Sunteți pe pagina 1din 27

Introducere

Desfăşurarea afacerilor într-un cadru de reglementare rigid şi într-o continuă modificare,


precum cel existent în România, reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori „de
provocare” pentru fiecare societate în parte, din perspectiva influenţei puternice a acestuia
resimţită la nivelul domeniului contabil şi fiscal.

În cadrul economiei naţionale, un rol important este deţinut de sectorul serviciilor medicale,
care în ultimii ani a întreprins un ritm mai accelerat de dezvoltare datorită unor factori
precum: reformarea sistemului de sănătate şi creşterea investiţiilor private.

Starea generală precară a sistemului public de sănătate, a fost factorul care a determinat
creşterea investiţiilor private în acest domeniu. Astfel, la mijlocul anilor 90’ a apărut şi s-a
dezvoltat piaţa serviciilor medicale private, considerată o alternativă cu plată la sistemul
public de sănătate, acestea dintâi venind pe piaţă cu clinici și spitale noi, echipate cu
tehnologii de ultimă generaţie, personal medical bine pregătit şi un sistem unitar ( incluzând
farmacii şi laboratoare) capabil să ofere cele mai bune servicii clienţilor.

Astfel, pe baza cunoştiinţelor dobândite pe parcursul celor trei ani de facultate am încercat să
redau evoluţia societăţii MedLife SA luând în considerare sectorul şi modul în care compania
îsi desfăşoară activitatea prin realizarea unui studiu comparativ cu anii anteriori pentru o mai
bună observare a veniturilor şi cheltuielilor din cadrul societăţii.

Am ales această temă de o semnificaţie aparte pentru lucrarea mea de licenţă deoarece
consider că este necesar să cunoaştem importanţa serviciilor de asistenţă medicală din
România, nu doar din punct de vedere al aspectului legat de sănătatea oamenilor,dar şi din
punct de vedere economic, ceea ce ajută la observarea unei diferenţe clare intre ceea ce
înseamnă public şi privat în acest domeniu, aflat actualmente într-o continuă dezvoltare.
Singura arie în care încă mai există o delimitare clară între ceea ce înseamnă sistem public şi
privat este sistemul de urgenţă luând în considerare gradul de acces la finanţare publică şi
responsabilităţile pe care le implică.

Prin lucrarea de faţă doresc să prezint modul în care schimbările legislative frecvente din
sistemul românesc se regăsesc în afacerile cu caracter medical derulate de MedLife SA, o
societate cotată la bursă, cu partenerii de afaceri.
Lucrarea este structurată în patru capitole care îmbină elementele cercetării fundamentale cu
cele ale cercetării aplicative obţinute prin metoda observării:

Primul capitol este destinat prezentării grupului MedLife SA ,care include un scurt istoric
evolutiv, structura şi modelul de afaceri, riscurile la care este expus şi controlul intern,
urmând ca, al doilea capitol să fie concentrat pe analizarea şi prezentarea creanţelor şi
datoriilor specifice societăţii.Aici am pus în evidenţă modul în care creanţele,datoriile şi
fluxurile de trezorerie influenţează evoluţia cifrei de afaceri.

Capitolul al treilea redă relaţiile contractuale ale societăţii cu partenerii de afaceri şi factorii
care le influenţează. Ultimul capitol implică efectuarea unei analize SWOT atât asupra
clienţilor şi furnizorilor grupului, cât şi asupra grupului însuşi pentru a oferi o imagine mai
bună asupra situaţiei societăţii şi pentru a ajuta la formularea unor concluzii relevante şi a
unor propuneri plauzibile. Materialele suport sunt reunite în cadrul anexelor.
Motivaţia şi metodologia cercetării

În ceea ce priveşte motivaţia subiectului ales, “Aspecte contabile şi reglementările legale


privind relaţiile cu partenerii de afaceri ale societăţilor cotate la bursă.Studiu de caz
particularizat pe societatea MedLife SA” aceasta derivă din dorinţa de a face mai cunoscut,
faptul că majoritatea servicilor medicale primare sunt asigurate de furnizori privaţi, de
cabinete individuale ale medicilor de familie sau alte forme asociate acestora. Trebuie
menţionat faptul că furizorii privaţi de servicii medicale reprezintă o componentă stabilă a
sistemului medical românesc, în special în zona segmentelor de clinici şi laboratoare în care
nu este necesară internarea pacienţilor. De asemenea, consider că terţii (clienții, furnizorii,
instituțiile publice și locale, băncile, etc.) cu care interacţionează societatea ajută la realizarea
obiectului de activitate și la identificarea unor oportunităţii economice viitoare.

Scopul cercetării este reprezentat de existența pe piața serviciilor medicale private a unei
companii care, în același timp, este capabilă să ofere servicii medicale de calitate superioară,
dar și să-şi păstreze poziția de lider ( în ciuda unei concurențe mari în aproape toate
sectoarele în care operează Grupul ) , având un sistem de gestionare a resurselor foarte
dezvoltat şi o strategie foarte bună pentru promovarea și menţinerea profitabilităţii liniilor
sale de afaceri.

Informaţiile prezentate în această lucrare sunt expuse prin intermediul a patru capitole, în a
căror proces de elaborare am încercat să mă ghidez după unele repere din Ghidul despre
elaborarea și prezentarea lucrărilor de licență de la Facultatea de Științe Economice și
Gestiunea Afacerilor din Universitatea Babeș-Bolyai.

Metodologia lucrării de față folosește ca și metodă de cercetare cea de tip cantitativă, pentru
că, aşa cum afirmă Băcilă (2016, p.4) este legată „mai degrabă de metodele de cercetare
descriptive și cauzale”. În realizarea acestei lucrări am folosit ca instrument principal studiul
de caz care, conform abordării descrise în Caciuc (2012, p.29), presupune „o investigare
empirică a unor fenomene contemporane particulare în contextul vieții lor reale, asigurând
dezvoltarea unei cunoașteri detaliate și intensive a unui studiu de caz sau a unui număr
restrâns de cazuri înrudite”.

Acest studiu de caz îmbină elementele cercetării fundamentale cu cele ale cercetării
practice. Așadar în cadrul cercetării fundamentale am încercat să analizez cadrul conceptual
privind sistemul privat de servicii medicale, creanţele şi datoriile specifice entităţii, din punct
de vedere legal, contabil şi fiscal cu ajutorul metodei de culegere a datelor ( observarea)
sintetizate în fiecare raport anual publicat de companie pe Bursa de Valori Bucureşti. Partea
aplicativă a cercetării realizată în paralel cu cea teoretică, se constituie ca o susţinere a celor
prezentate şi se realizeată pe baza situațiilor financiare anuale publicate de societate. Prin
prisma acestora s-au putut calcula principalii indicatori economico-financiari, ceea ce a făcut
posibilă aprecierea poziției financiare a entități pe piață în momentul de față.Am folosit
această abordare, deoarece mi-a oferit o prespectivă mai profundă asupra situației financiare a
companiei analizate şi a raporturilor pe care le are cu partenerii de afaceri.
1. Aspecte teoretice şi fiscal contabile referitoare la lichidităţile băneşti şi
credite bancare pe termen scurt

În acest capitol mi-am propus să redau principalele aspecte teoretice din punct de vedere
fiscal- contabil referitoare la lichidităţile băneşti şi creditele bancare pe termen scurt prin
prezentarea unor definiţii ale acestor concepte, a unor clasificări, factori de influenţă, precum
şi a principalului instrument de urmărire a evoluţiei acestora reprezentat prin prisma cash-
flow-ului.

