O VECHE VATRĂ MONAHALĂ BOTOŞĂNEANĂ –

MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA VORONEI

Profesor coordonator Masterand

Pr. conf. univ. dr. Claudiu Cotan Olaru Ioan Robert
 1. Începuturile creștinismului pe terioriul țării noastre

Zămislit în Imperiul roman, mai exact în Palestina, creștinismul cu toată noutatea lui-
monoteistă- nu putea să nu se “altoiască” pe religiile precreștine. A găsit condiții favorabile
răspândirii sale: multitudinea căilor de comunicație, mobilitatea populațiilor, dezvoltarea
urbanistică, pacea universală – Pax Romana- sincretismul ideilor. S-a răspândit încet în
Imperiul roman nu fără a suferi represalii puternice din partea autorităților imperiale(mii de
martiri creștini arși, crucificați, uciși de fiare, cărțile sfinte au fost arse, biserici distruse, etc.).
Devenită în timpul împăratului Constantin cel Mare religie de stat, va influența decisiv
Evul Mediu european, întregul destin modern și contemporan al Europei, creștinismul având în
prezent un rol deosebit în istoria lumii.
Nu au lipsit și nu lipsesc nici acum adversitățile față de religia iubirii de Dumnezeu.
Dacă Tacitus a definit-o dept religie odioasă, iar pentru Suetonius creștinii erau dușmanii
publici ce trebuiau exterminați, mai aproape de zilele noastre pentru Fr. Engelseste o religie
absurdă, iar pentru lordul B. Russel, religia creștină este principalul dușman al progresului
modern. Dar cea mai dură acuzație aparține filosofului F. Nietzche- creștinismul a fost până în
prezent cea mai mare nenorocire a omenirii.
Toate popoarele din jurul Daciei își cunosc data precisă când au devenit creștine, căci
toate au adoptat noua religie târziu, din rațiuni politice. Poporul nostru însă nu o poate preciza,
deoarece nu are certificat de botez. S-a născut creștin în mod spontan, natural, odată cu formarea
romanității sale, la a cărei desăvârșire, creștinismul popular și-a adus contribuția cea mai de
seamă. Noi suntem români, fiindcă suntem creștini și creștini, fiindcă suntem români. Ne-am
născut ca națiune având numele lui Hristos pe buze și icoane sfinte în locașurile noastre de
închinare.
Învățătura cea nouă ”credința în Hristos” a fost semănată de apostoli și printre popoarele
de pe malurile Dunării, unde sunt atestate comunități creștine încă din secolele II-III.
Creștinismul s-a răspândit la strămoșii noștri, de la locul de origine al creștinismului
însuși. Creștinismul s-a răspândit la început, mai ales printre cei umili, care erau încântați că
noua credință îi făcea egali cu stăpânii lor, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și pe plan social.
Credința în Hristos s-a altoit ușor pe tulpina dacică, pentru că, spre deosebire de alte popoare,
dacii erau monoteiști și nu trebuiau săpărăsească nici un idol.
Istoria creștinismului în spațiul carpato-danubiano-pontic se identifică cu însăși geneza
poporului român. Fenomen de civilizație romană, căci în provinciile dunărene creștinismul s-a
răspândit în limba latină, a devenit un exponent al acesteia în rândurile populației din zonă, un
element de identitate etnică, de afirmare a apartenenței la un spațiu lingvistic și cultural-
spiritual, un factor de personalizare și de individualizare față de alte popoare și culturi.
Poporul român s-a născut creștin. Mai mult creștinismul pe teritoriul românesc este de
origine apostolică, căci potrivit unei tradiții consemnată de Sfântul Ipolit (c.180-236), Sfântul
Apostol Andrei a “vestit” cuvântul Evangheliei sciților și tracilor, a botezat localnici, a rânduit
comunități și deservenți.
Se vorbește și de predica Apostolului Filip în Sciția. Prezența comunităților creștine în
Dacia în secolul al II-lea d. Hr. Este atestată atât de izvoarele literare, cât și de cercetări
arheologice.
Din îngălbenitele file ale istoriei bisericești lăsate de părintele acesteia, episcopul
Eusebiu de Cezareea (†340), în Istoria bisericească, care consemnau mărturii patristice rămase
și cunoscute până astăzi, alături de asemenea factură : preotul Epifanie (sec. VIII), în Viața
Sfântului Apostol Andrei ; Sinaxarul Bisericii constantinopolitane, istoricul bizantin Nichifor
Calist, secolul al XIV-lea ; mitropolitul Dosoftei în Viețile sfinților, străbate prin veacuri
adevarul că Sfântul Apostol Andrei este evanghelizatorul strămoșilor noști din Dobrogea și din
tot spațiul est-carpatic al acestor vremuri. Este de la sine înțeles, că prin acceptarea de masele
largi ale populației autohtone, creștinismul s-a răspândit și în afara granițelor Imperiului roman,
mai exact în Moldova.
Dacă despre alte regiuni ale țarii noastre avem unele informații precise, cu privire la
pătrunderea creștinismului, pentru teritoriul Moldovei asemenea informații lipsesc. De aceea,
singurele date certe pe care le avem astăzi la îndemână și pe care ne putem efectiv sprijini pentru
a reconstrui imaginea de ansamblu a realităților istorice existente aici în perioada secolelor III-
IX, sunt acelea oferite de descoperirile arheologice, descoperiri care an de an devin tot mai
