Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Arhiepiscopia Iasilor
Mitropolia Moldovei si Bucovinei
Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” Botoșani

Lucrare de atestare a competentelor

profesionale

~Părintele duhovnic în concepția Sfântului Ioan Gură de

Aur, prin tratatul preoției~

Îndrumator: Candidat:
Pr. Prof. Partenie Apostoaie Brînzei Manuel

Botoșani 2019
 Cuprins

Introducere........................................................................................................................1

Cap. I. Preoția generală personală și preoția slujitoare a Bisericii.........................................3-4

Cap. I.1. Originea Dumnezeiască a preoției..............................................................................4

Cap. I. 2. Preoția la sfinții părinți..........................................................................................5

Cap. I. 3 Preoţia lui Hristos în Biserică.................................................................................7-8

Cap. I. 4. Preoţia lui Hristos în Biserică prin preoţia generală...............................................8-9

Cap. I. 5 . Cele trei trepte ale preoției......................................................................................9

Cap. II. Succesiunea harului sau Hristos în continuarea lucrării Sale preoţeşti prin alţi
slujitori..........................................................................................................................10-11

Cap. II.1.. Rolul preoţiei slujitoare în menţinerea unităţii Bisericii....................................11-12

Cap. II.2. Preoţia slujitoare şi caracterul văzut al Bisericii.................................................12-15

1
Introducere

„Mai întai relevăm, faptul că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numește
preoție în sens propriu și specific bisericesc, reprezintă o categorie de membrii ai Bisericii și
anume aceea care e formata prin conferirea harului sfințitor în una din cele trei trepte de
slujitori bisericești de instituire divina.Ceilați membrii ai clerului, care nu sînt instituiți prin
hirotonie, nu fac parte din starea clericală propriu-zisă sau din preoție.
În al doilea rînd, trebuie sa relevăm faptul că preoția constituie din ea însăși, adică
prin starea ei harică, unul din mijloacele cu care Însuși Mîntuitorul, prin Sfinții săi Apostoli a
înzestrat Biserica, și anume acel mijloc fără de care nu este cu putință continuarea lucrării
mîntuitoare a Bisericii
Privită in acest fel,preoția reprezintă un element al puterii bisericești adica al
însusirii pe care o are Biserica,de a săvîrși prin ea o lucrare absolut necesară pentr mîntuire.”1
Astfel am întocmit lucrarea de față, care nu se dorește a fi critică a vreunui domeniu ce se
află în strânsă legătura cu Noul și Vechiul Testament, ci se vrea a fi una științifică, care să
redea , cât mai fidel cu putință statutul părintelui duhovnic in concepția Sfântului Ioan Gura
de Aur, prin tratatul preoției.
Pentru aceasta, in primul capitol voi prezenta preotia generala personală și preoția
slujitoare a Bisericii iar in general în al doilea capitol voi prezenta statutul parintelui duhovnic
in concepția Sfântului Ioan Gură de Aur prin tratatul de preoție.

1
Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca „Drept canonic ortodox, Legislație și administrație bisericască”, Editura Institutului
biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol.1, București, 1990, p.237.