1.1 Aspecte generale referitoare la lichidităţile băneşti

1.1.1 Lichidităţi băneşti - Importanţă, motivaţie şi concept

Ca elemente ale poziţiei financiare, activele reprezintă una dintre cele mai importante
categorii de resurse economice controlate entitate. Astfel, potrivit definiţiei redate de Matiş
D. (2010, p. 60) ,,un activ reprezintă o resursă controlată de entitate ca rezultat al unor
evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru
entitate”. Cadrul General (conceptual) de raportare financiară emis de IASB precizează
faptul că aceste beneficii viitoare generate de active reprezintă potenţialul de a contribui la
fluxul de numerar şi de echivalente de numerar către entitate, în mod direct sau indirect.
Acest potenţial poate fi unul productiv, care provine din activităţile de exploatare ale entităţii.
De asemenea, poate fi transformat în numerar sau echivalente de numerar sau poate contribui
la reducerea ieşirilor de numerar.
Pornind de la cele afirmate mai sus putem deduce faptul că pentru obţinerea acestor
beneficii şi realizarea eficientă a obiectivelor stabilite, prioritatea fiecărei societăţi este de a-şi
asigura în permanenţă un nivel optim al lichidităţilor băneşti. Astfel, din punct de vedere
managerial, asigurarea unui flux de numerar adecvat poate fi interpretată ca o strategie
financiară a enităţii, deoarece lipsa unei cantităţi suficiente de numerar poate conduce la un
dezavantaj din punct de vedere intern, fiindcă în această situaţie numerarul nu ar mai permite
controlul asupra celorlalte resurse deţinute şi desfăşurarea activităţii în mod eficient.
Supravieţuirea viitoare a unei entităţi economice nu depinde mereu de profitul realizat, ci
modul acesteia de a-şi dirija fluxurile băneşti de care dispune fiindcă în final de această
manieră vor depinde situaţia patrimonială şi rezultatul exerciţiului: ,,indiferent de profitul
raportat, dacă organizaţia nu e capabilă să genereze suficient numerar, ea va falimenta.”
(Bătrâncea & Bătrâncea şi Borlea, 2007, p. 266)
De asemenea, profesorii Constantin Stănescu, Aurel Ișfănescu și Aurel Băicuși
(Bătrâncea et all, 2001, p.86 ) susţin importanţa disponibilităţilor băneşti pentru entitate
afirmând că: „în practica economică se consideră că orice activitate trebuie să degaje bani, să
rezulte un surplus de capital față de cel investit în afaceri. Astfel, o societate poate să fie
rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă, din cauza lipsei de lichidități ca urmare a
decalajului dintre încasările și plățile pe care le face în cadrul ciclului financiar.”
După cum am spus mai sus, asigurarea continuă a unui nivel suficient de fonduri
băneşti reprezintă pentru orice societate o acţiune prioritară, aceasta fiind motivată prin
prisma următoarelor cauze şi situaţii:

 Oferă garanţia desfăşurării activităţii curente;


 Posibilitatea utilizării lor pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute şi urgente;
 Reprezintă o cale de acces la anumite facilităţi acordate de bănci în cazul în care
întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare;
 Având în vedere faptul că intrările şi ieşirile de numerar au un caracter
imprevizibil, societăţile care au o oarecare stabilitate financiară încearcă sa adopte masuri de
precauţie prin crearea unor solduri compuse din valori mobiliare foarte lichide şi cu grad mic
de risc;

Asemenea altor domenii de activitate, contabilitatea reprezintă un domeniu vast şi


complex care oferă utilizatorilor o multitudine de opinii cuprinzătoare din partea specialiştilor
referitoare la aceleaşi concepte de bază. Astfel, noţiunea de ,,lichidităţi baneşti” sau trezorerie
poate fi privită din două perspective: în sens general şi în sens particular. Din punct de vedere
particular, putem face referire doar la resursele băneşti deţinute în casă şi conturi bancare,
însă de obicei acest concept este utilizat într-o acepţiune generală deoarece cuprinde şi
resursele care pot fi convertite în numerar destul de repede şi fără pierderi seminificative de
valoare.
Pentru a aprofunda semnificaţia acestui concept, în cele ce urmează vom prezenta
definiţiile mai multor autori din cadrul unor cărţi de specialitate. Într-o abordare detaliată,
Ristea et all ( 2005, p.265 ) defineşte trezorieria din prisma „stocurilor și fluxurilor de
numerar, privind investițiile financiare pe termen scurt, disponibilitățile din conturile la
banci/caserie, credite bancare pe teremn scurt și alte valori de trezorerie.”; Nicolae Antoniu
este de părere că „fluxurile monetare dintr-o întreprindere sunt formate din fluxuri de intrare
(de exploatare, împrumuturi, creștere de capital) și fluxuri de ieșire (cheltuieli de exploatare,
de investiții, dividende plătite și impozitul pe profit).” (Bătrâncea et all, 2001: 86)
Una dintre cele mai elocvente şi simple definiţii este oferită de Podoabă & Nistor (2015,
p.178 ): „trezoreria reprezintă ansamblul lichidităților monetare și a echivalentelor de
numerar de care dispune o entitate juridică, pentru a face față plăților scadente. Lichiditățile
monetare sau bănești reprezintă mijloacele bănești efective pe care le deține o entitate
juridică.”
Prin urmare, lichidităţile băneşti cuprind valorile economice care intră în societate
îndeplinind funcţia de bani ( numerar/ disponibilităţi băneşti în conturile curente şi depozite
la bănci) şi ies din aceasta sub forma resurselor reale (materiale) sau financiare, importanţa
acestei mişcări de intrare-ieşire relevându-se în asigurarea echilibrului financiar al entităţii
economice.

1.1.2 Fondurile băneşti ale unei societăţi - clasificare, surse de provenienţă şi


destinaţii

Conform aspectelor teoretice prezentate în Podoabă & Nistor (2015, p.38), disponibilităţile
băneşti sunt clasificate în:

Lichidităţi monetare ce includ :


 Numerarul din caserie;
 Disponibilul bancar;
 Avansurile de trezorerie;
şi echivalente de numerar, care cuprind:
 Valori de încasat: cecuri de încasat, efecte de încasat,efecte remise spre scontare ;
 Titluri de plasament: acțiuni și obligațiuni;
 Alte valori: timbre fiscale/poștale, bilete de tratament şi, tichete de masă/călătorie;
În continuare vom defini câteva aspecte din această clasificare. Numerarul este
reprezentat de mijloacele băneşti aflate în caseria entităţii şi destinate efectuării unor plăţi cu
o valoare mică şi cu caracter urgent. Disponibilităţile din conturile deschise la bănci sunt
identificate ca fiind sumele pe care o entitate le deţine în cadrul conturilor curente sau
depozitelor bancare pe termen scurt şi servesc pentru efectuarea unor plăţi diverse, pentru
alimentarea acreditivelor sau depunerilor de numerar la caserie. Tot din categoria
lichidităţilor monetare fac parte şi avansurile de trezorerie care reprezintă sume puse la
dispoziţia administratorilor sau altor angajaţi, cu acordul conducerii în vederea efectuării unor
plăţi pentru aprovizionări de bunuri, prestări de servicii, cheltuieli de deplasare, cheltuieli de
publicitate, cheltuieli de protocol etc. Echivalentele de numerar sunt invesţii financiare pe
termen scurt, uşor convertibile în lichidităţi băneşti. În categoria valorilor de încasat sunt
incluse efectele de comeţ aflate în posesia furnizorilor, pentru a fi transformate la scadenţă în
disponibilităţi băneşti. Titlurile de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) sunt hârtii cu o
importanţă valorică semnificativă, care au ca scop realizarea unui câştig în urma vânzării
acestora la un preţ mai mare decât cel de cumpărare.
Conform abordării descrise în Bătrâncea et all ( 2001, p. 91) fluxul lichidităţi al unei
entităţi economice se regăseşte sub forma unui circuit continuu de conversie a banilor. Acest
circuit reflectă modul în care o entitate îşi desfăşoară a activitatea. Astfel, în continuare am
să redau schematic circuitul masei monetare al unei societăți, legătura dintre fluxurile de
intrare şi ieşire, precum şi sursele lichidităților bănești și destinația acestora.

