PETRU GHERVAN

HANDBAL:
PREGĂTIREA SPORTIVĂ ÎN
STADIUL DE INIŢIERE
(9 – 10 ANI)

EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ

BUCUREŞTI 2014
 2

Referenzi științifici:
Prof. univ. dr. Alexandru Păcuraru – Universitatea Dunărea de
Jos, Galați
Conf. univ. dr. Vasile Triboi – Universitatea Națională de Educație
Fizică și Sport, Chișinău

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHERVAN, PETRU
Handbal: pregătirea sportivă în stadiul de
iniţiere: (9-10 ani) / Ghervan Petru. - Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 2014
ISBN 978-973-30-3598-5

796.322

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................... 5
CAPITOLUL 1. ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND PREGĂTIREA SPORTIVĂ A HANDBALIŞTILOR
ÎN ETAPA DE INIŢIERE LA 9 – 12 ANI.........................................................................................10
1.1. CARACTERISTICILE HANDBALULUI ŞI PRINCIPIILE ŞTIINŢIFICO - METODOLOGICE DE PREGĂTIRE A
HANDBALIŞTILOR...............................................................................................................................10
1.2. VIZIUNI GENERALE PRIVIND ETAPIZAREA PREGĂTIRII ÎN HANDBAL.........................................................15
1.3. PARTICULARITĂŢI PSIHO-FIZIOLOGICE ŞI SOMATO-MOTRICE PRIVIND INIŢIEREA ÎN HANDBAL.....................20
1.3.1. Particularităţi psiho-fiziologice......................................................................................21
1.3.2. Particularităţi somato-motrice.......................................................................................25
 3

1.4. TERMENE NECESARE PENTRU OBŢINEREA REZULTATELOR SUPERIOARE .................................................30

CAPITOLUL 2. METODOLOGIA LUCRĂRII (IPOTEZA, OBIECTUL, SUBIECTUL, SCOPUL, SARCINILE,

METODELE), ORGANIZAREA ŞI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII.....................................................43
2.1. IPOTEZA, OBIECTUL, SUBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE CERCETĂRII........................................................43
2.2. METODELE CERCETĂRII................................................................................................................44
2.2.1. Analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii de specialitate.............................45
2.2.2. Studierea documentaţiei de lucru: planificare, evidenţă, totalizare..............................45
2.2.3. Sondajul sociologic (ancheta, interviul)........................................................................46
2.2.4. Observaţia pedagogică..................................................................................................47
2.2.5. Măsurători morfo-funcţionale.......................................................................................48
2.2.6. Aprecierea nivelului de pregătire psiho-motrică............................................................50
2.2.7. Aprecierea nivelului de pregătire tehnică......................................................................51
2.2.8. Experimentul pedagogic.................................................................................................52
2.2.9. Metodele de prelucrare matematică a datelor statistice..............................................53
2.3 ORGANIZAREA CERCETĂRII.............................................................................................................56
2.4. CONFIRMAREA ŞI IMPLEMENTAREA DATELOR CERCETĂRII....................................................................58
CAPITOLUL 3. ARGUMENTAREA PROGRAMEI DE PREGĂTIRE SPORTIVĂ CU CONŢINUT ADAPTAT
PENTRU ETAPA DE INIŢIERE LA JUNIORI CU VÂRSTA DE 9-12 ANI..............................................59
3.1. APRECIERI PRIVIND EFICIENŢA PROCESULUI DE ANTRENAMENT SPORTIV ÎN PLANUL SOMATIC, AL PREGĂTIRII
FIZICE ŞI TEHNICE...............................................................................................................................59
3.2. DINAMICA PE VÂRSTE A INDICILOR MORFO-FUNCŢIONALI, DE PREGĂTIRE MOTRICĂ ŞI TEHNICĂ A
HANDBALIŞTILOR...............................................................................................................................65
3.2.1. Dinamica indicilor de dezvoltare morfo-funcţională......................................................65
3.2.2. Dinamica indicilor pregătirii psiho-motrice...................................................................70
3.2.3. Dinamica indicilor pregătirii tehnice.............................................................................74
3.3. BAZELE TEORETICO-METODICE ALE PREGĂTIRII SPORTIVE GENERALE LA ETAPA DE INIŢIERE A HANDBALIŞTILOR
JUNIORI...........................................................................................................................................77
3.4. ESENŢA MIJLOACELOR DE PREGĂTIRE SPORTIVĂ GENERALĂ LA ETAPA DE INIŢIERE (ATLETISM, GIMNASTICĂ,
JOCURI DINAMICE, JOCURI SPORTIV-APLICATIVE)......................................................................................86
3.4.1. Gimnastica.....................................................................................................................86
3.4.2. Atletism.........................................................................................................................88
3.4.3. Jocuri dinamice..............................................................................................................90
3.4.4. Jocuri sportiv-aplicative.................................................................................................96
CAPITOLUL 4. EFICIENŢA METODICII DE PREGĂTIRE SPORTIVĂ PE ETAPE A HANDBALIŞTILOR, ÎN
BAZA PROGRAMEI ELABORATE...............................................................................................99
4.1. ESENŢA PLANIFICĂRII PROCESULUI DE ANTRENAMENT LA SPORTIVI DE 9 – 12 ANI (ETAPA INIŢIERII) ÎN
STRUCTURI ANUALE DE PREGĂTIRE PE DURATA A TREI ANI..........................................................................99
4.1.1. Selectarea şi obţinerea indicilor iniţiali de control......................................................104
4.2. ROLUL LECŢIILOR DE ANTRENAMENT ÎN BAZA PROGRAMEI PREGĂTIRII SPORTIVE PE ETAPE....................106
4.2.1. Rezultatele primului an de antrenamente...................................................................107
4.2.2. Rezultatele celui de-al doilea an de antrenamente experimentale..............................111
4.2.3. Rezultatele anului al treilea de experiment................................................................115
CONCLUZII............................................................................................................................ 123
RECOMANDĂRI PRACTICE..................................................................................................... 126
BIBLIOGRAFIA.................................................................................................................................128
 4

INTRODUCERE

Ca şi în alte sporturi, în handbal deosebit de actuală este problema

constituirii unui sistem raţional şi eficient de pregătire iniţială a sportivilor. Un loc
important în procesul de găsire a unor noi căi mult mai eficiente de pregătire a
sportivilor de performanţă se atribuie optimizării conţinutului antrenamentelor.
Procesul de pregătire a sportivilor de performanţă începând de la vârsta de
7-10 ani, poate fi orientat numai dispunând de un sistem de antrenamente ştiinţific
 5

fundamentat, raţional, timp de mai mulţi ani, eşalonat pe etape stabilite în mod
obiectiv, fiecare etapă având sarcini relativ independente, dar care constituie în
acelaşi timp suportul pentru etapa următoare de pregătire. Această problemă a fost
abordată cu succes în multe tipuri de sport (V.M. Diacikov, 1967, 1972; V.P. Filin,
1968, 1974, 1980; N.S.Tumanian, N.N. Kondratov, 1970; N.G. Ozolin, 1972; I.D.
Jelezneak, 1978; B. Alabin, 1981; M.A. Godik, 1981; A.N. Vorobiov, 1982; N.T.
Bulgakova, 1984; V.N. Platonov, 1996; A. Dragnea, 2002).
Dar, având în vedere specificul fiecărui tip de sport, sunt necesare anumite
detalieri. De exemplu, în teoria şi metodica handbalului aceste probleme nu sunt
suficient tratate (I.K. Ghermănescu, 1983). Publicaţiile din domeniu tratează doar
tangenţial problema dată (I.K. Ghermănescu, 1978), I. Bota (1987, 1990), iar
studiul activităţii de antrenament se bazează în cea mai mare parte pe o serie de
aprecieri preluate din publicaţii consacrate acestei problematici, însă care se referă
la alte jocuri sportive (D. Harre, 1972; N. Alexe, 1993), precum şi pe intuiţie.
Deosebit de importantă este soluţionarea problemei privind optimizarea
sistemului şi conţinutului antrenamentelor în stadiul pregătirii de bază, care
condiţionează eficienţa procesului de pregătire în perspectiva marii performanţe,
începând de la vârsta de 7-10 ani şi poate fi orientat numai dispunând de un sistem
de antrenamente ştiinţific fundamentat, raţional, timp de mai mulţi ani, eşalonat pe
etape stabilite în mod obiectiv, fiecare etapă având sarcini relativ independente,
dar care constituie în acelaşi timp suportul pentru etapa următoare de pregătire şi
pentru celelalte etape ale activităţii sportive de durată, însă după cum arată analiza
literaturii referitoare la handbal, există extrem de puţine studii ştiinţifice care să o
abordeze.
Pornind de la cele menţionate, putem constata că pentru teoria şi metodica
handbalului sunt de mare actualitate cercetările care au drept obiectiv
eficientizarea pregătirii sportive a handbaliştilor şi precizarea perioadelor optime
pentru organizarea acestei pregătiri.
 6

Poziţiile expuse şi necesitatea sporirii nivelului de eficienţă a procesului

instructiv-educativ de antrenament sportiv, precum şi lipsa studiilor privind
adaptarea acestuia la iniţierea la 8-11 ani, a devenit factor principal de actualizare
a acestei cercetări. În contextul poziţiilor date, au fost formulate ipoteza, obiectul
şi subiectul, scopul şi sarcinile, metodologia şi organizarea cercetării.
Baza metodologică a lucrării o constituie legităţile privind conţinutul
procesului de pregătire sportivă cu orientare spre obţinerea de performanţe
posibile în fiecare etapă de activitate în baza conceptului transferului calităţilor
prezentat de către B.G. Anohin, L.A. Veidner-Dubrovin, Iu. K. Demianenko, E.N.
Kabanova-Meller, N.A. Krestovnikov, V.D. Maznicenko, K.K. Platonov.
Baza teoretică a cercetării o constituie concepţiile teoretico-metodice
despre pregătirea sportivă (L.P. Matveev,1976, 1991; N. Alexe, 1993; V.N.
Platonov, 1996; A. Dragnea, 2002); structurarea antrenamentului sportiv (N.G.
Ozolin, 1972; L.P. Matveev, 1976, 1991; N. Alexe, 1993); particularităţile de
vârstă (V.P. Filin, 1968, 1974; N.G. Ozolin, 1972; I. Şiclovan, 1972, 1979); teoria
şi metodica handbalului (Iu.M. Portnîh, 1975; M. Ia. Nabatnikova, 1980; I.K.
Ghermănescu, 1983); optimizarea procesului instructiv-educativ, asigurarea
respectării nivelului de dezvoltare fizică şi psihică a elevilor (A.N. Krestovnikov,
1951; P.I. Galiperin, 1970; M. Epuran, 1976; A. Demeter, 1981; A.A. Gujalovskii,
1984; L. Baroga, 1984; M. Ifrim, 1956; I. Drăgan, 1982).
Inovaţia ştiinţifică a lucrării constă în faptul că a fost abordată problema
optimizării procesului de pregătire sportivă a handbaliştilor în baza programei cu
conţinut adaptat pentru etapa de iniţiere la nivelul vârstei de 9-11 ani. A fost
stabilită structura tematică şi conţinutul metodologic al programei de pregătire
sportivă, pe etape anuale şi pe faze ciclice, precum şi condiţiile de realizare a
acestora în sistemul anual al lecţiilor de antrenament – sistem în cadrul căruia se
prevede unitatea funcţională a patru aspecte ale pregătirii: fizic, tehnic, tactic,
teoretic, fapt ce asigură esenţa integrativă a procesului de formare a sportivului în
etapa de iniţiere, fiind baza orientativă spre performanţă.
 7

Importanţa teoretică a investigaţiilor efectuate constă în faptul că a fost

elaborată şi argumentată metodica specifică de pregătire sportivă a handbaliştilor
în etapa de iniţiere, în baza sistematizării structurilor ciclice de antrenament
sportiv, în cadrul perioadei celor trei ani ai procesului instructiv-educativ.
Au fost elaborate principiile optimizării sistemului de pregătire sportivă de bază a
tinerilor handbalişti, concretizate conţinuturile educaţionale pentru fiecare etapă
anuală în cadrul acesteia.
Însemnătatea practică a investigaţiei constă în determinarea posibilităţilor
de utilizare amplă a recomandărilor metodice privind conţinutul programei şi
metodicii specifice elaborate de noi, în procesul instructiv-educativ de
antrenament atât din cadrul perioadei multianuale de iniţiere cât şi în cadrul
structurilor ciclice ierarhice (micro-, mezo-, macrocicluri) ale acestuia. Programa
şi metodologia de utilizare a acesteia poate fi implementată în procesul de
pregătire sportivă a handbaliştilor, în cluburile sportive şcolare şi instituţiile de
profil, iar sintezele teoretice pot fi luate în considerare de către specialişti în
elaborarea documentelor de planificare orientate spre optimizarea procesului de
pregătire sportivă, atât în handbal cât şi în alte specializări sportive în etapa de
iniţiere a acesteia.
Tezele de bază propuse spre susţinere:
1. Abordarea teoretică a problemei eficientizării procesului instructiv-educativ de
antrenament în handbal la nivelul etapei iniţiale, trebuie să se bazeze pe
conceptele potrivit cărora orientarea metodologică o reprezintă unitatea factorilor
de bază care formează conceptul general educaţional al pregătirii sportive, unde
componentele sale de bază (fizic, tehnic, tactic, teoretic), particularităţile de
vârstă, etapizarea în plan anual şi multianual şi structura ciclic ierarhică,
reprezintă condiţia fundamentală în formarea strategiei pedagogice orientate spre
continuitate în obţinerea performanţelor posibile, ca finalităţi educaţionale.
2. Nivelul pregătirii sportive (fizice, tehnice, tactice, teoretice) a juniorilor
handbalişti la etapa de iniţiere se caracterizează prin indici cu dinamică (de
 8

creştere) în dependenţă, în primul rând, de factorul natural, biologic de dezvoltare

care, la vârsta de 13-14 ani are o perioadă explozivă, fapt ce relevă necesitatea
iniţierii practicanţilor handbalului la o vârstă mai mică (9 ani), perioadă în care
pregătirea necesară pentru obţinerea nivelului optim este baza pentru dobândirea
măiestriei la etapele ulterioare, formând astfel premizele promovării spre
categoria sportivă superioară.
3. Conţinutul activităţii de antrenament sportiv, mijloacele, metodele, formele de
organizare şi de exersare în cadrul procesului instructiv-educativ de antrenament
ce vizează o pregătire fizică multilaterală prin sisteme de acţionare din atletism,
gimnastică, nataţie, schi şi pregătire tehnico-tactică prin jocuri dinamice şi
handbal trebuie să fie adaptate la particularităţile de vârstă morfo-funcţionale,
psiho-motrice şi motivaţionale ale tinerilor sportivi, programate în structurile
ciclice ierarhice anuale, conferind, astfel, continuitatea procesului de pregătire
sportivă, orientată spre performanţe posibile.
4. Programa de pregătire sportivă elaborată de noi şi metodicile de aplicare a ei în
practică, pe etape anuale şi structuri ciclice ale antrenamentului sportiv, în
procesul instructiv-educativ al lecţiilor de antrenament este eficientă în cadrul
elaborărilor metodice ale conţinuturilor educaţionale de atletism, gimnastică,
jocuri dinamice (jocuri în apă, jocuri de iarnă), jocuri sportive aplicative
contribuie la eficientizarea procesului de instruire, la sporirea nivelului psiho-
motric şi stării funcţionale, la formarea motivaţiilor pozitive şi, ca urmare, acestea
se deosebesc de cele tradiţionale la nivelul componentelor antrenamentului.
Structura şi volumul lucrării. Lucrarea cuprinde: introducere, patru
capitole, concluzii, recomandări practice, bibliografie şi anexe. Lucrarea este
prezentată în 190 de pagini din care 159 text de bază, 14 figuri, 19 de tabele şi 19
anexe. Bibliografia cuprinde un număr de 302 titluri, din care 107 în limba
română, 178 în limba rusă, 17 în alte limbi.
 9

Cuvinte cheie: proces de pregătire sportivă; proces de antrenament

sportiv; structuri ciclice ierarhice de antrenament sportiv; programă cu conţinut
adaptat; transferul calităţilor; conţinuturi educaţionale; particularităţile de vârstă.

Capitolul 1. ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND PREGĂTIREA

SPORTIVĂ A HANDBALIŞTILOR ÎN ETAPA DE INIŢIERE LA 9 – 12
ANI
 10

1.1. Caracteristicile handbalului şi principiile ştiinţifico - metodologice

de pregătire a handbaliştilor
Ca tip de sport (aşa cum se prezintă el astăzi), handbalul este un joc sportiv
relativ recent, care a luat amploare mai ales în ultimii 40-50 de ani.
S-a demonstrat că jocul handbaliştilor se caracterizează printr-o coordonare
complexă a mişcărilor, prin rapiditatea, precizia acestor mişcări în îmbinare cu
activitatea cerebrală – necesitatea de a lua decizii corecte şi de a le realiza în
condiţiile deficitului de timp în situaţiile de conflict (A.G. Amhanşkin, 1974; L.A.
Latîşkevici, L.R. Manevici, 1981).
În handbal condiţiile executării procedeelor tehnice sunt extrem de variate
şi se pot schimba în orice moment. De aceea este foarte important ca handbalistul
să deţină o tehnică stabilă şi, în acelaşi timp, să se poată adapta în funcţie de
diverşii factori care îl influenţează şi îl derutează (A.A. Danilov, 1974, 1982; V.A.
Garbaleauskas, 1983; D.G. Dzagonia, 1975).
Se ştie că handbaliştii, în situaţia tactica de apărare, joacă în prezent la
limita ”liniei de aruncări libere” sau mai avansat, prin înaintarea până la 11-12 m,
ceea ce reduce considerabil posibilităţile atacanţilor de a-şi atinge scopul.
Acţiunile lor energice de apărare diminuează la maximum timpul necesar
adversarilor pentru a intra în posesia mingii şi a-şi alege modul în care vor acţiona
ulterior cu eficienţă. Datorită acestui fapt, sporesc cerinţele faţă de acţiunile
psihomotoare de orientare şi de opţiune ale jucătorilor (D.G. Dzagonia, 1974;
L.A. Latîşkevici, 1975; A.A. Ratianidze, 1975; N.P. Klusov, 1978; V.P. Zotov,
1983).
Jocul în apărare, care se efectuează în adâncimea terenului, impune
handbaliştilor o mare capacitate de manevrare şi de rezistenţă, interacţiunea
tuturor jucătorilor din apărare depinde de capacitatea acestora de a evalua situaţia
şi, în principal, de a întreprinde măsuri anticipate pentru a diminua posibilităţile
atacanţilor în situaţii de joc concrete (A. Arslanagici, 1978; V.I. Ignatieva 1982;
S.I. Dorohov 1983). Deci, în etapa actuală a evoluţiei handbalului, jucătorul din
 11

apărare trebuie să posede capacităţi motrice, prin care se înţelege nu numai

rapiditatea deplasării, ci şi promptitudinea percepţiei şi aprecierii situaţiei de joc,
operativitatea deciziei, adică rapiditatea gândirii şi realizarea planului de acţiuni
trasat (D.G. Dzagonia 1981; G.I. Barâşev 1980).
Jucătorii atacanţi, la rândul lor, trebuie să aprecieze situaţiile jocului prin
prisma dinamicii şi evoluţiei ulterioare a jocului, să acţioneze la unison, să
estimeze posibilităţile jucătorilor din apărare, care îndeplinesc aceleaşi sarcini, în
fiecare moment concret al jocului şi să le învingă rezistenţa cu o viteză ce
depăşeşte viteza lor de acţiune (K.F. Kozlova, 1973; L.A. Latîşkevici, L. R.
Manevici, 1978, 1981; V.P. Ivaşcenko, 1982; V.I. Thorev, 1982; D.G. Dzagonia,
1984; A.N. Evtuşenko, 1995).
Aplicarea actualelor forme active de joc determină dinamizarea continuă a
jocului şi impune jucătorului sarcini competiţionale sporite. În acest context,
dinamizarea jocului, a sporit esenţial interesul faţă de problematica studierii
acestei ramuri de sport sub diversele sale aspecte (I. Bota, 1987; V.A. Danilov,
1974; V.I. Isaak, 1974; I. Barîşev, 1980; B. Agrebi, 1981; V.I Ignatieva, 1982; I.
Turcin, 1984; A.N. Evtuşenko, 1995).
Handbalul contemporan se distinge printr-o mai mare diversitate a
mişcărilor sub formă de mers accelerat, alergări, sărituri, aruncări şi faze de joc
executate în diverse combinaţii de luptă sportivă; prin intensitatea înaltă a
activităţii musculare a jucătorilor, care impune forţă, îndemânare, rezistenţă şi alte
calităţi; prin condiţiile jocului, care se schimbă continuu, obligând handbaliştii să
dea dovadă de iniţiativă şi ingeniozitate pentru a rezolva situaţiile apărute pe
neaşteptate în cursul jocului; prin acţiunile colective subordonate intereselor
comune ale echipei; prin emoţiile pe care le provoacă, comportând mobilizarea
sporită a funcţiilor ce asigură activitatea musculară intensă (E.I. Ivahin, A. A.
Malîi, 1967; V.I. Isaak, 1974; I.K. Ghermănescu, 1983; I.Bota, 1990).
 12

Aceste particularităţi ale jocului plasează handbalul printre sporturile cele

mai active sub aspectul dinamismului şi cele mai eficiente mijloace de educaţie
fizică (I. Şiclovan, 1972, 1980; I. Bota, 1990).
În România, constituirea bazelor ştiinţifico-metodologice ale handbalului,
a început în anii ’50, sub îndrumarea lui I. K. Ghermănescu la Casa Centrală a
Armatei Bucureşti (actualul club Steaua). De atunci, handbalul s-a practicat în
ritm impetuos, devenind un sport de masă, iar handbaliştii români au repurtat
victorii remarcabile pe arena internaţională, cum ar fi cele patru titluri de
campioni mondiali.
Aceasta nu a putut să nu influenţeze cercetările ştiinţifice şi metodologice
în domeniul handbalului atât din punctul de vedere al calităţii, cât şi sub aspectul
orientării lor.
La începutul anilor ‘80 numărul publicaţiilor consacrate diferitelor aspecte
ale instruirii iniţiale şi antrenamentelor ulterioare în handbal ajunge la peste o suta
cinci zeci, fiind însă mai mic decât cele ce au ca obiect de studiu alte tipuri de
sport, inclusiv o serie de jocuri sportive ca voleiul, baschetul, fotbalul.
În domeniul handbalului, în ultimii ani, în România, au fost scrise 2
disertaţii pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor în ştiinţe pedagogice (I. Bota
–ANEFS Bucureşti şi I. Negulescu – “Contribuţii la ameliorarea selecţiei iniţiale
şi a metodologiei de pregătire a copiilor şi juniorilor în cadrul sistemului
piramidal de organizare a handbalului de performanţă” - ANEFS Bucureşti).
În general, însă, teoria şi metodologia acestui sport, privind problema
pregătirii în etapa de iniţiere, se află în fază incipientă, ceea ce, desigur, are un
impact asupra conţinutului şi orientărilor în domeniu. Majoritatea cercetărilor
efectuate au ca obiectiv rezolvarea problemelor legate de satisfacerea cerinţelor
privind măiestria handbaliştilor în timpul jocului sau a celor care decurg din
particularităţile tehnice şi tactice ale handbalului.
Particularităţile mai sus enumerate ale handbalului obligă specialiştii
domeniului să utilizeze mijloace şi procedee adecvate de pregătire a
 13

handbaliştilor, ceea ce a şi determinat în mare măsură natura cercetărilor

efectuate. În ansamblu, lucrările consacrate cercetărilor în sfera handbalului pot fi
separate schematic în câteva grupe.
Primul şi cel mai reprezentativ grup de publicaţii îl reprezintă cursurile de
bază şi caietele pentru lucrări practice ce se adresează studenţilor si care vizează
bazele tehnice, tactice şi metodice ale handbalului (D.G. Dzagonia, 1974; V.
Gogâltan, 1974; L. A. Latîşkevici, M. I. Homutov, 1978; L.A. Latîşkevici, L.R.
Manevici, 1981; P. Cercel, 1980; N.P. Klusov, 1979, 1982; I.K. Ghermănescu şi
colab., 1983; E.I. Ivahin şi colab., 1971; V.Ia. Ignatieva, 1982) precum şi lucrările
care se adresează specialiştilor din aria handbalului de performanţă şi a
antrenamentului sportiv (E. Trofin, 1967; C. Popescu Colibaşi, 1972; I. K.
Ghermănescu, 1983; R. Sotiriu, 1998).
La cel de-al doilea grup pot fi menţionate cercetările privind pregătirea
juniorilor în acest sport (I. Bota 1987; E. Trofin, 1967; V.A. Danilov, 1974; G.
Barabaş, 1995; L.P. Zaporojanova, 1980; I.K. Ghermănescu, 1983; V
Garbaleauskas, 1983; A. Suad, 1983; I. Negulescu, 1997). Aceste lucrări
examinează conţinutul şi orientarea instruirii tinerilor handbalişti în diferitele
etape ale pregătirii, în special chestiunea ridicării nivelului lor de pregătire fizică,
tehnică şi tactică.
O serie de lucrări sunt consacrate pregătirii generale şi speciale a
jucătorilor care se specializează pe diferite posturi – jucători de câmp, portari
(L.A. Latîşkevici, 1975; A.A. Ratianidze, 1975; A. Arslanagici, 1978; I.K.
Ghermănescu, 1978; I. Bota, 1990; R. Sotiriu, 1998).
Dintre lucrările consacrate anumitor probleme ale pregătirii handbaliştilor
pot fi menţionate cele ce abordează aspectele pregătirii lor fizice prin utilizarea
regimurilor raţionale de alternare a eforturilor cu odihna (V.I. Isaak, 1974; A.G.
Kubreacenko, 1975; V.G. Tregub, 1980; V. Agrebi, 1985).
Urmează lucrările consacrate perfecţionării pregătirii tactice a
handbaliştilor prin aplicarea unor forme, metode şi procedee netradiţionale de
 14

luptă competiţională întemeiate pe analiza ştiinţifică a eficienţei acţiunilor

handbaliştilor în funcţie de starea lor funcţională şi nivelul de dezvoltare psihică,
dezvoltării capacităţilor psihice ale handbaliştilor prin mijloace adecvate naturii
activităţii lor în diverse situaţii de conflict, apărute în cursul jocului, de stres
emoţional şi eforturi psihice (K.P. Keberlinski, 1971; A.G. Amhaşkin, 1974, 1975;
A.V. Perepelov, A.N. Rodionov, 1974; L.A. Latîşkevici, L.R. Manevici, 1978).
O serie de lucrări sunt consacrate organizării, planificării şi orientării
antrenamentelor sportive ale handbaliştilor de înaltă performantă (S.V. Kaledin,
1969; V.Ia. Ignatieva, 1980; L.P. Zaporojanova, 1980; I. Turcin, 1984; A.
Agrebi,1985).
Este regretabil, însă că nu am descoperit lucrări în care să se pună accentul
pe problemele optimizării sistemului de pregătire a handbaliştilor în stadiul de
iniţiere la vârste mai mici de 11 ani, deşi în practică acest lucru constituie o
realitate de o bună perioadă de timp. În publicaţiile ce abordează aceste probleme
şi în practica planificării de perspectivă a antrenamentelor handbaliştilor, de cele
mai multe ori se utilizează scheme şi principii preluate din lucrări consacrate altor
tipuri de sport.

1.2. Viziuni generale privind etapizarea pregătirii în handbal

Nivelul performanţelor sportive este foarte înalt. De aceea, pentru a-l
ridica şi mai mult este necesar să se efectueze investigaţii ştiinţifice aprofundate,
ale căror rezultate să fie utilizate în vederea optimizării controlului şi planificării
activităţii de pregătire şi competiţionale.
În acest plan, o importanţă deosebită se atribuie aplicării consecvente a
modului de abordare sistemică a problemelor privind formarea măiestriei sportive
pornind de la o pregătire bine fundamentată ştiinţific şi metodologic încă de la
etapa de iniţiere.
În publicaţiile ce tratează acest subiect sunt dezvăluite poziţiile principale
privind abordarea sistemică a planificării procesului de pregătire sportivă, luându-
 15

se în considerare fazele evoluţiei formei sportive, în care un loc special se atribuie

planificării de perspectivă a procesului de pregătire a formaţiunilor din eşaloanele
superioare (L.P. Matveev, 1964, 1965, 1969, 1972, 1977; N.G. Ozolin, 1970; G.S.
Tumanian, N.N. Kondratov, 1970; Iu.V. Verhoşanskii, 1972; V.M. Volkov, 1974;
A.A. Gujalovskii, 1975; K.V. Aulik, 1977; M.A. Godik, 1980; M.Ia. Nabatnikova,
1980; V.N. Platonov, 1980, 1984; Iu.M. Arestov, M.A. Godik, 1981).
În urma investigaţiilor asupra sistemului de pregătire sportivă, efectuate
atât la noi, cât şi în alte ţări, s-au conturat o serie de concepţii generale şi s-au
formulat unele principii importante sub aspect teoretic şi practic.
Menţionăm că problemele organizării procesului de antrenament au fost
tratate în lucrările specialiştilor în domeniu încă din anii ‘20. Astfel, încă din anii
celui de-al doilea deceniu al secolului XX, în U.R.S.S., V.V. Gorinevskii (1962) a
pus bazele concepţiei despre antrenamentul sportiv ca proces multilateral
întemeiat pe principii “pedagogice şi biologice”.
În acea perioadă au văzut lumina tiparului şi alte publicaţii care şi-au adus
aportul la constituirea bazelor metodologice şi ştiinţifice ale antrenamentului
sportiv, completând concepţia generală privitoare la acest domeniu cu o serie de
aspecte care încă nu fuseseră abordate.
În anii ce au urmat bazele teoretice ale antrenamentului sportiv au evoluat
cu precădere în diverse ramuri sportive, cuprinzând şi aspectele medico-biologice
ale activităţii sportive. Acest fapt a fost determinat de cerinţele concrete ale
practicii sportive şi răspundea intereselor concretizării concepţiei generale a
antrenamentului. Totodată, antrenamentul sportiv era considerat una dintre
formele educaţiei ce ţine de domeniile biologiei, fiziologiei, medicinii, igienei şi
psihologiei (M.I. Gorkin, 1951; Ia.I. Ivaşkiavicene, 1969, 1972; Zimkin, 1956,
1970, 1971; L.Ia. Evghenieva, 1972; V.M. Zaţiorkii, 1966, 1967, 1979; M.
Epuran, 1976; A. Demeter, 1981; I. Drăgan, 1982).
În formarea principiilor metodologice ale antrenamentului, un rol din ce în
ce mai mare l-a avut atât în perioada la care ne-am referit, cât şi în perioada ce a
 16

urmat, sintetizarea experienţei înaintate de pregătire a sportivilor de înaltă

performanţă, efectuată de către antrenori si metodiştii sportivi, (V.M. Diacikov,
1967, 1972; Iu.V. Verhoşanskii, 1972; Iu.D. Jelezneak, 1978; N.P. Klusov, 1978,
1979; N.P. Klusov, A.A. Turkan, 1983) precum şi de către antrenorii
selecţionatelor, care au îmbinat munca de antrenor cu cea de (A.V. Tarasov, 1963;
I.K. Ghermănescu, 1978; E.I. Ivahin, 1971; E. Trofin, 1967; S. M. Vaiţehovskii,
1971; A.N. Vorobiov, 1971; S. Mironovici, 1984; A.Ia. Gomelskii, 1985).
Opinia privind desfăşurarea continuă a antrenamentelor pe parcursul
anului şi o perioadă de mai mulţi ani a avut o largă rezonanţă (N.G. Ozolin, 1970;
L.P. Matveev, 1972, 1980; I. Bota, 1987; Iu.D. Jelezneak, 1978; V.P. Filin, N.A.
Fomin, 1980; M.I. Nabatnikova, 1980; V.N. Platonov, 1984). Urmare a
investigaţiilor dinamicii pe vârste a performanţelor sportivilor de diverse
specialităţi, se recomandă tot mai insistent sistemul de planificare a pregătirii în
perspectivă.
În baza dinamicii pe vârste a performanţelor sportive, autorii, de regulă,
propun ca la elaborarea planificării pregătirii sportive să se evidenţieze o serie de
cicluri, etape şi perioade distincte.
Menţionăm cu această ocazie că s-a statornicit concepţia ciclurilor mari
(macrocicluri) de antrenamente (L.P. Matveev, 1976, 1977, 1991; N.G. Ozolin,
1970, 1972; M.I. Nabatnikova, 1980). În acest sens, cea mai mare importanţă
teoretică a căpătat-o concepţia de pregătire sportivă expusă de L.P. Matveev.
În actuala literatură metodică există câteva opinii cu privire la delimitarea
principalelor etape ale procesului de pregătire sportivă.
De exemplu, N.G. Ozolin (1970) recomandă ca pregătirea tinerilor să se
planifice cu 8-12 ani înainte. În această planificare de perspectivă el consideră
raţional să se evidenţieze 2 etape (sau 2 stadii) de lungă durată:
- de pregătire şi
- specială.
 17

Pentru a obţine rezultatele mai bune, înainte de a începe pregătirea

specializată tinerii sportivi trebuie să parcurgă perioada de pregătire cu durata de
3-5 ani. Acest principiu este împărtăşit şi de D. Harre şi coautorii săi, care împart
convenţional pregătirea de durată în 2 etape mari:
1. Pregătirea ca bază a formării măiestriei sportive (pregătirea de bază).
2. Pregătirea pentru obţinerea rezultatelor de performanţă.
O serie de autori disting şi ei în planificarea procesului de antrenament
două etape, însă le denumesc altfel:
1. Etapa sporirii rezultatelor sportive.
2. Etapa stabilizării relative a succeselor sportive.
Diferă esenţial opiniile asupra pregătirii sportivilor, exprimate de V. P.
Filin (1968, 1974), V.V. Kuzneţov (1970), V.V. Kuzneţov, A.A. Novikov (1971),
S.M. Vaiţehovskii (1985), L. Vajna (1972) şi de alţi specialişti, care subliniază că
la organizarea acestor antrenamente este raţional să se ia în considerare trei etape
ale posibilităţilor de vârstă ale sportivilor. Autorii nominalizaţi separă etapele de
pregătire a sportivilor în funcţie de aceste faze.
Există păreri cu privire la o etapizare mai complexă a antrenamentelor,
împărtăşite, între alţii, de V. P. Filin (1974), M.M. Boghen (1968) ş.a., care
consideră că activitatea de pregătire sportivă cuprinde 4 etape, ce se succed
consecvent:
1. Etapa ce precede specializarea sportivă.
2. Etapa specializării sportive iniţiale.
3. Etapa specializării sportive aprofundate.
4. Etapa longevităţii sportive.
Unii, de exemplu L. S. Homenkov (1975), G.S. Tumanian, N.N.
Kondratov (1970) şi alţii disting cinci etape în activitatea sportivilor de
performanţă.
N. Alexe (1993) recomandă abordarea pregătirii sportive şi a selecţiei, din
punct de vedere didactic, operaţional, biologic şi sportiv, pe trei niveluri:
 18

- primar (selecţia primară), de la vârsta de 4-5 ani şi până la 8-10 ani (în
funcţie de disciplina sau proba sportivă);
- secundar (selecţia secundară, pubertară), între 10-14 ani, de asemenea în
funcţie de sport/probă, dar la un interval de timp de 3-5 ani faţă de prima etapă;
- final (selecţia finală, de performanţă naţională şi internaţională) care
marchează de fapt trecerea la sportul de performanţă fiind dominată în special de
criteriul performanţei sportive.
În linii mari nivelul primar este dominat de criterii şi indici sanogenetici şi
genetici, nivelul secundar – de realizarea micromodelului biologic, care reprezintă
şi efectul unui antrenament sistematic de durată asupra unui organism în creştere,
în timp ce nivelul final este dominat de performanţă, de modelul biologic al
performanţei.
Expunându-şi opiniile asupra sistemului de pregătire a sportivilor, L.P.
Matveev (1977, 1991) a arătat că acest sistem se structurează în funcţie de
schimbările legice survenite în cele 3 stadii mari ale căii parcurse de sportivi,
definite ca:
- stadiul pregătirii de bază;
- stadiul realizării maxime a capacităţilor sportive;
- stadiul longevităţii sportive.
Primul stadiu cuprinde etapele pregătirii sportive prealabile şi specializării
iniţiale; cel de-al doilea – etapa “preculminantă” şi etapa “recordurilor”; etapa a
treia este cea de stabilizare a rezultatelor şi de menţinere în formă.
Pe lângă punctele de vedere expuse privind periodizarea pregătirii de
lungă durată ale sportivilor, există o serie de studii în care se propun variante
identice sau modificate ce cuprind între 2 şi 6 etape de practicare intensiva a
sportului ( L.P. Matveev, 1977, 1991; N.G. Ozolin, 1970; G.S. Tumanian, N.N.
Kondratov, 1970; Ia.V. Verhoşanskii, 1972; N.J. Bulgakova, 1977, 1984; Iu.D.
Jelezneak, 1978; M.Ia. Nabatnikova, 1980).
 19

Făcând abstracţie de specificul viziunilor diverşilor autori asupra

sistemului de pregătire sportivă, putem constata că ei disting, de regulă, 3 etape
(perioade, stadii) ale acestui proces:
- crearea premiselor pentru obţinerea celor mai înalte rezultate, cea care
coincide cu creşterea intensivă a organismului şi formarea personalităţii
sportivilor;
- realizarea unor performanţe individuale deosebite;
- perioada scăderii nivelului rezultatelor din cauza diminuării, legate de
vârstă, a capacităţilor sportive.
Specializarea sportivă, care începe în copilărie, adesea la cea mai fragedă
vârstă, ca fenomen social obiectiv este condiţionată de necesitatea planificării
pregătirii copiilor şi adolescenţilor pentru a realiza rezultate sportive superioare în
perioada de vârstă cea mai favorabilă în acest sens.
Optimizarea pregătirii tinerilor sportivi presupune soluţionarea unei
probleme extrem de complexe, aceea a îmbinării organice a procesului de
constituire a măiestriei sportive cu cel de formare a personalităţii şi de dezvoltare
a organismului sportivului în funcţie de obiectul activităţii sportive; aici
împletindu-se strâns aspectele instructive, educaţionale, medico-biologice şi
psihologice ale dirijării dezvoltării individului (M.A. Godik, 1980; E.A. Grozin,
1978; D.G. Dzogonia, 1974, 1984a, 1984b).
Problema optimizării procesului de pregătire a copiilor si juniorilor este
deosebit de actuală pentru toate tipurile de sport. Cauzele acestei stări de lucruri
sunt multiple.
Una din ele constă în faptul că astăzi, sportul de performantă impune
sporirea efortului, creşterea continuă a nivelului măiestriei tehnice şi tactice a
sportivilor şi a efortului lor psihic, ceea ce determină intensificarea tuturor
aspectelor pregătirii tinerilor sportivi. Calitatea pregătirii depinde în mare măsură
de timpul atribuit în acest scop procesului de instruire (T.O. Zonin, 1974; B.
Agrebi, 1983; D.G. Dzagonia, 1984c).
 20

Considerând că toate elementele procesului de formare a sportivilor sunt

importante şi că, pe an ce trece, este nevoie de un volum tot mai mare de
antrenamente, se pune problema excluderii din procesul de instruire, a
materialului didactic neesenţial şi a componentelor secundare ale activităţii de
antrenament, precum şi determinării corelaţiei calitative şi cantitative optime
dintre diferitele elemente ale pregătirii în diversele etape ale antrenamentelor
tinerilor sportivi.
Pregătirea viitorilor sportivi ridică probleme acute şi din cauză că, datorită
eforturilor fizice şi psihice maxime, s-a redus perioada prestaţiilor sportivilor în
„marea performanţă”, ceea ce dictează necesitatea completării grabnice a
echipelor participante în marile competiţii.

