Sunteți pe pagina 1din 10

Cursuri 3-4: Vaccinologie

Vaccinurile conventionale

Notiunea de vaccin conventional, clasic sau traditional este folosita pentru definirea
produselor imunizante la prepararea carora sunt folosite tehnologiile obisnuite, pe larg
utilizate in industria biopreparatelor. In general, ele constau in cultivarea pe scara
industriala a tulpinilor bacteriene sau virale, urmata de utilizarea lor ca atare sau dupa
inactivare. Activitatea multora dintre produsele conventionale este accentuata prin
introducerea in componenta lor a preparatelor stimulatoare de tipul adjuvantilor. In faza
finala a prepararii se efectueaza testari in scopul verificarii inocuitatii si activitatii
imunogene.

Vaccinurile constituite din germenii vii si virulenti

Aceste vaccinuri, utilizate pe scara desctul de extinsa in trecut, au la ora actuala o


intrebuintare din ce in ce mai restransa, din cauza urmatoarellor considerente:
- creaza artificial purtatori de germeni si deci focare de infectie cu potential de
difuzare;
- pot produce accidente de vaccinare, cu exprimare clinica identica cu boala
naturala;
- sunt contraindicate la animalele tratate cu medicamente imunosupresoare sau cu
antibiotice.
In principiu, folosirea vaccinurilor vii, cu germeni virulenti, isi gaseste aplicabilitate
numai in interventiile de necesitate, in bolile in care nu se dispune de posibilitati de
imunizare cu produse lipsite de nocivitate si fara implicatii epidemiologice. In folosirea
germenilor vii si virulenti ca vaccinuri, au fost elaborate si aplicate urmatoarele procedee:
a) vaccinarea simultana concomitent cu serumizarea. Operatiunea este numita si
serovaccinare sau serovirulizare si consta din administrarea simultana, dar in
puncte separate, a agentului vaccinal nemodificat (virulent) si a unei cantitati de
ser imun. Serul se administreaza pentru a asigura protectia imediata animalelor

1
vaccinate, atat fata de interventia unei tulpini salbatice a unui posibil agent
etiologic specific, cat si impotriva agentului vaccinal, caruia ii atenueaza din
patogenitatea potentiala. Treptat, efectul Ac administrati prin serul specific scae,
iar organsmul incepe sa-si sintetizeze Ac specifici proprii, sub actiunea inductoare
a vaccinului.
Servaccinarea a fost folosita inca de la sfarsitul secolului trecut in imunizarea
antirujetica (metoda Lorentz), anticarbunoasa (metoda Sobrenheim) si in
imunoprofilaxia pestei porcine, sub denumirea de serovirulizare. Aceasta metoda
de vaccinare prezinta dificultati in privinta unei echiibrari judicioase intre germeni
si ser (raportul Ag/Ac), existand posibilitatea ca virulenta sa depaseasca
imunitatea pasiva si sa genereze imbolnaviri sau virulenta sa fie neutralizata de
ser (Ac) si in consecinta sa nu se mai instaleze o imunitate activa satisfacatoare ca
intensitate si durata. Pe de alta parte, organismele vaccinate cu agentul patogen
folosit ca vaccin viu, pot deveni purtatoare si eliminatoare de germeni (mai ales in
cazul vacinurilor antivirale) pentru perioade lungi de timp, ducand la crearea
artificiala a unor focare stationare de boala.
b) Vaccinarea pe cai neconvenabile tropismului agentului patogen. O asemenea
metoda de vaccinare si-a gasit aplicabilitate in bolile infectioase produse de agenti
patogeni cu tropism limitat pentru anumite tesuturi. Administrarea vaccinului
fiind facuta pe alte cai decat cele pe care se produce boala naturala, va determina
o infectie localizata, benigna, soldata cu dobandirea unei imunitati solide. Pe acest
principiu s-a bazat procedeul de vaccinare antivariolica la ovine (inocularea
intradermica a virusului) si vaccinarea contra peripneumoniei contagioase a
taurinelor (inoculare in varful cozii, regiune saraca in tesut conjunctiv). La
animalele astfel inoculate, apare o reactie locala, fiind indusa o imunizare solida
fata de infectia ce s-ar putea produce ca urmare a patrunderii agentului etiologic
pe cai naturale.
Dezavantajele procedeului constau in posibilitatea aparitiei unor accidente, ce
implica declansarea unor imbolnaviri naturale, iar pe de alta parte, se creaza
purtatori de germeni si in consecinta crearea artificiala a unor rezervoare de
infectie.

