SECŢIA I CIVILĂ

1. Partid politic – calitate de unitate deţinătoare a unui

imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989.
Art.9 din Legea nr.10/2001
HG nr.250/07.03.2007
Art.1 din Legea nr.14/09.01.2003

Imobilele preluate abuziv se restituie foştilor

proprietari în natură indiferent de posesia cui se află în
prezent potrivit art.9 din Legea nr.10/2001.
Sintagma „indiferent de posesia cui se află în
prezent” a fost explicată în normele metodologice de
aplicare a Legii prin HG nr.250/07.03.2007 ca referindu-
se atât la calitatea de unitate deţinătoare, cât şi la
momentul în raport de care se face această calificare
respectiv de data intrării în vigoare a legii.
Unitatea deţinătoare poate să fie orice persoana
juridică în a cărui patrimoniu la data intrării în vigoare a
legii se afla bunul, fiind date cu titlu de
exemplu:ministerul, primăria, instituţia publică,
societatea comercială cu capital de stat, organizaţia
cooperatistă şi altele asemenea.
Partidele politice au regimul unor persoane juridice
de drept public potrivit art.1 din Legea nr.14/09.01.2003
privind partidele politice republicată şi în această
calitate pot fi considerate unităţi deţinătoare a unui
imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea
nr.10/2001.

(Decizia civilă nr.255/28 ianuarie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 22.05.2006,

reclamanţii D. Al. N., D. M. T., W. R. M. şi N. V. au solicitat, în
contradictoriu cu pârâţii Municipiul Piteşti prin Primar T. P.,
Primăria Piteşti şi Partidul Democrat - Filiala Judeţeană Argeş
ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi să emită
decizie sau dispoziţie motivată în soluţionarea notificării
formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr.10/2001 pentru
imobilul situat în Piteşti, B-dul Republicii nr.58, judeţul Argeş,
compus din teren în suprafaţă de 1605 m.p. şi casa amplasată
 2

pe acesta, dispoziţie prin care să le fie restituit în natură

imobilul, iar în situaţia unei decizii sau dispoziţii de respingere
a cererii reclamanţilor, aceştia au solicitat desfiinţarea
respectivei decizii şi restituirea, în natură, a imobilului pentru
care au formulat notificarea, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că autorul
acestora D. Al. a dobândit, prin cumpărare şi, respectiv
construire, un teren şi o casă. În mod cu totul abuziv au fost
aplicate dispoziţiile Decretului nr.92/1950 autorului
reclamanţilor, fiind deposedat de imobil. S-a reţinut că la acel
moment ar fi fost proprietarul a două imobile, unul este cel
aflat în litigiu, iar cel de-al doilea amplasat în Piteşti, strada 1
Mai nr.19, însă acest din urmă imobil fusese vândut în
octombrie 1949, familiei M. V. şi M. P. de la care a şi fost
expropriat, în anul 1975.
Prin urmare, au susţinut reclamanţii, autorul lor nu
deţinea mai multe imobile ci numai pe cel din B-dul Republicii,
iar deosebit de aceasta, la momentul 1950 era funcţionar,
astfel că nici sub acest aspect nu erau întrunite condiţiile
cuprinse în dispoziţiile speciale ale actului normativ sus-arătat,
preluarea făcându-se fără titlu valabil, iar proprietatea
imobilului nu a fost niciodată pierdută, statul fiind un detentor
precar.
La termenul de judecată din 21.09.2006, reclamanţii
au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a
Prefecturii Judeţului Argeş, tribunalul dispunând în acest sens,
prin încheierea de şedinţă de la acea dată.
Ulterior, la data de 23 noiembrie 2006, reclamanţii
au solicitat ca, în contradictoriu şi cu Partidul Democrat,
urmare a lipsei oricărui răspuns în termen legal la notificări, să
se oblige pârâţii la restituirea în natură a proprietăţii.
Prin întâmpinare, pârâtul Partidul Democrat – Filiala
Argeş a invocat puterea de lucru judecat arătând că a dobândit
proprietatea asupra imobilelor în baza unui veritabil contract
de vânzare-cumpărare, astfel că susţinerile reclamanţilor
potrivit cu care nu ar avea niciun drept de proprietate nu pot fi
primite.
S-a mai invocat şi calitatea de cumpărător de bună-
credinţă al imobilului revendicat, legalitatea actelor de
proprietate fiind verificată de instanţele de judecată faţă de
care se invocă autoritatea de lucru judecat.
Prefectul Judeţului Argeş prin întâmpinare, a invocat
 3

excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilitatea

acţiunii în ceea ce-l priveşte, arătând că reclamanţii au chemat
în judecată numai pe pârâţii Municipiul Piteşti prin Primar,
Primăria Municipiului Piteşti şi Partidul Democrat–Filiala
Argeş, nu şi Instituţia Prefectului judeţul Argeş.
Notificări pentru restituirea în natură a imobilului au
fost depuse de reclamanţi la Primăria Municipiului Piteşti şi la
sediul Partidului Democrat–Filiala Argeş.
Municipiul Piteşti, prin primar a solicitat respingerea
acţiunii reclamanţilor, invocând ca apărare faptul că imobilul
cerut de reclamanţi este deţinut în prezent de Partidul
Democrat–Filiala Argeş conform Deciziei nr.381/23.08.1991
rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1405/1995 a Curţii de
Apel Alba Iulia, astfel că nu are calitate procesuală pasivă.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.14 din 22
ianuarie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a Prefectului Judeţului Argeş şi a inadmisibilităţii
acţiunii în ceea ce priveşte acest pârât şi a respins acţiunea.
În motivare, s-a reţinut că excepţiile lipsei calităţii
procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de
Prefectul Judeţului Argeş sunt întemeiate, întrucât nu a fost
chemată în judecată de reclamanţi, în plus, imobilul a cărei
restituire în natură se solicită se află în deţinerea şi
administrarea pârâtului Partidul Democrat–Filiala Argeş, fapt
recunoscut prin notele depuse şi susţinerile făcute în cauză şi
chiar de reclamanţi prin notele scrise depuse la dosar prin care
au arătat că imobilul se află în deţinerea Partidului Democrat
Bucureşti, care exercită posesia prin Partidul Democrat–Filiala
Argeş.
A fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a Primăriei Piteşti şi Municipiului Piteşti–prin primar, ca
urmare a faptului că nici aceşti pârâţi nu deţin imobilele casă
şi teren în litigiu.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin notificările
adresate Partidului Democrat–Filiala Argeş şi Primarului
Municipiului Piteşti, reclamanţii D. Al. N., D. M. T., W. R. M. şi
M. V. au solicitat în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în
natură a imobilului.
Primăria Municipiului Piteşti a înaintat notificarea
spre soluţionare A.V.A.S. Bucureşti, motivat de faptul că
imobilul ce face obiectul notificării nu se află în proprietatea
sau în administrarea sa, astfel cum rezultă din adresa
 4

nr.14186/21.03.2006 (f.66), iar în ceea ce priveşte pe pârâtul

Partidul Democrat–Filiala Argeş, acesta nu a emis o decizie sau
dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, astfel că, în
acord cu practica judiciară în materie, se impune examinarea
de tribunal a fondului cauzei în raport de probatoriul
administrat, reclamanţii formulând cerere de restituire în
natură a imobilului.
În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului, s-a
constatat că prin actul de cumpărare înregistrat sub
nr.1818/29.05.1907 la Grefa Judecătoriei Piteşti, D. Al. a
dobândit de la C. P. G. casele şi locul din Piteşti, Bulevardul
Ferdinand nr.27 şi strada Egalităţii nr.19, fiind emisă sub
nr.1944/august 1907 autorizaţia de construire a unei case de
locuit cu etaj. Ulterior, urmare a aplicării Decretului nr.92/1950
autorul reclamanţilor a fost deposedat de imobilul care s-a aflat
în administrarea directă a Întreprinderii de gospodărire
comunală până la 14 mai 1975, când a fost transferat, cu
acelaşi titlu, Institutului de Învăţământ Superior Piteşti, iar
prin Ordinul nr.7521/25.11.1986 Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului a transferat acelaşi imobil către I.C.S. Textile -
Încălţăminte Piteşti.
Prin decizia nr.381/23.08.1991 Prefectura Judeţului
Argeş a transmis, cu plată, din proprietatea Societăţii
Comerciale Fortuna S.A. Piteşti în proprietatea Frontului
Salvării Naţionale–Filiala Judeţului Argeş clădirea şi terenul
aferent, situate în Piteşti, B-dul Republicii, nr.58 fost B-dul
Ferdinand la nr.27 potrivit înscrisurilor şi expertizei cauzei.
Instanţa a avut în vedere faptul că legalitatea
emiterii deciziei de transmitere cu plată arătate mai sus a făcut
obiectul analizei în instanţa judecătorească, atunci când, prin
decizia civilă nr.358/20 martie 1995 Tribunalul Sibiu a admis
apelul formulat de Partidul Democrat–Filiala Argeş împotriva
sentinţei civile prin care s-a reţinut că în raport de prevederile
art.1295 Cod civil, actul încheiat între părţi cu privire la
transmiterea imobilului în litigiu este legal întocmit, că
vânzarea-cumpărarea imobilului este legală şi nu sunt motive
care să ducă la anularea ei. Decizie a rămas irevocabilă prin
respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta
S.C. Fortuna S.A. Piteşti prin decizia civilă nr.1405/23
noiembrie 1995 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a avut în
vedere faptul că pârâtul a fost de bună-credinţă şi, de
asemenea, Prefectura a considerat valabil exprimat acordul
 5

reclamantei pentru transmiterea proprietăţii, prin dispoziţia

nr.381/1991.
Apărarea reclamanţilor, însă, a fost considerată
ineficientă, faţă de faptul că, potrivit art.45 alin.1 din Legea
nr.10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute
în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile
care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt
valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare
la data înstrăinării, iar potrivit alin.2 actele juridice de
înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de
privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,
sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a
fost încheiat cu bună-credinţă. Tot astfel, potrivit dispoziţiilor
alin.5 al art.45 din lege prin derogare de la dreptul comun,
indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie
în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, aşa
cum a fost prelungit ulterior. Or, calitatea de cumpărător de
bună credinţă fiind statuată într-o altă judecată, ea este
opozabilă reclamanţilor. S-a mai reţinut că reclamanţii nu au
făcut demersuri şi nu au uzat în niciun fel de prevederile art.45
alin.5 din Legea nr.10/2001, în sensul că nu au solicitat
constatarea nulităţii deciziei nr.381/1991.
Împotriva sentinţei, în termen, au formulat apel
reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În faţa instanţei de apel în urma suplimentării
probatoriului cu acte, a fost introdus, ca persoană cu
capacitate juridica deplină, Partidului Democrat Liberal,
continuator al Partidului Democrat, persoana de drept public
cu capacitate de exerciţiu, potrivit Statutului.
Totodată, atât reclamanţii, cât şi celelalte părţi, au
invocat excepţia lipsei competenţei de soluţionare a litigiului,
în privinţa Tribunalului Argeş, ca primă instanţă, urmare
faptului că imobilul litigios situat în Municipiul Piteşti, este
evidenţiat în patrimoniul Partidului Democrat Liberal (adresa
nr.5/28.01.2009 fila 357 şi procesul-verbal de predare-primire
nr.270 din 21.08.2005, fila 390).
În raport de această împrejurare, atât reclamanţii,
prin concluziile orale cât şi cele scrise, dar şi Partidul
Democrat Liberal, au solicitat admiterea apelului şi trimiterea
cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Municipiului
Bucureşti, în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii
deţinătoare, respectiv Bucureşti, Aleea Modrogan nr.1, sector
 6

1.
Prin decizia civilă nr. 85/A/2009, Curtea de Apel
Piteşti, a admis apelul formulat de reclamanţi şi, desfiinţând
sentinţa a trimis cauza spre competentă soluţionare
Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă
nr.1295/14.10.2010, a admis excepţia necompetenţei teritoriale
a instanţei în soluţionarea pricinii şi a declinat cauza în
favoarea Tribunalului Argeş,motivat de faptul că imobilul în
litigiu este deţinut de PDL –Filiala Judeţeană Argeş, iar cu
toate că Partidul Democrat Liberal a comunicat că dreptul de
proprietate având ca obiect imobilul în litigiu se află
înregistrat în patrimoniul instituţiei central, notificarea s-a
înregistrat la filială, iar această filială a apreciat că restituirea
în natură a imobilului nu este posibilă, motiv pentru care a
transmis notificarea reclamanţilor către Prefectura Argeş în
vedere stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent şi deci
instanţa competentă este Tribunalul Argeş
Ca urmare a dispoziţiilor sentinţei civile
nr.1295/14.10.2010, prin care s-a admis excepţia
necompetenţei teritoriale şi s-a declinat cauza în favoarea
Tribunalului Argeş, iar pricina s-a înregistrat pe rolul acestei
instanţe sub nr. 25000/3/2009 .
La data de 09.05.2011, Tribunalul Argeş a constatat
ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării
conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Argeş şi
Tribunalul Bucureşti, motivat de faptul că Filiala Argeş a PDL
are doar un drept de folosinţă asupra imobilului în litigiu, iar
Tribunalul Argeş şi Tribunalul Bucureşti s-au declarat
necompetent de a judeca pricina, conflictul negativ de
competenţă s-a ivit în cadrul Tribunalului Bucureşti, iar acesta
trebuie soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat
conflictul negativ de competenţă, iar prin decizia civilă
nr.5847/07.07.2011 s-a dispus stabilirea competenţei de
soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, statuând
că, în sensul Legii nr.10/2001, Filiala Argeş a Partidului
Democrat este unitatea deţinătoare a imobilului, competenţa
revenind Tribunalului Argeş.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş la
data de 22.09.2011 sub nr. 25000/3/2009.
 7

Prin sentinţa civilă nr.101 din 19 martie 2012,

Tribunalul Argeş, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive invocate de către pârâţi şi acţiunea reclamanţilor, aşa
cum a fost precizată, ca neîntemeiate.
În adoptarea acestei soluţii tribunalul a reţinut în
esenţă că, prin actul de cumpărare înregistrat sub
nr.1818/29.05.1907 la Grefa Judecătoriei Piteşti, D. Al. a
dobândit de la C. G. casele şi locul din Piteşti, Bulevardul
Ferdinand nr.27 şi strada Egalităţii nr.19, fiind emisă sub
nr.1944/august 1907 autorizaţia de construire a unei case de
locuit cu etaj. Ulterior, urmare a aplicării Decretului nr.92/1950
autorul reclamanţilor a fost deposedat de imobilul care s-a aflat
în administrarea directă a Întreprinderii de gospodărire
comunală până la 14 mai 1975, când a fost transferat, cu
acelaşi titlu, Institutului de Învăţământ Superior Piteşti, iar
prin Ordinul nr.7521/25.11.1986 Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului a transferat acelaşi imobil către I.C.S. Textile -
Încălţăminte Piteşti.
Prin decizia nr.381/23.08.1991 Prefectura Judeţului
Argeş a transmis, cu plată, din proprietatea Societăţii
Comerciale Fortuna S.A. Piteşti în proprietatea Frontului
Salvării Naţionale–Filiala Judeţului Argeş clădirea şi terenul
aferent, situate în Piteşti, B-dul Republicii nr.58, fost B-dul
Ferdinand la nr.27 potrivit înscrisurilor şi expertizei cauzei.
Tribunalul a reţinut că prin decizia civilă
nr.358/1995 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul
nr.2658/1994, se analizează legalitatea deciziei nr.381/1991 a
Prefecturii Judeţului Argeş, prin care s-a dispus trecerea cu
plată al imobilului din proprietatea reclamantei în proprietatea
pârâtei, precum şi Ordinul Prefectului nr.72/1993 al
Prefecturii.
Acest litigiu s-a purtat între Partidul Democrat Filiala
- Argeş şi reclamanta S.C. Fortuna S.A. cea care în anul 1991 a
avut imobilul în administrare, iar instanţele de judecată au
stabilit că actul încheiat între părţi cu privire la transmiterea
imobilului este legal întocmit şi că vânzarea-cumpărarea
imobilului este legală .
Această instanţă a analizat natura juridică a actului
de transfer al bunului imobil către P.D.L. – Filiala Argeş şi a
constatat că părţile au convenit că imobilul situat în Piteşti, B-
dul Republicii, nr.58 proprietatea S.C. Fortuna S.A. Piteşti să
fie transmis cu plată către această persoană juridică în temeiul
 8

decretului nr.409/1955 şi H.G.nr.740/1990 şi că în realizarea

acestui acord al părţilor Prefectura a considerat acordul
reclamantei pentru transmiterea proprietăţii emiţând decizia
nr.381/1991 .
Într-adevăr această hotărâre judecătorească nu este
opozabilă reclamanţilor din litigiul de faţă care solicită
obligarea unităţii deţinătoare să emite decizie de soluţionare a
notificării prin care să se dispună restituirea în natură a
imobilului, iar pârâţii chemaţi în judecată sunt Municipiul
Piteşti, prin Primar, Partidul Democrat Liberal, Partidul
Democrat Liberal - Filiala Argeş, precum şi Prefectura
judeţului Argeş, însă hotărârea judecătorească are putere de
lucru judecat în ceea ce priveşte natura juridică a actului de
transmitere a bunului imobil din patrimoniul S.C. Fortuna S.A.
către, Partidul Democrat Liberal - Filiala Argeş, fiind stabilit ca
voinţa părţilor a fost aceea de a încheia un contract de vânzare
- cumpărare.
Având în vedere că P.D.L. are calitatea de
subdobânditor cu titlu particular al imobilului, iar natura
juridică a actului în temeiul căruia bunul imobil a intrat în
patrimoniul P.D.L. Filiala Argeş este acela a unul act de
vânzare cumpărare, iar hotărârea judecătorească de care s-a
făcut vorbire anterior are putere de lucru judecat tocmai
pentru că această analiză poate fi făcută doar între cele două
părţi ale contractului juridic şi faţă de faptul că reclamanţii nu
au înţeles să atace acest act juridic de înstrăinare în termenul
prevăzut de lege, respectiv potrivit art.45 din Legea 10/2001
la momentul de faţă nu se poate reţine decât că bunul a intrat
în mod valabil în patrimoniul acestui pârât, însă aşa cum am
arătat faţă de calitatea acestuia de subdobânditor cu titlu
particular nu i se poate reţine calitatea de unitate deţinătoare
care să dispună pe fond restituirea bunului imobil sau măsură
reparatorii în echivalent sau sa se retina calitatea de entitate
învestită cu soluţionarea notificării care să dispună acordarea
de măsuri reparatorii în echivalent.
Reclamanţii au adresat notificare şi către Primăria
Municipiului Piteşti, care faţă de împrejurarea că imobilul nu
se află în administrarea sau în proprietatea Primăriei Piteşti,
imobilul fiind deţinut de către P.D.L. - Filiala Argeş notificarea
s-a înaintat spre soluţionare către A.V.A.S.
Tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.27
din Lege nr.10/2001 ca motiv de netemeinicie a cererii de faţă,
 9

fata de faptul că s-a aflat în patrimoniul S.C. FORTUNA S.A.

