UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA:
Organizarea sistemului judiciar.

COORDONATOR: Lector dr.Petica Corina

Student : Dogaru Maria Daniela

Anul : IV
2018-2019

1
 Răspunderea magistraţilor.

Potrivit legii privind statutul magistraţilor, aceştia răspund civil,

disciplinar, şi penal.
1. Răspunderea civilă.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Sistemul adoptat de legiuitorul roman nu acceptă o acţiune directă a
justiţiabilului contra magistratului ce s-ar face vinovat de o eroare judiciară.
Faţă de persoana prejudiciată prin eroare judiciară statul este cel care răspunde
patrimonial. Sistemul adoptat se bazează în primul rând pe faptul că în raport cu
cetăţenii, statul este cel care garantează buna funcţionare a serviciului public al
justiţiei şi orice disfuncţionalitate a sistemului judiciar este imputabila acestuia.
În al doilea rând, nu este de dorit un sistem care să permită confruntarea
judiciară directă dintre magistrat şi justiţiabilul prejudiciat prin eroarea judiciară
comisă. Aceasta situaţia ar conduce pe de o parte la expunerea excesivă şi,
implicit timorarea magistratului, cu efecte negative asupra capacităţii sale de
decizie. Argumentele prezentate au impus reglementarea unei acţiuni civile
numai împotriva statului, care ulterior se va îndrepta împotriva magistratului
conform prevederilor legale.

Codul de procedura penală stabileşte că statul, prin Ministerul Finanţelor

Publice, răspunde pentru repararea pagubei pricinuite în cazul condamnării sau
al luării unei măsuri preventive pe nedrept. Astfel, au dreptul la repararea
pagubelor suferite următoarele categorii de persoane: cea care a fost
condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre
de achitare; cea care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori
căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal[1]; persoana care a fost privată de
libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana
îndreptăţită iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către
persoanele care se aflau în întreţinerea să.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii
definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor
procurorului. Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate

2
adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată
civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea este
scutită de taxa judiciara de timbru.
Reparaţia este întotdeauna suportată de stat, prin Ministerul Fiantelor
Publice şi constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile
celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea
unei rente viagere ori în obligaţia că, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate
sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă
socială şi medicală. Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte
de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în
munca stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. La
stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a
restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra
persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost
restrânsă.
În materie penală, în cazul în care statul a fost obligat la plata reparaţiei
pentru motivele indicate anterior, cât şi în situaţia în care statul roman a fost
condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva
aceluia care, cu rea-credinţa sau din gravă neglijentă, a provocat situaţia
generatoare de daune, este obligatorie.
b. În alte cauze decât cele penale, cererea de reparare a prejudiciilor
materiale cauzate prin erori judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în
care s-a stabilit, în prealabil, prin hotărâre judecătorească definitivă,
răspunderea penală sau disciplinară a magistratului pentru o faptă săvârşită în
cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o
eroare judiciară.
Nu poate primi repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a
contribuit în orice mod la săvârşirea erorii de către magistrat.
Persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune civilă numai împotriva
statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. Numai după ce
prejudiciul a fost acoperit de stat, acesta se poate îndrepta cu o acţiune în
despăgubiri împotriva magistratului dacă eroarea judiciară cauzatoare de
prejudicii a fost săvârşită de magistrat cu rea-credinţa sau gravă neglijenta.
Termenul de prescripţie atât în ce priveşte acţiunea contra statului cât şi
acţiunea recursorie a acestuia contra judecătorului sau procurorului ce s-ar face
vinovat de săvârşirea prejudiciului este de un an. În cazul acţiunii contra
statului, termenul începe să curgă de la data la care rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a
3
magistratului. În cazul acţiunii recursorii, pe care statul o are la dispoziţie
împotriva magistratului care prin fapta sa a determinat eroarea judiciară
cauzatoare de prejudicii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care statul a fost obligat la
plata daunelor produse persoanei prejudiciate prin eroarea judiciară.

2. Răspunderea disciplinară.
În legislaţia muncii nu exista o definiţie a răspunderii disciplinare.
Răspunderea disciplinară intervine însa, numai atunci când o persoană încadrata
în munca dintr-o unitate sau institutiesavârseste cu vinovăţie o abatere de la
obligaţiile de serviciu, inclusiv de la normele de comportare.
Elementele definitorii ale răspunderii disciplinare, fără a căror existenţă
cumulată n-ar exista această formă de răspundere juridică, sunt:
a)calitatea de persoana încadrata în unitate pe baza unui contract de
muncă;
b)existenţa unei fapte ilicite;
c)săvârşirea faptei cu vinovăţie;
d)producerea unui rezultat dăunător;
e)legătură de cauzalitate între fapta şi rezultat.
Persoana care comite o abatere trebuie să fie parte într-un contract de
muncă. În lipsa unui contract de muncă - a unor raporturi juridice preexistente -
nu poate exista răspundere disciplinară.
De exemplu, contractele de antrepriza, de mandat, de colaborare externă,
deşi au ca obiect, ca şi contractul de muncă, prestarea unei activităţi, neavând
însa, ca element esenţial, subordonarea persoanei încadrate faţă de disciplină
muncii în unitatea în care activează, ele nu prezintă caracterele contractului de
muncă şi deci titularii unor astfel de contracte nu sunt subiecţi ai răspunderii
disciplinare.
Ucenicii care se pregătesc la locul de muncă, militarii, persoanele
condamnate potrivit dispoziţiilor Codului penal de a presta o muncă de
reeducare în unităţi, nu pot răspunde disciplinar în baza Codului Muncii, ci doar
potrivit reglementarilor specifice sectorului de care aparţin.
Elevii şi studenţii care fac practica în unităţi - pot încălca normele de
disciplină a muncii fără să fie expuşi la aplicarea de sancţiuni disciplinare, fiind

