Tema 1

La această temă am ales să discut despre cele două concepte cheie în lucrarea mea de
licență și anume: educația non-formală și excluziunea socială.
Pentru a putea ajunge la întregul concept de educație non-formală, trebuie să avem în
vedere semnificația fiecărui termen.
Etimologia cuvântului “educație” privine din cuvântul în limba latină “educo” care
înseamnă îngrijire/formare. Primadată în mod oficial, termenul de educație a fost folosit de către
filozoful francez Michael de Montaigne (1533-1592), și anume: “Condamn orice violență în
educația unui suflet tânăr.” (Montaigne, 1603, p.54).
Cautând mai multe informații despre acest termen care stă la baza lucrării mele de
licență, am găsit o explicație care include tot ce se poate spune despre educație, Stefan
Bârsănescu spune despre educație: “este un fenoment social de primă importanță și originar,
luând naștere odată cu societatea umană, având funcția socială de a informa și de a instrui omul.
Educația este cercetata de pedagogie, care a făcut din ea obiect propriu de studiu și noțiune
centrală.” (Bârsănescu, 1962, p.87)
Educația non-formală aduce împreună o multitudine de acțiuni cu rol educațional, care nu
se regăsesc în sistemul de educație formală. Ca să întelegem termenul de non-formal, din punct
de vedere etimologic, formarea termenului provine din cuvantul latin “Non-formalis”, care este
preluat cu sensul de “în afara formelor oficiale pentru o anumită activitate”. Acesta definește
intotdeauna un tip de educație mai puțin întâlnită și formalizată, dar mereu cu efect normativ-
educativ.
Prin definiția dată de Văideanu. putem întelege că educația nonformală reprezintă un
ansamblu de acțiuni pedagogige realizate într-un cadru extradidactic. extrașcolar. care este
construit ca o “punte între cunoștințele asimilate la lecții și informațiile acumulate informal.”
(Văideanu. George. 1988. pag. 232).
Prin excluziune socială întelegem un șir de procese pe mai multe dimensiuni care implică
rupturi sociale, care împart membrii unei societăți în diverse categorii și grupuri de apartenență,
care ulterior obstrucționează participarea acestora la activități considerate normale în societatea
în care aceștia își trăiesc viața.
Pentru a întelege mai bine acest concept, trebuie să mă raportez la procesul invers al
excluziunii, și anume la incluziunea socială, așa cum este prevăzut în Legea asistenței sociale, și
anume: “Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni
multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei,
sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii
excluziunii sociale şi asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice,
sociale, culturale şi politice ale societăţii.” (conform art. 6 lit. cc) din Legea nr. 292/2011.
De cele mai multe ori, întâmpinăm cazuri de excluziune socială în situațiile de familii
defavorizate, de minorități diverse (rromi, alte orientări sexuale, persoane de altă naționalitate,
etc)., de indivizi devianți, de copiii proveniți din centrele de plasament, si multe alte asemenea.
Cele precizate mai sus îndeplinesc atât eșecul nevoii de respectare a drepturilor unui
cetățean, cât și, așa cum spun autorii Dan, Preda, Zamfir (2007, p241): “datorită unor cauze de
natură socială și economică, cât și unor cauze de natură îndividuală”.
În funcție de individ, de alegerile pe care acesta le face, de grupurile de apartenență în
care acesta își petrece timpul, prezintă un risc mai mic sau mai mare de a se deosebi de marea
majoritate a populației, care realizează acțiuni de tip excluziv, sau în anumite cazuri, un
comportament etichetant care se supune unor prejudecăți deja existente.
Dacă urmărim toate informațiile culese de mai sus, putem să facem o concretizare asupra
educației non-formale care se face prin raportarea la cea formală, în vederea reducerii excluziunii
sociale. Diferențele dintre cele două sunt observate din descrierea educației non-formale,