Disponibilităţi
băneşti

Achiziţii de
Creanţe bunuri şi
servicii

Stocarea/
Încasări
Prelucrarea

Vânzări

Figura 1 .Circuitul fluxurilor de lichidităţi băneşti


Sursa: Adaptat după model (Bătrâncea et all 2001, p.91)
Potrivit figurii de mai sus orice activitate desfăşurată de o societate porneşte de la suma
de bani pe care o deţine. Prin intermediul investiţiei banilor în achiziţia de bunuri şi servicii
cât şi prin procesul de prelucrare a acestora, societatea reuşeşte să transforme resursele
băneşti în stocuri destinate vânzării. La rândul ei activitatea de vânzare transformă stocurile
în creanţe care prin încasare sunt convertite în numerar. În condiţii normale de desfăşurare a
activităţii acest proces, este un proces continuu.
Pentru a înţelegerea mai bună a acestui proces este necesar să relevăm relaţia dintre mişcarea
de intrare-ieşire a resurselor deţinute de o societate. Schematic aceasta este exemplificată
astfel:

Figura 2. Corespondenţa dintre fluxurile reale şi financiare.


Sursa: Adaptat după modelul aflat pe site-ul:
https://www.ujmag.ro/economie/contabilitate/contabilitatea-si-gestiunea-trezoreriei/rasfoire/

Din această schemă putem deduce următoarele: Bunurile şi serviciile achiziţionate pe


parcursul unei perioade, reprezintă fluxuri reale de intrare, cărora le corespund fluxuri
financiare de ieşire adică suma de bani plătită în urma achiziţiei, iar produsele şi serviciile
vândute în cursul aceleaşi perioade, reprezintă fluxuri reale de ieşire (ies din
gestiunebunurile vândute sau serviciile prestate) cărora le sunt asociate fluxuri financiare de
intrare ( încasarea creanţelor rezultate).
Odată cu înfiinţarea unei societăţi, principala sursă de provenienţă a disponibilităţilor
băneşti este reprezentată de capitalul social subscris şi vărsat de către asociaţii sau acţionarii
săi. Conform legislaţiei în vigoare, în urma constituirii unei societăţi, sursele de finanţare a
disponibilităţilor băneşti pot fi completate prin următoarele modalităţi:
 Contractarea de credite bancare;
 Încasarea unor dobânzi bancare;
 Încasări din vânzările de produse finite;
 Încasarea unor subvenţii de la bugetul de stat;
 Încasări din vânzarea de active;
 Oferta publică de valori mobiliare (acţiuni, titluri de stat, obligaţiuni);
 Operaţiuni de majorare a capitalului social ( admiterea de noi asociaţi, emisiunea
de noi acţiuni etc.).
Referitor la destinația disponibilităţilor băneşti, acestea se pot utiliza pentru :

 Achiziţia de bunuri şi servicii de la terţi;


 Plata cheltuielilor de orice natură;
 Achitarea taxelor şi impozitelor către stat;
 Rambursarea creditelor şi plata dobânzilor aferente;
 Achitarea dividendelor;
 Investiții;
Conform celor spuse anterior, o entitate economică poate să-şi utilizeze lichiditățile
bănești în două moduri: fie să pentru creşterea valorii elementelor de activ prin instituirea
unor noi căi de intrare a resurselor financiare, fie prin reducerea sau plata datoriilor pe care le
are ceea ce antrenează însă o scădere a elementelor de activ.
Importanţa gestionării resurselor financiare deţinute de o entitate rezidă şi în
modalităţile de încasare a numerarului, respectiv în modalităţile de plată. Astfel principalele
modalităţi de încasare a numerarului obţinut fie în urma desfăşurării activităţii întreprinderii,
fie în urma accesării unor subvenţii/ fonduri sunt efectuate de regulă prin casă și conturi la
bănci. În partea opusă, principalele modalităţi de plată se referă la achitarea datoriilor faţă de
furnizori, angajaţi, instituţii de credit, instituţii de stat, parteneri de afaceri ş.a.m.d., prin:
 Cecuri;
 Bilet la ordin;
 Bilet la ordin;
 Acreditiv;
Reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului, acesta reprezintă un înscris prin
care o persoană numită „trăgător” dă ordin unei bănci la care deţine disponibilul bănesc,
numită „tras” să plătească unei alte persoane denumită „beneficiar” la prezentarea titlului o
sumă de bani. Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (debitorul) , numită
„emitent”, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită
„beneficiar” (creditorul) sau la ordinul acesteia. Acesta poate fi garantat de către o terţă parte
sau dreptul de încasare a acestuia poate fi cedat către o altă persoană. Asemănător biletului la
ordin, Cambia este „un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia
persoane, numită beneficiar sau la ordinul acesteia.” (Stanciu et all 2014 p.65). În cazul
cambiei, dreptul de încasare a acestuia poate fi cedat către o altă persoană. Reglementările
acestora se află detaliate în Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.Conform
definiţiei date de Robu ( 2000, p.154): „acreditivul este definit de literatura de specialitate ca
o sumă de bani rezervată în mod special de unitatea cumpărătoare din contul său, la unitatea
bancară ce deserveşte unitatea patrimonială furnizoare, pentru ca acesteia să i se achite
contravaloarea bunurilor expediate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate în baza
prezentării documentelor specifice, băncii sale.”
După cum am arătat mai sus, cu ajutorul disponibilităţilor băneşti se efectuează
operaţiuni de încasări şi plăţi, care pot fi atât în numerar cât şi fără numerar, mai exact prin
virament bancar. Încasările şi plăţile în numerar se fac în limita unei sume stabilită prin
normele legale, în timp ce încasările şi plăţile fără numerar ( prin decontări bancare ) redau
un serie de operaţiuni bancare prin intermediul cărora se realizează transferul unor sume de
bani din contul de disponibilităţi la bancă al unităţii plătitoare în contul de disponibilităţi la
bancă al unităţii beneficiare.
Pentru combaterea încercărilor de evaziune fiscală şi menţinerea unei discipline
financiare, legislaţia în vigoare a impus, cu unele excepţii, ca toate operaţiunile de încasări şi
plăţi efectuate intre persoane juridice să se realizeze numai prin instrumente de plată fără
numerar. Aceste reguli au fost adoptate prin Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei
financiare privind operaţiunile de încasari şi plăti în numerar şi pentru modificarea şi
completarea OUG nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată şi privesc
atât la operaţiunile efectuate în lei, cât şi cele efectuate în valută. Pe lângă această normă
legală trebuie evidenţiat faptul că decontările fără numerar prezintă un set de avantaje faţă de
cele cu numerar, printre care enumerăm:
 Determină scăderea cheltuielilor ocazionate de emiterea, transportul şi paza
banilor;
 Contribuie la reducerea necesarului de monedă în circulaţie;
 Asigură o eficienţă sporită a măsurilor antiinflaţioniste luate de către stat;
 Facilitează munca de control financiar;
1.2 Creditele bancare pe termen scurt- sursă de finanţare a activităţi curente-
concept, tipologie şi factori de influenţă