societatea comercială privatizată şi care nu poate să dispună
restituirea bunului imobil ca urmare a faptului că bunul nu se
mai găseşte în patrimoniul său, iar potrivit acestor norme de
drept A.V.A.S. are calitatea de entitate investită cu soluţionarea
notificării, faţă de argumentele expuse.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în
termen legal reclamanţii D. M. T., W. R. M., M. V. şi recurenta
D. C. J., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Printr-o primă critică se susţine că în mod greşit
instanţa de fond a reţinut că Partidul Democrat nu are calitatea
de unitoare deţinătoare, iar S.C Fortuna S.A, nu poate restitui
imobilul, întrucât nu s-a formulat nici-o cerere in contradictoriu
cu aceasta ultima societate.
Aşadar, nelegal şi netemeinic prima instanţa
apreciază că aplicarea legii trebuie să aibă în vedere momentul
1991, când imobilul se afla în deţinerea S.C. Fortuna S.A. şi
raportat la aspectul că în prezent imobilul nu mai este în
deţinerea acestei societăţi, A.V.A.S. ar avea calitatea de
entitate investita cu soluţionarea cererii.
Printr-o altă critică se susţine că, soluţia este
nelegală şi sub aspectul analizării şi interpretării art.2 din
Legea nr.10/2001, normele metodologice calificând, ca fiind
abuziva preluarea în baza D.92/1950. În acest caz, când
aplicarea acestui decret a fost abuziva, preluarea s-a făcut fără
titlu valabil.
Potrivit art.11 din Legea nr.10/2001, imobilele
expropriate şi ale căror construcţii nu au fost demolate, se vor
restitui în natură persoanelor îndreptăţite, daca nu au fost
înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cât priveşte pârâtul P.D.L., acesta, potrivit Legii
nr.14/2003, art.1, are calitatea de persoana de drept public
(art.1 din Legea nr.14/2003- Legea partidelor politice",
”partidele politice sunt persoane de drept public”).
Restituirea în natură a imobilului se impune inclusiv
prin prisma dispoziţiilor constituţionale şi a tratatelor
internaţionale la care se face trimitere în cererea de chemare
în judecată respectiv: art.44 din Constituţie, art.1 al Primului
Protocol Adiţional la Convenţie şi art.17 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, precum şi art.11 alin.3 din
Constituţie.
Prin decizia civilă nr.2286/29.10.2012 a fost admis
recursul şi casată sentinţa cu reţinere spre rejudecare, pentru
argumentul că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită
 10

asupra calităţii Partidului Democrat Liberal de unitate

deţinătoare a imobilului, potrivit Legii nr.10/2001, această
dezlegare în drept fiind dată de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, atunci când a dezlegat conflictul negativ de
competenţă prin decizia civilă nr.5847/07.07.2011.
Prin decizia civilă nr.255/28.01.2013, Curtea de Apel
Piteşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii D.M. T., W.
R. M. şi M. V., D. C. I. (în calitate de soţie supravieţuitoare),
împotriva pârâţilor Municipiul Piteşti – prin Primar, Primăria
Piteşti, Partidul Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş,
Prefectul Judeţului Argeş, Partidul Democrat Liberal şi
Prefectura Judeţului Argeş; a dispus obligarea unităţii
deţinătoare Partidul Democrat Liberal - Filiala Judeţului Argeş
să restituie contestatorilor imobilul teren în suprafaţă de 1.605
mp, împreună cu construcţia de pe raza Municipiului Piteşti, B-
dul Republicii nr.58, potrivit schiţei de plan exp. C. P. fila 177,
dosar fond; a respins acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi ca fiind
formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală
pasivă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare - cumpărare, înregistrat sub
nr.1818/29.05.1907 la Grefa Judecătoriei Piteşti, autorul
contestatorilor – D. Al. a cumpărat de la C. P. G. un teren situat
în Piteşti, B-dul Ferdinand nr.27 şi strada Egalităţii nr.19, pe
care ulterior a edificat o construcţie, în baza autorizaţiei emisă
de fosta Primărie a urbei Piteşti.
În baza Decretului nr.92/1950, pentru naţionalizarea
unor imobile, terenul şi casa au fost preluate din patrimoniul
autorului şi trecute în patrimoniul statului, fiind astfel dat în
administrarea REGOCOM – Sucursala Fond Locativ Piteşti,
aceasta de pe urmă exercitând dreptul de administrare până la
emiterea Deciziei nr.169/14.05.1975, emisă de către fostul
Comitet Executiv al Consiliului Popular Argeş.
Autoritatea administrativă, prin actul evocat, a dat în
administrare directă imobilele – teren şi casă, Institutului de
Învăţământ Superior Piteşti.
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului prin Ordinul
nr.7521/25.11.1986 a trecut bunurile din patrimoniul instituţiei
de învăţământ în acela al ICS Textile şi Încălţăminte Piteşti,
care în urma reorganizării, în baza Legii nr.15/1990, a devenit
SC Fortuna SA.
Prefectul Judeţului Argeş, la data de 23.08.1991, a
emis două decizii, respectiv nr.377 şi nr.381, prin care a
transmis cu plată suprafaţa de 1605 mp, împreună cu clădirea
 11

situată pe aceasta din Piteşti B-dul Republicii nr.58, în

patrimoniul Frontului Salvării Naţionale – Filiala Judeţului
Argeş.
Ulterior emiterii acestor decizii, Prefectul apreciind
asupra legalităţii nr.377/23.08.1991 a anulat-o, cu argumentul
că actul administrativ nu a respectat condiţiile Decretului
nr.1015/1966 şi a HG nr.740/1990, care se referea la
posibilitatea transmiterii bunurilor mobile proprietate de stat
în proprietatea organizaţiilor cooperatiste sau altor organizaţii
obşteşti şi nu a bunurilor imobile ca în cazul transmiterii prin
decizia anulată.
Deşi ambele decizii aveau ca obiect aceleaşi bunuri a
fost anulată numai una dintre acestea, urmând ca decizia
nr.381/23.08.1991 să fie invocată de către Frontul Salvării
Naţionale – Filiala Judeţului Argeş, respectiv de către Partidul
Democrat ca un act care confirmă dreptul de proprietate
asupra imobilelor.
De altfel, în acţiunea în revendicare formulată de SC
Fortuna SA împotriva Partidului Democrat (FSN) acesta de pe
urmă a invocat decizia cu valoarea de titlu de proprietate,
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr.1405/23.11.1995,
confirmând că într-adevăr pârâtul stăpâneşte imobilele unui
titlu valabil, fiind respinsă acţiunea în revendicare.
În baza Legii nr.112/1995, autorul contestatorilor a
solicitat să-i fie restituite imobilele situate în Piteşti, B-dul
Republicii nr.58, însă cererea acestuia a fost respinsă prin
hotărârea Comisiei Judeţene Argeş nr.556/09.07.1997, cu
argumentul că imobilul nu se află la dispoziţia acestei comisii,
ci în patrimoniul Partidului Democrat – Filiala Argeş.
Partidul Democrat devenit ulterior Partidul Democrat
Liberal prin întâmpinare s-a apărat tot în sensul că a dobândit
imobilul cu bună – credinţă şi pentru acest motiv nu mai poate
fi restituit moştenitorilor autorului D. Al., invocând în sprijinul
acestei apărări dispoziţiile art.46 alin.1 din Legea nr.10/1991,
privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada
06 Martie 1945 – 22 Decembrie 1989.
Analizând regimul juridic al imobilelor ce au făcut
obiectul notificării contestatorilor se reţine că îi sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr.10/2001, pentru argumentele ce urmează:
La data preluării imobilului D. Al., proprietarul
acestuia era funcţionar public, exceptat de la măsura
naţionalizării, potrivit art.2 din Decretul nr.92/1950, astfel că
operaţiunea de trecere a terenului şi construcţiei din
proprietatea acestuia în patrimoniul statului a fost contrară
 12

dispoziţiilor art.44 din Constituţia aflată în vigoare la acea

dată.
Potrivit art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001,
preluarea imobilelor prin naţionalizare în perioada 06 martie
1945 – 22 decembrie 1989 este definită de lege ca fiind una
abuzivă, pentru repararea sa impunându-se restituirea
acestora în natură, în principal şi în subsidiar, acordarea de
măsuri reparatorii sau prin echivalent.
Caracterul abuziv al măsurii preluării imobilelor din
proprietatea autorului a îndreptăţit contestatorii să solicite
Partidului Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş
restituirea acestora, calitatea intimatului de unitate
deţinătoare fiind reţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, prin decizia nr.5847/07.07.2011.
Potrivit art. 21 alin.1 din Legea nr.10/2001, imobilele
preluate abuziv, indiferent de destinaţia lor şi care se află în
patrimoniul unei persoane juridice de drept public se poate
restitui fostului proprietar, indiferent de titlul cu care a fost
înregistrat bunul în patrimoniul acesteia.
Partidul Democrat Liberal este o persoană juridică
de drept public în înţelesul textului de lege enunţat, precum şi
a dispoziţiilor art.1 din Legea nr.14/2003 privind partidele
politice, acestea fiind alte argumente în baza cărora se
argumentează regimul juridic al imobilelor de bunuri ce se pot
restitui în baza Legii nr.10/2001.
Cu privire la posibilitatea restituirii imobilelor în
natură, Partidul Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş a
invocat buna sa credinţă la dobândirea dreptului de
proprietate asupra imobilului, respectiv la data la care i-a fost
transmis în patrimoniu terenul şi construcţia printr-un act de
dare în plată.
Actele juridice ce au ca obiect imobilele care cad sub
incidenţa Legii nr.10/2001 sunt valabile numai dacă au fost
respectate condiţiile legale de la data înstrăinării, potrivit
art.45 alin.1 din actul normativ evocat fiind astfel protejată
buna credinţă a dobânditorului.
Intimatul a dobândit în patrimoniul său dreptul
asupra imobilelor prin acte administrative de dare în plată
emise de către Prefectul Judeţului Argeş, respectiv decizia
nr.381/23.08.1991 şi decizia nr.377 din aceeaşi dată.
Deşi cele două decizii au fost emise în aceleaşi
condiţii de legalitate, ulterior s-a revenit numai asupra unei din
 13

ele, pentru motivul că nu au fost respectate condiţiile legale la

care se referă decretul nr.1015/1966 şi HG nr.740/1990.
În acest mod, prin Ordinul nr.72 al Prefectului
Judeţului Argeş din 14.06.1993 s-a anulat decizia nr.377 din
23.08.1991 şi a fost păstrată decizia nr.381 din aceeaşi dată.
Chiar dacă ulterior această decizie a fost apreciată în
favoarea Partidului Democrat Liberal – Filiala Judeţeană Argeş,
ca a având valoare de titlu de proprietate prin hotărâri
judecătoreşti ce nu sunt opozabile contestatorilor, analizând
legalitatea titlului invocat în raport de art.45 alin.1 din Legea
nr.10/2001, nu pot fi reţinute ca fiind acte de înstrăinare
valabile şi, pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că există
un impediment la restituirea imobilului în natură, aşa cum a
pretins intimatul.
Făcându-se dovada regimului juridic al imobilelor în
sensul că a fost preluat abuziv de către stat, iar la data
notificării se afla în patrimoniul unei persoane juridice de drept
public, contestatorii în calitate de moştenitori ai fostului
proprietar D. Al. sunt consideraţi ca persoane îndreptăţite la
restituirea în natură, potrivit art.3 şi 7 din Legea nr.10/2001,
texte de lege în baza cărora s-a admis contestaţia.

2. Conţinutul principiului rolului activ în aflarea

adevărului.

Art.129 alin.5 Cod procedură civilă

Pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea

adevărului, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin
toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor şi
aplicarea corectă a legii, pronunţând astfel o hotărâre
legală şi temeinică.
În baza rolului activ, judecătorii vor putea
administra probele pe care le consideră necesare, chiar
dacă părţile se împotrivesc potrivit art.129 alin.5 Cod
procedură civilă.
Rolul activ al judecătorului se manifestă numai în
limita cadrului procesual fără să afecteze principiul
disponibilităţii sau să se substituie părţii care are
sarcina de a dovedi pretenţiile, respectiv apărările
invocate.
 14

(Decizia civilă nr.190/23 ianuarie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2010, la

Tribunalul Argeş, contestatorul E. F. a solicitat anularea
deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimata S.C. ASTRA S.A.
Piteşti, reintegrarea pe postul deţinut anterior desfacerii
contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate, precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi
beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea
efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii contestatorul a arătat că decizia
atacată este nelegală, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile
legale privind comunicarea acesteia, a fost emisă şi semnată de
o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al
intimatei, nu a fost acordat un termen de preaviz, a fost emisă
cu încălcarea dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.d, în sensul că
intimata nu i-a propus un alt loc de muncă în unitate şi nici nu
a solicitat sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii şi nu s-a
precizat în cuprinsul deciziei dacă este vorba despre o
concediere colectivă sau individuală.
În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, s-a
arătat că măsura concedierii nu a fost dispusă ca urmare a
dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau
reorganizării activităţii, potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 din
Codul muncii, ci ca urmare a unui conflict existent între
contestator, în calitate de acţionar semnificativ al S.C. A. S.A. şi
persoanele din actuala conducere a societăţii.
A învederat contestatorul că până în prezent
adunarea generală nu a hotărât modificarea organigramei şi a
statului de funcţiuni în sensul desfiinţării postului ocupat de
acesta, iar salariaţii concediaţi au fost înlocuiţi cu alţii din
gruparea adversă.
Prin sentinţa civilă nr.1459/CM din 8 noiembrie
2010, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia
nr.9/23.01.2009 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea
contestatorului pe postul avut anterior concedierii.
A fost obligată intimata să plătească contestatorului
o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data
concedierii până la reintegrarea efectivă.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
 15

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a

reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de
casier, iar prin decizia nr.9/23.01.2009 s-a dispus încetarea
contractului individual de muncă al acestuia în temeiul art.65
din Codul muncii.
Prin prezenta cerere contestatorul a solicitat
anularea deciziei mai sus-menţionate, reintegrarea sa
pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi
obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile
indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi
băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la
reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma
motivelor invocate de contestator cât şi din oficiu, instanţa a
reţinut că potrivit art.74 din Codul muncii, decizia de
concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care
determină concedierea, durata preavizului, criteriile de
stabilire a ordinii de priorităţi, numai în cazul concedierilor
colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate
şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa
un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.
Din analiza deciziei nr.9/23.01.2009 instanţa a
reţinut în primul rând că aceasta nu conţine motivele care
determină concedierea, potrivit art.74 alin.1 lit.a din Codul
muncii.
Indicarea motivelor care determină desfiinţarea
locului de muncă ocupat de salariat se impune în vederea
aprecierii, prin prisma menţiunilor deciziei, a caracterului
efectiv al acestei măsuri, respectiv a cauzei reale şi serioase a
concedierii. În preambulul deciziei de concediere contestate s-
a menţionat doar că măsura desfiinţării postului
contestatorului este determinată de art.65 Codul muncii,
respectiv „probleme financiare”.
Faţă de aceste menţiuni, instanţa a constatat că nu
este îndeplinită condiţia de legalitate impusă de art.74 alin.1
lit.a din Codul muncii, fiind necesară precizarea exactă şi
amănunţită a motivelor ce conduc la desfiinţarea locului de
muncă, pentru a se putea aprecia ulterior asupra cauzei reale
şi serioase a acestora.
În al doilea rând, instanţa a reţinut că decizia
contestată nu conţine nici durata preavizului potrivit art.74
 16

alin.1 lit.b din Codul muncii şi în plus intimata nu a făcut

dovada că ar fi acordat un preaviz contestatorului, potrivit
dispoziţiilor art.73 alin.1 din Codul muncii.
În al treilea rând, instanţa a reţinut că decizia
contestată nu conţine lista tuturor locurilor de muncă
disponibile în unitate şi termenul în care contestatorul urma să
opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile
art.64.
În măsura în care la momentul concedierii existau
locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze
lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile, cât şi
obligaţia să acorde salariatului un termen pentru a opta pentru
ocuparea unui loc de muncă vacant sau, în caz contrar, să
menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de
muncă vacante.
Lipsa din cuprinsul deciziei de concediere, dispusă în
temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, a menţiunilor
prevăzute de art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii atrage
nulitatea absolută a deciziei, deoarece Codul muncii nu
prevede că această măsură este obligatorie doar în cazurile
prevăzute de art.64 Codul muncii, ci în condiţiile art.64, astfel
încât este o normă de trimitere nu la situaţii de concediere
prevăzute de art.64, ci la condiţiile pe care trebuie să le
respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune
salariatului locurile de muncă vacante. În acest sens, art.74 se
referă la condiţiile reglementate de art.64 Codul muncii,
respectiv la locurile de muncă vacante în unitate, compatibile
cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de
muncă stabilită de medicul de medicina muncii, iar în situaţia
în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante
potrivit alin.1, acesta are obligaţia de a solicita sprijinul
agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea
redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale
şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de
medicină a muncii.
Obligativitatea menţionării locurilor de muncă
vacante rezultă şi din prevederile art.80 din CCM unic la nivel
naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia
în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii
va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi
desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori
cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în
 17

vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea

contractului individual de muncă putând opera numai în cazul
în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau
în cazul refuzului locului de muncă oferit.
În plus, potrivit art.67 din Codul muncii „salariaţii
concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor
beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului (...)”.
Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de
dispoziţiile art.74 alin.1 lit.a, b şi d din Codul muncii, aşa cum
s-a reţinut mai sus, constituie, potrivit art.76 alin.1 din Codul
muncii, cauză de nulitatea absolută expresă a deciziei de
concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,
ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia
menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.
În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate,
instanţa a reţinut că potrivit art.65 Codul muncii „concedierea
pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă
încetarea contractului individual de muncă determinată de
desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau
mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă
o cauză reală şi serioasă.”
Prin urmare, condiţia de legalitate impusă de textul
de lege în cazul unei concedieri pentru motive ce nu ţin de
persoana salariatului este ca desfiinţarea locului de muncă să
fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
În cauza de faţă, intimata nu a făcut nici dovada
desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator, nici dovada
că această desfiinţare a avut o cauză reală şi serioasă.
Instanţa a reţinut că desfiinţarea locului de muncă
are o cauză reală atunci când se întemeiază pe împrejurări
obiective, respectiv dificultăţi economice, transformări
tehnologice sau reorganizarea activităţii şi este serioasă când
are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătăţirea activităţii
şi nu disimulează realitatea, neputând constitui doar un pretext
pentru îndepărtarea salariatului din unitate.
Astfel, în decizia nr.9/23.01.2009 se menţionează că
măsura desfiinţării postului contestatorului a avut la bază
„art.65 Codul muncii (probleme financiare)”.
Instanţa a reţinut că potrivit art.287 Codul muncii,
sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului,
 18

acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la

prima zi de înfăţişare.
Deşi intimatei i s-a pus în vedere să depună la
dosarul cauzei toate actele care au stat la baza emiterii deciziei
de concediere, inclusiv organigrama înainte şi după
concediere, aceasta nu a înţeles să depună vreun înscris în
acest sens, din care instanţa să poată verifica efectivitatea
desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator şi a cauzei
reale şi serioase.
În raport de aceste considerente, constatând
nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate, instanţa a
admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.9/23.01.2009
emisă de intimată.
În temeiul art.78 şi art.269 alin.1 şi 2 din Codul
muncii, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară
emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării
contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi obligării
intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat,
majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea
efectivă.
În raport de precizarea apărătorului contestatorului
de la termenul din data de 28.10.2010, instanţa a luat act că nu
se solicitată cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat
recurs intimata S.C. A. S.A. Piteşti, susţinând că este nelegală
şi netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304
pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-
intimată a susţinut în esenţă faptul că instanţa de fond a fost
lipsită de rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod
procedură civilă, în sensul că nu a stăruit prin toate mijloacele
legale pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii la
situaţii pe deplin stabilite şi nu a dispus administrarea unor
probe suplimentare pentru verificarea situaţiei de fapt
invocată.
S-a arătat că raţionamentul judiciar reţinut în
considerentele sentinţei atacate cu privire la neîndeplinirea de
către angajator a depunerii la dosarul cauzei a dovezilor
justificative ale măsurii dispuse este greşit şi constituie un
viciu al hotărârii.
 19

