Curs 9

Mecanisme de reglare a raspunsului imun

Reactiile imune sunt controlate de catre sisteme de reglare de o complexitate cel putin
egala cu a celor ce stau la baza declansarii si exprimarii lor. In situatia blocarii
mecanismelor reglatoare, proliferarea clonala sau sinteza de Ig nu mai poate fi limitata,
ajungandu-se la alterarea profunda a raspunsului imun, insotita de instalarea si evolutia
unor boli care, de regula, au un sfarsit letal.
Factorii care intervin in imunoreglare sunt foarte numerosi. Unii dintre acestia se
coreleaza cu Ag, cu tipul si cantitatea Ac. O influenta hotaratoare o poate avea sistemul
neuroendocrin (prin neuromediatori) si fondul genetic (indeosebi prin genele CMH).
Reglarea prin intermediul antigenului
Antigenul este primul reglator al reactiilor de aparare, deoarece el poate declansa aceste
reactii, dar poate induce si o stare de toleranta, de supresie. Potentialul reglator al Ag
depinde de forma sa fizica, de doza, de accesibilitatea sa la receptorii membranei
celulare, etc. Densitatea epitopilor pe molecula, forma moleculei, rigiditatea si sarcina ei
electrica, proprietatile ei hidrofobe sau hidrofile, pot influenta si regla raspunsul imun.
Numarul de Ig aflate in circulatie inaintea penetrarii Ag este foarte redus, dar tocmai
acest fapt are efect reglator. Initial se gaseste un exces de Ag, fiind favorizata sinteza de
Ac din clasa IgM, pentru ca mai tarziu sa se instaleze conversia spre IgG. Cand acest tip
de Ig ajunge in exces, va interveni in reglarea negativa a semnalelor primite de catre
limfocitul B de la FcR. Exista un prag de densitate a legarii moleculelor de IgG, sub care
nu pot induce supresia.
Reintroducerea Ag in organism, in situatia de exces de Ac, nu mai este urmata de
stimularea raspunsului imun. Supresia indusa este Ag specifica, Ac din clasa IgG fiind
activi numai fata de Ag recunoscut specific de catre situsurile combinative ale Ac.
Eliminarea Ag din organism reprezinta un important mecanism de imunoreglare. Cand Ac
ajung la o concentratie optima, blocheaza determinantii antigenici, complexele Ag-Ac
formate neutralizand functiile stimulante ale Ag. Complexele devin usor fagocitabile,
fiind eliminate rapid din organism. Acest proces intervine in imunitatea umorala.
In diferite stari patologice, anticorpii pot bloca determinantii antigenici, dar complexele
formate se depun la nivelul unor tesuturi, constituind punctul de plecare al unor
imunopatii. De asemenea la nivelul lor, unele virusuri nu pot fi neutralizate, asigurandu-
se persistenta virala. Complexele imune pot inhiba raspunsul imun si prin legarea
incrucisata a receptorilor pentru antigen cu receptorii Fc de la nivelul limfocitelor B.
Succesiunea inocularilor diferitelor Ag poate influenta de o maniera hotaratoare reactiile
gazdei. Se poate instala “competitia antigenica”, in care primul Ag inoculat blocheaza
posibilitatea de reactie a organismului fata de Ag inoculat ulterior.
Se pare ca Ag isi poate exprima functiile sale imunoreglatoare si prin alte modalitati.
Concomitent cu stimularea proliferarii, ar stimula eliberarea unor factori supresori care
pot inhiba activitatea unor celule neesentiale pentru raspunsul imun. In felul acesta s-ar
asigura un echilibru homeostatic, activand sau franand o expansiune clonala excesiva.