În condiţiile în care de cele mai multe ori sursele proprii nu sunt suficiente pentru asigurarea
desfăşurării activităţii în mod eficient, entităţile economice apelează la surse externe de
finanţare concretizate prin intermediul creditelor bancare.
Creditul reprezintă astfel operaţiunea prin care ,,se ia în stăpânire imediată resurse, în
schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei
dobânzi ce remunerează pe împrumutător.” ( Lupu, Mantaluţă, 2015 p.38) Din perspectiva
relaţiei bancă-client, creditul poate fi văzut drept o operaţie de ,,închiriere de bani pe diverse
termene.” ( Gorea, 2010, p.1)
Astfel, pentru a putea prezenta în continuare obiectul de studiu al prezentei lucrări este
necesar a se menţiona că în funcţie de termenul de rambursare creditele primite de către
entităţile economice de la bănci dar şi de la alte instituţii financiare se împart în credite pe
termen lung, mediu şi scurt.
Creditele pe termen scurt cunoscute şi sub denumirea de credite de trezorerie sunt acele
sume de bani acordate de către insituţiile de credit agenţilor economici pe o perioadă de până
la un an. În general aceste credite sunt contractate pentru finanţarea activităţii curente,
suplimentarea resurselor financiare destinate investiţilor sau pentru acoperirea unor nevoi
urgente de lichidităţi. Conform ( Bătrâncea et all, 2001, p.112) creditele bancare pe termen
scurt se împart în trei categorii şi anume:

 Credite aferente activităţii curente;


 Credite pentru stocurile sezoniere;
 Credite pentru finalizarea unor investiţii;

Creditele aferente activităţii curente sunt utilizate pentru finanţarea ciclului de


exploatare al societăţii (efectuarea unor aprovizionări, finanţarea unor cheltuieli de producţie
şi aprovizionare, întreţinere etc. tot ce ţine de asigurarea bunului mers al activităţii). Creditele
pentru stocurile sezoniere finanţează stocurile de materii prime, mărfuri şi produse finite.
Creditele pentru finalizarea unor investiţii sunt acordate în urma efectuării de către bancă a
unor analize şi evaluări prevăzute pentru acest tip de credite.
O clasificare mai detaliată a principalelor categorii de credite pe termen scurt prezente
în practica bancară din România ne este oferită de (Boariu, 2003, p.159) conform căreia
acestea sunt grupate în nouă categorii după cum urmează:
a) Credite globale de exploatare;
b) Linii de credite în lei şi în valută;
c) Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare, în lei şi valută;
d) Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere;
e) Credite pentru prefinanţarea exporturilor, în lei şi în valută;
f) Credite exportul de produse, garantate cu creanţe asupra străinătăţii;
g) Credite de scont în lei şi în valută;
h) Credite pentru facilităţi de cont în lei;
i) Credite pentru descoperire de cont (overdraft) în lei.

În următoarea parte a lucrării vom prezenta pe scurt în ce constă fiecare tip de credit.
Astfel, creditul global de exploatare este destinat finanţării activităţii de exploatare a
societăţii concretizată în: aprovizionări cu materii prime, materiale, cheltuieli salariale,
achitarea taxelor şi impozitelor şi a altor cheltuieli ale perioadei curente. De regulă, acest tip
de credit se acordă pe o perioadă de 180 de zile sau 1 an, iar nivelul acestuia se stabileşte pe
baza documentaţiei depuse ,a fluxului de lichidităţi şi capacităţii de rambursare a societăţii.
Liniile de credit în lei şi valută se contractează pentru sprijinirea activităţii curente de
aprovizionare, producţie, desfacere sau prestare de servicii desfăşurate de agenţii economici
pe baza unor condiţii care depind de fiecare bancă în parte. Acest tip de credit se acordă pe o
perioadă de 180 de zile, însă aceasta poate fi prelungită până la 1 an. Conform (Boariu 2003
p. 161) volumul liniilor de credit în lei şi valută se calculează în funcţie de cifra de afaceri şi
perioada medie de încasare a creanţelor de la clienţi, astfel :
Cifra de afaceri pe perioada creditării * Durata medie de încasare a clienților (în zile)
Linia de credit = ;
Perioada de creditare (în zile)

A treia categoria din această clasificare se referă la creditele pentru finanţarea


cheltuielilor şi stocurilor temporare în lei şi valută. Acesta se acordă pentru finanţarea
operaţiunilor care au cauzat cheltuieli pentru societate precum: întreruperea justificată a
producţiei, aprovizionarea anterioară cu stocuri care nu au fost achitate, greutăţi în ceea ce
priveşte transportul produselor etc. Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor
temorare pot fi acordate pe termen maxim de 180 de zile. Următoarea categorie se referă la
creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere utilizate de agenţii economici
pentru constituirea de stocuri: produse agricole, de provenienţă animală sau vegetală, precum
şi alte stocuri care nu sunt utilizate frecvent în activitatea societăţii fără a depăşi un an de la
consituire. Credite pentru prefinanţarea exporturilor se acordă în lei sau în valută pentru
acoperirea nevoilor curente sau extraordinare ale societăţilor ce desfăşoară activităţi de
export. Se acordă pentru aprovizionări de materiale, produse semifabricate, combustibili etc.
Creditul se oferă pe o perioadă de maxim 1 an. Creditele pentru exportul de produse,
garantate cu creanţe asupra străinătăţii se acordă societăţilor cu activităţi de export pentru
desfăţurarea adecvată a acestora.Acestea sunt acordate până în momentul încasării
contravalorii produselor livrate de la clienţii externi, fără a depăşi 12 luni de zile de la
acordarea creditului. Acordarea acestor credite se face prin intermediul cesionării sau gajării
efectelor de comerţ (cambii, bilete la ordin) sau prin acreditive ce dovedesc existenţa
creanţelor societăţii exportatoare asupra clienţilor din afara ţării. Creditele de scont se pot
dobândi în lei sau valută şi se referă la ,,obţinerea de resurse de la bancă sau alte instituţii
financiare pe baza efectelor de comerţ pe baza efectelor de comerţ pe care întreprindere le
deţine.” (Petre. 2007, p.6) Scontarea este de fapt o operaţiune de schimb între bancă şi clienţi
fiindcă în schimbul unui efect de comerţ, banca oferă posesorului de creanţă valoarea
efectului primit din care se reduc dobânda şi comisioanele aferente, înainte de scadenţă.
Altfel spus, scontul reprezintă o reducere financiară de care poate beneficia clientul dacă
acesta îşi achită datoria înainte de scandenţă. Potrivit (Petre. 2007 p.6) creditul de scont poate
fi determinat astfel :
Scontul 360
Credit de scont = * ;
Mărimea creditului de scont Durata creditului-Nr. zile de bancă
Durata creditului
Scontul = Valoarea efectelor comerciale * Taxa scontului * ;
360
Mărimea creditului de scont = Valoarea efectelor comerciale scontate – Scontul .
Creditele pentru facilităţi de cont, pot fi acordate doar în lei şi au ca scop acoperirea
nevoii de lichidităţi a societăţii apelante care nu mai poate face faţă plăţilor curente . Aceste
credite se acordă pentru o perioadă foarte scurtă de timp (maxim 30 de zile ) pe baza unor
condiţii pe care societăţile trebuie să le îndeplinească referitoare la : o situaţie economică
bună, loialitate în relaţia cu banca şi neîntârzieri în achitarea creditelor şi dobânzilor. Ultima
formă de credit se referă la creditele pentru descoperire de cont (overdraft) care asemenea
facilităţilor de cont se pot dobândi doar în lei şi pentru perioade de timp foarte scurte. Acestea
se acordă entităţilor economice pe baza unor condiţii impuse de fiecare bancă în parte pentru
achitarea unor datorii a căror termen nu poate fi amânat: taxe, impozite, diverşi furnizori,
asociaţi etc.
Indiferent de tipul de credit pe care o societate doreşte să-l contracteze, există câteva
criterii de care fiecare entitate economică trebuie să ţină cont. Cel mai important criteriu în
procesul de selecţie a tipului de credit pe termen scurt este costul creditului bancar. Costul
creditului bancar este un element variabil care depinde de tipul şi valoarea împrumutului,
termenul de rambursare, cât şi de măsura în care beneficiarul creditului este capabil să facă
faţă datoriei atunci când aceasta ajunge la scadenţă. Potrivit (Boariu 2003, p.146) acesta este
format din următoarele componente:

 rata dobânzii;
 comisioanele de diverse tipuri;
 zilele de valoare superioare duratei efective a creditului

Dobânda reprezintă „preţul creditului acordat de bancă pe perioada de rambursare


fixată prin contract.” ( Năstase, Berechet, 2017 p.4) Aceasta diferă în funcţie de tipul de
credit solicitat, şi perioada de rambursare. Dobânda poate fi de două tipuri :

 fixă - ratele lunare achitate de beneficiarul împrumutului rămân aceleaşi pe toată


perioada de timp stabilită în contract;
 variabilă – ratele de dobândă se pot modifica în cazul dacă entitatea bancară decide
acest lucru în funcţie de mai mulţi factori.