Pentru a constata legalitatea sau nelegalitatea

încetării unui contract individual de muncă, instanţa era
obligată în raport de principiul menţionat a stabili dacă
contractul în discuţie este valid sau invalid, în raport de
împrejurarea că este abilitată a constata nelegalitatea încetării
unui act juridic valid dar nu este abilitată a valida un contract
supus acţiunii nulităţii.
De asemenea, pentru a se constata dacă a avut loc o
reorganizare, instanţa avea obligaţia de a examina dacă exista
o organizare ce a fost supusă modificării, respectiv dacă exista
o organigramă a posturilor şi funcţiilor stabilite în condiţiile
legii.
Se mai susţine că hotărârea este dată cu aplicarea
greşită a legii, întrucât nu s-a observat faptul că, contractul
individual de muncă al lui Ene Florin este nul absolut şi drept
urmare încetează de drept, având în vedere dispoziţiile art.10,
14, 16 şi 57 din Codul muncii.
În continuare se arată că acest contract individual de
muncă a fost încheiat fraudulos, în fals, prin metoda
contrafacerii, în numele angajatorului, de către numitul D. M.,
persoana juridică pe care nu o reprezenta legal, situaţie faţă de
care se impunea constatarea nulităţii absolute a contractului
individual de muncă şi pe cale de consecinţă respingerea
contestaţiei împotriva deciziei de încetare a acestuia.
Prin decizia nr. 190/23.01.2013, Curtea de apel
Piteşti, Secţia I civilă a respins recursul formulat de intimata
S.C. A. S.A. Piteşti, împotriva sentinţei civile nr.1459/CM din
data de 08 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, în
dosarul nr.1562/109/2010, intimat-contestator fiind E. F.; a
obligat pe recurenta-intimată să plătească intimatului-
contestator suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă nu
şi-a exercitat rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5
Cod procedură civilă întrucât nu a dispus administrarea de
probe suplimentare şi pentru că nu a analizat dacă contractul
individual de muncă al contestatorului este valid sau invalid,
sunt neîntemeiate deoarece prima instanţă a avut în vedere
obiectul cauzei cu care a fost investită, respectiv contestaţie
împotriva deciziei nr.9 din 23.01.2009, emisă de recurentă,
prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă
 20

contestatorului conform dispoziţiilor art.65 din Codul muncii şi

a dispus administrarea probelor necesare soluţionării cauzei
prin încheierea din 3 iunie 2010, respectiv a pus în vedere
reprezentantului legal al intimatei să depună la dosar toate
actele care au stat la baza emiterii acestei decizii de
concediere, dovada comunicării deciziei şi organigrama înainte
şi după concedierea contestatorului (filele 1 şi 27).
Aceeaşi măsură a fost luată de către instanţă şi prin
încheierea din 13 iulie 2010 şi la termenul fixat pentru
depunerea acestora, 28 octombrie 2010, apărătorul intimatei a
precizat că nu posedă înscrisurile solicitate de către instanţă.
În această situaţie nu se poate reţine faptul că
instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ în aflarea
adevărului, întrucât judecătorul nu se substituie obligaţiei
părţii în propunerea probelor pentru dovedirea temeiniciei
pretenţiilor sau a apărărilor, având în vedere obligaţia
recurentei-intimata de a propune probe în conformitate cu
dispoziţiile art.287 din Codul muncii.
Potrivit acestui text de lege, sarcina probei în litigiile
de muncă incumbă angajatorului şi cum în speţă, deşi au fost
solicitate înscrisurile care au stat la baza deciziei de încetare a
contractului de muncă de către instanţă şi unitatea nu s-a
conformat, în mod legal instanţa a procedat la anularea
deciziei nr.9 din 23 ianuarie 2009.
Cât priveşte susţinerea recurentei a faptului că
prima instanţă nu a analizat contractul de muncă şi nu a
observat că acesta este nul absolut, se constată că prima
instanţă nu a fost sesizată cu o astfel de cerere pentru a se
reţine ca întemeiată această critică.
S-a stabilit cu actele de la dosar faptul că acest
contract de muncă al contestatorului a fost semnat în numele
angajatorului S.C. A. S.A. de către D. M., care la data
respectivă avea calitatea de director al societăţii şi faptul că
ulterior acestui moment contractul directorului a fost desfăcut,
nu are nici o relevanţă juridică asupra valabilităţii contractului
încheiat pentru E. F..
Reţinând că sunt neîntemeiate criticile aduse de
către recurentă hotărârii instanţei de fond, în baza art.312 (1)
Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, recurenta-
intimată a fost obligată să plătească intimatului-contestator
 21

suma de 200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu

de avocat în recurs.

3. Competenţa materială a instanţei privind anularea

deciziei de acordare a calificativului în procedura de
evaluare a personalului didactic.

Art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997

Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997, privind

statutul personalului didactic, evaluarea activităţii
profesionale a personalului didactic de predare, a celui
auxiliar, de conducere, de îndrumare şi control se face
anual conform fişei de evaluare elaborată de Ministerul
Învăţământului.
În lipsa unei dispoziţii speciale care să reglementeze
instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva
fişei de evaluare se vor aplica regulile de drept comun
privind soluţionarea conflictelor de muncă, actele de
evaluare fiind emise în cadrul raporturilor juridice de
muncă, ci nu într-un alt regim de natură să atragă
competenţa instanţei de contencios administrativ.
(Decizia civilă nr.139/21.01.2013)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

28.11.2011, în urma casării cu trimitere spre rejudecare,
reclamantul N. Gh. a chemat în judecată pe pârâtul I.S.J. Argeş,
solicitând anularea deciziei nr.12206/2009 şi a fişei de evaluare
prin care i-a fost acordat calificativul „bine”.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma
reevaluării dispuse de M.E.C.I. a fost menţinut calificativul
acordat, soluţia fiindu-i comunicată prin adresa nr.12206/2009.
Raportul de evaluare a fost întocmit abuziv şi discreţionar, fără
respectarea dispoziţiilor Ordinului nr.3467/1999 al OMEC.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă
nr.401/7.03.2012, a admis acţiunea, reţinând următoarele:
Reclamantul a deţinut funcţia de inspector şcolar de
specialitate pentru minorităţi, iar la data de 19.08.2009, s-a
întocmit fişa de evaluare a acestuia pentru perioada 1.09.2008-
31.08.2009, înregistrată la pârât sub nr.6526/24.08.2009.
Împotriva acestei fişe de evaluare reclamantul a
formulat contestaţie iar prin adresa nr.18981/11.12.2009, i s-a
comunicat că s-a dispus reluarea procedurii de evaluare cu
 22

respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Cu adresa nr.12206/21.12.2009, reclamantului i s-a
comunicat că în urma evaluării dispuse de M.E.C.I. a fost
menţinut calificativul „bine” acordat iniţial.
În şedinţa consiliului de administraţie a pârâtului din
15.12.2009, reclamantului i-a fost acordat un punctaj de 84 de
puncte, corespunzător calificativului „bine”.
La adoptarea acestui punctaj a fost avut în vedere nota
de relaţii a directorului Şcolii cu clasele I-VIII din comuna
Cetăţeni judeţul Argeş, unitate inclusă în programul Phare 2005
„Acces la educaţie pentru grupurile dezavantajate” din care
rezultă că reclamantul nu centraliza în mod eficient şi corect
documentele şi rapoartele şi nu a efectuat decât o singură vizită
de monitorizare a activităţilor din cadrul proiectului.
De asemenea, reclamantul nu a monitorizat programul
M.E.C.T. „A doua şansă” iar în cazul inspecţiilor tematice ce vizau
calitatea educaţiei şcolare, în unităţile de învăţământ cu elevi
romi, nu au fost administrate instrumente proprii, acestea
neregăsindu-se specificate în notele de constatare ale
reclamantului.
În sfârşit, reclamantul nu a formulat propuneri de teste
unitare pentru unităţile de învăţământ din judeţ care şcolarizează
elevi romi.
În concluzie, tribunalul a reţinut că întreaga procedură
de evaluare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art.1 alin.3
din Ordinul nr.3467/1999 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării,
în baza textelor legal susmenţionate şi a dispoziţiilor art.18 din
Legea nr.554/2004, acţiunea formulată de reclamant fiind
respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen
legal reclamantul N. Gh., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie astfel:
- instanţa a încălcat normele de competenţă materială
de soluţionare a acţiunii, competentă material era instanţa
specializată în dreptul muncii şi nu instanţa de contencios
administrativ.
Capătul principal al cererii cu care a investit instanţa a
fost anularea fişei de evaluare pe anul şcolar 2008-2009, fişă ce
nu poartă semnătura nici unei persoane, şi care constituie,
potrivit art.52 alin.6 din Legea nr.128/1997, un document de bază
pentru stabilirea drepturilor salariale pentru promovare şi
accesul la programele de perfecţionare.
Potrivit art.146 din aceeaşi lege, personalului didactic i
se aplică dispoziţiile din legislaţia muncii, iar raporturile în care
 23

se află cadrele didactice sunt de muncă, astfel că speţa nu putea

fi soluţionată de instanţa de contencios administrativ;
- hotărârea este nelegală întrucât instanţa de fond a
soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art.85 Cod procedură
civilă, precum şi art.6 Paragraful 1 din CEDO, câtă vreme
recurentul nu a fost citat pentru data la care s-a judecat pricina;
- instanţa nu a analizat motivul de nulitate absolută a
fişei de evaluare, care nu are dată, număr şi semnătură;
- greşit s-a reţinut că la adoptarea punctajului acordat
în urma reevaluării s-a avut în vedere nota de relaţii a
directorului şcolii din comuna Cetăţeni;
- nota de care instanţa de fond ţine cont în adoptarea
soluţiei nu cuprinde perioada de evaluare, fiind emisă în timpul
reevaluării şi nu în timpul desfăşurării programului Phare, care s-
a derulat în perioada septembrie 2007-septembrie 2008;
- niciun alt director din cadrul celorlalte zece şcoli nu a
depus vreun punct de vedere sau notă de relaţii despre
activitatea recurentului;
- inspectorul şcolar general adjunct în a cărui
subordonare este cel evaluat are obligaţia de a consulta pe
directorii unităţilor de învăţământ şi pe şefii comisiilor metodice
privind respectarea deontologiei profesionale de către inspectori.
Prin încheierea din 9 noiembrie 2012, pronunţată în
dosarul nr.3507/109/2010*, Curtea de Apel Piteşti, Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a dispus scoaterea de pe rol a
cauzei şi înaintarea acesteia către Secţia I civilă, reţinând
următoarele:
Obiectul cauzei îl reprezintă anularea deciziei de
acordare a calificativului emisă de Inspectoratul Şcolar Judeţean
în cadrul procedurii de evaluare a reclamantului, în calitatea
acestuia de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi.
Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind
Statutul personalului didactic, evaluarea personalului didactic de
predare, a celui auxiliar, de conducere, de îndrumare şi de
control, se face anual, conform fişei de evaluare elaborate de
Ministerul Învăţământului.
Reclamantului în calitate de deţinător al unei funcţii de
îndrumare şi control dintre cele reglementate de lege, îi sunt
aplicabile prevederile legislaţiei muncii, în acest sens dispunând
în mod expres art.146 raportat la art.2 pct.a) şi c) din Legea
nr.128/1997.
Aşadar, s-a reţinut că chiar dacă evaluarea este
efectuată de o autoritate publică, actele întocmite în cadrul
evaluării sunt emise în cadrul raporturilor de muncă, ce vizează
 24

modalitatea de efectuare a evaluării de către angajator să fie

supuşi jurisdicţiei muncii.
Prin decizia nr.139/21.01.2013, Curtea de Apel Piteşti,
Secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamantul N. Gh.,
împotriva sentinţei civile nr.401/7 martie 2012, pronunţată de
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, în dosarul nr.3507/109/2010*,
intimat fiind pârâtul I.S.J. Argeş prin Inspector Şcolar General B.
G.; a casat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Argeş, Secţia
civilă (complet litigii de muncă), pentru legală soluţionare.
Pentru a hotărî astfel, Curtea analizând recursul, cu
prioritate în limita primului motiv ce vizează competenţa de
soluţionare a acţiunii, a constatat că este fondat, pentru
următoarele argumente.
Reclamantul în calitatea sa de inspector şcolar de
specialitate pentru minorităţi este supus evaluării anuale, fiind
personal de îndrumare şi control, conform art.52 alin.1 din Legea
nr.128/1997 (legea aplicabilă raporturilor juridice create, în
raport de faptul că este vizată perioada 1.09.2008-31.08.2009),
conform fişei de evaluare elaborată de Ministerul Învăţământului.
În raport de dispoziţiile art.2 pct.a) şi c) din Legea
nr.128/1997, potrivit cu care acest act normativ reglementează
funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile
specifice personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale
celui de conducere, de îndrumare şi de control, precum şi
sistemul de perfecţionare şi de evaluare, coroborate cu
dispoziţiile art.146 din acelaşi act normativ ce dispun că în
măsura în care statutul nu dispune altfel, personalului didactic i
se aplică celelalte dispoziţii din legislaţia muncii, rezultă că
actele întocmite cu prilejul evaluării reclamantului sunt acte
emise în cadrul raporturilor juridice de muncă, ci nu în regim de
putere publică.
Cum nu există nicio dispoziţie legală care să atribuie în
mod expres competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect
anularea fişei de evaluare a reclamantului, instanţei de
contencios administrativ, rezultă că în raport de dispoziţiile
legale menţionate mai sus, acţiunea acestuia trebuia soluţionată
de instanţa specializată în soluţionarea litigiilor de muncă, litigiul
fiind supus jurisdicţiei muncii.
Hotărârea prin care s-a soluţionat cauza a fost
pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal a
Tribunalului Argeş, de completul de judecată în alcătuirea căruia
nu au intrat asistenţii judiciari fiind astfel încălcată norma
prevăzută de art.55 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, potrivit căreia completul pentru
 25

soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de

muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2
asistenţi judiciari.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.304 pct.1 Cod
procedură civilă, s-a impus admiterea recursului şi casarea
hotărârii în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură
civilă, cu trimitere spre competentă soluţionare Tribunalului
Argeş, Secţia civilă-Complet litigii de muncă, pentru a se cerceta
cauza în fond de către un complet legal constituit.

4. Termen de prescripţie privind acţiunile care au ca

obiect plata drepturilor salariale.
Art.268 alin.1 lit.c Codul muncii

Cererile care au ca obiect plata drepturilor salariale

neacordate sau a unor despăgubiri către salariat sau cele
care privesc răspunderea salariaţilor faţă de angajator se
formulează în termen de 3 ani de la data naşterii
dreptului potrivit art.268 alin.1 lit.c Codul muncii.
Termenului general de prescripţie de 3 ani sunt
supuse şi drepturile salariale care s-au născut din
contractele colective de muncă, fiindcă termenul special
de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e din codul muncii
este prevăzut pentru acţiunile care au ca obiect alte
pretenţii în legătură cu executarea contractului, decât
aceste drepturi.

(Decizia civilă nr.132/17 ianuarie 2013)

Prin acţiunea formulată la data de 17.04.2012,

petenta Alianţa Sindicală Feroviară Craiova, în numele şi
pentru petiţionarul reclamantul C. M. a solicitat ca, prin
hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să oblige în solidar pe
pârâţii: SC Telecomunicaţii CFR SA şi Sucursala Regională de
Telecomunicaţii Craiova, în temeiul art. 253 alin 1 şi 2 din
Legea 53/2003, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru
ziua de 19.04.2009 şi 2010 , ziua de Crăciun 2010 şi ziua
Comunicaţiilor -17.05.2009 şi 2010, aşa cum au fost prevăzute
în art. 6.9 pct. a din CCM 2008-2009 şi CCM 2009-2010 şi
obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a învederat că petiţionarul
este angajat cu contract individual de muncă la SC
Telecomunicaţii CFR SA- Sucursala Regională de
 26

Telecomunicaţii Craiova, iar în intervalul aprilie 2009-31

decembrie 2010 nu a beneficiat de prevederile art. 6.9 pct. a
din CCM 2008-2009 şi 2009-2010, potrivit cărora, cu ocazia
sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Comunicaţiilor se
va acorda salariaţilor un ajutor în bani sau în natură (tichete
cadou), al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la
nivelul salariului minim.
Prin întâmpinarea de la filele 28-33, pârâta
Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA a solicitat
respingerea acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
În altă ordine de idei se susţine că drepturile
solicitate, în temeiul contractelor colective de muncă nu pot fi
confundate cu drepturi de natură salarială, încât să se aplice
prescripţia de 3 ani, aceste drepturi prescriindu-se în termen
de 6 luni.
Pe fond, s-a susţinut că, potrivit art. 6.9 lit. A din
contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societăţii,
salariaţii beneficiază de un ajutor în bani, cu prilejul
sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Telecomunicaţiilor.
În conformitate cu prevederile art. 1 din legea
193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de
creşă, Societăţile Comerciale, regiile autonome, societăţile şi
companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile
cooperatiste, celelalte persoane juridice cât şi persoanele
fizice care se încadrează personal pe baza contractului
individual de muncă pot utiliza bilete de valoare, sub forma
tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, iar art. 2.3 din
Normele de aplicare a Legii 193/2006 statuează că angajaţii
pot beneficia de tichete cadou acordate de angajatorii lor,
numai pentru destinaţiile sau evenimentele care se încadrează
în cheltuielile sociale.
Referitor la acest aspect, intimata precizează că,
potrivit adresei întocmită de Serviciul Contabilitate, nu a
existat buget aprobat pe anul 2009 de către organele de
conducere ale societăţii, iar în ce priveşte anul 2010, suma
aprobată pe acest an a fost cheltuită, astfel că nu există temei
pentru acordarea sumelor solicitate de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr.1446/15.10.2012, pronunţată
de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune, invocată de pârâte prin
întâmpinare, cu admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor în
 27

solidar la plata, către reclamant, a sumelor cuvenite cu titlu de

ajutor material pentru: ziua de Paşte din 19.04.2009 şi 2010,
ziua de Crăciun din anul 2010, ziua Comunicaţiilor din
17.05.2009 şi 2010, reprezentând un salariu de bază la nivelul
salariului minim, pentru fiecare an în parte, actualizat cu rata
inflaţiei.
Instanţa de fond s-a pronunţat mai întâi, potrivit
dispoziţiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, asupra
excepţiei invocate, care fac de prisos, în tot sau în parte,
cercetarea fondului pricinii.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la
acţiune, instanţa a respins-o, reţinând că în cauză sunt
incidente dispoziţiile art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, fiind
vorba de drepturi salariale cu termen de revendicare de 3 ani,
nefiind incidente în cauză dispoziţiile art.283 alin.1 lit.e, unde
se prevede un termen de revendicare de 6 luni, instanţa de
fond invocând dispoziţiile art. 55 alin.1 din Legea nr. 571/2003,
în care se arată că sunt venituri din salarii, toate veniturile în
bani obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate, în
baza unui contract individual de muncă şi indiferent de
denumirea veniturilor sau forma sub care ele se acordă.
Examinând fondul pretenţiilor formulate în cauză,
instanţa de fond a constatat că părţile au administrat proba cu
înscrisuri, din care rezultă că petiţionarul - reclamant,
reprezentat fiind în proces de Alianţa Sindicală Feroviară
Craiova, a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtelor, în
perioada dedusă judecăţii, iar potrivit dispoziţiilor art.6.9 din
C.C.M. încheiat între SC Telecomunicaţii CFR SA şi
reprezentanţii salariaţilor pe perioada anilor 2008 - 2009,
înregistrat la DMSSF Bucureşti sub nr.305/21.01.2008, în afara
ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, s-a prevăzut că
salariaţii vor mai beneficia şi de ajutor material pentru Ziua de
Paşte, de Crăciun şi de Ziua Comunicaţiilor, ajutor constând în
bani sau în natură (tichete cadou), al cărui cuantum va fi de cel
puţin un salariu de bază la nivelul salariului minim la SC
Telecomunicaţii CFR SA, iar acelaşi ajutor material şi în
acelaşi cuantum a fost prevăzut şi prin textul art.6.9 din C.C.M.
pe perioada anilor 2009-2010.
S-a reţinut că aceste pretenţii nu sunt contestate nici
de către cele două pârâte, acestea formulând apărări cu totul
inadecvate solicitărilor formulate de reclamanţi, pârâta
depunând la dosar Protocolul nr. 1/16.12.2010, arătând că prin
 28

acesta părţile au recunoscut că drepturile cuvenite, în baza

contractului colectiv de muncă au fost acordate în totalitate,
iar pentru anul 2011, aceste ajutoare nu mai sunt acordate.
Referitor la tichetele de masă, prin acelaşi protocol,
părţile de comun acord au hotărât că, cele aferente perioadei
iunie noiembrie 2010 până la data de 31.12.2010 şi cele
aferente lunii decembrie 2010, corespunzător perioadei lucrate
până la data de 31.01.2011, având în vedere şi prevederile art.
6.9 lit. A din Contractul Colectiv de muncă se suspendă pentru
o perioadă de 6 luni, până în data de 15.06.2011.
Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile amintite
anterior cuprinse în C.C.M., care constituie legea părţilor, în
temeiul art.969 C.civ., precum şi dispoziţiile art.243 alin.1
Codul muncii şi art.244 Cod muncii, statuând că executarea
CCM este obligatorie, iar clauzele inserate nu pot fi modificate
pe parcursul executării, iar situaţia economico-financiară a
angajatorului în perioada în litigiu nu este o clauză
exoneratoare, concluzionând că petiţionarii - reclamanţi sunt
legal îndreptăţiţi la acordarea sumelor pretinse în cadrul
procesual de faţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SC
Telecomunicaţii CFR SA Bucureşti şi Sucursala Regională de
Telecomunicaţii Craiova, criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură
civilă şi art.3041 Cod procedură civilă.
În primul motiv de recurs se susţine că în mod greşit,
instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune, recurenta susţinând că acţiunea de faţă se
prescrie în termen de 6 luni, ci nu în termen de 3 ani.
În argumentarea admiterii acestei excepţii,
recurentul se referă la cuprinsul noţiunii de salariu definit de
art.159 alin.1 Codul muncii şi la cele trei elemente de bază ale
contractelor individuale de muncă: munca depusă, plata
contravalorii muncii şi subordonarea salariatului faţă de cel ce
face plata.
Recurentul susţine că nu orice sumă de bani plătită
salariatului are caracterul de drepturi salariale, ci numai
sumele definite de art.160 Codul muncii, în care se arată că
salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile,
precum şi alte adaosuri, aceste adaosuri datorându-se tot în
baza muncii depuse.
 29