numeroase, pe măsură ce cercetărilearheologice se intensifică și care constituie mărturiile cele
mai prețioase cu privire la răspândirea creștinismului la est de Carpați.
În ceea ce privește organizarea vieții bisericești canonice trebuie să admitem că încă de
la început a existat o ierarhie bisericească și în Moldova de astăzi.Viața creștină nu se putea
desfășura, în chip normal fără existența unor clerici cu hirotonie canonică. Preoții și căugarii
vor fi avut un conducător, un episcop, un horepiscop sau un episcop misionar. Este greu de
conceput că fiecare candidat la hirotonia în preot se va fi deplasat la sud de Dunăre în acest
scop.
Se consideră că pe teritoriul de astăzi al Moldovei, odată cu răspândirea și generalizarea
creștinismului au fost constituite și cuvenitele locașuri de cult, dar despre a căror existență
mărturiile arheologice nu ne pot spune prea multe lucruri, pentru că ele erau construite din lemn,
material existent din abundență în aceste părți ale Moldovei, dar care n-au rezistat prea mult în
timp.
Dezvoltarea creștinismului presupune apariția monahismului.El a fost următor ca
instituție creștinismului. Monahismul s-a născut în sânul Bisericii ca o necesitate, ca o aspirație
spre înălțimile cerești. A fost o necesitate care s-a răspândit cu iuțimea fulgerului. La scurtă
vreme după apariția creștinismului, el era deja present în multe părți ale lumii de atunci.
Dorința multor creștini de a se devota cu tot sufletul lui Dumnezeu a condus la retragerea
lor în locuri pustii, departe de tumultul lumii și la înființarea de mici chinovii. Așa s-a născut
monahismul, care la începutul secolului IV era deja o instituție foarte bine construită
.Organizatorul monahismului a fost mai ales Sfântului Antonie cel Mare (251-356), apoi Sfântul
Pahomie (276-349).S-au organizat astfel mănăstiri de bărbați dar și de femei, monahismul dând
creștinismului multe personalități de seamă.
Depărtarea de lume implică, în primul rând, depărtarea de lumea păcatelor și a
patimilor.Liniștea codrilor și a pustietăților oferea cadrul cel mai propice pentru doritorii de
asceză. Contemplarea naturii, a ordinii și armoniei pe care Creatorul a înscris-o în ea, conduce
la refacerea sau amplificarea liniștii și păcii sufletești a celui avântat în urcușul cunoașterii lui
Dumnezeu.
De aceea, munții și desișurile pădurilor ce păreau a ascunde doar fiare sălbatice, mai
adăposteau pe lângă acelea și lumini plăpânde, ce erau începătorii vieții ascetice. Ei, prin lupta
asiduuă contra ispitelor, reușeau cu ajutorul lui Dumnezeu, să-și mărească făclia râvnei lor,
făcliece n-o mai putea ascunde adâncimea codrului, ea făcându-se cunoscută altor doritori de
liniște. Așa s-a ajuns ca pustietățile să fie presărate cu schituri și mănăstiri.
An de an în rândurile sale, au intrat oameni de aleasă cultură- Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, etc.- care au ridicat instituția pe o treaptă
nemaiîntâlnită a învățăturii creștine.
S-au întemeiat mănăstiri, s-au redactat și difuzat scrieri cu caracter religios-monastic,
consolidându-se astfel o instituție care a jucat un rol important în sânul Bisericii. Monahismul
constituie cea mai bună cale de înțelegere a spiritualității ortodoxe, pentru că el a avut un rol
primordial în formarea acestei spiritualități.
La noi, monahismul a fost prezent de la începuturile vieții creștine pe aceste meleaguri,
care și astăzi se bucură de aceeași faimă, mulți monarhi ajungând la o înaltă desăvârșire
duhovnicească. În Sciția, Viața monahală a cunoscut o deosebită înflorire, dacă avem în vedere
pe Sfântul Ioan Casian, cel care a transplantat monahismul în Occident, sau pe creatorul erei
byzantine, Dionisie Exiguul, un desăvârșit monah. De asemenea nu putem să nu amintim pe
călugării sciți, menționați în vremea mitropolitului de Tomis, Paternus, care a păstorit în primele
două decenii ale secolului al VI-lea, susținători ai formulei theopashite- unul din Treime a
pătimit în trup. Totodată s-au descoperit în munții Vrancei unele peșteri transformate în chili,
ca și în alte locuri din Carpații Orientali, multe dintre ele prezentând o serie de elemente creștine
vechi, caracteristice secolelor IV-V, cruci, simboluri creștine diferite, înscripții, care sunt cea
mai elocventă dovadă a unei vieți monahale creștine străvechi în Moldova.
Vocația monahului își trage rădăcinile de foarte departe, din creația omului după chipul
lui Dumnezeu. Monahul este singurătate și comuniune în același timp, este mort și dă mărturie
de viață. E întrupare a iconomiei mântuirii.
Monahismul este prin însăși natura sa isihast, adică contemplative. De fapt nici nu putem
să-I separăm pe călugări de isihaști, una din trăsăturile caracteristice ale spiritualiății monastic
orientale, fiind unitatea sa în timp și spațiu, unitate care se resimte până și în formele exterioare
: pustnicie, viața de obște în mănăstire.
Viața creștină fiind o artă duhovnicească, starea monahală e potrivit părintelui S.
Bulgakov “arta artelor”, arta sufletului care trebuie să exprime frumusețea duhovnicească.

