NATO – Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianta politico-militara de

aparare colectiva. Obiectivul principal al NATO este acela de a salvgarda libertatea si
securitatea tuturor membrilor sai, facând uz de mijloace politice si militare.
Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianta între
zece state europene si doua nord-americane, pentru apararea militara reciproca (Weigall,
2002, p 160).
Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia si Statele Unite ale Americii–
s-au angajat, prin tratatul încheiat între ei, sa se sustina reciproc în eventualitatea unei
agresiuni militare.

Planul Marshall si Razboiul Rece

NATO a fost strâns legata la început de Planul Marshall (1947-1952), initiat de SUA
pentru a oferi mijloace de stabilizare economica tarilor Europei Occidentale. Rolul NATO
era acela de a asigura apararea colectiva împotriva oricarei forme de agresiune si de a
mentine un mediu de securitate sigur pentru consolidarea democratiei si crestere
economica în statele membre.

Tratatul Nord-Atlantic
Textul Tratatului este documentul de baza al Aliantei. Statele membre se angajeaza sa
rezolve prin mijloace pasnice orice disputa internationala în care ar putea fi implicate si
sa se abtina sa recurga în relatiile internationale la amenintarea cu forta sau la folosirea
fortei (Art.1).
Cel mai important punct al Tratatului este articolul 5, care prevede posibilitatea unei
interventii militare comune, în cazul unui atac îndreptat împotriva unui stat membru:
Functionarea Aliantei
Stabilitatea în timp a NATO a fost asigurata de procesul specific de luare a deciziei în
cadrul Aliantei, bazat pe consens. Toate deciziile trebuie sa fie adoptate prin unanimitate,
indiferent de câte consultari este nevoie.
Consensul în luarea deciziilor are doua avantaje:
~suveranitatea si independenta fiecarui stat membru sunt respectate.
~decizia are sprijinul total al tuturor statelor membre si beneficiaza de angajamentul
acestora de a o pune în practica. (NATO în secolul 21, 2004, p. 10)
Cea mai importanta structura decizionala este Consiliul Nord-Atlantic, format din
reprezentantii permanenti ai tuturor statelor membre. Reprezentantii permanenti au rang
de ambasador si sunt sprijiniti de o delegatie nationala formata din personal diplomatic si
consilieri pe probleme de aparare. Consiliul Nord-Atlantic îsi asuma atributii în diferite
domenii legate de securitatea membrilor Aliantei, cum ar fi planificarea apararii,
problemele militare, planificarea nucleara (România-NATO, 2004, p. 21).
NATO este condusa de un Secretar General, provenind din unul din statele membre.
Secretarul General prezideaza reuniunile Consiliului Nord-Atlantic si ale altor structuri
importante ale NATO si contribuie la crearea consensului între statele membre.
NATO nu dispune de forte armate proprii. Fortele militare puse la dispozitia NATO
de catre statele membre sunt controlate la nivel national pâna în momentul la care se
alatura unei misiuni de aparare colectiva (cum ar KFOR – Kosovo Force, misiunea
NATO din Kosovo).
Noul concept strategic al Aliantei, adoptat în anul 1999, mentine ca obiective generale
apararea intereselor comune de securitate ale statelor membre, asigurarea apararii
colective si consolidarea legaturilor transatlantice. Este vorba de întarirea contactelor cu
partenerii în vederea admiterii de noi membri si la mentinerea vointei politice si a
mijloacelor militare necesare îndeplinirii misiunilor stabilite (Anghel, 2003, p. 70). Un
punct important al noului concept strategic al NATO îl reprezinta amenintarile la adresa
securitatii cu care se confrunta Alianta, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în
masa sau actele de terorism.

Parteneriatul pentru Pace

În 1994, NATO a demarat Parteneriatul pentru Pace, un program menit sa asiste tarile,
care doreau sa adere, sa îsi restructureze fortelor armate, pentru a le pregati pentru
functionarea în cadrul unei societati democratice si pentru participarea la operatiuni de
mentinere a pacii sub comanda NATO. România a facut parte din Parteneriatul pentru
Pace înainte de aderarea sa la NATO în 2004. Activitatile desfasurate în cadrul
Parteneriatului includeau exercitii militare, seminarii si cursuri de pregatire.
O atentie speciala a fost acordata activitatilor de asigurare a transparentei în procesul
de reforma a fortelor armate si de creare a premiselor necesare unui control civil asupra
acestora. „Experienta dobândita în cadrul Parteneriatului pentru Pace a contribuit în mod
semnificativ la cooperarea dintre statele participante în cadrul fortelor de mentinere a
pacii precum Forta de Stabilizare din Bosnia-Hertegovina (SFOR) si Forta din Kosovo
(KFOR)”.
(NATO în secolul 21, 2004, p. 13).

Dialogul Mediteranean
În 1995, NATO a creat Dialogul Mediteranean, program la care participa Egipt,
Israel, Iordania, Mauritania, Maroc si Tunisia. Scopul programului este acela de a facilita
crearea unor bune relatii cu statele din zona Mediteranei, precum si de a promova
securitatea si stabilitatea regionala.

Conflictele din Balcani

Dupa destramarea fostei Iugoslavii, NATO a intervenit militar pentru a stopa sau
întrerupe conflictele din zona, în Bosnia-Hertegovina în 1995, în Kosovo în 1999 si în
Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei în 2001.
Cea mai importanta misiune de mentinere a pacii din Europa este KFOR, NATO Kosovo
Force.

Cooperarea cu Rusia
Rusia a fost cel mai mare critic al procesului de extindere a NATO în estul si sudul
Europei, mai ales catre state desprinse din fosta U.R.S.S., cum a fost cazul tarilor baltice
(Estonia, Letonia si Lituania). În replica, Alianta Nord-Atlantica a dezvoltat o gama larga
de activitati menite sa promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina si alte tari din afara
NATO, în domenii precum combaterea actele de terorism international si de proliferare a
armelor de distrugere în masa.
Un subiect delicat în relatia NATO-Rusia este „dosarul Kosovo”. Rusia nu a putut
împiedica bombardarea Iugoslaviei de catre fortele NATO, în 1999 – decizie pe care
Alianta a luat-o pentru a pune capat conflictului din Kosovo, unde luptele dintre gherila
albanezilor kosovari si fortele sârbe au produs o catastrofa umanitara de proportii
(Surugiu, 2007, p.110).
Ca urmare a actiunii militare a Aliantei, Rusia s-a retras din majoritatea programelor de
cooperare militara propuse de NATO (Ivanov, 2003, p. 170).