2
c) Imunizarea prin infectii dirijate. Metoda si-a gasit aplicabilitate in unele boli
infectocontagioase in care nu sunt puse la punct vaccinuri eficiente. Astfel, in
gastroenterita transmisibila a porcului (GET) se procedeaza administrarea de
continut intestinal de la purceii bolnavi la scrofele gestante. Acestea se
imunizeaza si transmit efectori imuni purceilor, efectori care s-au dovedit eficienti
fata de virusul prezent in focar. Procedee asemanatoare s-au folosit si in alte boli:
coriza contagioasa aviara in care, la pasarile sanatoase, s-a administrat pe cale
aerogena, mucus de la pasarile bolnave; ectima contagioasa a oilor si caprelor,
prin depunerea unei suspensii de cruste care contine virusul virulent pe pielea
scarificata in regiunea axila sau pe fata interna a coapsei.
d) Vaccinarea cu vaccinuri vii paraspecifice (heterospecifice). Procedeul are la baza
folosirea ca tulpini vaccinale germeni vii nemodificati, patogeni pentru o anumita
specie si nepatogeni pentru specia la care se inoculeaza. Primul produs de acest
fel a fost folosit de Edward Jenner (1789) care a pornit de la constatarea ca
persoanele care se imbolnaveau de variola vacilor nu mai contractau variola
umana. Procedeul “variolizarii” bazat pe administrarea limfei variolice recoltata
din pustule de la bovine, in zona bratului la om, producea protectie impotriva
variolei umane si a dus in timp la eradicarea acestei boli grave pe zone intinse ale
globului.

In patologia animala, astfel de vaccinuri sunt destul de frecvent folosite si cu


rezultate ce pot fi apreciate ca satisfacatoare. In difterovariola aviara, la gaini si
curci, se intrebuinteaza un vaccin preparat dintr-o tulpina de tip columbar (COL);
la porumbei se utilizeaza un vaccin preparat dintr-o tulpina de curca; vaccinarea
contra bolii lui Marek la gaini se face cu un vaccin heterolog avand la baza o
tulpina de curca. Aceste vaccinuri si-au dovedit o buna eficienta, produc o
imunizare solida in baza relatiilor de comunitate antigenica intre tulpinile
vaccinale si tulpinile ce produc imbolnaviri naturale. Ca dezavantaj este amintit
faptul ca organismele vaccinate, devin sursa de infectie pentru gazdele de origine
a tulpinilor vaccinale.

3
Vaccinuri constituite din germeni vii, atenuati

Acest tip de vaccinuri au cea mai larga utilizare in imunoprofilaxia bolilor infectioase.
Ele sunt constituite din tulpini microbiene care si-au pierdut sau redus patogenitatea,
pastrandu-si proprietatile imunogene si care, inoculate la organismele receptive, produc o
infectie benigna sau asimptomatica, soldata cu conferirea unei imunitati active solide.
Tulpinile folosite in producerea acestor vaccinuri, se pot izola spontan, ca tulpini atenuate
sau apatogene, insa cele mai multe sunt atenuate in mod artificial, in conditii de laborator.
Metodele de atenuare necesita anumite exigente in ceea ce priveste echilibrul intre
atenuarea microorganismului si mentinerea imunogenitatii printr-o structura a tulpinii
care sa prezinte absenta totala a riscului de reversie.
In cazul bacteriilor, atenuarea se realizeaza, in mod curent, prin cultivarea la temperaturi
disgenetice sau prin pasaje pe medii de cultura care contin o serie de substante ce
franeaza dezvoltarea normala a germenilor. Atenuarea bacteriilor poate fi uneori corelata
cu unele modificari ale caracterelor culturale ale germenilor (aparitia de variante S sau
R). Exemple de boli bacteriene in care se folosesc tulpini atenuate la prepararea
vaccinurilor: antrax – tulpina 1190R (apatogena, acapsulogena, sporogena si
edematogena); rujet: tulpina VR2 (este o tulpina de tp N, atenuata in mod natural, total
apatogena pentru porc, dar la om poate induce uneori erizipeloid); tuberculoza: BCG
(bacil Calmette-Guerin, obtinut prin pasaje succesive pe mediu cu bila – cartof biliat- a
tulpinii de origine bovina “lait Nocard”, timp de 11 ani, prin efectuarea a 198 de pasaje);
listerioza – tulpinile R1 si R2; bruceloza – tulpina B19; salmoneloza aviara – tulpina 9R;
holera aviara –tulpina CU (Clemons University), etc.
In cazul virusurilor, atenuarea se poate realiza prin mai multe modalitati: prin pasaje in
serie pe culturi de celule; prin adaptare la anumite tesuturi si schimbarea tropismului
caracteristic in generarea infectiei; prin adaptarea pe specii de animale care, in conditii
naturale, nu sunt receptive. Vaccinurile obtinute din tulpini atenuate prin embriopasaje
sau prin adaptare la specii nereceptive natural, au fost denumite avianizate, lapinizate,
caprinizate. Exemple de boli virale in care se folosesc tulpini atenuate la prepararea
vaccinurilor: pesta porcina – tulpina C (chineza) care este total apatogena; tulpinile
Hudson si Koprowschy care au o patogenitate reziduala accentuata, fiind folosite numai