2
Cap. I Preotia în Vehiul și Noul Testament, preoția generală personală și preoția
slujitoare a Bisericii

Deşi există o continuitate între cele două Testamente, structura lor sacerdotală este
deosebită. în Vechiul Testament, asistăm mai întâi la instituirea treptată a cultului şi ritualului
şi numai după aceea Dumnezeu S-a sălăşluit în templu: în felul acesta, Biserica se află tocmai
la capătul formelor instituţionale: "Da, voi sfinţii cortul descoperirii şi jertfelnicul, voi sfinţi
pe Aaron şi pe fiii săi ca să-Mi fie Mie preoţi şi să-Mi slujească. Şi Mă voi sălăşlui în mijlocul
fiilor lui Israil şi voi fi Dumnezeul lor" Ieşire 29, 44-45). „Dar această ordine, ca şi legea, "nu
este decât umbra bunătăţilor viitoare, şi nu forma reală a lucrurilor" (Evrei 10, I); nu este încă
"lucrul"; în el însuşi, ci prevestirea sa, umbra preînchipuită, Hristos, însă, "desfiinţează primul
rost al sacrificiilor, ca să-l statornicească pe al doilea" (Evrei 10, 9).” 2
Astfel, în Noul Testament rostul este răsturnat: Ia nămiaza strălucitoare a istoriei se
plasează Răsăritul - întruparea ea conţine şi lucrul si umbra şi, în succesiunea istorică, umbra
(ritualul şi instituţia) nu precede, ci urmează. „Poporul lui Dumnezeu nu s-a mai adunat intr-
un "cort al descoperirii", nici "pe acest munte, nici în Ierusalim’ (Ioan 4, 21), ci în Hristos:
Biserica este trupul lui Hristos, împlinirea "Celui ce plineşte totul în toţi". Plinirea există
dintr-odată în Hristos şi apoi se diferenţiază in elementele sale rânduite, canonice în timp:
'Din El, tot Trupul, bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi
săvârşeşte creşterea (Efeseni 4, 16).”3
Preoţia, Tainele, dogmele, canonul cărţilor biblice, cultul, toate formele institutionale
se stabilesc treptat şi formează partea văzută a Trupului, dar totul în aceste forme este asigurat
de nestrămutata prezenţă a Martorului absolut, Duhul, Care descoperă pe Preotul absolut-
Hristos. Hristos nu transmite puterile Sale proprii apostolilor, ceea ce ar însemna absenţa Sa.
Icoana Cincizecimii subliniază prezenţa Căpeteniei, a Capului Trupului printr-un toc
rezervat lui Hristos în fruntea apostolilor. Rugăciunea punerii mâinilor asupra unui episcop
precizează: "nu prin punerea mâinilor mele, ci prin împărtăşirea harurilor Tale dăruitu-s-a
harul". Dacă este nevoie de mâini, este ca să se transmită darurile care izvorăsc din
dumnezeire. Nu este vorba de prerogativele vreunuia din apostoli sau ale colegiului episcopal
(papismul colectiv), ci e vorba de prezenţa unicului Jertfltor: Hristos.

2
Paul Evdokimov „Ortodoxia”, Editura Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe
Române,București 1996,p.178.
3
Ibidem, p. 179

3
Cap. I.1. Originea dumnezeiască a preoției

Preoţia după rânduiala lui Melchisedec este "fără tată, fără mamă, fără neam" (Evrei
7, 3), în afară de orice transmitere imanentă sau delegaţie pur omenească. Puterea sacerdotală
este insuflată de Hristos celor doisprezece apostoli, iar originea sa este strict divină: "Nu voi
M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit" (loan 15, 16). "Axios" şi "Amin"
pronunţate de popor la alegere sunt totuşi indispensabile, dar numai ca elemente ale
teandrismului: „condiţia omenească a harismei al cărei izvor este absolut dumnezeiesc.”4
Preoţia Legii Harului este de origine dumnezeiască, fiindcă este întemeiată de
Mântuitorul şi se trage din însăşi preoţia sfântă a Sa. Deosebirea preoţiei Legii Vechi de
preoţia Legii Harului este înfăţişată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Evrei (Evrei
4, 14; 10, 22); „Preoţia Mântuitorului, care constituie originea, izvorul şi temelia preoţiei
creştine, estemai întâi dumnezeiască şi apoi omenească, întrucât Hristos, Arhiereul Suprem
sau Marele nostru Preot, este nu numai Om, ci şi Dumnezeu.”5