4
pasibili însa de anumite sancţiuni specifice regulamentelor instituţiilor de
învăţământ respective.
Durata şi natura contractului de muncă nu au nici o înrâurire asupra
existenţei abaterii disciplinare. Orice salariat cu contract de muncă, fie pe durata
determinată (inclusiv salariatul sezonier), fie pe durata nedeterminată, chiar
dacă se afla în perioada de încercare, este susceptibil de a răspunde disciplinar.
De asemenea, persoana care prestează munca în baza unui contract de
muncă ce se dovedeşte a fi nul are obligaţia să respecte ordinea şi disciplina
muncii, neputându-se apara de răspunderea disciplinară invocând viciul
contractului de muncă.
Persoanele care desfăşoară munca la domiciliu, deci în afara unităţilor
cu care au încheiat contractul de muncă, nu sunt supuse ordinii interioare din
unitate sau normelor care se referă la disciplină de la locul de muncă, decât pe
timpul cât se afla în incinta lor. Ele au însa îndatorirea de a se supune celorlalte
obligaţii cu privire la respectarea normelor de muncă, a prescripţiilor privind
calitatea muncii sau protecţia muncii. Numai în cazul încălcării unor astfel de
obligaţii pot răspunde disciplinar
O altă condiţie necesară pentru existenţa răspunderii disciplinare o
reprezintă existenţa unei fapte ilicite.
În înţelesul art.100, al.1 din Codul Muncii anterior şi art.13 din Legea
nr.1/1970, fapta ilicită consta în încălcarea îndatoririlor de muncă, inclusiv a
celor ce decurg din normele de comportare.
Îndatorire de muncă = complexul de obligaţii ce revin fiecărei
persoane potrivit contractului de muncă, prevederilor legii şi deciziilor luate la
nivelul unităţii, în scopul realizării ordinii necesare desfăşurării în bune condiţii
a procesului de muncă.
Această încălcare va fi sancţionata disciplinar, în măsura în care există
obligaţia de a respecta normele de comportare sub aspectul dreptului muncii,
adică să fie în legătură cu raportul de muncă stabilit între persoana încadrata în
unitate şi unitatea respectivă.
Fapta ilicită poate fi săvârşită:
-în orele de program;
-dupaiesirea din program;
-în unitate (în incinta sau în anexele ei, cum ar fi: depozite, rampe de încărcare
etc.);

5
-în afara unităţii (cum ar fi în situatiaconducatorilor de mijloace de transport);
-la locul de muncă în care o persoană se afla în delegare sau este detaşată;
Fapta ilicită, săvârşită în una din situaţiile de mai sus, pentru a putea
constitui element definitoriu al răspunderii disciplinare, trebuie să încalce o
obligaţie care rezultă din contractul de muncă.
Faravinovatie nu poate exista abatere disciplinară şi, deci, nici
răspundere disciplinară. Vinovăţia salariatului consta în atitudinea sa cu privire
la fapta săvârşită şi la efectele acesteia.
Săvârşirea faptei cu vinovăţie presupune că fapta respectivă să fi fost
săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Gradele culpei (gravă, uşoară sau foarte uşoară) nu prezintă nici o
importanţă pentru existenţa abaterii disciplinare. Orice încălcare, generată chiar
de o culpă foarte uşoară, constituie abatere disciplinară. Salariatul este aparat de
răspundere numai dacă orice vină din partea sa este exclusă. Însa, gradul de
vinovăţie al salariatului are importanţă în aplicarea sancţiunii disciplinare, în
individualizarea pedepsei.
Presupune că săvârşirea faptei să conducă la producerea unui rezultat de
natură a pune în pericol desfăşurarea în bune condiţii a activităţii în unitatea
respectivă. De asemenea, rezultatul dăunător trebuie să fie consecinţa faptei
ilicite săvârşite ce urmează a fi sancţionata disciplinar şi nu al altei fapte. Deci,
fapta ilicită se impune să se afle într-o legătură cauzală cu rezultatul dăunător.
În raport de gravitatea consecinţelor sale şi de aria efectelor dăunătoare,
fapta ilicită a salariatului poate avea şi caracter penal sau poate rămâne numai în
câmpul disciplinarului. Gravitatea consecinţelor pentru ordinea socială
constituie criteriul de distincţie între abaterea disciplinară şi infracţiune. Aceasta
împrejurare a determinat, de altfel, ca "disciplinarul" să fie numit "micul penal".
În cazul în care conduita salariatului nu prezintă nivelul de periculozitate
socială cerut pentru existenţa abaterii disciplinare, cel în cauză va fi sustras
oricareiraspunderi juridice.
În concluzie, am putea formula, pe baza celor arătate, o definiţie a
răspunderii disciplinare. Răspunderea disciplinară este acea formă a răspunderii
juridice, specifică dreptului muncii, ce constă în sancţionarea faptelor de
încălcare cu vinovăţie de către orice salariat, indiferent de funcţia sau de postul
pe care îl ocupa, a obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă,
inclusiv a normelor de comportare.