Raportat la aspectul arătat anterior, recurentul

precizează că drepturile solicitate în baza CCM nu pot fi
confundate cu drepturi de natură salarială, încât să se aplice
prescripţia de 3 ani, precizând că prin contractele colective de
muncă se acordă drepturi băneşti, dar nu în temeiul muncii
prestate, ci doar în baza altor drepturi şi obligaţii ce decurg
din raporturile de muncă.
Recurentele susţin că drepturile reieşite din
contractele colective de muncă se prescriu în termen de 6 luni,
iar celelalte drepturi se prescriu în termen de 3 ani, invocând
dispoziţiile art.171 alin.1 Codul muncii, art.229 Codul muncii,
art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, susţinând că acest termen
scurt de 6 luni a fost prevăzut de legiuitor pentru a nu
destabiliza financiar angajatorul, făcând referire la „salariul
suplimentar”, care se acordă doar pentru o „muncă
ireproşabilă”, salariul care i se acordă peste drepturile
salariale prevăzute în contractele colective de muncă, făcând
referire la o speţă similară, respectiv decizia civilă
nr.5265/02.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a.
Se concluzionează că ajutoarele solicitate de
reclamant sunt întemeiate pe prevederile contractelor
colective de muncă, iar raportat la data introducerii acţiunii,
ţinând cont de faptul că ajutoarele băneşti pretinse nu au
caracter salarial, potrivit art.160 Codul muncii, instanţa de
fond, în mod greşit a reţinut că ajutoarele solicitate de
reclamant sunt drepturi salariale, cărora li se aplică dispoziţiile
art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, dreptul la acţiune prescriindu-
se în termen de 6 luni, ci nu de 3 ani.
Al doilea motiv de recurs se referă la fondul cauzei,
recurentele invocând art.6.9 lit.a din CCM, precum şi
dispoziţiile art.1 din Legea nr.193/2006, privind acordarea
tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, precizând că pentru
anul 2009 nu a existat buget aprobat de către organele de
conducere ale societăţii recurente, potrivit adresei întocmită
de serviciul financiar – contabilitate, ajutoarele solicitate fiind
negociate în baza legii amintite anterior.
În altă ordine de idei se susţine că instanţa de fond
nu a observat că aplicarea prevederilor art.6.9 din CCM 2009
se suspendă până la data de 31.12.2009, potrivit notei înscrise
în cuprinsul articolului amintit, precizându-se că suspendarea a
intervenit prin acordul părţilor, potrivit art.33 alin.3 din Legea
nr.130/1996, în vigoare la data încheierii CCM incident în
 30

cauză, iar reluarea executării obligaţiilor asumate după

încetarea suspendării nu presupune executarea acestora
retroactiv.
Referitor la anul 2010 se susţine că suma de 554 lei
alocată cu titlu de cheltuieli sociale a fost cheltuită, încât nu
mai există temei pentru acordarea sumelor solicitate. În plus,
potrivit Protocolului nr.1/16.12.2010 a intervenit suspendarea
prin acordul părţilor, până la data de 15.06.2012, pentru
ajutoarele aferente anului 2010, cu precizarea că în Contractul
Colectiv de Muncă nr.85/28.04.2011, aceste ajutoare nu mai
sunt stipulate.
Se concluzionează, susţinându-se că instanţa de fond
a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.2.3 din Normele de
aplicare a Legii nr.193/2006; a dispoziţiilor art.6.9 din CCM
2009 – 2010 şi a dispoziţiilor din Protocolul nr.1/16.12.2010,
interpretarea corectă a contractului fiind cea făcută după
intenţia comună a părţilor.
Pentru aceste considerente, recurentele solicită
admiterea recursului cu modificarea sentinţei, în sensul
admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi
respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar respingerea
acţiunii ca neîntemeiată.
În recurs a fost depusă practică judiciară (f.21-24
dosar); CCM 2011-2012 (f.25-79 dosar).
Prin întâmpinarea de la filele 86 – 88 dosar, Alianţa
Sindicală Feroviară Craiova solicită respingerea recursului ca
nefondat şi în principal respingerea excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune, susţinând că în cauză sunt
incidente dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, care se
referă la un termen de prescripţie de 3 ani, ci nu 6 luni, aşa
cum prevăd dispoziţiile art.268 alin.1 lit.e, iar prin concluziile
scrise de la f.90 – 92 dosar, aceeaşi parte solicită respingerea
recursului cu aceeaşi motivare.
Prin decizia nr.132/17.01.2013, Curtea de Apel
Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtele SC
Telecomunicaţii CFR SA şi Sucursala Regională de
Telecomunicaţii Craiova, împotriva sentinţei civile nr.1446/15
octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul
nr.2651/90/2012, intimată - reclamantă fiind Alianţa Sidicală
Feroviară Craiova pentru Cimpoeru Mihai; a modificat
sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
 31

Primul motiv de recurs, referitor la excepţia

prescripţiei acţiunii este nefondat, urmând a-l respinge ca
atare, pentru următoarele considerente:
Drepturile invocate de către reclamanţi sunt drepturi
de creanţă, de natură salarială, supuse prescripţiei extinctive
reglementată de Decretul nr.167/1958, precum şi de
dispoziţiile art.283 din Codul muncii, referitoare atât la
prescripţia generală de 3 ani, cât şi la cea specială de 6 luni.
Dreptul de creanţă, ce face obiectul cauzei a fost
apreciat de către recurentă ca fiind susceptibil de termenul de
prescripţie de 6 luni prevăzut de art.283 litera e Codul muncii,
potrivit căruia litigiile în legătură cu neexecutarea contractului
colectiv de muncă se prescriu în acest termen special.
Legiuitorul a prevăzut în acelaşi text de lege
termenul de prescripţie de 3 ani, pentru litigiile ce au ca obiect
plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat.
Analizând cele două texte de lege ce reglementează
termene de prescripţie diferite, se apreciază că termenul
general de prescripţie este aplicabil întotdeauna litigiilor ce au
ca obiect plata drepturilor salariale, iar celelalte litigii ce au ca
obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de
muncă, altele decât cele privitoare la drepturile salariale sunt
supuse termenului special de prescripţie de 6 luni.
Acelaşi raţionament a stat la baza soluţiei respingerii
excepţiei prescripţiei extinctive invocată de către recurentă,
motiv pentru care din acest punct de vedere soluţia instanţei
de fond este legală, cu privire la soluţionarea excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitările făcute de
către reclamantul din cauza de faţă, prescriindu-se în termenul
de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art.283 lit.c Codul muncii, cu
precizarea că recurenta a indicat greşit temeiul de drept
referitor la prescripţie, făcând trimitere la disp. art.268 alin.1
lit.e Codul muncii, art.268 referindu-se la aplicarea sancţiunii
disciplinare şi la elementele obligatorii pe care trebuie să le
cuprindă decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare.
Al doilea motiv de recurs este întemeiat urmând a-l
admite ca atare, în sensul că se va admite recursul, urmând a
se modifica sentinţa de la fond, în sensul respingerii acţiunii ca
nefondată.
Prin actul adiţional la Contractul Colectiv de Muncă
încheiat pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS Bucureşti sub
 32

nr.2591 s-a prevăzut că pentru anul 2009 şi 2010, nu se mai

acordă ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti,
Crăciun şi Ziua Comunicaţiilor, nemaiexistând temei legal
pentru acordarea acestora.
Contractul amintit anterior est încheiat între
patronat şi sindicate, reprezentând voinţa acestora, potrivit
disp.art.969 Cod civil, fiind obligatoriu pentru părţile
contractante, executarea obligatorie a acestuia fiind
reglementată şi prin disp. art.243 Codul muncii.
În atare situaţie, indiferent de data înregistrării CCM
pe anii 2009-2010, atâta timp cât părţile, de comun acord au
prevăzut neacordarea ajutoarelor materiale amintite anterior,
în anii 2009-2010, acestea nu pot fi acordate nici pentru anul
2009, chiar dacă Paştele şi Ziua Comunicaţiilor, pentru anul
2009 au avut loc la data de 19.04.2009 şi 23.04.2009.
Prima acordată de „Ziua Comunicaţiilor” este
asimilată cu un ajutor social, iar în dispoziţiile art.64 alin.2,
respectiv art.67 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă s-a
stipulat în mod clar că, în afara drepturilor pe care le au
salariaţii potrivit legii, se acordă această primă, al cărui
cuantum va fi stabilit de către Consiliul de Administraţie, cu
consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor.
În acest sens, există drepturi salariale care se acordă
în mod automat, obligatoriu, în sensul că părţile nu pot deroga
în nici un fel de la aplicabilitatea acestora, iar contractul
reprezintă legea părţilor, precum şi drepturi suplimentare care
pot fi acordate numai după îndeplinirea anumitor condiţii şi
care evident sunt facultative.
Astfel, în speţa dedusă judecăţii avem de-a face cu
cea de-a doua categorie de drepturi.
Practic acest „sprijin financiar” care ar putea fi
acordat salariaţilor s-a stabilit prin contract, ca fiind acordat
numai în baza unei decizii a Consiliului de administraţie, în
urma analizei indicatorilor financiari – economici, pentru
fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social, situaţie
prevăzută în art.67 alin.2 din CCM la nivel de unitate.
Cum, în speţa dedusă judecăţii se constată că nu a
existat nici o hotărâre a Consiliului de administraţie cu privire
la acordarea primei de Ziua Comunicaţiilor, această clauză
prevăzută de art.67 alin.2, respectiv art.64 alin.2 din
Contractul colectiv de muncă, reprezintă o condiţie care nu a
fost îndeplinită, iar neîndeplinirea acestei condiţii suspensive
 33

atrage inexistenţa dreptului însuşi.

Dacă în cuprinsul unui astfel de act, ca în speţa
dedusă judecăţii, partenerii sociali au înţeles să definească în
mod concret modalităţile de acordare a unor ajutoare
financiare, însă numai după parcurgerea anumitor condiţii,
este inadmisibil ca instanţa de judecată să intervină în vreun
fel pentru a modifica acest acord.
Pe de altă parte, recurenta, societate cu capital de
stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi
Infrastructurii este unul din agenţii economici monitorizaţi în
baza prevederilor OUG nr.79/2001 şi 79/2008, având obligaţia
să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în bugetele de
venituri şi cheltuieli aferente anilor 2007 – 2009 aprobate, iar
fundamentarea fondului de salariu se face pe baza indicelui de
creştere a câştigului salarial mediu brut, care nu putea fi mai
mare decât indicele productivităţii muncii.
Mai mult, pentru anul 2009, Federaţiile Sindicale
Feroviare au semnat procesul – verbal din data de 25.05.2009,
prin care au fost de acord cu suspendarea ajutoarelor
materiale acordate salariaţilor cu ocazia Zilei Comunicaţiilor.
În plus, prin protocolul nr.1/16.12.2010, se prevede
că art.6 pct.9 lit.a din CCM, aplicabil, se suspendă pe o
perioadă de 6 luni acordarea ajutoarelor materiale de Paşti,
Crăciun şi Ziua Comunicaţiilor, iar potrivit CCM
nr.85/28.04.2011, ajutoarele amintite nu au mai fost prevăzute.
Critica privind greşita acordare a tichetelor de masă
este inadmisibilă având în vedere că prin acţiunea de faţă nu
au fost solicitate tichete de masă, motiv pentru care nici nu au
fost acordate.
Pentru aceste considerente recursul a fost admis, în
baza art.312 Cod procedură civilă, cu modificarea sentinţei de
la fond, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

5. Inadmisibilitatea acţiunii civile având ca obiect

pretenţii izvorâte dintr-o faptă penală pentru care a
intervenit împăcarea părţilor.

Art.132 alin.1 Cod penal

Potrivit art.132 alin.1 Cod penal împăcarea părţilor

în cauzele prevăzute de lege înlătură răspunderea penală
şi stingerea acţiunii civile.
 34

Împăcarea pune capăt definitiv litigiului asupra

laturii penale, cât şi a celei civile, este totală fiindcă
priveşte conflictul în întregul său şi necondiţionată.
De asemenea, înlăturarea răspunderii penale şi
stingerea acţiunii civile prin împăcare este efectul unui
act bilateral pe care instanţa nu îl poate interpreta decât
potrivit voinţei părţilor.
(Decizia civilă nr.78/14 ianuarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Bălceşti, sub nr. 101/185/2012, reclamanta Z. C. asistată de Z.
(F.) Maria a chemat în judecată pe pârâtul D. V. I., pentru a fi
obligat la plata sumei de 20.000 lei, daune materiale şi
200.000 lei,daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că la
data de 01 ianuarie 2011, în urma accidentului rutier provocat
de către M. D., a suferit leziuni grave, necesitând mai multe
zile îngrijiri medicale. Reclamanta a mai arătat că pe parcursul
anului 2011 a fost de mai multe ori internată, în mai multe
instituţii medicale din Craiova, Vâlcea, Bucureşti, ca urmare a
complicaţiilor apărute. Comisia pentru Protecţia Copilului
Vâlcea a emis certificatul nr.872/16.05.2011, privind
încadrarea reclamantei în categoria persoanelor cu handicap.
S-a mai precizat în cerere că deşi a urmat
numeroase tratamente medicale, inclusiv intervenţii
chirurgicale, nici în prezent nu este refăcută din punct de
vedere fizic şi psihic după accidentul suferit.
Reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi majora
valoarea daunelor materiale şi morale, în situaţia în care pe
parcursul procesului din constatările medicale se va constata
agravarea stării de sănătate.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat
excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată,
susţinând în esenţă că pentru infracţiunea de vătămare
corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin.1 si 3 Cod
penal, s-a împăcat, atât cu reclamanta, cât şi cu mama
acesteia, aşa cum rezultă din declaraţiile date de cele două în
cursul urmăririi penale. Aceeaşi declaraţie de împăcare a fost
dată şi de sora reclamantei, Z. M.-L., cel de-al doilea pasager
din autoturism.
Potrivit art.132 Cod penal, împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, acest
 35

principiu fiind recunoscut unanim atât în doctrină, cât şi în

practica judiciară.
Prin sentinţa civilă nr. 208 din 10 mai 2012,
Judecătoria Bălceşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii,
a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei
de 600 lei, cheltuieli de judecată către pârât.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut în esenţă că,
reclamanta a fost victima accidentului de circulaţie din data de
01.01.2011, produs de pârât, conducătorul autoturismului
marca Renault Laguna, cu nr. de înmatriculare VL-06-RDU, pe
DJ 676, iar în urma impactului a rezultat rănirea acesteia din
care reiese că necesită circa 55 zile, timp de îngrijiri medicale.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Bălceşti, nr. 5/P/2011, pârâtul D. V. I., a fost trimis
în judecată doar pentru săvârşirea infracţiunii de conducere
pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană
care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/litru alcool pur
în sânge, faptă prevăzută de art.87 alin.1 din OUG
nr.195/2002. Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea
urmăririi penale fată de acelaşi pârât pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 1,3 si 41 Cod penal.
Încă de la primele declaraţii date de reclamantă şi
mama acesteia (filele 19-21), cele două au menţionat că nu
doresc să formuleze plângere penală împotriva pârâtului. Mai
mult, la 13.07.2011, reclamanta, mama acesteia precum şi
pârâtul au menţionat în declaraţiile date că s-au împăcat fără
să mai aibă vreo pretenţie penală, civilă sau materială.
Pentru faptele prevăzute în art.184 alin.1 si 3 din
Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.
Prima instanţă a reţinut că art.132 Cod penal
stabileşte că „împăcarea părţilor, în cazurile prevăzute de lege
înlătură răspunderea penală si stinge si acţiunea civilă.
Împăcarea este personală si produce efecte numai dacă
intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii„.
Împăcarea părţilor este un act bilateral, deoarece
implică cu necesitate acordul de voinţă al celor două părţi,
persoana vătămată si inculpatul. Pentru a produce efectele
prevăzute de art.132 Cod penal împăcarea trebuie să fie totală
si necondiţionată. Împăcarea este totală atunci când are în
vedere stingerea totală a procesului atât sub aspect civil cât si
 36

penal, ea neputând fi dedusă din prezumţii, fiind astfel necesar

ca manifestarea de voinţa părţii vătămate şi a făptuitorului să
fie explicită.
De asemenea, din dispoziţiile art.132 Cod penal se
înţelege şi că împăcarea intervenită între părţi este
irevocabilă, astfel că nu se mai poate reveni asupra declaraţiei
de împăcare.
Având în vedere cele expuse anterior şi văzând
declaraţiile date de reclamantă asistată de mama ei şi a
pârâtului în care îşi exprimau în mod neechivoc intenţia de
împăcare, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi
a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel
reclamanta, susţinând că sentinţa este nelegală, întrucât
prevederile legale înscrise în art.132 din Codul penal, reţinute
de prima instanţă, excludeau soluţia de respingere a acţiunii
ca inadmisibilă. În acest sens, apelanta a precizat că între
părţi nu a existat nicio judecată penală pentru fapta de
vătămare corporală, întrucât acţiunea penală nu a fost pusă în
mişcare pentru lipsa plângerii prealabile. Inexistenţa acţiunii
penale excludea astfel posibilitatea împăcării părţilor, nefiind
aplicabile prevederile art. 1321 din Codul penal.
Apelanta a mai susţinut că prima instanţă a fost
sesizată pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă pe
care trebuia să o soluţioneze în fond.
Prin decizia civilă nr.132/A/13 septembrie 2012,
Tribunalul Vâlcea a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa
apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe,
Judecătoria Bălceşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a
reţinut în esenţă că, între părţile din prezenta cauză nu a
existat nici o judecată penală, în care să fi figurat concomitent
ca părţi şi în care să fi intervenit vreunul din cazurile
prevăzute de art.10 lit.f şi h din Codul de procedură penală
referitoare la cazuri care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale.
Împăcarea părţilor în procesul penal, astfel cum este
reglementată de art.132 din Codul penal, constituţie o
instituţie distinctă în raport cu lipsa plângerii (art.131 din
Codul penal) şi implică punerea în mişcare a acţiunii penale
prin formularea plângerii (în cazurile prevăzute de lege),
respectiv existenţa unei astfel de acţiuni în care ambele
 37

subiecte de drept să figureze în calitate de părţi, respectiv

inculpat şi parte vătămată. În speţă, nu sunt întrunite aceste
cerinţe şi nu există nici un act al organului de urmărire penală
sau al instanţei în care să fi fost încetată acţiunea penală din
care se pretind prezentele despăgubiri prin împăcarea părţilor.
Tribunalul a reţinut că declaraţiile sau afirmaţiile
părţilor din faza actelor premergătoare efectuate sub aspectul
săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.184 din Codul penal
nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor ca instituţie juridică
cu reglementare proprie, ci pot constitui doar mijloace
extrajudiciare de probă.
În raport de aceste considerentele, tribunalul a
apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza pe
excepţia inadmisibilităţii acţiunii, care implica imposibilitatea
sesizării instanţei civile cu o astfel de acţiune, echivalând cu o
limitare a accesului la justiţie.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în
termen legal, pârâtul D.V.I., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, fiind invocate dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod
procedură civilă.
Prima critică se referă la faptul că, instanţa de apel
a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, motiv de
recurs întemeiat pe disp art.304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Arată recurentul că la data de 13 iulie 2011, toate părţile
implicate în prezenta cauză, în faţa organului de cercetare
penală, în urma sprijinului material acordat de pârât
victimelor, pentru suportarea cheltuielilor privind recuperarea
fizică, acestea, de comun acord, au înţeles să se împace. Se
poate observa că părţile se află în prezenţa unei „tranzacţii”,
guvernată de dispoziţiile art.1704 Cod civil, efectele juridice
fiind cuprinse în art.1711 Cod civil.
Astfel spus, părţile se află în prezenţa unui acord de
voinţă ce îmbracă forma unei convenţii ce este guvernată de
dispoziţiile art.969 alin.1 Cod civil.
Se remarcă fără putinţă de tăgadă, faptul că, tocmai
această împăcare totală a părţilor este ceea ce a determinat-o
pe persoana vătămată să nu mai formuleze plângere penală
împotriva pârâtului, împrejurare prin care, în urma
rechizitoriului întocmit a fost adoptată soluţia de neîncepere a
urmăririi penale cu privire l infracţiunea prevăzută de art.184
alin.1 şi 3 Cod penal.
 38

