Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Teologie Pastorală

Parohia ca teren
pastoral

Coordonator ştiinţific: Susţinător:

Pr. Asist. Dr. Santi Cosmin Andrei Răzvan
Anul III, Gr. I

Târgoviște
2017

Introducere
 Debutul celui de al treilea mileniu creştin se confruntă cu mersul
accelerat al umanităţii spre o mare interdependenţă a popoarelor, spre
ceea ce numim generic globalizare. Orice căutare a păcii, adevărului,
drepturilor omului şi dreptăţii primeşte o dimensiune universală. Ştiinţa,
economia, mass-media, sporturile şi arta se dezvoltă într-o sferă care
îmbrăţişează întreaga civilizaţie. Totuşi, cea mai mare provocare a lumii
contemporane este trecerea de la o comunitate caracterizată de o simplă
interdependenţă de ordin economic la o comunitate caracterizată de
încredere şi „comuniune de iubire”1.

La nivel individual, problemele existenţiale continuă să îi afecteze

puternic pe toţi. Este evident că, în ciuda tuturor evoluţiilor uimitoare,
tehnologia şi ştiinţa nu pot satisface, în totalitate, aspiraţiile oamenilor. În
acest context, misiunea contemporană a teologiei şi a Bisericii Ortodoxe
trebuie să plece de la o cunoaştere lucidă şi necomplezantă a lumii în care
trăim. Această lume se confruntă cu un fenomen social fără precedent
care antrenează o imensă mutaţie civilizaţională a cărei înţelegere este
vitală pentru viaţa şi misiunea Bisericii în viitor. 2 În teologia noastră,
această mutaţie a fost semnalată mai ales de părinţii profesori Dumitru
Popescu şi Ioan Ică jr. Părintele profesor Ioan Ică jr. indică o triplă
mutaţie în societatea contemporană, cea a socialului, a umanului şi a
religiosului. 3

1 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină,

Bucureşti, 2003, pp. 25-41.
2 Valer Bel, Teologie şi Biserică, Presa Universitară Clujeană (PUC), 2008, p. 249 ş.u.
3 Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 17.
1
 Organizarea vieţii parohiale

Parohia este un trup social şi pentru a face faţă feluritelor probleme

se cere o organizare cât mai bună. Harul dumnezeiesc vine în ajutorul şi
în sprijinul omului atunci când acesta epuizează toate posibilităţile
materiale şi spirituale pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Duhul Sfânt
stabileşte prin gura Sfântului Apostol Pavel ca „toate să se facă în bună-
cuviinţă şi după rânduială” (1 Co 14,40). Când a făcut minunea saturării
celor 5.000, care prefigura oarecum lucrarea Bisericii în dimensiunea ei
locală şi mondială, Domnul a stabilit o ordine şi o organizare: „Şi le-a
poruncit lor să-i aşeze pe toţi în grupuri pe iarbă verde. Şi au şezut cete-
cete câte o sută şi câte cincizeci” (Mc 6,39-40). Dar şi Apostolii, luminaţi
de Duhul Sfânt, au organizat comunitatea de iubire a primei Biserici prin
alegerea diaconilor speciali pentru acest domeniu (a celor „7”, FA 6,1).4
Organizarea are însă drept premiză fundamentală existenţa unor
cadre corespunzătoare care să încadreze efortul parohului, nu doar să
întocmească planuri, ci să aibă şi dispoziţia şi capacitatea de a le aplica
deja. Fireşte, primele cadre responsabile ale parohiei sunt ceilalţi preoţi
care slujesc împreună cu preotul paroh, în cazul în care există mai mulţi.
„Când preoţii parohi iubesc şi se iubesc mai întâi între ei, vor iubi şi vor
fi iubiţi şi de popor. Parohii care se iubesc între ei sunt cea mai bună
predică a iubirii” (pr. D. Aerakis).5

4 Gheorghios D. Metallinos, Parohia. Hristos în mijlocul nostru, traduce pr. prof. Ioan I. Ică,
Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp. 112-114;
5 Ibidem, p. 115.
2
 Necesitatea catehizării şi a studiului biblic