Reglarea prin intermediul citokinelor

Citokinele sunt principalii factori de reglare a reactiilor imune care intervin in mod
hotarator atat in activarea, cat si in supresia sau orientarea acestora. Ele formeaza o

1
adevarata retea de mesaje biochimice care controleaza atat proliferarea celulelor, cat si
functiile lor. In cazul sintetizarii in cantitate mare a unor interleukine (IL-1, IL-2, IL-4,
IL-6, etc.), cand se depaseste pragul normal, ele sunt capabile sa-si inhibe propria sinteza,
fie prin exprimarea propriului receptor, fie prin activarea unor hormoni imunodepresori,
de genul progesteronului sau glucocorticoizilor, realizand un proces de autoreglare si
autocontrol ce franeaza raspunsul imun.
Prostaglandinele intervin de asemenea, in reglarea raspunsului imun. Ele inhiba
eliberarea IL-1, aceasta limfokina “pivot” a cooperarilor celulare, a IL-2 cu rol in
expansiunea clonala a limfocitelor T, etc.
Se poate afirma ca citokinele controleaza si regleaza functiile tuturor efectorilor
nespecifici si specifici ai apararii, contibuind poate in cea mai mare masura la mentinerea
functiilor acestora in limite normale.
Reglarea prin intermediul receptorilor de membrana
Reglarea in acest caz se poate face prin intermediul receptorului pentru antigen si/sau a
receptorului Fc (FcR).
 Reglarea prin receptorii pentru antigen: Intensitatea raspunsului umoral este
conditionata de existenta unui echilibru dinamic intre cantitatea de antigen, complexe
Ag-Ac si nivelul Ac aflati in circulatie. In conditii normale, dupa interventia unui
stimul antigenic, la inceput, moleculele de Ag sunt recunoscute de catre celulele cu
receptori de mare afinitate care le fixeaza rapid. Limfocitele B vor elibera in circulatie
Ac cu mare afinitate pentru Ag. In acest proces intervin relatii doza-raspuns. In
primele momente ale stimularii, Ag este excedentar in comparatie cu Ac asa ca
stimularea celulei se va realiza in principa prin receptorul imunoglobulinic de
membrana, fiind indusa activarea ei. Pe masura ce receptorii de mare afinitate sunt
saturati, raman determinanti antigenici disponibili si pentru celulele cu receptori de
mica afinitate. Ac circulanti competitioneaza cu receptorii Ig de pe suprafata
limfocitelor pentru captarea Ag. Ac fiind in cantitate mare blocheaza epitopii
exprimati pe molecula de Ag, facandu-i inaccesibili receptorilor celulari. Cu cat
afinitatea lor este mai mare, cu atat efectul lor blocand este mai puternic, fiind inhibat
raspunsul imun.
 Reglarea prin receptorul Fc (FcR): O parte din Ac fixati pe moleculele de Ag aflate in
circulatie, se vor fixa prin portiunea Fc la FcR de pe membrana celulelor fagocitare,
favorizand fagocitoza opsonica, prelucrarea si exprimarea epitopilor la suprafata
celulelor fagocitare (indeosebi macrofage). Dar si unele molecule libere de Ac se pot
fixa prin portiunea Fc la FcR ai limfocitului B, expunand spre exterior situsurile
combinative, care vor fixa si retine Ag liber. Reglarea prin FcR are la baza supozitia
ca acest receptor are rol in dirijarea diferentiata a descendentilor celulari, in sensul de
a se produce descendenti cu functie efectoare sau cu functie de memorie. Un limfocit
B pentru a deveni plasmocit secretor de Ig, are nevoie de minim doua semnale: unul
de la Ag, prin intermediul receptorului pentru Ag si altul de la limfocitul Th, care
poate fi transmis direct prin contactul celula+celula sau intermediul unui factor
solubil (TRF). Acest factor este ligand pentru FcR, competitionand cu fragmentul Fc
al moleculei de Ig. Cand Ag este in exces, el este legat prioritar de receptorul pentru
Ag de pe suprafata limfocitului B, in timp ce FcR va lega TRF, realizandu-se un
adevarat blocaj, celula fiind orientata spre activitatea efectoare, producand intens Ac.
In momentul in care Ac ajung in exces, se formeaza numeroase complexe Ag-Ac, ce