Prin cea de-a doua critică se susţine că decizia

recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii,
motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 Cod procedură
civilă. Arată recurentul că au fost interpretate greşit
dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă, potrivit cu care,
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge
acţiunea civilă, instanţa de apel reţinând greşit că nu sunt
aplicabile dispoziţiile menţionate.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a
deciziei instanţei de apel şi obligarea reclamantei la plata
cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.
La data de 27 decembrie 2012, intimata-reclamantă
Z. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca
temeinică şi legală.
Se susţine de intimata–reclamantă că între părţi nu a
avut loc un proces penal, deoarece nu a fost pusă în mişcare
acţiunea penală, în lipsa plângerii penale. Se susţine de
aceasta că, în realitate părţile au sesizat prima instanţă
pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă, prin care
s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile,
materiale şi morale, deoarece în urma accidentului provocat
de pârât, ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a suferit
anumite leziuni şi suferinţe.
Prin decizia nr. 78/2013, Curtea de apel Piteşti,
Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtul D. V. I.,
împotriva deciziei civile nr.132/A din 13 septembrie 2012,
pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, în dosarul
nr.101/185/2012, intimată fiind reclamanta Z. C.; a modificat
decizia, în sensul că a respins apelul ca nefondat şi a menţinut
sentinţa instanţei de fond; a obligat intimata-reclamantă la
plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către pârât,
reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prima critică este fondată.
Greşit a reţinut instanţa de apel că declaraţiile sau
afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare nu
întrunesc cerinţele împăcării părţilor.
În declaraţia din data de 07.03.2011, dată in faţa
organelor de cercetare, Z. C., cât şi mama sa F. M., au arătat
că înţeleg să se împace cu D. V. I. şi nu mai au vre-o pretenţie
de natură penală sau civilă.
 39

Faţă de poziţia părţii vătămate asistate de

reprezentantul legal, care şi-a exprimat clar poziţia de a se
împăca cu învinuitul D. V. I., prin rechizitoriul din 15.12.2011
Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, să dispus
neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul
săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.184 alin.1 şi 3 Cod
penal, reţinându-se că părţile s-au împăcat şi nu au înţeles să
formuleze plângere prealabilă împotriva învinuitului.
Soluţia a fost comunicată părţii vătămate, care nu a
înţeles să o atace în condiţiile art.278/1 Cod procedură penală.
Acordul de împăcare al părţilor este clar, fără
echivoc şi relevă dorinţa părţilor de a se împăca şi a nu
formula plângere prealabilă, în mod greşit tribunalul a reţinut
că nu-ţi poate produce efecte, deşi nu a fost contestat în vreun
fel de către părţi.
Faţă de conţinutul clar şi precis al acordului de
împăcare menţionat de către fiecare parte prin declaraţiile
dată în faţa organului de cercetare penală, tribunalul trebuia
să-l interpreteze şi aplice în litera şi spiritul său, neavând
dreptul să-i dea un alt înţeles, faţă de art.969 Cod civil.
Şi cea de-a doua critică este fondată.
Împăcarea părţilor este înţelegerea intervenită între
persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului
născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii, înţelegere care,
în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea
penală a infractorului.
În cazul împăcării părţilor, conflictul se stinge nu ca
urmare a unui act de voinţă unilateral din partea persoanei
vătămate, ci printr-un act bilateral prin voinţa comună a
persoanei vătămate şi a infractorului. Pentru a-şi produce
efectele, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să intervină în cazul infracţiunilor pentru care
legea prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală
- să se facă între partea vătămată şi învinuit sau
infractor:
- să fie personală
- împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi
definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet şi
definitiv conflictului dintre părţi. Este totală, atunci când
stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală cat
 40

şi pe latura civilă a acestuia; este necondiţionată atunci când

stingerea litigiului nu este supusă unor condiţii şi este
definitiva atunci când este hotărâtă pentru totdeauna iar nu
temporar şi provizoriu.
- pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să
intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a
hotărârii cu privire la infracţiunea săvârşită potrivit disp.
art.132 alin.2 Cod penal. Ea poate interveni însă şi în orice
fază a procesului penal, adică atât în faza de urmăririi penale
cat şi în faza judecăţii, în orice stadiu al acesteia.
Fiind îndeplinite condiţiile sus-menţionate,
împăcarea părţilor intervenită în faza de urmărire penală, a
avut ca efect neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub
aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 184 alin.1 şi 3
Cod penal.
Greşit a reţinut tribunalul că împăcarea produce
efecte numai în faza de judecată, deşi procedura penală
recunoaşte efectele împăcării în orice fază a procesului penal,
implicit în faza de cercetare.
Fiind o împăcare realizată în condiţiile art.132 Cod
penal, ea are efecte atât asupra laturii penale cât şi a laturii
civile, prin stingerea acţiunii civile, care este un accesoriu al
acţiunii penale şi din moment ce părţile s-au împăcat nu se mai
continuă acţiunea civilă.
Faţă de cele ce preced, Curtea a apreciat că
recursul este fondat şi l-a admis, potrivit dispoziţiilor art.312
Cod procedură civilă, modificând decizia în sensul respingerii
apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei
instanţei de fond, ca fiind legală.

6. Stagiu complet de cotizare utilizat pentru persoanele

ale căror drepturi de asigurări sociale s-au deschis în
intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care au
desfăşurat activitate în grupele speciale de muncă.

Art.14 din Legea nr.3/1977

Art.72 şi 77 din Legea nr.19/2000
Decizia nr.40/22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Recurs în interesul legii

Persoanele care au lucrat în condiţii speciale în

perioada 01 iulie 1977 – 31 martie 2001 aveau dreptul la
 41

cerere să fie pensionate la împlinirea vârstei de 52 ani

pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa a II-a bărbaţi,
respectiv 50 ani pentru grupa I şi 52 de ani pentru grupa
a II-a femei – art.14 alin.2 lit.a şi b din Legea nr.3/1977
privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa
socială.
Potrivit art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, punctajul mediu anual realizat de asigurat în
perioada de cotizare se determină prin împărţirea
numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor
anuale realizat în perioade de cotizare la numărul de ani
corespunzători stagiului complet de cotizare.
În cazul asiguraţilor care şi-au desfăşurat
activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale la
stabilirea punctajelor se iau în considerare stagiile de
cotizare prevăzute la art.43 din Legea nr.19/2000.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând
recursul în interesul Legii prin Decizia nr.40/22.09.2008
a interpretat dispoziţiile art.72 alin.2 din Legea
nr.19/2000 pentru stabilirea punctajelor în cazul
asiguraţilor care au desfăşurat activitate în grupele I şi
II de muncă şi ale căror drepturi au fost deschise
anterior datei de 31.03.2001, în sensul că, stagiul
complet de cotizare ce trebuie utilizat este acela
reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind
pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.
Potrivit acestei dezlegări în drept, stagiu de cotizare
utilizat pentru determinarea punctajului anual unei
persoane care a desfăşurat activitatea în grupa I de
muncă este de 20 de ani şi în grupa a II-a de muncă, de
25 de ani.

(Decizia civilă nr.5/07 ianuarie 2013)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de

28.10.2011, reclamantul E. C. a chemat în judecată pe pârâta
C. J. P. Argeş pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie
obligată să îi emită o decizie de recalculare a pensiei pentru
limită de vârstă conform O.U.G. nr.4/2005, în care la stabilirea
punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de
 42

cotizare de 20 ani, precum şi la plata diferenţelor drepturilor

de pensie.
În motivare, reclamantul a arătat că este pensionat
pentru limită de vârstă, drepturile iniţiale fiindu-i stabilite în
temeiul legii nr.3/1977, beneficiind şi de dispoziţiile H.G.
nr.1550/2004 şi ale O.U.G. nr.4/2005. Însă pârâta a aplicat în
mod greşit disp.art.14 din Legea nr.3/1977, având în vedere că
a lucrat în grupă superioară de muncă, reţinându-i un stagiu de
cotizare de 30 de ani, în loc de 25 de ani. Procedând astfel
pârâta i-a cauzat un prejudiciu ce trebuie reparat.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea
acţiunii, arătând că reclamantul a beneficiat de disp.art.14 din
Legea nr.3/1977, fiindu-i redusă vârsta de pensionare. Totodată
drepturile de pensie ale reclamantului au fost recalculate
conform H.G. nr.1550/2004 şi O.U.G. nr.4/2005. În plus,
dispoziţiile legale indicate de reclamant au fost abrogate prin
Legea nr.263/2010, nemaiputând fi invocate în prezentul
litigiu.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, conflicte de muncă şi
asigurări sociale, prin sentinţa nr.1942/10.09.2012, a admis
acţiunea şi a obligat pe pârâtă să procedeze la recalcularea
drepturilor de pensie ale reclamantului, luând în calcul un
stagiu de cotizare de 20 ani, precum şi să plătească acestuia
diferenţele drepturilor de pensie începând cu data de
28.10.2008.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că
reclamantului i s-a stabilit dreptul la pensie pentru limită de
vârstă în temeiul Legii nr.3/1977, acesta având la înscrierea la
pensie o vechime în grupa a I-a de muncă de peste 20 ani, fiind
deci aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005 şi H.G.
nr.1550/2000 privind recalcularea pensiilor.
Potrivit art.2 alin.1 şi 3 din H.G. nr.1550/2004,
pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în
intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de
cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi
cel reglementat de Legea nr.3/1977, respectiv cel reglementat
de art.14.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin decizia
nr.40/2008, prin care a stabilit că „pentru asiguraţii care au
lucrat în condiţii speciale de muncă şi ale căror drepturi la
pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001,
 43

stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului

mediu anual este cel reglementat de art.14 din Legea
nr.3/1977”, soluţie obligatorie conform art.3307 alin.4 Cod
procedură civilă.
Cum dreptul de pensie al reclamantului s-a deschis
în intervalul 1 iulie 1977- 31 martie 2001, şi acesta a dovedit
că a lucrat în grupa II-a de muncă, stagiul complet de cotizare
utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel
prevăzut de art.14 din Legea nr.3/1977, respectiv de 25 de ani.
Instanţa nu a reţinut susţinerea pârâtei privind lipsa
de temei legal al acţiunii reclamantului, ca urmare a abrogării
Legii nr.19/2000, a O.U.G. nr.4/2005 şi a H.G. nr.1550/2004
prin Legea nr.263/2010.
Astfel, norma aplicabilă raportului substanţial dintre
părţile litigiului este norma în vigoare la momentul la care se
pretinde a fi existat dreptul dedus judecăţii.
De asemenea, posibilitatea valorificării procedurii de
revizuire a drepturilor de pensie este reglementată şi de Legea
nr.263/2010 prin dispoziţiile art.107.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.171 din aceeaşi
lege, potrivit cărora la data intrării în vigoare a noului act
normativ, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale devin pensii în înţelesul Legii nr.263/2010.
În speţă, refuzul valorificării grupelor superioare de
muncă în sensul reducerii stagiului complet de cotizare potrivit
Legii nr.3/1977 a fost clar exprimat de casa teritorială de
pensii, care a recalculat drepturile de pensie ale reclamantului
în baza O.U.G. nr.4/2005, aplicând un stagiu complet de
cotizare de 30 de ani.
Pentru aceste considerente, instanţa constatând că
există diferenţe între sumele stabilite şi plătite de pârâtă şi
cele legal cuvenite reclamantului, în temeiul art.107 alin.1 şi 2
din Legea nr.263/2010, tribunalul a admis acţiunea.
În termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Argeş a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, pe care a
criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând
dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 şi art.304 1 Cod procedură civilă,
după cum urmează:
1. În mod greşit instanţa a dispus recalcularea
drepturilor de pensie ale reclamantului, cu toate că Legea
nr.19/2000, H.G.nr.1550/2004 şi O.U.G.nr.4/2005, care
reglementau procedura de recalculare, au fost abrogate prin
 44

Legea nr.263/2010, ce a intrat în vigoare la data de 1.01.2011.

Art.107 din acest ultim act normativ nu prevede posibilitatea
recalculării pensiei reclamantului, ci reglementează
modalitatea în care se poate revizui o decizie de pensie, în
situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de
pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau
plătite şi cele legal cuvenite.
2. Tribunalul a apreciat în mod greşit că pentru
reclamant trebuie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20
ani, în raport de decizia nr.40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (pe care a interpretat-o greşit), cu toate că prin această
decizie s-a statuat că dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 nu
au semnificaţia reducerii stagiului de cotizare utilizat la
recalcularea pensiei şi că pentru persoanele ale căror drepturi
de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie
2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea
punctajului mediu anual va fi cel reglementat de art.8 din
Legea nr.3/1977 (30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile).
Art.14 nu derogă de la art.8, cele două articole de
lege reglementând două situaţii diferite: art.8 - vechime
necesară deschiderii dreptului la pensie, art.14 – vechime
necesară în grupa I sau II de muncă pentru înscriere la pensie
cu reducerea vârstei de pensionare.
Pentru activitatea desfăşurată în grupa I de muncă,
reclamantul a beneficiat de reducerea vârstei standard de
pensionare, aceasta fiind singura facilitate oferită de Legea
nr.3/1977.
În plus, prin prezenta acţiune se urmăreşte practic
modificarea stagiului de cotizare avut în vedere la data
deschiderii dreptului la pensie, ceea ce este inadmisibil,
întrucât recalcularea nu echivalează cu restabilirea condiţiilor
de pensionare.
3. În mod greşit recurenta a fost obligată să-i
plătească reclamantului diferenţe de drepturi de pensie
începând cu data de 28.10.2008, întrucât nu se poate da
eficienţă dispoziţiei de recalculare, atâta timp cât instanţa de
fond nu a precizat cu ce dată ar urma să recalculeze pensia
reclamantului şi ce se întâmplă cu punctajul recalculat după
data de 1.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr.263/2010.
4. Instanţa a acordat reclamantului ceea ce nu s-a
cerut, în sensul că, deşi acesta nu a solicitat şi diferenţele de
pensie, totuşi tribunalul a obligat instituţia recurentă să
 45

plătească acestuia şi diferenţe de drepturi de pensie începând

cu data de 28.10.2008.
Pe de altă parte, întrucât la data de 1.01.2011 s-au
abrogat actele normative referitoare la recalculare, pretenţia
reclamantului de acordare a unor diferenţe de pensie rezultate
din recalculare este fără temei legal.
Prin decizia nr. 5/07.01.2013, Curtea de Apel Piteşti -
Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de
pârâta C. J. P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.1942/10
septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă,
în dosarul nr.5089/109/2011, intimat fiind reclamantul Enache
S.Constantin.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Prin prezenta acţiune se critică modalitatea de
stabilire a drepturilor de pensie ale reclamantului, cu ocazia
recalculării efectuate în temeiul O.U.G.nr.4/2005.
Acţiunea este formulată ulterior abrogării acestui act
normativ, respectiv la data de 28.10.2011, la care era deja în
vigoare noua lege a pensiilor, nr.263/2010.
Acest nou act normativ a instituit o procedură de
revizuire a drepturilor de pensie, prin dispoziţiile art.107, care
prevăd că se operează, din oficiu sau la cererea pensionarului,
modificările ce se impun, atunci când se constată diferenţe
între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, fără a
face distincţie după data înscrierii la pensie sau după legea în
baza căreia au fost stabilite drepturile ce se cer a fi revizuite şi
fără a se exclude de la această procedură modificarea stagiului
de cotizare.
Aşa cum corect a reţinut tribunalul, intenţia
legiuitorului ca procedura de revizuire a drepturilor de pensie
reglementată de Legea nr.263/2010 să vizeze şi pensiile
stabilite de actul normativ anterior rezultă şi din interpretarea
literală a dispoziţiilor art.171 din lege. Potrivit acestui text de
lege, la data intrării în vigoare a noului act normativ de
reglementare a pensiilor, pensiile din sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale, adică pensiile deja stabilite
pe dispoziţii legale anterioare, devin pensii în înţelesul Legii
nr.263/2010.
Din toate aceste considerente rezultă că prezenta
acţiune este admisibilă.
Al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.
 46

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a

solicitat recalcularea drepturilor de pensie prin utilizarea unui
stagiu complet de cotizare de 20 de ani, faţă de împrejurarea
că a desfăşurat activitate în grupa I de muncă o perioadă de 23
ani, 1 lună şi 22 zile.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş i-a stabilit un
cuantum al pensiei în raport de un stagiu total de cotizare de
30 de ani prevăzut de art.8 din Legea nr.3/1977 (vechimea în
muncă).
Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a
reţinut că pentru reclamant trebuie utilizat un stagiu complet
de cotizare de 20 de ani, în conformitate cu dispoziţiile art.14
din Legea nr.3/1977.
Aceasta, întrucât prin decizia nr.40/22.09.2008
pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art.77 alin.2 raportate la
art.43 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 se interpretează în
sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea
punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi
de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie
2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de
muncă este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977.
Astfel, art.14 alin.1 din Legea nr.3/1977 prevedea că
pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în
locuri care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă,
beneficiau de un spor de grupă şi de posibilitatea pensionării
mai înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare.
Coroborând dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 cu
hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie
conform art.3307 alin.4 Cod procedură civilă, rezultă că, pentru
reclamant, care a desfăşurat activitate în grupa I de muncă o
perioadă de peste 20 de ani, stagiul complet de cotizare este
cel reglementat de art.14, adică de 20 de ani.
Nici al treilea motiv de recurs nu se constată fondat,
faţă de faptul că, în dispozitivul sentinţei recurate s-a înscris
data de 28.10.2008 ca fiind momentul de început al recalculării
şi plăţii diferenţelor de drepturi de pensie, astfel că nu se mai
impun lămuriri suplimentare sub acest aspect.
Prin acelaşi dispozitiv s-a dispus recalcularea
drepturilor de pensie prin utilizarea unui stagiu complet de
cotizare de 20 ani, punctajul astfel recalculat urmând a fi
păstrat şi după data de 1.01.2011.
 47

La fel, cât priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs

este, câtă vreme, din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanta a
solicitat atât recalcularea pensiei în funcţie de un stagiu
complet de 20 de ani, cât şi plata diferenţelor de pensie.
În fine, întrucât, aşa cum s-a arătat în primul motiv
de recurs, recalcularea pensiei poate fi solicitată şi în temeiul
noii legi a pensiei, Curtea a apreciat că este nefondată
susţinerea recurentei privind lipsa unui temei legal de
acordare a unor diferenţe de pensie ca urmare a lipsei
temeiului legal pentru recalculare.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod
procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

7. Act medical în baza căruia se poate dispune

concedierea salariatului pentru inaptitudine fizică sau
psihică de natură să îl împiedice să-şi îndeplinească
atribuţiile de serviciu corespunzătoare locului de muncă.