Promovarea unor colaboratori în lucrarea parohială este nemijlocit

legată de catehizarea credincioşilor. Prin catehizare înţelegem o iniţiere
continuă a credincioşilor în viaţa în Hristos şi o predare a tradiţiei
bisericeşti, şi nu o simplă transmitere a unor cunoştinţe de bază.
Credinciosul trebuie să se încadreze integral în Tradiţie şi de aceea
trebuie să cunoască raţiunea tradiţiei (teologia Bisericii), dar şi să înveţe
să trăiască în aceasta (viaţa duhovnicească). Una din lipsurile cele mai
serioase ale credincioşilor astăzi e că şi cei care vin regulat la biserică
doar arareori cunosc spiritul tradiţiei şi de aceea nici nu pot trăi în acord
cu ea. Cunoştinţele lor din domeniul tradiţiei sunt adeseori amestecate cu
diferite superstiţii şi concepţii eronate extracreştine. De aceea şi arată
adeseori o neputinţă de neiertat în a surprinde problemele care privesc
Biserica, fiindcă reflexele lor spirituale nu pot să reacţioneze.6
Catehizarea, atât a celor care urmează să fie botezaţi, cât şi a celor
care sunt deja botezaţi, constituie o lucrare de bază a parohiei. După
predominarea botezului pruncilor, catehizarea este absolut necesară după
Botez pentru menţinerea credinciosului în trupul Bisericii. Şi aici avem în
vedere catehizarea mai largă ca încorporare a credinciosului în parohie-
biserică. Evanghelizarea credinciosului este o preocupare permanentă a
Bisericii şi se poate face fie cu cateheţi corespunzători prin „discipline”
catehetice regulate, fie prin predică (liturgică sau postliturgică, în biserică
sau într-o sală). Aici pot fi enumerate şi aşa-numitele „cercuri de studiu al
Sfintei Scripturi” sau al Tradiţiei Sfinţilor Părinţi.7
Catehetul responsabil al parohiei este fireşte preotul ei paroh.
Nimeni nu poate să-l înlocuiască. Eventuala lipsă a multor cunoştinţe de

6 Ibidem, p. 115-118.
7 Ion Bria, Slujirea Cuvântului, în ,,Glasul Bisericii’’, XVX (1972), nr. 1-2, p. 51.
3
şcoală o suplineşte bogăţia în experienţe duhovniceşti. Sărăcia
duhovnicească este lucrul cel mai tragic pentru cleric, şi nu şcoala. Există
preoţi la ţară cu puţină învăţătură, dar care dezvoltă o lucrare extrem de
importantă şi sunt conducători reali în turma lor. De aceea, când are
evlavie şi sârguinţă, şi preotul cu puţină învăţătură se preocupă şi
perfecţionează patristic necontenit şi transmite cuvântul patristic turmei
lui, cum a făcut majoritatea preoţilor smeriţi în timpul stăpânirii otomane.
Clericul e de neînlocuit în catehizare şi fiindcă numai el are capacitatea
de a lega catehizarea de întreaga lucrare pastorală a parohiei. Clericul
botează, miruieşte, catehizează, mărturiseşte, împărtăşeşte, urmăreşte în
orice moment mersul bisericesc al fiilor lui duhovniceşti. Astfel, lucrarea
lui are continuitate şi deplinătate. Când, aşadar, clericul nu este în centrul
catehizării, este logic ca şi cateheza, ca întreaga pastoraţie, să
şchiopăteze. Mai trebuie spus că e indicat să se facă cateheza în biserică,
iar nu în săli, ca să nu se piardă caracterul ei bisericesc. Biserica trebuie
să rămână principalul spaţiu al vieţii parohiei, ca astfel credinciosul să
aibă încontinuu sentimentul că este „împreună cu toţi sfinţii”. Acest lucru
1-a remarcat scriitorul isihast Alexandres Papadiamantis, când a văzut că
în epoca lui cateheza se îndepărta de biserică şi se muta în sălile unor
asociaţii.8
După părintele Gheorghios Kapsanis, preotul poate „să pună în
mişcare toată parohia lui şi să insufle un interes catehetic în toate cadrele
şi membrii ei, astfel încât toţi să colaboreze la lucrarea catehetică, fiecare
în felul său propriu, unul prin rugăciune, altul prin exemplul şi sfaturile
lui, iar altul prin susţinerea economică a lucrării catehetice. Preotul
catehet transformă parohia într-o parohie care catehizează. Psalţii,
epitropii, paraclisierul, dobândesc o conştiinţă catehetică”.9

8 Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 27.

