Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative

Departamentul de Relatii Internationale si Integrare Europeana

Conflictul inter-
etnic din Nagorno-
Karabah

Student :Manea Andrei Daniel

ASC ANUL 2
 Cuprins

 Introducere

 Privirea de ansamblu a regiunii

 Analiza istoriei conflictului din Nagorno-Karabah

 Rolul discursului "urii etnice antice" în conflictele etnice

 Anticul discurs etnic în cazul conflictului azer-armean

 Implicații pentru gestionarea conflictelor

 Contextul operațional și tipurile de activități ale ONG-urilor

 Concluzii

 Bibliografie
 Introducere

Conflictele etnice cu dimensiuni teritoriale exprimate în secesiune au fost cauze importante

ale conflictului contemporan în anii 1990 în spațiul post-comunist și reprezintă o provocare majoră
pentru gestionarea conflictelor. Inegalitățile sau temerile reale sau percepute transformă etnia într-
un instrument politic pentru canalizarea intereselor și nevoilor etnice.

Trei factori majori pot fi identificati ca influențarea valul de conflicte etnice

contemporane.

În primul rând, tendința spre „democratizare“ în țările autoritare anterior a oferit mai multe
oportunități pentru minoritățile etnice să afirme în mod liber drepturile lor de grup percepute.

În al doilea rând, există o preocupare internațională pentru drepturile minorităților, care se pare
că, în unele cazuri, trec peste preocupările privind suveranitatea.

În al treilea rând, există un decalaj juridic lăsat pentru interpretarea voluntară a conținutului și a
titularilor de drepturi de auto-determinare.

Acest eseu sugerează un cadru analitic pentru înțelegerea conflictelor inter-etnice din
Caucazul de Sud, folosind cazul unui litigiu Azer-Armean,mai exact Nagorno-Karabah.

In continutul acestui eseu , prin analiza naratiunilor si a funciilor anticului discurs etnic
vom afla atatimplicațiile pentru gestionarea conflictelor în ceea ce privește necesitatea integrării
abordării transformării conflictului în procesul de pace prin vizarea atitudinilor, temerilor și
stereotipurilor cultivate de "discursul urii etnice veche”.
 Privire de ansamblu a regiunii

Cele trei mari grupuri etnice sunt grupurile de titluri și cuprind majoritatea covârșitoare a celor
trei state independente: armenii, azerbaijanii și georgienii. Regiunea este populată de aproximativ
15 milioane de persoane: georgieni (4.700 milioane); azerbaidjanii (8 milioane); armenii
(aproximativ 3 milioane). Compoziția etnică a Caucazului de Sud este extrem de diversă. Singura
țara mono-etnică din Caucazul de Sud este Armenia (din 1988-89), în timp ce Azerbaidjanul și
Georgia adăpostesc grupuri etnice mari din republicile vecine. Acesta nu este un factor care
facilitează stabilitatea regiunii.

Conflictele asupra statutului teritorial al celor trei regiuni populate de minorități etnice au
început odată cu slăbirea Uniunii Sovietice: Provincia Autonomă Nagorno (muntoasă) Karabah
din Azerbaidjan, populată preponderent de armeni (conflicte armate
între 1988 și 1994) în Azerbaidjan; a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Abhazia (1992-
93) și a Provinciei Autonome Osetiene de Sud (1989-92), ambele în Georgia. Conflictele
etnopolitice din regiune de la începutul anilor 1990 au condus la moartea a
peste 50.000 de oameni, o distrugere materială mare și au contribuit în mod semnificativ la politică
a instabilitatii, greutăți economice și creșterea criminalității transnaționale care a caracterizat
regiunea în primul său deceniu de independență.

Regiunea Caucazului este caracterizata de o serie de probleme care conduc la aceasta lupta
inter-etnica . Prima problema este mobilitatea limitata in acea zona, o a doua ar fi interpretarea
gresita a istoriei tarilor . Al treilea factor este legat de disponibilitatea armamentului pentru
mișcările secesioniste în timpul slăbirii URSS la sfârșitul anilor 1980.5 În al patrulea rând,
perestroika a pus la dispoziție diferite structuri de oportunități politice care au facilitat o mobilizare
socială mare în societate, care nu avea canale clare de mediere sau mecanismul de dialog între
părțile aflate în conflict. Cu alte cuvinte, în timp ce se întăresc reciproc, factorii structurale și de
discurs au produs războaie la începutul anilor 1990.