1.3. Particularităţi psiho-fiziologice şi somato-motrice privind

iniţierea în handbal
Creşterea şi dezvoltarea morfo-funcţională a copiilor antepubertari este
mai rapidă şi mai uniformă decât până la această vârstă.
Caracteristica principală a antepuberilor o reprezintă dezvoltarea organelor
din plan somatic într-un ritm de creştere mai accentuat decât cel al organelor
vegetative.
Practicare jocului de handbal încă din fragedă copilărie lărgeşte în mod
simţitor bagajul motric al copiilor. Paralel cu practicarea lui sub forma unui joc
simplificat, la această vârstă este necesar să se acorde o mare atenţie dezvoltării
generale psiho-fiziologice şi somato-motrice, precum şi formării personalităţii (G.
Csudor, 1986).

1.3.1. Particularităţi psiho-fiziologice

Implicarea factorilor psihologici în activitatea sportivă este confirmată de
faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista în afara unei anumite
 21

configuraţii a structurii personalităţii acestuia, precum şi a factorilor psiho-sociali

(N. Alexe, 1993; M.Chirazi, 2000).
Se consideră că existenţa unei consonanţe între aptitudini şi atitudini
constituie una din condiţiile de bază ale succesului sportiv. Pentru activitatea de
mare performanţă, pregătirea sportivă trebuie să urmărească depistarea
potenţialităţilor de excepţie a sportivilor superdotaţi sub raportul unor cerinţe şi
particularităţi specifice fiecărei discipline sportive, după ce s-au stabilit aspectele
de natură motrică şi biologică (N.A. Fomin, V.P. Filin, 1972; V.P. Ivaşcenko, 1982;
M.E. Turcin, 1984; M. Epuran, 1976; N. Alexe, 1993)
Indiferent de ramura de sport, trebuie să fie îndeplinite anumite cerinţe
psihologice de bază, care reunesc într-un tot unitar comportamentul adecvat al
unui viitor performer. Este ceea ce se numeşte capacitatea psihică “de start”(A.A.
Gujalovskii, 1978; V. Garbaleauskas, 1983; V.Ia. Ignatieva, 1985; M. Epuran,
1976).
Aceste caracteristici se antrenează pe parcursul perfecţionării măiestriei
sportive şi al maturizării bio-psiho-sociale, dar numai în directă concordanţă cu
suportul lor genetic (M. Epuran 1976).
Faptul că activitatea sportivă începe încă de la vârsta de creştere (8-10 ani)
face psihodiagnoza (cunoaşterea ştiinţifică a caracteristicilor
psihocomportamentale) să fie în mare măsură doar orientativă (N. Alexe, 1993).
Este adevărat că unele aptitudini manifestate în copilărie se menţin şi se
afirmă apoi plenar în adolescenţă şi tinereţe, pe când altele, nici nu pot fi depistate
de timpuriu, aşteptându-şi momentul evidenţierii în pragul şi pe durata
adolescenţei (I.Bota, G. Nicolau, 1973; M.S. Brili, 1980).
Sub aspect fiziologic, caracteristic vârstei de 9-10 ani este procesul de
creştere relativ uniformă, aşa-numita perioadă antepubertară (D.G. Dzagonia, D. I.
Bagrationi, 1981; D.G. Dzagonia, 1984).
Ritmul de creştere este mai accentuat la nivelul oaselor, muşchilor şi al
sistemului nervos, faţă de un ritm ceva mai lent la nivelul reglării şi coordonării
 22

funcţiilor vegetative (M.V. Volkov, 1974, 1981; N.J. Bulgakova, 1977; M.S. Brili,
1980).
Se constată la această vârstă un proces intens de depunere a sărurilor
minerale în ţesutul osos, ceea ce are ca urmare creşterea rezistenţei oaselor care
devin mai groase şi mai dure (M.Ia. Gorkin, 1951; L.P. Zaporojanova, 1980; A.
Demeter, 1982).
Totuşi, la unii copii de 8-9 ani, lipsa sărurilor minerale din oase determină
o mare elasticitate a acestora, datorită predominanţei oseinei, ceea ce predispune
la deformări osoase de tipul scoliozei, cifozei, lordozei, prin accentuarea şi
denaturarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale (A. Demeter, 1982; A.
Alexe, 1993).
Procesul accentuat de osificare este stimulat de efortul fizic depus în
cadrul lecţiilor de educaţie fizică sau de antrenament sportiv, handbalul fiind una
din cele mai utile preocupări în acest sens. Deci, pentru o dezvoltare armonioasă a
oaselor la această vârstă, pe lângă aportul corespunzător de calciu, fosfor,
magneziu şi vitamina D, este nevoie şi de stimulenţi fizici, excelent furnizaţi de
practicarea sistematică a jocului de handbal (N.V. Zimkin, 1970; V.M. Volkov,
1974; M.S. Brili, 1980; V. Garbaleauskas, 1983; G. Csudor, 1980; N. Alexe,
1999).
Musculatura, încă de la şase ani, se află într-o dezvoltare lentă dar
continuă, reprezentând aproximativ 21% din greutatea corpului, acest proces fiind
influenţat mai ales de activitatea fizică a copilului. Aşa cum se cunoaşte, la această
vârstă, flexorii sunt mai bine dezvoltaţi decât extensorii, iar musculatura trenului
inferior este ceva mai în urmă din punct de vedere al potenţialului de forţă (V.P.
Filin, 1974; N.V. Zimkin, 1970; A.A. Danilov, 1974; N.J. Bulgakova, 1984).
La nivelul sistemului nervos este predominant procesul de excitaţie
corticală faţă de cel de inhibiţie, fapt ce explică voioşia exagerată, neastâmpărul
permanent al şcolarului de vârstă preşcolară.
 23

Slaba dezvoltare a inhibiţiei interne de diferenţiere reduce mult nivelul

indicilor de îndemânare a acestor copii, făcând, cu atât mai mult, necesară
practicarea unei cât mai variate game de exerciţii şi jocuri, la care copii participă
cu un mare angajament şi deosebită plăcere (N.V. Zimkin, 1970; E. Firea, 1984;
M. Epuran, 1976).
Plasticitatea deosebită a creierului copilului antepubertar prezintă un
avantaj deosebit în direcţia însuşirii corecte a unor deprinderi motrice (S. Legros,
1980).
Marea receptivitate şi capacitatea de imitare crescută a acestor copii nu
asigură şi fixarea acestor deprinderi. Pentru aceasta sunt necesare repetarea
sistematică şi revenirea continuă la temele predate anterior, deoarece lipsa
inhibiţiei interne de diferenţiere îngreunează fixarea deprinderilor (N.V. Zimkin,
1956, 1971; L.P. Zoporojanova, 1980).
Printr-o stimulare corespunzătoare a interesului şi crearea unui climat
plăcut şi divers în cadrul antrenamentelor, se măreşte atractivitatea predării, se
captează atenţia şi interesul copiilor, astfel că, un bagaj destul de larg şi variat de
deprinderi motrice, se poate însuşi chiar numai din joacă (G. Chiriţă, 1983; S.
Danail, M. Chirazi, 2001).
Activitatea continuă a aparatului locomotor în timpul antrenamentelor este
susţinută de un permanent aflux de oxigen şi de substanţe energetice, furnizate de
organele vegetative, dintre care pe primul plan se situează activitatea sistemului
respirator, cardiovascular şi a glandelor cu secreţie internă (N.V. Zimkin, 1970,
1971; I. Drăgan, 1982).
Sistemul cardiovascular al copiilor de 9-10 ani este încă slab dezvoltat:
inima are o greutate de circa 125 g (faţă de adult - 350 g), arterele musculare sunt
slab dezvoltate, venele sunt subţiri şi cu un traiect mai rectiliniu decât la adult,
capilarele sunt relativ largi, dar puţin numeroase faţă de adult (I.I. Ivaşkiaviacene,
1972).
 24

Această dezvoltare morfologică deficitară a sistemului cardiovascular este

parţial compensată printr-o activitate fiziologică intensă, ceea ce presupune, chiar
şi în repaus, un efort cardiovascular suplimentar, iar în timpul eforturilor fizice
propriu-zise, solicitarea acestui sistem să fie deosebit de accentuată (I.I.
Ivaşkiaviacene, 1972; I. Drăgan, 1982).
Astfel, la 10 ani, frecvenţa cardiacă este de 100 bătăi/min. Această
tahicardie a antepuberilor reprezintă o povară însemnată pentru miocard, precum
şi o cheltuială energetică considerabilă pentru întreg organismul copiilor (I.
Drăgan, 1982).
În efort, situaţia este şi mai dificilă, întrucât, orice plus de irigaţie cu
sânge a muşchilor solicitaţi, reclamă o sporire considerabilă a frecvenţei cardiace,
inima răspunzând cu greu solicitărilor intense pe timp mai îndelungat.
Dimensiunile inimii fiind mici, cantitatea de sânge expulzată în circulaţie printr-o
sistolă precum şi minut-volumul cardiac, sunt şi ele reduse, iar rezervele cardiace
sunt, în acest sens, şi ele reduse (F. Hamuda, 1980).
De aceea, copii de 9-10 ani, nu suportă uşor eforturile pe distanţe mai
lungi de 100-200 m, în special pe cele de 300-800 m, care reprezintă o solicitare
deosebită pentru miocard (M.S. Brili, 1980).
Iată de ce efortul fracţionat din jocurile sportive şi jocurile dinamice este
bine tolerat de aceşti copii şi contribuie treptat la fortificarea miocardului (A.A.
Danilov, 1972; Z. Vajna, 1979; N. Alexe, 1992).
Oarecum similar se prezintă situaţia şi în cazul aparatului respirator.
Capacitatea anatomică a plămânilor se dezvoltă mai rapid abia după 7-8
ani. Frecvenţa respiratorie este relativ mare: 20-22 respiraţii/min, la 9-10 ani.
Capacitatea vitală şi minut-volumul respirator sunt relativ mici. Datorită
nivelului relativ scăzut al forţei muşchilor respiratori, nu sunt disponibilităţi prea
mari pentru efort (N.V. Zimkin, 1971; M.V. Volkov, 1981).
Însă, efortul fizic din diferite jocuri sportive (handbal, fotbal, baschet) este
favorabil sub toate aspectele dezvoltării capacităţii respiratorii. Un ritm respirator
 25

corect şi fortificarea treptată a muşchilor respiratori din timpul acestor activităţi,

asigură creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii şi sporirea rezervelor
ventilatorii corespunzătoare cerinţelor de oxigenare a tuturor ţesuturilor angrenate
în efort (N.V. Zimkin, 1971).

1.3.2. Particularităţi somato-motrice

După cum afirmă V.P. Filin, N.A. Fomin (1972), N. Alexe (1999), în
corelaţie cu aspectele somato-fiziologice trebuie ca, în perioada de creştere, să se
ţină seama de vârsta biologică, deosebit de importantă pentru cei care se ocupă de
pregătirea copiilor şi juniorilor, aceasta deoarece capacitatea de efort a sportivilor
este mai strâns legată de vârsta biologică decât de vârsta cronologică.
Determinarea vârstei biologice este bine să se facă după cele mai ştiinţifice
metode. Dar dacă nu avem la dispoziţie cabinete de radiologie şi medici
specialişti, aceasta se poate determina folosind criterii mai simple, care prezintă
totuşi un grad suficient de probabilitate.
O modalitate utilizată este aceea a comparării datelor (talie, greutate) celui
căruia dorim să-i determinăm vârsta biologică, cu mediile pe ţară la acestui
parametru, consultând tabelele referitoare la “Nivelul mijlociu de dezvoltare fizică
a generaţiilor în creştere (0-18 ani)” şi apoi să fie completate cu datele subiectului
(N. Alexe, 1993).
Dacă dorim să aflăm, de pildă, vârsta biologică a unui copil care are,
calendaristic, 10 ani, comparăm înălţimea şi greutatea acestuia cu media
înălţimilor şi greutăţilor din tabelele de referinţă. Dacă vom constata că datele
acestuia sunt mai mici decât cele indicate pentru vârsta respectivă, vom conchide
că subiectul nu are încă 10 ani (din punct de vedere biologic); dacă datele sunt
mai mari aceasta înseamnă că subiectul a depăşit vârsta de 10 ani, din punct de
vedere biologic (N. Alexe, 1993).

Tabelul 1.
 26

Datele medii ale înălţimii şi greutăţii corporale la băieţi de 9-12 ani

(după Tănăsescu şi colab.)

Vârsta Mediul urban Mediul rural

(ani) Înălţimea Greutatea Înălţimea Greutatea

F F F F F F F F
9 129,8 6,1 27,0 4,1 125,9 5,7 24,9 3,2
10 134,3 6,2 29,4 4,6 130,2 6,0 27,0 3,5
11 139,0 6,6 32,2 5,4 134,8 6,2 29,4 3,9
12 143,2 6,8 34,7 5,9 139,1 6,4 31,7 4,2

Se poate întâmpla ca unul din parametrii să-l depăşească pe cel din tabel,
iar celălalt să fie mai mic. În acest caz se va aprecia că respectivul are înălţimea
unuia de 12 ani (sau cât rezultă din tabelul de referinţă) şi greutatea unuia de 9 ani
(N. Alexe, 1993).
Dintre multipli parametrii morfologici, o însemnătate deosebită pentru
practicarea handbalului o au: înălţimea (talia), proporţiile segmentelor corpului,
greutatea corpului, lărgimea bazinului şi a coapsei, circumferinţa taliei, a umerilor
precum şi depozitele de grăsime (N. Alexe, 1993).
Înălţimea sau talia este o caracteristică antropometrică cu cea mai mare
importanţă în jocul de handbal. Multe studii referitoare la determinarea ei genetică
au avut ca scop estimarea coeficienţilor de corelaţie dintre înălţimea corpului
urmaşilor şi cea a părinţilor.
După cum prezintă unii autori (I.K. Ghermănescu, 1983; I. Bota, 1987)
acest criteriu al dezvoltării somatice deţine cea mai mare pondere în selecţie acest
lucru datorându-se şi tendinţelor de evoluţie a handbalului pe plan mondial.
N. Alexe (1993, după Mueller şi Tanner) arată că datele furnizate de 24 de
studii ale unor cercetători din diferite ţări din Europa, Asia, America de Sud,
America de Nord şi Australia, demonstrează că aceşti coeficienţi de corelaţie sunt,
în general mai mari la populaţiile din Europa şi S.U.A. decât la celelalte populaţii.
 27

Pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – ritmul de evoluţie şi nivelul

acestuia – reprezintă factorul de bază în obţinerea performanţelor maxime (S.I.
Ghellerştein, K. M. Smirnov, 1970).
În România, acest parametru a fost obiectivizat printr-un sistem de probe
şi norme de control pentru a depista şi promova talentele sportive (Institutul de
Igienă din Bucureşti, 1975). Conţinutul acestui sistem de probe şi norme este
diferenţiat în funcţie de vârsta şi stadiul de pregătire al candidatului sportiv (vezi
tab.2).
Probele din acest sistem sunt corelate cu etapizarea pregătirii, existând
probe distincte pentru începători, avansaţi şi performanţă.
Aprecierea motricităţii copiilor, ca expresie a gradului de dezvoltare a
fiecărei calităţi motrice în parte şi a tuturor la un loc se poate face pe baza
rezultatelor obţinute la probele incluse într-o baterie care stă la baza testului
internaţional de capacitate fizică, cunoscut sub denumirea de “Standard Fitness
Test”, adoptat de Federaţia Internaţională de Educaţie Fizică.
Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a
performanţelor pentru fiecare vârstă. În parte, separat pentru fete şi pentru băieţi,
fiecare performanţă căpătând un echivalent în puncte.

Tabelul 2.
Tabele scalare – băieţi, începători, 9 – 12 ani
Proba 30 p. 40 p. 50 p. 60 p. 70 p. 80 p. 90 p. 100 p.
Vârsta Alergare 50 m (sec)
9 10”0 9”5 9”0 8”5 8”0 7”5 6”9 6”5
10 9”7 9”2 8”7 8”3 7”8 7”3 6”8 6”4
11 9”4 9”0 8”5 8”1 7”6 7”1 6”7 6”3
12 9”1 8”8 8”3 7”9 7”4 6”9 6”6 6”2
Lungime de pe loc (cm)
 28

9 128 140 152 163 175 187 199 211

10 136 148 158 174 186 199 212 224
11 144 156 164 180 192 204 216 228
12 152 164 172 186 198 210 222 234
Rezistenţă 600 m (min)
9 3’12” 2’56” 2’41” 2’26” 2’11” 1’56” 1’45” 1’34”
10 3’12” 2’51” 2’36” 2’22” 2’08” 1’54” 1’42” 1’32”
11 3’04” 2’49” 2’34” 2’20” 2’06” 1’52” 1’40” 1’32”
12 2’56” 2’47” 2’32” 2’18” 2’04” 1’50” 1’38” 1’30”
Aruncarea mingii de oină (m)
9 15,9 19,5 23,1 26,7 30,4 34,0 37,6 41,3
10 19,3 23,2 27,1 30,9 34,8 38,7 42,5 46,4
11 21,6 25,6 29,7 33,7 37,8 41,8 45,9 49,9
12 23,9 28,0 32,3 36,5 40,8 44,9 49,3 53,4
Menţinut în atârnat (sec)
9 0’17” 0’36” 0’55” 1’14” 1’34” 1’53” 2’12” 2’31”
10 0’17” 0’37” 0’57” 1’18” 1’38” 1’59” 2’19” 2’39”
11 0’19” 0’41” 1’02” 1’25” 1’45” 2’06” 2’27” 2’48”
12 0’21” 0’45” 1’07” 1’32” 1’52” 1’59” 2’35” 2’57”
Îndemânare (sec)
9 14”5 13”6 12”7 11”8 10”9 10”0 9”1 8”3
10 13”9 13”1 12”2 11”4 10”6 9”8 9”1 8”3
11 13”7 12”9 12”1 11”3 10”4 9”6 8”8 8”1
12 13”5 12”7 11”9 11”2 10”2 9”4 8”6 7”9
Abdomen (nr. repetări)
9 14 17 20 23 26 29 31 32
10 14 17 20 23 27 30 31 32
11 14 17 21 24 27 30 31 32
12 15 18 22 25 28 31 32 33
Mobilitate (cm)
9 48 52 56 60 64 68 72 76
10 48 52 55 59 63 67 70 74
11 48 52 55 59 62 66 70 74
12 47 51 54 58 61 65 69 73

Datele din ultimii zece ani privind legităţile dinamicii pe vârste a calităţilor
fizice şi psihice ale individului demonstrează că aceste perioade trebuie folosite în
momentul oportun de către specialiştii din diferite ramuri de sport (inclusiv
handbal) pentru a îmbunătăţi sistemul pregătirii de lungă durată a sportivilor de
înaltă performanţă.
 29

1.4. Termene necesare pentru obţinerea rezultatelor superioare

Un factor important este componenţa selecţionatelor naţionale, care „au
întinerit” considerabil comparativ cu perioadele precedente. Acest fapt a
determinat „deplasarea” termenelor de specializare a sportivilor, care va începe
mai devreme.
Dar unii autori V.P. Filin, N.A. Fomin (1980), V.N. Platonov (1997) –
arată că, deşi specializarea sportivilor începe la o vârstă mai fragedă, într-o serie
de sporturi (înotul, patinajul artistic ş.a.) vârsta la care sportivii obţin cele mai
bune rezultate s-a diminuat nesemnificativ faţă de acum 20-30 ani.
Conform unor date preliminare, aceasta se referă şi la jocurile sportive. Cu
toate că în urmă cu unul sau două decenii pentru handbal erau selectaţi copiii de
11-12 ani, iar în prezent – de 9-10 ani, vârsta la care actualii handbalişti obţin cele
mai înalte realizări sportive, practic, nu s-a schimbat. Acest fapt a fost reflectat şi
în studiile fundamentale consacrate formării tinerilor pentru jocurile sportive, în
care începutul specializării este admis în perioada de la 9 până la 12 ani, adică pe
o întindere de 4 ani (N. Alexe, 1993).
Trecerea într-o serie de sporturi la practica specializării „timpurii” dă
naştere unei probleme pe care, convenţional, o putem defini problema deficitului
de contingent.
Examenele medicale la care au fost supuşi copiii de vârstă şcolară arată că
în ultimii 10-15 ani a crescut brusc numărul elevilor cu diverse devieri de
dezvoltare fizică şi dereglări de sănătate, acestea fiind explicate printr-o serie de
cauze, predominând cele de natură socială, caracteristice ţărilor dezvoltate
industrial. S-ar părea că aceasta este principala cauză a deficitului de copii apţi
pentru a fi selectaţi în şcolile sportive, ceea ce intensifică concurenţa între
antrenorii pentru copii care reprezintă diferite tipuri de sport.
Dacă excludem cazurile extreme (un copil cu statură înaltă, care ar putea
practica baschetul, nu-l va interesa pe antrenorul de gimnastică), copiii bine
 30

dezvoltaţi, ageri, cu mişcări coordonate pot practica, cu acelaşi succes, atletismul,

voleiul, handbalul, fotbalul şi alte sporturi.
În acest context, se pune deosebit de acut sarcina identificării diferenţiate a
calităţilor sportivilor. Se ştie doar că existenţa capacităţilor pentru sport şi
perfecţionarea lor în permanenţă constituie temelia, pe care se sprijină toate
componentele unei prestaţii eficiente a jucătorilor.
În seria de probleme ale specializării sportive timpurii, cea mai importantă
o constituie vârsta la care este cel mai indicat să se înceapă antrenamentul
specializat, adică perioada în care există cele mai favorabile condiţii biologice,
psiho-motrice, somato-fiziologice sau de altă natură pentru această activitate.
S-a stabilit că rezultatele superioare, obţinute de sportivi în anii copilăriei
şi adolescenţei, adesea se datorează nu atât calităţilor sportive, cât maturizării lor
biologice precoce determinată de factorii genetici.
Adolescenţii cu ritmul individual de dezvoltare încetinit, de multe ori, sunt
mai capabili, însă calităţile lor se manifestă cu întârziere, deoarece perioada lor
senzitivă individuală începe mai târziu.
În practica sportivă, există numeroase exemple când capacităţile tinerilor
sportivi pentru rezultate importante se manifestă la diferite vârste. De exemplu,
americanul Mark Spitz, deţinătorul a 7 medalii olimpice de aur la înot, a atras
atenţia asupra sa la vârsta de 9 ani. Gimnastul japonez Iu Endo a început să se
specializeze la 15 ani, dar abia la 27 de ani a devenit campion olimpic absolut.
Pentru a spori realizările sportive, în ultimii ani există preocuparea de a
atrage în munca sistematică de instruire copiii şi adolescenţii. Numeroşi antrenori
consideră că în sport, deprinderile de mişcare perfectă se cultivă de la o vârstă
fragedă.
Pe de altă parte, se subliniază că specializarea sportivă este raţional să
înceapă numai în baza unei educaţii fizice multilaterale.
 31

Toţi recunosc că pentru determinarea celei mai potrivite vârste când poate
începe specializarea sportivă, trebuie cunoscută perioada de pregătire de care este
nevoie pentru a se atinge cele mai mari performanţe.
Analizând datele ultimilor cinci olimpiade (raportate la perioadele
respective ale cercetării) V.P. Filin (1980), ş.a. au remarcat că, în această perioadă,
deosebirile de vârstă ale învingătorilor variază în limitele 1-1,5 ani. Autorii au
concluzionat că vârsta la care sportivii obţin rezultate superioare este destul de
stabilă şi că diferă în diverse tipuri de sport.
Cea de-a doua valoare de referinţă pentru determinarea perioadei de
începere a specializării sportive o constituie durata antrenamentelor necesare
pentru obţinerea rezultatelor superioare. S-a dovedit că şi aceasta este o valoare
relativ constantă. Pornind de la aceste 2 puncte de reper, autorii citaţi stabilesc
termenele optime pentru începerea pregătirii sportive sistematice.
Referindu-se la specializarea timpurie, adesea se subliniază că aceasta
trebuie să aibă un caracter multilateral. De exemplu, se prevede specializarea în
atletică uşoară, în general şi nu în una din probele componente ale acesteia. La fel,
începând specializarea la înot, se preconizează pregătirea pentru diferite tipuri şi
stiluri de înot şi pe diferite distanţe.
Mulţi autori consideră că în etapa iniţială a specializării tânărului sportiv,
este necesar să se aplice principiul pregătirii multilaterale şi să se asigure
exersarea temeinica a diverselor exerciţii. Este unanim recunoscut că dacă
specializarea la o vârstă fragedă se efectuează în baza unei pregătiri fizice
generale şi în concordanţă cu particularităţile dezvoltării tânărului sportiv, ea va
contribui la realizarea unor rezultate superioare la vârsta de 17-18 ani (A. A.
Skorodumova, 1969; G. S. Stonkus, 1974; A. A. Rîvkin, 1981). Exemple ce
confirmă acest fapt ne oferă practica actuală a unor sporturi ca înotul,
gimnastica, patinajul artistic.
Cercetările efectuate de V. M. Zaţiorskii (1967, 1979), N. J. Bulgakova
(1977), ş.a. arată că toţi înotătorii talentaţi, care au câştigat la jocurile olimpice din
 32

anii 1952-1972, au început antrenamentele de specializare după ce au împlinit

vârsta de 10 ani. Ei consideră că specializarea la o vârstă precoce nu este
raţională.
După cum se ştie, adesea reprezentanţii gimnasticii sportive şi artistice
încep antrenamentele de specializare de la o vârstă fragedă. Deşi în aceste probe
sportive tendinţa de „întinerire” a performerilor este evidentă, considerăm că
respectivul proces are anumite limite.
Halterofilii încep să se specializeze relativ târziu. O investigaţie
amănunţită asupra halterofililor a efectuat bulgarul A. Akrabov (1968) care,
analizând datele anchetelor a 10 dintre cei mai buni halterofili din fiecare
categorie de greutate, care au participat la Olimpiada de la Tokyo, şi comparându-
le cu datele participanţilor la Olimpiada de la Roma, a stabilit că doar 9 halterofili,
care s-au afirmat la Roma, au început să practice halterele de la vârsta de 14-16
ani, 13 – de la vârsta de 17-18 ani, iar restul – mai târziu.
La Tokyo 68,5% din halterofili au început să practice atletica grea la
vârsta de 14-22 ani, dintre care 30 de sportivi la vârsta de 14-16 ani, 18 – la 17-18
ani, 6 – la 19-20 ani, 13 – la 21-22 ani, iar 3 – la vârsta de 23-24 ani. Durata
pregătirii lor, până a atinge nivelul performanţelor olimpice, variază între 4-10 ani,
iar un număr de 17 din 44 de halterofili au avut nevoie de 6 ani pentru aceasta.
Foarte devreme încep antrenamentele de specializare hocheiştii canadieni,
care la vârsta de 5 ani deja patinează. Conform datelor disponibile, vârsta la care
sportivii consacraţi au început să practice voleiul constituie în medie 12,5 ani.
Analiza comparativă privind vârsta la care au început specializarea sportivă
olimpicii anilor 1968, 1972 şi 1976 demonstrează că în 32 tipuri de sport aceşti
indicatori au scăzut în ultimii 8 ani. De exemplu, componentele echipelor
olimpice feminine de patinaj artistic din 1968 au început specializarea la vârsta de
9,8 ani; din 1972 – la 8,4 ani; din 1976 – la 7,3 ani, iar la înot bărbaţi – respectiv
12,1; 10,6 şi 8,9 ani.
 33

Însă, la reprezentanţii a 26 tipuri ciclice de sport, în special cele de durata,

ce comportă manifestarea rezistenţei, acest indice se menţine constant.
Conform afirmaţiilor lui V. M. Volkov (1981) şi V.P. Filin, N. A. Fomin
(1980) începutul practicii sportive în atletica uşoară depinde de specializarea şi de
sexul sportivilor. Sprinterii, de regulă, încep antrenamentele mai devreme decât
alergătorii de semifond şi, cu atât mai mult, decât cei de fond, iar bărbaţii – ceva
mai târziu decât femeile.
Vârsta medie la care încep activitatea sportiva patinatorii de viteză este de
11-13 ani. De exemplu, cei mai buni patinatori de viteză, G. Stepanskaia, V.
Muratov, Sadcikova, au început antrenamentele sistematice la 14-16 ani. Vârstele
la care au început să fie practicate diferite sporturi sunt indicate în tabelul 3.
Până în ultimul timp în handbal nu au existat date sintetizate privind vârsta
optimă pentru debutul specializării şi termenele în care poate atinge nivelul cel
mai înalt al măiestriei sportive. Situaţia s-a schimbat atunci când Ministerul
Educaţiei Naţionale a inclus handbalul în programele de învăţământ.

Tabelul 3.
Vârsta medie de debut la diferite ramuri de sport în România (după N. Alexe şi
colaboratori - 1993)
Nr.
Ramura sportivă Femei Bărbaţi
crt.
1. Baschet 11,9 12,0
2. Biatlon - 13,7
3. Box - 13,0
4. Lupte greco-romane - 13,1
5. Lupte libere - 13,3
6. Ciclism (şosea) 15,1 13,2
7. Ciclism velodrom 15,0 13,0
8. Polo pe apă - 11,3
9. Volei 12,8 11,7
10. Canotaj caiac 13,7 14,1
11. Canotaj academic 14,6 14,4
12. Canotaj canoe - 13,8
13. Pentatlon - 12,7
 34

14. Tenis 9,1 9,3

15. Hochei pe gheaţă - 12,3
16. Scrimă 11,2 10,3
17. Patinaj artistic 5,4 7,6
În opinia antrenorului emerit al U.R.S.S., în handbal, activitatea sportivă
este raţional să înceapă de la vârsta de 9-10 ani. El consideră că tinerii handbalişti
cu o bună pregătire fizică se vor familiariza mai repede şi mai bine cu diferitele
sisteme de atac şi apărare. În acest sens s-a pronunţat şi antrenorul principal al
selecţionatei masculine a Rusiei, antrenor emerit V. Maximov.
După părerea specialiştilor în handbal, A.A. Danilov (1974), A. G.
Kubreacenko (1975), L. A. Latîşkevici, N. I. Homutov, L. R. Manevici (1978) din
fosta U.R.S.S. precum şi a antrenorilor emeriţi C. Popescu-Colibaşi (1971) din
România, în secţiile de handbal din şcolile sportive pentru copii pot fi primiţi
copii în vârstă de 8-12 ani. Cunoscuţii antrenori din Lituania: G. Staşlavicius
(1983), I. Grienbergas (1980), V. Kontvainis (1982), şi V. Petkene (1984)
consideră că este raţional a-i învăţa pe copii tehnicile de joc de la vârsta de 8-9
ani, iniţial atrăgându-i la minihandbal. De aceeaşi părere sunt şi numeroşi
antrenori din Letonia, Uzbekistan, Estonia şi Federaţia Rusă, precum şi din
Franţa, Danemarca, Spania, Ungaria, ţări cu un handbal foarte dezvoltat.
Experienţa profesorilor noştri, precum şi unele investigaţii şi practica
specialiştilor din străinătate (în special din şcolile primare din Germania, unde
handbalul este foarte dezvoltat) arată că handbalul se însuşeşte rapid dacă
practicarea acestui sport începe din clasa a patra sau chiar din a treia. Se
menţionează că la vârsta de 9-10 ani copiilor le place să se joace cu mingea. Elevii
din clasele primare simt necesitatea, manifestată viu, de a se mişca, jocurile fiind
foarte atractive pentru ei.
Pedagogii subliniază că în cadrul unor exerciţii de scurtă durată, diverse şi
interesante, elevii din clasele primare suportă relativ uşor efortul fizic, care este
destul de mare. Esenţial este şi faptul că handbalul ca joc de echipă are o mare
 35

valoare educativă, cultivându-le în special perspicacitatea, simţul prieteniei şi

colectivismului.
Majoritatea specialiştilor sunt de părere că etapa iniţială a specializării
durează 2-3 ani, însă se pot produce devieri esenţiale de la aceste termene. L.P.
Matveev (1977, 1991), arată că, pe lângă alţi factori, durata termenelor depinde
de capacităţile sportivului respectiv şi de specificul sportului pentru care a optat.
În opinia unor numeroşi autori, înaintea antrenamentelor de specializare, în scopul
realizării unor succese importante în perspectiva, tinerii sportivi trebuie să
parcurgă o pregătire preliminară, a cărei sarcină o constituie perfecţionarea lor
fizică multilaterală şi crearea, în acest mod, a premiselor pentru viitoarele realizări
în tipul de sport ales.
Conform unor date, în majoritatea cazurilor „maturizarea” forţată şi
precoce a sportivilor are efecte defavorabile. După ce obţin anumite rezultate, unii
încep să stagneze devreme. Fostul campion mondial la gimnastică, M. Voronin,
reflectează cu regret referitor la acest fapt: „Sportul de mare performanţă nu
înseamnă numai eforturi uriaşe şi îndelungate... Dar una este când aceste eforturi
psihice şi fizice cad pe umerii unui adult cu trupul şi sufletul călit, şi alta când în
focul mistuitor al sportului este aruncat un copil care arde uneori fără a lăsa vreo
urmă.”
L. Latînina şi P. Astahova au dominat podiumul până la vârsta de 30 de
ani, B. Şahlin a cucerit medalii de aur la o vârstă şi mai mare. La aceeaşi vârstă nu
au avut egali V. Ciukarin, apoi G. Şaghinean, A. Azarian. Şi s-au aflat cu toţii în
culmea gloriei câte minimum 10 ani.
Este unanim recunoscut că procesul evoluţiei măiestriei sportive este
caracterizat, între altele, de ritmul cu care rezultatele sporesc. Din această cauză
eficienţa sistemului de antrenamente sportive se poate evalua în funcţie de
perioada necesară pentru obţinerea unei anumite categorii.
În acest context, cunoaşterea termenelor necesare pentru trecerea de la o
categorie la alta, precum şi a perioadei suficiente pentru atingerea celei mai înalte
 36

măiestrii sportive este considerată un factor de maximă importanţă planificării

conţinutului antrenamentelor atât în stadiul iniţial cât şi în perspectivă.
În legătură cu acest fapt a crescut interesul pentru studierea biografiilor
sportivilor specializaţi în diferite tipuri de sport. În temeiul unor astfel de
investigaţii s-a stabilit vârsta medie la care cei mai talentaţi sportivi au început
antrenamentele de specializare în diverse sporturi, precum şi vârsta la care au
obţinut performanţe deosebite (tab. 4).

Tabelul 4.
Vârsta medie a debutului în sport şi cea la care reprezentanţii diferitelor
ramuri sportive au obţinut performanţe deosebite (conform investigaţiilor din
România)
Vârsta medie la care
Nr Ramura Vârsta medie la care au
au obţinut prima
crt sportivă început specializarea
performanţă
Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi
1. Atletism 10,3 12,6 22,1 24,0
2. Înot 9,4 10,5 15,6 17,0
3. Gimnastică 7,1 9,7 15,5 21,7
4. Baschet 12,2 12,8 21,6 22,0
5. Volei 12,3 12,4 23,6 23,4
6. Canotaj caiac 14,7 14,0 21,3 22,1
7. Sărituri în apă 9,5 10,0 16,4 19,5
8. Handbal 11,3 11,6 21,8 22,6
9. Tir cu arcul 13,0 12,0 22,4 24,2
10. Tir 10,0 14,6 20,0 20,7
11. Scrimă 11,6 12,2 21,0 23,4

Conform datelor obţinute de N. Alexe, (1993), în baza analizei biografiilor

campionilor olimpici (1896-1992), vârsta medie a învingătorilor, pe tipuri de
sport, numai în 3 din 23 de probe sportive s-a constatat tendinţa de “întinerire” a
învingătorilor şi finaliştilor olimpici – la înotători (femei şi bărbaţi) şi gimnastică
 37

(femei). În toate celelalte probe sportive durata celor 96 de ani nu s-a observat
această tendinţă.
Vârsta celor mai talentaţi reprezentanţi ai diverselor sporturi variază
esenţial. La voleibalişti, de exemplu, vârsta cea mai frecventa este de 23-25 ani la
femei şi 25-27 ani la bărbaţi.
S-a văzut, totodată, că nivelul măiestriei sportivilor creşte odată cu vârsta.
Astfel, vârsta medie a selecţionaţilor în echipele naţionale este mai mare decât a
tuturor celorlalţi voleibalişti talentaţi, iar a componenţilor echipelor din liga
naţională – mai mare decât a jucătorilor echipelor din prima categorie (tab.5).