9 Ibidem, p. 117.
4
 Grija pentru suferinzi

Ca o comunitate de iubire parohia trebuie să organizeze şi grija ei

pentru membrii aflaţi în suferinţe şi lipsuri. Suferinţa umană de orice fel
exercită influenţe incalculabile asupra stării sufleteşti a omului,
influenţând şi viaţa lui duhovnicească. De aceea trebuie înfruntată cu
toate forţele existente. Lucrarea parohiei, adică a frăţietăţii în Hristos, e
aici să contribuie la o înfruntare în comun a suferinţei ca să devină mai
uşoară. Păstorul bun trebuie să arate în acest sector o sensibilitate şi
abilitate specială. Grupul de caritate, cum am putea numi grupul
colaboratorilor care îşi asumă acest sector al lucrării parohiale, trebuie să
fie constituit din persoane active şi devotate muncii lor. Pentru că acestea,
sub îndrumarea preotului paroh, nu numai că vor trebui să facă faţă
cazurilor de boală şi nenorociri, dar şi să le descopere. Fiindcă exisă
persoane care, deşi suferă, au atâta demnitate încât îşi ţin ascunsă
problema lor.10
Grija pentru cei suferinzi trebuie să se găsească în centrul activităţii
parohiei, fiindcă e legată nemijlocit de lucrarea ei pastorală. Nenorocirile
oamenilor (slăbiciuni, moarte, boală, tristeţe) sunt efectul căderii omului
şi al supunerii lor diavolului şi păcatului. Sunt odrasle ale bolii
(spirituale) lăuntrice ale omului, ale separării de harul lui Dumnezeu care
aduce cu sine predarea stricăciunii şi morţii. Diavolul exploatează această
stare a omului, cum citim în Evanghelia femeii pe care a ţinut-o gârbovă
timp de 18 ani (Le 13,11-17) sau a demonizaţilor din ţinutul
Gherghesenilor (Mt 8, 28-34).11
Abordarea suferinţelor umane este deci în inima diaconiei pastorale
a Bisericii şi constituie celălalt aspect al teologhisirii bisericeşti. De altfel

10 Constantin Necula, Catehizarea adulţilor – necesitate pastorală,

http://revistateologica.ro/_old/blog.php?id=274, accest la 01. 03. 2017.
11 Ibidem.
5
Domnul a venit ca Mesia-eliberator ca să ne elibereze din legăturile
diavolului, a venit „ca să desfacă lucrurile diavolului” (i în 3, 8) —
moartea, slăbiciunile, necazurile — şi să-l readucă pe om în comuniunea
fiilor lui Dumnezeu. Mântuirea în Hristos este o lucrare de eliberare
trupească şi sufletească din puterea Satanei. Acest lucru îl exprimă
cunoscuta profeţie a lui Isaia: „Duhul Domnului peste mine, că El m-a
uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima
zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea, orbilor vederea, să-i
eliberez pe cei asupriţi şi să binevestesc anul bineprimit al Domnului”
(Lc 4,18-19; Is 53, 4-5).12
De aceea şi activitatea lui Hristos s-a desfăşurat ca o împletire de
predici şi vindecări minunate. „Şi străbătea Iisus toată Galileea, învăţând
în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind
toată boala şi toată neputinţa în popor” (Mc 4, 23). Acelaşi dublu caracter
îl fixează Hristos şi lucrării ucenicilor şi apostolilor Lui: „Mergând,
propovăduiţi zicându-le că s-a apropiat împărăţia cerurilor! Pe cei bolnavi
tămăduiţi-i, pe cei morţi înviaţi-i; pe leproşi curăţiţi-i; pe demoni scoateţi-
i afară. în dar aţi primit, în dar să daţi” (Mc 10, 7-8).13
Lucrarea pastorală a parohiei continuă această misiune a
Hristosului nostru prin eliberarea integrală a omului, ca totalitate
psihosomatică, din robia diavolului, aşa cum s-a întâmplat în cazul
paraliticului (Mc 9, 2). Preotul paroh împreună cu membrii parohiei din
acest sector special se apropie de omul încercat asemenea Domnului,
pentru a-i aduce această dublă eliberare. „Se adresează libertăţii omului,
căutând s-o orienteze prin pocăinţă spre Dumnezeu. Invocă prin rugăciuni
şi Taine puterea mesianică a lui Hristos pentru ca fratele încercat să fie