1.2 Obiecte cu valoare istorică-Icoana “Maicii Domnului cu pruncul de mână”

Icoana, obiect de cult și operă de artă, este specifică religiei creștine, și mai precis
Bisericii ortodoxe. De altfel numai în Biserică Ortodoxă se poate vorbi de un cult al
icoanelor. Creștinismul este deodată religie a Cuvântului întrupat și a imaginii; este deodată
cult și cultură.Pentru credința ortodoxă, icoana este un mijloc de întâlnire sau de comunicare
între cel ce se roagă pe de o parte și Dumnezeu sau Sfinții de alta.
Icoana nu este doar o simplă imagine sacră, ea ne dă sentimentul real al prezenței lui
Dumnezeu și a sfinților. Imaginea poate fi definită ca o simplă purtătoare de informație, chiar
dacă imaginea sacră îmbracă, prin caracterul ei simbolic, dimensiune transcendentă. Într-
adevăr, imaginea figurează un personaj sau un eveniment, ea aduce la lumină amintirea celui
pe care-l înfățișează și devine prin aceasta o legătură între cel reprezentat și privitor. Această
concepție asupra icoanei impune o importantă distincție asupra formelor cultului icoanelor,
distincție pe care o regăsim în scrierile lui Ioan Damaschin.
 Biserica noastră Ortodoxă este până astăzi
păstrătoare, transmițătoare și ocrotitoarea culturii, a limbii, a
tradiției și a identității naționale. Fiind o Biserică
Apostolică, în ea sunt păstrate și respectate cu strictețe
canoanele și rânduielile Sfinților Părinți, aprobate în
cadrul celor șapte Sinoade ecumenice. Cinstirea sfintelor
icoane este fundamentată și evidențiată teologic la Niceea,
în cadrul Sinodului șapte ecumenic din 787.
Etimologic cuvântul icoană, vine din latinul
“imago” și slavonul “ikona”. Din tradiție știm că prima
icoană care reprezintă chipul Mântuitorului este “ icoana cea nefacută de mână” trimisă de
Mântuitorul Hristos, regelui Abgar, regelei Edesei. Apoi tot tradiția creștină mai amintește de
o icoană numită Veronica (Mahrama) iar prima icoană care o reprezintă pe Maica
Domnuluieste atribuită Sfântului Apostol și Evanghelist Luca. De-a lungul veacurilor, Maica
Domnului și Pruncul Iisus au fost reprezentați în icoană în diferite ipostaze :Cea care tronează;
cea care se roagă – Oranta; cea care arată calea – Odighitria; Cea dulce mângâietoare - Eleusa.
Icoanele formează un prețios dar duhovnicesc pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ele sunt,
totodotă o puternică și convingătoare dovadă văzută a nevăzutului nostru Dumnezeu.Între
reprezentările Maicii Domnului, la mănăstiria Sihăstria Voronei se află o icoană care o
înfățișează cu Pruncul de mână. Este o icoană unică între icoanele de acest fel și, totodată, unică
în țara noastră prin forma de reprezentare, pictată de schimonahul Vladimir Machidon, între
anii 1861-1876. Putem considera că pictorul, prin această reprezentare, a căutat să sugereze
mamelor că au datoria de a îndruma și călăuzi copiii pe căile întortocheate ale vieții, lăsându-le
totodată și posibilitatea de a-și manifesta liberul arbitru. Altă interpretare ar putea fi
“Întoarcerea din Egipt.”Părerile sunt împărțite.
O altă caracteristică a acestei icoane este faptul că, pridvorul are senzația sau
certitudinea, depinde de starea sufletească în care se află atunci când o privești din față, Maica
Domnului își ațintește ochii asupra lui.

Icoana nu a fost restaurată niciodată și, deși culorile și-au mai pierdut din strălucirea de
început, chipul Maicii Domnului și al Mântuitorului își păstrează claritatea peste ani.
Împodobirea sfintelor biserici cu icoane și întrebuințarea lor în cult, nu este doar o
modalitate de îmbogățire estetică sau de complicarea ritualului, ci au un rol esențial în
mântuirea sufletului. Icoana explică, întregește și îmbogățește viața spirituală, dar mai mult
decât atât, face vizibilă prezența Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților biruitori
împotriva diavolului.

1.3 Catapeteasma

Catapetesma din biserica mănăstirii Sihăstria Voronei, este unul dintre exemplele cele
mai caracteristice în care se împletesc tradițiile populare cu cele ale artei culte, o adevărată
operă de maiestate artistică, prin originalitate și finite în execuție. În această opera de artă, nu
se mai pune problema unei delimitări nete, între ceea ce este aport al artei culte și ceea ce este
tradiție populară, totul fiind redat într-o creație unitară, originală.
A fost realizată în jurul anilor 1870, aici meșterul fiind un călugar, schimonahul
Vladimir Machidon. Ca o particularitate, tot ce a realizat meșterul a facut-o prin harul lui
Dumnezeu, deoarece el nu a avut nici un fel de pregatire în sculptură sau pictură. Catapeteasma
este singura de acest fel prin
forma și stiul de execuție, din
nordul extreme al Moldovei. În
partea superioară
alături de Crucea lui Iisus
răstignit și icoanele Maicii
Domnului și a Sfântului
Apostol și Evanghelist
Ioan, sunt cei șase Arhangheli, trei în stâga și trei în dreapta.Sunt sculptați în lemn de tei poleit
cu aur, în basorelief nou renascentist, chiar dacă nu în totalitate.
O altă particularitate este aceea că registrul Sfinților Prooroci nu este în linie dreaptă el
urmărind forma de sus în arc de cerc, a frontului catapetesmei, iar icoanele Sfinților Prooroci
sunt dispuse și intercalate cu Sfinții Arhangheli.