Tabelul 5.
Vârsta medie a campionilor olimpici din anii 1896-1992 (conform investigaţiilor
lui N. Alexe - 1993)
Ramura de sport Vârsta campionilor olimpici
1988 1968 1896-1964
Înot 21,2 20,4 24,5
Ciclism 23,4 23,0 22,6
Box 23,5 21,9 23,0
Baschet 25,8 23,2 24,3
Sărituri în apă 25,0 - -
Canotaj caiac-canoe 25,7 23,6 27,2
Fotbal 25,6 24,7 25,2
Volei 25,6 26,5 26,7
Hochei pe iarbă 26,2 26,1 27,2
Canotaj academic 25,2 24,3 24,3
Gimnastică 26,8 24,6 26,9
Lupte greco-romane 27,2 - -
Polo pe apă 26,6 25,4 27,0
Atletică uşoară 26,3 24,7 24,9
Judo 25,6 - -
Lupte libere 25,5 - -
Atletică grea 26,3 28,4 26,8
Handbal 28,4 - -
Scrimă 27,4 27,1 31,8
Pentatlon 31,0 28,7 27,4
Yachting 37,9 27,7 32,5
 38

Tir 36,1 27,7 34,2

Tir cu arcul 19,0 - -
Hipism 34,2 33,6 36,4
Vârsta medie 26,8 26,9 27,4

Aceeaşi situaţie se constată şi la evaluarea longevităţii sportive a

voleibaliştilor: în selecţionate ea este egală cu 12 ani – bărbaţi şi 10 ani – femei.
Perioada de la începutul practicării voleiului şi până la selecţionarea în echipa
din primul eşalon valoric variază între 5 şi 8 ani. În ansamblu, sportivii obţin şi
menţin performanţele superioare timp de 8-10 ani.
Din datele investigaţiilor rezultă că bărbaţii îndeplinesc normele pentru
titlul de maestru al sportului la înot, gimnastică şi atletică grea în medie după –
3,5; 7,7 şi respectiv 6,9 ani de la începutul specializării.
Conform datelor pe anul 1971, aceşti indici constituiau în medie 7,3; 9,3 şi
8,7 ani. Pornind de la datele acumulate de V.M. Volkov (1981) şi V. P. Filin, N.A.
Fomin (1980), titlul de maestru al sportului se obţine mai repede la înot, atletica
uşoară (alergări pe distanţe mici şi mijlocii), canotaj şi caiac-canoe, în ciclism (în
medie de la 4,2 la 5,5 ani).
Comparativ, mai lungă este această perioadă în gimnastica artistică şi în
probele sportive de schi, în fotbal, volei, tenis, gimnastică acrobatică, pentatlonul
modern (în medie de la 6,8 la 9 ani). Există însă cazuri când sportivii obţin
rezultate bune într-o perioadă mult mai mică decât cele medii pe care le-am
reprodus mai sus.
Înotătorul V. Bure, de exemplu, pentru a îndeplini baremul de maestru al
sportului, a avut nevoie de un antrenament specializat pe durata de un an. N.
Statkevici a devenit maestru al sportului la patinaj la doi ani de la debutul
specializării, iar campionul olimpic la aruncări, D. Righert a atins rezultatele
necesare pentru conferirea titlului de maestru al sportului după 5 luni de
antrenamente de specializare. Dar şi aceşti sportivi au realizat cele mai bune
 39

rezultate după o perioadă destul de îndelungată (N. Statkevici peste 9 ani, iar D.
Righert – peste 8 ani).
Unii dintre cei mai buni schiori au îndeplinit normele pentru titlul de
maestru al sportului în medie după 2,4 ani de antrenamente, iar cele mai înalte
rezultate le-au obţinut peste 8-10 ani de antrenamente speciale.
Am menţionat deja că în etapa actuală a dezvoltării sportului se
micşorează vârsta la care sportivii obţin cele mai bune rezultate la înot, gimnastică
sportivă şi artistică, patinajul artistic.
Analizând datele din biografiile unor sportivi, H.G. Bulgakova (1984) a
conchis că în prezent înotătorii obţin titlul de maestru al sportului mult mai
devreme în comparaţie cu deceniile precedente (bărbaţii în medie cu 2 ani, iar
femeile – cu 2,5 ani). În opinia lui S.M. Vaiţehovskii (1971), în actuala perioadă a
dezvoltării acestui sport cele mai bune performanţe ating bărbaţii la 16-22 ani
(sprinterii – la 19-22 ani, iar ceilalţi – la 16-20 ani) şi femeile la 16-18 ani.
Potrivit analizei statistice privind vârsta participanţilor şi campionilor
olimpici din anul 1896 până în anul 1992 (după N. Alexe, 1993), curba statistică a
distribuirii frecvenţei cazurilor, referitoare la vârsta participanţilor la jocurile
olimpice, este o mărime relativ constantă şi că mai mult de jumătate din olimpici
(55%) aveau peste 25 de ani, iar 59% dintre campioni – 25-35 ani.
Din totalitatea datelor citate rezultă că există anumite termene statistice
când se realizează performanţe sportive deosebite, suficient de constante pentru
etapele îndelungate ale evoluţiei sportului. În diverse tipuri de sport aceste
termene diferă, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că ele depind de specificul
specializării sportive.
Rezumat
Analiza şi generalizarea lucrărilor ştiinţifico-metodologice, articolelor,
manualelor şi altor materiale prezentate anterior ne permite să menţionăm faptul
că până în prezent, nu s-a conturat o concepţie ştiinţifică bine definită despre
 40

structura şi conţinutul pregătirii sportive în handbal pentru stadiul de iniţiere la

vârsta de 9-12 ani.
Nu există o unitate de păreri privitor la soluţionarea acestei chestiuni nici
în literatura consacrată acestui tip de sport, nici în publicaţiile despre alte tipuri de
sport.
În studiile editate până nu demult ca şi în cursurile de handbal pentru
studenţi de la speciali, multe întrebări referitoare la strategia orientării optime a
procesului de pregătire, de formare şi perfecţionare a măiestriei sportive au rămas
fără răspuns. În unele lucrări au fost abordate chestiunile planificării de
perspectivă şi organizării antrenamentelor handbaliştilor, însă fără o amplă bază
factologică şi strict logică. În ele lipseşte analiza cât de cât detaliată a principiilor
structurale, care ar defini modul de organizare a pregătirii în etapa iniţială a
activităţii sportive, când aceasta debutează la 9-12 ani (I. Şiclovan, 1972, N.
Alexe, 1993).
Mai mult decât atât, necesitatea elaborării concepţiei privind stadiile şi
etapele pregătirii de bază ca fundament al rezultatelor superioare în perspectivă,
încă nu a fost suficient conştientizată ca una dintre problemele cardinale ale
teoriei şi practicii acestui tip de sport.
Totodată, nivelul actual al teoriei generale şi metodologiei sportului ne
determină să considerăm examinarea acestei probleme drept o sarcină actuală a
cercetărilor ştiinţifice cu aplicare în orice tip de sport, iar soluţionarea ei – o
condiţie necesară pentru optimizarea pregătirii sportivilor de performanţă.Această
situaţie ne-a şi determinat să efectuăm investigaţiile.
Experienţa organizării unor astfel de investigaţii în alte tipuri de sport ne-a
demonstrat că pentru a rezolva această problemă este necesar să obţinem o
informaţie factologică completă privind anumiţi parametri ai pregătirii sportive a
handbaliştilor (mai ales a celor consacraţi) şi anume vârsta la care începe
specializarea sportivă, termenele necesare realizării performanţelor sportive
deosebite, precum şi date concrete privind dinamica pe vârste a indicilor
 41

dezvoltării fizice, pregătirii fizice şi tehnice a handbaliştilor în comparaţie cu

evoluţia conţinutului şi sistemului lor pregătire sportivă.
Datorită complexităţii şi amploarei problematicii de care ne ocupăm, ne-
am limitat investigaţiile la o parte din aceasta, concentrându-ne atenţia asupra unei
analize sistemice a performanţelor sportive ale handbaliştilor, pe de o parte, şi
particularităţile conţinutului şi structurii antrenamentelor în diferitele etape ale
primului stadiu de pregătire a sportivilor, pe de altă parte.
Am considerat, în special, că tendinţa observată în practică de coborâre a
începutului specializării în handbal în prima perioadă a ontogenezei şi de a-i
imprima etapei iniţiale a pregătirii de bază o orientare “specializată handbalistă”,
nu este justificată, deoarece aceasta contravine atât principiilor generale ale
procesului de educaţie fizică multilaterală, cât şi perspectivelor perfecţionării
sportive, având ca suport pregătirea de bază multilaterală.

CAPITOLUL 2. METODOLOGIA LUCRĂRII (IPOTEZA, OBIECTUL,

SUBIECTUL, SCOPUL, SARCINILE, METODELE), ORGANIZAREA
ŞI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

2.1. Ipoteza, obiectul, subiectul, scopul şi sarcinile cercetării

Din studiul literaturii de specialitate cercetate reiese importanţa deosebită
ce trebuie acordată optimizării procesului instructiv-educativ de antrenament la
această vârstă. Studierea materialelor legate de cercetarea noastră ne
demonstrează că această problemă privind conţinutul pregătirii în etapa de iniţiere
 42

la 9-10 ani nu este studiată şi aprofundată într-o măsură corespunzătoare. Acest

fapt a stat la baza formulării ipotezei, obiectului, subiectului, scopului şi sarcinilor
generale ale cercetării de faţă.
Ipoteza cercetării. Am presupus că elaborarea unei programe de
antrenament, în baza conţinuturilor adaptate pentru etapa de iniţiere la vârsta de 9-
12 ani, orientate spre transferul calităţilor psihomotrice precum şi sistematizarea
structurilor ciclice de antrenament sportiv în cadrul perioadei celor trei ani ai
procesului instructiv-educativ vor contribui la eficientizarea procesului de
pregătire sportivă.
Obiectul cercetării îl constituie pregătirea sportivă a handbaliştilor în
cadrul procesului instructiv-educativ de antrenament.
Subiectul cercetării îl constituie programa de antrenament în baza
conţinuturilor adaptate pentru etapa de iniţiere la 9-12 ani şi metodologia aplicării
acesteia orientată spre transferul indicilor superiori ai calităţilor psihomotrice.
Scopul cercetării îl constituie perfecţionarea procesului de pregătire
sportivă la etapa de iniţiere a handbaliştilor vârstei de 9-12 ani, în baza programei
de antrenament cu conţinuturile educaţionale adaptate care vizează structurarea
ierarhiilor ciclice pe perioada a trei ani.

Sarcinile cercetării:
Studierea teoriei şi practicii conţinutului procesului de pregătire sportivă în
handbal, la nivelul etapei de iniţiere, în vederea eficientizării lui.
Aprecierea eficienţei procesului de antrenament sportiv la handbal –
juniori, privind nivelul pregătiri sportive a practicanţilor.
Stabilirea structurii şi conţinutului optim de pregătire sportivă în etapa de
iniţiere, sub aspectul modelării procesului instructiv de antrenament sportiv
specific copiilor de 9-12 ani.
 43

Elaborarea teoretică şi verificarea experimentală a metodicii de pregătire a

handbaliştilor de 9-12 ani, în baza programei de antrenament cu conţinuturile
educaţionale adaptate, care vizează efectele transferului indicilor calităţilor psiho-
motrice şi structurarea ierarhiilor ciclice pe perioada a trei ani.

2.2. Metodele cercetării

În cadrul investigaţiilor au fost utilizate următoarele metode:
 Analiza teoretică şi generalizarea datelor din literatura de specialitate.
 Studierea documentaţiei de lucru: planificare, evidenţă, totalizare.
 Sondaj sociologic (ancheta, interviul).
 Observaţia pedagogică.
 Măsurătorile morfo-funcţionale.
 Aprecierea nivelului de pregătire psiho-motrică.
 Aprecierea nivelului de pregătire tehnică.
 Experimentul pedagogic.
 Metodele de prelucrare matematică a datelor statistice.

2.2.1. Analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii de

specialitate
Pentru a realiza o analiză de ansamblu asupra temei am selecţionat circa
320 de lucrări ale unor autori români şi străini care tratează acest subiect, acestea
formând bibliografia selectivă a lucrării. Documentarea a cuprins atât lucrări de
specialitate, cât şi din domenii înrudite, cum ar fi: teoria şi metodica
antrenamentului sportiv şi a educaţiei fizice, pedagogie, psihologie, fiziologie,
igienă, sociologie, anatomie, cultură fizică medicală etc., asigurând lucrării un
conţinut ştiinţific.
Studiul dat ne-a permis să constatăm necesitatea realizării selecţiei în
handbal la vârste mai mici şi să determinăm căile eficiente de optimizare a
antrenamentului sportiv la această vârstă, ţinând cont de particularităţile
 44

fiziologice, somatice, motrice şi psihologice ale acestei vârste şi de legităţile

dezvoltării calităţilor psihomotrice şi psihofizice în baza transferului experienţei
acumulate dintr-un domeniu de activitate în altul.

2.2.2. Studierea documentaţiei de lucru: planificare, evidenţă,

totalizare
În perioada 1987-1992 au fost studiate şi analizate documentele de
planificare cum ar fi: programa, planurile anuale, planurile de etapă, proiectele de
tehnologie didactică, sistemele de acţionare. Ne-au preocupat, de asemenea,
rezultatele obţinute de sportivi la probele de control. Concret, au fost analizate 14
planuri anuale (grafice de eşalonare a temelor), 14 anexe ale planurilor, 40 de
proiecte didactice analizând programa existentă cu sistemul ei de verificare,
apreciere şi depistare, asistând la lecţii de antrenament sportiv, consultând proiecte
de tehnologie didactică (de lecţie), purtând convorbiri cu cei implicaţi în această
activitate am constatat că nu în toate cazurile există o concordanţă între elaborările
teoretice şi situaţia practică existentă. Corelarea tuturor informaţiilor obţinute prin
documentare bibliografică şi analiza documentelor din practica domeniului ne-au
oferit o imagine de ansamblu asupra modului cum se desfăşoară activitatea
instructiv-educativă la acest nivel (iniţiere). De aici a reieşit necesitatea
optimizării modalităţilor de intervenţie la acest nivel în vederea realizării
obiectivelor propuse în cele mai bune condiţii.
2.2.3. Sondajul sociologic (ancheta, interviul)
Realizarea materialului din cadrul temei de cercetare s-a efectuat şi pe
baza anchetării la care au fost supuşi 1240 sportivi şi 935 profesori de specialitate
şi antrenori. Pentru alcătuirea şi desfăşurarea chestionării sociologice ne-am
condus după recomandările conceptuale şi elaborările metodice din domeniul
cercetării sociologice propuse de autorii: B.A. Aşmarin (1978), A. Gugiuman
(1991).
 45

Chestionarul pentru sportivi şi profesori a cuprins o serie de întrebări a

căror finalitate să conducă la indicatori utili rezolvării problemelor de cercetare.
Solicitând acordarea unor răspunsuri la întrebările de tip închis şi deschis, am
făcut precizarea că acestea urmează a fi folosite numai în scop ştiinţific. În
realizarea anchetei, o etapă organizatorică utilă a fost încercarea prealabilă a
chestionarului la un colectiv restrâns, spre a i se controla funcţionalitatea, în
special, cum se răspunde la întrebări, cum se pot codifica răspunsurile, pentru o
clară numărătoare, în sprijinul verificării ipotezei cercetării şi numai după aceea s-
a definitivat chestionarul.
Am folosit chestionarul cu întrebări cu răspuns înschis (DA sau NU),
sportivul alegând răspunsul dorit (anexele 6 şi 7) şi întrebări cu răspuns mixt şi
deschis care lasă complet libertatea subiectului să răspundă. Chestionarul pentru
profesorii de specialitate şi antrenori a cuprins 15 întrebări şi cel pentru sportivi
14 întrebări.
Rezultatele prelucrării acestor răspunsuri se regăsesc în cuprinsul lucrării. În total,
chestionarele au cuprins un număr de 29 de întrebări (cu peste 40 variante de
răspuns).
Interviul
În vederea obţinerii unor informaţii referitoare la problematica examinată,
am folosit discuţii conform planului dinainte stabilit, cu o serie de specialişti din
domeniu. În acest context, conversaţia şi interviul au fost concepute conform
recomandărilor propuse de S. Chelcea (1975). Spre deosebire de chestionar,
interviul sau convorbirea impun stabilirea unui raport mai strâns între cel care ia
interviul şi persoana intervievată. Ca mod de desfăşurare am folosit şi discuţia
liberă sau interviul nestructurat, axat pe o temă cu scop precis de informare. Am
considerat că acest tip de dialog este mai flexibil, lăsând loc intervenţiilor noastre
“cheie”. Aceste discuţii au fost abordate curent în timpul desfăşurării
experimentului prin dialogul cu profesorii de specialitate şi antrenorii, care ne-au
împărtăşit opiniile lor faţă de problema urmărită. Opiniile rezultate în urma
 46

aplicării acestor metode ne-au dat posibilitatea să cunoaştem o serie de aspecte

legate de conţinutul activităţii.

2.2.4. Observaţia pedagogică

Observaţia pedagogică este foarte importantă şi are un rol deosebit în
cercetare în viziunea multor pedagogi de renume cum ar fi: G. Chiriţă (1976), I.
K. Babanskii (1985), V. Miftode (1982), I. Cerghit, I. Vlăsceanu (1988), A.
Gugiuman (1991). Prin observaţie (în perioada 1987-1992) am adunat date despre
fapte, aşa cum s-au prezentat ele, spontan, natural, deosebit de felul în care se
adună prin experiment sau prin alte metode de colectare a datelor înregistrând
constatările ce ne-au interesat. Observaţia s-a efectuat cu diverse ocazii: la probele
de verificare, la completarea chestionarelor, pe parcursul asistenţelor la
antrenamente şi în cadrul procesului de verificare a metodicii experimentale.
Pentru partea specifică a observaţiei s-a ţinut cont de câteva recomandări
privitoare la culegerea şi consemnarea datelor rezultate. Observaţiile mai
relevante au fost consemnate imediat pentru a nu fi uitate, de preferinţă notarea nu
s-a făcut în faţa sportivilor. Aceste date consemnate nu au reprezentat însă
aprecieri. Ele au avut un caracter general sau au fost legate de o anumită situaţie.
Aprecierile au fost făcute numai după acumularea unor informaţii variate şi
multiple în funcţie de care s-au putut face adnotări speciale.
Au fost notate elementele caracteristice frecvent, care au putere şi efect
asupra persoanei sau asupra colectivului, cât şi aspecte mai puţin concludente,
care ne-au fost de folos mai târziu. De asemenea, cu ocazia efectuării
experimentului prealabil, în intervalul 1987-1992, au fost făcute observaţii
pedagogice tematice în cadrul a 100 lecţii de antrenament sportiv. Rezultatele
observaţiilor pedagogice ne-au convins de necesitatea unei abordări diferite a
procesului de antrenament sportiv, pe baza unor noi programe şi prin modalităţi
mai eficiente, corespunzător nivelului de pregătire a sportivilor. Datele
observaţiei, îmbinate cu cele provenite prin intermediul altor metode, ne-au
 47

permis să înţelegem mai bine fapte concrete de conduită semnalate pe parcursul

cercetării.

2.2.5. Măsurători morfo-funcţionale

Ştiind că interpretarea corectă a rezultatelor obţinute de diferiţi subiecţi
supuşi mai multor teste, reprezintă etapa cea mai importantă, în aprecierea
randamentului în antrenamentul sportiv, am ales o baterie de teste pentru a
obiectiva rezultatele.
Măsurarea în condiţii standard a grupelor de experiment şi martor cu
ajutorul unei baterii de teste, a avut ca scop constatarea şi apoi evidenţierea
evoluţiei parametrilor antropometrici, motrici şi tehnici pentru determinarea
nivelului de pregătire generală şi specifică a sportivilor.
Evidenţierea dezvoltării morfo-funcţionale s-a făcut pe baza cunoaşterii
valorilor următorilor parametrii: înălţimea (talia), masa corporală, circumferinţa
toracică, capacitatea vitală a plămânilor, efortul maxim al mâinii drepte la
dinamometrul de mână, indicele forţei lombare la dinamometrul pentru statură,
indicele step-testului Harvard.
Talia. Înălţimea în stând sau statura în ortostatism, constituie principalul
indicator al creşterii somatice, fiind condiţionat genetic. Înălţimea a fost măsurată
cu taliometrul. Se măsoară în centimetri, în poziţia stând, cu călcâiele, fesele şi
omoplaţii la orizontală şi cursorul atingând creştetul capului.
Greutatea. Măsurată în kilograme şi sute de grame cu cântarul medical.
Acest indicator somatic, spre deosebire de talie, este perfectibil şi condiţionat în
bună măsură de influenţa factorilor exogeni de sorginte economico-socială şi
educativă.
Circumferinţă toracică. Se măsoară în centimetri aşezând banda metrică
sub omoplaţi şi supramamar în inspiraţie normală. Acest parametru ne furnizează
date de un real folos privind evaluarea funcţională şi motrică a eşantionului luat
în studiu.
 48

Step-test Harvard constă în urcarea unor trepte cu înălţimea de 30 cm

într-un tempou de 24 trepte/minut, timp de 5 minute, pulsul se evaluează timp de
30 secunde, după primul minut de revenire. Indicele STH se exprimă în unităţi
convenţionale şi se calculează după formula:
100  T ( s)
I STH =
5,5  P2 , unde
I STH = indicele step test Harvard
T (s) = timpul ascendenţei la treaptă în secunde
P2 = pulsul după primul minut de revenire, timp de 30 secunde
Capacitatea vitală pulmonară (CVP) s-a măsurat prin metoda
spirometriei – capacitatea vitală pulmonară sau indicele de ventilaţie a plămânilor,
notat cu “CVP” exprimată în cm3, reprezintă cantitatea maximă de aer pe care
subiectul o poate ventila prin plămâni, necondiţionat în timp. Măsurarea constă în
efectuarea unei expiraţii profunde forţate care precede o inspiraţie profundă, astfel
încât să se introducă în aparat cât mai mult aer expirat (A. Dragnea, 1984).
Capacitatea vitală pulmonară este un important indicator al stării de pregătire,
deoarece creşte pe măsură ce se instalează această stare.
Dinamometria mâinii îndemânatice. S-a folosit dinamometrul de mână
cu gradaţie, rezultatele concretizându-se în kgF, luându-se în considerare cel mai
bun rezultat din trei încercări.
Dinamometria lombară. S-a folosit dinamometrul pentru statură,
rezultatele fiind apreciate în kgF, luându-se în considerare cel mai bun rezultat din
trei încercări.

2.2.6. Aprecierea nivelului de pregătire psiho-motrică

Pentru aprecierea gradului de pregătire psiho-motrică s-au folosit
următoarele probe: alergare pe 20 m, alergare pe 60 m, săritură în lungime de pe
loc, triplu salt de pe loc, săritură în înălţime de pe loc (după metoda lui Abalakov),
alergare 300 m, alergare în suveică pe 100 m, testul “Bumerang”.
 49

Alergările pe distanţe de 20 m şi 60 m s-au executat pe teren plat cu start

înalt, câte trei încercări, luându-se în calcul cel mai bun rezultat.
Săritură în lungime de pe loc s-a executat de trei ori, luându-se în calcul
cel mai bun rezultat; prin intermediul acestei probe s-a urmărit observarea forţei
membrelor inferioare.
Triplusalt de pe loc s-a executat prin tehnica obişnuită (bătaie pe piciorul
stâng, pe piciorul drept şi aterizare pe ambele picioare), efectuându-se trei
încercări şi luându-se în considerare rezultatul maxim.
Săritură în înălţime de pe loc (după metoda lui Abalakov) s-a executat
prin procedeul respectiv, înregistrându-se rezultattul maxim din trei încercări.
Alergare pe 300 m s-a efectuat pe teren plat cu start înalt.
Pentru determinarea vitezei în regim de îndemânare handbaliştilor s-a
recurs la testul „Bumerang” (fig. 1), care constă în 4 ocoliri succesive a 2
jaloane: plecarea s-a efectuat de la o linie de start spre primul jalon, după ocolirea
căruia s-a revenit la linia de start şi s-a plecat la al doilea jalon etc. Testul s-a
desfăşurat în condiţii standard, inclusiv încălzirea standard, şi la aparate similare.

+
x

+
x

Fig. 1. Schema executării testului “Bumerang”.

Alergarea în suveică s-a executat în următoarea succesiune: accelerare

maximă la distanţă de 25 metri de la semicercul propriu până la poarta adversă –
 50

revenirea în poziţia iniţială cu spatele înainte cu viteza maximă; cea de-a doua
accelerare la distanţa de 25 metri şi revenirea în poziţia iniţială cu spatele înainte.

2.2.7. Aprecierea nivelului de pregătire tehnică

Determinarea nivelului de pregătire tehnică s-a realizat pe baza rezultatelor
la setul de probe stabilite şi recomandate de majoritatea antrenorilor investigaţi ca
fiind cele mai eficiente.
Evaluarea nivelului de asimilare a deprinderilor motrice speciale s-a
efectuat cu ajutorul următoarelor exerciţii:
Conducerea mingii cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă 2 x 30 m. S-a
executat după schema: conducerea cu mâna dreaptă – ocolirea jalonului –
revenirea la locul startului – conducerea cu mâna stângă. S-au permis 3
încercări. Rezultatele cele mai bune (timpul şi aprecierile antrenorului după patru
criterii – împingerea mingii spre sol şi nu lovirea ei, conducerea mingii oblic
înainte şi nu înaintea corpului, privirea sus şi nu jos, sincronizarea paşilor de
alergare cu împingerea mingii spre sol, greşelile fiind penalizate cu 0,5 secunde
pentru fiecare greşeală) au constituit rezultatul final.
Pasarea mingii în perechi timp de un minut. S-au numărat pasele (cu 3
greşeli admise). Rezultatele s-au atribuit ambilor sportivi, la care s-a constatat o
pregătire omogenă.
Aruncarea mingii la distanţă s-a executat cu elan de trei paşi, fiind
permise trei încercări. S-a luat în considerare cea mai bună încercare.
Aruncarea mingii la ţintă din alergare la punct fix. S-au executat 12
aruncări cu elan de 3 paşi de la linia de 9 metri (din poziţia centrală) într-un panou
de 60 x 60 cm, plasat în colţul porţii. S-a fixat numărul de aruncări la ţintă
(rezultat bun – cel puţin 7 aruncări, mediu – 5 aruncări şi insuficient – mai puţin
de 5 loviri în ţintă).
Toţi indicii au fost fixaţi în unul şi acelaşi moment al antrenamentelor de
control, după încălzirea standard. S-au efectuat în total peste 10100 măsurări.
 51

2.2.8. Experimentul pedagogic

În scopul verificării ipotezei de lucru în perioada anilor 1992-1997 am
desfăşurat experimentul pedagogic longitudinal în cadrul căruia putem să
evidenţiem următoarele etape:
Prima etapă (1987-1993) - etapa preliminară a cercetării – experimentul
preliminar constatativ, în cadrul căruia s-au efectuat examinările pentru
aprecierea indicilor principali ai pregătirii psihomotrice, tehnice precum şi ai
dezvoltării morfo-funcţionale a handbaliştilor, dinamica lor pe vârste şi a fost
determinat gradul de corelare prin corelaţia statistico- matematică, precum şi
mijloacele şi condiţiile care contribuie la eficientizarea dinamicii de progres a
acestora.
A doua etapă (septembrie 1994) – etapa iniţială a cercetărilor empirice –
experimentul iniţial de constatare de tip pilot, în cadrul căruia s-a efectuat
selecţia eşantionului grupelor experimentale şi martor, prin testările şi
măsurătorile respective şi a fost determinată omogenitatea acestora.
A treia etapă (octombrie 1994-iulie 1997) - cercetările în cadrul
procesului pregătirii sportive a tinerilor handbalişti - experimentul pedagogic
natural formativ, unde a fost implementată programa alternativă de pregătire
sportivă pe etape şi metodica respectivă de aplicare a acesteia. În cadrul acestei
etape au fost efectuate două examinări intermediare, la sfârşitul anului I (1994-
1995) şi al anului II de activitate (1995-1996), în scopul determinării dinamicii
progresiei rezultatelor pregătirii sportive multilaterale la handbaliştii juniori din
grupele martor şi experimentale.
A patra etapă (iulie 1997) – etapa finală – experimentul constatativ de
verificare în cadrul căruia au fost efectuate testările şi măsurătorile de control
finale, a fost apreciată eficienţa programei şi metodicii propuse prin interpretarea
grafică şi statistico-matematică a datelor obţinute şi compararea acestora între
grupe şi în interiorul fiecărei grupe.
 52

Diferenţele veridice au confirmat conţinutul ipotezei generale de lucru şi

au devenit baza pentru formularea concluziilor finale ale cercetării şi pentru
elaborarea recomandărilor practico-metodice privind eficientizarea procesului
instructiv-educativ la etapa de iniţiere a pregătirii sportive a bandbaliştilor juniori.

2.2.9. Metodele de prelucrare matematică a datelor statistice

În scopul analizei şi interpretării, din punctul de vedere al pedagogiei, al
datelor experimentului, ele au fost supuse prelucrării prin metodele statisticii
variaţionale, calculându-se, totodată, media aritmetică şi abaterea standard (σ),
eroarea reprezentativităţii (m) şi (t) – criteriul verosimilităţii diferenţelor după
Student. În plus, prin metode obişnuite s-a calculat creşterea, în valori absolute şi
în procente, a parametrilor investigaţi ai activităţii celor supuşi examinării.
Media aritmetică reprezintă indicatorul cel mai frecvent folosit în
interpretarea datelor obţinute şi pe care o utilizăm în toate calculele referitoare la
dispersie, semnificaţie şi corelaţie.
Media rezultă din adunarea fiecărei valori a variabilei (x) raportată la
numărul total al cazurilor (n):
n
 xi
i 1

X= n
Media este un indicator sintetic, abstract, valoarea ei fiind cea mai precisă
măsură a tendinţei centrale.
O caracteristică a curbei normale este dispersia simetrică a valorilor
variabile în jurul valorii centrale. Indicatorii dispersiei folosiţi în cercetarea
noastră au fost:
- Abaterea standard – unul din indicatorii cei mai folosiţi ai dispersiei.
Dispersia (S) este media pătratelor abaterilor individuale de la media aritmetică, ia

abaterea standard (δ) este radicalul extras din S (S=  S ).

2
 53

Se notează cu S şi se calculează după formula:

n

 (x i x )
 i 1

δ= n

Unde (xi-x) – abaterea valorilor de la media aritmetică

n – numărul total de cazuri
- Eroarea reprezentativităţii (eroarea medie a mediei aritmetice) se calculează
după formula:

m = n , unde: m – eroarea medie a mediei aritmetice
δ – abaterea standard
n – numărul de cazuri
S-a stabilit că, pe măsura creşterii numărului de cazuri studiate, media
eşantionului devine mai stabilă şi este, deci, mai aproape de media colectivităţii
generale.
Coeficientul de variabilitate (CV) – este o măsură a dispersiei relative,
spre deosebire de abaterea standard care este măsură absolută. Coeficientul de
variabilitate este parametrul ce oferă gradul de omogenitate a unuia sau mai multe
colective şi este aproximarea procentuală a câtului dintre abaterea standard şi
media aritmetică. Formula după care se calculează este:

100
CV= X , unde δ – abaterea standard
X – media aritmetică
Coeficientul de corelaţie după Pearson. La verificarea metodologiei
testării pedagogice în ceea ce priveşte siguranţa, nivelul de informare şi
obiectivitatea sa, s-au luat în calcul coeficienţii de corelare conform procedurii
recomandate de literatura de specialitate (B.A. Aşmarin, 1978). Indicii metrologici
recomandaţi de toate metodologiile existente au corespuns cerinţelor înaintate
pentru determinarea nivelului corelaţiei pozitive directe între parametrii care se
 54

referă la pregătirea motrică, tehnică şi dezvoltarea morfo-funcţională toţi

coeficienţii cuprinşi între r ≈ 0,560 – 0,990. Calculul coeficientului r a fost
efectuat după formula lui Pearson:

 d xd
a b

r
ab

=
 d xd 2
a
2
b

Analiza comparativă a datelor permite un studiu comparativ al

rezultatelor statistice obţinute de eşantioanele de experiment şi martor. De
importanţă mai mare decât calcularea parametrilor statistici este cunoaşterea
exactă a semnificaţiei rezultatelor şi interpretarea corectă a datelor. Pentru a
respinge sau a admite ipoteza avansată se folosesc testele speciale de semnificaţie
notate cu t (“Student”) care se aplică indicatorilor calculaţi. Mediile a două şiruri
de date pot să difere nesemnificativ (întâmplător) sau semnificativ.
Testul “Student” urmăreşte argumentarea diferenţei semnificative dintre
media unui eşantion de experiment faţă de media unui eşantion martor. Pentru a
aplica acest test în cazul celor două eşantioane, se procedează astfel:
X1  X 2
m12  m22
t=
X1, X2 – mediile aritmetice
m1, m2 - eroarea medie a mediei aritmetice
Pentru a afla dacă diferenţa este semnificativă, căutăm în tabela lui Fisher
valoarea t pentru f = n + n –2, pentru pragul de semnificaţie de 1% (sau 5%).
Dacă t>ttabel înseamnă că diferenţa dintre cele două variabile este
semnificativă, diferită în procent de 99% (sau 95%). Întâmplarea acţionează
numai în procent de 1% (sau 5%).
Dacă t < ttabel, diferenţa dintre cele două medii este nesemnificativă, cele
două şiruri diferă întâmplător.

2.3 Organizarea cercetării

 55

Având ca scop general perfecţionarea procesului de pregătire sportivă a

handbaliştilor juniori de vârstă 9-12 ani prin examinarea multilaterală a tuturor
factorilor care influenţează formarea personalităţii sportivului de mare
performanţă încă din etapa de iniţiere, investigaţiile noastre au urmărit obţinerea
datelor teoretice obiective, documentare şi empirice, analiza şi generalizarea lor,
proiectările şi modelările pedagogice în cadrul multiplelor experimentări, ceea ce
a determinat caracterul managerial şi longitudinal al cercetării date, care s-a
desfăşurat pe parcursul anilor 1987-1997.
În cadrul cercetărilor pot fi separate convenţional 4 etape:
Etapa I – etapa cercetărilor preliminare - cuprinde perioada anilor 1987-
1993 în care s-au determinat sarcinile generale, ipoteza generală de lucru, planul
cercetării, arealul ştiinţifico-bibliografic respectiv, selectarea eşantionului celor
examinaţi şi a metodelor de cercetare, condiţiile prealabile (în special privind
termenele începerii specializării sportive, îndeplinirea normelor pentru categorie şi
obţinerea celor mai bune rezultate în handbal). Au fost investigate grupuri mari de
copii, juniori şi seniori, sportivi consacraţi, care au practicat sistematic handbalul.
Principalul contingent de sportivi examinaţi a fost divizat, ţinând cont de
limita de vârstă acceptată, în 5 grupe:
grupa I (de pregătire) – vârsta 11-12 ani, n = 20, fără categorie, până la
începutul investigării au efectuat antrenamente timp de un an;
grupa a II-a (adolescenţi) – vârsta 13-14 ani, n = 20, categoria II juniori,
antrenamente – 2-3 ani;
grupa a III-a, tineri în vârstă de 15-16 ani, n = 24, categoria I juniori,
antrenamente – 4-5 ani;
grupa a IV-a, tineri în vârstă de 17-18 ani, n = 32, categoriile II-I,
antrenamente – 6-7 ani;
grupa a V-a (seniorii), vârsta medie – 24,8 ani, n = 24, categoria I –
maeştri ai sportului, antrenamente – 8-15 ani.
 56

În plus, au fost supuşi investigaţiilor, sub anumite aspecte, handbalişti

tineri şi adulţi, participanţii la campionatele şcolare din 1990, 1991 şi 1992, ai
campionatelor naţionale ale României din anii 1991, 1992, şi din 1994. În total au
participat la investigaţiile noastre 1060 persoane. Evoluţia lor în sport a fost
analizată în baza studierii biografiilor sportive, vârstei la care au început să
practice handbalul şi au îndeplinit normele pentru categorie, a observărilor asupra
particularităţilor activităţii lor competiţionale. La finele etapei a fost elaborată
documentaţia de lucru şi determinată organizarea condiţiilor desfăşurării
experimentului pedagogic de constatare şi a celui formativ natural. S-a efectuat un
sondaj sociologic prin care s-au determinat şi s-au concretizat factorii principali
care au devenit baza programei şi metodicii experimentale.
În cadrul experimentului au fost incluşi 34 de elevi (băieţi), cu vârste
cuprinse între 8-9 ani, selectaţi după metodica şi criteriile menţionate anterior.
Etapa a II-a – etapa cercetării preliminare care s-a desfăşurat în anul
1994. Scopul investigaţiilor a fost evidenţierea dinamicii unor indici morfo-
funcţionali, a nivelului de manifestare a calităţilor motrice ale tinerilor handbalişti
şi de stăpânire a deprinderilor motrice speciale, precum şi determinarea
omogenităţii grupelor experimentale şi martor, planul calendaristic şi programa
procesului instructiv-educativ cu grupa experimentală.
Etapa a III-a – etapa cercetării de bază, care s-a desfăşurat în perioada
anilor 1994-1997, sub forma experimentului pedagogic natural-formativ în cadrul
căruia au fost efectuate un şir întreg de obsevaţii pedagogice, cronometrări, probe
de control, analiză şi generalizare a datelor statistice, determinarea în baza
acesteia a caracterului dinamicii progesiei şi eficienţei orientărilor metodice
propuse de către noi.
Etapa a IV-a – etapa finală de constatare – perioada anilor 1997-1998, în
cadrul căreia au fost analizate datele statistice generale obţinute în cadrul
experimentului de bază, reprezentate grafic şi exprimate matematic. Au fost
formulate generalizările finale în baza totalizării datelor obţinute în cadrul
 57

multiplelor examinări, reieşind astfel, conţinutul şi esenţa integrativă a

concluziilor finale, recomandările practico-metodice şi argumentările pentru
aprecierea nivelului eficacităţii programei propuse precum şi a metodicii de
realizare a acesteia.

2.4. Confirmarea şi implementarea datelor cercetării

Rezultatele cercetării au fost prezentate la Conferinţele Ştiinţifice
Internaţionale din: Chişinău (2001, 2002), Craiova (1999), Bacău (2001);
Naţionale din: Suceava (1995, 1997, 2001). Au fost publicate în materialele
conferinţelor 9 lucrări.
Conţinuturile de bază ale programei elaborate de noi au fost aprobate şi
implementate în procesul instructiv-educativ de antrenament sportiv la
următoarele instituţii de profil: Federaţia Română de Handbal - la loturile
naţionale de juniori; Liceul cu Program Sportiv Suceava; Clubul Sportiv Şcolar
Suceava; Specializarea Educaţie Fizică şi Sport, Colegiul Universitar de Institutori
– specializarea Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare”
Suceava, fapt reflectat în documentele oficiale respective (anexa 19).

CAPITOLUL 3. ARGUMENTAREA PROGRAMEI DE PREGĂTIRE

SPORTIVĂ CU CONŢINUT ADAPTAT PENTRU ETAPA DE
INIŢIERE LA JUNIORI CU VÂRSTA DE 9-12 ANI

3.1. Aprecieri privind eficienţa procesului de antrenament sportiv în

planul somatic, al pregătirii fizice şi tehnice
 58

După cum am menţionat, analiza literaturii de specialitate denotă că într-o

serie de sporturi s-a conturat tendinţa de a începe specializarea sportivă la o vârstă
mai fragedă.
Cercetările efectuate asupra participanţilor la competiţiile naţionale şcolare
din anii 1990, 1991, 1992, precum şi la competiţiile din 1990-1993, arată că
această tendinţă există şi în handbal. Vârsta medie la care cei examinaţi au început
să practice handbalul constituie 11,3 ani.
Comparativ cu anul 1987, când datele obţinute au fost considerate iniţiale,
în 1990 numărul persoanelor care au început să practice handbalul până la vârsta
de 13 ani a crescut de la 79% la 95%, iar procentul celor ce au început la vârsta de
11 ani – respectiv de la 28% la 34%. Datele pe anul 1993 arată creşterea tendinţei
de specializare timpurie. Astfel, numărul celor ce au început să practice handbalul
până la 13 ani a constituit 97%, iar al celor care au venit în handbal la 11 ani –
53% (tab. 6).
Important este să subliniem că pe parcursul acestor 6 ani cvasimajoritatea
handbaliştilor supuşi investigaţiilor (55%) au început acest sport la 11-12 ani.
Însă, tendinţa de micşorare a vârstei de debut până la 8-10 ani este evidentă,
ceea ce ne permite să presupunem că, probabil, pe viitor cei mai mulţi handbalişti
vor începe practicarea sportului de la această vârstă.

