Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULATAEA DE DREPT ” SIMION BARNUTIU”


SPECIALIZAREA: MASTER DREPT EUROPEN
ANUL I, SEMESTRUL II

DISCIPLINA: DRPTUL EUROPEAN SI COMPAREA JURIDICA


TITLUL REFERATULUI: IDENTITATEA CONSTITUTIONALA IN
CONTEXTUL INTEGRARII NATIONALE

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Manuel Gutan

Masterand:
Aurelia Chișu

1
1. Introducere in problematica identității constituționale naționale
În art. 4 alin (2) din Tratatul privind Uniunea Europeana (TUE) se
prevede: ”Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu
tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice şi constituţionale…“
Această formulare este revoluționară față de cea anterioară a acestui
articol și reprezintă o schimbare fundamentală de abordare atât a vitezei
și nivelului integrării (constituționale) europene, cât și a raporturilor dintre
CJUE și curțile constituționale naționale. Articolul 4(2) dă un conținut
relativ precis conceptului de ”identitate națională” și îl circumscrie
în dimensiunea identității constituționale naționale.1
În istoria unei națiuni, norma fundamentală o reprezintă Constituția,
aceasta marcând formarea poporului.
De asemenea prin Constituție sunt stabilite principiile generale prin care se
guvernează, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
În plin proces de integrare europeana, ”identitatea constituțională”
constituie un scut în cazul în care este interpretata in mod adecvat, putand fi
folosit în impiedicarea anumitor agresiuni ori în cazul anumitor contestări
interesate, precum uniformizarea juridica . Astfel că, în urma admiterii
faptului ca normele juridice emise de Uniunea Europeana primează față de
normele interne, statele naționale depun eforturi de a-și menține într-o
oarecare măsură, ipseitatea constitutionalitatii nationale.
Fundamentele liberal-democratice ale constituţionalismului românesc,
fixate prin Pactul de la 30 iunie 1866, au reprezentat temeiurile politico-
juridice ale evoluţiei statului român modern, dezvoltate la 1923, eclipsate în
1938, suspendate între 1940 şi 1944, reluate apoi sumar şi tranzitoriu până la
30 decembrie 1947, negate pentru 42 de ani şi renăscute după 22 decembrie
1989, în fine consacrate prin Constituţia din 8 decembrie 1991. Tradiţiile
constituţional-democratice astfel forjate asigură astăzi spiritul de garantare a
valorilor supreme şi oferă perspective dezvoltării României într-o Uniune
Europeană tot mai integrată şi o lume mondializată, fără a-şi ignora şi nega
identitatea naţională.2
Caracterul indivizibil al teritoriului ţării, interzicerea colonizării lui cu
populaţie străină ori limitări ale dobândirii unor imobile rurale consacrate la
1866, caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului român stabilit prin
1
https://www.researchgate.net/publication/275948690_Identitatea_constitutionala_romaneasca_intre_poziti
vism_juridic_si_abordare_interdisciplinara
2
http://www.tribunainvatamantului.ro/identitatea-constitutionala-si-raspunsurile-la-provocarile-prezentului/

2
legea fundamentală din 1923, unele preluate ca preţioase moşteniri şi
consacrate ca intangibile şi de Constituţia din 8 decembrie 1991, constituie
repere majore ale acestui fenomen.3
În prezent, ne putem aștepta la o accentuată revenire la reflexele
naționale, datorită ultimelor evenimente, precum noua administrație
americana și Brexit, evenimente ce marcheaza puternic atât istoria mondială
cât și istoria Uniunii Europene. Dacă, în momentul discuțiilor privitoare la
crearea Uniunii, identitatea constituțională , nu prezenta un aspect prea
important urmarindu-se dezvoltarea unei identități comune in cadrul Uniunii,
in prezent datorită apariției tot mai dese a scepticismului in ceea ce privește
Uniunea, identitatea constituțională constituie o reevaluare a priciupiului
dreptului UE referitoare la legislațiile naționale ale statelor membre.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se poate observa, că intervine
tot mai des în deciziile pe care Curțile Constituționale Naționale le iau, cu
privire la aplicarea dreptului European, astfel că, problematica identitatii
constitutionale nationale a devenit extrem de importanta. Privind modul de
formare a statului modern, independent si European, putem observa faptul că
statul s-a născut printr-un act constituțional din dorința de unitate, creat pe
instituții solide si liberale, dând naștere la o mulțime de particularități.
Astfel, pentru a putea evidenția principiile constituționalismului
modern și pentru a intări consistența identității naționale românești, România
trebuie să-și definească foarte bine identitatea națională.