Conflictul asupra Nagorno Karabah este exemplar în ceea ce privește modul în care identitatea
construiește interacțiunea cu acțiunile politice ale părților aflate în conflict; și modul în care lipsa
unui răspuns adecvat la politică împiedică transformarea conflictului de la o transformare pozitivă
către o soluționare durabilă, să nu mai vorbim de reconciliere.

Natura conflictului din Nagorniy Karabah și alte conflicte din Caucazul de Sud sunt
etnoteritoriale și se bazează pe separatism informat de dreptul de autodeterminare. Au avut loc în
interiorul granițelor statului central, dar au avut un impact asupra granițelor statului.

În plus, regiunea este caracterizată de un context strategic controversat, reprezentat de

comunitatea internațională, fiind prezentat de puterile regionale, cum ar fi Rusia, Turcia, Iran și
din ce în ce SUA, precum și organizațiile internaționale: NATO, UN, OSCE, CoE și CSI. După
cum a spus D. Lynch "prezenta comunitatii internationale este suficientă pentru a crea percepții
greșite și neînțelegeri, dar nu suficientă pentru a le dizolva"1.

Analiza istoriei conflictului din Nagorno-Karabah

Cele șapte reguli ale naționalismului (formulate de David C. Pugh )2

1. Dacă o zonă a fost a noastră de 500 de ani și a ta de 50 de ani, ar trebui să ne aparțină. Sunteți
doar ocupanți.

2. Dacă o zonă a fost a ta de 500 de ani și a noastră de 50 de ani, ar trebui să ne aparțină. Frontierele
nu trebuie schimbate.

3. Dacă o zonă ne aparținea acum 500 de ani, dar de atunci nu ar trebui să ne aparțină. Este leagănul
națiunii noastre.

1
Lynch, D. (ed) (2003): The South Caucasus: A challenge for the EU. Chaillot Papers, No. 65, Paris, EU
2
Heradstveit, Daniel (1993): Ethnic Conflicts and Refugees in the Former Soviet Union (Oslo: Norwegian
Refugee Council, p.4.) In MacFarlane, S. Neil and Minear, Larry (1997): Humanitarian Action and Politics:
The Case of Nagorno-Karabakh, Occasional Paper #25, The Thomas J. Watson Jr. Institute for International
Studies
4. Dacă o majoritate a poporului nostru locuiește acolo, trebuie să ne aparțină, trebuie să se bucure
de dreptul la autodeterminare.

5. Dacă o minoritate din poporul nostru locuiește acolo, trebuie să ne aparțină, trebuie să fie
protejați împotriva opresiunii.

6. Toate regulile de mai sus se aplica pentru noi, dar nu si pentru dumneavoastra.

7. Visul nostru de măreție este Necesitatea Istorică, a ta este Fascismul.

Conflictul asupra lui Nagroniy Karabakh a trecut prin diferite etape. Mai jos, după o scurtă
descriere a dinamicii conflictului, vom distila narațiunile de identitate pentru a sublinia discursul
"ura antica".

Ceartă a rezultat din dezbaterile publice grele : Înainte de luptă deplină ce a izbucnit la
sfârșitul anului 1991, la sfârșitul anilor '80, intelectualii au formulat argumente detaliate care au
format un cadru național de referință. Versiunile diametral opuse ale istoriei au fost propagate de
scriitorul armean Zori Balayan și de savantul din Azerbaidjan Zia Bunyatov. Ambele părți au legat
o problemă de formare a identității naționale cu posesia Nagorniy Karabah. Acest lucru a contribuit
la o senzație de nesiguranță în fața amenințării reprezentate de "alții", reali sau percepuți, deoarece
istoria modernă a armenilor și a Azerbaidjanilor conține suficiente cazuri de catastrofă pentru a
oferi motive de nesiguranță și naratiuni pentru povestea naționalistă. Cu toate acestea, încă de la
începutul dezbaterii publice, poziția armeană a avut un avantaj în "războiul informațional", iar
versiunea lor a fost cunoscută mai bine decât opinia exprimată local pe teritoriul Azerbaidjanului.

Criza, care a marcat începutul escaladării apelând la acțiuni : Odată ce disputa politică a
început la sfârșitul anului 1987 cu mitinguri armeene, urmată de protestul Azerbaidjanului,
identificarea peste liniile de etnie a dus la afluxul reciproc de refugiați. Primul grup din refugiații
azernieni au fugit din Armenia în timpul iernii 1987-1988 și la începutul anului 1988 refugiați
armeni din Azerbaidjan. Povestirile de groază despre suferințele refugiaților au fost utilizate pe
scară largă în mobilizarea în masă.