În compopozițiile ce alcătuiesc frize decorative, se observă multitudinea de linii, forme

și compoziții, care sunt subordonate toate față de o schema generală. Sinteza tuturor
variațiilorcomponistice este concepția inițial de la care a pornit călugărul meșter artist și ca
orice mare creator, el a folosit metoda căutării logici-metodice și al studierii fiecărui detaliu în
funcție de locul potrivit într-o schema generală al ansamblului sculptat.
 Dintre motivele antropomorfe, sunt prezentați cei șase arhangheli , care sunt sculptați
într-un stil original, numai partea din față fiind sculptată, partea din revers fiind plată, dar
privind din față și de sus îți creează impresia de sculptură în rondo-bosee. Este acel tip de
sculptură în basorelief care poate exprima aceleași idei și imagini, ca sculptura în ronde-bosse.
Grosimea lemnului este în jur de 15 mm, conturul fiind tăiat de jur împrejur, dând impresia de
adâncime , prin valoarea diferită a reliefului față de suprafața din care s-a desprins, diferența
dintre lumină și umbra fiind foarte puternică. Sfinții Arhangheli sunt prezentați în picioare în
poziție de repaos, începând cu partea dinspre sud a catapetesmei, primul este arhanghelul
Gavriil care ține în mâna dreaptă florile de crin, urmați de ceilalți arhangheli, ultimul
terminându-se cu arhanghelul Mihail, care ține în mâna dreaptă sabia, îndreptată cu vârful în
jos. Toți poartă veșminte lungi strânse la mijloc, partea de jos prezintă pliuri vertical și
orizontale, formând împreună falduri într-o combinație de culori, de lumină și umbra, dând
aspectul de profunzime. Prin veșminte li se conturează frumos genunchii, iar jos li se văd
vârfurile încălțămintelor, care apar delicat de sub faldurile veșmintelor.
Toți cei șase arhangheli au împrejurul capului aura formată din șase raze, sculptate în
lemn și poleite cu aur.Chipurile arhanghelilor sunt sculptate numai până s-a ajuns la forma ovală
a feței, iar detaliile feței, gura, nasul, ochii, urechile fiind întregite prin pictură.
Sfinții Arhangheli sunt prezentați ca tineri frumoși, ajunși la vârsta deplinei maturități,
care sunt gata de a intra în acțiune din poziția în care se află.
Catapeteasma mănăstirii Sihăstria Voronei este o opera de proporții mijlocii, de o
varietate la fel de mare în ce privește sculptura, ca tehnică și decorație lucrată din panouri, frize,
colonete, baluștri, pilaștri etc., ce au fost unite pentru a compune ansamblul ce constituie
peretele despărțitor dintre Sfântul Altar și naos. Acest lucru a fost bine gândit de către artist, în
sensul rezolvării și exprimării prin sculptură a însușirilor indispensabile unei lucrări de
arhitectură, soliditate reală și aparentă, repartizată justă a volumelor, a suprafețelor deplin și
gol, creând dintr-o opera fragmentată și variată, o opera perfect unitară.
Concluziile ce se desprind privind sculptura în lemn de pe această frumoasă
catapeteasmă sunt valabile pentru arta bisericească românească, în care putem contura viziunea
călugărului artist din perioada respectivă.
 1.4 Colecția de obiecte bisericești și carte veche
Linștea pe care o degajă priveliștea exemplarelor în repaus îndeamnă la meditație și
gândul alunecă ușor pe firul istoriei scrisului în țara noastră. Pornind de la tăblițele de lut ars
descoperite la Tărtăria, pe Mureș, spre rudimentarele instrumente de scris de pe timpul dacilor
ajungând la textele slavone, grecești și până la apariția primelor cărți tipărite în limba română,
observăm mersul încet, dar sigur pe calea afirmării limbii noastre literare scrise. Iar prin
analogie cu celelalte culturi sud-europene, țara noastră deține un frumos record, căci la numai
șase decenii de la celebra invenție a lui Guttenberg – 1447- apăreau la Târgoviște primele cărți
de cult în limba slavonă, situând-o astfel pe locul patru în lume între țările care au adoptat
tiparul. În acest sens, efortul clericilor, mari cărturari de altfel, de a traduce în românește pentru
întâia oară texte religioase de primă importanță ilustrează imensitatea și amploarea procesului
de introducere a limbii române în Biserică, de unde a iradiat treptat și în mediul laic.
Primul popas în șirul tipăriturilor de suflet care au dus la întronarea limbii române ca
limbă de cult și la formarea și răspânsirea limbii literere este “Cartea românească de învățătură
la dumenecele de peste an și la praznice împărătești și la svânți mari” tipărită la Iași în 1643
de Mitropolitul Varlaam.
O parte din cărțile de ritual aflate în mănăstire sunt dăruite de schimonahul Teona din
mănăstirea Neamț, având pe ele următoarea însemnare “Aceasta este dăruită sfintei biserici a
Săhăstriei sfintei mănăstiri Vorona, de schimonahul Teona din mănăstirea Neamțu, 1859,
septembrie”.
Alte cărți ce s-au păstrat sunt :
- Minee, pe cele 12 luni ale anului, tipărite la mănăstirea Neamț, între anii 1830-1832,
cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin, în timpul egumeniei arhimandritului Domețian;
- Biblie, tipărită la editura Sfintei Episcopii a Buzăului, în anul 1855,în timpul
domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, cu binecuvântarea episcopului Filotei al Buzăului
-Psaltirea împăratului și proorocului David, tipărită la tipografia mitropoliei Iași, în anul
1835, în timpul domniei lui Mihail Sturza, cu binecuvântarea mitopolitului Veniamin
-Psaltirea împăratului și proorocului David, tipărită la tipografia mănăstirii Neamț, în
anul 1860, egumen fiind arhimandritul Gherasim, cu binecuvântarea mitropolitului Sofronie
Miclescu, în timpul lui Alexandru Ioan I Cuza
- Prohodul Mântuitorului tipărit la mănăstirea Neamț, în anul 1851, egumen fiind
arhimandritul Dionisie, cu binecuvântarea mitropolitului Sofronie Miclescu în timpul domniei
lui Grigorie Alex. Ghica
 - Slujba Învierii tipărită la tipografia Iași în anul 1846 cu binecuvântarea mitropolitului
Meletie, în timpul domniei lui Mihail Sturza
- Vecerniertipărit la tipografia mănăstirii Neamț în anul 1860, egumen fiind
arhimandritul Gherasim, cu binecuvântarea mitropolitului Sofronie Miclescu
- Triodtipărit la mănăstirea Neamț, în anul 1847, egumen fiind arhimandritul Neonil, cu
binecuvântarea mitropolitului Meletie, în timpul domniei lui Mihail Sturza
- Sfânta Evanghelietipărită la Neamț, în anul 1834, egumen fiind arhimandritul
Dometian, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin
- Molitfelnic, tipărit la tipografia Iași, în anul 1834, cu binecuvântarea mitropolitului
Veniamin
- Molitfelnic, tipărit la mănăstirea Neamț în anul 1846, egumen fiind arhimandritul
Neonil, cu binecuvântarea mitropolitului Meletie, în timpul domniei lui Mihail Sturza
- Liturghier, tipărit la Neamț în anul 1860 cu binecuvântarea mitropolitului Sofronie
Miclescu, domn fiind Alexandru Ioan I. Cuza
- Octoih tipărit la Neamț, în anul 1836, egumen fiind arhimandritul Mardarie, cu
binecuvântarea mitropolitului Veniamin, în timpul domniei lui Mihail Sturza
- Pidaliontipărit la Neamț în anul 1844, egumen fiind arhimandritul Neonil, cu
binecuvântarea mitropolitului Neofit Scriban, în timpul domniei lui Mihail Sturza
 Mănăstirea Sihăstria Voronei