2
 se leaga prioritar la FcR, care nu mai poate lega TRF, astfel ca celula B va fi orientata
spre functia de memorie, iar sinteza Ac inceteaza.
 Reglarea prin anticorpi anti-idiotip: are la baza teoria lui Jerne, conform careia,
structurile idiotipice ale Ig sau receptorilor Ig de pe limfocite sunt capabile sa
recunoasca seturi complementare. Fiecare brat Fab al unei molecule de Ac contine, pe
langa situsul de combinare specific (paratop) si un alt set de determinanti antigenici
(idiotopi), fragmentul Fab comportandu-se ca un Ag atunci cand este inoculat la un alt
animal. In consecinta, situsul combinativ al Fab va avea paratopi care vor recunoaste
epitopii imunogenului inoculat si idiotopi, determinanti antigenici proprii, care vor
stimula la randul lor sinteza altor molecule de Ig. Epitopii Ag vor fi recunoascuti de
paratopii receptorilor Ig corespunzatori, declansandu-se raspunsul imun si sinteza de
Ac. Moleculele de Ig anticorp se acumuleaza, dar odata cu cresterea lor numerica
(inclusiv a paratopilor), se amplifica si numarul idiotopilor, care vor stimula la randul
lor sinteza altor structuri idiotipice ale moleculei de Ig cu paratopi specifici. In acest
fel, Ac generati ca raspuns specific la un Ag, neutralizeaza Ag stimulant, dar
genereaza prin structura lor, un nou stimul antigenic. Aceasta reactie in lant
diminueaza ca intensitate pe masura ce se indeparteaza de “epicentrul” reprezentat de
stimulul antigenic care a “agitat” reteaua, fiecare specificitate imunoglobulinica fiind
reprimata in sinteza ei de catre o alta specificitate complementara, a carei sinteza o
induce.
Anticorpii anti-idiotip au in faza initiala a raspunsului imun un efect stimulativ, ei
aflandu-se in aceasta etapa in cantitati foarte reduse (de ordinul nanogramelor) si au
un efect inhibitor in fazele tardive, cand concentratia lor este net mai mare (de ordinul
microgramelor).

Importanta apoptozei in reglarea raspunsului imun

Apoptoza, sau moartea celulara programata, constituie un mijloc de control al functiilor
imune, in reglarea numerica a populatiilor celulare. Celulele organismului, inclusiv cele
ale sistemului imun, sunt supuse mortii prin apoptoza, aceasta constituind mecanismul
major de reglare a numarului si, implicit, a functiilor lor. Dupa un stimul antigenic, desi
se instaleaza proliferari policlonale, numarul limfocitelor raportat la intregul organism
ramane practic nemodificat. Acest fapt este in mare masura consecinta eliminarii
celulelor antigen-reactive care are loc dupa stimularea lor. Celulele sufera o tranzitie
controlata genetic de la o stare metabolica activa la o stare de inactivitate, cu producerea
unor modificari morfologice cu pastrarea integritatii. In acest proces nu se produce liza
organelor celulare sau ruperea membranei plasmatice, celula apoptotica neprovocand un
raspuns inflamator in vivo asa cum se intampla in cazul necrozei celulare.
Rolul apoptozei in reglarea multiplicarii diferitelor tipuri de celule este mai putin
cunoscut, informatiile cele mai bogate fiind cele care se refera la celulele sistemului
imun. Pentru acestea, moartea apoptotica are o importanta capitala, atat pentru cele
imunocompetente stimulate de Ag, cat si pentru cele tinere aflate in stadiul de precursori
in curs de diferentiere. Celulele imunocompetente care si-au facut datoria, dispar.
Urmarea directa a acestui fapt este ca numarul celulelor populatiei clonale interesate de
Ag respectiv revine la valori normale si se mentine constant. Tot acest gen de moarte este
responsabil de echilibrul numeric al precursorilor limfocitari in cursul instruirii lor la
nivelul organelor limfoide primare. Dupa cum se stie, in cursul dezvoltarii lor, precursorii