Art.61 lit.c din Codul muncii

Art.4 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală
şi Recuperarea Capacităţii de Muncă aprobat prin HG
nr.1229/2005, aşa cum a fost modificată prin HG
nr.1057/2010

Angajatorul poate dispune concedierea pentru

motive care nu ţin de persoana salariatului, în situaţia în
care prin decizia organelor competente de expertiză
medicală se constată inaptitudinea fizică sau psihică de
natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor
corespunzătoare locului de muncă.
Stabilirea capacităţii de muncă este de competenţa
medicilor experţi ai asigurărilor sociale singurii abilitaţi
să stabilească dacă salariatul mai este apt să-şi
îndeplinească atribuţiile de serviciu.
Potrivit art.4 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală
şi Recuperarea Capacităţii de Muncă aprobat prin HG
nr.1229/2005, aşa cum a fost modificată prin HG
nr.1057/2010, activitatea de expertiză medicală se
desfăşoară în cabinetele teritoriale de expertiză medicală
şi serviciile de expertiză judeţene, care funcţionează în
 48

cadrul Caselor Teritoriale de Pensii şi a institutului

evocat.
Concedierea salariatului numai pe baza fişei de
aptitudini sau a altor acte medicale nu îndeplineşte
condiţia de legalitate sub aspectul existenţei unei
expertize care să constate inaptitudinea fizică sau
psihică potrivit art.61 lit.c din Codul muncii
(Decizia civilă nr.522/11.02.2013)

Prin cererea înregistrată la 18.08.2010, pe rolul

Tribunalului Argeş, sub nr.2997/109/2010, contestatoarea
M.C.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere
nr.28/02.07.2010, solicitând anularea acesteia şi reîncadrarea
sa în muncă, potrivit cu pregătirea profesională şi starea
sănătăţii, luându-se în considerare prevederile art.78 şi art.185
alin.2 din C. muncii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că, în
urma unor investigaţii medicale, a fost depistată cu o boală
profesională dobândită în unitate, pentru care i s-a recomandat
schimbarea locului de muncă şi in mod nelegal a fost
concediată, nefiind inaptă potrivit dispoziţiilor art.61 lit. c din
C. muncii, ci aptă condiţionat aşa cum rezultă din fişa de
aptitudine nr.944/5.06.2010, întocmită de către un medic
specialist în medicina muncii.
La data de 19.08.2010 a fost înregistrată pe rolul
Tribunalului Argeş sub nr.3015/109/2010, o nouă contestaţie
împotriva aceleiaşi decizii de concediere nr.28/02.07.2010, iar
prin încheierea din data de 28.10.2010, instanţa a dispus
conexarea dosarului nr.3015/109/2010, la dosarul
nr.2997/109/2010.
La data de 16.12.2010, intimata a depus la dosarul
cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea
contestaţiei ca nefondată, arătând că decizia privind
concedierea contestatoarei a fost luată ca urmare a
imposibilităţii oferirii unui loc de muncă corespunzător
pregătirii profesionale şi stării de sănătate a acesteia, având în
vedere recomandarea privind schimbarea locului de muncă,
prevăzută în biletul de ieşire din spital din data de 19.04.2010,
emis de Clinica de Medicina Muncii din cadrul Spitalului Clinic
Colentina.
Prin sentinţa nr.1803/29.09.2011, Tribunalul Argeş a
admis contestaţia formulată de contestatoarea M.C.M., în
 49

contradictoriu cu intimata S.C. N.T.B. S.R.L. şi a anulat decizia

nr.28/02.07.2010, emisă de intimată, cu consecinţa reintegrării
contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, obligând-
o pe intimata să plătească acesteia o despăgubire egală cu
salariul indexat, majorat şi actualizat, precum şi celelalte
drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii
până la reintegrarea efectivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut in
esenţă că, din motivarea deciziei nr.28/02.07.2010 rezultă că
angajatorul şi-a întemeiat hotărârea de încetare a contractului
individual de muncă al contestatoarei, pe recomandările
medicilor de medicina muncii, înscrise în „Biletul de ieşire” din
data de 19.04.2010, emis de Clinica Medicina Muncii din
cadrul Spitalului Clinic Colentina (fila 28), pe fişa de semnalare
BP1 nr.269/19.04.2010 (fila 32) şi pe fişa de aptitudine
nr.944/15.06.2010 (fila 57), prin care se recomandă
schimbarea locului de muncă datorită afecţiunilor de care
aceasta suferă şi care nu-i permit desfăşurarea activităţii de
confecţioner textile – maşinist.
S-a menţionat de asemenea în decizia contestată că
în societate nu există locuri de muncă vacante,
corespunzătoare capacităţii de muncă a salariatei stabilite de
medicul de medicina muncii şi compatibile cu pregătirea sa
profesională.
Din analiza dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii,
rezultă cu claritate că angajatorul poate dispune concedierea
salariatului, doar dacă există o decizie a organelor competente
de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea
fizică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi
îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă
ocupat.
Instanţa de fond a constatat că, prin niciunul din
înscrisurile enumerate de intimată în decizia de concediere
nr.28/02.07.2010 nu se constată inaptitudinea fizică a
contestatoarei, aşa cum prevăd dispoziţiile legal mai sus-
menţionate.
Întrucât concedierea contestatoarei a fost dispusă cu
încălcarea dispoziţiilor art.61 lit. c din C. muncii, instanţa de
fond a constatat că acţiunea formulată este întemeiată, fiind
admisă şi anulată decizia nr.28/02.07.2010, emisă de intimată,
iar în temeiul art.80 din C. muncii, a dispus repunerea părţilor
în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul
 50

reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior

concedierii şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale
cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de
care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la
reintegrarea efectivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata
SC N.T.B. SRL Piteşti, criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate, invocând disp.art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură
civilă.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile
art.304 pct.9 Cod procedură civilă, s-a susţinut că hotărârea
pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea
şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, s-a arătat că instanţa a analizat superficial
probatoriul administrat în cauză, în situaţia în care, recurenta
a calificat documentele medicale aflate la dosar, ca fiind decizia
organelor de expertiză medicală, emise de un serviciu de
expertiză a capacităţii de muncă, angajatorul – recurent fiind
de bună credinţă, încercând găsirea unor soluţii pentru
oferirea unui alt loc de muncă, compatibil cu pregătirea
profesională şi capacitatea de muncă a salariatei, stabilită de
medicul de medicina muncii.
În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile
art.304 pct.6 Cod procedură civilă, s-a susţinut că instanţa a
acordat altceva decât s-a cerut, respectiv reintegrarea
contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, în
condiţiile în care reclamanta a solicitat anularea deciziei de
concediere şi reîncadrarea sa în muncă, potrivit cu pregătirea
profesională şi starea sănătăţii acesteia.
Prin întâmpinarea de la filele 10-11 dosar şi prin
notele scrise de la fila 15, intimata a solicitat respingerea
recursului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 403/2012, Curtea de Apel
Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa cu consecinţa
trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru a se
efectua o nouă expertiză medicală cu respectarea procedurii
prevăzute de ordinul nr. 1256/2008 şi să se administreze şi ale
probe din care să rezulte dacă în unitate există sau nu şi alte
locuri de muncă, compatibile cu pregătirea profesională a
reclamantei şi cu starea de sănătate a acesteia, dovedită cu
acte medicale şi cu concluziile rapoartelor de expertiză
 51

medicală, pentru a se putea stabili posibilitatea unei eventuale

reintegrări a acesteia.
În rejudecare, prin sentinţa civile
nr.3903/05.10.2012, Tribunalul Argeş a respins contestaţia
restrânsă, formulată de contestatoare, reţinând in esenţă că,
documentele medicale depuse la dosar nu au confirmat
caracterul de boala profesională.
Este foarte adevărat că potrivit fişei de aptitudine
contestatoarea a fost apreciată ca fiind aptă condiţionat, adică
poate desfăşura orice altă activitate compatibilă cu pregătirea
sa profesională mai puţin cea de confecţioner textil-maşinist
pentru care, prin interpretarea per a contrario a textelor de
lege şi a înscrisurilor medicale aflate la dosarul cauzei, este
inaptă fizic întrucât nu are voie să stea în poziţia „şezând” pe o
durată prelungită, ceea ce este inevitabil dat fiind postul
ocupat, şi trebuie să se ferească să inhaleze pulberi textile
(deşi această afecţiune pare într-o fază incipientă), ceea ce
este de asemenea inevitabil, cu excepţia momentului când se
foloseşte echipamentul de protecţie.
În condiţiile în care: contestatoarea suferă de aceste
două afecţiuni dintre care discopatia se confirmă a fi boală
profesională; aceste afecţiuni au făcut-o inaptă fizic să
desfăşoare activitatea în postul pe care îl ocupa la momentul
02.07.2010, când a intervenit concedierea, acela de
confecţioner textil-maşinist, inaptitudinea fiind constatată cu
prilejul examinării medicale de către medicul specialist în
medicina muncii şi medicul de întreprindere din cadrul SC
N.T.B. SA, în conformitate cu art.8 lit. f din Legea nr.418/2004
privind Statutul profesional specific al medicului de medicină a
muncii; contestatoarea a insistat vehement în schimbarea
locului de muncă; intimata nu a dispus la momentul concedierii
de un alt loc de muncă adecvat pregătirii profesionale şi stării
de sănătate a contestatoarei, dar a efectuat demersuri în
legătură cu găsirea unui loc de muncă pentru aceasta,
Instanţa a apreciat că ar fi greşit ca disp.art.61 lit. c
Codul muncii, potrivit cu care „angajatorul poate dispune
concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, în
cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză
medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a
salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească
atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat” să fie
aplicate şi interpretate fragmentat sau a priori, fără a se avea
 52

în vedere experienţa concretă, cazul particular căruia i se

aplică şi întreaga situaţie premisă. De altfel, textul legal
prevede expres că inaptitudinea fizică şi/sau psihică se
raportează la locul de muncă în care salariatul nu mai poate să-
şi îndeplinească atribuţiile specifice.
Prin urmare, în contextul arătat mai sus, intimata a
procedat corect atunci când a dispus încetarea contractului de
muncă în condiţiile art.61 lit. c Codul muncii, căutând şi
identificând calea cea mai adecvată, fără ca angajata prin acest
aşa-zis „antecedent în muncă” să fie afectată în vreun mod în
viaţa şi activitatea sa profesională pe viitor.
S-a apreciat că nu se mai impune administrarea de
probe noi pe teza probatorie a existenţei unor alte locuri de
muncă, compatibile cu pregătirea profesională a reclamantei şi
cu starea de sănătate a acesteia, pentru a se putea stabili
posibilitatea unei eventuale reintegrări a acesteia, în condiţiile
în care prin cererea din data de 29.05.2012 aceasta a arătat că
nu mai solicită reintegrarea.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen
legal, contestatoarea M.C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, motivele fiind întemeiate pe dispoziţiile art.
304/1 şi 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se susţine în esenţă că sentinţa este nelegală, fiind
dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art.61 lit. c din
codul muncii şi a probatoriului administrat.
Argumentele aduse in susţinerea acestei critici sunt
în sensul că, la dosarul cauzei nu există nici un act medical
care să respecte ad-literam prevăzut de art.61 lit. c din Codul
Muncii, respectiv inaptitudinea fizică sau psihică.
Astfel, întocmirea deciziei de concediere s-a bazat pe
cele două boli profesionale dobândite e perioada desfăşurării
contractului individual de muncă din cauza neglijenţei
angajatorului, lucru constatat şi consemnat şi de medicul de
medicină a muncii al D.S.P. Argeş în procesele verbale de
cercetare nr.23/30.06.2010 şi 32/15.09.2010, respectiv:
nerespectarea legii sănătăţii şi securităţii în muncă 319/2006,
cât şi dispoziţiile art.175-182 din Codul Muncii, procesele
verbale au fost încheiate de medicul de medicină a muncii al
D.S.P Argeş abilitat de art.34 din Legea nr.319/2006, în baza
acestor procese verbale s-au întocmit şi fişele de declarare a
cazurilor de boli profesionale BP2 nr.93/luna 06 şi BP2
nr.155/luna 09.
 53

Din actele medicale depuse la dosar nu reiese că,

recurenta-contestatoare ar fi
inaptă, dimpotrivă, aceste acte dovedesc faptul că cele două
boli profesionale au fost dobândite datorită nerespectării de
către angajator a Legii nr.319/2006, cât şi art.175 -182 din
Codul muncii, fapt pentru care era imposibilă desfacerea
C.I.M. din vina contestatoarei, cu atât mai mult cu cât acesta la
angajarea ei la această unitate era sănătoasă din punct de
vedere medical.
Susţine recurenta-constatatoare că a procedat
corect, cerând în mod paşnic schimbarea locului de muncă prin
două cereri, respectiv cererea cu nr.3059/04.06.2010 şi
cererea cu nr. 3390/21.06.2010, cereri care au avut la bază
recomandările medicilor de specialitate, cât şi ca temei legal
Legea părţilor art.97 alin.1 din C.C.M. Pe anul 2010, cât şi
art.185 alin.2 din Codul muncii. Chiar din rezoluţia de pe
cererea cu nr.3390/21.06.2010 se precizează că, nu poate să fie
protejată de bolile ce le reclamă, însă dispune încetarea C.I.M.
pe considerente medicale precum că societatea nu ar avea un
alt loc de muncă conform pregătirii profesionale.
Faţă de toate cele susţinute, contestatoarea solicită
admiterea recursului, modificarea sentinţei recurată,
admiterea contestaţiei restrânse la data de 09.05.2012 în
sensul că obligării la plata despăgubirilor salariale indexate,
majorate şi reactualizate de care a beneficiat contestatoarea
începând cu data de 21.07.2010 şi până la data rămânerii
definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Intimata a formulat întâmpinare la data de
11.02.2013, solicitând respingerea ca nefondat a recursului
formulat de contestatoare împotriva sentinţei civile
nr.3903/2012, pronunţata de Tribunalul Argeş şi menţinerea
acesteia ca legală şi temeinică.
Decizia de concediere a salariatei a fost luata ca
urmare a imposibilităţii angajatorului de a-i oferi un alt loc de
munca corespunzător pregătirii profesionale si stării de
sănătate a acesteia, având in vedere recomandarea privind
schimbarea locului de munca, prevăzuta în Biletul de ieşire din
spital din data de 19.04.2010, emis de Clinica de medicina
muncii din cadrul Spitalului Clinic „Colentina”, în fişa de
aptitudine nr.944/05.06.2010, întocmita de către medicul
specialist in medicina muncii (de unde rezulta ca salariata este
apta condiţionat).
 54

Faţă de aprecierea „apta condiţionat”, instanţa de

fond a arătat ca poate desfăşura orice alta activitate
compatibila cu pregătirea sa profesionala, mai puţin cea de
confecţioner textile-maşinist pentru care, prin interpretarea
per a contrario a textelor de lege şi a înscrisurilor medicale
aflate la dosarul cauzei, este inapta fizic întrucât nu are voie sa
stea în poziţia şezând pe o durată prelungita, ceea ce este
inevitabil dat fiind postul ocupat si trebuie sa se ferească sa
inhaleze pulberi textile, ceea ce este de asemenea inevitabil, cu
excepţia momentului când se foloseşte echipament de
protecţie.
Prin decizia nr. 522/11.02.2013, Curtea de apel, cu
majoritate, a admis recursul formulat de contestatoarea
M.C.M., împotriva sentinţei civile nr.3903 din 05 octombrie
2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul
nr. 2997/109/2010*, intimată fiind S.C. N. T. B. S.R.L. Piteşti; a
modificat sentinţa în sensul că dispune admiterea contestaţiei
şi anularea deciziei de concediere, precum şi obligarea la plata
drepturilor băneşti, începând cu data desfacerii contractului de
muncă şi până la data renunţării la capătul de acţiune privind
reintegrarea - 29 mai 2012; a obligat intimata la 1.300 lei
cheltuieli de judecată, către contestatoare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
În conformitate cu art.61 din Codul muncii, -
angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin
de persoana salariatului în următoarele situaţii:
c) în cazul în care, prin decizie a organelor
competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea
fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia
să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de
muncă ocupat;
O primă cerinţă ce rezultă din conţinutul textului
art.61 lit. c din Codul muncii se referă la faptul constatării
inaptitudinii salariatului, constatare ce trebuie efectuată de un
organ de specialitate şi care să fie materializată intr-o
expertiză.
Expertiza este obligatorie şi este o lucrare cu
caracter tehnic, de verificare a stării de sănătate efectuate de
către un expert in domeniu.
Cea de-a doua cerinţă a textului şi care derivă din
prima este ca starea de sănătate să nu permită salariatului să
 55

îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă

ocupat.
Decizia de concediere contestată a fost emisă în baza
recomandărilor medicilor de medicina muncii înscrise în biletul
de ieşire din spitalul Colentina din 19.04.2010, fişa de
semnalare BP1, din aceeaşi dată, precum şi fişa de aptitudine
nr. 944/15.06.2010, prin care s-a recomandat schimbarea
locului de muncă pentru contestatoare, datorită afecţiunilor de
care suferă.
Stabilirea capacităţii de muncă este de competenţa
medicilor experţi ai asigurărilor sociale, singurii abilitaţi sa
stabilească capacitatea de muncă a unui salariat în
conformitate cu regulamentul de organizare şi funcţionare a
Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi recuperare a
Capacităţii de muncă şi a serviciilor teritoriale de expertiză
medicală a capacităţii de muncă, aprobat prin H.G.
nr.1229/2005, modificată prin HG 1057/2010.
Potrivit art.4 - (1) din Regulament, „activitatea de
expertiză medicală a capacităţii de muncă se desfăşoară în
cadrul cabinetelor teritoriale de expertiză medicală şi
serviciilor de expertiză medicală judeţene, respectiv ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, care funcţionează în cadrul
caselor teritoriale de pensii, precum şi în cadrul Institutului
Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de
Muncă, denumit în continuare I.N.E.M.R.C.M.
(2) Unităţile prevăzute la alin.(1) sunt singurele
unităţi de profil abilitate să efectueze evaluarea capacităţii de
muncă, revizuirea medicală, stabilirea incapacităţii adaptative
şi, după caz, încadrarea într-un grad de invaliditate prin
decizie medicală asupra capacităţii de muncă.
Condiţiile cerute de art.61 lit. c din Codul muncii, nu
sunt îndeplinite in situaţia în care decizia de concediere se
bazează pe fişa de aptitudini sau celelalte documente
enumerate în decizie, deoarece aceste nu pot suplini cerinţa
efectuării unei expertize.
În speţă însă, din cuprinsul documentelor medicale
menţionate în decizia de concediere şi depuse la dosar, rezultă
că recurenta-contestatoare este „apt
condiţionat„ recomandându-se schimbarea locului de muncă .
Concluzia la care a ajuns instanţa de fond este
determinată de o interpretare eronată a dispoziţiilor art.61 lit.
c din Codul muncii şi a probatoriului administrat. Aceste
 56

dispoziţii permit concedierea pentru motive care ţin de

persoana salariatului numai în cazul în care prin decizie a
organelor medicale se constată inaptitudinea fizică şi/sau
psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi
îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă
ocupat, decizie medicală ce nu se regăseşte in cauza de faţă.
Rezultă astfel, că decizia de concediere
nr.28/2010, a fost emisă cu încălcarea disp. art. 61 lit. c din
Codul muncii, fiind lovită de nulitate.
Faţă de cele ce preced, recursul este fondat şi a fost
admis potrivit disp. art.312 Cod procedură civilă, urmând a fi
modificată sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi anulării
deciziei de concediere.
Ca o consecinţă a anulării deciziei de concediere, a
fost obligată intimată la plata drepturilor băneşti, respectiv a
salariilor indexate, majorate şi reactualizate în temeiul art.78
din Codul muncii, începând cu data desfacerii contractului de
muncă şi până la data renunţării la capătul de acţiune privind
reintegrarea respectiv - 29 mai 2012.
Văzând cererea recurentei şi constatând că intimata
a căzut in pretenţii, a fost obligată, potrivit disp. art.274 Cod
procedură civilă la plata cheltuielilor de judecata în cuantum
de 1.300 lei, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

8. Titlul executoriu european pentru creanţe

necontestate – lipsa interesului creditorului de a mai
formula o cerere de declarare a titlului executoriu în
statul membru în care se execută.

