Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
MASTER
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

INSTITUȚII DE DREPT PROCESUAL PENAL I

REFERAT

ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI


COMPETENȚA ACESTORA

Profesor:
Prof. univ. dr. PETRE BUNECI
Masterand:
PETRIȘOR-MARIUS DURDUN

1
ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ ȘI COMPETENȚA
ACESTORA

Împotriva persoanelor care comit infracţiuni, organele specializate ale statului intervin
coercitiv pentru a-i penaliza, îndrepta şi reda societăţii. Între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al
aplicării unei sancţiuni penale cu privire la autorul ei este plasat procesul penal ca activitate organizată
în scopul luării soluţiei corespunzătoare informaţiilor concrete ale fiecărei cauze penale.1

Sistemul organelor judiciare din România a fost supus de-a lungul timpului unui proces de
transformare şi evoluţie, fapt oglindit de existenţa a numeroase acte normative care reglementează
acest domeniu. După 1990, organizarea sistemului judiciar a intrat într-o fază de schimbări profunde,
iar acest proces continuă şi astăzi.

În prezent, organizarea sistemului judiciar este reglementată de o serie de acte normative şi


anume: Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 303/ 2004 privind statutul
judecătorilor şi al procurorilor, Legea nr. 567/2004 privind personalul auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul
Superior al Magistraturii, Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Urmare a celor mai sus expuse, Codul de procedura penala, prin art. 55 enumera limitativ
organele de urmarire penală ca fiind:

a) procurorul;

b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;

c) organele de cercetare penală speciale.2

1
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 19.
2
Noul Cod de procedură penală, CAPITOLUL II, Competenţa organelor judiciare,
SECŢIUNEA a 5-a, Organele de urmărire penală şi competenţa acestora, Art. 55.
2
MINISTERUL PUBLIC

Ministerul Public are ca instituţie, o evoluţie istorică îndelungată. Îşi are originea în Franţa,
când în secolul al XIV-lea s-au creat “les procureurs du roi” care aveau la început sarcina să apere
interesele financiare ale regelui. În timp, procurorii au devenit reprezentanţii oficiali ai acuzării.
La noi în ţară, instituţia Ministerului Public a fost introdusă în anul 1832 în Muntenia şi apoi
în 1862 în Moldova. În anul 1952, denumirea 34 instituţiei a fost modificată în Procuratura Republicii,
iar prin Constituţia din 1991 s-a revenit la vechea denumire de Minister Public.
El este parte componentă a autorităţii judecătoreşti, alături de instanţele judecătoreşti şi de
Consiliul Superior al Magistraturii şi are atribuţii judiciare pe lângă instanţe.
Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituția Romaniei, Ministerul Public nu reprezintă statul, ci
interesele generale ale societăţii, aparand ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile
cetățenilor.
Ministerul Public este format din procurori constituiţi în parchete, pe lângă fiecare instanţă de
judecată. Ei sunt agenţi ai puterii executive şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului
justiţiei. Procurorii sunt numiţi de preşedintele României, se bucură de stabilitate şi sunt independenţi
în condiţiile legii. În fiecare parchet, procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile în raza teritorială a instanţei
pe lîngă care funcţionează.
Există aşadar parchetele de pe lângă judecătorii, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele
de pe lângă curţile de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În fiecare judeţ
al ţării există câte un parchet de pe lângă tribunal care are în subordine mai multe parchete de pe lângă
judecătorii. Mai multe parchete de pe lângă tribunale formează circumscripţia unui parchet de pe lângă
curtea de apel. Toate parchetele de pe lângă curţile de apel, în număr total de 15, sunt subordonate
ierarhic Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt organizate Direcţia
Naţională Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism (DIICOT), fiecare dintre acestea având servicii la nivelul curţilor de apel. DIICOT are de
asemenea şi birouri organizate la nivelul fiecărui tribunal. Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt conduse de către procurori
şefi.
Parchetele de pe lângă tribunale, curţi de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie sunt organizate în secţii, potrivit legii. Parchetele de pe lângă judecătorii şi tribunale sunt
conduse de primprocurori ajutaţi de prim-procurori adjuncţi, iar parchetele de pe lângă curţile de apel
3
şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt conduse de procurori generali ajutaţi
de procurori general-adjuncţi.3
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ajutat de
un prim-adjunct şi de un adjunct. Secţiile parchetelor de pe lângă tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sunt conduse de procurori şefi de secţie.
Parchetele militare sunt şi ele organizate ca parchete militare de pe lângă tribunalele militare,
Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial şi Parchetul Militar de pe lângă Curtea
Militară de Apel. Parchetele de pe lângă tribunalele miltare şi de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial
sunt conduse de prim-procurori militari ajutaţi de primprocurori militari adjuncţi, iar Parchetul Militar
de pe lângă Curtea Militară de Apel este condus de un procuror general militar ajutat de un adjunct.
Activitatea parchetelor se desfăşoară pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Principiul legalităţii ca dominantă a activităţii Ministerului Public nu este altceva decât
transpunerea în plan particular a principiului legalităţii procesului penal. Ca o garanţie a respectării
legalităţii, în articolul 59, alin. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se prevede că
Ministerul Public este independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti precum şi cu celelalte
autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi în vederea respectării ei.
Principiul imparţialităţii decurge din principiile legalităţii şi oficialităţii procesului penal.
Potrivit acestui principiu, procurorul este obligat să se manifeste în acelaşi mod, echidistant, faţă de
toţi cei care au intrat în conflict cu legea penală. El nu are voie să se comporte unilateral şi părtinitor,
ci cu obiectivitate şi imparţial.
Principiul controlului ierarhic diferenţiază statutul procurorilor de cel al judecătorilor. În
timp ce aceştia din urmă sunt independenţi şi se supun numai legii, procurorii sunt obligaţi să se
supună dispoziţiilor procurorului ierarhic superior date în scris şi în conformitate cu legea. În soluţiile
dispuse, procurorul este autonom. Soluţiile adoptate de procuror pot fi însă infirmate motivat de către
procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. În instanţă, procurorul este liber să
prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate
în cauză.
Alături de instanţele judecătoreşti, Ministerul Public contribuie la desfăşurarea procesului
penal şi în activitatea sa reprezintă interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile
şi libertăţile cetăţenilor.