- Considerații generale-

La 24 km sud-vest de Botosani, jud. Suceava, este situata manastirea Voronei, veche

ctitorie cu viata de obste organizata inca de la inceputul secolului al XVII-lea, de de un grup de
sihastrii, veniti probabil de la Manastirea Doamnei. Conditiile prielnice vietii de sihastrie au
atras la Vorona, in prima jumatate a secollui XVIII, pana la 100 de sihastrii ce se nevoiau in
chili de lemn si de pamant, risipite fie pe valea paraului Vorona, fie in adancul codrilor seculari.

In a doua jumatate a secolului XVIII manastirea cunoaste perioada cea mai infloritoare din
istoria sa, ajungand la aceeasi masura duhovniceasca cu sihastria de la Poiana Marului.
Manastirea Vorona este "mama" manastirii Sihastria, pentru ca ii poarta numele.

Biserica “Buna Vestire și Sfântul Cuvios Onufrie”

Călugărul Onufrie, traitor în secolul al XVIII- lea, a fost pătruns cu siguranță de spiritul
isihasmului athonit. În liniște chiliei el a urcat scara rugaciunii cu sufletul plin de iubire sfântă
pentru Dumnezeu și pentru toată zidirea Sa. Modelul vieții lui a atras și alți monahi – pustnicul
Ioan – fapt ce a necesitat ridicarea unei bisericuțe din lemn. Mai târziu, pe locul aceleia, în anul
1858, episcopal Chesarie Sinadon a ridicat o biserică de piatră care rezistă până astazi.
După tradiție, înainte de construirea bisericii de piatră, există aici un schit cu o biserică
de lemn. Depărtarea de lume și afundarea în adâncul codrului, fusese dintru început dorința
calugărilor ce viețuiau aici. Au căutat pustiul, propice rugăciunii, dincolo de zidurile mănăstirii
Vorona. Ei au ales să trăiască răstignirea cu Hristos prin râpele pădurii, pentru că rugăciunea
lor trebuia să cuprindă împărăția cerurilor.
Dintotdeauna călugării și-au ales locuri izolate unde să trăiască în rugăciune și
comuniune spirituală cu Dumnezeu. Pentru monahi, lumea aceasta este o lume tranzitorie, între
cer și pământ, între profane și sacru. La începuturile sale, mănăstirea era mai greu de găsit
pentru cei ce o vizitau pentru prima oară, fiind pitită între dealuri și ascunsă la umbra codrului
bătrân.
Biserica mănăstirii a fost construită la îndemnul domnitorului Moldovei, Mihail Sturza
(1834-1849), în perioada 11 septembrie 1858- 25 martie 1861 - , având ctitori un grup de
călugări, dintre care amintim pe Ioanichie și Mardarie, Elefterie, Macarie și Veniamin veniți de
la schitul Cozancea. Stareț al mănăstirii Vorona era arhimandritul Iosif Vasiliu (1853-
1876).Biserica a fost construită de călugări pentru călugări. Aceasta se spune într-un cuvânt
“Cuvânt de îndemn la ajutorarea zidirii Săhăstriei Voronii ”al Preasfințitului Arhiereu Chesarie
Sinadon – Răzmăriță (1798- 1888) fost superior al mănăstirii Popăuți – Botoșani, apoi
locotenent de Mitropolit al Moldovei (1860- 1863), ținut pe 11 septembrie 1858, cu prilejul
începerii construirii locașului de cult. Tot din acest manuscris aflăm că a fost sfințita pe 25
martie 1861 de același arhiereu Chesarie Sinadon, primind hramul “Buna Vestire”, fiind el
însăși cel mai mare ctitor, acțiune determinată de reforma inițiate de Alexandru I. Cuza din 10
iunie 1859, când pe motiv de “proastă chivernisire”, a dispus luarea averii mănăstirii Vorona.