6
Răspunderea disciplinară îndeplineşte un rol subsidiar în asigurarea ordinii de
drept, deoarece ponderea principală o detineconstiintaraspunderii pentru o
muncă bine dusă la îndeplinire.
Răspunderea disciplinară se caracterizează prin urmatoareletrasaturi:
1). dacă abaterea disciplinară a fost săvârşită, constatându-se existenţa
ei, răspunderea disciplinară este chemată să exercite o functiesanctionatorie,
dar şi preventiva şi educativa, deoarece apara şi restabileşte ordinea interioară.
Persoanei vinovate i se aplică o pedeapsă cu caracter precumpănitor
moral sau material în funcţie de gravitatea abaterii săvârşite. Această pedeapsă
se reflecta în planul conştiinţei şi al atitudinii celui sancţionat ca o constrângere
morală sau ca oprivatiune materială, de natura să-l reţină pe viitor de la
comiterea altor abateri. Prin aceasta, răspunderea disciplinară se aseamănă cu
răspunderea penală sau contravenţionala şi se deosebeşte de răspunderea
materială, care îndeplineşte o funcţie reparatorie, în principal.
2). este de natura contractuală pentru că numai încheierea contractului
individual de muncă are ca urmare şi asigurarea îndeplinirii de către salariat a
obligaţiei de a respecta toate regulile care configurează disciplina muncii.
Legătura directă dintre contractul individual de muncă şi răspunderea
disciplinară determina şi limitele aplicării ei. Ea apara ordinea interioară a
unităţii respective; de aceea, conducerea unităţii nu mai poate stabili
răspunderea disciplinară după desfacerea contractului de muncă al persoanei
vinovate, spre deosebire de răspunderea materială.
3). are un caracter exclusiv personal; caracterul intuitupersonae al
contractului individual de muncă face imposibilă răspunderea disciplinară
pentru fapta altuia sau o transmitere a acesteia asupra moştenitorilor salariatului
(ca în răspunderea de natura civilă).
În sfârşit, răspunderea disciplinară este o formă de
raspundereindependentade toate celelalte forme ale răspunderii juridice.

Unicul temei al răspunderii disciplinare, condiţie necesară şi suficientă a

declanşării ei este abaterea disciplinară.
Art. 100 al. 1 din vechiul Cod al Muncii da o definiţie generală a abaterii
disciplinare. Potrivit acestui articol, abaterea disciplinară consta în "încălcarea
cu vinovăţie de către cel încadrat în muncă, indiferent de funcţia sau postul pe
care-l ocupa, a obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare".

7
În ansamblu, răspunderea disciplinară reglementata de noul Cod este similară
cu reglementarea anterioară. Se desprind totuşi o serie de aspecte noi care se
impun a fi evidenţiate:
A) a) Art.263 definesteabaterea disciplinară astfel: "o faptă în legătură cu
munca şi care constă într-o acţiune sau inactiunesavârsita cu vinovăţie de către
salariat prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern,
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil,
ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici". Aşadar:
- S-a renunţat la formarea generică a conditieiîncalcarii de către salariat a
"obligaţiilor sale", în favoarea enumerării exhaustive a izvoarelor de drept care
nasc obligaţii pentru salariat, dar şi a ordinelor şi dispoziţiilor legale ale
conducătorilor ierarhici;
- Nu se mai face nici o referire expresă la "normele de comportare", aşa
cum preciza textul legal anterior. Cu toate acestea suntem de părere că prin
regulamentul intern se poate insera obligaţia salariatului de a respecta în afara
normelor propriu-zise de disciplină a muncii şi normele de comportare în
colectiv, în unitatea să. O astfel de prevedere intra în ordinea firească a
raporturilor de muncă, indiferent de tipul de orânduire socială.
În favoarea acestei opinii se pot invoca şi următoarele argumente:
- Art. 39 alin. 2 din Cod enumera, în principal, obligaţiile salariatului, deci nu
limitativ, nefiind exclusă posibilitatea stabilirii şi a altor obligaţii prin
regulamentul intern (care se referă la problemele de disciplină a muncii);
- Aşa cum am arătat, art. 258, care reglementeazacontinutul
regulamentului intern, stabileşte la litera b că se cuprind - imperativ - reguli
privind înlăturarea "oricărei forme de încălcare a demnităţii", ceea ce implică şi
respectarea unor norme adecvate de comportare.
Ca o excepţie, anumite acte normative enumera exemplificativ faptele ce
constituie abateri disciplinare (exemplu: Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorească, Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici).
Ori, o astfel de tendinţa nu este recomandabilă pentru reglementările
viitoare, deoarece nu corespunde, măsură necesară, specificului răspunderii
disciplinare a salariaţilor.
Potrivit art.70, al.1 din Legea nr.188/1999, sunt abateri disciplinare:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) absentele nemotivate de la serviciu;

