Iona

de Marin Sorescu

peştele uriaş, în a cărui gură se afla când a aruncat năvodul. „Intrarea" simbolică în burta
peştelui este marcată şi de pierderea identităţii şi identificarea cu peştii: „Noi, peştii,
înotăm..."
Tabloul al doilea conturează desfăşurarea acţiunii şi debutează cu motivul captivităţii
umane într-un spaţiu claustrant, motiv asociat cu trecerea implacabilă a timpului. Pentru
personaj „e târziu", fiind predestinat, fără posibilitatea de a se sustrage. Teama de necunoscut
îl determină să invoce obiecte care aparţin universului său familiar, cum ar fi „salcâmul din
faţa casei", „papucii de Iângă pat", „cuierul", „tablourile", iar întunericul total este asociat
morţii, ceea ce îl determină să dorească să împartă universul cu ceilalţi oameni, simţind
nevoia de solidaritate, de comuniune. Constatarea fermă că nu îi este somn denotă încrederea
că firul vieţii continuă, în speranţa unei compensaţii, întrebându-se totuşi retoric: „de ce trebuie
să se culce toţi oamenii la sfârşitul „Pot să și tac. Nu. Mi-e frică". Liniştea este echivalentă
„pustietăţii", care îl înconjoară, iar el se teme de, neîntrerupt niciun moment, lona îşi exprimă
propriul ideal, anume acela de a construi „o bancă de lemn în mijlocul mării", pentru a se
putea odihni „pescăruşii mai laşi" şi vântul. Inventivitatea, dar şi naivitatea personajului
determină ideea unei creaţii fără utilitate practică, utilă însă în planul spiritual, definită de
personaj ca „un locaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului."
Tabloul al treilea prezintă drept cadru al actiunii interiorul Peştelui II, care înghiţise
Peştele I, o metaforă care face referire la existenţa umană, printr-o sugestie acvatică: „peştele
cel mare înghite peştele cel mic". Pe fundal este aşezată „o mică moară de vânt", simbol al,
anume acela de a face o fereastră, căci „dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate". În mod
ingenios, acesta foloseşte propria unghie pentru a crea ceea ce-şi doreşte, devenind însuşi „o
unghie", „una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lu Dumnezeu". Se transformă astfel într-
o armă de luptă contra unui destin neprielnic. Dar eliberarea din interiorul peştelui al doilea
presupune captivitatea în stomacul peştelui al treilea. Comunicând în continuare cu sine, lona
se gândeşte la mama sa şi doreşte să-i scrie un bilet prin care să o roage să-I nască din nou.
Sentimentul actual al eşecului determină dorinţa unei noi existenţe compensatorii. Naşterea sa
trebuie perpetuată la nesfârşit, generând o multitudine de lui, care se simte privit de o mulţime
de ochi ai „puilor monstrului de mare", „cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec". Coşmarul că
aceştia îl vor devora simbolizează suferinţa claustrării, care devine de nesuportat.

cumva la lumină", exprimă încrederea acestuia că, într-o altă dimensiune existenţială, va
dobândi libertatea spirituală.
lona este personajul principal al dramei omonime, acesta este caracterizat predominant
indirect prin limbaj, acțiuni, gesturi, reacții, dar și indirect prin autocracterizare și prin indicațiile
scenice. În didascalii, autorul îi schiţează în mod direct portretul moral, afirmând: „Ca orice om
foarte singur, lona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde, se comportă ca şi
când în scenă ar fi două acceptă soarta, nu o agreează, dorindu-şi să renască într-o manieră
privilegiată. lona este un visător, care doreşte să
Piesa de teatru „Iona" este o operă literară modernă, care se încadrează curentului
neomodernism: este o dramă cu textură ideatică adâncă, se fundamentează pe un mit biblic,
adaptat omului modern, o conştiinţă profun inovatoare a solilocviului, îmbinând motivul dublului,
cu cel al sorţii schimbătoare şi al timpului; conflictul principal se petrece în planul conştiinţei.