Episcopul Chesarie a statornicit aici o viață de obște pentru călugări după regulile
generale ale monahismului
răsăritean. Monahii și ctitorii de
mănăstiri au făcut mereu un arc
peste timp, înnobilând de fiecare
data Sfintele Locașuri cu viețile
lor închinate iubirii. Despre
arhiereul Chesarie Sinadon, într-
un “Cuvânt la înmormânarea
ieroschimonahului Veniamin
Constantinescu- ianuarie 1917 ”,
aflăm că o parte a copilăriei și-a
petrecut-o la schitul Oneaga, mai ales că era din ținutul Botoșanilor.
Pe acest manuscris, se află notate, alături de câteva liste cu numele celor care au
contribuit cu bani la ridicarea Sfântului locaș, informații despre : situația schitului la anul 1860;
posibilități de acces; date despre monahismul practicat în codrii Voronei; pomelnicul ctitorilor
Sihăstriei a mănăstirii Vorona – a schimonahului Vladimir Machidon; alt pomelnic cu un
cuprins mai larg și o listă cu obiecte de cult ce se aflau în biserică.
Prea Sfințitul Arhiereu Chesarie Sinadon- Răzmeriță a trecut la cele veșnice pe 19
august 1888, la mănăstirea Agafton – Botoșani, “lasând 600 lei pentru înmormântare și 600 lei
pentru panihizile pentru 7 ani”. A fost înmormântat pe 21 august 1888 la mănăstirea Agafton,
lângă biserica “Pogorârea Sfântului Duh”, la dorința sa. Slujba înmormântarii a fost oficiată de
Prea Sfințitul Arhiereu Dositei Botoșăneanul.
 Din punct de vedere arhitectual, biserica este o
combinație plan dreptunghiular. Este lungă de 20 metri și lată
de 7 metri.Originalitatea ei este data de trei aparente abside,
marcate pe exterior de câte patru coloane care dă impresia de
formă a crucii.
Interiorul este compus din: pridvor, pronaos, naos,
Sfântul Altar și veșmântărie. Pridvorul și Sfântul Altar se află ,
mai sus decât restul bisericii, treptele accentuează tendința de
înălțare și creează o diferență valorică a încăperilor bisericii. La
intrare este pictată Scena “Jucecata viitoare”.

Biserica “Acoperământul Maicii Domnului”

A fost ctitorită de familia boierului

Cristescu, pe moșia acesteia, în anul 1780, iar
obștea era formată din șase viețuitori, ieromonah
Isaia și monahii Elisei, Serapion, Inochentie,
Ioil, Galaction.
Biserica a avut hramul Sfântul Mare
Mucenic Gheorghe. În 1849, averea așezării
isihaste, care era întreținută de urmașii
ctitorului, consta din” 11 fălci de pământ, o vacă cu vițel, o gonitoare și 30 de stupi.” În același
an, numărul monahilor era de 16, necialnic fiind ieromonahul Ion.
Biserica a fost desfăcută și transportată în localitatea Vânători, comuna Gorbănești,
județul Botoșani.A mai rămas doar piciorul Sfintei Mese. Viețuitorii au primit permisiunea de
a rămâne în vatra schitului până la plecarea lor din această lume.
În prezent, schitul “Acoperământul Maicii Domnului” este sub ascultarea direct a
mănăstirii Sihăstria Voronei, nefiind numit egumen. Zilnic se săvârșesc cele șapte Laude, iar în
duminici și sărbători Sfanta Liturghie este oficiată de Teodosie, viețuitor în schit.
 Paraclisul
„Sfântul Mare Mucenic Mina”

I s-a pus piatra de temelie în anul 1928,

pe așezământul unei vechi case, în timpul
egumeniei protosinghelului
Ghedeon Verenciuc (1920-1947). La
construirea lui și-a adus contribuția și
Prea Fericitul întru adormire Teoctist,
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În
amintirea acestui fapt, în 2005, septembrie,
cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Cuvios Onufrie a fost așezată o placă de marmură
pe zidul de nord al paraclisului cu înscrisul “La temelia acestui Paraclis al mănăstirii Sihăstria
Voronei a adus piatră cu mâinile sale, ca frate de mănăstire, în anul 1928, Prea Fericitul
Părinte Teoctist, Patriarhul României.”
În prezent se află în stare de conservare. Se săvârșesc slujbe o singură dată pe an, și
anume pe data de 11 noiembrie, când este serbat hramul paraclisului.