8
c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal;
d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitariiatributiilor de serviciu;
e) nerespectarea secretului profesional sau a confidentialitatiilucrarilor care au
acest caracter;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
g) neglijenţa repetată în rezolvarea problemelor;
h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice
din care face parte;
i) exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public sau în timpul
programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii
privind funcţionarii publici.
Pentru a stabili dacă o faptă poate fi calificată abatere disciplinară, astfel
încât să atragaraspunderea disciplinară, este necesar să analizăm elementele
constitutive, care, cumulate, conduc la existenţa abaterii.
Spre a răspunde disciplinar, se impun a fi întrunite următoarele elemente
constitutive ale abaterii disciplinare:
1) obiectul (relaţiile sociale de muncă, ordinea şi disciplina la locul de muncă);
2) latura obiectivă (fapta - acţiunea sau inacţiunea - care înfrânge obligaţiile
izvorâte din contractul individual de muncă);
3) subiectul (întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect calificat,
respectiv salariat);
4) latura subiectivă (vinovăţia - intenţia directă sau indirectă şi culpa din
uşurinţă sau nesocotinţa).
Existenţa întrunita a elementelor abaterii disciplinare (cauză)
declanseazaraspunderea disciplinară, respectiv efectul. În situaţia în care
elementele constitutive ale abaterii disciplinare sunt probate, rezultatul dăunător
şi legătura cauzală se prezuma.
1. Obiectul abaterii disciplinare
Pentru existenţa unei abateri disciplinare este necesar ca fapta - acţiune
sau inacţiune - săvârşită de către un salariat, să se răsfrângă negativ asupra
relaţiilor care se stabilesc între membrii colectivului unei unităţi în procesul

9
muncii. Săvârşind abaterea disciplinară, salariatul încalca una sau mai multe
obligaţii de muncă.
Aşadar, obiectul abaterii disciplinare - valoarea socială lezata prin
săvârşirea ei - îl constituie relaţiile sociale de muncă, ordinea interioară a
unităţii şi disciplina la locul de muncă.
Pe planul raportului juridic de muncă, aceste relaţii se transpun în
obligaţii de serviciu asumate prin contractul de muncă, sintetizate, la rândul lor,
în obligaţia generică de a respecta cu stricteţe ordinea interioară a unităţii şi
disciplina la locul de muncă.

2) Latura obiectivă
Latura obiectivă a abaterii disciplinare o constituie fapta ilicită ce
produce, ca urmare a săvârşirii ei un rezultat dăunător ordinii interioare a
unităţii.
Legislaţia muncii, spre deosebire de cea penala şi contravenţionala, nu
descrie, în concret, abaterile disciplinare, acestea se deduc implicit din
obligaţiile asumate prin încheierea contractului individual de muncă de
catresalariati. Aceste obligaţii sunt prevăzute în legi şi alte acte normative,
contractul colectiv de muncă, regulamentul de organizare şi funcţionare,
regulamentul de ordine interioară, precum şi în dispoziţii ale conducătorilor de
unităţi şi ale şefilor ierarhici.
Ca regulă generală, ele sunt înscrise în fişa postului.
Caracterul ilicit al faptei rezulta din neconcordanţa dintre această şi
obligatiilementionate.
Potrivit Codului Muncii anterior, fapta care intra în conţinutul abaterii
disciplinare poate fi nu numai o încălcare a obligaţiilor de serviciu propriu-zise,
ci şi a normelor de comportare. Unele acte normative, care definesc abaterea
disciplinară, pune un accent deosebit pe normele de comportare. Astfel, Legea
nr.92/1992, în art.93 arata ca "magistratiiraspund disciplinar pentru abaterile de
la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportariledaunatoare interesului
serviciului sau prestigiului justiţiei.
În ceea ce privesteordinele superiorilor ierarhici, acestea sunt expresia
raportului de subordonare ierarhică, personală, ce stă la baza disciplinei muncii.
Au putere obligatorie doar ordinele de serviciu emise legal cu respectarea
normelor de drept privind competenta organului emitent, conţinutul şi forma
actului. Neexecutarea ordinului ilegal sau a celui care, deşi legal în conţinut,
10
prezintă o vădită aparenţa de ilegalitate, nu constituie o abatere. Dimpotrivă,
executarea unui ordin vădit ilegal atrage răspunderea disciplinară a
subordonatului, deosebită de răspunderea superiorului care l-a emis.
Fapta ce constituie abatere disciplinară poate fi :
-comisiva - o acţiune prin care se încalcă o obligaţie de a nu face (o normă
prohibitiva);
-omisiva - prin neîndeplinirea unei obligaţii de afaceri.
Fapta poate fi mixtă atunci când, în loc de a îndeplini conştiincios şi
întocmai îndatoririle sale de serviciu, salariatul lucrează neglijent, cu
nesocotirea regulilor profesiunii sale, provocând pagube şi alte neajunsuri
unităţii.
Fapta ilicită trebuie să se afle în legătură de cauzalitate cu rezultatul
dăunător. În cazul când celelalte elemente ale abaterii sunt dovedite (vinovăţia,
încalcareaobligatiilor de serviciu sau a normelor de comportare) rezultatul
dăunător şi legătura de cauzalitate dintre fapta şi rezultat se prezuma.
Când însa, potrivit prevederilor legii, contractului colectiv de muncă,
regulamentului de ordine interioară sau contractului individual de muncă,
aplicarea unei sancţiuni este condiţionată de producerea unui efect dăunător (ex:
a unui prejudiciu material), adică a unei urmări calificate, unitatea este obligată
să dovedească existenţa acestui rezultat. Această obligaţie a unităţii decurge atât
din principiul general al prezumţiei de nevinovăţie, cât şi din prevederile
exprese ale art.178 din Codul Muncii.
3) Subiectul abaterii disciplinare
Abaterea disciplinară are un subiect calificat, şi anume un salariat
încadrat în munca în baza unui contract individual de muncă într-o unitate.
Faptul că salariatul a avut capacitatea de a încheia contractul de muncă
înseamnă că el are şi discernământ. Dacă s-ar constata iresponsabilitatea
acestuia, contractul de muncă ar fi nul, situaţie în care ar fi exclusă şi
răspunderea disciplinară.
Disciplina fiind unică, obligaţia de a o respecta revine inclusiv
personalului detaşat sau delegat. În cazul detaşării, conducerea unităţii în care
lucrează cel detaşat este în măsură să aplice acestuia sancţiuni disciplinare, cu
excepţia desfacerii contractului de muncă şi cu menţiunea ca retragerea uneia
sau mai multor gradaţii de salarizare şi retrogradarea personalului delegat se
face de conducerea unităţii care l-a delegat.