Violenta interetnica : Ceea ce a adus politica confruntării în ciocniri interetnice a fost

pogromul de la Sumgait din Azerbaijan, în perioada 28-29 februarie 1988, unde un aflux brusc de
refugiați azeri din Armenia, o concentrare ridicată a proletariatului lumpen și tăcerea autorităților
de la Moscova au inspirat demonstrații furioase și pogromuri cu 30 de armeni și 6 azeri ucisi.13
septembrie-octombrie 1988 este marcat de un aflux masiv de populație azeră din NKAO și
Armenia.

În august 1989, Azerbaidjanul a oprit comunicarea feroviară cu Armenia și Nagorniy Karabakh.

Din a doua jumătate a anului 1989, când Nagorniy Karabakh a primit arme mici pentru a înlocui
puștile, victimele au crescut. În situația tăcerii de la Moscova și a neamestecării forțelor Armatei
Roșii aflate în Baku, în 13-15 ianuarie 1990 au avut loc pogromuri ale celorlalți armeni și au
rezultat mai mult de o sută de morți înainte de evacuarea azerilor de catre Frontul Popular (APF).
APF a câștigat sprijin public, iar în 20 ianuarie, liderii URSS au trimis forțele Armatei Roșii la
Baku, ucigând aproximativ 150 de civili.

Acord de război și acord de încetare a focului: Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice,

în ianuarie 1992, parlamentul Nagorno-Karabah a declarat independența și conflictul din regiune
a urcat într-un război cu implicare fedayin din Armenia, ale cărui episoade brutale au fost
bombardarea guvernului central al orașului principal Nagorno -Karabakh în 1992 și masacrarea
civililor 613 azeră din orașul Khojaly de către forțele armene în februarie 1992. Pe tot parcursul
războiului, ambele părți au primit sprijin de la diverși voluntari internaționali și mercenari, precum
și de la state: armenii din Nagorniy Karabakh au fost sprijiniți de bazele militare ruse din Nagorniy
Karabakh, Armenia și Diaspora; Azerbaidjanul a fost sprijinit de consultanța militanților turci și
până la sfârșitul anului 1992, de la diviziile ruse locale.

Nici un război, nici o pace : Nagorniy Karabakh este un caz de secesiune și integrare de
facto cu Armenia. O situație deseori descrisă de termenul "conflict înghețat" înseamnă că nici statul
central, nici comunitatea internațională nu le-au recunoscut și că nu există o înțelegere politică
convenită. Nagorniy Karabah face parte din zona monedei armeene, uniune vamală, pașapoarte
străine comune; fostul "președinte al Nagorniy Karabakh" a devenit președintele Armeniei,
Nagorno-Karabah se află în bugetul oficial al Armeniei, servii armatei armene soldatii trebuie să
deservească cel puțin jumătate din mandatul lor în Nagorno-Karabah. Potrivit estimărilor
neoficiale, există aproximativ 10 000 de soldați din 20 000 din Armenia care servesc în armata
Nagorniy Karabakh.
 Rolul discursului "urii etnice antice" în conflictele etnice

În timp ce în general conflictul etnic pare a fi o formă permanentă de luptă în lumea

modernă, conflictele etno-teritoriale exprimate în iredentism și secesiune au fost cauze importante
ale conflictelor "noi" din anii 1990 în spațiul postcomunist. Fenomenul conflictului etnic este
adesea descris ca fiind "intern", deoarece implică, de obicei, o dispută în interiorul granițelor unui
stat existent. Cu toate acestea, experiența recentă a arătat că percepția războiului intern, ca
problemă de interes domestic, nu mai este susținută în realitatea timpului post-război rece. Astfel,
abordarea externistă cu ipotezele neorealiste se dovedește a fi neocupată în ignorarea variabilelor
interne în căutarea unei mai bune înțelegeri a naturii și cauzelor războiului intern. Pe de altă parte,
abordarea internistă a fost criticată pentru neglijarea factorilor externi în analiza problemelor
"interne".

Volumul studiilor explicative academice privind conflictele etnice poate fi clasificat în mod
aproximativ în două abordări principale: abordarea primordială cu argumentul "vechilor ură";
structuralist cu argumentele socio-politice. Într-un sens mai simplist, este vorba despre o dezbatere
dacă violența motivată etnic este rațională sau irațională.

În acest context, o ipoteză plauzibilă ar fi aceea că condițiile istorice au creat o situație în

care identitatea etno-teritorială atinge o importanță politică mai mare și oferă teren pentru
mobilizarea în masă pentru a urmări diverse interes, pentru a maximiza privilegiul poziției sale,
mai ales în perioada de slăbire de stat central.