3
Ruxsandra Paula-Răineanu, Note de curs, Urmărirea penală, Editura SNG, București, 2012, pag. 15.
4
Printre cele mai importante atribuţii ale Ministerului Public se enumeră: efectuarea sau
supravegherea urmăririi penale, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei
judiciare precum şi a altor organe de cercetare penală, încheierea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, sesizarea judecătorului de drepturi şi a instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor
penale, exercitarea acţiunii penale precum şi a celei civile în cazurile prevăzute de lege, participarea
la şedinţele de judecată, exercitarea contestaţiilor şi a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti,
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale
dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, prevenirea şi combaterea criminalităţii, studierea
cauzelor care favorizează şi generează criminalitatea, precum şi orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Judecătorii, procurorii precum şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au calitatea
de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor.4

ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ


Organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea urmăririi
penale. Ele se compun din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare
speciale.

Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din


Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu
avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Organele de cercetare speciale sunt: - ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii


unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii din subordine, - ofiţerii anume desemnaţi de
către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor
militare, - ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de
competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare, -
ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră - căpitanii porturilor
pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum
şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul penal, săvârşite de
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei
sau a navigaţiei. Ofiţerii astfel desemnaţi îşi pot exercita atribuţiile de organe de cercetare penală

4
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, p. 103.
5
speciale, numai cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.

Organele de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării


cauzelor penale, deci se poate spune că nu cooperează niciodată în mod direct cu instanţele
judecătoreşti la realizarea procesului penal. Ele cooperează însă direct cu procurorii constituiţi în
parchete, formând împreună cu aceştia, organele de urmărire penală. În cadrul procesului penal,
organele de cercetare penală au ca atribuţii principale efectuarea tuturor actelor de cercetare penală,
cu excepţia celor de competenţa exclusivă a procurorului, administrarea probelor necesare soluţionării
cauzei, efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente, organul de cercetare penală este
obligat să efecteze actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care
nu este de competenţa lui.

Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit,
sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile
acestuia.5

COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

În dreptul procesual penal, prin competenta întelegem aptitudinea recunoscuta de lege unui
organ judiciar de a îndeplini anumite activitati în cadrul procesului penal.

Pentru a cunoaste activitatile pe care trebuie sa le desfasoare organele judiciare în vederea


solutionarii cauzelor penale, prin lege, le-au fost delimitate drepturile si obligatiile, respectiv s-a
stabilit competenta lor penala.