3
sunt supusi unei selectii riguroase care-i elimina pe cei care exprima receptori pentru Ag
propriului organism, precum si pe cei care nu exprima receptori pentru Ag straine. Daca
nu ar exista aceasta selectie, s-ar dezvolta boli autoimune si diferite boli cronice intr-un
organism incapabil sa reactioneze specific fata de agresori straini, dar capabil sa se
autodistruga.
Moartea apoptotica isi pune amprenta si mai tarziu, cand celulele au devenit adulte,
imunocompetente. Prin apoptoza se blocheaza raspunsul imun la sfarsitul caruia
limfocitele T si B activate mor, numarul celor aflate in circulatie sau la nivelul organelor
limfoide secundare revenind in limite normale.
In cazul limfocitelor, semnalele apoptotice se transmit numai la celulele activate care au
intrat in faza de multiplicare, dar nu si la cele in repaus, adica la cele care nu au fost
stimulate de antigene. Semnalele transmise prin receptorul pentru Ag antreneaza
proliferarea celulara si declansarea functiilor efectoare. In aceasta situatie este activata si
sinteza unor citokine ca IL-2 de catre limfocitele T, care potenteaza proliferarea. In cursul
acestei stimulari, o parte din celule mor, iar alta parte raman in viata devenind celule de
memorie.
In realizarea apoptozei intervin granzimele (serin-esteraze) care scindeza proteinele,
actiune asemanatoare cu cea a proteazelor din tractul digestiv. Ele initiaza o cascada de
reactii intracitoplasmatice si scindare a ADN.
Pentru limfocite, in conditiile unei suprastimulari antigenice, se ajunge la moartea celulei
si nu la transformarea ei in celula efectoare.
Apoptoza sau moartea celulara programata se caracterizeaza morfologic prin pierderea
unor trasaturi caracteristice ale celulei. Se observa disparitia precoce a aderentei
intercelulare si microvilozitatilor, ducand la transformarea celulei intr-o sfera si
condensarea citoplasmei, uramata rapid de condensarea cromatinei nucleare si
fragmentarea ei de catre endonucleaze. Prin invaginarea membranei citoplasmatice si
incorporarea unor fragmente de nucleu se formeaza corpii apoptotici care vor fi fagocitati
de catre macrofage. Apoptoza celulelor tinta se prduce prin doua mecanisme: prin
intermediul unor mediatori solubili, granzimele preformate din granulele secretorii
precum si prin intermediul unor molecule membranare.

Cooperarea celulara in raspunsul imun

Inducerea si exprimarea unui raspuns imun implica nu numai recunoasterea Ag (conditie
necesara, dar nu si suficienta), ci si interactiunea unor populatii celulare alcatuite din
celule limfoide si macrofage. Amplitudinea raspunsului imun, prin producerea de Ac sau
celule efectoare, trebuie sa fie controlata pentru ca ea sa nu depaseasca limitele
homeostaziei normale. Limitarea raspunsului imun, este controlata la randul ei de
interactiuni si conexiuni celulare. Cooperarile celulare ampifica mijloacele de control si
reglare a raspunsului imun, dubland posibilitatile de interventie a factorilor reglatori.

Cooperarea limfocit T – limfocit B (T-B)

Initial semnalele transmise de catre Ag activeaza functiile efectorii ale limfocitelor.
Interactiunea se realizeaza intre limfocitele Th sau Ts si limfocitele B, avand ca rezultat
declansarea sau limitarea raspunsului in Ac a sistemului imun fata de Ag T-dependente.
Aceasta cooperare determina diferentierea si proliferarea limfocitelor B purtatoare de
receptori pentru Ag, in prezenta unui semnal ajutator furnizat de limfocitul T reglator (Th

4
sau Ts). Limfocitul Th favorizeaza angajarea limfocitului B in raspunsul imun, iar Ts are
efect de supresie, diminuand sau abolind instalarea imunitatii umorale.

Cooperarea macrofag-limfocit T-limfocit B (M-T-B)

Macrofagele nu au receptori specifici pentru Ag, dar au capacitatea de a concentra Ag pe
suprafata membranei plasmatice si de a-l prezenta celulelor T si B, jucand rol de APC.
Fenomenul se realizeaza prin contact intercelular. Macrofagul transmite limfocitelor
informatia antigenica prelucrata dupa internalizarea Ag. Prezenta macrofagelor are in
general un efect stimulator pentru afluxul si proliferarea limfocitelor care se exercita atat
prin moleculele CMH de pe suprafata macrofagelor, cat si prin “monokine”, factori
solubili care, odata eliberati in mediu, actioneaza si in absenta macrofagelor.
Macrofagul dupa prelucrarea Ag. expune pe suprafata membranei epitopul, impreuna cu
propriile Ag CMH din clasa II. Acestea sunt recunoscute de catre RcT al limfocitului Th
care va prelua si va concentra epitopii pentru a informa celula B.