Schitul ” Sfânta Treime” - Peștera (Paraclisul Sihaștrilor)

La aproximativ 2km de mănăstirea

Sihăstria, în inima codrului, se mai cunosc urmele
unui paraclis ce avea hramul “Sfânta Treime”,
ridicat încă din timpul celui de-al doilea razboi
mondial, între anii 1944-1951. Călugării și-au
așternut aici paturi de piatră, cu crucea mereu la
căpătâi, ca o prefigurare a zilei în care se vor muta
la cele veșnice.Această biserică este unică în Moldova, situată la 7 km de mănăstire.

Troița “Sfântul Prooroc Ilie”

Înainte de intrarea pe drumul ce duce la mănăstire,

este amplasată această troiță, construită în 1984 de
către ieromonahul Pimen Chirilă. În fiecare an, ziua
prăznuirii sfântului este marcată printr-un pelerinaj al
credincioșilor, în frunte cu un sobor de preoți, ce
pornește de la mănăstire, după terminarea Sfintei
Liturghii, având ca scop săvârșirea aghezmei, Sfântului
Maslu și Acatistul Sfântului.

Sfântul Cuvios Onufrie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu ostenelile sihăstriei, la viața cea fără

de prihană ai ajuns, fericite, și ca un luceafăr din
pământul Rusiei răsărind, întru adâncurile codrilor
Moldovei te-ai sălășluit. Monahilor ai fost învățător,
făcându-te pilda lor, prin aspra ta viețuire, Cuvioase
Părinte Onufrie. Roagă-te lui Hristos-Dumnezeu să se
mântuiască sufletele noastre.

Între acești numeroși părinți care au

sfințit pământul în jurul mănăstirii noastre, se află la
loc de cinste Sfântul Cuvios Onufrie, considerat
cel mai mare sihastru de pe meleaguri botoșănene, care pe la mijlocul secolului al XVIII-lea și-
a legat numele de mănăstirea Vorona.Etimologic Onufrie, este nume calendaristic creștin care
înseamnă “ care este mereu fericit ”. Este intermediargreco-slav, de origine egipteană.
Sfântul Cuvios Onufrie, născut în anul 1700,, era trecut de jumătatea vieții sale, când a
venit în Moldova, unde a petrecut 15 ani și în alte mănăstiri, când credem că s-a cunoscut și cu
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767), apoi auzind de marii sihaști
moldoveni și ruși din Poiana și codrii Voronei și fiind chemat de Hristos, a intrat în obștea
acestui schit, unde după puțină vreme , în anul 1764, s-a retras la codrii din jurul schitului
Sihăstria Voronei și unde s-a nevoit 25 de ani în desăvârșita ascultare, în tăcere și neîncetată
rugaciune.
Sfântul Onufrie este cel care postea câte patruzeci de zile și patruzeci de nopți, în Postul
Mare, într-o peșteră din malul Bahluiului, nu departe de izvoare, afundată în codri și sihlișuri
nepătrunse până atunci.
Mânca dupa apusul soarelui , iar noaptea ațipea pe scaun până la două sau trei ore. Și
atât de mult a crescut în viața duhovnicească, încât toți se foloseau de trăirea lui și îi cereau să
se roage pentru ei, ajungând factor de minuni încă din viață.
În peșteră se afla o masă de piatră și o icoană cioplită în piatră, ascunsă de vreme sub
un covor de mușchi verde, acoperind parcă intenționat urmele credinciosului și Sfântului
Onufrie, întrucât lumea n-a păstrat chilia – peștera în amintirea lui, ci pentru că, cu ani și ani
mai târziu un vestit tâlhar și-a găsit sălașul în această peșteră, numind-o peștera tâlharului și nu
peștera Sfântului ; doar bătrânii trecuți de vreme își mai aduc aminte de povestea bătrânului
sihastru.
Sfântul Cuvios Onufrie, a avut pe lângă marea deschidere spre rugăciunea isihastă – căci
pentru el rugăciunea lui Iisus era metoda prin excelență pentru a combate gândurile și patimile
– și preocupări cărturărești, copiind alături de ieromonahul Nicolae și alți părinți un număr mare
de opere ale Sfiților Părinți , după traducerile și redactările starețului Paisie, manuscrise cu o
grafie exemplară, căci viețuitorii mănăstirii aveau sfânta datorie și marea place de a așterne pe
hârtie, slove de noi traduceri.
Sfântul Onufrie a contribuit și la ridicarea vieții duhovnicești în obștea schitului Poiana
Mărului prin donarea de cărți cu conținut duhovnicesc. Sfântul este considerat ctitorul
duhovnicesc al mănăstirii Sihăstria Voronei.Numele Cuviosului Onufrie ajunsese cunoscut
alături de numele Sfântului Paisie, până în centrul Rusiei.
Sfântul era înțelept în cuvânt, blând și cunoștea mai mult decât toți, ispitele vrăjmașului.
Cea mai aleasă faptă a sa era neîncetata rugăciune pe care în puțină vreme o deprinsese în chip
desăvârșit.În obștea schitului Sihăstria nu
era în acea vreme un lucrător al rugăciunii
lui Iisus mai iscusit ca smeritul schimonah
Onufrie. Dobândise încă darul lacrimilor și
cu darul lui Hristos avea mare bucurie și
mângâiere duhovnicească. Însă
despre toate acestea nu vorbea nimănui. Astfel,
numele lui se făcea cunoscut peste tot. Și
spuneau părinții din vechime că însuși starețul Paisie îl vizita adesea pentru cuvintele de folos.
Ca stareț, schimonahul Onufrie a stat cu mare grijă de veghe la mântuirea multor suflete
omenești. A fost un șlefuitor de suflete. A ridicat materia din starea ei de neființă, dându-i
sclipirea cea veșnică.
Apoi săvârșind călătoria acestei vieți și cunoscând dinainte ceasul morții sale, și-a dat
fericitul său suflet în brațele lui Hristos, în primăvara anului 1789, la 29 martie, la vârsta de 89
de ani și a fost îngropat în livada schitului sub un măr, în zilele sărbătorii Învierii Domnului,
după ce a fost împărtășit de preotul din satul Tudora, sat aflat la 8 km prin pădure, și cel mai
aproape de coliba Cuviosului, adus prin minune dumnezeiască la el.