11
 Elevii şi studenţii care fac practica în unităţi sunt sancţionaţi potrivit
regulamentelor şcolare şi universitare de catreinstitutia de învăţământ care i-a
trimis la practică, sancţiunile putând avea efect asupra situaţiei lor şcolare.
4) Latura subiectivă (vinovăţia)
Consta în atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de fapta sa, în
constiintaîncalcarii unor relaţii sociale. Abaterile pot fi săvârşite cu intenţie sau
din culpă.
Intenţia este de două feluri:
-directa, când subiectul prevede efectul dăunător al faptei sale şi doreşte
producerea lui;
-indirecta, când subiectul prevede efectul daunatorfara a-l dori, acceptând
totuşi producerea lui.
Culpa este şi ea de două feluri:
-usurinta, când subiectul prevede efectul dăunător, dar spera fără temei să-l
poată evita;
-nesocotinta, când subiectul nu prevede efectul dăunător, deşi putea sau trebuia
să-l prevadă.
Posibilitatea de a prevedea rezultatul dăunător al faptei trebuie apreciată
de la caz la caz, în funcţie de pregătirea profesională, capacitatea, experienţa şi
aptitudinile personale ale autorului faptei. Gradul de vinovăţie constituie unul
din criteriile de dozare a sancţiunii, pentru individualizarea ei.
Absenţa oricăruia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare
face ca răspunderea disciplinară să nu poată exista. Există, însa, situaţii în care,
deşi fapta pare să întruneascatrasaturile abaterii disciplinare, anumite
împrejurări specifice existente în momentul săvârşirii ei duc la concluzia că, în
realitate, conduita autorului nu are caracter ilicit, ca acesta nu este vinovat şi că
se impune exonerarea de răspundere.
Aceste cauze de exonerare de răspundere disciplinară se aplică prin
analogie cu cele din materia penală prevăzute de Codul penal la art. 44-51.
Cauzele de exonerare sunt: legitimă apărare (intervine mai rar), starea de
necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit şi forţa
majoră, eroarea de fapt şi executarea ordinului de serviciu.
Legitimă apărare(art. 44 Cod penal) = "este în stare de legitimă apărare
acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi

12
injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care
pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc".
"Este în stare de necesitate (art. 45 Cod penal) acela care săvârşeşte
fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel,
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al
său ori al altuia sau un interes obştesc."
Nu constituie abatere fapta prevăzută de legea penală, "săvârşită din
cauza uneiconstrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod"
(art.46 al.2).
Cazul fortuit consta în intervenţia unei întâmplări ce nu putea să fie
prevăzută sau înlăturată şi care determină producerea rezultatului socialmente
periculos.
Prin eroare de fapt se întelegenecunoasterea sau cunoastereagresita de
catrefaptuitor în momentul săvârşirii faptei, a existenţei unei împrejurări de care
depinde caracterul de abatere disciplinară al faptei sale. Dacă el ar fi cunoscut în
mod concret acea împrejurare, el nu ar mai fi săvârşit fapta respectivă.
Însa, executarea unui ordin de serviciu vădit ilegal, emis cu încălcarea
normelor juridice privind competenta organului emitent, conţinutul său forma
actului, nu-l exonerează pe cel care l-a executat de răspunderea disciplinară.
Art.43 al.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
prevede ca "funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor date
de funcţionarii cu funcţii publice de conducere cărora le sunt subordonaţi direct,
cu excepţia cazurilor în care apreciază ca aceste dispoziţii sunt ilegale. În
asemenea cazuri funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul
împlinirii dispoziţiei primite. Dacă funcţionarul public care a dat dispoziţia,
stăruie în executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această
situatiedispozitia va fi executată de cel care a primit-o."
Teoretic, este posibil că dispoziţia pe care a executat-o, în aceste
conditiifunctionarul public, să aibatotusi caracter ilegal. Însa, cel care a
executat-o nu va răspunde disciplinar, dacă a urmat prealabil procedura
prescrisă de lege. Răspunderea va reveni, deci, numai celui care a stăruit în a da
un ordin ilegal.
Starea de betie exonereaza de răspundere numai dacă e cauzată în
împrejurări independente de voinţa autorului faptei (să fie involuntară şi
completă). O asemenea situaţie ar putea interveni în mod accidental în cazul
personalului care, prin natura muncii, lucrează în mediu cu aburi de alcool sau
13
eter. Starea de beţie poate însa constitui o circumstanţă agravantă când persoana
a consumat constientbauturi alcoolice.
Iresponsabilitatea şi minoritatea sub 14 ani, prevăzute de Codul penal,
constituie în dreptul muncii cauze de incapacitate generală făcând imposibilă
încheierea contractului de muncă. Pentru minorul de 16 ani (sau 15 ani, în
cazurile prevăzute de lege) încheierea şi executarea contractului de muncă fac să
se prezume discernământul pe plan disciplinar.
2.6.1. Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea patrimonială
Deşi Codul Muncii actual nu cuprinde o reglementare expresă - care ar fi
fost utilă, de altfel-, este posibil, în continuare, cumulul răspunderii disciplinare
cu alte forme ale răspunderii juridice (patrimoniala, contravenţionala, penală).
Atât răspunderea disciplinară, cât şi răspunderea patrimonială sunt
specifice dreptului muncii, aplicându-se numai în cadrul raportului juridic de
muncă. Totuşi, fiecare din aceste două forme ale răspunderii juridice prezintă
propriile ei caracteristici.
Răspunderea disciplinară poate fi cumulata cu răspunderea patrimonială,
dacă săvârşirea abaterii a produs o tulburare a disciplinei şi, totodată, un
prejudiciu unităţii.
În această situaţie unele elemente ale acestor două forme de răspundere
apar a fi comune şi se dedublează. În ceea ce priveşte obiectul: concomitent,
prin aceeaşi faptă se aduc atingeri atât patrimoniului unităţii cât şi ordinii
disciplinare; rezultatul dăunător se produce atât sub forma diminuării
patrimoniului cât şi sub forma tulburării disciplinei; raportul de cauzalitate se
dedublează şi el, legând fapta unică, indivizibilă, a salariatului de două urmări
dăunătoare, pe două planuri diferite.
S-ar putea ca lezarea ordinii disciplinare să fie lipsită de importantă, caz
în care răspunderea disciplinară nu se mai declanseazalasând loc numai
răspunderii patrimoniale care nu cunoaşte prejudicii cauzabile. În acest caz, ea
atrage obligarea celui vinovat la repararea prejudiciului, presupunând
bineînţeles, că sunt întrunite condiţiile legii şi stabilirea răspunderii
patrimoniale.
Deci, răspunderea materială nu generează în mod necesar şi răspundere
disciplinară, după cum răspunderea disciplinară nu presupune cu necesitate pe
cea patrimoniala. În concluzie, cumulul celor două forme ale răspunderii
juridice este numai posibil, nu şi necesar.

14
 Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală
Între răspunderea disciplinară şi răspunderea penală exista o deosebire
esenţială, determinată de izvorul lor diferit: răspunderea penală îsigaseste
izvorul în lege, fiind, deci, de natura legală, pe când răspunderea disciplinară
îşi are izvorul în contractul încheiat între părţi, fiind, deci, de natura
contractuală.
Între infracţiune şi abaterea disciplinară exista unele asemănări ca: sunt
fapte nepermise, cu urmări antisociale, sunt săvârşite cu vinovăţie şi lezează o
anumită ordine stabilită în societate. Dar exista şi deosebiri.
Sub aspectul obiectului,abaterea disciplinară lezează direct nu numai
interesele legitime ale unităţii, ci şi interesele întregului colectiv de salariaţi din
care face parte autorul abaterii.
Răspunderea disciplinară apara o ordine socială determinată, aceea a
relaţiilor de muncă şi de producţie de la nivelul unităţilor, în timp ce
răspunderea penală apararelatiile şi valorile, considerate ca primordiale la
nivelul întregii societăţi: suveranitatea, proprietatea publică, persoană şi
drepturile acesteia, independenta şi unitatea statului, precum şi întreaga ordine
de drept.
Deci, sub aspect al obiectului, exista o asemănare ce constă în natura să
generica - apărarea unei ordini sociale prestabilite, într-o anumită sfera de
activitate - dar, exista şi o deosebire colectivă ce constă în specificitatea, felul şi
importanta relativă a relaţiilor ocrotite, precum şi în ceea ce priveşte întinderea
ariei de aplicabilitate a răspunderii.
Sub aspectul laturii obiective, atât răspunderea disciplinară cât şi cea
penala presupune săvârşirea unei fapte ilicite, contrara normelor prestabilite, dar
această faptă diferă în ceea ce privesteraspunderea disciplinară şi penală, sub
aspectul gravitaţii, al periculozitatiiurmarilor sale, respectiv al gradului de
perturbare a relaţiilor pe care le atinge.
Fapte de aceeaşi natură pot constitui, în funcţie de o sumă de elemente,
fie abateri disciplinare, fie infracţiuni. Aceste elemente sunt: importanta
obiectului ocrotirii într-un anumit moment dat, împrejurările concrete în care s-a
săvârşit fapta (ex. numărul persoanelor, timpul şi locul săvârşirii faptei), felul şi
intensitatea vinovăţiei, natura mobilului urmărit, urmările faptei, atât cele
efectiv produse cât şi cele ce s-ar fi putut produce, posibilitatea de prevenire etc.
Aceste elemente concura la stabilirea gradului diferit de pericol social,
determinând în final atât formă de răspundere pe care o angajează cât şi dozarea
sanctiuniiînlauntrul formei de răspundere respective.