Cap. I. 2. Preoția la Sfinții Părinți

În istoria religiilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafaţă a pământului, preoţia

a jucat un rol esenţial şi decisiv. Ea reprezintă nu numai firul tradiţiei rituale şi teologice ci
concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoții deşi cu mintea şi credinţa
arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni,au luptat pentru alinarea durerilor, pentru
îmbunătățirea stării sociale, materiale, spirituale a contemporanilor și nu s-au dat înapoi de la
sacrificiul vieții însăși pentru realizarea marilor idealuri ale credinței lor religioase. „Preoții
precreștini si necreștini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor si pentru ei „anunțau și
explicau poruncile divine, prezidau și interpretau oracolele, făceau inițierea în mistere și
interveneau, la nevoie, în treburile statului”6
Preoția Vechiului Testament era de origine dumnezeiască și reprezintă o cinste
exepțională pe care nu o egala decât covârșitoarea răspundere pe care o avea. Diferitele preoții
ale păgânismului nu depășeau oficiul magiei, clerul păgân era o clasă aparte, asociată anti-
socială. Recrutarea acestor preoți nu interesa niciodată societatea . În statele aristocratice

4
Ibidem,p.179
5
„O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete „Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și
veșnicie” Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 214
6
Pr. Prof. dr. Ioan Coman „ Sensul preoției la Sfinții Părinți” în revista Studii Teologice, nr. 9-10, noiembrie-
decembrie, pag. 740

4
"preoția era rezervată claselor conducătoare”7. Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în
Asia Mică, în insule și în colonii, preoția se cumpăra pentru sine sau pentru alții.
Cu totul altfel se prezintă preoția creștină. Instituție divină prin harul lui Iisus Hristos,
care continuă opera lui în lume. Caracterul supranatural al preoției creștine, vine de la
Întemeietorul ei istoric”. Definirea rolului și și ținta preoților lui Hristos sunt menționate și
lămurite încă din primele scrieri creștine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel8. Preoţia
este prelungirea şi perpetuarea misiunii sfinţilor apostoli în lume, este un mandat încredinţat
de „Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Preoţia este o lucrare din lucrarea lui
Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea
lui Hristos”9. Preoţia s-a bucurat de cinste în toate timpurile şi în toate religiile.

Cap. I. 3. Preoţia lui Hristos în Biserică

Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din
îndumnezeirea şi din Învierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca
ipostas divin întrupat şi deci ca trup ipostaziat în Dumnezeu, jertfit şi înviat o dată pentru toţi,
iradiind din El puterea de jertfă şi puterea de înaintare spre înviere; ci şi întrucât Hristos Însuşi
continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfă în continuare.

Învăţătorul care îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine şi
Conducătorul nostru spre mântuire. Hristos după ce a exercitat întreita Sa slujire, înainte de a
fi dat fiinţă Bisericii, exercită această slujire şi în Biserica Sa. El nu e capul Bisericii numai
întrucât e ipostasul divin, devenit ipostas al umanităţii şi întrucât Se menţine în oameni cu
trupul Lui jertfit, înviat şi înălţat, ci şi întrucât continuă să exercite şi să susţină în ea cele trei
slujiri mântuitoare ale Lui în Biserică.

Mântuitorul Iisus Hristos a îndeplinit o întreită slujire: de profet-învăţator arhiereu şi

împărat. Ca profet învaţă aducând revelarea desăvârşită a lui Dumnezeu a voii şi lucrării lui
mântuitoare(In. 1,17-18; 5,20). Ca arhiereu, reface comuniunea omului cu Dumnezeu,
împăcând prin jertfa Sa supremă pe Dumnezeu cu omul (Evr. 10,12).Ca împărat, biruieşte
puterile răului şi conduce pe om spre ţinta sa finală şi adevărată, comuniunea vieţii veşnice cu

7
Ibidem, p. 740
8
Ibidem, p. 743
9
Pr. Prof.dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preotului, Revista Studii Teologice, nr.3-4,
martie-aprilie, 1952, p. 159

5
Dumnezeu în Împărăţia Sa (Mt. 28,18; In. 13,3;17,2)10. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos
fiind nedreptăţită de lucrarea Lui mântuitoare, El își continuă întreita Sa slujire în Biserică
până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28,20).