4
de necesitate in focarele de boala; boala de Newcastle – tulpina La Sota (lentogena),
tulpinile H si Roakin (mezogene); turbare – tulpina Flury in doua variante (Flury LEP –
low eggs passage si Flury HEP – high eggs passage); tulpina Kelev avianizata; boala lui
Aujeszky – tulpina avianizata Buk (Bucuresti); jigodie – tulpina avianizata Onderspoort
Haig; laringotraheita infectioasa aviara – tulpina avianizata LS-79/2; encefalomielita
infectioasa aviara – tulpina avinizata Calnek 1143, etc.
Bazele atenuarii microorganismelor patogene, in vederea folosirii lor ca vaccinuri, au fost
puse de catre Louis Pasteur (1880-1883) care a reusit modificarea virulentei la Bacillus
anthracis si Pasteurella multocida, prin cultivarea la temperaturi disgenetice. In 1881,
Pasteur a reusit sa demonstreze capacitatea protectoare a vaccinului anticarbunos la oi. In
1885, tot Pasteur reuseste modificarea virusului rabic de strada, prin pasaje succesive pe
cale ic la iepuri, transformandu-l in virus rabic fix, apatogen pe cale sc. Tulpina de virus
rabic fix este folosita ca vaccin.
In anii care au urmat au fost izolate sau obtinute numeroase tulpini atenuate sau
apatogene de microorganisme, folosite cu succes in prevenirea specifica a unui numar
important de boli infectioase. Scopul atenuarii este de reducere a virulentei pana la un
nivel foarte scazut, pentru a nu afecta organismele vaccinate, dar asigurand mentinerea
infectiozitatii necesare pentru a furniza o stimulare antigenica suficienta producerii unui
raspuns imun adecvat.

Vaccinurile preparate cu germeni vii atenuati, prezinta o serie de avantaje, dar si unele
dezavantaje.
Dintre avantaje se mentioneaza urmatoarele:
- induc un raspuns imun prompt, cu instalarea rapida a imunitatii postvaccinale (4-7
zile), ceea ce face posibila folosirea lor si in vaccinari de necesitate;
- produc o infectie usoara sau asimptomatica, in cursul careia, multiplicarea in
organism a tulpinii vaccinale asigura eliberarea unei cantitati mari de determinanti
antigenici, cu structura identica cu cea a agentului patogen;
- imunitatea conferita este obsnuit solida, stabila si de lunga durata, cuprinsa intre
6-12 luni sau chiar mai mult si se asigura stimularea concomitenta a reactiilor

5
imune de tip umoral si celular, implicit prin mecanisme de protectie a mucoaselor,
prin producerea IgA secretoare;
- sunt usor de administrat, pretandu-se la vaccinari in masa, in apa de baut sau prin
aerosoli; dozele sunt mici, deseori fiind suficienta o singura doza pentru a se
asigura o imunitate satisfacatoare;
- prin crearea de purtatori si eliminatori de germeni (tulpina vaccinala) se creaza
posibilitati de imunzare si a contactilor; acest fenomen duce la o uniformizare a
imunizarii in cazul vaccinarilor colective, animalele care nu au beneficiat de o
doza corespunzatoare de vaccin, imunizandu-se prin contact cu vrusul vaccinal,
eliminat de celelalte animale vaccinate;
- se preteaza la liofilizare, ceea ce le asigura o valabilitate mai mare, o stocare intr-
un spatiu mai restrans, usurinta in transport si folosirea unor doze in general mai
mici comparativ cu alte tipuri de vaccinuri.
Dintre dezavantaje se mentioneaza urmatoarele:
- stablitate genetica mai redusa a unor tulpini, fiind posibila reversiunea la tipul
initial, existand pericolul ca animalele vaccinate sa devina purtatoare si
eliminatoare de germeni;
- tulpinile cu patogenitate reziduala pot genera reactii post-vaccinale accentuate sau
chiar accidente de vaccinare, mai ales la animalele tarate, carentate sau cu
afectiuni cronice;
- preluarea unor virusuri contaminate din sistemul (substratul) utilizat pentru
cultivare, fiind posibila transmiterea in serie a acestora la animalele vaccinate;
- uneori vaccinarea cu tulpini atenuate are consecinte nefavorabile asupra actiunilor
de depistare in cazul unor infectii oculte, fiind necesare tehnici sensibile de
diferentiere a Ac produsi ca rezultat al vaccinarii, fata de cei rezultati din infectie.