Tabelul 6.
Distribuirea tinerilor handbalişti de 16-18 ani după vârstele la care au
început să practice sistematic handbalul conform datelor pe anii 1987-1993
Anii Vârsta la care au început să practice sportul, nr.
Contingentul de persoane şi % faţă de numărul total
 59

11-12
8 ani 9-10 ani 13-14 ani
ani
1 2 3 4 5 6
Fete (n = 204) 12 54 96 42
1987 Băieţi (n = 204) 5 44 110 45
Total n = 408 17 (4%) 98 (24%) 206 (51%) 87 (21%)
1990 Fete (n = 238 9 79 141 9
Băieţi (n = 238) 7 68 148 15
Total n = 476 16 (3%) 168 (31%) 289 (61%) 24 (5%)
1993 Fete (n = 44) 3 21 18 1
Băieţi (n = 51) 1 25 24 2
Total n = 95 4 (5%) 46 (48%) 42 (44%) 3 (3%)
Total general = 979 37 (5%) 291 (29%) 537 (55%) 114 (11%)

Totodată, în ultimii ani, printre handbaliştii de 16-18 ani puţini sunt cei
care au început acest sport la vârsta de 13-14 ani (conform datelor pe anul 1993,
din 95 persoane supuse investigaţiilor – doar 3%).
Este semnificativ şi faptul că diminuarea vârstei de debut în handbal se
produce treptat şi fără salturi bruşte. Pentru confirmarea acestei aserţiuni este
suficient să analizăm următoarele cifre. Din 979 de sportivi supuşi investigaţiilor
doar 37 persoane au început să practice handbalul până la vârsta de 9 ani. De
remarcat că raportul lor procentual faţă de numărul total al celor investigaţi pe ani
aproape că nu s-a schimbat: în 1987 – 4%, în 1990 – 3% şi în 1993 – 5%.
Vom aborda acum termenele îndeplinirii normelor pentru categorie pe
parcursul întregii perioade de pregătire de lungă durată a handbaliştilor. Analiza
documentelor de arhivă ale F.R.H., reflectând activitatea de până în anul 1992,
demonstrează că îndeplinirea normativelor pentru primele categorii inferioare (II
şi III pentru juniori) are loc la vârsta de 13 (24%) – 14 (76%) ani – băieţii şi 13
(81%) – 14 (19%) ani – fetele. Tinerii handbalişti obţin, de regulă, primele
categorii la vârsta de 15-16 ani.
Analiza documentelor de arhivă arată că la vârsta de 17-18 ani,
handbaliştii obţin diverse categorii – de la a III-a la I, însă cea mai mare parte a
documentelor înregistrate revine sportivilor de categoria I (79%). Aceasta se
 60

explică, probabil, prin faptul că numeroşi handbalişti care nu au îndeplinit

normativele pentru categoria I până la absolvirea şcolii şi începutul studiilor în
instituţiile de învăţământ superior, încetează să se mai ocupe intens de handbal şi
abandonează sportul.
Din materialele statistice ale Federaţie Române de Handbal am obţinut
informaţii privind vârstele la care au început să practice handbalul sportivii de
înaltă performanţă, precum şi momentul promovării în echipele naţionale. Astfel,
în anul 1991, vârsta medie a începutului specializării sportive a handbaliştilor de
performanţă (participanţi la campionatul naţional) a constituit 14,2 + 2,16 ani.
Datele pe anul 1992 arată că această cifră a scăzut până la 13,8 + 1,79 ani, deşi din
punct de vedere statistic nu se vede o deosebire certă. Analiza biografiilor
membrilor echipelor de handbal din România (masculine şi feminine) din anul
1993 demonstrează că valoarea medie a vârstei la care ei au început să practice
handbalul a constituit doar 11,8 + 1,79 ani. După cum se vede, deşi vârsta
începerii practicării handbalului se reduce, ea variază în limite din ce în ce mai
înguste – în ultima perioadă, de la 11 la 13 ani.
 61

Fig. 2. Reprezentarea grafică a vârstelor de trecere la prima categorie

sportivă.

Studiind biografiile sportivilor de performanţă, care îşi continuă activitatea

sportivă, constatăm cu uşurinţă că nivelul limită al performanţelor sportive diferă
formal doar la puţini dintre ei. Pentru cvasimajoritatea lor, acest nivel s-a rezumat
la îndeplinirea normelor pentru obţinerea titlului de maestru al sportului din
România şi a unor rezultate stabile pentru a fi incluşi în componenţa echipei de
bază a clubului, pentru a participa la campionatul României, iar pentru minoritate
– includerea în componenţa selecţionatei şi ocuparea locurilor câştigătoare la
marile competiţii sportive internaţionale. Luând în considerare acest lucru, în cele
ce urmează vom folosi drept criteriu de apreciere a rezultatelor foarte bune ale
handbaliştilor includerea jucătorului respectiv în echipa naţională şi durata
prestaţiilor lui în cadrul acesteia. Analiza datelor respective (tab. 7) arată că vârsta
la care jucătorii au intrat în componenţa lotului naţional variază nesemnificativ,
adică valoarea acestei variaţii este relativ stabilă. În acelaşi timp, durata
prestaţiilor lor în cadrul selecţionatei diferă esenţial (la bărbaţi = 31,6%, la femei
= 35,1%). Aceasta înseamnă că este dificil să stabileşti cu precizie perioada în
care sportivii obţin cele mai bune realizări, deoarece o mare importanţă au în acest
caz, calităţile individuale ale fiecărui sportiv.

Tabelul 7.
Parametrii de vârstă ai perioadei în care handbaliştii din componenţa echipei
naţionale au obţinut cele mai bune rezultate sportive (din baza de date a Federaţiei
Române de Handbal)
Vârsta includerii în Vârsta ieşirii din Durata prestaţiilor
Gen componenţa componenţa în componenţa
selecţionatei selecţionatei selecţionatei (ani)
X σ m CV X σ m CV X σ m CV
% % %
 62

Bărbaţ 2, 0,5
22, 2,3 0,4 10, 30, 2,7 0,5 31,
i 9,1 9,9 5 0
3 7 7 6 2 5 5 6
n = 26
Femei 19, 2,2 0,6 11, 29, 3,9 1,0 13, 10, 3, 1,0 35,
n = 14 6 8 3 6 9 1 9 1 3 6 0 1

Potrivit datelor din tabelul 7, femeile ating culmile măiestriei sportive la o

vârstă mult mai tânără (cu 2,7 ani) decât bărbaţii. Această diferenţă este
confirmată de statistică. Dar, dacă luăm în calcul că şi bărbaţii şi femeile îşi
încheie prestaţiile în cadrul echipelor naţionale aproximativ la aceeaşi vârstă (~ 30
ani), este clar că prioritatea femeilor în ceea ce priveşte durata perioadei în care
obţin performanţe deosebite (cu 2,4 ani) se câştigă din contul reducerii datei
specializării, care precede perioada performanţelor sportive deosebite.
Această diferenţă este condiţionată, evident, de o serie de cauze. Printre
acestea se numără şi faptul că organismul femeii se maturizează mai devreme
decât cel al bărbatului, că din punct de vedere tehnic şi tactic handbalul masculin
este la un nivel mai dezvoltat – fapt recunoscut de numeroşi autori, că organismul
femeii are unele avantaje, la baza cărora se află condiţiile biologice de
profunzime, care, în prezent, sunt tratate ca mare rezistenţă homeostatică, precum
şi alte cauze, a cărora examinare nu constituie obiectivul acestui studiu.
Analizând datele adunate din documentele de arhivă, precum şi materialele
anchetelor şi interviurilor, putem constata că (făcând abstracţie de tendinţa
„deplasării” vârstei la care începe specializarea sportivă a handbaliştilor la 9-10
ani), majoritatea handbaliştilor juniori, ca şi a seniorilor, încep specializarea în
handbal la vârsta de 11-12 ani. Pentru a realiza cele mai bune rezultate
handbaliştii au nevoie în medie de 7-10 ani. Perioada performanţelor sportive
deosebite constituie la handbaliştii bărbaţi 7,9 + 2,5 ani (începând de la vârsta de
20-23 ani), iar la handbaliste – 10,3 + 3,61 ani (începând de la vârsta de 17-21
ani). După ieşirea din componenţa selecţionatei reprezentative, numeroşi jucători
au continuat activitatea în cadrul echipelor de club. Nivelul măiestriei lor tehnice
 63

şi tactice nu se reduce esenţial, însă, probabil, sub influenţa factorilor de vârstă, în

primul rând, scade capacitatea funcţionala a organismului. Această perioadă poate
fi definită drept „perioadă a longevităţii sportive”.
Limitele de vârstă indicate sunt, fireşte, într-o mare măsură,
convenţionale. Calităţile sportive remarcabile condiţionate genetic, ale unor
jucători pot provoca, pe cât se pare, devieri individuale esenţiale de la aceste
termene. De exemplu, cunoscutul portar A. Lavrov, al selecţionatei Rusiei, a
început să practice sistematic handbalul abia la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a fost
deja încadrat în selecţionată, în care a jucat timp de 14 ani. V. Maximov, unul
dintre cei mai buni jucători ai handbalului mondial, a început să practice acest
sport după ce împlinise vârsta de 20 de ani, ceea ce nu l-a împiedicat să intre peste
2 ani în componenţa selecţionatei reprezentative.
Determinarea statistică a limitelor de vârstă pentru diversele etape ale
îndelungatei cariere sportive parcurse de handbalişti poate evidenţia doar
tendinţele generale, însă nu şi parametrii ei optimi pentru sportivii dotaţi, iar
sarcina principală în sport este de a-i descoperi pe aceşti sportivi bazându-se pe
caracterul statistic al dinamicii pe vârste a indicilor de dezvoltare
morfofuncţională, de pregătire psihomotrică şi tehnică a handbaliştilor în
perioadele tradiţionale stabilite ale practicii procesului actual de pregătire şi
performanţă sportivă.

3.2. Dinamica pe vârste a indicilor morfo-funcţionali, de pregătire

motrică şi tehnică a handbaliştilor
3.2.1. Dinamica indicilor de dezvoltare morfo-funcţională
Dinamica pe vârste a indicilor morfo-funcţionali, de care ne vom ocupa în
acest subcapitol, este reflectată într-o anumită măsură, în tabelele 8 şi 9. Faptul
creşterii fireşti, odată cu vârsta, a indicilor morfo-funcţionali ai handbaliştilor
este cert şi nu a necesitat dovezi speciale. Totodată, datele obţinute prezintă
 64

interes, deoarece stabilesc particularităţile ritmului de creştere a diferiţilor

paramerii odată cu trecerea handbaliştilor de la un grup de vârstă la altul.
În acest context, analiza rezultatelor obţinute poate evidenţia, într-o
anumită măsură, perioadele de vârstă ale dezvoltării fizice deosebit de favorabile
pentru influenţarea direcţionată a capacităţilor motrice ale tinerilor handbalişti,
oferind astfel importante puncte de reper pentru planificarea pregătirii lor de lungă
durată.
Dinamica pe vârste a creşterii în înălţime a corpului arată că cel mai
accelerat ritm se observă la grupul de sportivi de 13-14 ani, când volumul corpului
lor se măreşte comparativ cu al celor de 11-12 ani cu peste 12% (t = 12,6 la p <
0,001). Pe măsura înaintării în vârstă, ritmul de creştere încetineşte, constituind
la vârsta de 15-16 ani 7,7% (t = 7,4 la p < 0,001), iar ulterior acest tempo este şi
mai lent, deşi rămâne un fapt statistic cert, constituind la grupul IV faţă de
grupul III – 3,8% (t = 5,39 la p < 0,001) şi la grupul V faţă de grupul IV – 4,2% (t
= 4,06 la p < 0,001).

Tabel 8.
Unele caracteristici morfo-funcţionale ale handbaliştilor de diferite vârste
Grupurile de vârstă
Para- I II III IV V
19 şi
metri 15-16
Nr. 11-12 13-14 17-18 mai
statis- ani
Crt. Indicii ani ani ani mulţi
tici (n =
(n = 20) (n = 20) (n = 32) ani (n =
24)
24)
1. Înălţimea X 139,5 156,2 168,9 175,4 182,7
(cm) σ 3,62 4,74 6,27 6,83 6.55
 65

m 1,03 1,38 1,21 1,33

t 0,84 12,6 7,38 5,39 4,06
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,001
X 36,2 49,2 58,2 68,5 75,6
Masa σ 2,92 4,74 4,06 4,15 4,47
2. corporală m 0,65 1,06 0,81 0,73 0,91
(kg) t 10,57 6,77 9,45 6,12
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,001
X 70,3 84,4 88,0 91,5
σ 67,1 6,56 7,34 7,72 7,57
Circumferinţa
3. m 4,28 1,46 1,51 1,36 1,54
toracică (cm)
t 0,95 1,84 6,86 1,77 1,70
p >0,05 <0,001 >0,05 >0,05
X 2220 2760 4210 4815 5010
Capacitatea
σ 241,61 258,24 276,45 304,87 256,42
vitală a
4. m 54,06 57,77 55,53 53,88 51,43
plămânilor –
t 6,83 18,09 7,81 2,62
CVP (cm3)
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,05
Efortul
X 26,7 38,1 46,5 52,5
maxim al
σ 23,8 1,01 4,26 4,94 4,11
mâinii drepte
5. m 0,94 0,24 0,87 0,87 0,84
(kg) la
t 0,26 8,05 12,53 6,83 4,96
dinamometrul
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,001
de mână
Indicele
X 87,8 127,6 147,5 166,4
forţei
σ 73,1 4,17 8,95 6,46 7,92
6. lombare (kg)
m 3,35 0,93 1,83 1,14 1,61
la
t 0,74 2,74 19,4 9,35 9,59
dinamometrul
p <0,05 <0,001 <0,001 <0,001
pentru statură
7. Indicele step- X 50,8 64,4 79,6 84,2 94,6
 66

testului σ 10,66 11,24 10,72 9,84 11,42

Harward – m 2,45 2,58 2,24 1,77 2,38
STH t 3,82 4,46 1,68 1,16
(unit. conv.) p <0,01 <0,001 >0,05 >0,05

O tendinţă similară se constată şi în ceea ce priveşte masa corporală.

Astfel, la vârsta de 13-14 ani greutatea tinerilor sportivi creşte comparativ cu a
celor de 11-12 ani cu aproape 36% (t = 10,57 la p < 0,001). La celelalte grupuri de
vârstă indicate, indicele creşterii exprimat în valori relative constituie de la 13% la
18% (în condiţiile unor diferenţe esenţiale între valorile absolute ale acestui
parametru).
Un alt tablou se observă la evaluarea dinamicii pe vârste a circumferinţei
toracice (CT). De exemplu, între handbaliştii în vârstă de 11-12 ani şi cei de 13-14
ani acest indice statistic nu diferă esenţial (t = 1,84). De la vârsta de 15-16 ani,
însă, valoarea CT creşte brusc (cu 16,7% la t = 6,77; iar p < 0,001).
O tendinţă similară a arătat şi analiza dinamicii pe vârste a capacităţii
vitale a plămânilor. În timp ce la grupul handbaliştilor de 13-14 ani acest indice
este cu cel puţin 5% (p < 0,001) mai mare decât la grupul celor de 11-12 ani,
grupul celor de 15-16 ani a depăşit grupul de 13-14 ani cu 52,7% (t = 18,09 la p <
0,001). Ulterior acest indice scade, constituind la vârsta de 17-18 ani 14,4% (t =
7,81 la p < 0,001), iar la următorul grup de vârstă – doar 4% (t = 2,62 la p < 0,05).
Aceeaşi tendinţă, cu unele variaţii, se observă şi la dinamica pe vârste a
indicilor dinamometriei mâinii şi lombare. La vârsta de 15-16 ani forţa creşte
brusc (cu aproximativ 43%, conform indicelui dinamometriei mâinii şi cu circa
49%, conform indicelui dinamometriei lombare, faţă de valorile indicilor
dinamometriei (constatate la vârsta de 13-14 ani), urmând apoi o perioadă de
scădere substanţială (tab. 8).
 67

Nivelul capacităţii de efort fizic a fost determinat prin intermediul step-

testului Harward. Cea mai mare creştere a acestui nivel s-a constatat la grupele de
vârstă de 13-14 şi 15-16 ani cu, respectiv, 26,7% (t = 3,82 la p < 0,01) şi 23,8% (t
= 4,46 la p < 0,001) faţă de grupul de vârstă precedent. La handbaliştii de 15-16
ani indicii STH diferă nesemnificativ, iar la handbaliştii maturi (seniori) acest
indice este mai înalt decât la cei de 17-18 ani cu 12% (t = 1,16 la p > 0,05).
Comparând ritmul mediu de creştere a indicilor dezvoltării fizice a
handbaliştilor pe măsura înaintării în vârstă, putem deduce că valoarea medie, care
constituie criteriul de apreciere a diferenţelor verosimile (după Student) dintre
indicii grupelor adiacente de vârstă, cea mai mare diferenţă (10,6) se constată între
grupele de 13-14 şi 15-16 ani. Pe locul următor după valoarea acestor diferenţe se
situează perioada de vârstă între 11-12 şi 13-14 ani (t = 8), când ritmul creşterii în
înălţime şi a masei corporale este cel mai rapid. După 16 ani diferenţele dintre
grupele adiacente de vârstă conform indicilor citaţi devin din ce în ce mai
nesemnificative (fig. 3).

12
10
8
6
4
2
0
11-12 ani 13-14 ani 15-16 17-18 ani 19 şi mai
mult

Fig. 3. Valorile medii ale diferenţelor verosimile dintre însuşirile morfo-

funcţionale ale handbaliştilor din diferite grupe de vârstă.

Analiza datelor privind dinamica pe vârste a întregului complex de indici

ai dezvoltării fizice a handbaliştilor ne îndreptăţeşte să deducem că la diferite
etape de vârstă acest proces se desfăşoară neuniform. Sunt perioade în care
 68

modificările diverselor aspecte ale dezvolări fizice şi ale posibilităţilor

organismului se produc într-un ritm mai accelerat şi perioade în care acest ritm
este mai lent. Perioadele în care ritmul de dezvoltare este accelerat pot fi
considerate, probabil, „senzitive” sau „critice”.

3.2.2. Dinamica indicilor pregătirii psiho-motrice

Este indiscutabil faptul că pregătirea fizică a handbaliştilor pentru
executarea procedeelor în situaţii conflictuale schimbătoare, caracteristice jocului
formează temelia pe care se bazează măiestria tehnică a sportivilor. Concomitent,
nivelul înalt al pregătirii lor fizice le asigură capacitatea optimă de a face faţă
solicitărilor în timpul jocului şi îi ajută să reziste la oboseala în creştere cu fiecare
repriză, în special, să-şi coordoneze optim acţiunile şi să găsească soluţii eficiente
diferitelor sarcini tactice sau dictate de evoluţiile de moment a situaţiei. Putem
afirma, pe bună dreptate, că pregătirea fizică a fiecărui jucător constituie baza
primordială, de care depinde întreaga lui capacitate de a-şi valorifica potenţialul
tactic.
La baza pregătirii fizice a handbaliştilor stă un anumit nivel al dezvoltării
calităţilor lor motrice. Dinre acestea, de importanţă majoră pentru handbal, se
consideră cele de viteză (componentele vitezei), calitatea de viteză-forţă,
manifestată în sărituri, în accelerarea vitezei şi în aruncări, precum şi rezistenţa şi
mobilitatea.
Am investigat în prezenta lucrare nivelul de dezvoltare a acestor calităţi la
handbaliştii din cele cinci grupe de vârstă, caracterizate în baza setului de indici
stabiliţi. Rezultatele obţinute sunt redate în tabelul 9.
Compararea indicilor de viteză la alergarea pe 20 m nu a relevat diferenţe
substanţiale între jucătorii de vârste între 11 şi 15 ani, însă grupul de handbalişti
de 17-18 ani l-a depăşit categoric pe cel de 15-16 ani la acest indice (t = 2,58 la p
< 0,05). La alergarea pe 20 m grupul handbaliştilor maturi nu a arătat în medie
 69

rezultate care să fie cu certitudine mai bune decât ale tinerilor de 17-18 ani (t =
1,58).
Şi, dimpotrivă, la alergarea pe 60 m s-a observat o ameliorare a
rezultatelor în funcţie directă de creşterea vârstei, inclusiv până la 16-17 ani.
Astfel, handbaliştii de 13-14 ani i-au întrecut pe cei de 11-12 ani cu 0,52 secunde
(t = 4,00 la p < 0,001). Grupul de handbalişti de 15-16 ani l-a depăşit pe cel de 13-
14 ani cu 0,47 secunde (t = 8,67 la p < 0,001), de asemenea, şi grupul de 17-18 ani
a fost mai rapid decât cel de 15-16 ani. Deşi a existat o diferenţă de viteză la
alergarea pe 60 m între handbaliştii de 17-18 ani şi cei maturi (în beneficiul
ultimilor) (t = 2,00), ea se situează foarte aproape de valoarea critică a criteriului t
(2,00), admis pentru acest contingent de participanţi la experiment. În linii mari,
dinamica acestui indice este analoagă cu cea observată în alte cazuri de
investigare a indicilor funcţionali (dinamometrici etc.): aceasta relevă o creştere
considerabilă la handbaliştii de 14-16 ani, înregistrând, odată cu creşterea vârstei,
reducerea treptată a valorilor acestora.
Tabelul 9.
Unele caracteristici ale dezvoltării calităţilor motrice la handbaliştii de
diferite vârste

Para- Grupurile de vârstă

I II III IV V
metrii 11-12 13-14 15-16
Nr. 19 şi mai
statis- ani ani ani 17-18 ani
crt Proba mulţi ani
tici (n = (n = (n = (n = 32)
(n = 24)
20) 20) 24)
X 3,13 2,93 2,62 2,43
σ 3,25 0,46 0,48 0,49 0,47
Alergare pe
1. m 0,44 0,10 0,09 0,08 0,09
20 m (sec.)
t 0,09 0,92 1,49 2,58 1,58
p >0,05 >0,05 <0,05 >0,05
2. Alergare pe X 9,77 9,37 8,85 8,38 8,22
 70

σ 0,45 0,18 0,21 0,35 0,22

m 0,09 0,04 0,04 0,06 0,05
60 m (sec.)
t 4,00 8,67 6,71 2,00
p <0,001 <0,001 <0,001 >0,05
X 184,6 204,2 216,8 224,5
Săritură în σ 160,2 7,65 7,77 6,93 7,11
3. lungime de m 7,29 1,76 1,56 1,22 1,45
pe loc (cm) t 1,68 10,04 8,34 6,36 4,07
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,001
X 520 559 665 761 808
Triplusalt σ 23,81 24,4 23,57 24,36 23,49
4. de pe loc m 5,32 5,39 4,85 4,31 4,80
(cm) t 5,15 14,62 14,79 5,74
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,001
Săritură în X 46,6 52,4 56,6 61,2
înălţime σ 42,5 5,37 5,41 5,67 5,19
5. (după m 4,83 1,20 1,10 1,00 1,06
Abalakov) t 1,08 2,54 3,56 2,82 3,15
(cm) p <0,05 <0,01 <0,05 <0,01
X 5,0 50,1 46,3 44,2
σ 58,9 5,28 5,14 5,42 5,18
Alergare pe
6. m 5,16 1,17 1,05 0,95 1,05
300 m (sec.)
t 1,15 2,39 3,14 2,69 1,49
p <0,05 <0,01 <0,05 >0,05
X 32,8 29,1 27,5 26,2
Alergare în σ 36,4 3,37 3,14 3,26 3,19
7. suveică pe m 3,17 0,75 0,66 0,57 0,65
100 m (sec.) t 0,71 3,43 3,70 1,84 1,49
p <0,05 <0,05 >0,05 >0,05
8. Testul X 13,23 12,81 11,59 11,22 10,87
„Bumerang” σ 0,67 0,75 0,81 0,64 0,52
 71

m 0,17 0,17 0,11 0,11

t 0,15 1,91 5,08 1,85 2,33
p >0,05 <0,001 >0,05 <0,05

Relativ uniform scad, odată cu creşterea vârstelor, şi valorile rezultatelor la

săritura în lungime. În aceste investigaţii ele sunt invers proporţionale vârstei
handbaliştilor implicaţi.
Modificarea valorilor rezultatelor la săritura de pe loc denotă un caracter
ondulatoriu. Aici se observă un decalaj destul de mare (15,21%) la majoritatea
rezultatelor grupului de handbalişti de 11-12 ani faţă de cele ale grupului de 13-14
ani (t = 10,04 la p < 0,001). Ceva mai mică este diferenţa dintre rezultatele celor
din urmă şi ale handbaliştilor de 15-16 ani (11,02%, t = 8,34 la p < 0,001) şi
creşterile de vârstă în următorul diapazon bianual (14,4%, t = 6,36 la p <
0,001). Apoi, valorile acestei creşteri în intervalul comparat scad iarăşi (6,15%,
t = 4,07 la p < 0,001) (tab. 9).
Înălţimea săriturii – cel de-al treilea parametru, care atestă nivelul de
manifestare a calităţii de viteză - forţa – s-a dovedit a fi o valoare ce variază odată
cu vârstele, mai mult sau mai puţin uniform, în comparaţie cu cei doi indici sus
menţionaţi. Creşterea ei în funcţie de vârstă nu depăşeşte 8-12% în comparaţie cu
rezultatele grupurilor adiacente de vârstă, iar în mărimi absolute, se încadrează în
limitele cuprinse între 4,1 şi 5,8 cm pentru fiecare doi ani. Un fenomen
caracteristic este, pe de o parte, diminuarea gradului de creştere a acestui indice
după 16 ani, iar pe de altă parte, sporirea lui neaşteptată după 17-18 ani.
Diferenţele (pe vârste) la viteza de alergare pe distanţa de 300 m atestă că
tendinţa sus menţionată a vârstelor de a-şi îmbunătăţi rezultatele revine perioadei
dintre 13-14 ani şi 15-16 ani (8,9%, t = 3,14 la p > 0,001). După 18 ani, gradul de
îmbunătăţire a vitezei la alergarea pe 300 m scade într-atât, încât diferenţe
statistice verosimile la handbaliştii din grupurile de 17-18 ani şi 19-20 ani, practic,
nu se mai observă (t = 1,49). O tendinţă similară relevă şi analiza diferenţelor
 72

rezultatelor obţinute de diverse vârste la testele “Alergare în suveică” şi

“Bumerangl” (tab. 9), cele mai mari succese revenindu-i iarăşi grupului de 15-16
ani.
Prin urmare, generalizând datele privind gradul de ameliorare a indicilor
nivelului de pregătire fizică a handbaliştilor din diferite grupuri de vârstă şi
orientându-ne după valorile medii ale criteriului de diferenţiere după Student,
putem considera că şi în aceste cazuri se confirmă existenţa unor posibilităţi legate
de vârstă şi extrem de favorabile pentru formarea dirijată a unui şir de deprinderi
motrice la tinerii handbalişti de 15-16 ani (fig. 4). Desigur, dacă vom compara
aceste date cu indicii dinamicii pe vârste a unor caracteristici morfo-funcţionale
(fig. 3), vom găsi şi anumite diferenţe, care, însă, nu schimbă esenţial tabloul
general al dinamicii evoluţiei pe vârste a tinerilor handbalişti.

6
5
4
3
2
1
0
11-12 ani 13-14 ani 15-16 17-18 ani 19 şi mai
mult

Fig. 4. Valorile medii ale diferenţelor verosimile dintre indicii calităţilor

motrice ale handbaliştilor din diverse grupuri de vârstă.

3.2.3. Dinamica indicilor pregătirii tehnice

Indiscutabil, nivelul înalt de însuşire a tehnicii mişcărilor specifice
handbalului este unul din factorii decisivi pentru obţinerea performanţelor in
acest joc sportiv.
Asimilarea structurii optime a procedeelor de joc prin intermediul formării
deprinderilor motrice este sarcina pe care fiecare sportiv o îndeplineşte în cea mai
 73

mare parte individual, sub îndrumarea antrenorului. Acest aspect este condiţionat
parţial de faptul că specificul handbalului le cere jucătorilor acţiuni motrice de o
înaltă complexitate, multă iniţiativă şi capacitatea de a modifica de sine stătător, în
funcţie de situaţie, parametrii spaţiali şi temporali ai mişcării.
Controlul asupra gradului de însuşire de către handbalist a deprinderilor
motrice specifice reprezintă una din problemele complicate, nesoluţionate practic
până astăzi. Testele de verificare a tehnicii de joc nu oferă informaţii suficiente,
deoarece în timpul jocului orice handbalist îşi demonstrează posibilităţile tehnice
pe fondul unui dinamism motric deosebit, care nu poate fi reprodus în condiţii
standard. În plus, asupra indicelui de testare a tehnicii mişcărilor, influenţează
preponderent nivelul de dezvoltare a capacităţii motrice a sportivului.
Cu toate aceste limite, testarea pedagogică este cea mai indicată metodă de
diagnosticare a nivelului pregătirii tehnice a handbaliştilor.
Datele obţinute în cadrul investigaţiei noastre privind dinamica pe vârste a
pregătirii tehnice a handbaliştilor (tab. 10) indică o superioritate tehnică
indubitabilă a sportivilor din cel mai mare grup de vârstă. Este relevant faptul că
aceste date indică şi tendinţa anterior observată, de modificare neuniformă, odată
cu vârsta, a aptitudinilor individului, evidenţiată în cadrul cercetării anumitor
indici privind dezvoltarea şi pregătirea fizică a handbaliştilor de diferite vârste.
Astfel, potrivit indicilor testului “Conducerea mingii pe 30 m”, creşterile
în rezultatele obţinute de tinerii handbalişti cu vârste între 11-12 ani şi 13-14 ani,
nu se deosebeau din punct de vedere statistic (t = 2,90), în timp ce la cei de 15-16
ani aceşti indici au făcut un salt calitativ (9,14%, t = 4,91 la p <0,001).
Deşi diferenţele dintre rezultatele următoarelor grupuri de vârstă au atins
cote statistice verosimile, gradul de diferenţiere s-a micşorat. Asemenea
modificări în rezultatele testării tehnice a procedeelor de joc se evidenţiază şi mai
pregnant în cadrul transmiterii mingii în perechi, aruncării la distanţă şi aruncării
la poartă.
 74

Tabelul 10.
Indicii pregătirii tehnice a handbaliştilor de diverse vârste
Grupurile de vârstă
I II III IV V
19 şi
13-14 15-16 17-18 mai
Parametrii 11-12
Nrcrt Probele de ani ani ani mulţi
statistici ani (n
control (n = (n = (n = ani
= 20)
20) 24) 32) (n =
24)
X 11,82 10,74 10,12 9,62
Conducerea σ 12,4 0,74 0,76 0,82 0,68
1. mingii m 0,62 0,16 0,15 0,14 0,16
2 x 30 m (s.) t 0,13 2,90 4,91 3,60 2,38
p <0,01 <0,001 <0,01 <0,05
X 16,4 22,4 25,6 27,9
Transmiterea 13,3
σ 3,19 3,57 4,74 3,94
mingii în 2,72
2. m 0,71 0,73 0,83 0,94
perechi (nr. 0,6
t 3,33 5,88 3,09 1,84
în 1 min.)
p <0,01 <0,001 <0,01 >0,05
X 25,4 34,8 39,6 44,2
Aruncarea σ 19,3 3,71 4,12 4,34 3,96
3. mingii la m 3,60 0,82 0,84 0,76 0,81
distanţă t 0,80 5,35 8,03 4,25 4,14
p <0,001 <0,001 <0,001 <0,001
X 4,8 8,5 9,4 10,6
Aruncarea σ 2,6 1,68 1,86 2,03 1,66
4. mingii la m 1,16 0,37 0,39 0,35 0,33
ţintă t 0,25 5,11 7,11 1,76 2,55
p <0,001 <0,001 >0,05 <0,001
 75

Ca şi în celelalte investigaţii, diferenţele între rezultatele handbaliştilor de

vârste “mixte”, relevate de acest test, au fost mult mai semnificative atunci când
au fost comparate grupurile de 13-14 ani şi 15-16 ani (în favoarea acestora din
urmă), fapt care confirmă raţionamentul privind premisele de vârstă cele mai
favorabile pentru însuşirea tehnicii handbalului la 15-16 ani (fig. 5).

7
6 6,4
5
4 3,9
3 3 2,8
2
1
0 0
11-12 ani 13-14 ani 15-16 17-18 ani 19 si mai
mult

Fig. 5. Valorile medii ale diferenţelor verosimile dintre parametrii

pregătirii tehnice a handbaliştilor din diverse grupuri de vârstă

3.3. Bazele teoretico-metodice ale pregătirii sportive generale la etapa

de iniţiere a handbaliştilor juniori
Actualmente, în domeniul pregătirii sportive iniţiale s-au reliefat
următoarele direcţii metodologice orientate spre:
 însuşirea priceperilor şi deprinderilor aplicative, care constituie
elemente ale sporturilor separate;
 educarea accentuată a calităţilor motrice generale şi a celor speciale
separate, necesare pentru activităţile sportive specializate;
 însuşirea cunoştinţelor aplicative şi speciale (cunoştinţele şi
priceperile utilizării mijloacelor culturii fizice şi sportului în regimul
antrenamentului şi odihnei active), ţinând cont de condiţiile activităţilor sportive
şi de particularităţile de vârstă.
 76

Prima direcţie este orientată spre învăţarea-însuşirea mişcărilor, a doua -

spre educarea calităţilor motrice genarale şi speciale, a treia - spre însuşirea
cunoştinţelor generale şi speciale necesare conştientizării procesului de pregătire
sportivă.
După cum menţionează autorii V. D. Mazincenko (1964, 1976), V.I. Iliinici
(1978), K.V. Mihailov (1978), în baza experienţei motrice acumulate şi
cunoştinţelor formate, a nivelului de dezvoltare corespunzătoare a calităţilor
psiho-motrice, personalităţii i se creează posibilitatea de a rezolva cu succes
diferite obiective motrice. Sportivul poate aplica în mod creativ priceperile şi
deprinderile, calităţile fizice, psiho-morice şi moral-volitive formate anterior
pentru executarea la parametrii calitativi superiori a acţiunilor motrice noi. Astfel,
nivelul calităţilor şi deprinderile însuşite anterior posedă potenţialul de a influenţa
pozitiv (sau negativ) după aşa numitul “mecanism al transferului” asupra însuşrii
deprinderilor noi.
În acest context, autorii menţionează faptul că formarea şi transferul
deprinderilor, educarea calităţilor psiho-morice şi dezvoltarea fizică vor constitui
problema centrală a teoriei educaţiei fizice şi pregătirii sportive. Poziţia exprimată
este de strictă actualitate pentru elaborarea procesului de pregătire sportivă atât în
etapa de iniţiere cât şi în cele ulterioare. Problema conţinutului pregătirii sportive
iniţiale este strâns legată de consecvenţa formării priceperilor generale şi
specializate precum şi de interacţiunea lor. Aceasta, după opinia lui V.I.Iliinci
(1978), se justifică prin faptul că principala condiţie pentru instruirea succesivă
este prezenţa rezervei mari a algoritmilor însuşiţi de executare a deprinderilor
motrice; cu cât mai mare este rezerva deprinderilor şi priceperilor cu atât mai
eficient şi multilateral poate fi asigurată orice activitate motrică, cu atât mai largi
sunt posibilităţile de a crea algoritmii actelor motrice “pe moment” (prin
exprompt, fără pregătire), prin fenomenul extrapolării şi “reflectării (reflexiei)
anticipate a realităţii”, care sunt necesare pentru executarea multiplelor acţiuni
sportive. Efectul transferului se utilizează pe larg în procesul instruirii întrucât
 77

“transferul pozitiv” al deprinderilor acumulate cu structură similară (adecvată) a

actelor motrice contribuie la formarea deprinderilor şi priceperilor noi. Identitatea
fazelor de bază ale actelor motrice, de regulă, asigură efectul pozitiv al
transferului, ceea ce accelerează procesul însuşirii acţiunilor motrice. Pentru
elaborarea procesului de pregătire sportivă în etapa de iniţiere, poziţiile exprimate
devin factor promotor în determinarea şi selectarea exerciţiilor de pregătire
psihomotrică şi psiho-fizică generală.
Factorul esenţial în conceperea procesului de pregătire sportivă la etapa
iniţială îl reprezintă corespondenţa dintre structura actului motric şi posibilităţile
fizice ale practicantului deoarece o grupă mare de elemente tehnice sportive
necesită un nivel sporit de dezvoltare a calităţilor psiho-motrice. Neajunsurile
privind nivelul de dezvoltare a calităţilor psiho-morice necesare, analizatorul
kinestezic precum şi segmentele corporale separate pot deveni cauze în executarea
incorectă, denaturată a acţiunii precum şi a formării în baza acesteia a deprinderii
iraţionale, a cărei corectare ulterioară va fi foarte dificilă sau chiar imposibilă. De
aceea, programarea mijloacelor de pregătire psiho-motrică generală şi a efortului
de antrenament în etapa de pregătire iniţială trebuie să fie orientată permanent
spre adaptarea la particularităţile de vârstă şi a capacităţilor individuale ale
tinerilor sportivi. Orientarea generală a procesului de instruire trebuie să fie
fundamentată pe însuşirea sigură - în etapa iniţială – a mecanismului de bază a
acţiunii motrice, iar după aceasta, variantele respective pe fondul de dezvoltare
progresivă a calităţilor fizice necesare.
După cum menţionează S.A. Kosilov (1974), procesul însuşirii active şi
conştiente a priceperilor şi deprinderilor vizează formarea cunoştinţelor teoretice,
deoarece cunoştinţele, priceperile şi deprinderile prezintă în sine, diferite trepte de
perfecţionare ale acţiunilor motrice specializate, în baza cărora se creează
automatismele mişcărilor analitice.
În cadrul pregătirii sportive, problema automatismelor mişcărilor este de
importanţă majoră. Aici trebuie să luam în consideraţie că antrenamentele
 78

concepute în baza unei metodici iraţionale, duc la formarea acelor mişcări

automatizate care devin obstacol în însuşirea mişcărilor noi. Poziţia exprimată este
destul de importantă pentru practica procesului de pregătire sportivă în etapa de
iniţiere, fiindcă o parte majoră din acţiunile motrice analitice cu caracter aplicativ
(de pregătire generală) trebuie să se însuşească numai la nivelul priceperii,
eliminând formarea deprinderilor (automatismelor) la nivelul stereotipului
dinamic.
În caz de necesitate aceste priceperi pot fi dezvoltate în condiţii de
pregătire sportivă specializată. După opinia autorilor ca S.V. Iananis (1976), V.D.
Maznicenko (1964, 1978), S.A. Kosilov (1974), V.I. Iliinici (1978), K.V. Mihailov
(1981), activitatea motrică integrativă (ceea ce se observă predominant în
activităţile sportive de performanţă) se conştientizează permanent şi aceasta nu
poate fi automatizată, ori să fie transformată în deprindere. Caracterul determinant
al priceperilor date îl constituie aplicarea creativă, permanentă a acţiunilor
însuşite, ceea ce se observă în jocurile sportive şi anumite sporturi individuale
(box, lupte, scrimă).
Astfel, generalizând cele expuse anterior, putem afirma că baza
mecanismului prin care ansamblul de acţiuni motrice cunoscute influienţează
asupra însuşirii succesive a exerciţiilor sportive specializate, o onstituie
fenomenul transferului pozitiv al capacităţilor (în sens larg) formate într-un
domeniu al activităţilor motrice analitice căre alt domeniu nou. După cum
menţionează mulţi autori (V.D. Maznicenko, 1964, 1978; V.I. Iliniici, 1978; Iu. K.
Demianenko, 1982; K.K. Platonov, A.P. Pustovoi, 1982; S.A. Polievskii, I.D.
Starţeva, 1988), fenomenul transferului poate fi efectuat atât în acţiunile motrice
cu structura biomecanică similară, cât şi în acelea cu coordonarea complexă.
După datele autorilor ca M.M. Lisina (1960), V.M. Zaţiorskii (1961), S.I.
Ghellerştein (1966), Iu. K. Demianenko (1982), transferul poate fi prezentat sub
trei forme de bază:
 79