Art.18 din Regulamentul (CE) nr.805/21 aprilie 2004

Art.38 din Regulamentul (CE) 44/2001

Potrivit art.18 din Regulamentul (CE) nr.805/21

aprilie 2004, privind crearea unui titlu executoriu
european „încrederea reciprocă în administrarea justiţiei
în Statele Membre, face ca instanţa unui Stat Membru să
poată considera că toate condiţiile certificării titlului
executoriu european sunt îndeplinite pentru a permite
executarea unei hotărâri în toate celelalte State
Membre”.
 57

Executarea titlului european se face fără nici un

control jurisdicţional din partea Statului Membru în care
are loc executarea.
O hotărâre pronunţată într-un Stat Membru şi care
la cererea oricărei dintre părţi a fost declarată
executorie, potrivit art.38 din Regulamentul (CE)
44/2001,poate să fie pusă în executare în orice alt Stat
Membru, ţinându-se cont de caracterul său, o altă cerere
formulată în acest sens de către creditor fiind
considerată ca lipsită de interes.
(Decizia civilă nr.461/06.02.2013)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de

13.03.2012, Baroul Bucureşti în calitate de reprezentant al
creditoarelor R.C.B. şi R.C.E. a solicitat, în contradictoriu cu
debitorul R.C., încuviinţarea executării silite a sentinţei din
28.06.1999, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din
Strasbourg, Camera a II-a Civilă, în dosarul nr.RG 98-6874,
înfiinţarea din oficiu a popririi asupra veniturilor debitorului
potrivit art.453 alin.2 Cod procedură civilă, precum şi
acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de
art.6 lit.a şi c din O.U.G. nr.51/2008, respectiv plata onorariului
de avocat şi a onorariului executorului judecătoresc în
prezenta cauză.
În motivare s-a arătat că prin sentinţa menţionată s-a
desfăcut căsătoria dintre F.B.E. şi R.C.G.R. şi a fost obligat
debitorul la plata a câte 3500 franci lunar, reprezentând
pensie de întreţinere pentru cele două minore şi la plata sumei
de 2000 franci lunar cu titlu de prestaţie compensatorie pentru
F.B. E., pentru aceasta din urmă, timp de doi ani de la data
notificării sentinţei. Decizia a devenit executorie de la data
pronunţării ei în ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere.
Întrucât debitorul se sustrage de la plata pensiei de
întreţinere şi nu a mai achitat nici o sumă din debit pentru
cele două fiice de la 1 ianuarie şi până în prezent, iar pentru
perioada iulie-decembrie a plătit numai ½ din suma datorată,
s-a solicitat potrivit art.38 şi urm din Regulamentul CE
nr.44/2001 şi a prevederilor Convenţiei de la New York din
1956, ratificată de România prin Legea nr.26/1991,
încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a sentinţei
pronunţată de instanţa franceză pentru suma de 39023,16
EUR, sumă restantă până la 30.04.2010, la care se adaugă
 58

suma de 25100 EUR pentru perioada 01.05.2010-31.12.2011,

în total 64123,16 EUR, echivalentul a 278.352,23 lei.
S-a mai arătat că Baroul Bucureşti a fost desemnat
să exercite atribuţiile de instituţie intermediară prin art.2 din
Legea nr.26/1991 cu aplic. art.6 paragraful 1 din Convenţie, că
cererea este scutită de taxă de timbru şi este de competenţa
tribunalului, că în această fază nu se pot formula apărări
conform art.41 teza a II-a din Regulamentul CE
44/2001.
În susţinerea cererii de ajutor public judiciar s-au
invocat disp. art.81 şi art.8 alin.3 din O.U.G. nr.51/2008 şi ale
art.9 paragraf 1 din Convenţie pentru asigurarea unui acces
efectiv la justiţie şi în faza de executare silită în conformitate
cu art.6 paragraful 1 din C.E.D.O., precum şi interesul superior
al minorei, urmând a fi stabilit onorariul provizoriu al
executorului judecătoresc în raport de art.26 alin.1 din acelaşi
act normativ, precum şi cuantumul onorariului de avocat
potrivit art.2 alin.1 pct.1 lit.e şi art.82 alin.2 din Legea nr.
51/1995.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri în copie
certificată cu privire la hotărârea a cărei recunoaştere şi
încuviinţare a executării silite se solicită, în traducere
autorizată.
La termenul din data de 19.06.2012, debitorul a
arătat că a introdus acţiune la Tribunalul de Mare Instanţă din
Strassbourg prin care a solicitat reducerea pensiei de
întreţinere pentru cele două minore şi a solicitat suspendarea
prezentei cauze în baza art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură
civilă, până la soluţionarea acţiunii formulate în faţa instanţei
franceze.
Tribunalul Argeş, prin încheierea din 26.06.2012 a
respins cererea de suspendare a judecăţii şi cererile
creditoarelor de încuviinţare a executării silite pentru
considerentele ce vor fi redate în continuare:
Referitor la cererea de suspendare instanţa a
apreciat că aceasta este inadmisibilă, întrucât procedura din
prezenta cauză, prevăzută de Regulamentul CE 44/2001, este
specială, urgentă, nepermiţând formularea de apărări din
partea debitorului (art.41 teza a II-a), ceea ce acesta invocă
putând fi valorificat doar în cadrul acţiunii prevăzute de art.43,
44 din Regulament. Pentru aceste motive tribunalul a respins
cererea de suspendare.
 59

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că prin

sentinţa din 28.06.1999 pronunţată de Tribunalul de Înaltă
Instanţă din Strasbourg Camera a II-a Civilă în dosarul nr.RG
98-6874, a fost obligat debitorul la plata a câte 3500 franci
lunar, reprezentând pensie de întreţinere pentru cele două
creditoare R.C.B. şi R.C.E., sume pe care le-a plătit doar
parţial, datorând acestora suma totală de 64123,16 euro,
echivalentul a 278.352,23 lei.
Conform art.38 din Regulamentul CE nr.44/2001, o
hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este
executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt
stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile
interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.
De asemenea, în conformitate cu art.41 teza a II-a,
partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate
formula apărări în această fază a procedurii.
Potrivit art.I 2 din Legea nr.191//2007, în vederea
aplicării Regulamentului Parlamentului European şi al
Consiliului (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială, denumit în continuare Regulamentul nr.44/2001,
se stabilesc următoarele reguli: Art. 1. (1) Cererile pentru
recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării
silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă şi
comercială, pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii
Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului
nr.44/2001, sunt de competenţa tribunalului; (2) Hotărârea
pronunţată potrivit alin.(1) poate fi atacată numai cu recurs.
De asemenea, în conformitate cu art.2 din Legea
nr.26/1991, potrivit art.2 paragrafele 1 şi 2 din convenţie, se
desemnează a îndeplini atribuţiile de autoritate
transmiţătoare – Ministerul Justiţiei, iar cel de instituţie
intermediară, în speţă Baroul Bucureşti, acţionând în limite
puterilor conferite de către creditor, instituţia intermediară ia,
în numele creditorului, toate măsurile potrivite pentru
asigurarea obţinerii pensiei de întreţinere. În special, ea
încheie tranzacţii, iar atunci când este necesar intentează şi
susţine o acţiune privind pensia de întreţinere şi face
demersuri pentru executarea oricărei hotărâri, ordonanţe sau
altui act judiciar.
Potrivit disp. art.53 alin.1 şi 2 din Regulament însă,
partea care invocă recunoaşterea unei hotărâri sau solicită
 60

încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte o

copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în
vederea stabilirii autenticităţii acesteia şi, de asemenea,
certificatul prevăzut la articolul 54. Articolul 54 din
Regulamentul CE 44/2001 prevede că instanţa sau autoritatea
competentă din statul membru în care s-a pronunţat hotărârea
eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un
certificat conform modelului din anexa V la prezentul.
Creditoarele nu au depus certificatul prevăzut de
acest articol, astfel că tribunalul, în baza acestor două texte
legale şi a disp. art.38 din Regulamentul CE 44/2001, a respins
cererea de încuviinţare a executării silite şi, pe cale de
consecinţă, şi celelalte petite.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs Baroul
Bucureşti, în numele celor două creditoare, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prev. de
art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în esenţă,
următoarele:
- în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor
prev. de art.38 şi 53 din Regulamentul CE nr.44//2001,
respectiv autenticitatea sentinţei a cărei încuviinţare de
executare silită se solicită şi faptul că aceasta este executorie
în Republica Franceză, astfel că încheierea recurată este dată
cu aplicarea greşită a legii;
- în ceea ce priveşte certificatul prevăzut de art.54
din acelaşi regulament, trebuie reţinut că acesta nu trebuie
prezentat, faţă de celelalte informaţii de la dosar, iar dacă se
impunea prezentarea acestuia, instanţa trebuia să fixeze un
termen în acest scop, ceea ce nu s-a întâmplat.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi
modificarea încheierii în sensul admiterii cererii de
încuviinţare a executării.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-
debitor a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu
motivarea că încheierea este legală şi temeinică, nefiind
îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de Regulamentul CE
nr.44/2001.
S-a mai arătat că, intimatul-debitor a intentat, în
contradictoriu cu creditoarele, o acţiune aflată pe rolul
instanţei franceze pentru reducerea, începând cu anul 2006, a
cuantumului obligaţiilor sale faţă de cele două creditoare,
corespunzător veniturilor sale din perioada 2006-2012.
 61

Instanţa de recurs a acordat termen în cauză pentru

depunerea la dosar a hotărârii pronunţate de instanţa franceză
la data de 13.12.2012.
Această hotărâre, pronunţată de Tribunalul de Mare
Instanţă din Strasbourg, la data de 13.12.2012, în limba
franceză şi în traducere autorizată, a fost depusă la dosar la
data de 22.01.2013.
Prin decizia nr. 461/06.02.2013, Curtea de Apel
Piteşti a respins recursul formulat de Baroul Bucureşti, în
numele creditoarelor R.C.B. şi R.C.E., împotriva încheierii de
şedinţă din data de 26 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul
Argeş în dosarul nr.1946/109/2012, intimatul-debitor R.C..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Motivele de recurs prev. de art.304 pct.8 şi 9 Cod
procedură civilă sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi
arătate în continuare:
Motivul de recurs prev. de art.304 pct.8 Cod
procedură civilă este nefondat pentru că, în cauză, nu este
vorba de interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, de
schimbarea naturii ori înţelesului acestuia, ci de îndeplinirea
cerinţelor stabilite prin Regulamentul Parlamentului European
şi al Consiliului (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială, precum şi prin Legea nr.191/2007 pentru
aprobarea O.U.G. nr.119/2006 privind unele măsuri necesare
pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data
aderării României la Uniunea Europeană.
Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă este nefondat pentru că, pe de o parte, faţă de
considerentele menţionate în motivarea încheierii, aceasta a
fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii române şi a
Regulamentul CE nr.44/2001, iar pe de altă parte, faţă de
Hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul de Mare
Instanţă din Strasbourg, Republica Franceză, acţiunea de
încuviinţare a executării titlului executoriu este lipsită de
interes.
În acest sens, trebuie reţinut că prin hotărârea
instanţei franceze pronunţată la 13.12.2012, s-a modificat
cuantumul pensiei alimentare la care fusese obligat debitorul,
începând cu 01.11.2012 şi de asemenea, a fost validată
înţelegerea intervenită între debitor şi cele două fiice ale
 62

acestuia, beneficiare ale pensiei lunare de întreţinere, în sensul

stabilirii unei sume totale restante, datorate cu titlu de pensie,
de 24.600 euro.
De menţionat că această sentinţă este executorie cu
titlu provizoriu, potrivit legii franceze.
Faţă de aceste considerente, acţiunea creditoarelor,
formulată în contradictoriu cu intimatul-debitor, adresată
instanţei române, de încuviinţare a executării silite a vechiului
titlu executoriu, pronunţat de aceeaşi instanţă franceză la data
de 28.06.1999, în privinţa căruia a fost validată înţelegerea
părţilor prin Hotărârea judecătorească din 13.12.2012 a
Tribunalului de Mare Instanţă din Strasbourg, este lipsită de
interes.
În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod
procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.

9. Condiţia revizuirii unei hotărâri pronunţate în recurs.

Art.322 alin.1Cod procedură civilă

Hotărârile pronunţate în recurs pot face obiectul

revizuirii numai dacă au evocat fondul, potrivit art.322
alin.1Cod procedură civilă.
Evocarea fondului presupune stabilirea unei stări de
fapt diferită faţă de aceea reţinută anterior sau aplicarea
altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt corect
reţinute, însă în toate cazurile instanţa de recurs dă o
dezlegare diferită raportului juridic
Încheierea de lămurire şi completare a unei
hotărâri pronunţate în recurs, potrivit art.281 Cod
procedură civilă nu poate fi considerată ca una care a
evocat fondul, nefiind susceptibilă de calea de atac a
revizuirii.

(Decizia civilă nr.607/13.02.2013)

La data de 26 octombrie 2012, M.D.I. a formulat

cerere de revizuire a încheierii din data de 12 octombrie 2012
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, invocând dispoziţiile
art.322 pct.2 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa nu s-a
pronunţat asupra unui lucru cerut.
 63

În motivarea cererii de revizuire, se arată că instanţa

era obligată să facă verificări şi să observe că documentul care
atestă cheltuieli de judecată, este un document bancar, iar
acest act trebuia cenzurat întrucât nu rezultă că suma înscrisă
ar viza cheltuieli de judecată pentru dosarul nr.756/109/2008.
Apreciază revizuientul că sub acest aspect, instanţa
nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a solicitat.
Arată de asemenea revizuientul că, faţă de suma ce
reprezintă cheltuieli de judecată, de 7440 lei, acestea puteau fi
diminuate potrivit dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură
civilă.
În concluzie solicită admiterea cererii de revizuire,
cu consecinţa înlăturării obligaţiei sale la plata cheltuielilor de
judecată.
Intimatul C.S. Mioveni, a formulat întâmpinare prin
care a solicitat, respingerea cererii de revizuire.
Prin decizia nr. 607/13.02.2013, Curtea de Apel
Piteşti a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul
M.D.I., împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2012,
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul
nr.756/109/2008*, în contradictoriu cu intimaţii C.S. Mioveni şi
S.C. Dacia Mioveni; a admis în parte cererea formulată de
intimatul C.S. Mioveni privind cheltuielile de judecată şi acordă
acestuia suma de 800 lei, reprezentând 1/3 din totalul de 2480
lei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri de
instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia, ca această
instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei
alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de
judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la
împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din
ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic
dedus judecăţii, decât cea care fusese aleasă până în acel
moment.
O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care
instanţa se pronunţă printr-o încheiere formulată în condiţiile
art.281 Cod procedură civilă, ca şi în speţa de faţă.
Pentru aceste considerente Curtea consideră că nu
sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.322 Cod procedură
civilă, aşa încât a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
 64

Curtea va face însă aplicarea dispoziţiilor art.274 (3)

Cod procedură civilă potrivit cu care ”judecătorii au dreptul să
mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu
cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori
vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă
de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
În consecinţă a admis în parte cererea intimatului
privind cheltuielile de judecată, şi-i acordă acestuia suma de
800 lei, reprezentând 1/3 din totalul de 2480 lei.
Aceasta întrucât potrivit textului de lege enunţat,
instanţa de judecată poate să reducă onorariul avocatului în
raport de criteriile enunţate mai sus. De altfel şi jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că, cheltuielile
de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care
cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli
necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum
rezonabil.

10. Refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţia

copilului – condiţii de substituire a consimţământului.

Art.8 alin.1 din Legea nr.273/2004, privind

procedura adopţiei

Instanţa poate să treacă peste refuzul părintelui

firesc de a consimţi la adopţie dacă se dovedeşte prin
orice mijloc de probă că refuzul este unul abuziv şi
contrar interesului superior al copilului, potrivit art.8
alin.1 din Legea nr.273/2004, privind procedura adopţiei.
Simpla susţinere că refuzul de a consimţi la adopţie
este abuziv nu este suficientă în lipsa unei dovezi certe a
caracterului contrar a refuzului faţă de interesul
copilului, instanţa neputând încuviinţa adopţia pentru
neîndeplinirea condiţiei consimţământului părintelui
firesc.

(Decizia civilă nr.764/20.02.2013)

Prin cererea formulată de data de 25 iunie 2012, la

Tribunalul Vâlcea, petentul C.I.D. a solicitat în contradictoriu
cu intimaţii C.M., M.C., D.G.A.S. şi Protecţia Copilului Vâlcea,
 65

încuviinţarea adopţiei minorei M.M.C., născută la 12 octombrie

2003, în Râmnicu Vâlcea, fiica lui M.C. şi C.( M.) M..
S-a solicitat ca adoptata să poarte numele
adoptatorului, respectiv „C.” şi întocmirea unui nou act de
naştere pentru adoptat în care la rubrica tatălui să fie trecut
adoptatorul.
În motivarea cererii s-au susţinut următoarele:
M.M.C. provine din relaţia de căsătorie a pârâtului
M.C. cu pârâta C. M. (fostă M.), care s-au despărţit la scurt
timp după naşterea minorei.
Prin sentinţa civilă nr.4306/20.09.2005, pronunţată
de Judecătoria Rm.Vâlcea, în dosarul nr.1549/2005, instanţa a
dispus desfacerea căsătoriei încheiate la 28.09.2002 şi a
încredinţat pârâtei C.M. spre creştere şi educare pe minora
M.C., cu obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere
pentru minoră până la majorat.
Pârâtul nu a mai vizitat-o pe minoră iar pensia de
întreţinere a plătit-o când şi-a adus aminte sau când i-au adus
aminte autorităţile ca urmare a plângerii penale formulate de
pârâtă.
De circa 5 ani de zile reclamantul cu pârâta C.M. –
mama minorei au o relaţie de prietenie transformată, recent in
relaţie de căsătorie. În tot acest timp reclamantul a participat
împreună cu mama minorei la creşterea şi educarea acesteia,
minora fiind ataşată sentimental de acesta.
Petentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legea
nr.273/2004 - privind regimul juridic al adopţiei modificată.
Prin sentinţa civilă nr.66/MIF din 23 noiembrie 2012,
Tribunalul Vâlcea a respins cererea, reţinând următoarele:
În şedinţa publică din 14 septembrie 2012 s-a luat
interogatoriu pârâtului M. C., care a arătat că se opune
categoric ca minora să fie adoptată.
Tatăl biologic al minorei s-a prezentat în proces la
două dintre termenele de judecată şi cu alte ocazii,
menţinându-şi intransigent poziţia în a refuza să consimtă la
adopţia minorei de actualul soţ al mamei.
Consimţământul părintelui firesc la adopţie este o
condiţie de fond esenţială, imperativ prevăzută de lege.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu poate deveni
incident art.8 din Legea nr.273/2004, nefiind vorba de situaţiile
avute în vedere de textul de lege menţionat.
Tatăl biologic al minorei susţine că şi-a vizitat rareori
 66

copilul, dar asta din motive determinate de familia mamei

copilului care este reticentă în a-l primi pe pârât să ia legătura
cu minora. Împrejurările arătate de petent în susţinerea
acţiunii, anume că tatăl firesc al minorei manifestă dezinteres
faţă de aceasta, nu contribuie la creşterea şi întreţinerea ei, nu
o vizitează, etc., afirmaţii care nu sunt susţinute de dovezi
certe şi concludente nu sunt de natură să determine la
înţelegerea refuzului pârâtului de a consimţi la adopţie ca pe
un abuz în sensul legii. Instanţa a apreciat ca prezumtivă
neglijenţa tatălui faţă de minoră. Această neglijenţă nu este
completată de o lipsă reală de afecţiune şi de apartenenţă
filială din partea tatălui faţă de copil. Nu s-au dovedit fapte
sau acte săvârşite de tată care să ducă la ideea de înstrăinare
faţă de copil. A considera, raportat la particularităţile cauzei de
faţă, că refuzul tatălui la adopţia fiicei sale constituie un abuz
ar însemna să se dea ocazia unor conflicte între familia mamei
şi tatăl firesc al copilului, între aceştia şi adoptator, între copil
şi tată.
Cu toate că minora a opinat în sensul că doreşte să
fie adoptată de către petent, actualul soţ al mamei, cu ocazia
ascultării copilului în camera de consiliu s-au constatat indicii
că această manifestare de voinţă poartă amprenta influenţei
exercitate de către mamă şi soţul acesteia, a atitudinii
conflictuale întreţinute cu privire la tatăl firesc al copilului, a
dorinţei minorei de a fi in acord cu mama sa . S-a constatat că,
minora îşi impune artificial o distanţare de tatăl său.
Pârâtul şi-a căutat copilul, însă în ultimii „câţiva ani”
nu a mai făcut-o şi datorită împiedicării fostei soţii de a-i
înlesni contactul cu minora. Mama minorei neagă aceste
susţineri ale tatălui copilului, la nivel declarativ însă.
Tribunalul a constatat, faţă de dispoziţiile legale ale
art.8, 11 din Legea nr.273/2004 şi de conţinutul întregului
dosar că, pârâtul, tatăl firesc al copilului nu şi-a exprimat
consimţământul pentru ca fiica sa să fie adoptată de către
petent, refuzând ca această adopţie să fie încuviinţată,
învederând că doreşte să menţină legătura de rudenie cu
minora şi să iniţieze si să păstreze legături personale cu
aceasta.
Tribunalul a reţinut că refuzul exprimat neechivoc de
către pârât nu ar putea fi apreciat drept nejustificat sau abuziv,
iar opinia minorei nu poate fi definitorie, fiind sub influenţa
mamei, discernământul copilului la această vârstă nu pare
 67

suficient de matur cognitiv şi emoţional.