Comisioanele sunt sume suplimentare ale operaţiunii de împrumut achitate instituţilor


de credit. Conform (Boariu, 2003, p.147 ) acestea pot fi de două feluri: comisioane de riscuri
care depind de volumul creditului şi riscul asociat şi comisioane administrative care de regulă
sunt fixe şi sunt destinate acoperirii cheltuielilor ocazionate de modalităţile de plată. De
asemenea, selecţia creditelor pe termen scurt se realizează şi în funcţie de alte criterii precum
gradul de acces ( unele credite pot fi obţinute mai uşor decât altele).
După cum putem observa, aşa cum entităţile economice se bazează pe anumite criterii
atunci când aleg tipul de credit şi băncile impun la rândul lor o serie de condiţii pe care
întreprinderile trebuie să le îndeplinească. În general, pe lângă condiţiile generale referitoare
la statutul legal al societăţilor, criteriile de acordare sunt legate situaţia economică, mai exact
de „tipurile de venit acceptate” (Barbu, Boitan, & Zilişteanu, 2008, p.21) care includ: cifra de
afaceri, venituri din dividende, profitul realizat şi alte venituri, deoarece pentru bănci, acestea
reprezintă nişte indicatori relevanţi ai măsurii în care entitatea poate să-şi achite datoriile.
De-a lungul timpului creditele bancare pe termen scurt au fost influenţate de o serie de
factori care şi-au lăsat amprenta şi asupra cursului de evoluţie din prezent. Politica monetară
adoptată de bănci reprezintă cel mai importat factor de influenţă a creditelor pe termen scurt
la rândul ei fiind influenţată de o serie de factori care contribuie indirect la influenţarea
creditelor. Criza financiară apărută la nivel internaţional a afectat în mod semnificativ
sectorul economic şi din România, efectele negative fiind vizibile şi la nivelul instituţilor de
credit. Astfel, a fost nevoie de adoptarea unor ample măsuri de reglementare sistemului
bancar „criza financiară a adus noi reglementări la nivelul sistemului bancar european,
creşterea gradului de transparenţă fiind considerată de importanţă majoră în cadrul reformei
post criză.” (Munteanu, 2010, p.3) Aceste măsuri se referă la schimbări ale politici monetare
concretizate printr-o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte calculul dobânzilor şi
comisioanelor aferente creditelor acordate de bănci. În România sporirea gradului de
transparenţă în cazul dobânzilor variabile s-a realizat prin ,,trecerea de la dobânzile interne
ale băncilor la indicatorii transparenţi ROBOR/EURIBOR/LIBOR.” ( Munteanu, 2010, p.3)
prin OUG 50/2010. Indicatorii menţonaţi mai sus sunt indici de referinţă ai pieţelor bancare şi
reprezintă rata medie a dobânzii pentru creditele acordate de insituţiile de credit în LEI,
EURO, USD şi CHF. Dacă nivelul acestor indici creşte, şi valoarea ratelor de dobandă care
trebuiesc plătite vor creşte, iar daca nivelul acesor indici scade, şi ratele de dobânda vor
scădea.
De asemenea, prin intermediul politici monetare se stabileşte o legătură între cash-flow,
grad de îndatorare şi investiţii ,,dacă cash flow-ul este un determinant important al
investiţiilor, schimbãrile în politica monetară (cum ar fi rata dobânzii) vor influenţa investiţile
şi îndatorarea firmei printr-un efect de cash flow.” (Predescu, Ungureanu, Toader, Predescu,
2010, p.1) Astfel schimbările ratei dobânzii vor determina o sensibilitate mai mare a
fluxurilor de numerar pentru firmele cu un grad ridicat de îndatorare faţă de instituţiile de
credit. Potrivit (Predescu et all, 2010, p.3) prin intermediul ratei dobânzii, politica monetarã,
afectează deciziile de invesţii ale de agenţilor economici, astfel:

 „majorarea ratei dobânzii determină cheltuieli mai mari cu dobânda aferentă


creditelor contractate” ( şi implicit o diminuare a invesţiilor).
 diminuarea ratei dobânzii conduce la scăderea cheltuielilor cu dobânziile aferente
creditelor” ( şi o creştere a activităţii de investiţii).

Un alt aspect important este reprezentat de contractarea creditelor într-o monedă


străină, în această situaţie intervenind riscul valutar. Majoritatea entităţilor economice văd un
aspect favorabil în contractarea creditelor pe termen scurt în euro sau dolari americani pentru
finanţarea activităţilor curente deoarece consideră că vor avea de plătit dobânzi relativ mai
mici, ceea ce nu e neapărat greşit având în vedere contextul economic actual instabil în care
ROBOR-ul înregistrează valori tot mai mari. Problema apare însă în momentul în care se
constată o imposibilitate a previziunii evoluţiei cursului valutar şi indicelui de referinţă
EUROIBOR/LIBOR deoarece cursul valutar pentru monedele străine se schimbă de la o zi la
alta ceea ce face ca riscul de creştere a ratelor dobânzii şi comisioanelor aferente creditelor
să fie mai mare.
Un alt factor de influenţă se referă la rata inflaţiei care în ultima perioadă a înregistrat
un o creştere semnificativă. Efectele creşterilor salariale înregistrate în anul 2018 s- au
resimţit în creşterea puterii de cumpărare la nivel naţional şi o depreciere a leului românesc,
ceea ce confirmă existenţa unui risc din punct de vedere al inflaţei. Între rata inflaţie şi rata
dobânzii de politică monetară există o relaţie proporţională directă, când creşte inflaţia,
automat va creşte şi dobânda. Potrivit unui raport publicat de BNR la sfârşitul anului 2018 şi
debutul lui 2019, rata inflaţiei s-a situat la un nivel de 3,3%. Conform aceluiaş raport al BNR,
Consiliul de administraţie a decis ,,menținerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul
de 2,50 %.” (BNR, Raport asupra inflaţiei, 2019, p.13) , iar dacă e să o comparăm cu nivelul
ratei dobânzii înregistrată la începutul anului 2018 de 2,25% se observă în mod categoric o
creştere de 0,25 procente. Aşadar, creşterea inflaţiei determină automat o creştere a ratei
dobânzii, efectele resimţindu-se la nivelul procesului de creditare.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în luarea deciziei de obţinere a unei finanţări
externe pe termen scurt de la instituţile de credit este sistemul legislativ. Cadrul de
reglementare rigid şi într-o continuă modificare precum cel existent în România determină
lipsa certitudinii cu privire la ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat, Astfel, în condiţiile
economice actuale caracterizate prin instabilitate din cauza problemei determinate de
creşterea ROBOR-ului, se discută despre modificarea OUG 50/2010 referitioare la metodele
de calcul a ratei dobânzii de referinţă. Modificarea se referă la o nouă metodă ar putea fi
folosită de bănci pentru calcularea ratelor dobânzilor la creditele acordate clienţilor, lucru
considerat a fi o idee: ,, iluzorie pentru clienţi deoarece o formulă care pare a fi avantajoasă
astăzi poate deveni dezavantajoasă în viitor, în funcţie de evoluţiile economiei. Este
neinspirată din perspectiva politici monetare, deoarece va afecta mecanismul de transmisie a
politici.” (Lucian Croitoru, 2019 OpiniiBNR )
În momentul de faţă, la nivel european una dintre cele mai mari probleme aflată în plină
dezbatere este cea a BREXIT-ului. Ieşirea Marii Britanii din blocul European are
repercursiuni şi asupra economiei ţării noastre producând schimbări majore în ceea ce
priveşte principiile pieţei interne europene referitoare libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului. Pe lângă aceste consecinţe amintim o posibilă
pierdere a parteneriatelor cu investitorii londonezi şi efectele implicate de riscul valutar
concretizate prin creşterea excesivă a cursului de schimb valutar al lirei sterline sau chiar
scăderea acestuia, efecte care se vor răsfrânge asupra sistemului bancar şi implicit asupra
procesului de creditare al companiilor.
După cum se poate observa toţi aceşti factori se corelează din perspectiva efectelor pe
care le au asupra evoluţiei creditelor bancare pe termen scurt şi a sistemului bancar în
ansamblu.

