Sunteți pe pagina 1din 2

Rolul indicațiilor scenice

Indicațiile scenice, sau didascaliile (cuvânt provenit din grecescul didaskalia, termen ce
desemna caietele cu însemnări primite de către actori înaintea unei reprezentații) sunt
instrucțiunile autorului unei piese de teatru, realizate în vederea unei interpretări
corespunzătoare a operei pe scenă.

 Clasificare didascalii

o a) Indicații scenice externe

o b) Indicații scenice interne

Didascaliile se adresează în primul rând actorilor și regizorului piesei, dar contribuie și


la o mai bună înțelegere a acesteia de către un eventual cititor. Ele oferă informații
privind:

 Mimica actorilor

 Limbajul personajelor

 Intonația acestora

 Comportamentul lor

 Vestimentația

 Elemente de decor

 Detalii ale acțiunii (timp, spațiu)

Indicațiile scenice nu se citesc niciodată cu voce tare, ci se urmează de către actori și


realizatorii spectacolului. În anumite reprezentări moderne ale pieselor de teatru, se
obișnuiește devierea de la aceste indicații în vederea unei interpretări personale a
regizorului care se ocupă de redarea acestora pe.

Indicaţiile scenice (didascaliile)


Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele cu consemnări date
actorilor înaintea reprezentaţiei”.
Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte didascaliile drept: „Des instructions
données par l’auteur à ses acteurs (...) pour interpréter le texte dramatique. Par extension dans l’usage
commun: des indications scéniques.” (Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a interpreta textul
dramatic. Prin extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului în spectacol,
sprijinind jocul actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu doar în reprezentarea scenică, ci şi în lectura
propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mental evenimentele şi personajele. Aici, în didascalii, sunt
notate succint detalii privind mimica, gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori detalii ale acţiunii
(spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.

Indicaţiile externe sunt:

 indicaţii paratextuale (titlurile) - cele dintâi elemente care vin în faţa lectorului sau pe afişul
stagiunii, ca purtătoare de sens şi ducând la o reprezentare imaginară a subiectului;
 indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează piesa: comedie, tragedie,
dramă, farsă etc. Aceste indicaţii coordonează receptorul, fixându-i cadrul de interpretare şi spaţiul de
manevră a imaginarului;
 indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional aşezate la începutul
fiecărui text dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra personajelor, creându-le o identitate sau
făcându-le o caracterizare succintă;
 bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite locuri. Putem vorbi
despre borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul unei piese, ale unui act sau ale unei
scene, şi borne intermediare, care vor delimita două spaţii diferite, două acţiuni în schimbare, modificarea
temporală.
Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se plasează înaintea unei replici (imediat
după identificarea personajului), în cadrul replicilor sau la finalul lor. Sunt de mai multe feluri:
 indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc de scenă,
deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);
 indicaţii referitoare la mimică;
 indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul actorilor;
 indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia, aprecierea sau
deprecierea.