Cap. I. 4. Preoţia lui Hristos în Biserică prin preoţia generală

. În felul acesta toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre
mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni, dar fără o răspundere
formală pentru comunitatea bisericească. „După Sfinţii Părinţi, omul este în acelaşi timp
împărat, prooroc şi preot ca şi Hristos: împărat, în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot,
din cauza autojertfirii; prooroc, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti”11. Rugăciunile pe care le
fac credincioşii personal şi viaţa de jertfă pe care o practică pentru ei înşişi şi în relaţiile lor cu
alţii îşi iau puterea din aducerea continuă a jertfei lui Hristos şi din împărtăşirea de ea.Dar
aceasta se face evident cu deosebire în faptul că, pe lângă rugăciunile lor individuale, pe lângă
jertfele făcute pentru alte persoane lipsite, unele din rugăciunile şi jertfele lor le încredinţează
celui care aduce pe Hristos ca jertfă, spre a le alătura, ca jertfă a lor, jertfei lui Hristos aduse
prin el.

Cap. I. 5. Preoţia lui Hristos în Biserică prin preoţia slujitoare

Dar aceasta jertfa n-o poate aduce orice credincios, caci in acest caz nu s-ar mai arata
ca ea e adusa "pentru toti", ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Ea trebuie sa fie adusa de unul
pentru toti, reprezentand pe Hristos, Care, ca unul, Se aduce jertfa pentru toti. Acesta e
preotul, slujitor al Bisericii, cu raspundere pentru o comunitate. Prin aceasta se arata in acelasi
timp constiintei credinciosului ca el are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. Preotul simbolizeaza
pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizeaza faptul ca omul nu poate intra prin sine in relatia
iubitoare nesfasita cu Dumnezeu.

Deci slujirea preoteasca, invatatoreasca si imparateasca generala, cu caracter

individual, are nevoie de preotia slujitoare a Bisericii sau a comunitatii ca baza a ei. Si precum
Hristos nu Si-a luat preotia de la Sine, asa nu si-o pot lua de la ele nici persoanele randuite la
aceasta preotie slujitoare si nu le-o poate da nici comunitatea.

10
Valer Bel „Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 2 Exigenţe” Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, p. 160
11
Paul Evdokimov „Holiness in the Orthodox Tradition, în vol. Man’s Concern with Holiness, Holder &
Staughton” p.131.

6
 Preotia ca activare in planul sensibil a preotiei nevazute a lui Hristos, sau a mijlocirii
Lui catre Dumnezeu, e un dar al lui Dumnezeu. Credinciosii au mereu nevoie de
preotul vizibil, deosebit de ei, pentru ca au mereu nevoie de Hristos, ca Mijlocitor. Omul nu-
si rapeste mantuirea de la Dumnezeu, cum ar fi in cazul cand s-ar face el insusi preot. Nici
comunitatea nu o poate rapi, ca sa dea preotia de la sine. Precum Hristos a fost trimis de Tatal
ca Mijlocitor, asa preotii si episcopii sunt trimisi de Hristos ca cei prin care Isi implineste in
mod vazut lucrarea Sa mijlocitoare sau mantuitoare. De aceea ei primesc de la Hristos Duhul
Sau, ca Hristos sa savaseasca prin ei lucrarea Sa de mantuire. "Precum M-a trimis pe Mine
Tatal si Eu va trimit pe voi... Luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar
carora le veti tine, tinute vor fi" (In. 20, 23). Sau: "Eu v-am ales pe voi si v-am pus pe voi, ca
sa mergeti si roada sa aduceti si roada voastra sa ramana" (In. 15, 16).