Cooperarea limfocit T – limfocit T (T-T)

Cooperarea T-T a fost evidentiata in majoritatea proceselor imune in care intervin celulele
T. Prin subpopulatiile cu rol reglator este modulata atat activitatea acestor celule, cat si
producerea de limfokine.

Cooperarea intre celule APC

In procesele de cooperare celulara intervin si populatiile de APC care coopereaza intre ele
pentru o mai eficienta prelucrare si prezentare a Ag. Aceste cooperari au fost surprinse
mai ales in cazul Ag particulate, descriindu-se urmatoarele asocieri: macrofag-celule
dendritice; macrofag-limfocit B-limfocit T; celule dendritice-limfocit B.

Mediatorii moleculari ai raspunsului imun (citokinele)

Celulele sistemului imunitar schimba permanent diferite semnale cu rol esential in
interactiunile cooperante necesare unui raspuns imun eficient. Unele semnale sunt
asociate cu contacte intercelulare directe, in timp ce altele sunt realizate prin intermediul
unor mesageri chimici ce influenteaza functia leucocitelor in general. Cei mai importanti
mediatori moleculari (citokine) sunt leukinele, monokinele, prostaglandinele si
interferonii.
Citokinele se definesc ca mediatori moleculari solubili, antigen nespecifici, secretate de
diferite populatii celulare, cu rol biologic complex, atat in cadrul sistemului imun, cat si
in biologia altor organe si sisteme. In linii generale, citokinele secretate de limfocite se
numesc limfokine (interleukine), iar cele secretate de monocite-macrofage, monokine.
Citokinele constituie un ansamblu foarte heterogen de molecule (aproximativ 100 de
tipuri), cu greutate moleculara cuprinsa intre 15 si 30 kDa, de natura glicoproteica sau
proteica care sunt secretate de o celula si se leaga de receptori membranari specifici, de
mare afinitate, prezenti fie pe suprafata altei celule, fie chiar pe celula care le-a secretat.
Moleculele sunt, de regula, glicozilate; actioneaza intr-o maniera autocrina sau paracrina;
interactioneaza cu receptorii de mare afinitate, regland transcrierea unui mare numar de
gene prin semnale secundare. In cadrul sistemului imun ele sunt recunoscute ca mediatori
ai imunitatii, proliferarii si diferentierii unor linii celulare.

5
Citokinele actioneaza prin intermediul receptorilor celulari, activand sau inhiband
functiile celulei respective.

Interleukinele: se definesc ca mediatori moleculari biologic activi, de natura proteica,

capabili sa transmita celulelor imunocompetente semnalele necesare pentru activarea,
proliferarea si diferentierea lor in celule efectoare T (Th, Tc) sau efectoare B.
Interleukinele sunt elaborate prin activarea limfocitelor in vivo, dupa sensibilizarea lor
fata de anumite antigene sau in vitro, in culturi limfocitare mixte, dupa stimularea
nespecifica cu PHA sau Con A. Interleukinele sunt considerate a fi “imunohormoni” ce
actioneaza secvential in diferite etape ale cooperarii celulelor sistemului imunitar.
Impreuna cu Ag amplifica mecanismele de aparare locala si sistemica ale gazdei fata de
agresiuni externe. Ele sunt implicate in recatii imune specifice si in procese inflamatorii.
Pana in prezent au fost descrise cca 30 de interleukine, caracterizate prin mai multe
proprietati comune:
- efecte pleiotrope: in sensul ca o citokina actioneaza asupra mai multor tipuri de
celule si induce activitati biologice multiple datorita interpretarii diferite a
semnalului de catre fiecare tip de celula;
- efecte redundante: in sensul ca actiunile unor citokine diferite asupra aceluiasi tip
de celula, sunt asemanatoare;
- secretia lor este de scurta durata si sunt acitve in concentratii foarte mici (nano sau
picomoli);
- capacitatea de a induce sinteza si eliberarea altor citokine realizand reactii in
cascada;
- se fixeaza pe receptori specifici de mare afinitate care sunt prezenti pe suprafata
membranelor celulare si au o functie dubla, de legare a citokinei si de transducere
a semnalului, adica de convertire a semnalului extern (prezenta citokinei) in
semnale intracelulare.