Vaccinuri constituite din germeni inactivati

Acest tip de vaccinuri este constituit din germeni care, in urma tratarii prin diferite
procedee, chimice sau fizice, si-au pierdut capacitatea de multiplicare sau replicare in
organismul vaccinat, avand conservata antigenitatea.

6
Dezideratul principal al inactivarii consta, pe de o parte, in a anihila in totalitate
capacitatea patogena a agentului vaccinal, iar pe de alta parte, de a mentine cat mai
intacte structurile antigenice, responsabile de inducerea raspunsului imun. Pentru a obtine
un raspuns eficient, aceste vaccinuri necesita concentratii mari de masa antigenica si
incorporarea in ajuvanti. Vaccinurile obtinute din suspensii bacteriene inactivate poarta
denumirea de “bacteriene”, iar cele obtinute din culturi si toxine, poarta denumirea de
“anatoxine”.
- Inactivarea prin procedee chimice. Pentru inactivarea germenilor au fost folosite
diferite substante: antiseptice (formol, fenol, acetona, cloroform, mertiolat de sodiu, ec.),
coloranti (albastru de metilen, albastru de toluidina, cristal violet), compusi organici
(betapropiolactona) si derivati etilendiaminici (etilendiamina, hidroxilamina), un compus
organomercuric (thiomersal).
Procedeele clasce de inactivare, folosind fenolul, formolul, mertiolatul, etc. desi sunt
foarte utile in practica, au fost aplicate fara o baza stiintifica riguroasa. In prezent,
substantele utilizate la inactivare actioneaza direct asupra materalului genetic, ca
betapropiolactona, hidroxilamina sau unele imine. Cu toate acestea, formolul are inca o
larga utilizare, fiind activ fata de bacterii, secretii bacteriene si virusuri. El conserva si
pastreaza un timp indelungat structurile imunogene. Aceasta explica rarele accidente
determinate de formol, decurgand din cinetica neliniara de inactivare si din incapacitatea
sa de a neutraliza infectiozitatea unor virusuri.
Substntele inactivante pot forma cu constituentii din produsul inactivat complexe, care
pot dobandi proprietati antigenice noi, fiind in masura sa determine efecte nocive sau
sensibilizari ale organismelor vaccinate. In cazul revaccinarilor se pot declansa reactii
alergice sau reactii de tip autoimun.
- Inactivarea prin procedee fizice. Se utilizeaza in acest sens caldura, ultrasunetele,
iradierea. Procedeele fizice se pot combina uneori cu procedeele chimice.
Caldura ca factor inactivant ajutator, a fost si este larg utilizata la prepararea marii
majoritati a vaccinurilor inactivate. Temperaturile ridicate, mai mari de 37oC, care sunt
acitve prin actiunea lor proprie, sunt ineficiente in prepararea vaccinurilor, din cauza
distrugerii structurilor antigenice ale microorganismelor. S-a demonstrat ca incalzirea la

7
56oC, timp de o ora, a suspensiilor bacteriene sau virale, duce la micsorarea evidenta sau
distrugerea totala a proprietatilor lor imunizante.
Ultrasunetele, razele UV si raiatiile ionizante, a caror actiune se poate doza
corespunzator, isi gasesc aplicabilitate cand metodele curente de inactivare nu conserva
structurile imunogene. Produsele obtinute prin aceste metode de inactivare au o toleranta,
imunogenitate si conservabilitate bune.

Vaccinurile preparate din germeni inactivati prezinta o serie de avantaje si dezavantaje.