Cap. I. 6. Cele trei trepte ale preoției

Apostolii, ca martorii lui Hristos cel înviat şi ca pietre de temelie pe care s-a întemeiat
Biserica, nu au urmaşi. Dar ca deţinători ai plenitudinii harului întregii slujiri mântuitoare în
Biserică, au ca urmaşi pe episcopi într-o succesiune neîntreruptă. „Apostolii ne-au binevestit,
fiind trimişi de Iisus Hristos. Iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos e deci de la
Dumnezeu şi Apostolii de la Hristos. Hristos a transmis Apostolilor „toate câte le-a auzit de la
Tatăl” (In. 15, 15). În continuare şi cei ce au urmat Apostolilor, „fiind rânduiţi episcopi în
diferite părţi, sunt după hotărârea lui Iisus Hristos”. Ei urmează, potrivit Sfântului Ignatie,
Apostolilor „ca Iisus Hristos, Tatălui”, continuând lucrarea lor. Prin apostoli, Hristos dă o
bază văzută mai largă Bisericii Sale pentru timpul cand el v-a trece în planul nevăzut. Baza
aceasta e mai largă, pentru că și Biserica se v-a extinde de la grupul celor ce cred la început în
Hristos și prefigurează Biserica.12După Clement Romanul, Apostolii predicând „în ţări şi
oraşe... au pus începuturile bisericilor, cercând în Duhul pe episcopi şi pe diaconii celor ce
aveau să creadă... Au aşezat pe cei mai înainte pomeniţi şi le-au rânduit că, de vor adormi, să
le urmeze în slujba lor sfântă (Liturghia) alţi bărbaţi probaţi” Astfel „episcopii, urmaşii
Apostolilor, sunt socotiţi părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături şi păzitori ai
Bisericii”.

12
Pr. Prof. Dr. D. Staniloae „Teologia Dogmatica Ortodoxă” volumul 3,Ediția a doua, Editura Institutului
biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București– 1997,p. 103

7
 Fiecare episcop e urmaşul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla în
comuniune cu toţi ceilalţi Apostoli. Iar după aceea, fiecare episcop e hirotonit de mai mulţi
episcopi în numele întregului episcopat, primind acelaşi har şi aceeaşi învăţătură pe care le-au
avut toţi Apostolii şi toţi episcopii şi odată cu aceasta putând împărtăşi preoţilor, şi prin ei
credincioşilor eparhiei sale, acelaşi har şi aceeaşi învăţătură neschimbată, care sunt în toată
Biserica, sau punându-i în comuniune cu Acelaşi Hristos, Care, aducându-Se Tatălui ca jertfă
în continuare, îşi ţine umanitatea Sa în legătura iubirii nesfârşite cu Tatăl.

Cap. II Succesiunea harului sau Hristos în continuarea lucrării Sale preoţeşti prin alţi
slujitori.

Succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu înseamnă numai că râul harului

sau al dragostei nesfârşite a lui Hristos vine numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-
o, în mod orizontal, printr-un lanţ de intermediari. Dacă cel ce lucrează prin orice săvârşitor al
unei Taine este Hristos Însuşi, sau dacă Hristos Însuşi Îşi comunică prin el iubirea Sa faţă de
Tatăl şi faţă de cei ce primesc Tainele, în episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează
Hristos Însuşi, Cel ce Se află în cer şi în Biserică, comunicându-Şi această iubire. Harul vine
şi de sus de fiecare dată.

Succesiunea înseamnă numai că Acelaşi Hristos, Care a lucrat începând de la

Apostoli în toţi episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor
hirotonisitori şi asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca
episcop. Hristos e o prezenţă directă pentru noul episcop, dar e Acelaşi care a fost o prezenţă
directă şi pentru episcopii din tot trecutul. Hristos rânduieşte invizibil în mod direct şi vizibil
prin episcop pe episcopi, pe preoţi şi pe diaconi din orice timp, comunicându-le pe Duhul
Sfânt sau iubirea nesfârşită de Dumnezeu şi a lui Dumnezeu care se află în trupul Său. Dar le-
o comunică prin rugăciunile celor dintâi Apostoli, apoi ale episcopilor (episcopi: I Tim. 1, 6;
Tit 1, 5; preoţi: I Tim. 5, 22; I Tit 5, 1; Fapte 14, 22; 20, 28; diaconi: Fapte 6, 6; I Tim. 3, 10
etc.).