Prin competenta penala se delimiteaza sfera de activitate a organelor judiciare de activitatea


celorlalte organe ale statului, iar în cadrul procesului penal, se stabileste care organ va desfasura
urmarirea penala si care organ va stabili vinovatia unei persoane si va aplica pedeapsa penala când
este cazul.6

5
Anca-Lelia Lorincz, Drept procesula penal, Volumul II, Curs universitar pentru programul de studii universitare de
licenţă , Edittura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 18

6
Apetrei Mihai, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucuresti, 2004, pag. 83.
6
Prin competenta penala se întelege dreptul si obligatia acordate de lege unui anumit organ
judiciar de a efectua urmarirea penala, respectiv de a judeca si solutiona o anumita cauza penala.
Competenta prezinta o importanta deosebita în procesul penal, întrucât de ea depinde justa solutionare
a cauzelor penale. Competenta organelor judiciare se determina dupa anumite criterii cum sunt:
atributiile specifice organelor judiciare, natura infractiunilor, locul savârsirii infractiunilor si calitatea
persoanei.

În materie penală principalele feluri de competența sunt:

a) Competența functională,
b) Competența materială,
c) Competența teritorială,
d) Competența personală.

a) Competența funcțională (după atribuțiile organului judiciar) rezultă cu precădere din


principiul separației funcțiilor judiciare, regulă de bază în procesul penal.

Astfel, în raport de funcția procesuală pe care o exercită în procesul penal discutăm despre
competența generală a organului de cercetare penală de a efectua cercetare penală pentru orice
infracțiune care nu este data în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare penală.

În această situație organele de cercetare penală efectuează cercetarea penală în limitele


atribuite de lege. Tot ca organ de urmărire penală, procurorii constituiți în parchete, supraveghează
cercetarea penală a organelor de cercetare penală, efectuează orice act de urmărire penală în cauzele
a căror cercetare penală o supraveghează, efectuează urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege,
participă la ședințe de judecată, exercită căile de atac prevăzute de lege, etc., atribuții prevăzute în art.
56 alin. (1)-(3) din C.proc.pen.7

b) Competența materială este o componentă pe linie verticală, stabilirea competenței


materiale a organelor judiciare realizându-se în raport de gravitatea infracțiunilor.

Competenţa materială a organelor de cercetare penală

Au o competenţă materială generală efectuând actele de cercetare penală cu privire la orice


infracţiune, cu excepţia celor date de lege în competenţa obligatorie a procurorului; prin, “mica

7
Mihail Udoriu, Procedură penală. Partea Generală. Editura C.H. Beck, București, 2015, pag. 158.
7
reforma” organele de cercetare penală dobândesc competenţă materială de efectuare a actelor de
cercetare penală cu privire la infracţiunea de spălare a banilor precum şi cu privire la infracţiunile
privind protecţia muncii, care anterior erau în competenţa de urmărire obligatorie a procurorului.

Întrucât prin, ”mica reforma” nu s-au operat modificări şi cu privire la Legea nr. 508/2004
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare
a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru infracţiunile de spălarea a banilor care
sunt în competenţa DIICOT, urmărirea penală se va efectua în continuare în mod obligatoriu de către
procuror.

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează cercetarea penală pentru orice
infracţiune, cu excepţia celor date de lege în competenţa materială a organelor de cercetare penală
speciale.

Competenţa materială a Ministerului Public

Competența materială a Ministerului Public. Parchetul competent material să efectueze


urmărirea penală cu privire la o infracțiune este, de regulă, cel de pe lângă instanța competentă să
judece cauza în primă instanță. Astfel, procurorul din parchetul competent material poate efectua orice
acte de urmărire penală cu privire la infracțiunile pentru care cercetarea penală este efectuată de
organele de cercetare penală a căror activitate o supraveghează (supravegherea urmăririi penale). De
asemenea, în situația în care urmărirea penală se realizează în mod obligatoriu de către procuror, acesta
va executa urmărirea penală proprie.

În cazul structurilor specializate ale Ministerului Public (D.I.I.C.O.T. și D.N.A.) competența


material este determinate prin dispozițiile legilor speciale.8

În cazurile urgente, art. 60 NCPC prevede extinderea competenței materiale a organelor de


urmărire penală, astfel încât, în cazurile care nu suferă amânare, acestea sunt obligate să efectueze
acte de urmărire penală, chiar în situația în care nu există o competență în acest sens. (de exemplu, în
cazul în care pentru infracțiunea constatată în flagrant (nu suferă amânare) urmărirea penală trebuie
efectuată în mod obligatoriu de organele de urmărire penală acestea vor efectua cercetări obligatorii,
ulterior, informând prin orice mijloc, organele competente din punct de vedere material).