1. Transferul în procesul instruirii (influenţa mecanismelor formate pentru

însuşirea unor priceperi şi deprinderi asupra procesului de însuşire a altor
deprinderi din acelaşi domeniu sau din altă activitate);
2. Transferul în procesul funcţionării (influenţa deprinderilor însuşite
asupra rezultatelor în executarea altor activităţi cunoscute anterior).
3. Transferul în procesul travaliului muscular (transferul nivelului de
dezvoltare a calităţilor psiho-motrice: forţa, viteza, rezistenţa, supleţea către
activităţi de însuşire a unor noi deprinderi).
În aceast context de idei, după opinia lui N.A. Krestovnikov (1950), L.A.
Veidner-Dubrovin (1963), Iu. K. Demianenko (1982), stabilirea transferului
independent al nivelului calităţilor psiho-motrice şi al acţiunilor motrice
(deprinderi, priceperi) reprezintă, în sine, o problemă foarte complexă, deoarece
relaţia calităţi-deprinderi constă în cele două laturi indispensabile în orice
activităţi motrice. Aici, calităţile psiho-motrice constituie baza promotorie pentru
însuşirea priceperilor, iar exersarea (consolidarea) priceperilor duce la dezvoltarea
calităţilor psiho-motrice şi la dezvoltare fizică..
Autori ca M. Şvarţ (1941), N.A. Krestovnikov (1951), N.V. Zimkin
(1965), V.N. Kreaj (1969), Iu. K. Demianenko (1982), K.K. Platonov, A.P.
Pustovov (1982), menţionează faptul că, drept rezultat al soliciării musculare, în
organismul uman se produc schimbările de reglare (adaptative) care duc la
schimbări structurale. Datorită polistructuralităţii şi polifuncţionalităţii, aceste
schimbări pot avea efecte în procesul executării altor acţiuni morice, contribuind
la sporirea diverşilor indici. La baza numărului nelimitat de mişcări ale corpului,
se află aparaul locomotor, sistemele funcţionale şi organele componente ale
acestora. Relaţionarea bazelor generale ale acţiunilor morice constituie o condiţie
principală, necesară pentru fenomenul de transfer a capacităţilor individului (V.M.
Zaţiorskii, 1965).
După cum este demonstrat în lucrările lui E. Drăgănescu (2000), S.N.
Danail şi colab. (2001), tipologia interconexiunilor pozitive se aplică pentru
 80

formarea deprinderilor motrice şi dezvoltarea calităţilor psiho-motrice, având ca

rezultat restructurări pozitive şi conducând la clasificarea transferului ca în figura
6.
- omogen (transferul uneia şi aceleiaşi calităţi în sens larg);
- eterogen (sporirea unei calităţi anume prin influenţa antrenării alteia;
L.P. Matveev 1965), paralel – concomitent;
- direct (antrenamentul într-o activitate asigură executarea alteia cu
structură psihomotrică similară);
- intermediar (formarea potenţialului pentru sporirea rezultatelor în altă
mişcare: S.V. Iananis, 1976);
- reciproc (exersarea unei dintr-un exerciţiu sporeşte rezultatul altui
exerciţiu şi invers);
- monolateral (transferul se realizează numai într-o direcţie: V.M.
Zaţiorskii, 1961).
Toate aspectele expuse anterior, se referă predominant la calităţile psiho-
motrice şi legităţile psiho-fiziologice individuale, care se condiţionează prin
specificul activităţilor sistemului neuromuscular.
Transferul deprinderilor psiho-motrice, după cum menţionează A.N.
Krestovnikov (1951), reprezintă, în sine, efectul generalizării proceselor nervoase,
al comutării în scoarţa cerebrală a unor sisteme funcţionale spre altele, în situaţii
când verigile stereotipelor dinamice anterior formate se aplică pentru formarea
stereotipului dinamic nou.
În acest context, N.A. Bernştein (1974) declară că transferul exerciţiului
(deprinderii) se condiţionează prin posibilitatea de utilizare (aplicare) a
automatismelor formate pentru asigurarea funcţionării (formării) altora noi,
subliniind faptul că automatismele nu sunt mişcări, ci corecţii senzoriale adecvate,
aşadar şi reglementări central-nervoase la limitele unui nivel sau niveluri
apropiate. Aici, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată analogiei exterioare a
mişcărilor cărora trebuie să le corespundă structura lor generală (principală)
 81

coordonativă (N.A. Bernştein, 1947, N.V. Zimkin, 1965; V.A. Plahtienko, 1968;
V.N. Kreaj, 1969).
În afară de aceasta, pentru alcătuirea tabloului integrativ al tipurilor şi
clasificării transferului este necesar să ataşăm şi “transferul organului” (N.A.
Bernştein, 1974), ceea ce reprezintă, în sine, rezultatul corecţiilor senzoriale care
apar în stadiile de diferenţiere şi stabilizare a deprinderii.
Independenţa analizatorilor care prelucrează informaţia venită de la
organul de simţ (auz, văz, sistemul tactil) în calitate de rezultat al controlului
nemijlocit asupra mişcărilor, creează posibilităţile de a transmite (difuza) aceste
mişcări la alte segmente ale aparatului locomotor uman. Autorul menţionează că şi
dacă mişcările nu sunt destul de corecte, suportul lor structural-funcţional
corespunde pe deplin acţiunii transferate.
În procesul planificării efectului transferului trebuie să ne orientăm la
nivelul de dezvoltare a calităţilor psiho-motrice şide însuşire a deprinderilor
motrice ca să determinăm posibilitatea influenţei lor asupra altor forme de
activităţi. După cum menţionează Iu. K. Demianenko (1982), transferul stării
pregătirii fizice la deprinderile specializate se efectuează mai util la primele etape
de formare a deprinderilor motrice în ambele activităţi. La treptele inferioare ale
stabilităţii deprinderlor sportive, când structura acestora încă nu s-a întărit, există
mai multe posibilităţi pentru obţinerea succesului pe baza
 82

Transferul
deprinderilor şi calităţilor

Transferul Transferul Transferul Transferul

instructiv funcţional neadecvat segmentar
Deprinderi Calităţi Deprinderi Calităţi Deprinderi Calităţi Deprinderi Calităţi

Adecvat Omogen Adecvat Eterogen Neadecvat Interme- Adecvat Omogen

structurii Carc- Direct structuri- Carac- Reciproc structurii Carac- diar segment- Carac- Reciproc
de Monola- lor Interme- de terul Eterogen terul Interme
terul terul ului
executare teral funcţionale diar executare şi diar
funcţionare simetric
Calităţi psihofizice şi Calităţi psihofiziologice şi Calităţi psihomotrice Calităţi psihofizice şi
deprinderi psihomotrice de

97
psihomotrice de bază psihomotrice integrative integrative şi de
personalitate interferenţă simetrică şi
selectivă

Gimnastica Atletism Nataţie Jocuri de Jocuri Jocuri

(jocuri) iarnă dinamice sportive
aplicative
Transferul antrenării
Handbal specializat

Calităţi integrative psihofizice şi

sociopsihomotrice integrative ale
sportivului

Fig. 6. Taxonomia transferului calităţilor psihomotrice, psihofizice şi fiziologice (propus de noi

pentru formarea procesului de pregătire sportivă la etapa de iniţiere a handbaliştilor juniori).
 83

“pornirii” mecanismelor analogice de asigurare a altor acţiuni sportive specializate. Respectarea

poziţiilor date are o importanţă majoră pentru planificarea procesului de pregătire fizică sportiv-
aplicativă (generală, iniţială). În perioada instruirii iniţiale a sportivului se vizează faptul că
experienţa motrică multilaterală, acumulată prin practicarea exerciţiilor fizice din diapazonul larg
al structurilor dinamice şi cinematice va influenţa pozitiv asupra procesului de însuşire a
deprinderilor şi calităţilor psiho-motrice sportive specializate. În acelaşi timp, nivelul superior al
anumitor deprinderi psiho-motrice, în vederea coordonării lor integrative, devine factor negativ
pentru formarea conexiunilor coordonative noi în acţiunile cu structură analogică.
Din poziţiile expuse asupra transferului deprinderii şi calităţii rezultă că la etapa iniţială a
instruirii, dezvoltarea calităţilor psiho-fizice este un proces foarte complex. De aceea, indiferent de
diferitele accente în orientările metodologice ale antrenamentului sportiv, procesul dezvoltării
psiho-fizice se desfăşoară destul de uniform.
Stăpânirea (însuşirea) deprinderilor psiho-motrice sportiv-aplicative generale contribuie
într-o măsură adecvată la transferul în procesul funcţionării, constituind baza fiziologică a
stabilităţii, a capacităţii de efort fizic şi condiţiile de menţinere a deprinderii în timpul oboselii. În
acest context, unii autori (I.D. Karţev, S.A. Polievskii, 1972) susţin că, în baza pregătirii psiho-
fizice sportiv-aplicative, trebuie antrenate funcţiilor (fiziologice), ceea ce constituie criteriile
sportiv-utilitare la nivelul şi dinamica dezvoltării de care depinde calitatea şi termenul de însuşire
a exerciţiului sportiv specializat. Criteriul fiziologic sportiv-aplicativ reprezintă, după cum
subliniază autorii, o parte specifică a stereotipului dinamic şi constă în nivelul mare sau mic al
indicilor fizici. Tehnologia antrenării funcţiilor (obţinerea efectelor fiziologice) prin mijloacele
culturii fizice trebuie să determine conţinutul pregătirii fizice sportive iniţiale. De aceea,
necesitatea dezvoltării anumitor funcţii ale organismului, lărgirea posibilităţilor de adaptare la
condiţiile specifice de antrenament sportiv condiţionează căutarea mijloacelor culturii fizice, care
influenţează simultan asupra complexului întreg al organelor, funcţiilor şi calităţilor.
În lucrările autorilor N.V. Zimkin (1955), M.I. Vinogradov (1957), V.S. Farfeli (1962), S.A.
Kosilov (1965) se menţionează că însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor motrice cu structură
coodonativă complexă se realizează în baza unor legităţi ale activităţii nervoase superioare -
legităţile iradierii şi concentrării proceselor nervoase fundamentale, ale formării reflexelor
condiţionate şi stereotipului dinamic.
Acest fenomen, definit ca “transfer al stării de antrenare” (N.V. Zimkin, 1955), a devenit
baza pentru selectarea mijloacelor pregătirii fizice sportive la etapa de iniţiere. Astfel, selectarea
 84
exerciţiilor fizice în contextul dat vizează nu numai selectarea lor mecanică, dar, în primul rând,
organizarea transferului pozitiv integrativ pentru antrenare atât a funcţiilor psiho-fizico-motrice,
cât şi a celor senzoriale (S.A. Kosilov, 1965; A.M. Godik, 1966; V.M. Zaţiorskii, 1968; P.I.
Nazarov, 1971; V.P. Filin, 1974; A.P. Postovoi, 1982).
În acelaşi timp, după cum menţionează Iu. Verhoşanskii (1970), caracterul local al
acumulărilor funcţionale ale aparatului locomotor şi gradul sporit de specificitate al acestora –
reflectând latura calitativă a regimului motric al organismului - reprezintă baza principală de
selectare a mijloacelor şi metodologiei pentru educarea calităţilor psiho-morice şi formarea
capacităţilor psiho-fizice în fiecare caz concret.
Astfel, reieşind din concepţiile transferului, din poziţiile expuse anterior precum şi din
analiza utilizării exerciţiilor fizice în scopul optimizării procesului de pregătire sportivă la etapa de
iniţiere, putem menţiona că tabloul transferului prezintă, în sine, o interconexare complexă, iar
conţinutul taxonomic posedă potenţialul formării conturului integrativ al calităţilor psiho-fizice,
psiho-motrice şi motrice ale sportivului începător, la nivelul priceperilor al căror suport fiziologic
este destul de flexibil, fiind astfel premiză pentru etapa ulterioară de pregătire sportivă, ceea ce se
asigură prin mijloacele adecvate ale culturii fizice cu influenţă eterogenă şi polivalentă.

3.4. Esenţa mijloacelor de pregătire sportivă generală la etapa de iniţiere (atletism,

gimnastică, jocuri dinamice, jocuri sportiv-aplicative)

3.4.1. Gimnastica
Gimnastica reprezintă, în sine, un sistem pedagogic de cultură fizică al cărui specific constă
în activităţile analitice cu influenţă selectivă asupra organismului uman şi funcţiilor sale (S.N
Danail, 1995; A. Luca, 1999).
Gimnastica este treapta iniţială, cea cu care trebuie să înceapă perfecţionarea fizică, este
“alfabetul educaţiei fizice” care trebuie parcurs metodic de la A la Z, adaptându-l cerinţelor
concrete reclamate de colectivul cu care se lucrează. Din aceste motive gimnastica este considerată
nu numai o disciplină de bază a educaţiei fizice şcolare, de la preşcolari la învăţământul superior,
dar şi un mijloc valoros în activitatea sportivă de masă şi de performanţă (A. Stoicescu, 1981).
În strânsă interdependenţă cu celelalte discipline ale educaţiei fizice, gimnastica are ca
principal scop perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a omului.
Prin natura mijloacelor de care dispune, gimnastica poate rezolva multe din obiectivele
educaţiei fizice şi sportive, cum ar fi:
- să contribuie la o dezvoltare corectă şi armonioasă a organismului în creştere;
 85
- să contribuie la dezvoltarea capacităţilor motrice;
- să contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi a unor calităţi psihice;
- să contribuie la dezvoltarea funcţiilor organismului uman care asigură sănătatea şi
creşterea capacităţii de efort;
- să realizeze însuşirea de către executanţi a caracteristicilor diferitelor mişcări(traiectorie,
amplitudine, ritm, tempo, etc.);
- să realizeze însuşirea unui bagaj motric cât mai larg.
Gimnastica prezintă unele particularităţi care o deosebesc de celelalte discipline sportive:
- cele mai multe şi variate exerciţii se pot adapta la toate vârstele, nivelurile de pregătire şi
la orice condiţii materiale. Exerciţiile folosite sunt larg accesibile (gimnastica de bază);
- caracterul analitic al multor exerciţii din conţinutul gimnasticii ne oferă posibilităţi
multiple şi eficiente de acţionare selectivă asupra unor segmente sau regiuni ale corpului, în
funcţie de obiectivele urmărite;
- prezenţa unor exerciţii care se execută în condiţii neobişnuite ajută la creşterea nivelului
de coordonare şi control asupra aparatului locomotor precum şi de orientare a corpului în spaţiu;
- dezvoltarea unor importante calităţi psiho-motrice şi psihice (curaj, stăpânire de sine,
perseverenţă, voinţă, etc.) necesare în activitatea sportivă, dar şi în activitatea cotidiană;
- pronunţatul caracter estetic ce duce formarea şi păstrarea unei ţinute corecte a corpului şi
a segmentelor sale;
- terminologia gimnasticii (termeni proprii), utilizată încă de la vârstele mici, duce la o
corectă înţelegere şi o mai eficientă comunicare şi informare, atât pentru sportivi cât şi pentru
profesor.
Pentru realizarea scopului şi sarcinilor menţionate, alături de instalaţii, obiecte şi aparatură
specifică, gimnastica foloseşte serie de exerciţii, dintre care cele mai folosite sunt cele care îşi
găsesc aplicarea în practica sportivă.
Cele mai importante mijloace pe care le-am propus pentru această categorie de vârstă sunt:
exerciţiile de front şi formaţii pentru captarea atenţiei, introducerea organizată în activitate,
îmbunătăţirea capacităţii de organizare şi autoorganizare;
- exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă pentru diferite părţi ale corpului (gât, braţe
picioare, trunchi), cu obiecte (bastoane, mingi, cercuri), la diferite aparate (bancă de gimnastică,
scară fixă, trambulină, capră, ladă, etc.). În toate cazurile se cer execuţii cu precizie, amplitudine,
în condiţii de echilibru, având ca scop prelucrarea analitică a aparatului locomotor, formarea unei
ţinute corecte, dezvoltarea calităţilor motrice, în special a celor de îndemânare, forţă şi viteză în
regim de îndemânare şi forţă.
 86
exerciţii utilitar aplicative care constau în diferite forme de mers, alergare, sărituri, aruncare,
prindere, căţărare, echilibru, transport de greutăţi, tracţiuni şi împingeri care contribuie la lărgirea
bagajului de deprinderi motrice atât de necesar în activitatea sportivă, dar şi în viaţa de zi cu zi.
- exerciţii acrobatice ce se caracterizează prin poziţii şi acţiuni mai puţin obişnuite şi
cuprind elemente de mare mobilitate, de echilibru şi de forţă. Ele contribuie la dezvoltarea
coordonării, solicită aparatul vestibular şi contribuie la dezvoltarea multor calităţi psiho-motrice.
Astfel referindu-ne la conceptul general de “transfer al calităţilor”, este necesar să
menţionăm faptul că “gimnastica” (sistem pedagogic), având ca proprie esenţă educaţională
specifică de influenţare specifică şi orientată prin, constituie factor de importanţă majoră în
formarea premiselor pentru transferul instructiv al calităţilor şi deprinderilor cu structurile
adecvate de excecuţie, cu caracter omogen, al calităţilor funcţionale eterogene, transferului
neadecvat al deprinderilor cu structură de execuţie şi funcţională (baza formării efectelor eterogene
intermediare), transferul segmentar (“după organ”), ceea ce se referă, în primul rând, la orientarea
spaţială, stabilitatea vestibulară, coordonarea generală, ţinuta prin structurile omogene ale
activităţilor motrice integrative cu coordonare complexă de executare, contribuind la formarea
calităţilor psihomotrice şi psihofizice ale personalităţii sportivului.

3.4.2. Atletism
Atletismul trebuie înţeles ca poliatlon şi nu ca probă izolată, mai ales datorită valorii sale
formative deosebite şi accesibilităţii crescute (C. Bobei, 1978; D. Alexandrescu şi colab., 1979; A.
Merică, 1979; T. Ardelean, 1980; D. Gîrleanu, 1983; I. Rinderiu, M. Dragomir, 1995, 1997).
În învăţământul primar (care cuprinde şi vârsta de 9-11 ani) are loc iniţierea în probele
atletice precum şi consolidarea deprinderilor respective în scopul executării lor cu indici
corespunzători de viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţă, desigur, în condiţii de întrecere.
La alergări, predomină ştafetele, cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste
obstacole. Dintre sărituri, le întâlnim mai mult pe cele fără elan (lungime, triplusalt, plurisalt), iar
dintre aruncări, cele cu mingea de oină la distanţă sau la ţintă, precum şi aruncările cu mingea
medicinală cu o mână sau cu două mâini, etc.
Exerciţiile atletice dezvoltă calităţi motrice de bază: forţă, rezistenţă, viteză, contribuind
substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului, fiind alături de gimnastică, baza
sportului formativ dar şi a sportului competiţional.
Din cadrul competiţiilor sportive de masă nu lipsesc probele atletice simple, fiind cele mai
accesibile, iar “joggingul” care se practică din ce în ce mai mult în lume, nu este altceva decât o
alergare de durată în tempo moderat.
 87
În prezent majoritatea specialiştilor din domeniu (C.A. Vaişvila, 1966; I.V. Verhoşanski,
1966, 1967, 1971; T. Tatu, 1971; L.S. Homenkov, 1977; G. Alexeev, 1977, T. Ardelean, 1978,
1980; D. Alexandrescu, 1979; D, Gîrleanu, 1983; I. Vaiţula, 1986; A, Merică şi colab., 1993; I.
Rinderiu, M. Dragomir, 1995, 1997) evidenţiază următoarele aspecte metodice în utilizarea
mijloacelor din atletism:
- asigurarea continuităţii în exersare pentru a exercita influenţe benefice;
- învăţarea exerciţiilor sub formă de joc în etapa de iniţiere;
- folosirea procedeelor de uşurare a efortului în etapa de învăţare;
- practicarea globală a probelor atletice şi folosirea întrecerii în etapa de consolidare şi
perfecţionare;
- crearea motivaţiei pentru folosirea mijloacelor din atletism în activităţile
independente(cros, jogging);
- respectarea succesiunilor motrice în învăţarea tehnicii probelor este o garanţie a
însuşirii rapide şi corecte;
- exerciţiile atletice pot fi teme de lecţii, dar pot fi prezente pe tot parcursul
antrenamentului (pregătirea organismului pentru efort, dezvoltarea calităţilor motrice);
- în cadrul pregătirii atletice, la etapa de iniţiere la 9-11 ani, ponderea cade pe alergări
care constituie elementul de bază pentru aproape toate jocurile sportive; este necesar să
se acorde o atenţie specială alergării accelerate în cadrul alergării de viteză şi
dezvoltării vitezei;
- la pasul lansat de viteză se va căuta menţinerea vitezei în condiţiile corelării ei cu
frecvenţa şi lungimea paşilor;
- nu se vor face repetări în plină viteză decât atunci când structura actului motric este
bine însuşită;
- se va urmări plecarea rapidă şi energică, evitându-se scurtarea paşilor în vederea
obţinerii unei frecvenţe mari;
- folosirea alergărilor peste obstacole diferite va avea ca scop dezvoltarea simţului
ritmului;
- la alergarea de rezistenţă se va căuta însuşirea pasului lansat în tempo moderat,
coordonat cu un ritm optim al respiraţiei.
În concluzie, toate aceste elemente metodice trebuie luate în consideraţie pentru utilizarea
raţională şi eficientă a mijloacelor atletice în pregătirea sportivilor la handbal.
Necesitatea folosirii mijloacelor din atletism în etapa de iniţiere la majoritatea jocurilor
sportive reiese, după părerea specialiştilor (C.A. Vaişvila, 1966; I. V. Verhoşanski, 1966, 1967,
 88
1971; T. Tatu, 1979; L.S. Homenkov, 1977; T. Ardelean, 1978, 1980; D. Alexandrescu, 1979; I.
Rinderiu, M. Dragomir, 1995, 1997), din următoarele argumente:
- probele şi exerciţiile atletice nu necesită condiţii deosebite de înzestrare materială şi pot fi
practicate pe toată durata anului, atât în sezonul cald cât şi în cel rece;
- în structura lor, probele atletice au mişcări fireşti (naturale), relativ simple şi cu o mare
valoare utilitară, efortul putãnd fi administrat în condiţii de mare obiectivizare (metri, centimetri,
kilometri, secunde, minute) şi sub control riguros;
- influenţele sale polivalente, localizate în egală măsură asupra aparatului locomotor, dar şi
asupra marilor funcţii, au efecte favorabile în perioada de creştere, contribuind la dezvoltarea
fizică corectă şi armonioasă;
- alergările, aruncările şi săriturile sunt deprinderile motrice cu cea mai mare pondere în
cadrul jocului de handbal, cu ajutorul lor îndeplinindu-se obiective de mare importanţă în cadrul
pregătirii de bază (viteză, forţă, îndemânare, rezistenţă), dar şi în alte planuri ale pregătirii sportive
(tehnicitate, dârzenie, dăruire, decizie, temeritate, dorinţa de autodepăşire, competitivitate, simţul
ritmului), cu influenţe favorabile şi controlabile; trebuie remarcat faptul că alergarea constituie cel
mai eficient mijloc şi stimulent pentru dezvoltarea raţională a funcţiei respiraţiei şi circulaţiei.
- pentru că mijloacele specifice atletismului se practică mai ales în aer liber, în plină natură,
beneficiind din plin de avantajele factorilor de călire, influenţează favorabil dezvoltarea întregului
organism, fortificându-l, mărindu-i rezistenţa generală şi capacitatea generală de efort.
Din cele expuse anterior reiese faptul că atletismul organizat sub formă academică şi de
joc, reprezintă în sine un sistem pedagogic specific de educare motrică şi şcoală a mişcării (M.
Dragomir, 2001), cuprinzând gama cea mai variată de exerciţii, “executarea ambidextră”, repetarea
lor în condiţiile şcolii respective (a atletismului), apoi în condiţiile variabile ale şcolii de joc.
Astfel, conţinutul educaţional al atletismului asigură pe deplin principalele idei pedagogice
orientate spre formarea premizelor transferului calităţilor prin gama largă de mijloace adecvate,
polivalenţa activităţilor psihomotrice şi metodologia adecvată a dinamicii progresului continuu a
procesului şi rezultatelor activităţilor sportive în specializarea handbal, în baza trnsferului:
instructiv (priceperi şi calităţi); funcţional (deprinderi şi calităţi reciproce şi intermediare);
segmentar (deprinderi şi calităţi adecvate omogene).

3.4.3. Jocuri dinamice

Deşi în curs de perfecţionare, capacitatea motrică a elevilor este încă redusă, păstrând unele
particularităţi ale vârstei anterioare, manifestările lor fiind dinamice, de scurtă durată, alternând
 89
momentele de preocupare cu izbucniri exuberante, trecând uşor de la o extremă la alta în plan
afectiv sau comportamental.
Acţiunile dinamice, jocurile de mişcare şi pregătitoare constituie elemente de atracţie, deci
şi principale mijloace de influenţare. Jocurile cu elemente de bază din deprinderi motrice sunt mai
complexe, mai solicitante, cu un regulament mai elaborat, la respectarea căruia profesorul trebuie
să vegheze permanent. Copii trebuie îndrumaţi în însuşirea noţiunii de fair-play. În funcţie de
scopul urmărit, jocurile pot fi folosite cu succes în aproape toate momentele lecţiei de
antrenament.
Jocurile dinamice pot contribui la optimizarea procesului învăţării prin creşterea interesului
copiilor pentru mişcare, prin crearea unor condiţii care uşurează consolidarea actelor motrice,
asigurând succesul, prevenind sau înlăturând eşecul, prin formarea capacităţilor de a depăşi
greutăţile, prin dezvoltarea superioară a calităţilor motrice, a responsabilităţii fiecărui elev (D.
Gîrleanu, V. Firea, 1974; A. Merică, 1979; M. Dragomir, 2001; M. Chirazi, 2000). La vârsta de 9-
12 ani, folosirea acestor jocuri este condiţionată de temele lecţiilor şi de contribuţia lor efectivă la
realizarea unor obiective instructiv-educative, iar dacă sunt raţional selecţionate şi aplicate pot
contribui la o mai bună însuşire a elementelor tehnice specifice unor ramuri de sport (M.
Dragomir, 2001).
Datorită atributelor excepţionale, jocurile dinamice pregătitoare şi ştafetele sub formă de
întrecere ar trebui să fie prezente în majoritatea lecţiilor de educaţie fizică şi antrenament sportiv la
clasele de învăţământ general şi de gimnaziu, respectiv la nivelele de începători şi avansaţi, putând
fi plasate în orice moment al lecţiei, singure sau alături de celelalte mijloace de acţionare. În opinia
autorilor: E.I. Volkova, 1950; G. Owen, 1964; J. Chateau, 1972; D. Gîrleanu, V. Firea, 1974; E.
Ockel, 1976; A. Merică, 1979; G. Chiriţă, 1983, jocurile folosite în orice condiţii dinamizează
activitatea, captează interesul elevilor, pregătesc organismul pentru efort, oferă posibilităţi pentru
consolidarea şi aplicarea în condiţii variate a celor învăţate şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice
viteza de reacţie, de execuţie, rezistenţa generală, forţa, îndemânarea. Pentru ca acestea să-şi
îndeplinească obiectivul didactic, este necesar să avem în vedere corecta lor alegere, organizare şi
desfăşurare. Jocurile dinamice reprezintă mijloace prin care se formează elevului anumite priceperi
motrice specifice, fiind pus în situaţia de a acţiona în conformitate cu deprinderile şi calităţile
motrice, realizând unitatea între baza psiho-motrică şi pricepere. Prin practicarea acestor jocuri se
urmăreşte aspectul formativ, atât la nivelul psihicului cât şi la nivelul calităţilor motrice cu care
trebuie să fie înzestrat elevul.
În cazul în care deprinderile motrice acumulate la jocurile dinamice sunt utile şi în
însuşirea unor elemente specifice ramurilor de sport, avem de-a face cu transferul cunoştinţelor.
 90
Acesta reprezintă procesul prin care deprinderi motrice însuşite anterior exercită influenţe
favorabile în învăţarea elementelor noi, elementele din deprinderi vechi pot face parte din
deprinderi noi.(A. Dancsuly, 1971; S.V. Iananis, 1976; A.M. Şlemin, 1976; Gh. Cîrstea, 1993).
Fenomenul este favorabil învăţării rapide şi sigure.
Îmbinarea temelor de lecţii cu jocurile dinamice, jocurile pregătitoare şi exerciţiile sub
formă de întrecere, are un scop dublu. Utilizarea lor constituie un mod plăcut de exersare a
deprinderilor motrice şi de dezvoltare a calităţilor motrice, dar, în acelaşi timp, poate constitui un
criteriu de verificare a fiecărui elev (D. Gîrleanu, V. Firea, 1974; A. Merică, 1979; I. Rinderiu, M.
Dragomir, 1997).Jocurile dinamice şi cele pregătitoare, executate sub formă de întrecere,
constituie baza formării priceperilor şi deprinderilor motrice (I. Şiclovan, 1979; L.P. Matveev, A.D.
Novikov, 1980; E. Firea, 1984; Gh. Cîrstea, 1993). Pentru că aceste jocuri şi exerciţii sub formă de
întrecere se adresează copiilor de vârstă şcolară mică şi medie, putem spune că ele constituie
fundamentul motric şi psihologic al acestora. Din analiza literaturii de specialitate se desprinde
concluzia că jocurile dinamice, exerciţiile pregătitoare sub formă de joc şi întrecerile îşi aduc un
aport deosebit atât la realizarea obiectivelor şi sarcinilor generale ale procesului didactic, cât şi a
celor specifice lecţiei de antrenament, îndeplinind unele obiective ale educaţiei fizice şi sportului
prin formarea unor deprinderi şi priceperi specifice activităţii competiţionale (A. Merică, 1979; S.
Cătăneanu, 1997; M. Chirazi, 2000). Întrecerea permanentă din jocurile de mişcare familiarizează
copiii cu sistemul competiţional în care trăieşte omul. În literatura de specialitate pedagogică şi
psihologică sunt numeroase teorii care explică natura jocului, punând accent unilateral, fie pe
factorii biologici, fie pe cei psihologici. Aceste teorii scapă din vedere esenţa socială şi caracterul
specific uman al jocului copiilor. Jocul are un rol important în formarea omului.(“homo ludens”):
- formează deprinderi psiho-motrice;
- prin joc se realizează exersarea capacităţii (cunoaşterea propriilor posibilităţi);
- favorizează cunoaşterea mediului şi creează relaţii optime cu acesta;
- determină manifestarea stării emoţionale pozitive;
- contribuie la formarea spiritului şi capacităţii competitive;
- prin joc se realizează exersarea în condiţii variabile a deprinderilor motrice de bază şi
aplicative, a calităţilor motrice, a trăsăturilor moral-volitive;
- se formează calităţi specifice activităţii în colectiv, de colaborare, de armonizare a
acţiunilor individuale cu cele colective, a intereselor, a motivaţiilor;
- jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiunile motrice;
 91
- în joc, omul se manifestă corespunzător particularităţilor temperamentale, cunoştinţelor
tehnice şi nivelului capacităţii motrice; jocul este un mijloc excelent de cunoaştere a
copiilor care, în acest context se manifestă “aşa cum simt”.
Conţinutul diverselor ramuri de sport, oferă noi mijloace şi posibilităţi atractive şi eficiente
de influenţare fizică şi psihică a elevilor. Caracterul competitiv, spectacular şi emoţional al
acestora, alături de posibilitatea pregătirii independente, individual sau în grupe mici, le conferă un
statut deosebit în contextul metodologiei de îndeplinire a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
Însuşirea tehnicii, a elementelor de regulament, a structurilor tehnico-tactice, trebuie să creeze
premize de practicare globală a ramurii respective. Asimilarea bazelor tehnicii este urmată imediat
de forme de practicare globală(favorizată de folosirea jocurilor dinamice şi a celor pregătitoare).
Folosirea elementelor de întrecere stimulează competitivitatea, valorificarea calităţilor morale şi de
voinţă, spiritul de colaborare, însuşirea valorilor eticii sportive (M. Chirazi, 2000; S.N. Danail, M.
Chirazi, 2001; M. Dragomir, 2001).
Jocuri în apă
Nataţia, în general, poate fi abordată din două puncte de vedere:
- ca un mijloc important al educaţiei fizice;
- ca ramură sportivă, cuprinzând înotul, polo pe apă, săriturile în apă şi înotul artistic,
care se practică individual sau pe echipe.
În sistemul nostru de educaţie fizică, nataţia figurează printre principalele ramuri sportive,
datorită posibilităţilor largi de folosire a lui ca mijloc de dezvoltare fizică multilaterală (A.
Diaconu, 1980; P. Fiedler, S. Fetescu, 1997)
Sporturile nautice, mai ales dacă sunt practicate sub acţiunea şi influenţa directă şi benefică
a factorilor naturali (apă, aer, soare), constituie unul din mijloacele cele mai utile pentru
dezvoltarea normală a corpului şi întărirea sănătăţii.
Pe de altă parte, este necesară o tot mai mare atenţie pentru calitatea şi proprietăţile apei,
pentru respectarea condiţiilor de igienă a apei, evitând, astfel, expunerea copiilor la îmbolnăviri.
Se ştie că, sub influenţa razelor ultraviolete, ergosterina – o substanţă chimică din piele – se
transformă în vitamina D, care are un rol binecunoscut în prevenirea şi tratarea rahitismului.
Aceste raze au efecte favorabile asupra funcţiei sistemului nervos şi a celei circulatorii, cu
influenţe benefice asupra dezvoltării generale a organismului.
Folosirea acţiunilor favorabile ale mediului înconjurător, în cadrul unor proceduri
sistematizate, duce la ceea ce numim “călirea organismului”. Un organism călit înseamnă un
organism rezistent la frig, la cald, la vânt, ploaie şi diverşi alţi factori. Această călire se dobândeşte
prin antrenament, respectând anumite reguli:
 92
- gradarea – călirea la frig se începe cu o temperatură mai ridicată pe care o scădem
treptat;
- variabilitatea factorilor de călire – acţiuni ce înseamnă alternarea frigului cu căldura, a
aerului uscat cu cel umed;
- sistematizarea – călirea corpului trebuie începută de la vârste mici;
- diversitatea factorilor de călire – pentru un organism rezistent vom folosi factori cât
mai diferiţi (apă rece sau caldă, aer uscat sau umed, raze solare, vânt, ploaie, etc.)
Un organism călit este mai rezistent la boli, mai ales în anotimpul rece, având capacitatea
unui randament superior în activitatea profesională sau în cea sportivă de performanţă.
Înotul constituie el însuşi un mijloc de călire, deoarece se practică în condiţii variate de
temperatură a apei şi a aerului.
Datorită numeroaselor modificări pe care le produce în organism, cât şi a condiţiilor
igienice în care se practică, înotul reprezintă unul din cele mai complexe sporturi. El favorizează
dezvoltarea calităţilor de rezistenţă, viteză, îndemânare, etc. Efortul muscular variază în funcţie de
acţiunile motrice (procedeul folosit).
Înotul contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă, favorizând o creştere proporţională, o
poziţie corectă a capului care ajută la redresarea deviaţiilor coloanei vertebrale de la poziţia
normală. Înotul, după o definiţie mai veche - “arta de a respira în apă” - contribuie la mărirea
capacităţii vitale (respiratorii), la o mai bună funcţionare a respiraţiei, element foarte important în
activitatea cotidiană a omului, dar mai ales în unele ramuri şi probe sportive.
Nataţia, organizată sub formă de joc (cu mingea, ştafete, cu elemente de trecere a
obstacolelor) crează premize largi pentru formarea transferului funcţional, devenind astfel
fundamentul educării ulterioare a calităţilor psiho-fiziologice şi psihomotrice la sportivii
handbalişti în etapa iniţială de pregătire sportivă (S.M. Vaiţehovskii, 1971). Transferul neadecvat
al calităţilor asigură efecte de intensificare şi de accelerare privind însuşirea exerciţiilor complexe
ale jocului de handbal la etapa de pregătire sportivă specializată.