Mijlocirea slujbei episcopale şi preoţeşti implică totdeauna şi o dimensiune a

trecutului, căci implică continuitatea Aceluiaşi Hristos, dar şi realitatea vie a celor ce ne
transmit harul iubirii lui Hristos prin credinţa lor. Credinciosul, în care lucrează acum Hristos
prin mijlocirea unui preot, Îl primeşte prin mijlocirea unui preot; acesta a primit harul în trecut

8
prin credinţa lui, printr-un episcop care credea. El primeşte prin mijlocirea unui preot care a
primit harul de la Hristos pentru că crede în El şi l-a primit de la un episcop care şi el credea
în Hristos. Timpul cu succesiunea lui e inclus în însuşi faptul că harul se primeşte printr-o
persoană care-1 are deja şi crede şi se roagă. Harul vine prin mijlocirea unor persoane care ne
transmit odată cu el şi credinţa lor prin Duhul Sfânt. Astfel, odată cu succesiunea harului de la
Apostoli avem şi succesiunea credinţei de la ei.

Preoţia ca mijlocitoare obiectivă a lui Hristos, Care S-a făcut şi rămâne El Însuşi un
Mijlocitor obiectiv, include în ea actualitatea prezentă a lucrării lui Hristos, dar a Aceluiaşi
Hristos Care a lucrat în tot trecutul Bisericii. Preoţia slujitoare, care ne face prezentă într-un
anumit loc şi timp jertfa lui Hristos pentru a ne împărtăşi de ea, înseamnă că Hristos e în
continuare ca Arhiereu identic cu jertfa Lui. Nu se poate despărţi jertfa benevolă a lui Hristos,
de Hristos Însuşi, ca Arhiereu, sau ca Mijlocitor obiectiv.

Cap. II.1. Rolul preoţiei slujitoare în menţinerea unităţii Bisericii

Dacă preotul ţine în unitate o comunitate liturgică, adunând pe toţi membrii ei, cu
rugăciunile lor, în jurul jertfei Domnului, episcopul menţine unitatea între preoţii unei Biserici
locale reprezentând pe Hristos faţă de o comunitate mai largă şi menţinând prin aceasta în
unitate Biserica dintr-un anumit teritoriu. Reprezentând pe Hristos în acea unitate mai largă a
Bisericii, el hirotoneşte pe preoţii din cuprinsul ei.

Apoi prin comuniunea dintre fiecare episcop cu toţi episcopii, începută prin hirotonia
unui episcop de către mai mulţi episcopi, ca reprezentanţi ai întregii Biserici, se menţine
unitatea întregii Biserici. Dar episcopii rămân şi ei, ca persoane umane, încadraţi în
comunitate, ca mădulare ale corpului lui Hristos, mântuindu-se în cadrul corpului lui Hristos.
Pe lângă episcopii și preoții așezați încă de apostoli, tot aceștia au așezat prin punerea
mâinilor și pe primii diaconi(Fapte 6,6). Treapta lor a continuat apoi încă din timpul
apostolilor

(1 Tim. 3,12)13 . Legea comuniunii e valabilă şi pentru ei. De aceea relaţia între preotul şi
episcopul slujitor şi comunitate nu se poate reduce la o singură formulă. El este şi mijlocitor al
lui Hristos, dar este şi membru al Bisericii ca trup al lui Hristos. Nici un episcop nu se
singularizează, nu devine substitut văzut exclusiv al unicului cap, Hristos. De aceea Hristos a
13
Ibidem, p. 105

9
lăsat la conducerea văzută a Bisericii comuniunea Apostolilor şi după ei comuniunea
episcopilor, ca urmaşi ai comuniunii Apostolilor, nu pe Petru singur şi pe urmaşii lui. Prin
aceasta episcopul este încadrat nu numai în comunitatea Bisericii, ci şi în comuniunea
episcopatului, între ele fiind o strânsă legătură. Fiecare membru al Bisericii, chiar episcop de-
ar fi el, se mântuieşte în dependenţa de Hristos şi în comunitatea Bisericii, pentru că Acelaşi
Hristos este în toţi membrii Bisericii, unindu-i ca pe un corp al Său în infinitatea iubirii Sale
faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de ei. De aceea un episcop e hirotonit de mai mulţi episcopi, ca
reprezentanţi ai întregului episcopat, şi prin aceasta, de Hristos în calitatea Lui de cap al
întregii Biserici, căreia îi mijloceşte lucrarea sa prin întregul 115 episcopat, prin toţi preoţii în
comuniune prin episcopi.

