Răceala,

Marin Sorescu

Genul dramatic în perioada postbelică este reprezentat de scriitorul Marin

Sorescu ce mărturisește în “Estemporal despre mine “: ,, există o mare neliniște în
teatrul pe care îl scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și
nerezolvate". Așa se explică preferința acestuia pentru teatru de tip parabolă,
acesta publicând inițial trilogia. Setea muntelui de sare, ce are că temă condiția
umană, dramaturgul insuși recunoscând că Iona și Paracliserul ,,sunt eu“, urmată
de o trilogie istorică, formată din ,,Răceala”, ,,A III a țeapă “ și ,,Otrăvitorii de
fântâni “ piesă neterminată.
,,Răceala” este o dramă formată din 4 acte ,ce se caracterizează prin
elemente de modernitate precum: pluriinterpretarea, estomparea granițelor
dintre momentele subiectului dramatic, îmbinarea comicului cu tragicul, ludicul,
ironi , limbajul aluziv ce presupune un public inițiat.
Titlul operei este dat de Toma, căpitan în oastea lui Țepeș, având un nume
sugestiv, deoarece amintește de cel care nu poate să creadă până nu cercetează.
Întors de la luptă, având corpul însemnat de răni ,,ca un răboj ‘’, Toma ascunde
doamnei Stanca gravitatea rănilor sale, iar atunci când femeia se îngrijorează o
liniștește spunându-i "un fleac", o simplă răceală. Replicile sunt elocvente, căci
denotă atitudinea românului în fața morții, în fața destinului cu care se împacă,
asumarea cu seninătate, chiar și a propriului șfarșit.
Tema acestei piese de teatru este, în primul rând istoria transformată în
spectacol, raportul individului cu determinarea istorică a evenimentelor. În acest
sens scriitorul mărturisește că a luat în serios elaborarea piesei, a studiat
Letopisețele vremii; chiar dacă opera nu este o frescă socială, toate acestea
pentru că o piesă istorică proastă poate pierde o bătălie pe care istoria a câștigat-
o. Eugen Simion comentând teatrul sorescian, observă că acest dramaturg, la fel
ca și contemporanii săi, nu mai impune personaje eroice și idealizeate cu orice
preț, ci caută să surprindă dimensiunea umană din spatele celei oficiale, că să
vorbească despre soarta fragilă a omului incăpută pe mâna mecanismelor sociale.

1
Istoria devine supratema creației, doar în sens modern, nu cu eroi gata fabricați,
ci de eroi demistificați pe care publicul actual vrea să-i înțeleagă.
O altă temă este moartea, legată de titlul persuasiv pentru mesajul piesei,
fiind afirmația din final a Saftei „nu murim noi așa, cu una cu două ”, cu alte
cuvinte mesajul este unul optimist, fiind anticipat de-a lungul piesei și de alte
remarci, precum cea a unui personaj al Curții Bizantine, că nu-și închipuie o
pesimistă născând.
Opera este extrem de complexă, are mai multe niveluri de interpretare, de
aceea o altă temă este condiția națiilor, modul în care determinarea istorică
presupune o succesiune de măriri și decăderi, de transormări pe care mai mult
decât conducătorii le resimt cei simplii. În plus, se poate spune că piesa are ca
temă și arta, deci mesajul este și unul programatic, important în acest sens fiind
personajul Pașa din Vidin, de o inteligență sarcastică, ce se substituie în rolul
criticului și pentru că a avut curajul de a spune adevărul, mutilat de Mohamed. De
exemplu, în dialogul ironic, polemic dintre conducătorul turc și pașă apar
observații legate de rostul artei și modul cum acesta se adresează publicului,
transpuse în replici precum: ,,Vă trebuie un cititor ca mine (...) nu vă puteți lipsi de
un critic, capabil să discearnă, care să vă poată arăta: <<uite aici e aur, aici alamă
sclipitoare >>”. În final, Mohamed recunoscând că n-are talent cere să fie scos din
abecedar întorcându-se la menirea sa de a cuceri noi teritorii și de a le consolida
pe cele deja cucerite „menirea mea e să cuceresc lumea nu cu pana, ci cu sabia”.
Dincolo de clasica împărțire a operei pe 4 acte si 22 de tablouri, structura
interioară a piesei se mai caracterizează prin alternanța a 3 planuri distincte care
evoluează separat, dar se și determină reciproc.
Inițial se remarcă planul turcilor, doinat de Mohamed, unde întâlnim
personaje ca Pașa din Vidin, comandantul, cadâne, ieniceri ,ostași care formează
un prim plan prin intermediul căruia Marin Sorescu transmite un mesaj simbolic
despre rolul marilor imperii, structuri sociale ca haremul, care înlocuiește Senatul,
o critică subtilă a unor civilizații ce s-au impus pe plan mondial prin forță fără să
țină cont întotdeauna de valorile națiilor cucerite. Megaloman, monumental în
sens caricatural, Mohamed, se simte măgulit de asocierea cu marii conducători
precum Alexandru Macedon și Caesar, ba chiar de a se crede superior lor,

