Sinodul al V- lea ecumenic de la Constantinopol

După cum reiese din articolul precedent1, secolul al V-lea și prima jumătate a secolului
al VI-lea au fost marcate de tulburări în sânul Bisericii Răsăritene. La originea acestora s-au
aflat două erezii din acea vreme, nestorianismul și monofizismul, însă tensiunile au fost
exacerbate adesea (așa cum se întâmplă de obicei în astfel de situații) de orgoliul personal al
celor implicați în aceste dispute teologice. Deși aveau un punct comun (felul în care vedeau
persoana Mântuitorului Iisus Hristos), adepții celor două erezii se aflau pe poziții diametral
opuse. În vreme ce nestorienii – numiți astfel după inițiatorul acestei învățături, Nestorie,
patriarh al Constantinopolului - accentuau foarte mult deosebirea dintre cele două firi ale lui
Hristos, ajungând să susțină că era vorba despre două persoane diferite, monofiziții –
susținătorii ideilor lui Eutichie – exagerau unitatea celor două firi, concluzionând că după
Întrupare Hristos ar fi avut o singură fire, cea divină. Firea omenească a dispărut complet, fiind
absorbită de cea dumnezeiască. Sinoadele al III-lea (Efes, 431) și al IV-lea (Calcedon, 451),
condamnaseră cele două erezii și pe adepții acestora. Cu toate acestea, ele nu au putut fi
eradicate, continuând să provoace dezbinare în jumătatea răsăriteană a Bisericii.

Monofizismul în special amenința unitatea creștinismului răsăritean prin tendințele

separatiste ale susținătorilor lui. El reapăruse într-o formă moderată după condamnarea sa la
sinodul calcedonian. Dincolo de disputele la nivel pur teologic, lupta acesta avea și un caracter
politic. Împărații au fost întotdeauna animați – în mod firesc am zice - de dorința de a menține
unitatea politică a statului pe care îl conduceau. Astfel, orice mare divergență de natură
teologică, care putea produce o polarizare în Biserică, reprezenta, în viziunea acestora, o
amenințare la adresa unității statale. Să ne amintim de faptul că împăratul Constantin cel Mare
convocase primul sinod ecumenic tocmai datorită sciziunii creată în Biserică de erezia ariană.
După ce creștinismul a fost proclamat religie de stat în imperiu, iar celelalte culte au fost
interzise, cu atât mai mult s-a urmărit menținerea unității în credință. O astfel de unitate asigura,
într-o oarecare măsură, unitatea politică a Imperiului Roman de Răsărit. Aceste idei erau
împărtășite și de împăratul Iustinian I (527-565), într-o vreme în care imperiul se afla din nou
în expansiune.

1
Eugenia Bîrlea, Bisericile necalcedoniene și eforturile de reconciliere cu Biserica Ortodoxă, în Cetatea Credinței,
anul 9, nr. 1, 2019, p. 6-7

[Tastați aici]
 Într-adevăr, Iustinian a inițiat o politică de recucerire a teritoriilor pierdute anterior de
Imperiul Roman de Răsărit, pe care a finalizat-o cu un oarecare succes. Pe plan religios, basileul
a încercat inițial să-i forțeze pe monofiziți să adere la credința ortodoxă și a reîntărit comuniunea
cu Biserica din Apus, care fusese nemulțumită de concesiile făcute anterior de unii împărați
monofizismului. Ereticii reprezentau însă o adevărată forță în teritorii precum Egipt și Siria.
Animat și el de dorința de a menține unitatea statală și de asigura cumva pacea, Iustinian,
susținut și de soția sa Teodora, a schimbat mai apoi direcția, încercând să-i împace pe monofiziți
cu ortodoxia niceo-constantinopolitană pe care o profesa.2 Astfel, în anul 551, împăratul a emis
un edict prin care a condamnat trei scrieri cu caracter hristologic ale lui Teodor de Mopsuestia,
Teodoret din Cir și Iba de Edesa. Edictul conținea implicit și o condamnare a autorilor acestor
scrieri teologice, care conțineau anumite greșeli dogmatice mergând pe linia nestoriană. Prin
aceasta, Iustinian voia să arate că Biserica, care urma crezul calcedonian era hotărât împotriva
nestorianismului, mai ales că monofiziții le reproșau oarecum împăraților că susțin astfel de
teologi cu accente nestoriene. Pentru a întări hotărârile edictului imperial, basileul a convocat
în luna mai a anului 553 un nou sinod ecumenic (al V-lea) la Constantinopol. Lucrările s-au
deschis la data de 5 mai și au continuat până la data de 2 iunie. Au participat 152 de episcopi,
cu o majoritate zdrobitoare din zona răsăriteană. Doar 16 dintre participanți erau din Apus.
Sinodul a confirmat hotărârea împăratului de condamnare a celor trei.3

Iustinian a sperat că prin acesta va restaura unitatea religioasă, dându-le oarecum

satisfacție monofiziților, însă demersul său nu a avut rezultatele scontate. Dimpotrivă, el a
produs tulburare, deoarece anatemizarea lui Teodor de Mopsuestia (la care se strecuraseră într-
adevăr unele greșeli destul de mari) și a celorlalți doi era un fapt fără precedent. Mulți episcopi
s-au arătat refractari în a condamna niște teologi care muriseră în comuniune cu Biserica, fiind
restaurați în scaunele lor de către sinodul al IV-lea de la Calcedon. Mai mult, după cum arăta
Eugenia Bîrlea în articolul precedent4, monofiziții n-au putut fi mulțumiți de Iustinian,
continuând în tendințele lor separatiste, dând naștere în cele din urmă unor biserici care se
mențin până în zilele noastre. Sinodul a hotărât de asemenea că Fecioara Maria poate fi numită
Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) și nu doar Născătoare de Hristos (Christotokos),
accentuând astfel dumnezeirea Mântuitorului. Cu tot succesul limitat de care aminteam mai sus,

2
John Meyendorff, Imperial unity and Christian divisions: The Church 450-680 A.D., St. Vladimir’s Seminary
Press, New York 1989, pp. 207-250
3
Leo Donald Davis, Chapter 6 Council of Constantinople II, 553, in The First Seven Ecumenical Councils (325-
787): Their History and Theology, The Liturgical Press, Collegeville, Minesotta, pp. 242-248
4
Eugenia Bîrlea, op. cit. p. 6-7

[Tastați aici]
sinodul al II-lea de la Constantinopol a intrat în istorie sub denumirea de sinodul al V-lea
ecumenic, fiind recunoscut ca atare de Biserica Ortodoxă și de Bisericile Catolice, precum și
de Anglo-Catolicii din Marea Britanie.

[Tastați aici]