12 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
misionară, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 202, p. 55.
13 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire (1994), trad. De Paul
Brusanovwski, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 67.
6
eliberat de păcat şi de chinurile păcatului. Participă împreună la chinul şi
durerea lui, ca să-i fie mai uşoară crucea” (pr. Gh. Kapsanis).14
Exprimarea practică a iubirii parohiei faţă de fraţii încercaţi îi
deschide pe aceştia şi pentru primirea harului. Chiar şi cei mai căldicei în
credinţă pot fi întăriţi de exprimarea sinceră a iubirii, înaintând cu
ajutorul lui Dumnezeu spre întâlnirea mântuitoare cu El în Taine. Să nu
uităm de altfel că, de multe ori, diferitele erezii pun accentul activităţii lor
pe nefericirile oamenilor, pentru că ştiu că durerea îi apropie mai mult pe
oameni.
Să nu uităm predica socială a Sfântului Ioan Gură de Aur, care

amintea bogaţilor şi puternicilor din vremea sa (sec. IV) că mila faţă de

săraci este, de asemenea, o liturghie sfântă, în care fiinţele umane sunt
preoţi, şi care are o mare valoare în faţa ochilor lui Dumnezeu. Vorbind
despre sărăcie, Biserica nu identifică mesajul ei cu programele politice şi
sociale din vremea noastră. Totuşi, Biserica nu neglijează realitatea sără-
ciei umane, de care o mare parte din umanitate este copleşită astăzi.”15

14 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România creştină,
Bucureşti, 1999, p. 164.
15 Ibidem, pp. 165-166.
7
 Parohia şi tinerii

Dacă, în calitate de celulă a vieţii bisericeşti, parohia trebuie să se

îngrijească de toate vârstele, ea trebuie să arate un interes special faţă de
tineret, atât fiindcă el este viitorul societăţii noastre, cât şi pentru că, din
cauza evoluţiilor sociale, această vârstă prezintă cele mai acute probleme
şi determină continuitatea sau discontinuitatea tradiţiei bisericeşti în
epoca noastră.
Alături de restul tineretului Europei, tineretul nostru se dezvoltă în
harababura spirituală şi socială a epocii noastre. Prezenţa haosului său
existenţial poate fi simţită. întrebările lui existenţiale — pentru ce trăiesc?
încotro merg? — nu numai că nu primesc un răspuns în haosul
contestaţiei, al confuziei şi rătăcirii orientate, dar de mai multe ori se
pierd literalmente în climatul general de viaţă relaxată şi indiferenţă
(akedie) care se întinde tot mai mult şi în ţara noastră.16
Tinerii noştri vor să-şi trăiască viaţa cât mai intens cu putinţă, să se
bucure de ea. Aici îşi are rădăcina cauza „răbufnirilor” tinerilor noştri
(extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minţi). E vorba de
tendinţe persistente de autodepăşire în orice direcţie, chiar şi spre
monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În
paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhismul social, terorismul,
antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea şi dominaţia Eului etc. Chiar şi
renaşterea religiozităţii observată în societăţile apusene, în cunoscutele
mişcări de tipul „copiii lui Dumnezeu”, arată că nu este decât o expresie a
luptei tinerilor din pricina nesiguranţei lor în contextul pierderii
identităţii, al materialismului practic şi descompunerii morale.17

16 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
misionară, p. 77.
17 Mitropolit Emilianos Timiadis, op. cit., p. 69.
8
 Problema însă e cât se apropie sau pot să se apropie ei de Hristosul
Bisericii, iar nu de diferiţi „Hristoşi” produşi de diversele propagande
religioase (şi politice). Calitatea îndoielnică a conducătorilor acestor
mişcări şi devierea spre superstiţii de genul: „viaţă, nu gândire”, o
parareligiozitate a fricii de mânia lui Dumnezeu (cu bază calvină), dar şi
industria acestor mişcări, în special în America (cf. tricouri cu lozinci,
autocolante pentru automobile, brăţări etc.), ne conving că, în ciuda
sincerităţii multor membri ai lor, aceste mişcări nu sunt decât „erezii”
care pătrund în germinaţia eretică a societăţii europene, ajungând forţe
antisociale şi dizolvante pentru societatea noastră, mai ales când membrii
acestora ajung adevăraţi „roboţi” în mâinile diferiţilor demagogi.18
Problema parohiei trebuie să fie cum anume să-i ferească pe tinerii
ei de toate curentele aduse din străini, prin semi-narii speciale, prin
broşuri speciale, predici şi alte activităţi formative. Iarăşi Biroul Special
al Sfântului Sinod poate ajuta în mod semnificativ, în diverse moduri şi
mijloace, eforturile noastre. Există însă şi probleme generate în interiorul
spaţiului tineretului nostru pe care parohia nu poate să le ignore.
Parohia nu poate să subestimeze faptul că şi tineretul nostru
„religios” nu încetează să trăiască şi să se mişte în aceeaşi realitate cu
ceilalţi tineri şi să accepte influenţa ei. Crescut în această realitate
secularizată, el învaţă să vadă Biserica şi religia cu ochii tineretului
american şi european, că o latură independentă a vieţii, desprinsă de
celelalte aspecte ale ei, de educaţie, tehnică, profesiune etc., şi nu ca una
care constituie întregul vieţii. Acest spirit al unităţii şi sobornicităţii
trebuie să-l insufle parohia în tineri încă de la vârsta copilăriei lor, creând
încontinuu prilejuri corespunzătoare.19

18 Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, pp. 132-133.