2
ironizându-le soarta crudă“ unul s-a lăsat mușcat de țânțari, altul și-a permis luxul
de a ține un Senat".
Al doilea plan care apare în piesă, este cel al Curții Bizantine ,,o lume tragi-
comică, a decadenței, a fastului mimat, pe care Mahomed o ține într-o cușcă pe
care o plimbă permanent după el pentru a-și aminti șieși, dar și celorlalți că el este
cuceritorul Imperiului Roman de Răsărit. Curtea Bizantină este formată din
Împărat, Împărăteasă, Izabela, fiica acestora, dar și alte personaje simbolizând
Războiul, Finanțele, prizonierii bizantini etc. Dialogul dintre aceste personaje este
și el sugestiv, concurând la realizarea acestui teatru de tip parabolă. De exemplu,
Împărăteasa amintește de pasărea Phoenix, “să-mi dai cenușa ta să mi-o pun în
cap”, ”cu speranța reînvierii”, altă dată vorbesc despre obiceiuri mai degrabă
contemporane autorului, astfel încât se augmentează mesajul moralizator al
piesei: ”moda asta nouă de a mânca în picioare”, “cumplite vremuri”, “până și
cărturarii ajung farisei”. Altă dată dialogul este plin de umor, dar tot cu trimeteri
culturale: ”ce-am reținut din disciplină spartană (…) te aruncă în prăpastie și nu
cazi te ții cu mâinile de aer, dar nu le faci jocul".
În final ,viitorul Curții Bizantine este înecat în cristelnița în loc de botez,
astfel Mohamed desăvârșind sfarșitul Bizantului.
Planul românilor este reprezentat de personaje precum Toma,
conducătorul de oșți ce vine în antiteză cu Papuc ce îi decimează pe oșteni, ceea
ce stârnește indignarea pentru că oamenii reacționează pozitiv atunci când se
simt apreciați. De aceea Toma, simbol al românului ce-și dă viața pentru țară îl
ceartă pe Papuc și îl sfătuiește: „Învață să fii drept, nu crud. Și când ai puterea ,
nu-ți mânji mâinile cu sânge nevinovat. Trăiesc printre ei, pentru mine, fiecare are
un nume". Alături de Toma , românii mai sunt reprezentați de Dna Stanca, soția
lui și Safta, slujnică în casa acestuia. În ceea ce le privește, mesajul este că la lupta
împotriva cotropitorilor, nu participă doar bărbații, ci și femeile și copiii. În finalul
dramei, Dna Stanca deși îndurerată, îl citează pe Toma: ”eu nu pot să dau
înapoi”, înțelegând că aceasta este menirea românului. Dar, alternează aceste
remarci pline de patriotism cu altele pline de umor și ironie. Femeile sunt
importante și în final în scena morții lui Toma, când Safta cheamă pe pietrar să
scrie pe lespede momentul bătăliei, dar în locul său vine nepotul, ceea ce
sugerează atât legăturile între generații cât și faptul că românii își apără țara cu
3
mari jertfe. Piesa se va încheia cu vorbele Doamnei Stanca ce-i dictează copilului
Marin: ”Iară în iunie 19, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am izbit cu păgânii la
Oiești”.
Cel mai important personaj este Vlad Țepeș, o dimensiune legendară, o
prezență construită din replicile celorlalte personaje. El vine în antiteză cu
egocentricul Mahomed, care, deși dorește să-l detroneze, îl respectă: ”asta mă
îndârjește, iată un dușman pe măsura noastră." Mahomed va cere într-un alt
moment al piesei să-i fie adus capul lui Țepeș, înainte de a fi aruncat la câini
pentru a-l săruta, afirmație ce întărește ideea că domnitorul este respectat și
temut de toți.
Chiar și Radu cel Frumos pe care Mahomed îl ajută să-l detroneze pe Țepeș
pentru a-i lua locul, își respectă fratele. Radu are aceeași admirație și față de
poporul român, care “înghite imperii”, ”e mic, dar asta face tot timpul (...) cu asta
se ocupă”.
Replicile acestor personaje devin în acest mod modalități directe de
caracterizare a lui Vlad. De pildă conducătorul turc remarcă: ”e un om pe care e
bine să-l ai prieten”, “Țepeș e destoinic”. Chiar și un personaj din Curtea Bizantină
ajută la realizarea dimensiunii fabuloase a personajelor pe care oamenii l-au
păstrat în memoria colectivă ca Dracula, "am auzit că Țepeș e strigoi”.
Modalitățile indirecte de caracterizare sunt date tot de replicile celorlalte
personaje și întăresc opoziția dintre protagoniști. De pildă, dragostea lui Țepeș
pentru țară, pentru trecut, vin în contrast cu infatuarea lui Mohamed ce nu-și
respectă înaintașii. În acest sens sunt pomeniți Mircea și Baiazid, Radu, laudă pe
conducătorul român, în timp ce enervat, Mohamed afirmă: ”mai terminați odată
cu lupta aia de la Rovine! Dacă victoria era atât de grozavă nu ne-am fi ostenit noi
acum până aici (...) Fulgerul a săvârșit greșeli, rău, iute, nestatornic, Satrap a
suprimat popoare. Ar trebui scos din istorie”.
Faptul că relația dintre 2 personaje este creată de Marin Sorescu între un
erou prezent și unul absent reprezintă un element de modernitate, cu atât mai
mult cu cât Țepeș devine prin dialog, dominator. Element spectaculos este și
limbajul care nu mai surprinde culoarea locală, astfel încât piesa, deși istorică,
devine sugestivă nu pentru detaliile reale, ci pentru crearea unor dimensiuni ca
Mahomed-cuceritorul unei lumi, dar redus la dimensiunea caricaturii istorice, și
4
Țepeș, dimensiunea legendară, spiritul justițiar, cruzimea educativă, ca soluții ale
disperării voievodului de a îndrepta o lume moralmente decăzută.
În concluzie, piesa lui Marin Sorescu prin personajele sale demitează nu
doar conținutul faptic ci și limbajul, exprimarea care acum se produce într-o
manieră colocviala, cu un umor de calitate, întărind ideea unei istorii pe înțelesul
tuturor.
Cu alte cuvinte, Sorescu privește faptele și personajele ca și când ar fi
contemporan cu ele, creând o istorie în mers, în care lupta dusă pentru a menține
independența țării face parte din existența zilnică.