Deşi pentru zidirea sufletească a credincioşilor e de dorit ca preoţii şi episcopii să aibă o

viaţă duhovnicească exemplară, adică să se aducă şi ei jertfă împreună cu Hristos, totuşi
întrucât Hristos Însuşi aduce şi dăruieşte prin preot şi episcop trupul şi sângele Său întregii
comunităţi bisericeşti, aducerea şi dăruirea Lui în Taine nu Şi-o face dependentă de vrednicia
preotului şi a episcopului, întrucât nevrednicia lor nu e nevrednicia lui Hristos şi a Bisericii ca
trup al lui Hristos, Care se află în relaţia iubirii nesfârşite cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de
Aur zice că Hristos „lucrează prin toţi (preoţii şi episcopii), pentru a mântui poporul, chiar
dacă ei ar fi nevrednici”.14

Cap. II. 2. Preoţia slujitoare şi caracterul văzut al Bisericii.

Preoţia cu cele trei trepte ale ei este atât de necesară Bisericii, căci fără ea „nu se numeşte
Biserică” . Ca preotul sã poatã fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta
însuși să fie Preotul originar și izvorul preoției. De fapt însuși Cuvântul lui Dumnezeu S-
a fãcut prin întrupare Preotul prin excelență al creațiunii, al readucerii ei la Dumnezeu, al
readunării oamenilor risipiți din unitatea lor primordială, în Dumnezeu.15

Fără întreita slujire a lui Hristos continuată prin organe vizibile nu este Biserică. Iar
această slujire continuă hrăneşte Biserica şi o ţine unitară şi vie prin faptul că Însuşi Hristos
rămâne în Biserică şi Se impune conştiinţei ei ca Mijlocitor, deci ca Cel ce trebuie să aibă în
slujitorul Bisericii chipul Său văzut de Mijlocitor. Am văzut că prin membrii ierarhiei ca

14
Omilii la II Timotei 2, 3, P.G., 62, 610
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ibidem, p. 98

10
mijlocitori obiectivi ai noştri către Dumnezeu se activează în mod vizibil mijlocirea obiectivă
a lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu a luat trupul nostru şi S-a făcut ca unul din noi, arătând că
mântuirea nu ne-o putem dobândi noi înşine, prin stări subiective care ne pot înşela.

Această mijlocire obiectivă neamăgitoare o activează Hristos prin mijlocirea obiectivă

vizibilă a unor persoane, ca să nu facem dependentă mântuirea noastră de sentimente
subiective nesigure. Preoţia e astfel o confirmare a întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu
ca Mijlocitor obiectiv al nostru la Dumnezeu. Dacă Hristos S-a făcut om vizibil ca să arate că
este şi de partea noastră şi de partea lui Dumnezeu, de ce nu S-ar folosi de organe vizibile
dintre noi, care însă mijlocesc de la Hristos puterea care nu este de la oameni, cum Hristos ca
om ne-a mijlocit puterea dumnezeiască, care nu era de la umanitatea Sa? Dacă preoţia este
confirmarea întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu ca om, negarea ei pune la îndoială
însemnătatea întrupării Domnului. Nu degeaba în unele şcoli protestante s-a ajuns foarte
frecvent la negarea lui Hristos ca Dumnezeu întrupat.

În strânsă legătură cu aceasta, negarea preoţiei mai pune la îndoială faptul că mântuirea
cuprinde în raza ei şi trupurile noastre, fapt care iarăşi stă în legătură cu slăbirea credinţei în
întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin preoţie,
Dumnezeu ţine seama că noi suntem şi trupuri şi nu putem fi mântuiţi ca oameni adevăraţi
dacă Fiul lui Dumnezeu nu a lucrat şi asupra trupului Său şi nu lucrează şi asupra trupului
nostru. Dar lucrările pornite din trupul Său nu se pot exercita asupra trupului nostru decât prin
mijlocirea actelor sensibile săvârşite de persoane văzute sau de preoţi, ca chipuri ale
Mijlocitorului Hristos, îmbrăcaţi în trup, odată ce trupul lui Hristos prin pnevmatizarea lui nu
se mai află în planul vizibil.