19 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
misionară, p. 79.
9
 În centrul responsabilităţii noastre faţă de tineret stă îndreptarea lor
„spre tot adevărul” nu numai în ce priveşte dogma, dar şi în ce priveşte
întruparea acestei dogme în societate. îi vom convinge astfel pe tinerii
noştri „duhovniceşti” că lupta pentru puritatea dogmei rămâne incompletă
dacă nu e legată şi de efortul de formare şi transfigurare în Hristos a
spaţiului nostru social, fie şi a spaţiului existenţei noastre ortodoxe, adică
a parohiei noastre. Şi aceasta pentru că sfinţenia şi socialitatea sunt două
aspecte ale tradiţiei noastre ortodoxe.20
Pe de altă parte, n-avem dreptul să negăm tinerilor noştri „sociali”
lupta pentru înnoirea societăţii noastre în Hristos. Noi cei dintâi, mai ales,
trebuie să ne încadrăm în această luptă. Datoria noastră e să-i convingem
că lupta pentru libertate, democraţie, dreptate şi pace trece prin lupta
duhovnicească şi e condusă de puterea harului lui Dumnezeu. Fără
Hristos — trăit şi crezut în chip ortodox — toate se dovedesc himere şi
iluzii. Dacă cumpănim autentic şi neipocrit aceste două aspecte ca apos-
toli ai unui Hristos sărac şi răstignit, vom avea dreptul să judecăm drumul
lor greşit care-i duce în mrejele unei ideologii antiteiste. Crearea unui
climat de încredere de preotul paroh şi membrii mai mari ai parohiei e
condiţia de bază pentru dialogul creator cu generaţiile noastre mai
tinere.21
O grijă specială însă trebuie acordată bunei organizări a catehizării,
astfel încât să devină atrăgătoare pentru copii, în special prin dialogul
sincer, mai ales în catehizarea medie şi superioară, ca să se poată aborda
diversele probleme ale adolescenţei (contestaţii, schimbări sentimentale şi
caracterologice, sexualitate etc.). Aici e indicată şi canalizarea
corespunzătoare a tinerilor, îndeosebi a celor talentaţi spre muzică
(bizantină şi europeană) prin crearea de coruri sau orchestre, încât să

20 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, p. 167.
21 Mitropolit Emilianos Timiadis, op. cit., p. 70.
10
asigure şi acopere spaţiul liber. Când toate acestea se încadrează în spaţiul
mai larg al rugăciunii şi al luptei duhovniceşti, ele pot contribui mult, mai
ales la evitarea „inactivităţii”, a „timpului gol”, pe care vin să le umple
gândurile şi atacurile diavolului.22
Având în vedere plinătatea timpului monahal (rugăciune, lucru de
mână), un duhovnic le spunea copiilor lui duhovniceşti: „Nu lăsaţi nici o
clipă din viaţa voastră goală. Fiindcă atunci vă va ataca diavolul.” Chiar
şi performanţa sportivă, când se face în cadrele decenţei şi frăţietăţii, e o
„soluţie” a aceleiaşi probleme, mai ales pentru acea parte dintre copii care
n-au înclinaţii artistice sau talentul necesar pentru performanţă în muzică
sau în artele frumoase. Cât de binefăcătoare este întoarcerea spre pictura
de icoane. Contactul aici cu centrele iconografice ale mănăstirilor se
poate arăta binefăcător din multe puncte de vedere.23
Desigur, în tot acest efort nu trebuie să se piardă din vedere
persoana preotului paroh, părintele duhovnicesc al tuturor credincioşilor,
deci şi al tinerilor. Adresarea lui de către enoriaşi ca „părinte” încă din
copilărie va trebui să găsească în el cea mai desăvârşită corespondenţă.
După părinţi, el trebuie să fie părintele tuturor tinerilor din parohie, al
băieţilor şi al fetelor. La el să fugă pentru orice problemă a lui. De aceea
se impune cultivarea unui climat de încredere între preotul paroh şi
tineret. Ceea ce tânărul sau tânăra nu îndrăzneşte să mărturisească
părinţilor sau învăţătorului, trebuie să îndrăznească să mărturisească
părintelui duhovnicesc. Ca să se evite multe tragedii. E de prisos să
spunem că dacă prezbitera are posibilităţi corespunzătoare, poate să-şi
asume şi ea un rol important în abordarea problemelor fetelor care au o
problematică şi o psihologie specifică.24

22 Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, p. 134.