2. Scurt istoric al constituționalismului românesc

3
http://www.tribunainvatamantului.ro/identitatea-constitutionala-si-raspunsurile-la-provocarile-prezentului/

3
Conceptul ”identitate constituțională”, pe lângă implicațiile sale
juridice, importanța semnificațiilor istorice și politico-sociale ale acestuia,
nu pot fi considerate decât la fel de importante. Astfel pentru a putea
împiedica transformarea uniformizării jurifice prin procesul de integrare
europeană, tocmai această ”identitate constitușională” vine sau o putem
percepe ca o rezistență unică împotriva acestui fenomen.
Statele membre, în urma abandonării la o parte din suveranitatea lor prin
acceptarea priorităţii dreptului unional-european, acestea își canalizează
eforturile spre această posibilitate de anu renunța la propria identitate
constituțională, să nu poată renunţa fără a se renega ele însele.
Ca atare, rezistenţa ordinilor juridice interne nu se mai poate manifesta
în termini de supremaţie ori de suveranitate statală, ci, mai fundamental, în
cei de existenţă ori de vizibilitate istorico-culturală. Desigur, fie ea statală ori
europeană, identitatea desemnează, în ambele cazuri, şi o specificitate, în
cazul de faţă o statalitate ori o unionalitate constituţională. Identitatea
constituţională este indestructibil legată de genul proxim al unei entităţi
naţionale; ea este o ipseitate şi nu o echivalenţă, exprimă o substanţă
metafizică, care nu este interşanjabilă.
Recurgând la o încercare de a desprinde elemente ale unei ipseităţi
constituţionale româneşti, dintr-un început se cuvine remarcat că ele sunt
poate mai puţin vizibile decât cele pe care le pot reclama alte naţii. Totuşi,
acestea nu lipsesc şi, spre deosebire de altă ţări, la noi, date fiind conjunctura
şi particularităţile istorice de formare a statalităţii moderne, independente şi
europene, putem afirma că statul ca atare s-a născut printr-un act
constituţional, sub impulsul imperativului de unitate, ceea ce a generat o
serie de particularităţi.
Așa cum am specificat la început, în destinul istorico-democratic al
unui popor, constituţia este un act preformativ, o normă fundamentală având
ca semnificaţii principale constatarea naşterii ori renaşterii statului,
organizarea formală a puterilor publice şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor săi. Fiecare naţiune, în funcţie de tradiţiile,
cultura, devenirea generală, istoria sa politică şi procesul de juridicizare a
vieţii publice, a ajuns la „guvernământul legilor“ într-un anumit moment al
dezvoltării sale, potrivit datului intern şi conjuncturilor internaţionale.
Pentru noi, românii, asumarea constituţionalismului a reprezentat,
deopotrivă, împlinirea unei căutări de a forma un stat puternic, întemeiat pe
instituţii solide şi liberale“ şi o condiţie a integrării europene şi expresia
modernizării occidentale a statului, ruperea de despotismul de tip oriental şi
conectarea la modelul şi valorile democraţiei liberale.