15
 Sub aspectul modului de sancţionare, exista o asemănare ce constă în
caracterul coercitiv şi privativ al sancţiunilor, însa şi o deosebire, prin natura şi
gradul de constrângere şi privaţiune, precum şi prin scopul urmărit, modul şi
organele cere le aplică, modalităţile şi organele de executare.
Cumulul răspunderii penale cu răspunderea disciplinară este posibil dacă
aceeaşi faptă, săvârşită de un salariat la locul de muncă, aduce atingere atât
ordinii şi disciplinei interioare a unităţii, cât şi valorilor de interes general
pentru societate, aparate de legea penală.
Răspunderea penală, odatadeclansata, produce o sistare a disciplinarului,
ceea ce face ca şi cumulul între răspunderi să nu se realizeze la paritate şi
simultan, ci într-un raport de subsecventa, condiţionare şi derivaţie.
Directorul unităţii sau o altă persoană ce poate angaja unitatea, după ce a
luat la cunoştinţă de săvârşirea unei fapte ce întruneşte elementele constitutive
ale unei infracţiuni de către un angajat al său, este obligat să sesizeze de îndată
organul de urmărire penală. Odată cu introducerea plângerii, sau dacă salariatul,
fără să fi existat o plângere din partea unităţii, a fost trimis în judecată pentru o
faptă penală care îl face incompatibil cu funcţia ce o deţine, conducerea unităţii
este obligată să-l suspende din funcţie.În această situaţie intervine un caz de
suspendare a contractului de muncă prin act unilateral al unităţii. Pe perioada
suspendării, salariatul în cauză nu poate exercita atributiilefunctiei sale şi nici
nu va primi salariul. În funcţie de solutiajudecatoreasca definitiva pronunţată în
procesul penal se va impune, după caz:

- fie reluarea raporturilor de muncă, cu plata integrală a salariului pe timpul

suspendării, sau continuarea anchetei administrative;
- fie desfacerea contractului de muncă în temeiul art.130, al.1, lit.k din Codul
Muncii anterior. Astfel Art. 130, al. 1, lit. k prevede "desfacerea contractului
de muncă prin actul unilateral al unităţii, în cazul în care salariatul este
condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură cu munca sa, dacă
condamnarea îl face necorespunzător postului pe care îl deţine.
Unitatea nu poate proceda la declanşarea anchetei disciplinare şi la
aplicarea sancţiunii disciplinare, paralel şi separat de desfăşurarea procesului
penal. Drept urmare, atunci când un salariat este învinuit de săvârşirea unei
fapte cu caracter penal în legătură cu munca sa, se creează o incompatibilitate
între fapta săvârşită şi menţinerea în funcţie a persoanei respective şi, în
consecinţă, atât executarea contractului de muncă, cât şi exercitarea procedurii
disciplinare se suspendă până la pronuntareasolutiei definitive în procesul penal.

16
Aşadar, penalul tine în loc disciplinarul, tot astfel cum ţine în loc şi civilul. Cele
pronunţate prin sentinţa penală definitivă în ce priveşte existenţa faptei, autorul
ei şi vinovăţia acestuia au autoritate de lucru judecat în procedura de aplicare a
sancţiunii disciplinare.
Atunci când se constată că fapta întruneşte elemente constitutive ale
unei infracţiuni în legătură cu munca, săvârşită cu vinovăţie de salariatul în
cauză, acesta fiind condamnat printr-o sentinţă definitivă, conducerea unităţii
este îndreptăţită să aplice ulterior, prin cumul, sancţiunea disciplinară a
desfacerii contractului de muncă, în conformitate cu art.130, al.1, lit.k din Codul
Muncii anterior. Dar, chiar şi atunci când se săvârşeşte o asemenea faptă
sancţionată definitiv printr-o condamnare penală, organul de conducere al
unităţii, nu este obligat să desfacă contractul de muncă; el este însa în masurasa
aprecieze dacă va impune sau nu aceasta sancţiune disciplinară. Soluţia se
impune, deoarece art.130, al.1, în toate cazurile de desfacere unilaterală a
contractului de muncă de către unitate, îi conferă acesteia numai o facilitate, nu-
i creează o obligaţie.
Însa în cazul condamnării cu executarea pedepsei la locul de muncă, dar
într-o altă unitate decât cea în care îsidesfasoara condamnatul activitatea,
potrivit art.86 al.6 din Codul Penal este obligatorie încetarea contractului de
muncă. Cumulul sancţiunii penale cu cea disciplinară se produce în raport de
subsecventa, în sensul că răspunderea disciplinară se aplica numai după
stabilirea răspunderii penale, şi o consecinţă a acesteia.
Dacă procesul penal încetează ori se pronunţa achitarea -cu excepţia
cazurilor când fapta nu există sau nu a fost săvârşită de inculpat, ca de pildă
atunci când fapta comisă de salariat nu constituie o infracţiune, a intervenit
amnistia sau prescriptiaincriminarii - numai atunci organul competent din
unitate poate dispune pornirea cercetării spre a stabili dacă fapta constituie sau
nu abatere disciplinară. În caz afirmativ, organul de conducere competent al
unitatiipronunta una din sancţiunile disciplinare prevăzute de art.100 din vechiul
Cod al Muncii . Când însa fapta prezintă caracterele unei grave tulburări a
ordinii în unitate, se poate aplica sancţiunea desfacerii contractului de muncă. În
acest caz, măsură este facultativa, fiind lăsată la aprecierea organului de
conducere şi nu se mai aplica în temeiul art.130 al.1 lit.k, ci în temeiul art.130,
al.1, lit.i.
2.6.3. Cumulul răspunderii disciplinare cu
raspundereacontraventionala
O faptă ilicită săvârşită de către un salariat la locul de muncă poate
întruni şi elementele unei contravenţii. Posibilitatea săvârşirii unor contravenţii