23 Ibidem.
24 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
misionară, p. 80.
11
 Altfel preotul paroh îşi poate alege aici orice altă persoană
feminină cu calităţi corespunzătoare. Acelaşi lucru e valabil, fireşte, şi
pentru abordarea efectivă a problemelor speciale ale băieţilor.
Descoperirea şi „folosirea” persoanelor (laice) corespunzătoare de către
preotul paroh este aici o preocupare fundamentală.25
O problemă în legătură cu funcţionarea catehizării parohiale e
existenţa unor şcoli catehetice nu numai parohiale, dar şi ale altor
asociaţii religioase. E o problemă cu care ne confruntăm deja de mulţi ani
şi credem că găsirea soluţiei ei se apropie. încadrarea tuturor cateheţilor
în lucrarea catehetică a parohiei şi existenţa unui efort catehetic unitar în
spaţiul parohiei e o necesitate absolută. Antagonismul care se observă în
unele parohii, mai ales între şcolile religioase catehetice, devine
vătămător pentru lucrarea parohiei. Nu trebuie să uităm, de altfel, că într-
o şcoală catehetică încadrarea copilului în viaţa trupului parohial al Bise-
ricii este o misiune fundamentală. Ea este deci un sector al parohiei, al
Bisericii. Dacă există antagonisme, atunci există cauze pentru împărţirea
tineretului nostru de care am vorbit mai sus şi care distrug spiritul
Bisericii, care este unitatea tuturor într-un singur trup.26
Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a tineretului va
conduce la o renaştere liturgică, atât de necesară, pentru ca parohia
împreună cu biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii noastre.27

25 Mitropolit Emilianos Timiadis, op. cit., p. 71.

26 Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, p. 134.
27 Ibidem, p. 135.
12
 Concluzii

Departe de a fi un simplu preşedinte al comunităţii sau un mandatat

al acesteia pentru a „vesti cuvântul”, preotul ortodox este deodată
trimisul lui Dumnezeu în misiune spre oameni şi trimisul oamenilor în
faţa lui Dumnezeu. El este aşadar, într-o dublă misiune, ceea ce face ca şi
rolul său să fie esenţial: lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire şi
hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei şi săvârşirea celor
sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu chezăşia propriei vieţi
duhov-niceşti. Funcţia lui nu poate fi numită altfel decât MISIUNE, nu
profesie, meserie, îndeletnicire, mijloc de trai şi trebuie trăită de el însuşi
ca grijă permanentă pentru mântuirea oamenilor.Misiunea preotului în
comunitate poate fi cuprinsă în trei direcţii esenţiale care constituie
dovada mărturiei sau contramărturiei lui în faţa credincioşilor, în funcţie
de aplicarea lor consecventă, respectiv: direcţia liturgică, dogmatică şi
morală.

13
 Bibliografie

1.   , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea

şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL
– Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008;
2. Bel, Pr. prof. dr. Valer, Teologie şi Biserică, Presa
Universitară Clujeană, 2008;
3. Idem, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o
strategie misionară, Ed. Renaşterea, Ediţia a II-a, Cluj-
Napoca, 2006;

4. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică

şi Ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti, 1999;

5. Metallinos, Gheorghios, Parohia - Hristos în mijlocul

nostru, trad. pr. prof Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004;

6. Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Hristos, Biserică.

Societate. Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998;

7. Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie,

înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi
practica pastorală, trad. Paul Brusanowski, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2001;
8. Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii
contemporane, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003;
9. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Slujirea Cuvântului, în ,,Glasul
Bisericii’’, XVX (1972), nr. 1-2.
14
 Cuprins

Introducere........................................................................1
I. Organizarea vieţii parohiale....................................2
II. Necesitatea catehizării şi a studiului biblic..............3
III. Grija pentru suferinzi..............................................5
IV. Parohia şi tinerii.......................................................8
Concluzii...........................................................................13
Bibliografie.......................................................................14

15