8
art. 12 din Legea nr. 508/2004, respectiv art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002.
8
Fiind o dispiziție cu caracter de excepție, extinderea in cazuri urgente a competenței materiale
a organelor de urmărire penală nu se aplică în mod similar și în privința actelor investigatorului sub
acoperire (neautorizare de procuror) ori a actelor organelor de constatare.

Într-o cauză în care urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu de către procuror,
efectuarea unor acte de cercetare ce nu suferă amânare (cum este cazul cercetării la fața locului) de
către organul de cercetare penală în conformitare cu prevederile legale, nu atrage nulitate absolută.9

Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene sunt de competența


DNA. DNA funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și își
exercită atribuțiile pe întreg teritoriul al României prin procurori specializați în combaterea corupției,
aceștia având competență pe întreg teritoriul țării indiferent de structura în care se află. Prin urmare
dispozițiile legale privind competența după materie în faza urmăririi penale sunt respectate în cazul
infracțiunilor impotriva intereselor financoare ale Comunităților Europene, indiferent dacă urmărirea
penală a fost efectuată de procurori din cadrul structurii centrale sau de procurori din cadrul serviciilor
teritoriale ale DNA.10

Competența material a organelor de cercetare penală se realizează în raport de gravitatea


infracțiunilor, în acest caz neexistând o competență material generală, organele de cercetare penală
efectuând acte de cercetare penală cu privire la orice infracțiune, excepție făcând cele date prin lege
în competența obligatorie a procurorului.

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează cercetare penală pentru orice
infracțiune, cu excepția celor date de lege în competența material a organelor de cercetare penală
special.

Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală corespunzător


specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari, sau în cazul
săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de NCP, săvârșite de către personalul
navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei, a navigației ori
a personalului navigant.

c) Competența teritorială este o formă de competență determinate de locul săvârșirii


infracțiunii, locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul, locuința suspectului sau inculpatului

9
C.S.J., secția penală, decizia nr. 740/1998, www.legalis.ro
10
I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3579/15.11.2013, www.scj.ro
9
persoană fizică ori, după caz, sediului inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit
fapta, locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

Este o competenţă pe linie orizontală aplicabilă atât pentru faza de urmărire penală cât şi pentru
faza de judecată.

Din punct de vedere al competenţei teritoriale, sunt competente să efectueze urmărirea penală,
acele organe în a căror rază teritorială se situează vreunul din locurile menţionate în art. 41 alin. 1 din
C. proc. pen.:

a) locul săvârşirii infracţiunii (forum delicti comissi).

b) locul unde a fost prins suspectul sau inculpatul (forum deprehensionis).

c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică, ori după caz sediul inculpatului
persoană juridică, la momentul la care a săvarsit fapta (forum domicilii).

d) locuinţa sau sediul persoanei vătămate (forum domicilii victimae).

Mecanismul stabilirii competenţei teritoriale pentru faza de urmărire penală pentru


infracţiunile săvârşite pe teritoriul României este următorul:

i) în cazul în care un singur organ judiciar dintre cele enumerate mai sus a fost sesizat, nu se
ridică nicio problemă, acesta fiind singurul competent;

ii) în situaţia în care mai multe organe judiciare dintre cele enumerate mai sus sunt sesizate
simultan, competenţa teritorială se va stabili potrivit ordinii de prioritate legală prevăzută în art. 30
alin. (1) C.proc.pen., respectiv art. 479 C.proc.pen.11

iii) competenţa teritorială va aparţine organului judiciar mai întâi sesizat în situaţia în care:

1) mai multe organe judiciare dintre cele enumerate mai sus sunt sesizate, dar nu simultan (prioritate
cronologică);

2) niciunul dintre locurile enumerate mai sus nu este cunoscut;

11
In cazul când făptuitorul a fost prins în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea unde a fost săvârşită
infracţiunea, iar urmărirea penală s-a efectuat de organele de cercetare de care aparţine, teritorial, locul unde făptuitorul
a fost prins, competentă să judece cauza este, potrivit art. 30 alin. (2) C.proc.pen., instanţa în raza căreia s-a efectuat
urmărirea penală, iar nu instanţa în a cărei rază teritorială a fost săvârşită infracţiunea (C.S.J., secţia penală, decizia nr.
152 din 28.01.1993, www.legalis.ro)
10
3) mai multe organe judiciare au în circumscripţia teritorială acelaşi loc dintre cele enumerate mai sus.