Jocuri de iarnă
Plăcerea şi bucuria copiilor de a petrece cât mai mult timp iarna, în aer liber, cu săniuţa,
pe schiuri, sau pe patine pot fi dirijate spre anumite scopuri, dacă activităţile respective sunt bine
organizate şi îndrumate.
Astfel obişnuitele “bătăi” cu bulgări de zăpadă pot fi organizate sub formă de jocuri cu
reguli precise care vor stimula şi mai mult interesul copiilor. Acelaşi lucru poate fi făcut şi cu
săniuţele.
 93
În aceste jocuri copiii aleargă, aruncă, luptă pentru victoria echipei lor, dobândind curaj,
iniţiativă, încredere în propriile forţe, etc.
Valoarea instructivă şi educativă a jocurilor de iarnă este dublată de valoarea lor igienică.
În cadrul lor, călirea organismului îşi găseşte un cadru cât se poate de propice, în timp ce aerul
curat de iarnă, mai ales în condiţii de munte, contribuie în foarte mare măsură la întărirea sănătăţii
copiilor.
Efectele benefice ale jocurilor desfăşurate iarna, în aer liber sunt stimulate şi de bună
dispoziţia şi bucuria de a trăi, caracteristice acestor jocuri.
Utilizarea acestei categorii de jocuri determină formarea unei inteligenţe motrice. Aceasta
se manifestă prin gândirea tactică în momentul competiţiei cu adversarul, memoria motrică şi
vizuală prin învăţarea (executarea) unor mişcări în condiţii neobişnuite şi extreme, alcătuirea unei
strategii proprii în funcţie de particularităţile individuale (K.E. Homenkov, 1966; M. Chirazi,
2000; S. Danail, M. Chirazi, 2001). Necesitatea rezolvării operative a situaţiilor de joc în condiţii
extreme antrenează la viitorii sportivi capacitatea de anticipare şi intuiţie a acţiunilor adversarului,
repartizării şi concentrării atenţiei, precizie şi echilibru. Aici putem afirma faptul că jocurile de
iarnă contribuie la mai multe transferuri ca: transferul instructiv (aruncări, deplasări, interacţiuni);
funcţional cu structurile adecvate şi eterogene; segmentar (“după organ”) în vederea funcţionării
adecvate a sistemelor de analizatori, formând astfel premize sigure pentru dezvoltarea calităţilor
psihomotrice (în primul rând) şi psiho-fizice, de interferenţă directă, privind activităţile sportive
tehnico-tactice ale handbalistului.
Referindu-ne la cele expuse anterior, este necesar să menţionăm faptul că jocul, fiind
sistemul pedagogic primordial de cultură fizică care conţine un potenţial adecvat conţinuturilor
educaţionale proprii sub aspectul fenomenenor de psihosocializare, psiho-fizice, formativ-
dezvoltative, atât de socializare concretă pentru fiecare etapă de formare a personalităţii
sportivului, cât şi de specializare concretă – pentru fiecare etapă de dezvoltare psiho-fizică şi
biologică a individului, sub aspectul însuşirii de către acesta a activităţii motrice integrative de
coordonare complexă (M. Chirazi, 2000; S. Danail, M. Chirazi, 2001). Structurile cinematice,
dinamice comunicative (în sens larg) şi funcţionale ale jocurilor dinamice asigură nu numai
formarea priceperilor activităţilor integrative propriu-zise, dar şi posibilităţi largi pentru transferul
lor în activităţile sportive specializate (de handbal), constituind astfel premizele pentru
fundamentul general al etapei de pregătire sportivă iniţială prin integritatea polimodalităţi
transferului instructiv, funcţional, neadecvat, segmentar şi de antrenare cu structurile lor
respective.
 94
3.4.4. Jocuri sportiv-aplicative
Jocul este parte integrantă a vieţii omului, iar în didactica modernă este considerat mijloc şi
metodă de învăţare şi educare (B.G. Ananiev, 1977; M. Chirazi, 2000). La vârsta de 9-12 ani se pot
folosi cu succes jocurile pregătitoare ca important mijloc de influenţare. În această perioadă începe
însuşirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor din ramurile sportive. Jocurile pregătitoare, cu
structuri treptat mai complexe, devin tehnologii de bază împreună cu adaptarea instalaţiilor şi
materialelor la talia şi nivelul calităţilor motrice ale copiilor.
Conţinutul diverselor ramuri de sport, oferă noi mijloace şi posibilităţi atractive şi eficiente
de influenţare fizică şi psihică a elevilor. Caracterul competitiv, spectacular şi emoţional al
acestora, alături de posibilitatea pregătirii independente, individual sau în grupe mici, le conferă un
statut deosebit în contextul metodologiei de îndeplinire a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
Însuşirea tehnicii, a elementelor de regulament, a structurilor tehnico-tactice, trebuie să creeze
premize de practicare globală a ramurii respective. Asimilarea bazelor tehnicii este urmată imediat
de forme de practicare globală (favorizată de folosirea jocurilor dinamice şi a celor pregătitoare).
Folosirea elementelor de întrecere stimulează competitivitatea, valorificarea calităţilor morale şi de
voinţă, spiritul de colaborare, însuşirea valorilor eticii sportive (M. Chirazi, 2000; S.N. Danail, M.
Chirazi, 2001; M. Dragomir, 2001).
Programa pe care am elaborat-o evidenţiază valoarea jocurilor pregătitoare (sporturi
aplicative), a exerciţiilor sub formă de întrecere în activitatea de pregătire sportivă nu numai la
etapa de iniţiere, dar şi în etapele ulterioare vizând aspecte de ordin tehnic:
- precizia în execuţie: contribuie în mare măsură la dezvoltarea jocului combinativ,
constructiv;
- viteza în execuţie: se obţine prin simplificarea mecanismului de execuţie;
- uşurinţa în execuţie: se realizează în interdependenţă cu volumul de exersare;
- varietatea execuţiilor: pentru acelaşi element tehnic, jucătorul dispune de mai multe
procedee tehnice, alegându-l pe cel mai potrivit pentru rezolvarea secvenţei de joc
respective;
- utilitatea: valorificarea tehnicii în mod creator şi eficient (realizarea punctului, posesia
mingii, realizarea unei idei tactice, etc.);
- şi de ordin tactic:
- îmbunătaţirea jocului fără minge, în care să apară circulaţia jucătorilor în atac şi apărare
pe toată lăţimea şi adâncimea terenului, în funcţie de necesităţile fazei, pe toată durata
jocului;
 95
- aplicarea consecventă a marcajului urmărind oprirea acţiunilor adversarului precum şi
recuperarea mingii;
- schimbarea ritmului de joc, accelerarea făcându-se fără minge cu schimbări de direcţie
şi viteză maximă;
- apariţia în joc a unor scheme şi manevre proprii echipei, care să creeze elemente
surpriză speculând slăbiciunile adversarului.
În procesul instructiv-educativ al lecţiilor de antrenament, jocurile sportive pregătitoare
(aplicative) urmăresc aspectul formativ (fizic şi psihic) concretizat în însuşirea şi perfecţionarea
priceperilor şi deprinderilor motrice, calităţilor psiho-fizice şi de personalitate prevăzute în
programa de pregătire sportivă. Principalul obiectiv educaţional îl reprezintă acţiunile motrice
analitice simple şi cele de coordonare complexă, ale căror particularităţi şi legităţi condiţionează
aspectele metodice specifice. La prima etapă, pentru însuşirea elementelor simple (deplasare,
prindere, pasare, aruncare, blocaj, săritură), se practică exerciţiile – jocuri simple, iar la etapele
ulterioare se propun acţiunile psihomotrice complexe în cadrul cărora se urmăresc mai multe
sarcini (acţiuni tehnico-tactice în grup, joc cu respectarea regulilor de bază).
Trebuie să menţionăm faptul că metodologia necesară pentru formarea procesului de
instruire este determinată de complexitatea structurală şi funcţională a acţiunilor (fragmentelor) de
joc cu orientare aplicativă. Aici complexitatea acţiunilor integrative (modele tehnico-tactice şi
regimuri psihofizice similare jocului handbal) este determinată de numărul mişcărilor şi a fazelor
care alcătuiesc sarcina motrică respectivă, de cerinţele faţă de precizia mişcărilor în spaţiu şi timp,
de particularităţile coordonării mişcărilor în fiecare fază şi în ansamblu (inclusiv cele de
interacţiune), de simplitatea sau de complexitatea structurii tempo-ritmice a acţiunii integrative şi
de gradul de participare a automatismelor înnăscute (reflexe condiţionate) şi dobândite (formate)
în activitatea respectivă. Formarea priceperilor psihomotrice (numai la acest nivel) prin jocuri
sportiv-aplicative (pregătitoare) cu structurile operaţional-funcţionale similare jocului de handbal,
reprezintă un complex de acumulări cantitative finalizate în acţiuni calitativ superioare în diferite
structuri de acţionare şi cele funcţionale, care posedă calitatea de autodistrugere imediată formând
prin acesta alte variante operaţional-funcţionale specifice handbalului la etapa de specializare
sportivă.
Astfel, putem menţiona că jocurile sportive pregătitoare (aplicative) de baschet, volei şi
fotbal prin structurile lor operaţionale şi funcţionale similare aplicate în procesul instructiv-
educativ de antrenament în cadrul perioadei de pregătire iniţială a handbaliştilor juniori, prin
metodologia orientativ-formativă la nivelul de “pricepere psiho-motrică” şi “calitate psiho-fizică
generală” contribuie la crearea bazei temeinice de perspectivă a modelului sportivului pentru
 96
etapele ulterioare de specializare şi de performanţă sportivă prin transferuri instructive, funcţionale
şi segmentare (la nivelul analizatorilor).
 97
Capitolul 4. EFICIENŢA METODICII DE PREGĂTIRE SPORTIVĂ PE ETAPE A
HANDBALIŞTILOR, ÎN BAZA PROGRAMEI ELABORATE

4.1. Esenţa planificării procesului de antrenament la sportivi de 9 – 12 ani (etapa

iniţierii) în structuri anuale de pregătire pe durata a trei ani
La baza ipotezei de lucru privind necesitatea începerii specializării sportive a handbaliştilor
numai după vârsta de 11 ani au fost puse datele cercetărilor preliminare, descrise în capitolul I şi
III, precum şi datele referitoare la conţinutul antrenamentelor unui contingent de handbalişti în
etapele iniţiale de însuşire a deprinderilor şi priceperilor motrice care vor constitui baza măiestrei
lor sportive.
Precum menţionam anterior, stabilirea în perioada 1987-1993 a momentului oportun de
începere a practicării handbalului de către tinerii sportivi şi a termenelor oportune de specializare
sportivă în baza cercetărilor efectuate pe un contingent masiv de handbalişti români valoroşi, a
atestat că practicarea de către aceşti tineri a handbalului de la vârsta de 11-13 ani nu i-a împiedicat,
din câte se pare, să obţină la 20-24 de ani cele mai bune rezultate în acest joc sportiv şi să se
menţină la un nivel ridicat până la 29-30 de ani. Totodată, există motive pentru a presupune că
actuala tendinţă de a atrage în secţiile de handbal copii de 9-10 ani (iar uneori şi de 8 ani) poate
avea anumite consecinţe nefavorabile.
Amintim aici cele două împrejurări menţionate şi în capitolul anterior.
Prima se rezumă la faptul că specializarea precoce şi implicarea copiilor prea devreme în
competiţii duce la suprasolicitarea acestora pentru obţinerea cu orice preţ a rezultatelor. O
asemenea practică a căpătat o largă răspândire şi aduce prejudicii pregătirii de bază
(fundamentale) a tinerilor sportivi, fapt care le afectează perspectivele de a progresa si practica mai
mulţi ani sportul de performanţă.
În al doilea rând, specializarea prea timpurie ar putea, în ultimă instanţă, să frâneze
procesul dobândirii de către jucător a unei înalte măiestrii sportive. Într-o serie de cazuri sportivii
îşi pierd interesul pentru acest sport atractiv, fără să reuşească să atingă culmile adevăratei
măiestrii, deoarece scade nivelul motivaţiei pentru această activitate, iar jucătorii nu-şi realizează
aspiraţiile.
Propunerea de a începe preselecţia şi debutul activităţii în secţiile de handbal numai după
11-12 ani ar fi, însă, nejustificată. Aşa cum menţionam în capitolul III, cauzele selecţiei prea
timpurii rezidă nu numai în sfera pedagogică, ci şi în domeniul social, fiind condiţionate de
necesităţile obiective ale societăţii în promovarea sporturilor cu rezultate superioare.
 98
Din totalul de 935 profesori de specialitate şi antrenori chestionaţi, 68% (636) au
recunoscut că atât la cluburile la care activează cât şi la alte cluburi pe care le cunosc, selecţia
copiilor la handbal a coborât sub vârsta de 10 ani. 55% (514) dintre ei recunosc că nu au modificat
esenţial conţinutul pregătirii faţă de grupele cu care lucrau în urmă cu 10-15 ani, când selecţia avea
loc la vârsta de peste 10 ani. Dintre cei 182 de sportivi din Liga Naţională chestionaţi, 77% (140)
dintre ei recunosc că ar fi fost mai eficientă o pregătire fizică mai solidă în stadiul de iniţiere, cu
consecinţe favorabile în activitatea sportivă pe care o desfăşoară.
Ni se pare raţională selecţia iniţială a copiilor în secţiile şi şcolile de handbal de la 9-10 ani,
cu condiţia ca ei să parcurgă în prima etapă un curs de doi ani de pregătire fizică generală, cu
orientare multiplă, inclusiv cu specificul jocurilor sportive.
În favoarea introducerii unei asemenea etape sunt, pe lângă alte informaţii, şi datele privind
dinamica pe vârste a indicilor de dezvoltare morfo-funcţională, a calităţilor motrice de bază şi ai
nivelului de însuşire a deprinderilor motrice specifice (vezi cap. III). Ca regulă, handbaliştii de 11-
12 ani care şi-au început specializarea la 9-10 ani rămân în urma celor care au trecut doar
pregătirea fizică generală, la un şir de indici ce le caracterizează dezvoltarea şi pregătirea fizică.
Este logic să presupunem că, primind o pregătire de bază în primii doi ani de activitate
sportiva şi începând să practice handbalul de la 11-12 ani, copiii vor avea posibilitatea să înveţe
procedeele tehnico-tactice ale jocului la un nivel superior. Evident că acest lucru le va permite să-
si însuşească într-un ritm crescut tehnica jocului şi le va compensa „deficitul” pregătirii specifice
din primii ani de activitate în secţiile de handbal.
Pentru verificarea corectei fundamentări a acestei supoziţii am efectuat proiectarea
didactică, a cărei bază o constituie “legea posibilităţilor principiale ale procesului didactic”,
propusă de către (N.F.Talîzina, 1975; V.P.Bespaliko, 1989). Acesta se bazează pe teoria însuşirii şi
teoria formării pe etape (P.Ia.Galiperin, 1970), unde viteza de însuşire este factorul principal al
intensificării procesului instructiv-educativ.
În cadrul acestui proces, al posibilităţilor lui principiale, se evidenţiază algoritmul
funcţionării (AF) şi algoritmul dirijării (AD). În prezentarea grafică a funcţiilor liniare, vectorul
AF este permanent orientat spre indici maximi într-un timp minim, iar vectorul AD reprezintă
factorul de orientare-corectare (vezi fig.7).
 99

Fig. 7. Construcţia procesului didactic prin diferiţi AF - algoritm de funcţionare şi AD – algoritm

de dirijare (după V.P.Bespaliko, 1989).

Ambii algoritmii constituie baza procesului formativ. Rezultatele construirii vectorului AF,
a vectorului îngustării tipurilor de pregătire (AÎ), în cadrul graficului comun al dinamicii valorilor
medii ale diferenţelor verosimilelor dintre indicii dezvoltării morfofuncţionale, pregătirii
psihomotrice şi tehnice ale handbaliştilor (din fig.3, 4, 5), cu începere de la vârsta de 9 ani, ne
demonstrează potenţialul ipotetic al procesului de pregătire, care este coordonat de AD, prezentat
prin factorii axiomatici – potenţialul însuşirilor de vârstă ale eşantionului (vezi fig.8).

Fig. 8. Reprezentarea grafică a procesului formativ în baza algoritmilor de funcţionare (AF), de

dirijare (AD: factorii axiomatici – pregătire, însuşire, dezvoltare) şi de îngustare (AÎ) a diferitor
tipuri de pregătire.

Trebuie să menţionăm faptul că în reprezentarea grafică generală dată şi proiecţia

intersecţiei vectorilor AÎ şi AF (12-13 ani) ne indică perioada optimă pentru trecerea la pregătirea
 100
specializată profilată, unde predomină aspectele tehnice şi tactice în pregătirea sportivă a
handbaliştilor.
Fenomenul transformării procesului de formare examinat de noi sub aspecte de AF, AD, AÎ,
a devenit premiza ipotetică pentru repartizarea-structurarea diverselor tipuri de pregătire sportivă
a handbaliştilor, în cadrul programei pentru etapa de iniţiere 9-12 ani.
În afara de aceasta, conţinutul programei, structura şi coraportările între tipurile de pregătire se
concretizau prin datele referitoare la opiniile specialiştilor, expuse în literatura de specialiate şi
chestionarele sociologice.
Pentru verificarea ipotezei de lucru a fost efectuat un experiment pedagogic. În cadrul
Liceului cu Program Sportiv Suceava (L.P.S.), au fost constituite două grupe de pregătire
preliminară, în care au fost incluşi băieţi de 9 ani, care au trecut cu succes preselecţia respectivă.
Ambele grupe – cea de control şi cea experimentală – au fost formate iniţial din câte 17 băieţi.
În linii mari, experimentul pedagogic a durat trei ani: din septembrie 1994 până în iunie
1997. În cadrul acestei perioade, ambele grupe s-au antrenat conform unor programe diferite.
Potrivit programei oficiale, acceptate pentru secţiile de handbal ale L. P. S. - C.S.S.-urilor (care
lasă la latitudinea cadrului didactic alegerea mijloacelor pentru îndeplinirea obiectivelor
specificate), grupa de control a parcurs în primii doi ani, pregătirea specifică de iniţiere în
elementele tehnico-tactice ale handbalului, iar în anul al treilea s-a antrenat în planul aprofundării
în continuare, a acestei specializări.
În primii doi ani, grupa experimentală a efectuat o pregătire fizică generală de profil larg,
cu o pronunţată orientare spre jocurile sportive, iar în decursul anului al treilea s-a acţionat în
direcţia începerii specializării, continuând să-şi perfecţioneze pregătirea fizică generală. Programul
lecţiilor la grupa experimentală, corectat pe parcursul experimentului, este expus în tabelul 11.

Tabelul 11.
Conţinutul programei propuse şi repartizarea orelor de activitate în cadrul experimentului (9-12 ani)
Numărul de ore
Nr
Conţinutul activităţii Anul I Anul II Anul III
crt
(9-10 ani) (10-11 ani) (11-12 ani)
1 2 3 4 5
Lecţii teoretice
Cultura fizică şi sportul în România,
1.
dezvoltarea sporturilor pentru copii 2 2 2
Trecerea succintă în revistă a evoluţiei
2.
handbalului în România şi peste hotare 2 2 2
3. Igiena, autocontrolul, regimul şi alimentaţia
 101
sportivilor 2 2 2
4. Pregătirea tehnică 2
5. Pregătirea tactică 2
Regulile jocului. Organizarea şi desfăşurarea
6.
competiţiilor 4
Noţiuni de igienă a sălilor de pregătire, a
7.
echipamentelor şi obiectele de inventar 2
8. Lecţii de verificare 2 2 2
Total ore: 8 8 18
Activităţi practice
1. Pregătirea fizică generală
1.1 Seturi de exerciţii şi jocuri orientate
preponderent spre dezvoltarea vitezei 36 40 24
1.2 Seturi de exerciţii şi jocuri orientate
preponderent spre dezvoltarea forţei 28 32 20
1.3 Seturi de exerciţii şi jocuri orientate
preponderent spre educarea rezistenţei 28 28 22
Total ore: 92 100 66
2. Pregătirea fizică specială:
2.1 Jocuri şi exerciţii cu caracter de joc,
orientate preponderent spre dezvoltarea vitezei
în regim de îndemânare 42 56 30
2.2 Jocuri şi exerciţii cu caracter de joc,
orientate preponderent spre dezvoltarea forţei
în regim de îndemânare 38 50 24
2.3 Jocuri şi exerciţii cu caracter de joc,
orientate preponderent spre educarea
rezistenţei în regim de îndemânare 36 48 18
2.4 Jocuri şi exerciţii cu caracter de joc,
orientate preponderent spre dezvoltarea
18 20 16
mobilităţii în regim de îndemânare
Total ore: 134 174 88
3. Tehnica jocului
3.1 Prinderea şi pasarea mingii 6 40
3.2 Conducerea mingii 6 24
3.3 Mişcare în teren 6 16
3.4 Însuşirea aruncărilor 12 50
Total ore: 30 130
4. Tactica jocului:
4.1 Învăţarea acţiunilor individuale 34
4.2 Învăţarea acţiunilor tactice colective 26
4.3 Învăţarea acţiunilor tactice de echipă 20
 102
Total ore: 80
5. Jocuri cu temă 42
Verificări curente şi teste de control, examene
6.
de promovare 4 8 8
Total ore: 4 8 50
Total ore însumate: 238 324 432

4.1.1. Selectarea şi obţinerea indicilor iniţiali de control

În calitate de indici de control ai efectului experimentului pedagogic, au fost selectaţi
parametrii ce reflectă nivelul anumitor posibilităţi funcţionale ale organismului tinerilor
handbalişti, manifestările plenare ale pregătirii lor fizice şi gradul de însuşire a abilităţilor motrice
specifice (pregătirea tehnică).
La baza procedeelor de verificare si control au stat testele utilizate în cercetările
preliminare (capitolul III). Din cei 19 parametri (testaţi la 120 de sportivi), care au devenit baza
caracterizării dezvoltării morfo-funcţionale (înălţimea, masa corporală, circumferinţa toracică,
capacitatea vitală a plămânilor, dinamometria forţei lombare şi manuale, Step-test Harward),
pregătirii psiho-motrice (alergare 20 m, 60 m, sărituri în lungime de pe loc, triplu salt de pe loc,
sărituri în înălţime de pe loc, alergare 300 m, alergare în suveică pe 100 m, testul „Bumerang”) şi
tehnice (conducerea mingii 2x30 m, transmiterea mingii în perechi, aruncarea mingii la distanţă şi
la ţintă) prin analiza corelativă (după Pearson) au fost stabiliţi 8 – cei mai reprezentativi (r ≈ 0,560
– 0,990; vezi anexa 18) care determină obiectiv nivelul pregătirii sportive a handbaliştilor:
1. CVP;
2. Step-testul Harvard (STH);
3. Alergarea pe 60 m;
4. Săritura în lungime de pe loc;
5. Testul “Bumerang”
6. Conducerea mingii 2 x 30 m;
7. Aruncarea mingii la distanţă;
8. Aruncarea mingii la ţintă.
Aceştia au devenit principalii indici de control ai efectului lecţiilor experimentale,
înregistrându-se progrese de etapă şi finale.
Testarea iniţială a sportivilor din ambele grupuri şi analiza rezultatelor obţinute ne
îndreptăţesc să considerăm că la aceşti indici, ambele grupe au înregistrat aceleaşi progrese (tab.
12). O superioritate nesemnificativă a grupului experimental a fost sesizată la indicii STH (t =
1,35; p > 0,05) şi la alergarea pe 60 m (t = 1,41; p > 0,05). Aceste diferenţe, sub aspectul
 103
dinamicii de dezvoltare nu sunt semnificative şi, în ansamblu, putem constata că ambele grupe – şi
cea de control şi cea de experiment – la începutul derulării experimentului se aflau aproximativ la
acelaşi nivel al indicilor vizaţi.

Tabelul 12.
Analiza comparativă a indicilor la testările de control ale grupei martor (M: n =17) şi experiment
(E: n =17) la etapa iniţială a experimentului
Nr Parametrii statistici
Testele de control Gr
crt X±m σ CV% t P
M 1685±32,6 130,5 7,74
1 CVP (cm3) 0,38 >0,05
E 1702±29,95 119,8 7,04
STH (unităţi M 32,8±2,6 10,5 32,01
2 1,35 >0,05
convenţionale) E 38,0±2,85 11,4 30,00
M 10,62±0,11 0,39 3,67
3 Alergare 60 m (sec) 1,41 >0,05
E 10,45±0,07 0,29 2,77
Săritură în lungime de pe M 143,6±1,89 7,55 5,26
4 0,83 >0,05
loc (cm) E 141,5±1,68 6,71 4,74
M 15,2±0,07 0,28 1,85
5 Testul “Bumerang” 1,02 >0,05
E 15,1±0,07 0,28 1,84
Conducerea mingii 2 X 30 M 13,3±0,13 0,54 4,06
6 1,00 >0,05
m (sec) E 13,5±0,15 0,59 4,37
Aruncarea mingii la M 14,5±1,02 4,08 28,13
7 0,66 >0,05
distanţă (m) E 15,4±0,92 3,68 23,90
Aruncarea mingii la ţintă M 2,0±0,35 1,42 71,00
8 0,90 >0,05
(puncte) E 1,6±0,27 1,08 67,50

4.2. Rolul lecţiilor de antrenament în baza programei pregătirii sportive pe etape

În urma analizei programelor după care se desfăşoară activitatea sportivă de handbal cu
copii de vârsta respectivă din secţiile liceelor cu program sportiv şi în baza datelor din literatura
de specialitate, am elaborat programa de pregătire generală şi specială pe trei ani, a tinerilor
handbalişti în etapa pregătirii preliminare şi specializării iniţiale, din grupa de experiment (tab. 11).
În primul an, din totalul activităţii, aproximativ 70% a fost rezervat educării calităţilor
motrice de bază ale sportivilor începători şi a deprinderilor bazate pe acestea, în timp ce circa 25%
s-a alocat însuşirii acţiunilor motrice, inclusiv celor specifice jocurilor. Pregătirea generală şi cea
specială au beneficiat, de o pondere exprimată prin raportul 2:3, iar lecţiile au avut loc de trei ori
pe săptămână, însumând lunar aproximativ 24-26 ore.
 104
În al doilea an procesul de pregătire a continuat să se deruleze în direcţiile stabilite în
primul an de activitate. Folosirea mijloacelor de antrenament a căpătat o orientare mai pronunţată
de specializare, incluzând tot mai multe acţiuni motrice specifice jocurilor. Au început să fie
utilizate mai pe larg exerciţiile de jocuri cu elemente din fotbal, handbal, baschet, alte jocuri şi
ştafete sportive, din care cauză a fost redus timpul afectat practicării diferitelor sporturi cu caracter
ciclic.
Spre finele celui de-al doilea an de învăţământ, tinerii sportivi cunoşteau procedeele de
bază ale handbalului: deplasarea pe teren, prinderea, transmiterea şi conducerea mingii, aruncarea
de deasupra umărului cu braţul semiîndoit, de pe loc (săptămânal 4 lecţii a câte 2 ore, volumul
lunar constituind 32-34 ore).
În anul al treilea de experiment s-a început pregătirea specifică handbalului – etapa
specializării iniţiale. În structura bugetului de timp a pregătirii sportive, a fost majorat considerabil
volumul afectat pregătirii speciale tehnice şi a celei tactice. Acest lucru le-a permis sportivilor să-şi
însuşească în decurs de un an, elementele tehnice şi tactice ale handbalului, prevăzute în programa
folosită de liceele de specialitate şi cluburile sportive şcolare pentru etapa iniţială de pregătire a
tinerilor handbalişti. Pe compartimentele pregătirii, raportul cheltuielilor de timp a fost următorul:
pregătirea fizică generală – 17,3%, pregătirea fizică specială – 23%, pregătirea tehnică – 34%,
pregătirea tactică – 21%, pregătirea teoretică– 4,7%, săptămânal 5 lecţii a câte 2 ore, plus o oră de
joc - volumul pe o lună constituind 36-40 ore, la care se adaugă cele 4 ore de joc.
Printre cele mai importante aspecte ale planificării procesului de instruire şi antrenament,
sunt distribuirea materialului cuprins în programa pe anii de studii şi repartizarea justă a timpului
afectat pentru laturile concrete ale pregătirii.

4.2.1. Rezultatele primului an de antrenamente

Grupa de control s-a pregătit în conformitate cu programa oficială pentru primul an de
practicare, aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale, care îmbină diverse aspecte ale pregătirii si
formării sportivilor într-o anumită pondere procentuală, pe factorii pregătirii, lăsând profesorului
libertatea de a alege mijloacele şi de a stabili dozarea. Totuşi, această pondere nu a fost
deocamdată determinată cu destulă precizie nici în elaborările ştiinţifice, nici în practica
handbalului de juniori. Luând în considerare indicaţiile metodice ale marii majorităţi a autorilor
din literatura de specialitate, precum şi experienţa antrenorilor români recunoscuţi prin rezultatele
lor în creşterea copiilor şi juniorilor în handbal, noi am respectat următoarea pondere procentuală a
principalelor aspecte ale pregătirii în această grupă (fig. 9):
 105
- pregătirea fizică generală – 57,3% din timpul integral repartizat conform programei
propuse,
- pregătire fizică specială – 39,3%;
- pregătire teoretică – 3,4%.
Desigur că desfăşurarea lecţiilor s-a făcut cu respectarea principiilor universale ale
pedagogiei şi tezele obligatorii ale teoriei şi metodologiei educaţiei fizice.

Fig. 9. Ponderea componentelor pregătirii în primul an de experiment.

Grupa de experiment, precum am menţionat, s-a antrenat după programa, elaborată de noi,
în care au fost reflectate cerinţele teoriei şi metodicii generale ale educaţiei fizice si sportului
privind conţinutul şi structura pregătirii în această etapă. În primul an, din totalul timpului rezervat
lecţiilor, circa 70% au fost acordate educării calităţilor motrice de bază şi a celor aferente acestora,
indispensabile sportivilor începători, iar circa 25% - însuşirii acţiunilor motrice, inclusiv celor
specifice jocurilor. Proporţia pregătirii generale cu cea specială, după timpul alocat fiecăreia,
corespunde raportului de 2:3 (tab. 13).
În cadrul acestei programe de pregătire s-a ţinut cont, pe lângă alte criterii, de necesitatea unui
orizont larg al conţinutului pregătirii tinerilor sportivi. Corespunzător cu acest obiectiv, în cadrul
antrenamentelor au fost utilizate pe larg mijloacele atleticii uşoare, gimnasticii, jocurilor
sportive şi de mişcare, ale nataţiei etc. Ponderea procentuală a mijloacelor, destinate preponderent
dezvoltării la tineri a diverselor calităţi motrice şi formării deprinderilor motrice, precum şi
repartizarea bugetului de timp pentru diferitele tipuri de mijloace, sunt redate în graficul de la
figura 10, iar repartizarea bugetului de timp pentru diferitele tipuri de mijloace, sunt redate în
graficul de la figura 11.

Tabelul 13.
Repartizarea orelor de pregătire pentru tinerii handbalişti în primul an de experiment (9-10 ani)
Lunile
 106
Conţinutul
IX X XI XII I II III IV V VI Total
materialului
Pregătirea
teoretică 2 2 2 2 8
Lecţii practice:
a) Pregătirea fizică
generală 10 8 10 10 8 8 8 10 10 10 92
b) Pregătirea
fizică specială 14 14 12 12 14 14 14 14 14 12 134
c) Verificări
curente de rutină 2 2 4
Total: 24 24 24 22 24 24 24 24 24 24 238

La determinarea acestei ponderi au fost luate în considerare particularităţile de vârstă, ale

dezvoltării deprinderilor motrice determinate anterior. La ambele grupe, antrenorii au particularizat
temele lecţiilor de antrenament în funcţie de specificul dezvoltării fizice şi psihice a tinerilor
participanţi la experiment.
Datele verificării după prima etapă, desfăşurată pentru obţinerea rezultatului intermediar al
primului an de experiment, au relevat tendinţa de modificare prioritară a acelor
parametri formativi asupra cărora a fost focalizată programa de antrenamente.

35
35 Atletism
30
25 Gimnastica
25
Fig. 10. Corelaţia procentuală a deprinderilor şi calităţilor motrice folosite la grupa de experiment
20 20
20
(anul I al experimentului)
15 Jocuri
dinamice
10

5 Jocuri
sportive
0 aplicative
 107

Fig. 11. Corelaţia procentuală a diverselor mijloace ale pregătirii generale la grupa de
experiment (anul I al experimentului)
Majoritatea indicilor de control care reflectă nivelul de dezvoltare şi pregătire fizică a
juniorilor testaţi în grupul experimental s-au dovedit a fi în creştere. Dacă în datele iniţiale
aproape că nu au existat diferenţe cu valoarea statistică semnificativă, după primul an de
antrenamente, grupul experimental l-a depăşit pe cel de control, în special la indicii: CVP (cu 90
cm3, t = 2,10 la p > 0,05) şi mărimea STH (cu 6,8 unităţi convenţionale, t = 1,90 la p > 0,05).
Cei din grupa de experiment au manifestat tendinţa de a-i depăşi pe cei din celelaltă grupă
la proba de 60 m (t = 4,55; p < 0,01). Testul “Bumerang” a reliefat o diferenţă de 0,1 s, aceasta
fiind neverosimilă (t = 0,91; p > 0,05). Pe de altă parte, grupul de control a început să-l întreacă
pe cel experimental după rezultatele testelor „tehnice”, mai ales la aruncarea mingii la ţintă (1,2
puncte la t = 2,35 şi p < 0,05) precum şi la aruncarea mingii la distanţă (t = 1,68; p > 0,05 ).
Astfel, rezultatele primei verificări de etapă corespund întru totul vectorilor previziunilor
privind diversele aspecte ale pregătirii tinerilor handbalişti din grupul de control şi cel
experimental. Modelarea ipotetică a cursului experimentului prefigura apariţia unor „foarfece” la
nivelul de pregătire a celor două grupe, cauzate de diferenţa fundamentală, de concepţie, a
programelor de antrenament utilizate.
Astfel, rezultatele primei verificări de etapă corespund întru totul vectorilor previziunilor
privind diversele aspecte ale pregătirii tinerilor handbalişti din grupul de control şi cel
experimental. Modelarea ipotetică a cursului experimentului prefigura apariţia unor „foarfece” la
nivelul de pregătire a celor două grupe, cauzate de diferenţa fundamentală, de concepţie, a
programelor de antrenament utilizate.
 108
Tabelul 14.
Analiza comparativă a indicilor la testările de control ale grupei martor (M: n =17) şi experiment
(E: n =17) la etapa intermediară (anul I) a experimentului
Nr Parametrii statistici
Testele de control Grupa
crt X±m  CV% t p
M 1820±32,5 130,1 7,15
1 CVP (cm3) 2,10 >0,05
E 1910±27,8 111,3 5,83
M 35,7±2,57 10,27 28,77
2 STH (unităţi convenţionale) 1,90 >0,05
E 42,5±2,50 10,00 23,53
M 10,41±0,05 0,19 1,83
3 Alergare 60 m (sec) 4,55 <0,01
E 10,00±0,08 0,32 3,20
Săritură în lungime de pe loc M 156,1±1,68 6,72 4,30
4 1,65 >0,05
(cm) E 159,9±1,88 7,51 4,70
M 14,6±0,08 0,31 2,12
5 Testzl “Bumerang” 0,91 >0,05
E 14,7±0,07 0,28 1,90
Conducerea mingii 2 X 30 m M 12,1±0,11 0,43 3,55
6 6,11 <0,01
(sec) E 13,2±0,15 0,60 4,54
Aruncarea mingii la distanţă M 18,1±0,89 3,55 19,61
7 1,68 >0,05
(m) E 16,0±0,88 3,53 22,06
Aruncarea mingii la ţintă M 2,8±0,39 1,58 71,00
8 2,35 <0,05
(puncte) E 1,6±0,32 1,28 80,00

4.2.2. Rezultatele celui de-al doilea an de antrenamente experimentale

În cel de-al doilea an al experimentului, activitatea cu grupa de control a confirmat în
ansamblu direcţiile prevăzute în primul an de practicare a handbalului.
Tinerii handbalişti au continuat să-si însuşească deprinderile motrice specifice, să asimileze
cunoştinţele tactice, să-şi formeze abilităţile necesare, practic în aceleaşi condiţii, adică
respectându-se aceeaşi repartizare a timpului ca şi în primul an al activităţii, dintre pregătirea lor
fizică generală şi cea de pregătire specifică. Au survenit câteva modificări în raportul mijloacelor,
îndreptate spre dezvoltarea anumitor calităţi motrice în cadrul pregătirii fizice. Astfel, au fost
intensificate acţiunile formative asupra vitezei, îndemânării şi mobilităţii tinerilor sportivi,
ţinându-se cont de faptul că, în conformitate cu mai multe date, în dinamica de vârstă a acestor
calităţi a survenit o perioadă critică. Într-o anumită măsură, s-a modificat şi conţinutul pregătirii
tehnice, al cărei accent de bază a trecut, în al doilea an de activitate, asupra formării şi
perfecţionării tehnicii de aruncare a mingii, în paralel cu consolidarea procedeelor de deplasare în
teren, transmitere şi manevrare a mingii, însuşite în primul an de antrenamente. Conţinutul
pregătirii tactice s-a rezumat, ca şi mai înainte, la formarea unui complex de deprinderi tactice, de
 109
baza, necesare pentru organizarea acţiunilor individuale si colective în cadrul jocului şi dezvoltarea
aptitudinilor de orientare.

Tabelul 15.
Repartizarea orelor de pregătire pentru tinerii handbalişti în al doilea an de experiment (10-11 ani)
Conţinutul Lunile
Total
materialului IX X XI XII I II III IV V VI
Pregătirea
teoretică 2 2 2 2 8
Lecţii practice:
a) Pregătirea fizică
generală 10 10 12 12 12 10 12 8 6 8 100
b) Pregătirea
fizică specială 18 18 20 20 18 18 20 14 14 14 174
c) Pregătirea
tehnică 10 10 10 30
d) Verificări
curente de rutină 2 2 2 2 8
Total: 32 30 32 32 30 32 34 32 32 34 320

Şi antrenamentele grupului experimental şi-a continuat cursul prestabilit, evoluând în

aceleaşi direcţii ce-i fuseseră trasate în primul an de pregătire. Ca şi la grupa de control, au
survenit anumite schimbări, cauzate de necesitatea de a ţine cont de perioadele critice în
dezvoltarea vitezei, mobilităţii şi îndemânării tinerilor handbalişti (fig. 12).
 110

Fig. 12. Corelaţia procentuală a timpului repartizat formării deprinderilor motrice şi dezvoltării
calităţilor motrice la grupul experimental în al doilea an al experimentului
Totodată, în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, mijloacele de pregătire utilizate au
căpătat un caracter de specificitate mai pronunţată. Astfel, au început să fie practicate mai frecvent
exerciţiile cu elemente din jocuri sportive – din fotbal, handbal, baschet şi alte jocuri şi ştafete
sportive, fapt care a cauzat reducerea timpului pentru nataţie, atletică uşoară şi gimnastică. Spre
finele celui de al doilea an de activitate, tinerii din grupa de experiment au luat cunoştinţă de
procedeele de bază din handbal: deplasare în teren, transmiterea şi manevrarea mingii, aruncarea
mingii cu braţul de sus de deasupra umărului.
Bineînţeles, dificultatea sarcinilor de antrenament şi durata însuşirii mişcărilor complexe au
fost dozate în funcţie de particularităţile de vârstă si individuale ale tinerilor testaţi (fig.13).

30
30

25 Atletism
20 20 20
20 Gimanstica

Jocuri dinamice
15
10 Jocuri sportive
10 aplicative
Handbal
5

Fig. 13. Corelaţia procentuală a timpului repartizat pe diverse mijloace ale instruirii grupului
experimental în al doilea an al experimentului

Datele controlului de etapă, desfăşurat la finele celui de-al doilea an al experimentului au

relevat tendinţe de evoluţie diferită de cele reieşite din rezultatele primului an de antrenamente.
Pe de altă parte, s-au majorat diferenţele dintre anumiţi indici funcţionali ai grupelor (în favoarea
grupului experimental). Astfel, după valorile CVP, sportivii din acest grup i-au depăşit pe cei din
 111
grupul de control în medie cu 109 cm3 (t = 2,68 la p < 0,05), iar după valorile STH – cu 6,2 unităţi
convenţionale (t = 1,86 la p >0,05). Să ne amintim că diferenţele dintre indicii sus-menţionaţi ai
grupelor la prima verificare (de etapă) au reprezentat corespunzător: CVP – 2,10 şi STH – 1,90
(tab. 16).

