventului pur.
Această comportare rezultă în mod intuitiv din reprezentarea grafică a presiunilor de vapori, ale
solventului pur şi a soluţiei, funcţie de temperatură, când se obţin cele două curbe reprezentate în figura
2:
Fig. 2. Variaţia presiunilor de vapori cu temperatura

Din figura 2. se observă că presiunea de vapori a solventului pur p 0, devine egală cu presiunea
normală p0 la temperatura T0, care reprezintă astfel temperatura de fierbere a solventului pur.
La aceeaşi temperatură, presiunea de vapori soluţiei, p, este mai mică cu Δp decât a solventului
pur. Temperatura la care această presiune de vapori devine egală cu p 0, este mai mare decât T0 cu ΔT.
Deci unei variaţii a presiunii de vapori Δp îi corespunde o variaţie a temperaturii de fierbere egală cu
ΔT.
Legea lui Raoult stabileşte dependenţa presiunii de vapori de concentraţia soluţiei, iar în
continuare urmează să stabilim dependenţa temperaturii de fierbere de concentraţia soluţiei. În acest
scop luăm în considerare o soluţie diluată, care se comportă ideal, formată dintr-un solvent volatil şi o
substanţă practic nevolatilă.
Se ajunge la ecuaţia:
R  T02
T   x2  K e  x 2 , (8)
H v

unde: ΔHv – variaţia entalpiei de vaporizare;

T0 - temperatura de fierbere a solventului pur;
R - constanta universală a gazelor;
Ke – constanta ebulioscopică.
Ecuaţia reprezintă legea lui van′t Hoff privitoare la ridicarea temperaturii de fierbere a soluţiilor
ideale.

Există astfel o dependenţă liniară între ridicarea temperaturii de fierbere şi fracţia molară a
substanţei dizolvate.
La soluţiile ideale ridicarea temperaturii de fierbere depinde numai de concentraţia substanţei
dizolvate, nu şi de natura acesteia.
Pe baza dependenţei dintre temperatura de fierbere a soluţiilor şi concentraţia lor, stabilită prin
legea van′t Hoff, s-a instituit o metodă de determinare a masei molare a substanţelor dizolvate,
denumită ebulioscopică.
Pentru obţinerea relaţiei necesare pentru calcul, ecuaţia (8) trebuie scrisă într-o formă care să
conţină masa molară a substanţei dizolvate.
s2
T  K e   K e  a (9)
M2

 unde a reprezintă concentraţia molală a substanţei dizolvate.

Pentru scopuri practice când s1/2≠kg, relaţia (9) se scrie sub forma

K e  s2
M2  (10)
s1  T

2.3.3. Scăderea temperaturii de solidificare a soluţiilor. Crioscopie

La răcirea avansată a soluţiilor diluate, prin cristalizare se separă solventul pur.

Solidificarea sau cristalizarea are loc, în general, când între cele trei faze, lichid, solid şi vapori
se stabileşte starea de echilibru. De aici reiese că la temperatura de solidificare presiunea de vapori a
lichidului este egală cu presiune de vapori a stării solide, a cristalelor. Deoarece presiunea de vapori a
solventului din soluţie, conform legii lui Raoult, este inferioară presiunii de vapori a solventului pur,
rezultă că, cristalizarea solventului din soluţie trebuie să aibe loc la o temperatură diferită de cea a
solventului pur.
Pentru a arăta acest lucru, în figura 3 s-au reprezentat curbele presiunilor de vapori ale
solventului pur, ale solventului din soluţie – care conţine dizolvată o substanţă practic nevolatilă – şi ale
cristalelor solventului.
 Fig. 3. Variaţia presiunilor de vapori cu temperatura

Temperaturile de solidificare ale solventului pur şi ale acestuia, din soluţie, se găsesc la
intersecţia curbelor presiunii de vapori a fazelor lichide cu curba presiunii de vapori a cristalelor
solventului.
Din fig.3. se observă că presiunea de vapori a solventului pur este egală cu cea a cristalelor, la
temperatura T0, care reprezintă temperatura de solidificare a solventului pur. Din aceeaşi diagramă se
observă că presiunea de vapori a solventului din soluţie este egală cu cea a cristalelor la temperatura T,
care este inferioară temperaturii T0. Rezultă deci că soluţia se solidifică la o temperatură mai scăzută
decât solventul pur.
Temperatura de solidificare, în afară de presiune, mai depinde, la soluţii, şi de concentraţia
acestora, pentru că şi potenţialul chimic al soluţiei este funcţie de concentraţie:

T  K c  x 2 (11)

Ecuaţia (11) care arată o dependenţă liniară între scăderea temperaturii de solidificare a soluţiei
ideale şi concentraţia substanţei dizolvate, reprezintă legea lui van′t Hoff, a scăderii temperaturii de
solidificare a soluţiilor.
Pe baza legii lui van′t Hoff, arătată prin relaţia (11), s-a stabilit de către Beckmann, metoda
determinării masei molare a substanţei dizolvate, metoda criscopică.
 Constanta de proporţionalitate Kc se numeşte constantă crioscopică a solventului şi reprezintă
scăderea temperaturii de solidificare a unei soluţii care conţine dizolvat un mol de substanţă într-un
kilogram de solvent.
Constanta crioscopică K c este legată de mărimile specifice solventului prin relaţia:
R  T02  M 1
Kc  (12)
H t

în care : T0 reprezintă temperatura de solidificare a solventului pur, ΔHt entalpia de topire iar M1 masa

kg  K
molară. Dimensiunile constantei crioscopice, ca şi a celei ebulioscopice – în S.I. – sunt iar masa
mol
molară calculată cu relaţia se exprimă în kg.
Tabelul 2 conţine câteva constante crioscopice, corespunzătoare unor solvenţi utilizaţi frecvent
în determinările experimentale.