4
Adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei din 30 iunie 1866,
momentul fondator al constituţionalismului românesc, a reprezentat punctul
culminant al unui important proiect european, cel de creare la Gurile Dunării
a unui stat de echilibru internaţional şi strat de cultură şi civilizaţie
occidentală. Baza sa juridică iniţială şi iniţiatoare a constituit-o o „înţelegere
internaţională“ a marilor puteri europene, garante ale înfăptuirii sale,
respectiv „Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Unite
Române“ din 7/19 august 1858 de la Paris, act preconstituţional care stabilea
parametrii definitorii şi foaia de parcurs a procesului de formare a statului
modern român. El a început cu actul unirii celor două principate româneşti
de la 24 ianuarie 1859, a continuat cu marile reforme legislativ-instituţionale
ale domniei lui Al. I. Cuza şi a culminat cu adoptarea constituţiei, actul
juridic fundamental al statului modern. Prin Tratatul din 1856 şi Convenţia
din 1858, amândouă de la Paris, statutul celor două ţări româneşti, precum şi
regimul fluviului Dunărea deveneau componente ale „dreptului public
european“, în virtutea şi aplicarea căruia aveau să se adopte o serie de acte
de „suveranitate politică internă“, ultimul dintre ele fiind Constituţia din
1866, un adevărat preludiu politic al deplinei independenţe ce avea să fie
consacrată juridic unsprezece ani mai târziu, la 9 mai 1877, şi confirmată pe
câmpul de luptă.
Tot ca o particularitate a contextului istoric (intern şi extern),
Constituţia de acum un veac şi jumătate nu se înscrie perfect între categoriile
clasice ale genului, reprezentând mai degrabă o convenţie stabilită de
reprezentanţii naţiunii şi mai puţin un pact încheiat in extremis cu
participarea prinţului străin. Înscriindu-se în valul constituţionalismului
european târziu, întâia lege fundamentală românească a preluat, pe o filieră
specifică, având ca model dominant Constituţia Belgiei din 1831, ea înseşi o
sinteză a dezvoltărilor constituţionale vest-europene, ideile fundamentale şi
principiile generale occidentale în materie, a trebuit să opteze în privinţa
anumitor elemente (ca, de exemplu, sistemul parlamentar bicameral sau
dreptul de veto absolut al monarhului), să opereze unele adaptări la situaţia
concretă a ţării (în special ţinând seama şi de statutul său internaţional) ori să
nuanţeze altele, din dorinţa de a lua în calcul unele realităţi proprii. În cazul
său s-a aplicat adevărul că modernizarea şi integrarea europeană presupun
preluarea unor legiuiri şi instituţii, în frunte cu cele aparţinătoare regimului
constituţional, care reprezentau un „acquis“ al democraţiei liberale intangibil
şi în privinţa căruia termenii de exprimare şi redactare presupuneau o
oarecare rigiditate şi o înaltă tehnicitate, ceea ce lăsa puţin loc inovărilor şi
mai ales abordărilor creatoare. În plus, orice Constituţie reprezintă un sistem,
cu articulaţii bine definite, instituţii şi mecanisme integrate în cadrul
5
ansamblului, aşa încât orice abatere sau intervenţie în cadrul textului său
generează o „reacţie în lanţ“, care presupune dereglări greu de ignorat sau
separat. Pentru păstrarea calităţilor sale, intervenţiile trebuie să fie minime,
să reprezinte mai degrabă adaptări şi să fie realizate cu grija păstrării unităţii
de natură şi funcţionare. O atare realitate a marcat, indiscutabil, şi procesul
de elaborare a pactului constituţional român din 1866.
Este de domeniul evidenţei că a fost vorba iniţial de o „Constituţie-
motor“, menită să valideze şi să impulsioneze o nouă ordine juridică şi
structură statală, pentru prima dată în deplină consonanţă cu situaţia
existentă în marea majoritate a statelor europene. În plan intern, pactul
fundamental se conjuga armonios – prin concepţie şi principii fundamentale
– cu restul noii legislaţii, în primul rând cu marile coduri – civil şi de
procedură civilă, penal şi de procedură penală – şi tocmai faptul că urmaseră
toate modele de sorginte liberală, verificate în practică, adoptarea ulterioară
a Constituţiei nu a născut nedorite neconcordanţe sau chiar contradicţii.
Aceeaşi situaţie a favorizat la nivel extern o circulaţie a ideilor şi
experienţelor ce a stimulat dezvoltarea treptată, dar rapidă, în privinţa
aplicării legilor a unei jurisprudenţe adecvate, iar referitor la studiul
acestora, construirea unei doctrine proprii.
După actul reformator major din perioada 1864–1866, de codificare
masivă, şi adoptarea pactului constituţional modern, responsabilitatea a
trecut apoi asupra celor chemaţi cu aplicarea prescripţiilor astfel stabilite.
Sarcina de a desprinde adevăratele semnificaţii ale dreptului român modern
astfel format a revenit în privinţa aplicării sale jurisprudenţei, iar în planul