Tabelul 16.
Analiza comparativă a indicilor la testările de control ale grupei martor (M: n =17) şi experiment
(E: n =17) la etapa intermediară (anul II) a experimentului
Nr Parametrii statistici
Testele de control Gr
crt X±m  CV% t p
M 2229±28,65 114,6 5,14
1 CVP (cm3) 2,68 <0,05
E 2338±28,9 115,6 4,94
STH (unităţi M 52,1±2,36 9,46 18,16
2 1,86 >0,05
convenţionale) E 58,3±2,36 9,46 16,22
M 10,01±0,04 0,17 1,70
3 Alergare 60 m (sec) 5,42 <0,01
E 9,64±0,06 0,26 2,70
Săritură în lungime de M 161,8±1,60 6,40 3,95
4 1,83 >0,05
pe loc (cm) E 165,8±1,49 5,97 3,60
M 13,9±0,06 0,25 1,80
5 Testul “Bumerang” 1,25 >0,05
E 13,8±0,05 0,19 1,38
Conducerea mingii M 11,96±0,10 0,42 3,51
6 1,66 >0,05
2 X 30 m (sec) E 12,21±0,12 0,48 3,93
Aruncarea mingii la M 20,6±0,75 3,01 14,61
7 2,00 >0,05
distanţă (m) E 18,3±0,07 3,49 19,07
Aruncarea mingii la M 3,9±0,36 1,44 36,92
8 2,40 <0,05
ţintă (puncte) E 2,7±0,35 1,40 51,85

Rezultatele testărilor în cadrul exerciţiilor menite să evidenţieze nivelul de dezvoltare a

principalelor calităţi motrice, au confirmat tendinţa de prevalare a grupului experimental,
prefigurată la încheierea primei etape. Dacă la finele primului an grupul experimental avea după
rezultatul alergării pe distanţa de 60 m un avantaj statistic verosimil (t = 5,42; p < 0,01), peste un
an el l-a depăşit pe cel al grupei de control cu 0,37 sec. Rezultatele la săritura în lungime de pe loc
s-au menţinut la ambele grupe aproximativ la acelaşi nivel, cu o tendinţă nesemnificativă de
superioritate a grupei de experiment (t = 1,83 la p > 0,05). De asemenea la testul “Bumerang” se
menţine diferenţa de 0,1 s între grupe (t = 1,25 la > 0,05), în favoarea grupei de experiment.
Concomitent, în testele de diagnosticare a nivelului pregătirii specifice „handbalistice”,
 112
superioritatea evidentă anterior a grupei de control (potrivit rezultatelor verificării de la finele
primei etape) a devenit mai puţin categorică.
Conform rezultatelor la proba de conducere a mingii (2 x 30 m), diferenţa dintre indicii
celor doua grupe nu s-a mai menţinut la mărimi semnificative (t = 1,66 la p > 0,05); totuşi, grupa
de control şi-a păstrat superioritatea asupra celei de experiment la aruncarea mingii la distanţă,
diferenţa dintre indicii celei dintâi probe constituind acum 2,3 m (t = 2,00 la p > 0,05), iar diferenţa
dintre indicii de precizie (la ţintă) menţinându-se, ca şi mai înainte, la 1,2 puncte (t = 2,40 la p <
0,05).
Prin urmare, rezultatele celui de-al doilea an al experimentului au confirmat în ansamblu
efectul benefic al programei de pregătire pentru grupa de experiment asupra creşterii generale a
nivelului de însuşire a principalelor deprinderi şi posibilitatea de a contribui efectiv, în pofida
specificului ei predominant de pregătire fizică generală, la realizarea progreselor în practicarea
acestei ramuri de sport.
Este de presupus că nivelul superior al pregătirii generale şi al diverselor deprinderi
motrice asimilate de tinerii sportivi din grupa de experiment (în special, prin însuşirea unor
elemente din mai multe jocuri sportive), le-a permis, chiar şi fără să treacă la o specializare
îngustă, să se înscrie pe o traiectorie de evoluţie ascendentă, aşa cum arată rezultatele testelor
specifice pentru handbal, faţă de corespondenţii lor care s-au antrenat după un program de
specializare.

4.2.3. Rezultatele anului al treilea de experiment

La încheierea primilor doi ani de activitate în secţia de handbal, toţi participanţii la
experiment au început o etapă relativ nouă de pregătire.
Grupa de control a trecut la etapa de însuşire aprofundată a disciplinei sportive de
specialitate, care presupune asimilarea detaliată a elementelor tehnico-tactice ale jocului spre un
nivel de perfecţionare, intensificarea prin diverse procedee a dezvoltării calităţilor motrice
necesare pentru practicarea acestui sport, aprofundarea pregătirii teoretice de specialitate,
intensificarea pregătirii tactice, care să-i asigure asimilarea tacticii de joc – atât individuale, cât şi a
tacticii colective de grup sau echipă (tab.17).
Deocamdată, corelaţia procentuală optimă a diferitelor aspecte ale pregătirii in această
etapă, ca şi în etapele precedente, nu a fost determinată în investigaţii ştiinţifice. Ţinând cont de
experienţa antrenorilor cu renume în domeniu la juniori, am respectat următoarea pondere a
timpului afectat antrenamentului: pregătirea fizică generală – 17,3%; pregătirea fizică specifică –
23%; pregătirea tehnică – 34%; pregătirea tactică – 21%; pregătire teoretică – 4,7% (fig. 14).
 113

Tabelul 17.
Repartizarea orelor de pregătire pentru tinerii handbalişti în al treilea an de experiment (11-12 ani)

Conţinutul Lunile
Total
materialului IX X XI XII I II III IV V VI
Pregătirea
teoretică 4 2 2 2 2 2 4 18
Lecţii practice:
a) Pregătirea
fizică generală 6 8 6 6 6 8 8 6 6 6 66
b) Pregătirea
fizică specială 10 10 8 8 10 8 8 10 8 8 88
c) Pregătirea
tehnică 12 14 14 12 12 12 14 14 14 12 130
d) Pregătirea
tactică 6 8 8 8 8 6 10 8 10 8 80
e) Verificări
curente de rutină 2 2 4 8
g) Jocuri şcoală şi
de antrenament 2 2 6 6 4 4 4 6 4 4 42
Total: 40 46 44 42 42 40 44 44 44 46 432

Fig. 14. Ponderea componentelor pregătirii în anul trei al experimentului

În al treilea an al experimentului, grupa experimentală şi-a început pregătirea specializată
în handbal – etapa specializării preliminare. În structura planului de instruire sportivă a fost
 114
majorat timpul destinat pregătirii tehnice şi tactice. Acest lucru a permis însuşirea, în decurs de un
an, a conţinutului privind elementele tehnico-tactice ale handbalului, planificate pentru învăţare în
doi ani, în cadrul programei oficiale pentru etapa preliminară de pregătire, conform cu care s-a
pregătit grupa de control. Rezultatele verificării finale sunt redate în tab. 18. Ele relevă că tendinţa
evidentă în primii doi ani la grupa de experiment, de superioritate în ceea ce priveşte indicii
dezvoltării fizice şi nivelul de pregătire fizică, s-a păstrat şi ulterior. Astfel, s-a constatat o
superioritate semnificativă la indicii CVP (t = 2,25 la p < 0,05), STH (t = 2,29 la p < 0,05) şi la
săritura în lungime de pe loc (t = 2,16 la p < 0,05). Grupa şi-a menţinut superioritatea şi în ceea ce
priveşte viteza la alergarea pe 60 m (t = 6,33 la p < 0,01), deşi în scădere faţă de ceilalţi ani.
Handbaliştii din grupa de experiment au obţinut indici net superiori la testul “Bumerang” –
diferenţa fiind de 0,6 s (t = 15 la p < 0,001), ceea ce reflectă posibilităţile crescute ale acestora de
viteză pe distanţe scurte. Ambele grupe s-au situat, practic la acelaşi nivel de pregătire tehnică în
cadrul probelor (exerciţiilor) de verificare a tehnicii (îndemânării) de a conduce mingea (t = 1,00
la p > 0,05) şi de a o arunca la ţintă (t = 0,82 la p > 0,05). În testul de aruncare a mingii la distanţă,
sportivii din grupa de experiment, care iniţial se situaseră în urma grupului de control, au reuşit
ulterior să egaleze şi să depăşească cu mult indicii acestuia din urmă (t = 2,28 la p < 0,05). Pe
parcursul anului, ei au îmbunătăţit rezultatul cu 7,3 m. Este evident că acest progres poate fi
explicat prin faptul că, pe fondul nivelului mai ridicat al pregătirii fizice generale şi speciale,
grupei experimentale nu i-a fost prea dificil să-şi însuşească rapid şi corect aruncarea mingii de pe
picioare (tab.18).

Tabelul 18.
Analiza comparativă a indicilor la testările de control ale grupei martor (M: n =17) şi experiment
(E: n =17) la etapa finală a experimentului
Nr Parametrii statistici
Testele de control Gr
crt X±m  CV% t p
M 2493±57,9 231,6 9,26
1 CVP (cm3) 2,25 <0,05
E 2670±53,14 212,5 7,96
STH (unităţi M 55,9±2,45 9,81 18,83
2 2,29 <0,05
convenţionale) E 64,1±2,61 10,44 16,29
M 9,79±0,05 0,21 2,14
3 Alergare 60 m (sec) 6,33 <0,01
E 9,41±0,03 0,12 1,27
Săritură în lungime de M 171,1±1,63 6,51 3,80
4 2,16 <0,05
pe loc (cm) E 176,3±1,77 7,08 4,01
M 13,2±0,03 0,14 1,06
5 Testul “Bumerang” 15 <0,001
E 12,6±0,03 0,11 0,87
 115
Conducerea mingii M 11,74±0,11 0,45 3,83
6 1,00 >0,05
2 X 30 m (sec) E 11,92±0,14 0,56 4,70
Aruncarea mingii la M 22,8±0,92 3,67 16,10
7 2,28 <0,05
distanţă (m) E 25,6±0,83 3,32 12,97
Aruncarea mingii la M 4,7±0,29 1,15 24,47
8 0,82 >0,05
ţintă (puncte) E 4,2±0,26 2,24 53,33

Analizând rezultatele celui de-al treilea an al experimentului, considerăm că rămânerea în

urmă a sportivilor din grupa experimentală, din motive bine cunoscute, în ceea ce priveşte gradul
de pregătire tehnică realizată pe parcursul primilor doi ani ai experimentului, spre finele celui de-
al treilea an, în linii mari, a fost anulată şi că nivelul dezvoltării şi pregătirii fizice a sportivilor din
acest grup s-a menţinut la majoritatea parametrilor mai înalt decât nivelul grupului de control.
Acest fapt ne permite să constatăm că, în ansamblu, după nivelul de pregătire, grupa de
experiment, spre finele investigaţiei, se afla într-o situaţie favorabilă abordării pregătirii ulterioare.
După încheierea experimentului pedagogic, tinerii handbalişti care au făcut parte din grupele
experimentale şi de control au continuat antrenamentele şi au evoluat în competiţii
corespunzătoare vârstei lor. În acest interval s-a produs dezvoltarea firească a contingentului:
„trierea” jucătorilor veritabili, trecerea în alte colective sportive etc.
Componenţii ambelor grupe din experiment au format o singură echipă care a participat în
Campionatele Naţionale de Juniori ale României. Rezultatele obţinute de la juniori III până la
juniori I descriu o curbă ascendentă (tab. 19). Ponderea contribuţiilor pe care au avut-o
componenţii celor două grupe din experiment la obţinerea rezultatelor (4:3 în favoarea celor din
grupa experimentală la juniori III; 5:2 la juniori II şi 6:1 la juniori I) demonstrează eficienţa
programei propuse de noi. Dintre aceşti jucători, 5 au fost componenţi ai loturilor naţionale de
juniori (4 din grupa experiment şi 1 din grupa martor) şi componenţi de bază ai echipei de seniori
cu care au promovat în Liga Naţională în anul 2002.

Tabel 19.
Indici indirecţi ai performanţelor sportive obţinute de handbaliştii care au participat la experiment
Grupa / 1994 1998 1999 2000 2001 2002
1997
Anul Loc 7 loc 2 loc 1 loc 4 loc 1
Experiment 17 17 12 11 10 9 9
Martor 17 17 8 6 6 5 5

Rezumat
 116
Toate rezultatele experimentului pedagogic conduc la concluzia că specializarea sportivă a
tinerilor care se înscriu în secţiile de handbal de la 9-10 ani, este raţional să se efectueze cu
începere de la 11-12 ani, după o etapă preliminară de pregătire fizică generală, având la baza un
spectru larg de jocuri sportive. Timpul care desparte această etapă de „vârsta performanţelor
sportive autentice” este pe deplin suficient pentru însuşirea elementelor tehnico-tactice necesare
unui handbalist de cea mai înaltă performanţă. Primii doi ani de pregătire în secţiile de handbal au
o importanţă deosebită pentru optimizarea premiselor fundamentale care asigură evoluţia
progresivă în orice ramura sportivă, premise ce constau în extinderea posibilităţilor funcţionale ale
organismului uman, dezvoltarea multilaterală a calităţilor motrice de bază, formarea unui fond
valoros si variat de deprinderi şi priceperi motrice. În acest context, unul din aspectele pregătirii de
bază trebuie să fie „instruirea motrică” la scară largă, care se va efectua în baza conţinutului unui
şir de jocuri sportive si de mişcare, inclusiv handbalul.
Pregătirea fizică generală şi pregătirea tehnico-tactica a tinerilor, care după primii doi ani
de antrenamente ating cote impresionante, constituie acea temelie care sporeşte ritmul evoluţiei
ascendente la ramura de sport aleasă, odată cu începerea şi însuşirea consecventă a specializării
sportive, şi care le asigură posibilitatea obţinerii unor performanţe superioare pe parcursul unei
cariere sportive de lungă durată.

Aprecieri generale şi concluzii

Analizând si generalizând totalitatea datelor obţinute, putem constata că ele se încadrează
perfect în concepţia generală privind structurarea antrenamentelor multianuale, aplicată în actuala
teorie a sportului de performanţă. Aşa cum s-a remarcat, potrivit acestei concepţii, structura
generală a pregătirii multianuale include trei stadii mari: stadiul pregătirii de bază, stadiul realizării
maxime a posibilităţilor sportivului şi stadiul „longevităţii sportive”. Datele obţinute în cadrul
experimentului conturează dependenţa dinamicii multianuale a realizărilor handbaliştilor de
conţinutul şi caracteristicile antrenamentelor în perioada stadiului pregătirii de bază – în primul
rând, de nivelul la care aceasta îi asigură handbalistului începător dezvoltarea fizică multilaterală şi
formarea unui spectru larg de diferite abilităţi şi deprinderi motrice, precum şi de începerea la
timpul potrivit a specializării în activităţile privind jocurile sportive preferate.
Spre deosebire de punctul de vedere, general acceptat în literatura de specialitate, privind
jocurile sportive, care defineşte primul stadiu al pregătirii multianuale a sportivului drept un stadiu
ce se rezumă la specializarea iniţială, noi am evidenţiat în cadrul primului stadiu trei etape: etapa
pregătirii preliminare generale, etapa specializării iniţiale (de profil larg) şi etapa principală a
pregătirii specializate de bază.
 117
Contingentele de vârstă delimitate pentru aceste etape se prezintă astfel:
- primul: de la 9-10 ani;
- al doilea: de la 10-11 ani;
- al treilea: de la 11-12 ani.
Pentru a justifica stabilirea acestei structuri şi a limitelor de vârstă sunt necesare anumite
precizări. Potrivit constatărilor unor autori (L. Teodorescu, 1972; I. Şiclovan, 1972, 1979; Ivahin,
1967, 1971; Latîşkevici 1978, 1981; N. Alexe, 1993), problemele pregătirii tehnice iniţiale ale
handbaliştilor se rezolvă relativ mai uşor decât cele apărute în cadrul instruirii în alte sporturi
conexe sau jocuri sportive de echipă. Acest aspect este condiţionat de faptul că la baza tehnicii lui
stau alergările, săriturile şi aruncările, a cărora structura biomecanică este analoagă cu structura
mişcărilor pe care ni le formăm din primii ani de viaţă şi care au în mare măsură un caracter firesc.
Din aceste cauze însuşirea tehnicii handbalului este pentru un adolescent mai puţin complicată
decât a tehnicii baschetului sau fotbalului.
Pe de altă parte, cerinţele faţă de dezvoltarea fizică, calităţile motrice şi nivelul pregătirii
fizice a jucătorilor de handbal sunt destul de înalte, fapt condiţionat, în special, de caracterul dur,
de efort susţinut în condiţiile luptei sportive, în contact direct cu adversarul, admisă de regulile
acestui joc, de necesitatea jucătorilor de a face uz de calităţile lor de forţă şi viteză la aruncarea
mingii la poartă, de sărituri şi interacţiuni (combinaţii) ce impun o prestaţie motrică de mare
densitate, mai ales la nivelele superioare de practicare a jocului.
În virtutea particularităţilor menţionate ale handbalului, sarcinile pregătirii tehnice iniţiale a
sportivilor pot fi îndeplinite în mod corespunzător într-un termen relativ scurt, în timp ce pentru a
le asigura nivelul cuvenit al dezvoltării multilaterale a aptitudinilor fizice, este oportun să nu se
economisească timp (chiar din primele etape ale îndelungatei lor biografii sportive), pentru
pregătirea fizică generală de profil larg, urmată mai apoi de specializarea cuvenită, aspect care este
reflectat în prezentul studiu la schema etapelor pregătirii de bază. Această schemă se bazează pe
conţinutul programei de educaţie fizică în şcoală, care prevede pentru categoriile de vârstă
investigate, formarea unui fond suficient de priceperi şi deprinderi motrice, dar lasă prea puţin
timp pentru a asigura dezvoltarea multilaterală şi ascendentă a calităţilor esenţiale ale copiilor şi
adolescenţilor.
Conform lucrărilor despre aşa-zisele perioade „senzitive” (critice) în dezvoltarea fizică a
vârstelor (Zimkin, 1971; M. Epuran, 1976; A. Demeter, 1981) şi potrivit datelor pe care le-am
obţinut în cadrul experimentului ca şi după încheierea acestuia, la vârsta de 15-16 ani adolescenţii
trec printr-o accelerare firească a ritmurilor de dezvoltare a unui şir de aptitudini motrice. Este
extrem de important şi raţional ca accelerarea în dinamica pe vârste a aptitudinilor fizice şi a altor
 118
premise ale dobândirii măiestriei sportive, ce ţin de starea organismului, să fie valorificată integral
pentru realizarea principalelor sarcini ale instruirii de bază a tinerilor sportivi, considerent pe care
ne-am străduit să-l punem la baza modelului elaborat „Conţinutului şi structurii al programei de
pregătire cu conţinut adaptat pentru etapa de iniţiere la vârsta de 9-12 ani”.
Nu am supus unei cercetări minuţioase particularităţile activităţii sportive competiţionale,
aceasta fiind o problemă aparte şi foarte complexă, care impune o serie întreagă de investigaţii
specifice. Totuşi, rezultatele obţinute ne dau motive să considerăm că etapa imediat următoare
pregătirii de bază este o etapă intermediară de specializare sportivă aprofundată, în cadrul căreia
se determină direcţia specializării înguste, a aşa-zisei specializări funcţionale după profilul jocului,
se dobândeşte măiestria sportivă la cotele cerute şi se realizează adaptarea sportivului la condiţiile
de activitate în componenţa echipei în care el a fost inclus, potrivit nivelului valorii sale sportive.
Considerăm că această etapă este inerentă sau, în orice caz, caracteristică pentru cariera sportivilor
care trebuie să se specializeze în jocurile sportive de echipă. În cadrul ei, perspectivele ascensiunii
sportive depind, îndeosebi, de adaptabilitatea şi posibilităţile sportivului de a-şi găsi locul său “în
echipa respectivă”, care-i impun un anumit nivel al măiestriei sportive, de a se putea integra (în
sens social) în contextul existent al relaţiilor personale şi cele vizând exigenţele jocului, de a reuşi
să-şi perfecţioneze pregătirea corespunzătoare obiectivelor pe care şi le-a stabilit formaţia sa, de a
parcurge acest stagiu participând la competiţii importante, de a acumula experienţă
competiţională necesară şi de a-şi dobândi măiestria sportivă.
Dacă realizează optim aceste sarcini, tânărul sportiv promovează una din cele mai
importante etape care va constitui rampa de lansare în ascensiunea lui spre rezultate cu adevărat
remarcabile în cariera sa sportivă.
Referitor la datele obţinute despre momentul oportun de demarare a specializării sportive
şi momentul obţinerii rezultatelor sportive superioare, acestea nu sunt, fireşte, nişte mărimi
absolute – relativismul lor fiind determinat într-o mare măsură de faptul că ele reflectă practica
existentă de instruire a handbaliştilor.
Nu este exclus că, pe măsura perfecţionării sistemului de pregătire, parametrii temporali ai
etapelor acestuia să sufere anumite modificări. Cu toate acestea, considerăm că, în calitate de
repere orientative, termenele relevate în prezentul studiu sunt mai utile şi mai operaţionale în
comparaţie cu alte intervale specificate în literatura de specialitate despre handbal, deoarece ele
reflectă tendinţele practicii avansate şi sunt fundamentate experimental.
Se înţelege de la sine că în funcţie de particularităţile altor împrejurări obiective, orice
recomandări privind durata medie statistică a fiecărei etape de instruire, pot fi supuse
 119
amendamentelor, conţinând, în fapt, nişte limite variabile. Acelaşi lucru este valabil, în principiu,
şi pentru conţinutul programei experimentale privind pregătirea sportivă de bază.

CONCLUZII

1. Rezultatele analizei şi generalizării teoriei şi practicii procesului de pregătire sportivă în

handbal la nivelul etapei de iniţiere, ne permit să constatăm că, în ultimii ani, s-a conturat o
tendinţă vădită de selecţie şi completare a grupelor de începători cu copii de 9-10 ani şi iniţierea
concomitentă a acestora într-o specializare timpurie îngustă, fapt ce relevă nerespectarea
principiilor metodice de bază ale antrenamentului sportiv privind etapizarea formării calităţilor şi
 120
deprinderilor psiho-motrice generale şi speciale, în corelaţie cu particularităţile dinamicii de
dezvoltare morfo-funcţională şi a personalităţii sportivului.
2. Abordarea teoretică a problemei cu privire la eficientizarea procesului de pregătire
sportivă la nivelul etapei de iniţiere (9-12 ani), ne demonstrează că aceasta poate fi realizată prin
adaptarea conţinuturilor educaţionale ale antrenamentului sportiv la particularităţile morfo-
funcţionale, psiho-motrice şi motivaţionale ale copiilor de această vârstă, prin utilizarea
elementelor adecvate din atletism, gimnastică, jocuri dinamice şi sporturi simplificate, fără o
specializare îngustă în handbal, formând astfel premizele necesare pentru etapele ulterioare, de
profil specializat, în baza transferului şi a restructurării orientate a calităţilor şi priceperilor cu
diapazon larg de conformism şi interferenţă formativă.
3. Din analiza documentaţiei de lucru din domeniu şi a observaţiei pedagogice asupra
procesului instructiv-educativ de antrenament sportiv, a răspunsurilor la chestionarele adresate
profesorilor de specialitate, antrenorilor (935) şi sportivilor (1240), am constatat unele
dezavantaje legate de planificarea-programarea intensiv specializată a procesului de pregătire
sportivă, neglijarea organizării componentelor de bază ale acesteia în cadrul procesului de
antrenament cu copii de vârstă 9-12 ani, ceea ce se reflectă negativ asupra perspectivei de
obţinere a performanţelor posibile în etapele ulterioare.
4. Aprecierea eficacităţii procesului instructiv educativ de antrenament a handbaliştilor la
etapa de iniţiere şi la etapele ulterioare de performanţă sportivă privind nivelul şi dinamica
pregătirii motrice, tehnice şi a stării funcţionale, ilustrează existenţa dinamicii progresive a tuturor
indicilor la parametrii menţionaţi până la vârsta de 16 ani, ceea ce reiese din analiza datelor
literaturii de specialitate, a rezultatelor măsurătorilor şi testărilor efectuate în etapa prealabilă a
cercetării asupra eşantionului de sportivi cu vârste de la 9 până la 20 de ani. Rezultatele
investigaţiilor ne permit să menţionăm faptul că vârful de verosimilitate al pregătirii tehnice,
psiho-motrice şi morfo-funcţionale se încadrează în jurul vârstei de 15-16 ani (având în continuare
o dinamică progresivă), acesta fiind începutul etapei de perfecţionare sportivă, iar perioadele de
vârstă 9-12 ani şi 12-15 ani sunt etape de iniţiere şi pregătire specializată după cum reiese din
funcţia liniară construită după caracteristicile axiomatice ale procesului de dezvoltare, bazat pe
algoritmii funcţionării şi dirijării (după V.P. Bespaliko, 1989).
5. Abordarea teoretică a problemei, analiza şi generalizarea experienţei în domeniu,
observaţiile pedagogice, sondajul sociologic efectuat cu antrenorii de handbal şi cu sportivii,
proiectările analitice realizate ne-au permis să stabilim conţinuturile, mijloacele, formele de
organizare şi metodologia de realizare a acestora, care este adecvată particularităţilor psiho-
fiziologice şi motrice ale copiilor la vârsta de 9-12 ani, tehnologia didactică privind programarea în
 121
etape a procesului de pregătire sportivă iniţială, în baza macrostructurilor anuale cu ierarhiile
ciclice respective de antrenament, încadrate în perioada celor 3 ani, constituind astfel trei etape: 1
– pregătirii preliminare generale; 2 – specializării generale (de profil larg); 3 – specializării de
bază.
6. Structura şi conţinutul programei de pregătire sportivă iniţială în cadrul celor trei
etape menţionate anterior, precum şi metodologia de realizare a acesteia, aplicate în experimentul
pedagogic informativ pe baza repartizării – structuralizării prin progresarea – regresarea respectivă
a ponderii componentelor pregătirii fizice generale (57,3% - primul an, 32,1% - al doilea an, 17,3
% - al treilea an), speciale (39,3% - primul an, 55,7% - al doilea an, 23% - al treilea an), tehnice
(9,6% - al doilea an, 34% - al treilea an) şi tactice (21% - în ultimul an), mijloacelor de influenţă
formativă în cadrul macrostructurilor ciclice anuale de antrenament sportiv ne-a permis să creăm
premizele necesare pentru etapele ulterioare specializate ale performanţelor sportive.
7. Includerea mijloacelor din gimnastică, atletism, a jocurilor în apă şi de iarnă, a
exerciţiilor de pregătire fizică generală şi specială cu structura adecvată dinamică, cinematică,
funcţională şi motivaţională, au eficientizat procesul instructiv-educativ de antrenament prin
polimodalitatea acţiunilor motrice, determinând astfel aspectul extensiv al antrenamentului şi
crearea motivaţiei de practicare a exerciţiilor fizice în mod activ şi a stereotipului psiho-fizic
heterotron pentru rezolvarea sarcinilor psihomotrice nestardarde în situaţii variabile de către
sportivi.
8. Experimentul pedagogic a demonstrat eficienţa programei pregătirii sportive pe etape şi
a elaborărilor metodice de aplicare a acesteia, a mijloacelor şi modalităţilor de organizare a
activităţilor de antrenament în baza conceptului transferului calităţilor şi conţinuturilor
educaţionale adaptate specificului vârstei de 9 - 12 ani prin jocurile dinamice şi cele sportiv-
aplicative (pregătitoare), astfel, formând baza temeinică pentru etapele ulterioare de pregătire
sportivă de lungă durată, ceea ce confirmă dinamica progresivă şi uniformă a indicilor
parametrilor:
- pregătirii psihomotrice (săritura în lungime de pe loc, alergare 60 m, testul bumerang);
- dezvoltării morfo-funcţionale (capacitatea vitală pulmonară, step-test Harward);
- pregătirii tehnice (aruncarea mingii la distanţă, la ţintă, conducerea mingii 2 x 30m).
La nivelul de semnificaţie p < 0,05; p < 0,01.
 122
RECOMANDĂRI PRACTICE
În calitate de recomandări practice esenţiale ce decurg din totalurile investigaţiei se
propune spre aplicare programa experimentală elaborată pentru primii trei ani de pregătire de bază
a tinerilor handbalişti şi lista indicilor la probele recomandate pentru verificarea efectelor acestei
programe.
1. Spre deosebire de reprezentările şi clişeele literaturii de specialitate care prefigurează
stadiul iniţial al pregătirii multianuale a sportivului drept un stadiu al specializării preliminare, noi
evidenţiem în cadrul lui trei etape distincte:
I – etapa pregătirii preliminare generale, incluzând vârste de la 9-10 ani până la 10-11 ani;
II – etapa specializării (largi) preliminare – de la 10-11 ani;
III – principala etapă a pregătirii specializate de bază – de la 10-11 ani până la 15-16 ani.
2. Considerăm că este raţional ca în secţiile şi şcolile de handbal să se înscrie copii de 9-10
ani, cu condiţia că, în prima etapă ei vor parcurge o etapă de doi ani de instruire fizică generală,
care să aibă o orientare multilaterală şi să fie axată pe jocuri sportive.
3. În ceea ce priveşte timpul total rezervat primului an al pregătirii, considerăm că este
optimă următoarea corelaţie procentuală:
a) pentru educarea calităţilor motrice de bază şi a celor legate de acestea – 70%, din care:
- pentru educarea vitezei – 26,32%,
- pentru educarea forţei – 20,93%,
- pentru educarea rezistenţei – 17,92%,
- pentru educarea mobilităţii şi flexibilităţii – 4,83%,
b) pentru însuşirea deprinderilor motrice, inclusiv a celor specifice jocurilor – 30%, din
care:
-atletism – 6%;
-gimnastică – 6%;
-jocuri dinamice – 10,5%;
-jocuri sportive aplicative – 7,5%.
4. Pe parcursul celui de-al doilea an de pregătire corelaţia volumului de timp acordat pe
compartimentele pregătirii trebuie întrucâtva corectată, ţinându-se cont de perioadele „critice” de
dezvoltare a vitezei, flexibilităţii şi îndemânării sportivilor. Metodele de antrenament trebuie să
conţină mijloace şi sarcini care să comporte un caracter specific acţiunilor şi combinaţiilor din
jocuri. Privitor la totalul timpului rezervat activităţii în anul al doilea al experimentului,
considerăm optimă următoarea pondere procentuală:
- pentru educarea calităţilor motrice şi a celor legate de acestea – 70%, din care:
 123
- pentru educarea vitezei – 21,90%,
- pentru educarea rezistenţei – 17,92%,
- pentru educarea mobilităţii – 11%,
- pentru educarea forţei – 19,18%;

b) pentru însuşirea deprinderilor motrice, inclusiv a celor specifice jocurilor – 30%, din
care:
- gimnastică – 6%;
- atletism – 6%;
- jocuri dinamice – 9%;
- jocuri sportiv-aplicative – 6 %;
- handbal – 3 %.
5. În anul al treilea este necesar să se înceapă pregătirea specializată în handbal. În
structura pregătirii sportive se va majora timpul rezervat instruirii tehnice şi tactice speciale, fapt
care va permite ca sportivii să îşi însuşească în decursul unui an conţinutul pregătirii privind
tehnica şi tactica handbalului, prevăzut în programa oficială de doi ani a etapei preliminare de
pregătire a tinerilor handbalişti. După timpul afectat în anul al treilea de activitate corelaţia
volumului de timp acordat componentelor pregătirii trebuie să fie următoarea:
- pregătirea fizică generală – 17,3%;
- pregătirea fizică specială – 23%;
- pregătirea tehnică – 34%;
- pregătirea tactică – 21%;
- pregătirea teoretică – 4,7%.
 124
BIBLIOGRAFIA
(în limba română)

1. Alexe N. Terminologia educaţiei fizice şi sportului. - Bucureşti: Stadion, 1974. – P.18-21.

2. Alexe N. Raţionalizarea antrenamentului sportiv. - Bucureşti: CCPS, 1992. – P.15-23.
3. Alexe N. Antrenamentul sportiv modern. – Bucureşti: CCPS, 1993. – 580 p.
4. Alexe N. Teoria şi metodica antrenamentului. - Bucureşti, România de Mâine, 1999. –
P.34-36
5. Alexandrescu D. şi colab. Atletism la copii şi juniori. – Bucureşti: C.C.P.S., 1979. – P.68-
76.
6. Ardelean T. Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară. – Bucureşti:
I.N.E.F.S., 1978. – P.34-36.
7. Ardelean T. Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizică şcolară. – Bucureşti:
C.N.E.F.S., 1980. – P.78-81.
8. Barabaş N. Jocuri de mişcare pregătitoare pentru jocul de handbal. - Cluj, 1995. – P.26-31.
9. Barcan N., Ţicaliuc C. - 1001 jocuri pentru copii. - Bucureşti: Sport-Turism, 1979. – P.65-
80
10. Baroga L. Calităţile fizice combinate, Şcoala Naţională de antrenori, 1995. – P. 3-7.
11. Baroga L. Educarea calităţilor motrice combinate. - Bucureşti: Sport-Turism, 1984. – 422
p.
12. Bobei C. Pentatlonul atletic şcolar. - Bucureşti: Sport-Turism, 1978. – P. 72-75.
13. Bota I., Bota M. Handbal. 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului. - Bucureşti: Sport-
Turism, 1990. – P. 35-37; 51-54; 80-81.
14. Bota I., Bota M. Handbal. Modele de joc şi pregătire. - Bucureşti: Sport-Turism, 1987. –
P.12-23.
15. Cătăneanu M.S. Jocuri de mişcare. – Craiova: Sitech, 1997.- 162 p.
16. Cârstea G. Teoria educaţiei fizice şi sportului. - Bucureşti: Universul, 1993. – 144 p.
17. Ceauşescu N.N. Pedagogia sportului. - Bucureşti: MTS, 1990. – P. 86-91.
18. Cercel P. Exerciţii pentru fazele de joc. - Bucureşti: Sport-Turism, 1980. – P.18-22; 37-45.
19. Cercel P. Calităţile motrice în handbal. - Bucureşti: Sport-Turism, 1975. – P. 38-44.
20. Cerghit I., Vlăsceanu L. Curs de pedagogie. – Bucureşti: Universităţii, 1988 – P. 123-150;
224-225.
21. Chateau J. Copilul şi jocul. – Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1972. – P. 13-18.
 125
22. Chirazi M., Optimizarea procesului didactic al lecţiei de educaţie fizică din ciclul
gimnazial prin jocuri dinamice cu elemente de lupte, autoref., INEFS Chişinău 2000.- 27 p.
23. Chirazi M., Optimizarea procesului didactic al lecţiei de educaţie fizică din ciclul
gimnazial prin jocuri dinamice cu elemente de lupte, dis. doct. în ped., INEFS Chişinău
2000.- P. 64-77.
24. Chiriţă G. Educaţie prin jocuri de mişcare. - Bucureşti: Sport-Turism, 1983. – P. 27-32.
25. Chiriţă G. Pedagogie. - Bucureşti: Sport-Turism, 1976. – P.185-217.
26. Cojocaru M. Forma sportivă în jocurile sportive. - Bucureşti: MTS, 1992. – P. 67-70.
27. Cojocaru V. Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. - Bucureşti, 2002. – 189 p.
28. Colibaba D., Bota I. Jocuri sportive. Teorie şi metodică. - Bucureşti: Aladin, 1998. – P.71-
77; 96-98.
29. Corneşanu T. Exerciţii şi jocuri aplicative pentru şcolari. - Bucureşti: Stadion, 1970. –
P.18-43.
30. Cristea S. Dicţionar de pedagogie. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2000. –
P.54-62; 86-88.
31. Cristea S. Dicţionar de termeni pedagogici. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1999. – P. 102-104.
32. Csudor G. Handbal la clasele l—lV. - Bucureşti: Stadion, 1986. – P.23-31.
33. Csudor G. Prin joc pentru joc – handbal. - Bucureşti: Revista Educaţie Fizică şi Sport, nr.6,
1980. – P.7-9.
34. Danail N. S., Chirazi M. Obiectul “Cultura fizică” în sistemul de învăţământ privind
elaborări contemporane ale teoriei // Sesiunea jubiliară de comunicări lucrări ştiinţifice a
Universităţii “Al. I. Cuza” 135 ani FEFS – 35 ani; Zilele Universităţii Iaşi, Universitatea
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995 – P. 186-188.
35. Danail N. S., Chirazi M. Optimizarea lecţiei de educaţie fizică prin jocuri de lupte. – Iaşi:
Altius Academy, 2001.- 223 p.
36. Dancsuly A. Relaţia profesor-elev în perspectiva unei educaţii moderne // Rev. de
Pedagogie, nr. 12, 1971.
37. Diaconu A. Curs de înot. - Suceava: Universităţii, 1980. – P.45-52.
38. Demeter A. - Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice. - Bucureşti: Sport –
Turism, 1981. – 168 p.
39. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale formării deprinderilor motrice. -
Bucureşti: Sport – Turism, 1982. – P.87-98.
 126
40. Dragnea A., Măsurare şi evaluare în educaţie fizică şi sport. - Bucureşti: Sport-Turism,
1984. – P.21-45; 192.
41. Dragnea A. Antrenamentul sportiv-teorie şi metodologie. - Bucureşti, 1992. – P. 34-48.
42. Drganea A., Mate – Teodorescu S., Teoria sportului. – Bucureşti, 2002 – 626 p.
43. Dragomir M., Optimizarea procesului instructiv-educativ al disciplinei “Educaţie fizică”
gimnazială în baza efectelor cumulative ale lecţiilor de antrenament fizic (de atletism).
dis….doct. în ped., INEFS Chişinău, 2001. – 197 p.
44. Dragomir M., Optimizarea procesului instructiv-educativ al disciplinei “Educaţie fizică”
gimnazială în baza efectelor cumulative ale lecţiilor de antrenament fizic (de atletism).
autoref., INEFS Chişinău 2001. – 28 p.
45. Drăgan I. Medicina sportivă. - Bucureşti: Sport-Turism, 1982. – P.23-41.
46. Drăgănescu E., Optimizarea conţinutului educaţiei fizice privind pregătirea profesional-
aplicativă a studenţilor de la universităţile de medicină în baza intensificării procesului de
studii. dis…doct. în ped., INEFS Chişinău, 2001. – 156 p.
47. Drăgănescu E., Optimizarea conţinutului educaţiei fizice privind pregătirea profesional-
aplicativă a studenţilor de la universităţile de medicină în baza intensificării procesului de
studii. autoref., INEFS Chişinău, 2001. – 26 p.
48. Dumitrescu V. Metode statistico-matematice în sport. - Bucureşti: Stadion, 1971. – P.68-
82.
49. Epuran M., - Psihologia educaţiei fizice. - Bucureşti: Sport-Turism, 1976. – 347 p.
50. Farcaş V. Educaţie fizică în aer liber. - Bucureşti: Sport-Turism, 1978. – P. 156-179.
51. Fiedler P., Fetescu S. Curs de înot. - Iaşi: Universităţii. 1997. – P.78-81; 111-115.
52. Firea E. Metodica educaţiei fizice şcolare. - Bucureşti: IEFS, 1984. – P. 67-71; 121-145;
191-207.
53. Florescu C., Dumitrescu V., Predescu A. Despre metodica dezvoltării calităţilor motrice, -
Bucureşti: UCFS, 1964. – P.11-17.
54. Galiperin, P. Ia. Psihologia gândirii şi teoria formăriiîn etape a acţiunilor mentale; Studii
asupra gândirii în literatura sovietică (trad.). – Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1970, -
P. 9-31.
55. Gîrleanu D. Atletism. Lecţii pentru copii şi juniori. - Bucureşti: Sport-Turism, 1983. – P.
212.
56. Gîrleanu D., Firea E. Exerciţii şi jocuri pentru pregătirea atleţilor. – Bucureşti: Stadion,
1974. – P. 201.
 127
57. Georgescu M. Interrelaţii între dezvoltarea capacităţii de efort aerob şi anaerob prin
antrenamentul sportivilor de performanţă. - Bucureşti: IEFS, 1976. – P.8-15.
58. Georgescu M. Antrenamentul sportiv modern. - Bucureşti: Elitis, 1993. – P. 34-49.
59. Ghermănescu I.K. şi colab. Teoria şi metodica handbalului. - Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, 1983. – 350 p.
60. Ghermănescu I.K. Handbal. – Bucureşti: Sport – Turism, 1978. – P. 28-36.
61. Gogâltan V. Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal. - Bucureşti: Stadion, 1974. – P.57-
68.
62. Gugiman A. Proiectarea cercetării pedagogice // Revista Învăţământului. – Bucureşti,
1991. – Nr. 2, 3. – P. 105.
63. Harre D. Teoria antrenamentului (traducere). - Bucureşti: Stadion, 1973. – P.24-35.
64. Ifrim M. Antropologia motrică. - Bucureşti: Ştiinţifică şi Pedagogică, 1956. – P.15.
65. Ilca I. Jocuri dinamice pentru clasele I-XII. - Timişoara, 1972. – P. 66-75.
66. Loghin M., Stoicescu A. Educaţia fizică la clasele I-IV. - Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, 1975. – P.76-89.
67. Luca A. Gimnastica de bază, (curs universitar). - Iaşi: Univ. Al. I. Cuza, 1993. – P.127-
165.
68. Manno R. Bazele antrenamentului sportiv. - Bucureşti: CCPS, 1994. – P. 65-68.
69. Matveev L.P., Novicov A.D. Teoria şi metodica educaţiei fizice (traducere). - Bucureşti:
Sport-Turism, 1980. – 600 p.
70. Merică Al. Atletism – exerciţii şi jocuri pregătitoare. – Bucureşti: CNEFS, 1979. – 150 p.
71. Merică Al. Metodica predării exerciţiilor de atletism.- Iaşi: Univ. Al. I. Cuza, 1993. –
P.28-34.
72. Miftode V. Introducere în metodologia investigaţiei sociologice. – Iaşi: Junimea, 1982. –
P.6-108.
73. Mitra G., Mogoş A., Metodica predării educaţiei fizice, Bucureşti: Sport-Turism, 1982. –
289 p.
74. Mitra G., Mogoş A., Metodica educaţiei fizice şcolare. - Bucureşti: Sport-Turism, 1980. –
P. 124-127; 225-234; 312-321; 367-380; 445-457.
75. Mujicicov N., Jocuri pentru copii şi tineret. - Bucureşti: UCFS, 1966. – P. 21-34.
76. Negulescu I. Contribuţii la ameliorarea selecţiei iniţiale şi a metodologiei de pregătire a
copiilor şi juniorilor în cadrul sistemului piramidal de organizare a handbalului, //Teză …
de doct. în ped. - ANEFS, Bucureşti, 1997. – P.23-46; 78-83; 112-119.
77. Niculescu Al., Exerciţii şi jocuri în şcoală. - Bucureşti: Sport-Turism, 1976. – P. 56-61.
 128
78. Ockel E. Cât poate fi solicitat copilul în procesul pedagogic. – Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, 1976. – P.135-139.
79. Owen G. Teoria jocurilor. - Bucureşti: Tehnică, 1964. – P. 135-162.
80. Ozolin N.G. Metodica antrenamentului sportiv. - Bucureşti: Stadion, 1972. – P.33-78.
81. Pavelcu V. Culmi şi abisuri ale personalităţii. - Bucureşti: Enciclopedică, 1974. – P.74-87.
82. Popescu C. Lecţii de handbal. - Bucureşti: Stadion, 1971. – P.23-37.
83. Popescu C. Aşa am antrenat. - Bucureşti: Stadion, 1972. – P. 12-19.
84. Popiţan D. Gimnastica, atletismul şi jocurile în şcoală. - Bucureşti: Sport-Turism, 1975. –
P.78-92.
85. Răduţ C. Vârsta şi consacrarea în sporturile olimpice. - Bucureşti: UCFS, 1982. – P. 12-
45.
86. Rinderu I., Dragomir M. şi colab. Metodica predării exerciţiilor de atletism. – Craiova:
ACSA, 1995. – 187 p.
87. Rinderu I., Dragomir M. şi colab. Predarea atractivă a atletismului prin folosirea jocurilor
şi a exerciţiilor pregătitoare cu caracter de întrecere. – Craiova: Reprografia Universităţii,
1997. – 100 p.
88. Solomon M. Dezvoltarea capacităţii motrice a elevilor. - Bucureşti: Sport-Turism, 1984. –
P.34-38.
89. Sotiriu R. Handbal. Teorie, antrenament, metodică. - Bucureşti:Gorald 1998. – P.76-85.
90. Stoenescu G. Corectaţi-vă atitudinea corpului prin execiţiu fizic. – Bucureşti: ceres, 1994.-
P.9-26.
91. Stoicescu A. - ABC-ul învăţătorului pentru predarea exerciţiilor fizice în şcoală. -
Bucureşti: Sport-Turism, 1981. – P.78-89
92. Şiclovan I. Teoria antrenamentului sportiv. - Bucureşti: Stadion, 1972. – 283 p.
93. Şiclovan I. Teoria educaţiei fizice şi sportului. - Bucureşti: Stadion, 1979. – 258 p.
94. Şlemin A.M. Pregătirea tinerilor gimnaşti. – Bucureşi: Sport-Turism, 1976. – 232 p.
95. Tatu T. şi colab. Atletism – la copii şi juniori. – Bucureşti, CNEFS, FRA, 1979. – P.68.
96. Teodorescu L. Educaţie sportivă (Teză de doctorat). - Leipzig, 1970. – P. 98-116.
97. Teodorescu L. Metodica generală a jocurilor sportive, curs de bază. - Bucureşti, 1972. –
P.56-70.
98. Teodorescu L. Reflecţii şi demersuri pentru oportunitatea unei regândiri şi actualizări în
probleme teoretice ale educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti: Revista Educaţie fizică şi
sport, nr. 2, 1986. – P.11-16.
99. Tibacu V. Circuitul în lecţia de educaţie fizică. - Bucureşti: Stadion, 1975. – P.29-34.
 129
100. Trofin E. Handbal la copii şi juniori. - Bucureşti: CNEFS, 1967. – P.51-58.
101. Zapan Gh. Cibernetica activităţilor umane cu aplicaţii. - Bucureşti: Ştiinţifică,
1969. – P.29-43.
102. Zapletal M. Mică enciclopedie a jocurilor. - Bucureşti: Sport-Turism, 1980. –
P.121-123, 156-165.
103. Zaţiorski V.M. Calităţile fizice ale sportivului (traducere). - Bucureşti: UCFS,
1970. – P.54-67.
104. *** Iniţiere în handbal, Federaţia Franceză de Handbal, CCPS, 1976. – 149 p.
105. *** Regulamentul jocului de handbal, FRH, 1992. – 48 p.
106. **** Handbal. Statute şi regulamente. FRH, 1994. – 129 p.
107. *** Statute şi regulamente, Bucureşti, 1997. – 137 p.