Solventul Kc Solventul Kc

Apă 1,86 Ciclohexan 20,0

Benzen 5,12 Camfor 38,0

Tabelul 2. Constante crioscopice

Datele din tabelul 2 arată că valorile constantelor crioscopice sunt superioare celor
ebulioscopice, de unde rezultă că metoda crioscopică este mai precisă decât cea ebulioscopică şi
totodată furnizează date suficient de precise şi la substanţe cu mase molare mari.

6.5.4. Presiunea osmotică a soluţiilor și osmoza

 Osmoza este difuzia unui dizolvant într-o soluție a sa, printr-o membrană
semipermeabilă. În cazul a două soluții de concentrații diferite separate printr-o
membrană semipermeabilă, difuzia are loc de la soluția mai diluată spre soluția
mai concentrată. Aparatul cu care se determină presiunea osmotică, numit osmometru, a fost obţinut
de botanistul W.F. Pfeffer dintr-o asemenea membrană realizată în porii unui vas de ceramică.
Legea lui Raoult arată că presiunea de vapori a solventului pur este întotdeauna mai mare decât
presiunea acestuia din soluţie. Două faze lichide, solventul şi soluţia lui, aflate la aceeaşi presiune şi
temperatură, nu sunt în echilibru şi punerea lor în contact va produce o egalizare a concentraţiei, prin
difuzie, determinată de valorile diferite ale potenţialelor chimice ale celor două faze.
Dacă contactul dintre solvent şi soluţie se realizează prin intermediul unei membrane
semipermeabile (membrană animală, membrană semipermeabilă de hexacianoferat II de cupru, celulă
cu manometru de Hg), care permite trecerea numai a moleculelor solventului, nu şi ale substanţei
dizolvate, între cele două compartimente tendinţa de egalizare a potenţialelor chimice se manifestă
numai prin difuzia moleculelor solventului spre soluţie, determinând diluarea acesteia.

Fig. 4. Echilibrul osmotic Fig. 5. Evidenţierea presiunii osmotice cu ajutorul unui osmometru

De fapt moleculele solventului difuzează în ambele sensuri prin membrană, însă în soluţie
numărul de molecule de solvent care ciocnesc membrana, în unitatea de timp, este mai mic decât
numărul celor care vin din solventul pur, din cauza diluării soluţiei cu moleculele substanţei dizolvate.
Evident, rezultatul acestor două procese antagoniste constă în diluarea soluţiei. În acest caz
echilibrul între cele două compartimente nu se poate obţine prin egalizarea concentraţiei, ci prin
creşterea presiunii hidrostatice în compartimentul cu soluţie, care să ducă la egalizarea potenţialelor
chimice, deoarece potenţialul chimic depinde şi de presiune.
Dacă notăm presiunea hidrostatică în compartimentul solventului cu P şi cu P′ presiunea
hidrostatică în soluţie – ambele reprezentând presiuni ale echilibrului izoterm în sistemul solvent-
soluţie, diferenţa:
P  P   (13)
Π -reprezintă surplusul de presiune care trebuie aplicată soluţiei pentru stabilirea echilibrului şi se
numeşte presiune osmotică.
Valoarea presiunii osmotice depinde de concentraţia soluţiei şi este egală cu:
  c  R T (14)
unde: c – concentraţia molară;
R – constanta universală a gazelor;
T – temperatura.
Relaţia (14) se mai numeşte legea lui van′t Hoff a presiunii osmotice.
Importanța difuziei și osmozei
Difuzia și osmoza joacă un rol foarte important în natură. Pereții celulelor vegetale și animale
sunt constituite din membrane semipermeabile și funcționează ca adevărate osmometre.Introducând
celula într-o soluție a căreipresiune osmotică este mai mare decât a sucului celulei, adică într-o soluție
hipertonică, se observă că celula se contractă și apoi se zbârcește.
Acest fenomen numit plasmoliză, este datorat difuziei apei din interiorul celulei prin membrana
semipermeabilă. Dacă o celulă este însă intodusă într-o soluție mai diluată decât sucul celular, adică
într-o soluție hipotonică, sau chiar în apă, celula se umflă și poate crăpa, datorită apei care pătrunde din
afară, prin membrana semipermeabilă în celulă. Acest fenomen numit turgescență,este folosit în
tehnică, de exemplu la extragerea zahărului din sfeclă. Sfecla tăiată marunt este introdusă în vase cu
apă( difuzoare).

Datorită presiunii osmotice, celulele de sfeclă crapă și zahărul difuzează în apă, de unde se
extrage.
În mod asemănător se comportă și celulele corpului animal. Când globulele roșii ale sângelui
sunt introduse în apa curată sau într-o soluție ce conține mai puțin de 0,86 % NaCl (care nu este
izotonică cu lichidul sângelui, adică plasma sanguină), ele se umflă și se pot crăpa din cauza presiunii
osmotice provocată de pătrunderea apei. Dacă sunt introduse într-o soluție mai concentrată decât 0,86%
NaCl, ele se zbârcesc, deoarece conținutul lor trece în soluția mai concentrată. Soluția izotonică cu
plasma sanguină este soluția de 0,86% NaCl, numită ser fiziologic.