Odată cu acestea, negarea preoţiei înseamnă negarea Bisericii, ca ambianţa obiectivă a

mântuirii în care ne încadrăm cu trăirea noastră subiectivă şi pe care se întemeiază valoarea
reală a trăirilor noastre subiective. Comuniunea noastră în Hristos nu poate să nu se arate şi în
manifestările noastre vizibile, deci harul lui Hristos, sau nesfârşita Lui iubire faţă de noi, care
vrea să ne adune pe toţi în această iubire a Lui şi întreolaltă, nu se poate să nu se manifeste şi
în manifestările noastre vizibile, deci în Biserică, ca comuniune între noi. Nu degeaba
negarea preoţiei slujitoare din partea unor confesiuni a dus şi la slăbirea Bisericii văzute în
favoarea unei Biserici nevăzute şi la contestarea oricărei eficiente a mântuirii lui Hristos
asupra trupurilor noastre, fapt care-şi are premisa iarăşi în slăbirea credinţei în întruparea
Fiului lui Dumnezeu, sau în slăbirea legăturii dintre Fiul lui Dumnezeu şi natura omenească

11
pe care unii mai pretind că a asumat-o. Desigur Biserica nu e numai văzută. Fără Hristos şi
fără Duhul Său cel Sfânt nu există Biserică. Chiar sfinţii şi îngerii sunt într-o legătură cu ea şi
Biserica văzută nu se poate închipui fără ei. Tocmai pentru că credem într-o Biserică văzută,
credem într-o prezenţă reală în ea a lui Hristos cel întrupat şi a Duhului Său cel Sfânt.
Nevăzutul în Biserică e numai o latură a întregului văzut. Dar văzutul în ea se prelungeşte în
nevăzut, nevăzutul penetrează văzutul cu dumnezeirea lui. Văzutul e un chip sensibil al
nevăzutului, e plin de nevăzut. Propriu-zis văzutul capătă o semnificaţie nouă în lumina
nevăzutului. El devine pentru ochii credinţei vas al nevăzutului.

Cine neagă caracterul văzut obiectiv al Bisericii şi lucrarea nevăzută dumnezeiască din
ea, neagă Biserica însăşi şi plasează mântuirea în nesiguranţa unei pure subiectivităţi. „Dacă
nu poate intra cineva în Împărăţia cerurilor, de nu se va naşte din apă şi din Duh, şi dacă cel
ce nu mănâncă trupul Domnului şi nu bea sângele Lui s-a scos din viaţa veşnică, iar toate
acestea nu se săvârşesc de nimeni altcineva decât de mâinile sfinte ale preotului,” se înţelege
că „nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică fără preot”. Şi deci fără preot nu e nici
Biserică. „Căci dacă nimic nu lucrează Dumnezeu decât prin preot, nu ai nici mântuire, nu te
împărtăşeşti nici de Taine, nu te bucuri nici de binecuvântare şi nu eşti deci nici creştin” 16 fără
el.

Prin slujirea de preot sau de mijlocitor al harului cu care este investit un semen al
nostru şi prin importanţa pe care o capătă prin aceasta Biserica în calitatea sa de realitate
obiectivă divino-umană, sau de corp al lui Hristos, care nu se reduce la subiectivitatea noastră,
semenii noştri şi comuniunea cu ei primesc o mare semnificaţie în mântuirea noastră. Iar
aceasta pe baza faptului că şi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut un semen al nostru ca să ne aducă
nouă mântuirea sau infinitatea iubirii dumnezeieşti. Dar numai prin aceasta se pune în valoare
şi importanţa persoanei noastre umane.

Patriarhul Ieremia II al Constantinopolei, Răspuns II către Luterani. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omil. la I
16

Tesaloniceni, 10, 1, P.G., 62, 456.

12
Concluzii

13
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic Și De Misiune Al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

2. Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca „Drept canonic ortodox, Legislație și administrație

bisericască”, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, vol.1, București, 1990

3.

14