Inspirat de "regulile de joc" ale modernității cu statul-națiune ca obiectiv principal și actor

al arenei internaționale, mișcările etno-naționiste fac revendicări în numele oamenilor. Cu toate
acestea, implicațiile acestor afirmații sunt adesea de natură teritorială în termeni de auto-
determinare internă sau externă, în funcție de oportunitățile și amenințările negative sau pozitive
legate de conservarea și dezvoltarea identității etnice a grupului. Ambele părți armeană și azeră au
perceput posedarea Nagorniy Karabah ca piatră de temelie a identității lor naționale. Identitatea
asociată proprietății Karabahului de partea azeră este legată de hanatul de stat feudal al
Karabahului din secolele XVIII-XIX cc și de

cei mai cunoscuți conducători Panakh khan, Ibrahim khan și numărul de poeți și cântăreți
proeminenți; pentru partea armeană proprietatea este legată de "Melik" (prinți) și de mai multe
memorii culturale.

Implicații pentru gestionarea conflictelor

Există două abordări principale în gestionarea conflictului din disputa Nagorno-Karabah:

medierea puterii reprezentată de activitățile de mediere ale organizații (în special OSCE) și state
(cum ar fi SUA, Rusia, Iran, Turcia) reprezentând nivelul oficial Track1, cu accent pe soluționarea
politică și semnarea acordurilor de pace;cea de-a doua abordare reprezentată mai puțin implică
Track 2 (lideri de nivel mediu, academicieni, ONG-uri) și Track 3 (lideri și organizații de bază),
cu accent pe problemele de transformare.

Dacă conflictul este un rezultat exclusiv al supraviețuirii de elită, cea mai bună metodă de
a gestiona conflictul etnic ar fi să creeze inițiative pentru elită de a stabili politici moderate. În
acest caz, împărțirea puterii ar fi o soluție majoră. Cu toate acestea, deoarece mai multe exemple
arată că nu este întotdeauna soluția durabilă. Exemplele Spaniei și Canadei arată că o federație
poate exacerba conflictul etno naționalist, în loc să-l oprească. Cu alte cuvinte, o federație oferă
liderilor controlul asupra resurselor, care pot fi mobilizate pentru scopuri etnonationaliste, adică
cu sprijin instituțional. Mai mult, federalismul poate fi mai potrivit pentru a rezolva diferențele
materiale dintre unități decât cele culturale.3

Deși unele concluzii implică faptul că liderilor locali trebuie să li se ofere cariere
semnificative în guvernul central și că o mai mică autonomie într-un stat multinațional mărește
posibilitate de conflict etno naționalist, Gurr este printre cei care susțin că această tendință are a

3
Hechter, M.: ‘Containing Ethnonationalist Violence,’ in Wimmer, A.; Goldstone, R.J.; Horowitz; Joras, U.;
Schetter, C. (2004) Facing Ethnic Conflicts. Towards a New Realism, Rowman and Littlefield, pp. 283-300
descris conflictul etno-național în anii 9090. Totuși, exemplul Iugoslaviei cu distribuția
proporțională a puterii între liderii țării arată contrariul: violența etnică a fost atacată atunci când
resursele financiare externe au fost reduse după sfârșitul Războiului Rece.4

Contextul operațional și tipurile de activități ale ONG-urilor

Domeniul de aplicare a inițiativelor de consolidare a păcii de către ONG-urile locale și

internaționale include contacte bilaterale și multilaterale, asistență umanitară pentru PDI și
refugiați, instruiri, schimburi de informații, prizonieri de război și schimburi de ostatici. La nivel
local, proiectele umanitare și de dezvoltare nu au componenta de transformare a conflictelor.

ONG-urile locale, internaționale, academicienii, jurnaliștii intră în categoria liderilor de

nivel inferior. Contextul lor operațional se caracterizează prin trei aspecte principale recunoscute
ca nefiind favorabile dezvoltării implicării la pista 2 și 3: mediul politic semiauthoritar, deficitul
de resurse și mentalitatea patriarhală a societăților. Întrucât toate ONG-urile operează în cadrul
legal oferit de stat, ele sunt, de asemenea, supuse diferitelor restricții și presiuni pe care statul le
poate recurge. Asociațiile majore ale ONG-urilor sunt polarizate: fie pro-guvernamentale sau in
opozitie. Ca rezultat, un grup are acces la elita politică din țările lor și este frecvent
instrumentalizat, în timp ce celălalt grup - riscă riscul major de a deveni marginalizat din procesul
politic principal. În același timp, în timp ce ONG-urile de opoziție și drepturile omului sunt
deschise pentru întâlniri intercomunale, ONG-urile pro-guvernamentale își exprimă solidaritatea
cu poziția oficială a statului. Declarația recentă a președinților naționali ai Forumului ONG-urilor
din Azerbaidjan, despre care ONG-urile din Azerbaidjan nu vor colabora cu ONG-urile din
Armenia, dacă nu recunosc integritatea teritorială a Azerbaidjanului, este ilustrativa.