După un oarecare timp, s-au arătat mai multe semne, văzute de mulți : arzând, glasuri
cântând. Moaștele Cuviosului Onufrie s-au așezat apoi cu cinste în altarul bisericii din
mănăstirea Vorona, iar din anul 1856 au fost așezate într-o firidă în pronaosul bisericii “Buna
Vestire” din mănăstirea Sihăstria Voronei ca urmare a unui vis, pe care l-a avut starețul de
atunci, arhimandritul Iosif Vasiliu. În vis I s-a arătat Sfântul Onufrie, cerându-I să-l ducă la
Sihăstrie, căci el acolo dorea să sălășluiască, iar de nu va face aest lucru se va îmbolnăvi.
Starețul nu a ținut seamă de acest advertisement, și în scurt timp s-a îmbolnăvit de moarte. Pe
patul morții și-a adus aminte de visul avut și a dat poruncă de s-a împlinit voia Sfântului.
Binefacerile Sfântului Onufrie se fac simțite și în zilele noastre credincioșilor care îi cer
ajutorul cu credință, își găsesc vindecarea.
 Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Onufrie

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sedința de lucru din 5-6 iulie 2005, a
luat în examinare Procesul-Verbal al ședinței Comisiei pentru Canonizarea Sfinților Români
din 4 iulie 2005, în legătură cu propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și
Bucovine privind canonizarea Cuviosului Schimonah Onufrie de la Vorona( 9 septembrie).
Comisia pentru Canonizarea Sfinților Români a luat act că, în conformitate cu hotărârea
Sfântului Sinod, Mitropolia Moldovei și Bucovinei a parcurs toate etapele preliminare privind
studierea și cercetarea condițiilor de canonizare, a întocmit Slujbele Vecerniei, Utreniei și
Acatistul Cuviosului Onufrie de la Vorona, a elaborat și publicat studiul cu argumente pentru
canonizare, toate aceste acte fiind aprobate de Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Moldove și
Bucovine, în ședința sa din 10 iunie 2005.
Comisia pentru Canonizarea Sfinților Români, analizând documentația prezentată, a
constatat că Mitropoliei Moldovei și Bucovine aduce în susținerea propunerii de canonizare
canonice, istorice, pastoral-misionare cu referire la :
1.Ortodoxia credinței. Cuviosul Onufrie a fost ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamț și
următor al dreptei credințe, mărturisită de Părinții filocalici, dintre ale căror lucrări, în
manuscris, el a copiat cu multă râvnă și smerenie călugărească;
2. Sfințenia vieții dovedită prin nevoințe ascetice în cei 15 ani de mănăstire și 25 de ani de
viețuire pustnicească,
îmbrăcând totodată și
schima cea mare;
3. Fapte minunate din
timpul vieții și după
moarte, până în zilele
noastre: chemarea de
către înger a preotului, ca
să-l împărtășească
înaintea morții sale;
cântări și lumini la
mormântul sau,
călăuzirea celor trei călugări noaptea de o lumină, spre peșterea pustnicului; vindecarea de
epilepsie a fiicei domnitorului Dimitrie Sturza; tămăduirea unui paralizat în zilele noastre;
4.Cinstirea lui ca sfânt încă din viața pământească și venerarea moaștelor sale. Evlavia
credincioșilor l-a consacrat drept sfânt și ales al lui Dumnezeu îndată după mutarea sa la
Domnul, fiindu-I alcătuit un tropar de cinstire de către monahii schitului.Moaștele sale au fost
oferite cinstirii și se află astăzi, în racla de argint din pronaosul bisericii “Buna Vestire”.
 Bibliografie

Informații de pe :

- Cartea “ O Veche Vatră Monahală Botoșăneană- “Mănăstirea Sihăstria Voronei”

- http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-moldovei-
bucovinei/manastirea-sihastria-voronei-68108.html
- https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sih%C4%83stria_Voronei#
Cuviosul_Onufrie.2C_ctitor_al_m.C4.83n.C4.83stirii
- http://adevarul.ro/locale/botosani/icoana-unicat-lume-pastrata-intr-o-biserica-ascunsa-
codrii-voronei-iisus-infatisat-mana-fecioara-maria-
1_57de8cd75ab6550cb8c4401e/index.html

Imagini de pe :

- https://www.google.ro/search?q=manastirea+sihastria+voronei&source=lnms&tbm=is
ch&sa=X&ved=0ahUKEwjd-
ffM8tXRAhUDQBQKHcetAJ8Q_AUICCgB&biw=1024&bih=662

Anexe