1.3 Cash-flow-ul - instrument util pentru urmărirea lichidităților bănești și-a


creditelor bancare pe termen scurt

În prezenta parte a acestei lucrări, vom analiza conceptul de flux de trezorerie şi utilizările
acestuia, structura fluxului de numerar și metodele de evaluare și de raportare a fluxurilor de
numerar.

2.4.1 Cash-flow-ul - delimitări conceptuale şi utilitate

De-a lungul timpului, în literatura de specialitate atât din ţară cât şi din străinătate conceptul
de cash-flow (flux de numerar) a fost abordat de o serie de autori care au avut puncte de
vedere diferite. La nivel naţional, Maria Mihalciuc şi colaboratorii săi afirmă că termenul de
cash-flow este un termen ,,de origine anglo-saxonă, care semnifică fluxul de lichidităţi într-o
perioadă de timp, calculat ca diferenţă între încasările curente şi plăţile curente.” (Bătrâncea
& Bătrâncea, Borlea, 2007, p. 270); aceeaşi autoare relevă faptul că cash-flow-ul se referă la
„fluxul de lichidități dintr-o perioadă de timp, calculat ca diferență între încasările curente și
plățile viitoare”. (Bătrâncea et all, 2001, p.87); Lucia Abil susţine că termenul de cash-flow
– „desemnează diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unei perioada determinate. Cashflow-
ul este un element important în aprecierea unei societăţi, în vederea unui plasament”. ( vezi
Bătrâncea et all, 2007, p. 270); Nu în ultimul rând, autorul Sorin V.Stan aseamănă cash-
flow-ul cu „o metodă a actualizării veniturilor viitoare, care remunerează factorul capital,
respectiv profitul net, amortizarea imobilizărilor corporale și necorporale” (Bătrâncea et all,
2007, p. 270).
Fiind un termen de origine anglo-saxonă, consider că e important să aducem în atenţie
şi câteva opinii din lucrările de specialitate străine. Roman L.Weil, Clyde P.Stickney şi
Sidney Davidson consideră că prin „cash-flow”se înţelege diferenţa dintre „încasările de
numerar şi plăţile pentru bunuri achiziţionate într-o anumită perioadă de timp determinată.”
(Bătrâncea et all, 2007, p. 273); în opinia lui John Freear, cash-flow-ul este un „procesul
investițional în urma căruia compania este capabilă să obțină fonduri suplimentare, de cash”
(Bătrâncea et all, 2001, p.89); de asemenea se remarcă următoarea opinie: ,,Starea de cash -
flow-susţin profesorii Belverd E. Needles Jr., Henry R. Anderson şi James C. Caldwell – este
o stare financiară care arată sursele şi utilizările banilor într-un exerciţiu financiar.”
(Bătrâncea et all, 2007, p. 273).
Este important de reţinut faptul că fluxul de trezorerie nu trebuie confundat cu
trezoreria societăţii precum şi cu noţiunea de rezultat contabil. În primul rând, există o
deosebire notabilă între ceea ce înseamnă cash-flow (flux de trezorerie) şi trezorerie întrucât
„trezoreria” relevă un element static care evidenţiază totalitatea lichidităţilor monetare şi a
echivalentelor de numerar de care dispune o societate la un moment dat pentru a putea putea
să-şi onoreze obligaţiile scadente, în timp ce noţiunea de „flux” relevă variaţia trezoreriei,
adică ansamblul operaţiilor financiare efectuate o entitate economică pentru asigurarea
mijloacelor băneşti şi plata obligaţiilor curente. În al doilea rând, noţiunea de „flux de
trezorerie” se delimitează de cea de „rezultat contabil”, deoarece spre deosebire de rezultatul
contabil evidenţiat în contul de profit sau pierdere, cash-flow-ul nu este un rezultat obţinut în
urma desfăşurării activităţii, fiindcă pot exista situaţii în care chiar dacă o societate a
înregistrat pierdere la sfârşitul exerciţiului financiar, poate să obţină fluxuri de trezorerie
pozitive, sau dimpotrivă poate să obţină fluxuri de trezorerie negative deşi a înregistrat profit.
Din acest motiv, se poate explica de ce o societate întâmpină dificultăţi atunci când vine
vorba de achitarea datoriilor curente. De altfel, deşi vizează concepte diferite, atât trezoreria
cât şi rezultatul contabil reprezintă pentru orice entitate juridică nişte indicatori care oferă
informaţii relevante referitoare la poziţia financiară.
Aşadar, după părerea mea, cash-flow-ul reprezintă un element ecomomic important
pentru orice societate, care poate fi observat la sfârşitul exerciţiului financiar în urma
diferenţei dintre încasările şi plăţile realizate pe parcusul acestuia. De asemenea, acesta
reprezintă o bază pentru evaluarea poziţiei financiare şi o modalitate prin care entitatea îşi
poate previziona fie încasările de venituri, fie necesitatea de apelare la finanţare externă
pentru suplimentarea acestora.
Informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie „sunt edificatoare pentru nivelul de
detaliu al aprecierii performanţelor întreprinderii, atât la nivel operaţional cât şi strategic.”
(Victor Oprean, 2016, p.37 ). De aceea pentru evidenţierea performanţei şi adoptarea unor
decizii strategice, informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie sunt cuprinse în ,,Situaţia
fluxurilor de trezorerie”, una dintre elementele componente ale situaţiilor financiare anuale
întocmite de către o entitate alături de bilanţ şi contul de profit şi pierdere. Deşi bilanţul şi
contul de profit si pierdere oferă informaţii pertinente utilizatorilor referitoare la starea
elementelor de trezorerie : bilanţul reflectă soldul final al lichidităţilor şi echivalentelor de
numerar, iar contul de profit şi pierdere prin informaţiile de tipul veniturilor şi cheltuielilor,
prezintă date cheie referitoare la provenienţa şi utilizarea lichidităţilor şi echivalentelor de
lichidităţi, aceste informaţii nu sunt suficiente pentru a explica creşterile sau scăderile
acestora. Acest lucru subliniază importanţa situaţiei fluxurilor de trezorerie pentru utilizatorii
de informaţii contabile, deoarece reuşeşte să ofere explicaţii referitoare la cauzele variaţiei
fluxurilor de numerar concretizate prin încasările şi plăţile efectuate în cursul unei perioade.
Potrivit Bătrâncea et all ( 2007, p.288 ) situaţia fluxurilor de trezorerie este utilă atât pe „plan
intern cât şi pe plan extern”. La nivel intern, situaţia fluxurilor de trezorerie este utilizată de
management pentru aprecierea gradului de lichiditate al întreprinderii, pentru evaluarea
efectelor unor decizii strategice şi pentru stabilirea nevoilor de finanţare şi investiţii curente.
La nivel extern, acest raport se dovedeşte a fi util pentru investitorii şi creditorii societăţii,
pentru a stabili dacă societatea este capabilă să-şi gestioneze fluxurile de trezorerie, sa-şi
achite obligaţiile în timp real, să plătească dividende şi dobânzi, precum şi să-şi stabilească
nevoile suplimentare de finanţare. Aşadar prin cele spuse mai sus, se concretizează rolul
cash-flow-ului ca instrument de urmărire şi gestionare a lichidităţilor de care dispune
societatea şi a creditelor contractate.