4
Gurr, Ted (1993): Minorities at Risk: A Global View of Ethnopolitical Conflict, Washington, DC, US Institute
of Peace Press.
Faptul că majoritatea ONG-urilor locale sunt, de asemenea, destul de mici, cu o sferă limitată de
operațiuni, conduc la probleme de sensibilizare a publicului larg față de activitățile ONG-urilor și
de atitudinea cinică generală a instituției față de însăși noțiunea de societate civilă, la fel si ONG-
urile locale susținute cu granturi străine.

O altă problemă cu funcționarea ONG-urilor se află în zona conflictuală: ONG-urile umanitare

internaționale din Nagorno-Karabah se confruntă cu constrângeri legate de prezența lor, deoarece
mandatul lor operațional depinde de aprobarea Azerbaidjanului. Drept urmare, numai Comitetul
Internațional al Crucii Roșii și al Medicine sans frontiere și-a stabilit misiunile în Nagorniy
Karabakh.

Concluzii

O propunere a contextului explicativ pentru conflictele etnice cu accentul pus pe discursul

antic vechi prezentat în eseueste că poate avea implicații importante pentru prevenirea și
reconcilierea conflictelor ca scopuri de construire a păcii în prevenirea recidivei violenței.

Până în prezent, majoritatea sistemelor de avertizare timpurie și de prevenire a conflictelor

s-au axat exclusiv pe analiza indicatorilor structurali. Teza prezentată în eseu sugerează că o
analiză atentă a discursului "ura antichității" în politică și viața de zi cu zi este, de
asemenea,indispensabile în adaptarea unei politici de răspuns de către diverse organizații
neguvernamentale de consolidare a păcii și a celor care reprezintă o așa-numită "abordare a
schimbului de linii" în numele organizațiilor internaționale. De exemplu, OSCE, care aparent nu a
putut să se transforme în organul de decizie cu privire la conflictul datorat limitării sale în
mecanismul de punere în aplicare, are, cu toate acestea, potențialul de a interveni în moduri
adecvate de a direcționa transformarea discursului, în cazul în care gestionarea conflictelor
internaționale trebuie să fie eficientă în războaiele inter-etnice.
 Realitatea este că multe dintre activitățile de transformare a conflictelor sunt în prezent
considerate marginale pentru principalele activități diplomatice de mediere, negociere în conflictul
din Nagorniy Karabah, din cauza refuzului instituțiilor de a împărți controlul asupra procesului de
pace cu o societate mai largă și presupunerea că orice procesul de transformare a conflictelor /
activitățile de consolidare a păcii trebuie realizat numai după semnarea acordului.

Dacă comunitatea internațională va sprijini integrarea activă a transformării conflictului în

procesul de pace sau nu, există două opțiuni de dezvoltare:

• viitoarea consolidare a tendințelor autoritare și același discurs "ura antichității" ar distruge

semnele modeste de gestionare a conflictelor de către calea 2 și calea 3 și le va descuraja să
continue să lucreze în dosar;

• dezvoltarea societății civile oferă impulsuri procesului de pace și soluționării durabile a

conflictelor.

Bibliografie

1. Beissinger, Mark (2002): Nationalist Mobilization and the Collapse of the Soviet Union,
Cambridge,Cambridge University Press.
2. Cornell, Svante E. (2002): The South Caucasus: A regional overview and conflict
assessment. SIDA/Corne
3. Lynch, D. (ed) (2003): The South Caucasus: A challenge for the EU. Chaillot Papers, No.
65, Paris, EUll,Caspian Consulting
4. Hechter, M.: ‘Containing Ethnonationalist Violence,’ in Wimmer, A.; Goldstone, R.J.;
Horowitz; Joras, U.;
5. Schetter, C. (2004) Facing Ethnic Conflicts. Towards a New Realism, Rowman and
Littlefield, pp. 283-300
6. Gurr, Ted (1993): Minorities at Risk: A Global View of Ethnopolitical Conflict,
Washington, DC, US Institute of Peace Press.