BIBLIOGRAFIA
(în limba rusă)

1. Агреби Б. Оптимизация процесса подготовки гандболистов высокой квалификации

путем варьирования соотношения скоростно-силовых средств воздействия
//Автореф.дис. … канд. пед.наук. – Киев, 1983. – 23 с.
2. Алабин В.Г. Многолетняя подготовка легкоатлетов: На примере скоростно-силовых
видов. – Минск: Высш.школа, 1981. – 207 с.
3. Амалин М.Е., Шилов О.С. Методика оценки соревновательной деятельности в
спортивных играх / Теория и практика физ. Культуры – 1980. – №9. – стр. 19-22.
4. Амханщкин А.Г. Экспериментальное обоснование средств и методов быстроты и
точности интуитивной ориентировки спортсменов на примере игры в гандбол
//Автореф.дис. … канд.пед.наук. – Тарту. 1974. – 25с.
5. Ананьев Б.Г. О проблемах современного человекознания. – М.: Наука, 1977. – 380с.
6. Ананьев Б.Г. К постановке проблемы развития детского самосознания //Избр.
психол.тр.: В2-х Т.Т. – М.: Педагогика, 1980. – Т.2. – С. 17-266.
7. Арестов Ю.М., Годик М.А. Подготовка футболистов высших разрядов
//Учеб.пособие для слушателей Вышей школы тренеров /Гос. Цент. Ордена Ленина
ин-т физ.культуры. – М., 1981. – 127с.
8. Арсланагич Абасс. Игра вратаря при низовых бросках //Спорт за рубежом. – 1978. -
№20. – 14с.
 130
9. Аулик К.В. Как определить тренированность спортсмена. – М.: Физкультура и спорт,
1977. – 100с.
10. Ашмарин Б.А. Теория и методика педагогических исследований в физическом
воспитании. – М.: Физкультура и спорт, 1978. –233 с.
11. Барышев Г.И. Подготовка гандболистов в предсоревновательном этапе с учетом
данных текущего контроля //Автореф.дис. ... канд.пед.наук. – Л., 1980. – 20 с.
12. Баташев А. Век двадцатый - век первый //Спорт в СССР. – 1978. - №9. 15-18 с.
13. Беляев А.В. Исследование тренировочных и соревновательных нагрузок в
волейболе //Автореф.дис. … канд.пед.наук. – М., 1974. – 28с.
14. Берштейн Н.А. О построении движений. – М.: Медицина, 1947, - 255 с.
15. Берштейн Н.А. Очерки по физиологии движений и физиологической активности. М.:
Медицина, 1966. – 349 с.
16. Беспалько В.П. Слагаемые педагогической технологии. – М.: Педагогика, 1989. – С.
96-142.
17. Боген М.М. Обучение двигательным действиям. Учеб. пособие: /Гос.Центр.ордена
Ленина ин-т физ.культуры. – М., 1968. – С. 43-48.
18. Бородулин О.Н. Повзрослевшие досрочно //Советский спорт. – 1968. – 26 дек.
19. Бота Н., Николаи Г. Тактическое мышление гандболиста //Спорт за рубежом.- 1973. -
№23. – 10-11с.
20. Бочарова Л. Каков же возраст гимнаста? //Советский спорт. – 1967. – 29 ноября.
21. Бриль М.С. Исследование индивидуальных особенностей детей с целью отбора в
спортивные детско-юношеские школы: На примере баскетбола //Автореф.дис. …
канд.пед.наук. – М., 1980. – 23с.
22. Бриль М.С. Отбор ь спорт играх. – М.: Физкьтура и сиорт, 1980. – 65 с.
23. Булгакова Н. Ж. Проблема отбора в процессе многолетней тренировки (на материале
плавания).//Автореф.дис. … канд.пед.наук. – М., 1977. – 65с.
24. Булгакова Н.Ж. Плавание. Учебник для ин-тов физ.культуры. – М.: Физкультура и
спорт, 1984. – 284 с.
25. Бутенко Б.И. Новое в понимании двигательного навыка //Теория и практика
физ.культуры. – 1971. - №2. – с. 57-59.
26. Бутенко Б.И. Управление спортивной тренировкой спортсменов высших разрядов
//Теория и практика физ.культуры. – 1972. - №8.- с.66-67.
 131
27. Быстров Б.М., Филин В.П. Сравнительный анализ уровня развития скороетно-
силовых качеств у спортсменов разного возраста и различных специализаций
//Теория и практика физ.культуры. – 1971.- №2. – с.35-38.
28. Важны З. Возраст и спортивный результат //Спорт за рубежом. – 1972 № 9. – С. 14-
15.
29. Вайцеховский С.М. Книга тренера. – М.: Физкультура и спорт, 1971. – 312 с.
30. Вейднер-Дубровин. Перенос физических качеств и двигательных навыков –
теоретическая основа использования средств физических подготовки с целью
повышения боеспособности военнослужащих //Труды военного факультета
физкультуры и спорта при ГДОИФК им. П.Ф.Лесгафта. – Л., 1963. – С. 3-10.
31. Виноградов М.И. Физиология трудовых процессов. Изд. 2-е испр. И доп. – М.:
Медицина, 1966. – 367 с.
32. Верхошанский Ю.В. Исследование закономерностей процесса становления
спортивного мастерства в связи с проблемой оптимального управления многолетней
тренировкой: Дис. … док.пед.наук. – М., 1972. – 386 с.
33. Волков Л.В. Тяжелоатлетический спорт. – М.: Физкультура и спорт, 1971.– 260 с.
34. Волков В.М. Возраст и становление спортивного мастерства. – Смоленск, 1974. – 192
с.
35. Волков B.M. Физические способности детей и подростков. – Киев: Здоровье, 1981. –
254 с.
36. Воробьев А.Н. Тяжелоатлетический спорт. – М.: Физкультура и спорт, 1971. – 260 с.
37. Вржесневский М.В. Плавание. Учебник для ин-тов физ.культуры. – М.: Физкультура
и спорт. 1982. – 336 с.
38. Гандбол: сб.науч.тр./Ивахин Е.И., Латышкевич Л.А., Хомутов Н.И. и др. – Киев,
1975. – 135 с.
39. Гандбол. Справочник /Сост. Клусов Н.П. . М.: Физкультура и спорт, 1982. – 224 с.
40. Гандельсман А.Б. «Чувство времени» и скорости двигательной реакции. – М.: Мед.,
1958. – С.12-34.
41. Гарбаляускас В. Целенаправленная спортивная подготовка юных гандболистов 9 –
11 лет с целью отбора их для занятий в ДЮСШ // Дисс. …канд.пед.наук. – Киев,
1983. – 177 с.
42. Геллерштейн С.И. Смирнов К.М., Физиологические основы спортивной тренировки,-
М.: Физкультура и спорт, 1970. – 232 с.
 132
43. Гарбаляускас И. Целенаправленная спортивная подготовка юных гандболистов 9-11
лет с целью отбора их для занятий в ДШП //Дис. … канд.пед.наук. – Киев, 1983. –
177 с.
44. Годик М.А. Контроль тренировочных и соревновательных нагрузок. – М.:
Физкультура и спорт, 1980. – 131 с.
45. Годик А.М., Янанис С.В. Методы воспитания двигательных качеств //Теория и
методика физического воспитания, / Под ред. Т.Д.Харабуга. – М.: Физкультура и
спорт, 1974. – С. 103-107.
46. Гомельский А.Я. Управление командой в баскетболе. – 2-ое изд.доп. –М.:
Физкультура и спорт, 1922. – 135 с.
47. Гориневский В.В. Научные основы спортивной тренировки. – М.: Физкультура и
спорт, 1962. – 135 с.
48. Горкин М.Я. Вопросы физиологии юношеского спорта в сфере учения
И.П.Павлова //Теория и практика физкультуры. – 1951. - №8. – С.5-8.
49. Гужаловский А.А., система отбора юных спортсменов. – Минск, 1975. – 48с.
50. Гужаловский А.А. Этапность развития физических качеств и проблема организации
физической подготовки детей школьного возраста //Автореф.дис. … док.пед.наук. –
Минск, 1978. – 63с.
51. Грозин Е.А. Комплексная оценка подготовленности спортсменов //Теория и практика
физ.культуры. – 1978. - №10. – 65с.
52. Гусак А.Е. Груповые тактические действия //Физ. Культура в школе. – 1978. - №5. С.
49-52.
53. Гуревич А.Е. 1500 упражнений для моделирования круговой тренировки. – 2-ое
изд.перераб. 2 доп. Минск: Высш. Школа, 1980. – 256 с.
54. Данилов А.А. Исследование развития структуры бросковых движений у школьников
9.16 лет юных и гандболистов //Афтореф. дис. …канд.пед.наук. – М., 1974. –20 с.
55. Данилов А.А. Двигательные способности к естественному метанию как основа
эффективности обучения броскам мяча юных гандболистов //Теория и практика
физкультуры. – 1982. - №4, С. 32-34.
56. Данилов В.А. Экспериментальное исследование специальной работоспособности
баскетболистов //Афтореф. дис. …канд.пед.наук. – М., 1972. – 33 с.
57. Демьяненко Ю.К. Теоретическое обоснование профессионально – прикладной
физической подготовки //Проблемы теории и практики профессионально –
 133
прикладной физической подготовки учащихся профтехучилищ /Под ред.
В.Г.Каневец. – Л., 1982. – С.22-35.
58. Дзагания Д.Г. Ручной мяч. Учебник для студентов ин-тов физ.культуры. – Тбилиси:
Ганатлеба, 1974. – 120 с. (на груз.языке).
59. Дзагания Д.Г. Об эффективности выполнения бросков мяча по воротам команд
высокой квалификации в гандболе //Сб.научн.тр., Т.10 /Груз.гос.ин-т физ.культуры. –
Тбилиси, 1975. С. – 167-168.
60. Дзагания Д.Г. Взгляды на структуру (этапы) многолетней тренировки //Сб.научн.тр.
(проблемы спортивной тренировки) /Груз.гос.ин-т физ.культуры. – Тбилиси, 1984. С.
– 81-84. (a)
61. Дзагания Д.Г. О сроках спортивной специализации //Сб.научн.тр.(проблемы
спортивной тренировки) /Груз.гос.ин-т физ.культуры. – Тбилиси, 1984. С. – 85-90. (b)
62. Дзагания Д.Г. Тактическая подготовка гандболистов (в нападении) //Сб.научн.тр.
/проблемы спортивной тренировки/ /Груз.гос.ин-т физ.культуры. – Тбилиси, 1984. С.
– 91-99. (c)
63. Дзагания Д.Г., Багратиони Д.И. Исследование функциональных изменений в
организме гандболистов различной спортивной квалификаций методом Гарвардского
степ – теста //Сб.научн.тр.T XIV /Груз.гос.ин-т физ.культуры. – Тбилиси, 1981. С. –
47-52.
64. Дзагания Д.Г., Багратиони Д.И., Шакарашвили О.Э. Исследование динамики
физической подготовленности кандидатов в сборную команду республики по
гандболу //Сб.научн.тр.T XIV /Груз.гос.ин-т физ.культуры. – Тбилиси, 1976. С. – 93-
97.
65. Дорохов С.И. Методика начального обучения броскам мяча в ворота на основе их
биомеханического анализа //Автореф. дис. …канд.пед.наук. – Л., 1983. – 22с.
66. Дьячков В.М. Физическая подготовка спортсмена. – М.: Физкультура и спорт, 1967. –
40 с.
67. Дьячков В.М. Совершенствование технического мастерства спортсменов. – М.:
Физкультура и спорт, 1972. – 230с.
68. Евгеньева Л.Я. Адаптация дыхательной системы к напряженной мышечной
деятельности //Автореф.дис. … докт.биол.наук. – Львов, 1972. – 45с.
69. Евтушенко А.Н. Некоторые рекомендации по внедрению передовых методов
подготовки спортсменов высокого класса / Спорткомитет СССР. – М.: 1995. – 10с.
70. Железняк Ю.Д. К мастерству в волейболе. – М.: Физкультура и спорт, 1978. – 224 с.
 134
71. Запорожанова Л.П. Педагогические аспекты отбора и прогнозирования результатов в
спорте по показателю латентного периода двигательной реакции (на примере
гандбола); //Автореф.дис. … докт.биол.наук. – Краснодар, 1980. 21-с.
72. Зациорский В.М. Вопросы переноса тренировочнности в двигательных действиях
//Координация двигательных функции и вегетативных функции при мышечной
деятельности человека. – М.-Л., 1965 – С. 117 – 138.
73. Зациорский В.М. Физические качества спортсмена – М.: Физкультура и спорт, 1966.
– 91с.
74. Зациорский В.М. Воспитание физических (двигательных) качеств //Теория и
методика физического воспитания /Под ред. Л.П.Матвеева и А.Д.Новикова. – М.:
Физкультура и спорт, 1967. – С. 160 –199.
75. Зациорский В.М. Основы спортивной метрологии. – М.: Физкультура и спорт, 1979. –
152 с.
76. Зимкин Н.В. Физиологические характеристики силы, быстроты, выносливости. – М.:
Физкультура и спорт, 1956. – С.-206.
77. Зимкин Н.В. Физиология человека. – М.: Физкультура и спорт, 1970. – 342 с.
78. Зимкин Н.В. Физиологические аспекты определения специальной тренированности
спортсменов //Теория и практика физ.культуры. – 1971. - №9. – С.24-26.
79. Зонин Т.О. Исследование физической, технической подготовленности и их
совершенствование у футболистов; //Автореф.дис. … канд.пед.наук. – Л., 1974. 21-с.
80. Зотов В.П. Тактическая подготовка квалифицированных гандболистов на основе
повышения эффективности ориентировочной деятельности: Автореф.дис. …
канд.пед.наук. – Киев, 1983. 24-с.
81. Зуев В.И. Статистический контроль в тренировке юных гандболистов //Теория и
практика физ.культуры. – 1978. - №5 . С. 46-48.
82. Ивашкявичене Я.И. Возрастные особенности деятельности сердечно-сосудистой
системы в предстартовом состоянии //Автореф.дис. … док.мед.наук. – М., 1969. 38-с.
83. Ивашкявичене Я.И Тестовые показатели функционального приспособления
сердечно-сосудистой и дыхательной систем к физической нагрузке у членов сборной
команды СССР по гандболу //Материалы Всесоюз. Конференции / Белорксский гос.
ин-т физ.культуры. – Минск, 1972. – с. 95-96.
84. Ивахин Е.И., Малый А.А. Юному гандболисту. – Киев, Здоровье, 1967. – 104 с.
85. Ивахин Е.И., Хомутов Л.Н., Латышкевич Л.А. Гандбол: Сб.науч. тр./Киевский гос.ин-
т. физ.культуры. – Киев, 1971. – 93 с.
 135
86. Иващенко В.П. Совершенствование технико-тактической подготовки юных
гондболистов 14.15 лет (на примере бросков мяча в ворота): Дис . … канд.пед.наук. –
Л., 1982. – 166 с.
87. Игнатьева В.Я. Исследование соревновательных нагрузок гандболистов высших
разрядов //Теория и практика физ.культуры. – 1980. - №8. – С. 15-17.
88. Игнатьева В.Я. Обучение приемам техники гандбола //Методические разработки для
ин-тов физ.культуры /Гос. цент. ордена Ленина ин-т физ.культуры, 1982. – 33 с.
89. Игнатьева В.Я. Оценка соревновательной и тренировочной двигательной
деятельности гандболистов высших разрядов //Автореф. … канд.пед.наук. . М., 1982.
– 23 с.
90. Игнатьева В.Я. Скоростно-силовая подготовленность юных гандболистов //Теория и
практика физ.культуры. – 1985, №8. – С. 24-26.
91. Иcаак В.И. Экспериментальное обоснование методики физической и технической
подготовки гандболистов старших разрядов //Автореф.дис. … канд. пед. наук. – Л.,
1974.- 24 с.
92. Ильинич В.И. Профессионально – прикладная физическая подготовка студентов
вузов: Научно – методические организационные основы. – М.: Высш. школа, 1978. –
С. 49 – 61.
93. Каледин С. В. Физическая подготовка юных спортсменов. – М.: Физкулътура и спорт,
1968. – 156 с Косилов С.А. Физиологические основы НОТ. – М.: Экономика, 1969. –
302 с..
94. Карпман В.Л., Белоцерковский З.Б.,Гудов И.А. Исследование физической
работоспособности у спортсменов. – М.: Физкулътура и спорт, 1974. – 96 с.
95. Косилов С.А. Очерки физиологии труда. – М.: Медицина, 1965. -379 с.
96. Кеберлинский К.П. Пространственная точностъ и время реакции при бросках мяча
по воротам гандболистов в различных ситуациях //Автореф.дис. … канд.пед.наук. –
Л.: 1971. – 24 с.
97. Келер В.С. Деятелъностъ спортсменов в вариативных конфликтных ситуациях. –
Киев: Здоровъе, 1977. – 124 с.
98. Клусов Н.П. Моделъ гандболиста-80 //Спортивные игры. – М., 1978. - №5. – С.18-
19.
99. Клусов Н.П. Мини-гандбол. – М.: Физкулътура и спорт, 1979. –144 с.
100. Клусов Н.П. Гандбол. – М.: Физкулътура и спорт, 1982. – 224 с.
 136
101. Клусов Н.П., Цуркан А.А. Школа стремиелъного мяча. – М.: «Молодая
гвардия», 1983. – 127 с.
102. Косилов С.А. Работоспособность человека и пути её повышения. – М.:
Медицина, 1974. – С. 5-43.
103. Крестовников Н.А. Очерки по физиологии физических упражнений. – М.:
Физкультура и спорт, 1951. – 532 с.
104. Кряж В.Н. Исследование динамики переноса тренированности в процессе
тренировки // Автореф. Дис. … канд.пед.наук. – М., 1969. – 17 с.
105. Козлова К.Ф. Исследование тактических действий гандболистов в нападении
и пути повышения их эффективности //Автореф.дис. .., канд.лед.наук. – Л.: 1973. – 19
с.
106. Комаров Л. Гандбол.-М.: Физкулътура и спорт, 1979. – 4-8 с.
107. Корягин В.М. Исследование соревнователъных и тренировочных нагрузок,
применяемых в процессе подготовки баскетболистов высокой квалификации//
Автореф.дис. … канд.пед.наук. – М.: 1973. – 30 с.
108. Косинцев В.С. Эксперименталъно-педагогическое исследование и пути его
совершенствования в гандболе //Автореф.дис. … канд.пед.наук. – М.: 1969-22 с.
109. Кубрачеhко А.Г. Исследование особенностей построения тренировочных
занятий гандболистов в зависимости от режимов чередования упражнений с отдыхом
//Автореф.дис. … канд.пед.наук.-Киев, 1975. – 21 с.
110. Кузнецов В. В. Система подготовки спортсменов высших разрядов //Легкая
атлетика. – 1970. – МО. – С.14-16.
111. Кузнецов В.В. Специалъная силовая подготовка спортсмена. – М.: Советская
Россия, 1975. – 208 с.
112. Кузнецов В.В., Новиков А.А. Основная направленностъ теоретических и
эксперименталъных исследований современной системы подготовки спортсмена
//Теория и практика физ. кулътуры. – 1971. - №1. – С.66-68.
113. Кунст-Германску И. Ручной мяч 7:7. – М.: Физкулътура и спорт, 1984 – р.
28 с.
114. Латышкевич Л.А. Исследование путей повышения эффективности подготовки
вратаря в игре гандбол //Автореф.дис…. канд.пед.наук. – Киев, 1975. – 28 с.
115. Латышкевич Л.А., Хомутов Н.И. Основы прогнозирования спортивных
достижении в гандболе: сб.научн.тр./Киевский гос.ин-т физ.кулътуры. – Киев,1978. –
С.3-4.
 137
116. Латышкевич Л.А., Маневич Л.Р. Гандбол. – Киев: Радянска школа, 1978. – 78
с.
117. Латышкевич Л.А., Маневич Л.Р. Техническая и тактическая подготовка
гандболистов. – Киев: Здоровъя, 1981. – 176 с.
118. Латышкевич Л.А., Хомутов Н.И., Маневич Л.Р. Некоторые концепции метода
моделирования в спортивных играх: сб.научн.тр./Киевский гос.ин-т физ.кулътуры. –
Лиев,1978. – с.5-17.
119. Лисина М.И. Некоторые проблемы переноса и работах зарубежных
авторов //Вопросы психологии. – М., 1960. - №5. – С. 153-161.
120. Мазниченко В.Д. О стадиах формирования навыка в процессе обучения
двигательным. – Теория и практика физической культуры, 1964. - №11. – С. 64-66.
121. Мазниченко В.Д. Обучение двигательным деиствиям //Теория и методика
физического воспитания / Под ред. Л.П.Матвеева и Н.Д.Новикова. – М.: Физкультура
и спорт, 1976. – С. 141-168.
122. Максименко Г.Н., Касаткин А.Н., Филин В.П., Щевцов З.Г. О критериях
оценки интенсивности тренировочных нагрузок у специализирующихся по
спортивным играм //Теория и практика физкулътуры. – 1978. - №9. – С.40-42.
123. Масалъгин Н.А., Слободян А.П. Применение дисперсионного анализа при
обработке резулътатов педагогического экс-перимента //Теория и практика
физ.кулътуры. – 1978. –№11. – С.66-67.
124. Маркосян А.А. Основы морфологии и физиологии организма детей и
подростков. – М.: Медицина, 1969. – 365 с.
125. Матвеев Л.П. Проблемы периодизации спортивной тренировки. – 1-е изд. –
М.: Физкулътура и спорт, 1964. –247 с.
126. Матвеев Л.П. Проблемы Периодизации спортивной тренировки. 2-е изд. – М.:
Физкулътура и спорт, 1965. – 244 с.
127. Матвеев Л.П. О проблемах теории и методики спортивной тренировки
//Теория и практика физ.кулътуры. – 1969. - №4. – С.49 – 53.
128. Матвеев Л.П. О современных тенденциях построения тренировки;
сб.научн.тр./Гос.цент.ин-т физ.кулътуры, 1972. -148 с.
129. Матвеев Л.П., Новиков А.Д. Теория и методика физического воспитания. – 2-е
изд., испр. и дол. – М.: Физкулътура и спорт, 1976.-Т.1. – 304 с. Т.2. – 256 с.
130. Матвеев Л.П. Основы спортивной тренировки. Учеб.пособие для ин-тов
физ.кулътуры. – М.: Физкулътура и спорт, 1977. – 271 с.
 138
131. Матвеев Л.П. Советская система физического воспитания.-М.: Знание, 1980. –
64 с.
132. Матвеев Л.П. Некоторые итоги и перспективы формирования обобщающей
теории в сфере физической кулътуры и спорта. – М.:ГЦОЛИФК, 1981. – 41 с.
133. Матвеев Л.П. Теория и методика физической культуры: Учеб. пособие для ин-
тов физ. культуры. – М.: Физкультура и спорт, 1991. – 543 с.
134. Микуш М. Круговая тренировка //информационно-методический бюллетенъ.
– М.: ВНИИ. – 1976.-№8.-С.2-9.
135. Михайлов К.В. Методы спортивной подготовки. – Киев: Здоровья, - 1981. –
128 с.
136. Миронович С. Очевидное преимущество // Спортивные игры. – 1984.-№7. –
С.14-15.
137. Мюллер Х., Байер Х., Петере Р. К проблеме отбора //информационо-
методический бюллетенъ. – М.: ВНИИФК. – 1975.-№7 – С.10-13.
138. Мюллер Х., Байер Х., Петере Р. К проблеме отбора//информационно-
методический бюллетенъ. – М.: ВНИИФК.-1975-№17. – С.17-25.
139. Набатникова М.Я. методологические аспекты совершенствования системы
управления подготовкой юных спортсменов // совершенствование управления
системой подготовки квалифицированных спортсменов. – м.: 1980.-с.131-139.
140. Озолин Н.Г. Современная система спортивной тренировки. – М.: Физкулътура
и спорт, 1970. – 480 с.
141. Озолин Н.Г. Легкая атлетика. – М.: Физкулътура и спорт, 1972.-530 с.
142. Платонов В.Н. Современная спортивная тренировка. – Киев: Здоровъя, 1980.-
336 с.
143. Платонов В.Н. Теория и методика спортивной тренировки. – Киев; Высшая
школа, 1984.-350 с.
144. Платонов В.Н. Общая теория подготовки спортсменов в олимпийском спорте.
– Киев: Олимпийская литература, 1997. – 583 с.
145. Платонов К.К., Пустовой А.П. Теоретические основы отбора средств
физического воспитания для професионально – прикладной физической
подготовки // Проблемы теории и практики профессионально – прикладной
физической подготовки учащихся профтехучилищ /Под ред. В.Г.Каневец. – Л., 1982.
– С.36-49.
 139
146. Плахтиенко В.А. Некоторые закономерности формирования двиготельного
навыка //Теория и практика физической культуры. – М., 1968. - №12. – С.10-13.
147. Полиевский С.А. Исследование влияния различной физической подготовки на
функциональное состояние организма подростков в сязи с освоением профессии
//Автореф. дисс. … канд.пед.наук. – М., 1969. – 24с.
148. Полиевский С.А. Старцева И.Д. Физкультура и профессия. – М.: Физкультура
и спорт, 1988. – 160 с.
149. Портных Ю.М. Спортивные игры. – М.: Физкулътура и спорт, 1975.-410 с.
150. Ратианидзе А.А. Вопросы технической и тактической подготовки вратаря в
гандболе и методика его обучения //Автореф.дис. канд.пед.наук.-Л.,1975.-23 с.
151. Ривкин А.А. Средства и методы педагогического контроля в системе
управления подготовкой гандболисто //Автореф.дис. … канд.лед.наук. – М., 1981.-24
с.
152. Родионов А.В., Перепелов А.Н. Динамика психомоторных качеств у игроков
в ручной мячу /Теория и практика физ.кулътуры. – 1974.-№10. С.9-12.
153. Скородумова А.П. Совершенствование функционалъных возможностей
занимающихся спортивными играми – один из путей роста их спортивного
мастерства //Теория и практика физ.кулътуры. – 1969.-№10.-С.45-47.
154. Славин В.П. Совершенствование передач и ловли мяча в гандболе
//Физ.кулътура в школе. – 1983. – М.-С.46-49.
155. Соловъев В.В. Возраст олимпийских чемпионов и финалистов летних игр
1896-1972г.: сб.науч.тр./Всес.науч.ис-след.ин-т физ.кулътуры -М.,1975.-С.10-15.
156. Стасилявичус Г.И. Изменение показателей эффективности игровой
деятелъности в зависимости от исполъзования различных программ тренировочных
воздействий //Автореф.дис. …канд.пед.наук. – Киев, 1983.-23 с.
157. Стонкус С.С. Пути совершенствования методики технико-тактической
подготовки баскетболистов 13-14 и 15-16 лет //Автореф.дис. … канд.пед.наук. –
Тарту, 1974.-22 с.
158. Суад Абделъ К. Двигателъные способности девочек 9-10 лет как критерий
отбора для занятий гандболом //Автореф.дис. … канд.пед.наук. – Киев, 1983.-20 с.
159. Талызина Н.Ф. Управление процессом усвоения знании. – М., 1975. – С. 92-
98.
160. Тарасов А.В. Тактика хоккея. – М.: Физкулътура и спорт, 1963.-273 с.
 140
161. Топчиян В.С. Исследование методики воспитания скоростных качеств у юных
легкоатлетов (на примере бега на короткие дистанции //Автореф.дис. …
канд.пед.наук. – М.. 1968.-20с.
162. Трегуб В.Г. Оптималъные режимы чередования игровой деятелъности с
отдыхом у гандболистов высокой квалификации //Автореф.дис. … канд.пед.наук. –
Киев, 1983.-24 с.
163. Туманян Г.С., Кондратов Н.Н. О построении многолетней тренировки
лыжников гонщиков /Физическая кулътура в школе. – 1970.-№2.-С.42-44.
164. Турчин М.Е. Оптимизация тренировочного процесса гандболисток высокой
квалификации на заключителъном этапе подготовки к основным соревнования
//Автореф.дис. … канд.пед.наук. – Киев, 1984.-24.
165. Тхорев В.И. Пути повышения эффективности индивидуалъных тактических
действий гандболистов в нападении //Автореф.дис. … канд.пед.наук. – Л., 1982.-22 с.
166. Фарфель В.С. Физиологические основы спортивной тренировки //Учебник
спортсмена / Сост. А.О.Романова: М.: Физкультура и спорт, 1964. – С. 267-273.
167. Фарфель В.С. Управление движениями в спорте. М.: Физкультура и спорт,
1975. – С.14-67.
168. Филин В.П. Скоростно-силовая подготовка юных спортсменов. –
М.:Физкулътура и спорт, 1968.-196 с.
169. Филин В.П. Воспитание физических качеств у юных спортсменов. – М.:
Физкулътура и спорт, 1974.-230 с.
170. Филин В.П., Фомин Н.А. Основы юношеского спорта. – М.: Физкулътура и
спорт, 1980.-253 с.
171. Фомин Н.А.,Филин В.П. Возрастные основы физического воспитания.-М.:
Физкулътура и спорт, 1972.-172 с.
172. Фоменко В.Д. Моделирование спортивной деятелъности при управлении
подготовкой гандболистов //Теория и практика физ.кулътуры. - 1976.-№12.-С.13-15.
173. Харре Д. Учение о тренировке. – М.: Физкулътура и спорт. 1971.-356 с.
174. Хоменков Л.С. Проблемы планирования и управления подготовкой сборных
команд к Олимпийским играм и //Автореф.дис…док.пед.наук. – М., 1975.-64 с.
175. Шварц М. Интерференция и упражнение //Ученые зап.гос.НИИ психологии.
Вып. 2. – М., 1941. – С.193-198.
176. Шустин Б.Н. Моделъ игры команды гандболисток //Спорт за рубеж – 1977.- №
6.- С.4-7.
 141
177. Шевченко А.А., Перевощиков Ю.А. Основы физического воспитания. – Киев;
Высшая школа, 1984.-184 с.
178. Янанис С.В. Средства физического воспитания //Теория и методика
физического воспитания / Под ред. Л.П.Матвеева и А.Д.Новикова. – М.: Физкультура
и спорт, 1976. – С. 64.

BIBLIOGRAFIA ÎN ALTE LIMBI

Bulgară
1. Акрабов А.А. Възраст и постижения на шангистите // Въпроси на физическа
култура. – София, 1968. – №5. – С.412-419.
2. Алипиева В. Физичиските възможности на децата – надежден ориентир за ранно
спортво обучение // въпроси на физическата култура. – София, 1974. - №8. – С. 513-
516.
3. Бъчваров М., Бянов Л., Цветков Ц. Относио подбора на на деца от II клас за
занимария по лека атлетика // Въпроси на физтческата култура. – 1974 - №8. – С.506-
509.
4. Лазаров Н. За предваителния медински подбор в сиортните уцилища. // въпроси на
физическата култура. – 1974 - №8 – С.495-497.

Cehă
1. Bulik F. Trening Brankara v handreney. Metodieke listy // Trener.- 1976.- №3. S. 1-16.
2. Machockova G. Problem vyberu talentov I sportvej gymantike // Trener.- 1973, №10,
S.449-451.
3. Slovyk J. Stavda treningovej jednotky zhladiska zamerania a obsahu Sportovhotreningu
dorasteneckych druzstiei hadzenej. // Trener.-1974.-№7. S.1-8.

Franceză
1. Constantini D. – Antrenament. Approches du handbal. - Paris, 1994. – P.34-39; 71-77.
2. Legros S. - La biochimie au service du sprinter, Editure Sport. - Liege, 1980. – P.45-47.
3. Merand R., Marsenach J. - Motricite et jeux sportifs collectifs, Reviste de L’ Educasion
phisique. - Liege, 1970. – P.23-27.
4. Merand R., Marsenach J. - Pedagogie de la motricite, Reviste de L’ Educasion phisique. -
Liege, 1971. – P.17-21.
 142

Germană
1. Bastian H., Kreher Kl. Vergleich leistungbestimmender Mercmale im Angeriffsspiel des
Hallenhandballe am Beispiel zweier Mannschaften aus der Regionalligen “Sud-Weste”. -
Leistungssport, 1978, №2, S 114-123.
2. Hetinger Th. - Izometrisches muskeltraining, Editura S.Thiem. - Stuttgart, 1966. – P.27-34.
3. Pollany W. Wurfanalise im Hallenhandball. Leistungssport, 1978, №2, S. 106-112.
4. Stein H. Federhoff E. Handball. Berlin. Sportverlag, 1975, S. 225.
5. Trosse H.D. Handball.Training,Technik, Taktik. - Berlin, 1977, S.205.

Polonă
1. Patezka S. Morfo-funcjonalne pedstawy naboru miodriery do klass sportowych oraz
pozionu szkolenia z pilki zecznej // Rocz. hauk. AWF Poznaniu, 1975. - T.24.- S.45-52.