1.2.2 Structura fluxului de numerar și metodele de evaluare și de raportare a fluxurilor de


numerar.

Potrivit Bogdan V. (2015 p. 2) situaţia fluxurilor de trezorerie se referă şi la măsura în care


activităţile întreprinse de o societate contribuie la producerea de fluxuri de numerar. Astfel în
funcţie de tipul de activitate fluxurile de numerar se împart în :

a) Fluxuri de numerar din activitatea de exploatare;


b) Fluxuri de numerar din activitatea de investiţii;
c) Fluxuri de numerar din activitatea de finanţare;

Fluxul de numerar din activitatea de exploatare are un rol determinant pentru a


previziona direcţia de dezvoltare a entităţii, întrucât aceste activităţi reprezintă o parte
componentă a veniturilor, iar fluxul este la rândul lui o resursă de finanţare a altor activităţi
precum: menţinerea capacităţii de producţie, rambursarea creditelor, plata dividendelor către
acţionari precum şi realizarea de noi investiţii fără a fi nevoie de finanţare din surse externe.
Conform (Stancu & Stancu , 2014, p. 5), cash-flow-ul din activitatea de exploatare se
determină prin ajustarea profitului net (PN) cu amortizările(Amo) şi provizioanele
(Proviz.nete) şi cu variaţia nevoii de fond de rulment (ΔNFR):

CFexpo = PN + Amo. şi proviz. nete – ΔNFR;

Potrivit Pop & Pop (2010, p.3), fluxul de numerar din activitatea de investiţii se referă
la acele activităţi ce constau în achiziţionarea şi cedarea de active ( în general terenuri,
clădiri, instalaţii, echipamente etc.) precum şi de alte investiii, care nu sunt incluse în
echivalentele de numerar. Acest tip de flux evidenţiază pe de-o parte măsura în care entitatea
a fost capabilă să-şi finanţeze activităţile din surse proprii, iar pe de altă parte măsura în care
cheltuielile angajate de aceste investiţii contribuie la obţinerea unor beneficii economice
viitoare. Cash-flow-ul din investiții (CFinv) se obţine prin realizarea unei comparaţii între
imobilizările inițiale (Imo0) și cele finale (Imo1), exprimate în valori brute. Datorită faptului
că în bilanţ imobilizările sunt trecute la valoarea contbilă netă, din imobilizările iniţiale
(Imo0) se scad amortizările şi provizioanele, (Stancu & Stancu , 2014, p. 6) formula fiind:
CFinv = Imo0 – Amort. şi proviz. nete – Imo1;
Ultima categorie din această clasificare se referă la fluxul de numerar din activitatea de
finanţare. Conform Pop& Pop (2010,p.3), activităţile de finanţare au ca efect modificarea
dimensiunii şi compoziţiei capitalurilor proprii şi datoriilor entităţii. Rolul acestui flux
provenit din activitatea de finanţare relevă măsura în care societatea a beneficiat de finanţare
din surse extene şi permite estimarea nevoilor suplimentare de finanţare pentru viitor.
Modul de calcul al acestui tip de flux de numerar ne este evidenţiat tot de Sancu & Stancu,
2014, p.6) astfel:
CFfin= ΔCPR + ΔDTL
Interpretăm formula de mai sus ca sumă dintre majorarea capitalului social (prin
emisiune de acţiuni noi / reinvestirea profiturilor reportate şi nedistribuite, răscumpărarea de
acţiuni proprii - ΔCPR) şi primirea de credite noi, respectiv rambursarea celor vechi ( ΔDTL).
Desfăşurat formula devine :
CFfin=(CPR1 – PN – CPR0) + (DTL1 – DTL0)
Acelaşi autor menţionează faptul că din capitalurile proprii se scade profitul net (PN)
deoarece acesta este rezultat al activităţii de exploatare şi prin urmare este parte componentă
a cash-flow-ului de exploatare.
Prin urmare, cash-flow-ul se poate defini prin cele trei tipuri de activităţi, iar conform
Stancu & Stancu (2014, p.5), se poate calcula prin însumarea tuturor fluxurilor de numerar
obţinute din activitățile de exploatare (CFexpo), investiții (CFinv) și finanțare (CFfin)
realizate de o scocietate. Formula de calcul este redată astfel :
CF= CFexpo + CFinv + CFfin
Acelaşi autor susţine că, cash-flow-ul se poate defini ca o variaţie a trezoreriei nete ceea
ce permite autorilor (Anghelache, Marinescu, Manole, Mitruţ, 2012, p. 5) să interpreteze că
dacă aceste variaţii sunt în sensul unei diminuări a trezoreriei nete (ΔTN < 0) pot exista
probleme ce ţin fie de „eficienţa activităţii de exploatare (CFop < 0)” , fie de „politica
financiară sau de de investiţii a întreprinderii pentru acel exerciţiu financiar (Cfinv > 0 sau
CFfin < 0).”
În viziunea lui Stancu& Stancu (2014, p.7), cashflow-ul este un instrumet necesar ce
contribuie indirect la „determinarea valorii unei entităţi economice, privită ca rezultat al
investirii atât a capitalurilor proprii, cât şi a celor împrumutate.” Astfel, dobânzile aferente
creditelor bancare apar ca o renumerare a creditorilor şi prin urmare ca o componentă a cash-
flow-ului disponibil. Cash-flow-ul disponibil este alcătuit din rezultatele generate de
operaţiunile de exploatare şi destinate investitorilor de capital: profitul net, amortizarea
anuală şi dobânzile, nete de impozitul pe profit. Potrivit contractelor de credit încheiate,
împrumutătorii entităţii sunt plătiţi cu dobânzile în sumă întreagă. Datorită faptulu că profitul
net al societăţii care a beneficiat de un împrumut include şi economia de impozit (determinată
în urma scăderii dobânzii din profitul impozabil), dobânzile deduse de impozitul pe profit
sunt incluse în cash-flow-ul disponibil pentru a evita o dublă înregistrare a acestei economii.
Fiecare dintre fluxurile analizate mai sus sunt detaliate în funcţie de provenienţă şi destinaţie,
mai exact de încasările şi plăţile ocazionate de desfăşurarea acestor activităţi după cum
urmează:
Tabel nr. 1. Principalele surse de încasări şi destinaţia plăţilor din activităţile de exploatare,
investiţii şi finanţare.
Activităţi de exploatare

Încasări Plăţi

 Încasări de la clienţi;  Plăţi pentru aprovizionări şi salarii;


 Încasări din redevenţe, chirii şi alte venituri;  Plăţi pentru alte cheltuilei;
 Încasări din vânzarea investiţiilor financiare pe  Dobânzi plătite pentru creditele bancare şi
termen scurt; obligaţiunile întreprinderii;
 Dobânzi şi dividende încasate din imobilizări  Plăţi pentru cumpărarea de investiţii financiare
financiare; pe termen scurt;
 Încasări din operaţiuni extraordinare;  Impozite şi taxe plătite;
 Plăţi pentru operaţiuni extraordinare;

Activităţi de investiţii

Încasări Plăţi

 Încasări din vânzarea imobilizărilor corporale  Plăţi pentru cumpărarea de imobilizări


şi necorporale (nete de impozit pe venit); corporale şi necorporale;
 Încasări din vânzarea imobilizărilor financiare;  Plăţi pentru cumpărarea de imobilizări
 Încasări din rambursarea împrumuturilor financiare;
acordate de întreprindere către entităţile din  Plăţi pentru acordarea de împrumuturi către
afară; entităţile din afară;