conceptualizării şi teoretizării, doctrinei juridice.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, s-a
afirmat şi concepţia Constituţiei ca normă cu corolarul său, controlul
constituţionalităţii legilor de către judecător având momentul fondator în
1912.
Pornind de la evoluţiile constituţionalismului şi în particularizarea şi
metamorfozarea lor permanentă, s-a structurat şi o identitate constituţională
românească, menită să păstreze şi să exprime fondul definitoriu, intangibil,
al statalităţii româneşti, dincolo de care aceasta există sau nu. Ea este
structurată, înainte de toate, prin anumite constante constituţionale, care au
persistat de-a lungul timpului indiferent de oscilaţiile regimurilor politice şi
care au marcat o diferenţă anume. Valenţele sale pot să se exprime
procedural, cu precădere, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare
la raportul dintre dreptul intern şi dreptul UE.
Astfel, identitatea constituţională românească ne apare, înainte de
toate, ca o permanenţă a unei substanţe şi realităţi normative care marchează
6
întreaga existenţă a statului modern, de la conceperea, la devenirea şi
manifestarea sa actuală, în contextul integrării în UE.
Cum uşor se poate observa, reglementările privind caracteristicile şi
ipseitatea apartenenţei şi etnicităţii teritoriului exprimă constante
constituţionale inconfundabile. Dintre acestea, indivizibilitatea şi
inalienabilitatea teritoriului, iar din 1923, şi caracterul naţional şi unitar al
statului, precum şi interzicerea colonizării cu populaţii străine sau a
dobândirii de către străini a proprietăţii asupra terenurilor, reprezintă
permanenţe constituţionale indiscutabile.
Legile fundamentale ale ţării s-au modificat (revizuit) şi succedat în cei
peste 150 de ani de constituţionalism românesc, dar fără a se schimba şi
aceste elemente constitutive, care au dobândit astfel valoarea de metanorme
constituţionale sustrase oricărei schimbări, care rămân şi se transmit de la o
Constituţie la alta, în succesiunea lor temporal-istorică. Identitatea
constituţională reprezintă, totuşi, un construit şi nu un dat. De aici datoria
fiecărei generaţii de a contribui la păstrarea şi transmiterea componentelor
sale, la îmbogăţirea semnificaţiilor, prin adaptarea şi dezvoltarea substanţei
aferente. Fiecare dintre acestea îşi are explicaţii istorice importante privind
prezenţa şi persistenţa în legea fundamentală, organică, a statului român.
Dintre ele, interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor
de către străini şi apatrizi care a existat constituţional în toată dezvoltarea
democratică a României până la revizuirea din 2003 a legii fundamentale,
motivată de exigenţele aderării la UE, prezintă
o semnificaţie deosebită. Ea a fost calificată, de-a lungul timpului, ca o
dispoziţie „ocrotitoare pentru existenţa noastră naţională“, „o datină
strămoşească, căreia datorăm existenţa noastră naţională“, „principiu
salvator al naţionalităţii noastre“.
Înscrisă în tradiţia a peste 150 de ani de constituţionalism, cu baze iniţiale
bine definite, care dăinuie şi azi, cu caracter preconstituţional, Constituţia
României nu este un simplu agregat de elemente normative juxtapuse faţă de
acestea din urmă, nu o realitate normativă, nu un simplu suport formal ale
cărui componente pot fi modificate ori înlocuite după dorinţă sau
împrejurări. Dimpotrivă, ea constituie o totalitate coerentă de principii şi
valori, cu o substanţă constituţională proprie şi, ca urmare, revizuirea ei nu
poate să atingă identitatea sa fără riscul de a fi lovită de nulitate ori asimilată
unei schimbări a legii fundamentale echivalând cu o schimbare de regim.
Orice revizuire presupune, aşadar, din partea oricui o iniţiază şi promovează,
îndatorirea de a nu denatura substanţa Constituţiei, de a menţine intactă
identitatea sa. Un prim efect îl constituie în acest sens legitimitatea unui
control de constituţionalitate a legilor de revizuire a Constituţiei.
7
Dacă acestuia îi scapă această exigenţă, aşa cum s-a întâmplat cu
Constituantul român din 2003, nu înseamnă că nulitatea absolută poate fi
acoperită, ci, dimpotrivă, faptul că revine Curţii Constituţionale ca
principal garant al supremaţiei Constituţiei, inclusiv al identităţii
constituţionale, să nu ţină seama de această abdicare de la substanţa
definitorie a legii fundamentale şi să ţină cont, în continuare, de elementul
de ipseitate formal amputat.

Bibliografie:
8
1. https://www.researchgate.net/publication/275948690_Identitatea_con
titutionala_romaneasca_intre_pozitivism_juridic_si_abordare_interdisciplina
ra
2. 2. http://www.tribunainvatamantului.ro/identitatea-constitutionala-si
raspunsurile-la-provocarile-prezentului/
3. http://www.tribunainvatamantului.ro/