Organul de urmărire penală dispune declinarea de competenţă prin ordonanţă. Potrivit legii,
procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii
urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a
conducătorului parchetului ierarhic superior.12

Este o competență pe linie orizontală, având competență la nivelul întregii țări: organele de
cercetare penală de la nivel central (Direcția de Investigații Criminale sau Direcția de Investigare a
Fraudelor din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române), Parchetul General de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție.

NCPP prevede posibilitatea extinderii competenței teritoriale a organelor de urmărire penală


când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face
urmărirea, situație în care procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală, poate să le efctueze
el însuși ori procurorul poate să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie.

Urărirea penală a infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României se efectuează de către organul


de urmărire penală din circumscripția instanței competente să judece cauza, dacă legea nu dispune
altfel. Dacă infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României, pe o navă sub pavilion românesc,
competența teritorială de efectuare a urmării penale aparţine parchetului în a cărui circumscripţie
teritorială se află instanţa competentă teritorial potrivit regulilor de mai sus să judece cauza, în afară
de cazul în care prin lege se dispune altfel.13

d) Competența personală este forma de competență determinată de o anumită calitate a


subiectului activ al infracțiunii, ce stabilește, prin derogare de la competența materială care dintre
organele judiciare pot urmării sau judeca o anumită cauză penală.

Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul. Spre exemplu,
calitatea de militar, de parlamentar, notar sau magistrat va atrage competenţa anumitor organe
judiciare.

12
Elisabeta Boțian, Drept procesula penal, Note decurs, Editura BURG, Sibiu, 2016, Pap. 72.
13
Dumitru Cornean, Note de curs-Drept procesula penal, Partea special, Editura Sitech, Craiova, 2016, pag. 11.
11
Competenţa personală a organelor de cercetare penală reprezintă competenţa dată de lege după
calitatea persoanei organelor de cercetare penală speciale (nu organelor de cercetare penală ale poliţiei
judiciare) şi vizează competenţa:

i) comandanţilor unităţilor militare corp aparte şi similare sau a ofiţerilor anume desemnaţi de aceştia
pentru infracţiunile săvârşite de militarii din subordine;

ii) şefilor comandanților de garnizoană şi a ofiţerilor anume desemnaţi de aceştia pentru infracţiunile
săvârşite de militari în afara unităţilor militare;

iii) căpitanilor porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi
ordinii la bord, precum şi infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute de Codul
penal, comise de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol
siguranţa navei sau a navigaţiei;

Potrivit competenţei personale a parchetului, procurorul efectuează în mod obligatoriu


urmărirea penală potrivit competenţei personale pentru infracţiunile strict şi limitativ prevăzute de
lege14(urmărire penală proprie).

Pentru stabilirea organului competent se are în vedere, de regulă, calitatea avută de făptuitor
în momentul comiterii infracţiunii, dar este posibil ca această calitate să se piardă până în momentul
soluţionării cauzei.15

14
Sunt în competenţa personală de urmărire penală proprie a procurorului: infracţiunile săvârşite de judecătorii de la
judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de controlorii financiari ai
Curţii de Conturi [art. 281 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.]; infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai
tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe
[art. 282 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.]; infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi, infracţiunile săvârşite de membrii
Guvernului, infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele
Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului; infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului Cler, care
au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al
Magistraturii; infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste
instanţe şi de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
15
Elisabeta Boțian, Op. cit., pag. 66.
12
BIBLIOGRAFIE

1. I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 2-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015.

2. I. NEAGU, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

3. MIHAIL UDROIU, Procedură penală. Partea Generală. Editura C.H. Beck, București, 2015.

4. ANCA LELIA Lorincz, Drept procesula penal, Volumul II, Curs universitar pentru programul de
studii universitare de licenţă , Edittura Universul Juridic, Bucureşti, 2016.

5. APETREI MIHAI, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucuresti, 2004.

6. ELISABETA BOŢIAN, Drept procesula penal, Note decurs, Editura BURG, Sibiu, 2016.

7. DUMITRU CORNEAN, Note de curs-Drept procesula penal, Partea special, Editura Sitech,
Craiova, 2016.

8. Noul Cod de procedură penală-Legea 135/2010 republicată.

9. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 152/28.01.1993, www.legalis.ro.

10. C.S.J., secția penală, decizia nr. 740/1998, www.legalis.ro.

11. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3579/15.11.2013, www.scj.ro.

13