Activităţi de finanţare

Încasări Plăţi

 Plăţi pentru rambursarea creditelor bancare şi a


 Încasări din credite bancare noi şi din
obligaţiunilor întreprinderii;
emisiunea de obligaţiuni ale întreprinderii;
 Plăţi pentru răscumpărarea de acţiuni ale
 Încasări din emisiunea de acţiuni noi ale
întreprinderii (acţiuni de trezorerie);
întreprinderii;
 Dividende plătite către acţionarii întreprinderii;

Sursa - Adaptat după modelul construit de (Stancu&Stancu, 2014, p.10)


În ceea ce priveşte metodele de evaluare şi raportare a fluxurilor de numerar potrivit
(Dumbravă & Bătrâncea, 2008, p. 180 ) sunt recunoscute două metode, şi anume:

 Metoda directă;
 Metoda indirectă;
Aceste două metode prevăzute de teoria contabilă sunt aplicate pentru construcţia
tablourilor fluxurilor de numerar. Deşi ambele metode sunt utilizate în practică, metoda
indirectă este cu precădere recomandată de către autorii de specialitate deoarece evidenţiază
fluxurile de numerar pe baza unor „documentele de sinteză specifice” (Brîndescu, 2014, p. 2).
Dar cum fiecare lucru are neajunsul său, această metodă nu se dovedeşte a fi la fel de bună ca
metoda directă în ceea ce priveşte claritatea informaţiilor referitoare la intrările şi ieşirile de
numerar. Astfel din cele spuse mai sus, reiese faptul că cele două metode sunt
complementare, se completează una pe cealaltă ceea ce face necesară argumentarea rolului
fiecăruia. Punctul lor comun se referă la posibilitatea construcţiei şi evaluării în funcţie de
cele 3 categorii de activităţi de exploatare, de investiţi şi de finanţare.
Metoda directă prezintă toate intrările și ieșirile de numerar aferente unei perioade în
valori brute. Chiar dacă oferă informaţii clare cu privire la mişcarea fluxurilor de numerar,
construcţia unui tabel al fluxurilor de numerar prin această metodă se dovedeşte a fi destul de
dificilă pentru că informaţiile cuprinse în bilanţ, cont de profit şi pierdere sau balanţa de
verificare nu sunt suficiente pentru a releva mişcările şi soldurile de numerar ale conturilor
utilizate pentru a reflecta operaţiunile efectuate în cursul exerciţiului financiar. Aceste
informaţii sunt furnizate de către documente precum registrele de casă sau extrasele de
conturi bancare ale companiei supuse analizei. Accesul dificil la informaţii şi volumul ridicat
de muncă face ca această metodă sa fie folositoare cu ajutorul aplicaţiilor informatice.
Utilitatea metodei indirecte rezidă în faptul că aceasta reprezintă o completare a
neajunsurilor celei directe. Metoda indirectă reflectă fluxurile de numerar pe baza datelor
preluate din bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere, însă asigură ,,reconstituirea
aproximativă a unora dintre fluxuri” şi explică doar matematic ,,variaţia trezoreriei de activ”
(Brîndescu, 2014, p. 3). Prin această metoda profitul sau pierderea netă sunt ajustate cu
efectele tranzacţiilor ce nu au natura de numerar, amânările sau angajamentele de plăţi sau
încasări în numerar din exploatare trecute şi elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu
fluxurile de numerar din investiţii sau finanţări.” ( Dumbravă & Bătrâncea, 2008, p.180)
Astfel că, deşi reduce numărul de documente necesare pentru construcţia unui tablou al
fluxurilor de numerar, principalul dezavantaj al metodei indirecte este acela că nu garantează
şi claritatea informaţiilor referitoare la intrările şi ieşirile de numerar.
Aşadar în urma argumentelor aduse în cadrul acestui capitol, subliniem rolul cash-
flow-ului ca instrument esenţial şi necesar pentru urmărirea evoluţiei lichidităţilor băneşti şi
a creditelor bancare pe termen scurt, importanţa acestuia relevându-se prin două aspecte:
 Cash-flow-ul ajută la o mai bună evidenţiere a capacităţii unei entităţi economice
de a –şi procura un nivel suficient al lichidităţilor băneşti pentru desfăşurarea activităţii în
condiţii optime şi pentru menţinerea echilibrului financiar;
 Cash-flow-ul ajută la evaluarea situaţiei financiare şi a măsurii în care societăţile
îşi pot onora obligaţiile contractuale faţă de împrumutatori (investitori şi creditori);

2.3 Aspecte contabile referitoare la elementele de trezorerie

Legea contabilităţii nr. 82/1991 redă rolul contabilităţii trezoreriei şi anunme: „asigură
evidenţa existenţei şi mişcării titlurilor de plasament, a disponibilităţilor în conturi la bănci şi
în casă, a creditelor bancare pe termen scurt şi a altor valori de trezorerie.”
Conform (Podoabă& Nistor, 2017, p.226) pentru organizarea contabilităţii trezoreriei
trebuie avute în vedere următoarele obiective:

 Efectuarea încasărilor şi plăţilor la termenele stabilite de acord comun;


 Evidenţa şi controlul operativ al operaţiunilor de trezorerie cu şi fără numerar;
 Gestionarea eficientă şi oportună a invesţiilor financiare şi a creditelor bancare;
 Fundamentarea bugetului de trezorerie şi a fluxurilor de trezorerie;
 Respectarea legislaţiei financiar-bancare şi fiscale.

În cadrul planului de conturi general conform OMFP 1802/2014, lichiditățile bănești


sunt înregistrate în contabilitate cu ajutorul conturilor din clasa 5 – ,,Conturi de trezorerie”,
care include următoarele grupe de conturi:

 Grupa 50 „Investiţii pe termen scur”


 Grupa 51 „Conturi la bănci”
 Grupa 53 „Casa”
 Grupa 54 „Acreditive”
 Grupa 58 „Viramente interne”
 Grupa 59 „Ajustări pentru pierderea de valoare a conturilor de trezorerie.”

Din punct de vedere funcţiei contabile, grupele de conturi prezentate mai sus sunt
conturi de activ, exceptând conturile care au cifra 9 ȋncepând de la poziţia a treia, respectiv a
doua, acestea fiind conturi de pasiv. Regula genrală a conturilor de activ prevede faptul că
acestea încep să funcţioneze prin debitare cu existenţele iniţiale şi cu intrările, creditându-se
cu ieşirile, iar la finalul perioadei de gestiune să prezinte sold final debitor. Pe de altă parte,
conform regulii generale, conturile de pasiv ȋncep să funcţioneze prin creditare cu existenţele
iniţiale de pasive şi cu intrările, debitându-se cu ieşirile, iar la sfârşitul perioadei de gestiune
să prezinte sold final creditor. Grupa de conturi 58 cuprinde contul 581 - “Viramente interne”
care este un cont bifuncţional şi poate funcţiona fie ca un cont de activ, fie de pasiv. Cu
ajutorul acestui cont se înregistrează transferurile de disponibilităţi băneşti între conturile la
bănci, precum şi între conturile la bănci şi casieria entităţii.
În ceea ce priveşte documentele justificative de înregistrare în contabilitate, conform
(Podoabă& Nistor, 2017, p.226) acestea ,,se clasifică în funcţie de modalitatea de decontare a
obligaţiilor băneşti între entităţile juridice”, astfel:

Documente privind decontările în numerar:

 Registrul de casă;
 Dispoziţie de încasare/plată prin caserie;
 Chitanţă;
 Cec de numerar.
Documente privind decontările fără numerar:

 Extrase de cont bancar (în lei şi/sau valută);


 Cec;
 Ordin de plată;
 Bilet la ordin;
 Cambie.