Dintre avantaje se mentioneaza urmatoarele:
- prin inactivare este eliminat riscul reversiei si deci pericolul crearii purtatorilor de
germeni;
- pot fi obtinute din agentii unor boli la care atenuarea nu este posibila (ex. virusul
febrei afoase);
- pot fi utlizate la animale debile, cu boli intercurente sau foarte sensibile.
Dintre dezavantaje se mentioneaza urmatoarele:
- lipsa capacitatii de multiplicare sau replicare a Ag in organism, face ca raspunsul
imun sa se coreleze cu calitatea si cantitatea Ag incorporat in vaccin;
- necesita concentratii mari de substante antigenice si administrarea in doze mai
mari, pentru a obtine un raspuns eficient;
- continut relativ ridicat in substante neesentiale, imunologic inactive care pot
genera fenomene secundare (durere, reactie locala, hipersensibilitate) si chiar
inhibarea raspunsului imun protector;
- capacitate imunogena redusa ca urmare a efectului slab asupra imunitatii mediate
celular;
- imunitatea conferita este mai putin stabila si de durata mai scurta, in general
cuprinsa intre 3-6 luni;
- absenta stimularii proceselor imunitare locale, la nivelul mucoaselor, cu
insuficienta sintezei de IgA ceea ce creeaza riscul ca indivizii vaccinati sa
inregistreze colonizarea mucoaselor, replicarea locala a virusurilor si transmiterea
lor;

8
- instalarea imunitatii se face in general mai tarziu (10-14 zile in medie), iar pentru
consolidarea imunitatii se impun a fi efectuate vaccinari de rapel;
- structura antigenica a tulpinii inclusa in vaccin poate fi modificata prin
tratamentele aplicate in cursul prepararii, astfel incat pot fi eliminati unii epitopi
esentiali;
- dificultati legate de producerea unei mari cantitati de microorganisme, mai ales in
cazul agentilor microbieni care nu se cultiva sau se cultiva cu dificultate;
- dificultati in asigurarea unei valori biologice riguros egale a seriilor succesive de
produs.
In cadrul vaccinurilor inactivate, o categorie aparte de imunopreparate este cea constituita
de “vaccinurile de grajd” sau “de focar”, denumite si autovaccinur. Ele sunt preparate din
tulpini microbiene izolate din focarele de boala si se utilizeaza numai la animalele din
fermele sau gospodariile respective. La baza folosirii acestor tipuri de vaccinuri sta
premiza ca tulpinile de microorganisme “locale”, responsabile numai de anumite
episoade ale unei boli, prin particularitatile lor antigenice si de patogenitate, induc o
imunitate mai corespunzatoare decat tulpinile de colectie.
Aceste autovaccinur sunt constituite, de regula, fie din culturi bacteriene inactivate
(formol, sonicare), fie din triturate de organe provenite de la animale moarte sau
scrificate, ce contin Ag bacteriene, virale si o masa proteica cu rol adjuvant. Astfel de
vaccinuri se prepara pentru prevenirea colibacilozei, pasteurelozei la mamifere si pasari,
pneumopatiile viteilor, etc.

Vaccinuri constituite din toxine detoxifiate

Aceste vaccinuri se mai denumesc si anatoxine sau toxoizi. In 1888, Roux si Yersin au
efectuat primele cercetari asupra toxinelor microbiene, evidentiind toxina bacilului
difteric. Intre anii 1850-1895, Babes, Bering, Kitasato si Roux, efectueaza primele
experimente cu “antitoxina” difterica si tetanica, deschizand calea prepararii anatoxinelor
respective. In 1923, Ramon obtine anatoxina tetanica prin detoxifierea toxinei tetanice,
prin tratare cu formol 5 %o si incalzire la 40oC, timp de 30 de zile. In 1952, Tasman si
Ramshart introduc metoda adsorbtiei toxinei tetanice inactivate pe suport mineral (fosfat

9
sau hidroxid de aluminiu), ceea ce determina cresterea potentialului imunogen ca urmare
a absorbtiei lente a acesteia.
Toate aceste date au demonstrat ca filtratele de culturi bacteriene, contnand exotoxine,
tratate cu formol si caldura, duc la obtinerea de produse atoxice cu o inalta valoare
imunizanta. Produsele obtinute se pot folosi ca atare sau adjuvantate cu hidroxid de
aluminiu (cu actiune adsorbanta) sau fostfat de aluminiu (cu actiune precipitanta),
substantele adjuvante sporind mult efectul imunizant.
Anatoxinele se folosesc ca vaccinuri in bolile in care actiunea agentilor patogeni se
datoreaza exclusiv toxinelor (tetanos, botulism, difteria umana). In medicina veterinara,
prezinta importanta anatoxina tetanica folosita preventiv in vaccinarea cailor, specie
foarte sensibila la tetanos.

10