prezentată de Orțan și Cucoș (2003, 2006), și anume:
- Educația non-formală este facultativă
- Activităține încadrate în educația non-formală sunt cele care implică vizite la muzee,
tabere școlare, vizionări sau participari la diverse spectacole și concerte
- Acțiunile exercitate se definesc ca fiind flexibile cu posibilitatea de a se plia mai ușor pe
dorințele copiilor
- Activitățile din cadrul educației non-formale pot fi decontate din variate surse
- Elevii unt implicați în realizara acestor activități
- Educația non-formală poate fi un ajutor pentru cei care vin din medii defavorizate
Având în vedere aceste elemente distinctive dintre cele două tipuri de educație, după cum
spune si Blândul (2015), că aceste elemente fac ca educația non-formală să aibă un impact mai
mare asupra elevilor decât educația formală, fiindcă aceasta este bazată pe acumularea de
cunoștințe continuu de-a lungul parcursului vieții.
Analizând bibliografia puțin mai recentă, de specialitate, am aflat că politica românească
în urmă cu aproximativ 10 ani a adoptat limbajul “excluziunii sociale”, alături de cel al egalității
de șanse ca parte a discursurilor de integrare europeană a politicii sociale și celei educaționale.
Dezvoltarea de politici sociale împotriva excluziunii s-au dezvoltat treptat. O politică destul de
cunoscută a fost adoptată în anul 2002 de către guvernul de stânga, și anume “Planul anti-sărăcie
și incluziune socială”, coordonat de CASPIS, o organizație guvernamentală care se ocupa de
implementare, monitorizare și evaluare. (Hatos. A., 2009, pag. 1)
Politicile educaționale din țara noastră duc adesea la diverse paradoxuri educaționale,
contradicții și consecințe care nu au fost intenționate. Sunt perfect de acord cu ce spunea Adrian
Hatos în teza lui, și anume că design-ul sistemului de învățământ românesc generează pe bandă
rulantă cazuri de excluziune socială și este unul dintre factorii care întrețin acest lucru prin
diversele lui slăbiciuni. Acesta încearcă să demonstreze aceste aspecte negative prin folosirea de
date statistice și politici educaționale precare, ale nivelului învățământului din România. Acest
autor este de acord la rândul lui cu cele susținute de viziunea tehnocrată, și anume că sistemul
este construit astfel încât elevii mai puțin pregătiți să ia parte la locuri de muncă grele, prost
plătite, pe când cei inteligenți să ajungă pe scaune bine plătite cu munci ușoare (privind
consumul de energie fizic). În studiile lui a inclus câteva statistici făcute rata sărăciei, care susțin
această politică tehnocrată, asfel că în urma analizelor graficelor făcute de CASPIS în 2004, rata
sărăciei la persoanele fără educație era de 55.7, la persoanele cu învățământ primar de 37.7, la
cele cu învățământ gimnazial 29, la cele cu învățământ profesional 19.3, la liceu 10.3, la post-
liceal 4.3 și cei cu studii superiare la 1.5. (Hatos. A., 2009, pag 12-16)
În concluzie, educația non-formală poate fi mai atractivă și mai pe întelesul tuturor,
indiferent din mediile din care elevii provin, deoarece aceștia au puterea de a decide și a selecta
informația care este relevantă și importantă pentru ei, iar unii o văd ca pe o sursă de îmbogățire a
informațiilor de cultură generală cât și legate de aptitudinile speciale ale fiecăruia (precum
sursele de educație non-formală de tip vocațional, menite să dezvolte și educe tinerele talente,
precum muzica, desenul, sportul).
 BIBLIOGRAFIE

1. MONTAIGNE, M. (1603). Esseurile lui Montaigne (Florio. J, traducător). Edinburgh:

Editura Printers to Her Majesty (lucrare republicată în 1893, D. Nutt, In the strand).
2. HATOS. A., SĂVEANU. S., Educația și excluziunea socială a adolescenților din
România, Oradea: Editura Universității din Oradea, 2009
3. VĂIDEANU. G.. Educația, la frontiera dintre milenii. București: Editura Politică. 1988

4. CUCOŞ, C., Pedagogie. Ediţia a II-a. Iaşi: Editura Polirom, 2006.