Citokine secretate de macrofage

Macrofagele sensibilizate cu diferite microorganisme sunt capabile sa sintetizeze si sa
elimine in mediul extracelular diferite molecule cu functii multiple care actioneaza atat
asupra celulelor sistemului imun, cat si asupra altor celule care nu fac parte din acest
sistem. Macrofagele secreta IL-1, IL-6, IL-8, IL-12 si factorul necrozant al tumorilor
(TNF-α).

Citokine cu actiune asupra macrofagelor

In aceasta categorie se descriu o serie de factori cu rol de inhibitie, de activare sau alte
efecte asupra macrofagelor: factorul de activare a macrofagelor (MAF); factorul de
inhibitie a migrarii macrofagelor (MIF); factorul de aglutinare a macrofagelor (MagF).

Prostaglandinele (PG)
Prostaglandinele sunt familii de compusi biologici, produsi practic de toate tesuturile
organismului care au suferit un proces de stimulare sau de iritare a membranei
plasmatice. Din punct de vedere chimic, sunt acizi grasi nesaturati, hidrolizabili si
polioxigenati care contin un inel de ciclopentan. Scheletul de baza este format din acid
prostanoic. Prostaglandinele influenteaza comportarea celulei inducand schimbari in

6
functiile membranei, careia ii altereaza compozitia in lipide, proteine si glicoproteine,
inducand schimbari in fluiditatea si permeabilitatea membranei. Au efecte
antiinflamatorii, analgezice si antipiretice.

Interferonii (IFN)
Formeaza o clasa de substante inductibile de natura glicoproteica cu activitate biologica
pleiotropa, produse de unele celule eucariote ca raspuns la un numar mare de stimuli. IFN
au o activitate complexa antiproliferativa celulara, antitumorala, imunomodulatoare si nu
numai antivirala, cum se crezuse initial.
Interferonii prezinta diferite actiuni:
- influenta asupra macrofagelor: crestere numerica a macrofagelor, intensificarea
imunofagocitozei prin exprimarea mai intens a FcR pentru Ig, activarea
metabolismului si producerea unor cantitati importante de intermediari ai O2 cu
sporirea efectelor microbicide si tumoricide, stimularea producerii de enzime
lizozomale si cresterea capacitatii de a distruge sau detoxifia substante nocive,
intensificarea activitatii tumoricide prin stimularea MAF. Macrofagele tratate cu
IFN-γ au functii mult superioare celor normale.
- influenta asupra celulelor T: rol stimulator prin exprimarea crescuta a moleculelor
membranare codificate de CMH si stimularea aparitiei receptorilor pentru IL-2.
Fenomenul determina o mai buna expansiune a celulelor Th si Tc a caror
proliferare depinde de actiunea IL-2. In functie de doza, de momentul
administrarii si/sau de structura genetica a organismului, IFN pot mari sau supresa
raspunsul imun, cresc sau scad producerea de limfokine.
- influenta asupra celulelor NK: IFN amplifica efectele celulelor NK prin
urmatoarele mecanisme: inducerea unor structuri pe suprafata lor cu rol in
recunoastere; activarea celulelor inactive la stadiul citolitic; sporirea capacitatii
litice a celulelor NK active; scurtarea timpului de reciclare a celulelor NK intre
celulele tinta.
- alte efecte imune: reglarea exprimarii componentei secretorii necesara pentru
legarea si transportul IgA secretorii; exprimarea receptorilor Fc pe celulele PMN
pentru IgM si IgG; reglarea activitatii proteinelor in celulele T, inhibarea sintezei
unor interleukine (IL-1 si IL-4); inducerea diferentierii celulelor B si sporirea
secretiei de Ig ramase in celule.