17
de către persoanele încadrate în muncă, în legătură cu serviciul, este prevăzută
de art.5 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sanctionareacontraventiilor.
Asemenea contravenţii sunt prevăzute de: Legea nr.30/1991 privind organizarea
şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare; Legea nr.82/1991 a
contabilităţii; Legea nr.98/1994 privind stabilirea şi sanctionareacontraventiilor
la normele de igiena şi sănătate publică etc. În astfel de cazuri este posibil
cumulul răspunderii disciplinare cu raspundereacontraventionala dacă, prin
aceeaşi faptă, salariatul aduce o tulburare atât ordinii interioare a unităţii, cât şi
unor relaţii sociale de interes mai general, aparate prin norme legale, care
stabilesc şi sanctioneazacontraventiile.
Cele două forme de răspundere: disciplinară şi contraventionaladifera
sub aspectul sferei de relaţii diferite pe care le ocroteşte fiecare în parte. Tocmai
din această cauză cumulul răspunderii disciplinare cu
raspundereacontraventionala este posibil fără ca prin aceasta să se încalce
principiul non bis în idem. Acest principiu interzice numai aplicarea, pentru
aceeaşi faptă ilicită, a doua sau mai multe sancţiuni de aceeaşi natură. Aplicarea
sanctiunilorcontraventionale nu înlaturaraspunderea disciplinară a făptuitorilor.
2.6.4. Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea civilă
delictuala
Este de menţionat că, potrivit art.103, al.2 din Codul Muncii anterior, în
cazul când paguba este urmarea unei infracţiuni, obligaţia la despăgubire faţă de
unitate, a persoanei încadrate în munca se stabileşte potrivit legii penale, iar
aceasta trimite, la rândul ei, la legea civilă.
Prin urmare, nu se aplică răspunderea materială. În consecinţă,
răspunderea disciplinară se cumulează cu răspunderea civilă delictuala ori de
câte ori se va cumula şi cu răspunderea penală, iar fapta va aduce un prejudiciu
material unităţii.
În cazurile în care, deşi nu mai subzista răspunderea penală dintr-o
cauză legală (de exemplu: în caz de amnistie), fapta nu şi-a pierdut caracterul
penal, paguba - care este urmărea ei - se stabileşte tot potrivit legii civile.
Eventuala răspundere disciplinară, ce s-ar stabili pentru aceeaşi faptă, după
survenirea cauzei de neresponsabilitate penală, poate fi deci cumulata cu
răspunderea civilă delictuală.

18
BIBLIOGRAFIE:

 Sanda Ghimpu, Alex.Ticlea, "Dreptul muncii", Editura All Beck,

Bucuresti 2000, pag. 462.
 C.Jornescu, Gh.Ţigaeru, "Cartea întreprinderii", vol.VI, Editura Viata
Economica, supliment, Bucuresti 1974, pag. 334.
 Sanda Ghimpu, Alex.Ţiclea, "Dreptul muncii", Editura All Beck,
Bucuresti 2000, pag.465.
 Sanda Ghimpu, Alex.Ţiclea, "Dreptul muncii", Editura All Beck,
Bucuresti 2000, pag. 466.
 Sanda Ghimpu, Alex.Ţiclea, "Dreptul muncii", Editura All Beck,
Bucuresti 2000, pag. 467
 I.TraianStefanescu, "Dreptul muncii", Editura Lumina Lex, Bucuresti
2000, pag.321.
 Sanda Ghimpu, Alex Ţiclea, "Dreptul muncii", Editura All Beck,
Bucuresti 2000, pag.468.
 Sanda Ghimpu, I.TraianStefanescu, "Dreptul muncii", vol. II, Bucuresti
1974, pag.119.
 V.Dongoraz, S.Kahane, I.Oancea, I.Todor, N.Iliescu, "Înlocuirea
raspunderii penale pentru unele infractiuni cu raspunderea administrativa
sau disciplinara", Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România 1970, pag.69-70.
 S. Ghimpu, Al. Ţiclea, "Dreptul muncii", Editura All Beck, Bucuresti
2000, pag.470.
 S. Ghimpu, Al. Ţiclea, "Dreptul muncii", Editura All Beck, Bucuresti
2000, pag.471
 Sanda Ghimpu, Alex Athanasiu, Gh.Brehoi, Gh. Mohanu, Andrei
Popescu, "Dreptul la munca. Codul muncii comentat si adnotat", Editura
Politica 1988, pag.338.

19