Dreptul părintelui firesc de a menţine legăturile
personale cu fiica sa nu poate fi contestat şi cu atât mai mult
suprimat prin intermediul căii alese de reclamant, prezentul
demers procesual având drept consecinţă, nu numai
înlăturarea acestui drept, ci chiar încetarea oricărei legături de
rudenie între copil şi tatăl biologic. Nu poate fi ignorat sau
suprimat însăşi dreptul copilului la propria identitate, drept a
cărui componentă esenţială o constituie numele şi legătura de
rudenie prin naştere faţă de părinţii biologici.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat
recurs petentul C.I.D., susţinând că este nelegală şi
netemeinică, având în vedere următoarele:
- Hotărârea cuprinde motive străine de natura
pricinii şi se întemeiază pe simple prezumţii ale instanţei,
contrare probelor administrate în dosar.
- Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a
dispoziţiilor art.8 din Legea nr.273/2004.
În susţinerea acestor motive de recurs, încadrate în
art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul arată că în mod
greşit a fost respinsă cererea acestuia prin care a solicitat
încuviinţarea adopţiei minorei M.C., născută la 12 octombrie
2003, reţinându-se că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile
art.8 din Legea nr.273/2004, concluzia la care ajunge instanţa
bazându-se numai pe simple prezumţii străine de probele
administrate în cauză, din care rezultă refuzul nejustificat al
pârâtului cu privire la adopţia solicitată.
Se arată că nu s-a avut în vedere interesul superior
al copilului, că acesta prezintă garanţii morale şi materiale
pentru creşterea şi dezvoltarea fizică, spirituală, morală şi
socială a minorei şi atitudinea pârâtului care nu-şi vizitează
copilul, situaţie pentru care minora nu este legată nici măcar
afectiv de acesta.
În continuare se invocă faptul că, conduita
intimatului-pârât reprezintă un refuz abuziv de a consimţi la
adopţie, aşa cum este el prevăzut la art.8 din Legea
nr.273/2004.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea
sentinţei şi pe fond admiterea cererii de încuviinţare a adopţiei
minorei M.C..
Prin decizia nr. 764/20.02.2013, Curtea de Apel
Piteşti a respins recursul formulat de petentul C.I.D., împotriva
 68

sentinţei civile nr.66/MIF din 23 noiembrie 2012, pronunţată

de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5109/90/2012, intimaţi fiind
C.M., M.C. şi D.G.A.S. şi Protecţia Copilului Vâlcea.
Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă a
probatoriului administrat în cauză şi în mod legal a statuat că
nu se impune admiterea cererii de adopţie formulată de către
reclamant, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de
Legea nr.273/2004, respectiv lipseşte consimţământul tatălui,
condiţie esenţială prevăzută de lege.
Susţinerile recurentului în sensul că refuzul tatălui
firesc de a-şi da consimţământul cu privire la adopţia fiicei sale
este abuziv, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art.8 din
Legea nr.273/2004, sunt nejustificate în raport de actele
dosarului, nefiind susţinute de dovezi certe şi concludente.
Sub acest aspect instanţa bine a reţinut că refuzul
pârâtului de a consimţi la adopţie nu constituie un abuz în
sensul dispoziţiilor legale mai sus amintite.
Întrucât din materialul probator de la dosar rezultă
că lipseşte consimţământul tatălui natural, condiţie prevăzută
de art.9 din Legea nr.273/2004 şi nici nu s-a constatat ca fiind
cumulativ îndeplinite condiţiile prevăzute de art.8 din lege,
soluţia dată de instanţa de fond este legală şi temeinică,
neimpunându-se modificarea acesteia.
În raport de considerentele expuse, în temeiul
art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins, ca nefondat,
recursul formulat în cauză.
11. Venituri brute nevalorificate la deschiderea dreptului
la pensie

Art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010

Potrivit art.107 alin.1 din Legea nr.263/2010, privind

sistemul unitar de pensii publice, dacă ulterior stabilirii
dreptului la pensie se constată diferenţe între sumele
calculate şi cele legal cuvenite ca urmare a unor venituri
nevalorificate drepturile se vor recalcula.
Veniturile brute de care a beneficiat titularul
dreptului la pensie pot să constituie o bază de calcul al
acestuia dacă au fost reţinute şi virate contribuţiile la
fondul de pensii respectându-se principiul
contributivităţii.
 69

În cazul recalculării drepturilor la pensie sumele

rezultate se acordă începând cu luna următoare celei în
care a fost înregistrată solicitarea potrivit art.107 alin.5
din Legea nr.263/2010.
(Decizia civilă nr.613/13.02.2013)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de

26.01.2012, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâta
Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând obligarea acesteia
să-i emită o nouă decizie de pensie prin valorificarea salariilor
brute din perioada martie 1972 - octombrie 1998, menţionate
în adeverinţa eliberată de R.T.F.C Banat Oltenia – Depoul CF
Piteşti, precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor între
pensia cuvenită şi pensia încasată începând cu data de
16.10.2003 - la zi, diferenţe actualizate în raport cu
coeficientul de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că este pensionar
pentru limită de vârstă, drepturile fiindu-i stabilite începând cu
data de 16.10.2003, conform Legii nr.19/2000. În perioada
martie 1972 – octombrie 1998 a fost angajatul R.T.F.C Banat
Oltenia – Depoul CF Piteşti, iar pârâta avea obligaţia de a-i
valorifica veniturile menţionate în adeverinţa
nr.3T/F/817/2011, potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea
nr.19/2000, având în vedere că unitatea angajatoare a achitat
CAS corespunzător.
A susţinut reclamantul că prin acţiunea de faţă nu a
urmărit să formuleze contestaţie împotriva deciziei emise de
pârâtă, ci a dorit recunoaşterea unui drept prevăzut de lege,
drept care poate fi valorificat oricând în raport de disp.art.2
lit.h din Legea nr.263/2010.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile
Legii nr.19/2000 şi Legii nr.263/2010.
La data de 03.05.2012, reclamantul a depus la
dosarul cauzei o cerere completatoare a acţiunii iniţiale, în
sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii
de pensie prin care să-i fie valorificate şi salariile brute din
perioada 1998-2001, conform adeverinţei 4TR.3/80/13.02.2012
emisă de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă.
La data de 03.05.2012, pârâta a depus la dosarul
cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia
inadmisibilităţii acţiunii, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei a
solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
 70

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că prin cererea

formulată la data de 20.10.2011, reclamantul a solicitat
recalcularea pensiei în raport de veniturile brute menţionate în
adeverinţa nr.3T/F/817/2011, emisă de S.N.T.F.C CFR Călători
SA. Prin decizia nr.264117/11.01.2012, pârâta a respins
cererea de recalculare a reclamantului, apreciind că veniturile
reprezentând salariul brut menţionate în adeverinţa de mai sus
nu pot fi valorificate la determinarea punctajului mediu anual,
în raport de disp. art.165 din Legea nr.263/2010.
A învederat pârâta că înainte de a se adresa instanţei
de judecată, persoana nemulţumită de decizia de pensie
trebuie să formuleze contestaţie la Comisia Centrală de
Contestaţii din cadrul C.N.P.P., potrivit disp. art.149 alin.1 din
Legea nr.263/2010, însă reclamantul a înţeles să se adreseze
direct instanţei de judecată.
Referitor la solicitarea reclamantului privind
obligarea pârâtei la plata diferenţelor de pensie începând cu
data de 16.10.2003 - la zi, pârâta a solicitat respingerea
acesteia, întrucât data de 16.10.2003 excede termenului
general de prescripţie de 3 ani.
Prin încheierea din data de 27.09.2012, instanţa a
respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă
prin întâmpinare.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă
nr.3806/04.10.2012, a admis acţiunea aşa cum a fost
completată şi a obligat pe pârâtă să emită o decizie prin care
să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin
luarea în considerare a veniturilor brute menţionate în
adeverinţa nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR
Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători
Banat Oltenia şi adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de
SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia.
A mai fost obligată pârâta la plata diferenţelor între
pensia cuvenită şi pensia încasată începând cu data de
01.11.2011, în ceea ce priveşte veniturile din adeverinţa
nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR Călători SA -
Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia, şi
de la data de 01.07.2012, în ceea ce priveşte veniturile din
adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR
Marfă SA Sucursala Banat Oltenia, precum şi la 500 lei
cheltuieli de judecată către reclamant.
 71

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a

reţinut următoarele:
Reclamantul este beneficiarul unei pensii pentru
munca depusă şi limită de vârstă, pensie stabilită începând cu
data de 16.10.2003.
În raport de dispoziţiile art.107 alin.3 din Legea
nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin
adăugarea veniturilor prevăzute de lege, nevalorificate la
stabilirea acesteia, prin cererile înregistrate la C.J.P Argeş sub
nr.68316/20.10.2011, respectiv nr.52721/14.06.2012,
reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor sale de pensie
conform adeverinţelor nr.3T/F/817/2011 eliberată de SNTFC
CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători
Banat Oltenia şi nr.4 TR.3/80/13.02.2012, emisă de SNTFM
CFR Marfă SA - Sucursala Banat Oltenia.
Prin deciziile nr.264117/11.01.2012 şi
nr.264117/06.07.2012, pârâta a respins cererile de recalculare
formulate de reclamant, în raport de dispoziţiile art.165 din
Legea nr.263/2010, apreciind că veniturile reprezentând
salariul brut din cele două adeverinţe nu pot fi valorificate la
determinarea punctajului mediu anual.
Prin acţiunea de faţă, aşa cum a fost completată,
reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i emită o nouă
decizie de pensie prin valorificarea salariilor brute menţionate
în adeverinţele nr.3T/F/817/2011 şi nr.4TR.3/80/13.02.2012,
precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor de pensie
aferente recalculării.
Cu privire la aceste pretenţii, instanţa a reţinut
următoarele:
Prin adeverinţele nr.3T/F/817/2011, eliberată de
SNTFC CFR Călători SA - Regionala de Transport Feroviar de
Călători Banat Oltenia şi nr.4TR.3/80/13.02.2012, emisă de
SNTFM CFR Marfă SA - Sucursala Banat Oltenia se atestă
veniturile brute realizate de reclamant în perioadele martie
1972-octombrie 1998, respectiv octombrie 1998-martie 2001.
În ambele adeverinţe se menţionează că unitatea a reţinut şi
virat CAS pentru veniturile menţionate.
Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, fondurile
necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se
constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii,
precum şi din sumele alocate de la bugetul de stat.
 72

Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost

reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a
prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul
asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra
câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de
persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează
cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra
sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe
timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care
se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de
durata contractului de muncă.
Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul
asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut
realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează
aceste venituri. Se observă că textul de lege foloseşte sintagma
„câştig brut”.
Art.2 din Decretul nr.389/1972 enumeră expres şi
limitativ drepturile băneşti pentru care nu se datora
contribuţia pentru asigurările sociale de stat, ceea ce înseamnă
că pentru celelalte venituri angajatorul plătea obligatoriu
respectiva contribuţie.
De altfel, pentru veniturile brute de care a beneficiat
reclamantul au fost reţinute contribuţii la fondul de pensii,
aspect confirmat de cele două adeverinţe.
Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea nr.263/2010,
sistemul public se organizează şi funcţionează având ca bază
principiul contributivităţii, conform căruia, fondurile de
asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate
de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul
contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
Acest principiu de bază este reluat în modul de
calcul al drepturilor de pensie, art.96 alin.1 şi 2 din Legea
nr.263/2010 statuând că, „(1) Punctajul anual al asiguratului se
determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare
realizate în anul calendaristic respectiv. (2) Punctajul lunar se
calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută
sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza
de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial
mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul
Naţional de Statistică.”
 73

Constatând aşadar că pentru veniturile brute

realizate de reclamant, atestate în adeverinţele
nr.3T/F/817/2011, eliberată de SNTFC CFR Călători SA -
Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi
nr.4TR.3/80/13.02.2012, emisă de SNTFM CFR Marfă SA
Sucursala Banat Oltenia, angajatorul a vărsat la bugetul
asigurărilor sociale de stat contribuţia la fondul de pensii,
instanţa a apreciat că aceste venituri trebuie avute în vedere
de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş la recalcularea
drepturilor de pensie ale reclamantului potrivit dispoziţiilor
art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.
Faptul că dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010
folosesc sintagma „salarii brute”, iar nu „câştiguri brute”, nu
este de natură a duce la o altă concluzie, de vreme ce între
cele două noţiuni există echivalenţă.
În raport de aceste considerente, instanţa a admis
acţiunea completată şi a obligat pârâta să emită o decizie prin
care să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin
luarea în considerare a veniturilor brute menţionate în
adeverinţa nr.3T/F/817/2011 eliberată de SNTFC CFR Călători
SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia
şi adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR
Marfă SA Sucursala Banat Oltenia.
De asemenea a fost obligată pârâta la plata
diferenţelor între pensia cuvenită şi pensia încasată începând
cu data de 01.11.2011, în ceea ce priveşte veniturile din
adeverinţa nr.3T/F/817/2011 eliberată de SNTFC CFR Călători
SA - Regionala de Transport Feroviar de Călători Banat
Oltenia, şi de la data de 01.07.2012, în ceea ce priveşte
veniturile din adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de
SNTFM CFR Marfă SA Sucursala Banat Oltenia, în raport de
dispoziţiile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010.
În temeiul disp.art.274 Cod procedură civilă, instanţa
a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de
500 lei, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs părţile.
Prin recursul său, reclamantul a criticat sentinţa
pentru nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs
prev. de art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, arătând, în
esenţă, următoarele:
- în mod greşit s-a dispus obligarea intimatei la plata
diferenţelor drepturilor de pensie, începând cu data de
 74

01.11.2011, în temeiul art.107 al.5 din Legea nr.263/2010,

contrar celor reţinute în motivarea aceleeaşi sentinţe privind
plata contribuţiei de asigurări sociale pentru veniturile
obţinute de reclamant, şi celor stabilite prin Decizia
nr.19/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
recurs în interesul legii;
- instanţa de fond trebuia să facă aplicarea în cauză a
disp. art.107 al.1 şi 2 din Legea nr.263/2010 şi să oblige pârâta
la plata diferenţelor de pensie începând cu data de 05.05.2009,
menţionată în recursul scris, precizată ulterior, prin concluziile
orale, ca fiind luna ianuarie 2009.
Prin recursul său, pârâta a criticat sentinţa pentru
nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prev. de
art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă arătând, în esenţă,
următoarele:
- prin sentinţa pronunţată au fost încălcate disp.
art.165 din Legea nr.263/2010, care a abrogat Legea
nr.19/2000, privind determinarea punctajelor lunare pentru
perioadele anterioare datei de 01.04.2001, precum şi disp.
art.10 din Legea nr.3/1977, în ceea ce priveşte sporurile cu
caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a
pensiilor, prevăzute limitativ de textul de lege susmenţionat;
- dispoziţiile art.2 lit.e din Legea nr.263/2010, prin
care este reglementat principiul contributivităţii, sunt
aplicabile doar după data de 01.04.2001, nu şi pentru perioada
anterioară.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a
solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat cu
motivarea arătată în dezvoltarea recursului său.
Prin decizia nr. 613/13.02.2013, Curtea de Apel
Piteşti a respins recursurile formulate de reclamantul B.L. şi de
pârâta C.J.P. Argeş, împotriva sentinţei civile
nr.3806/04.10.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul
nr.1100/109/2012.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Recursul reclamantului, încadrat în dispoziţiile
art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă este nefondat pentru
că, potrivit motivării sentinţei recurate, instanţa de fond a
stabilit o situaţie de fapt conformă cu probele administrate în
cauză şi a făcut o aplicare corectă a legii la situaţia de fapt
reţinută.
 75

În acest sens, tribunalul a stabilit corect că pentru

veniturile de care a beneficiat reclamantul, menţionate în
adeverinţele depuse la dosar, angajatorul a vărsat la bugetul
asigurărilor sociale de stat contribuţia la fondul de pensii,
astfel că acele venituri trebuie avute în vedere de pârâtă la
recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului.
În ceea ce priveşte obligarea la plata diferenţelor
drepturilor de pensie dintre pensia cuvenită şi cea încasată, s-a
reţinut corect că, aceste diferenţe trebuie plătite începând cu
data de 01.11.2011, privind veniturile din adeverinţa
nr.3T/F/817 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Regionala
de Transport Feroviar de Călători Banat Oltenia şi respectiv
începând cu data de 01.07.2012, privind veniturile din
adeverinţa nr.4TR.3/80/13.02.2012 emisă de SNTFM CFR
Marfă S.A. Sucursala Banat Oltenia, având în vedere data
depunerii acestor adeverinţe la pârâtă.
Ca atare, faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa a
făcut o aplicare corectă în cauză a disp. art.107 al.5 din Legea
nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Dispoziţiile art.107 al.5 din Legea nr.263/2010 se
aplică în situaţiile prevăzute de art.107 al.3 din aceeaşi lege,
care reglementează o altă situaţie decât cea prevăzută de disp.
art.107 al.1 şi 2 din aceeaşi lege, invocate de reclamant prin
recurs, dar neaplicabile în cauză, fiind vorba de adăugarea
unor venituri nevalorificate la stabilirea pensiei de asigurări
sociale a reclamantului.
Recursul pârâtei, încadrat în dispoziţiile art.304
pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, este nefondat pentru că
sentinţa recurată este legală şi temeinică, faţă de
considerentele reţinute în motivarea acesteia.
În acest sens, instanţa de fond a stabilit corect, faţă
de probele administrate în cauză, că pentru veniturile brute de
care a beneficiat reclamantul s-au reţinut şi virat
contribuţiile la fondul de pensii potrivit actelor normative în
vigoare în perioada respectivă şi în aceste condiţii, veniturile
trebuie avute în vedere de pârâta-recurentă la recalcularea
drepturilor de pensie ale reclamantului, potrivit disp. art.107
al.3 din Legea nr.263/2010, fiind vorba de venituri prevăzute
de lege şi care nu au fost avute în vedere la stabilirea pensiei
reclamantului.
Ca atare, tribunalul a făcut o aplicare corectă în
cauză a disp. art.2 lit.c din Legea nr.263/2010, care
 76

reglementează principiul contributivităţii, avute în vedere şi în

ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor de pensie,
stabilit prin disp. art.96 al.1 şi 2 din aceeaşi lege, având în
vedere şi faptul că, deşi disp. art.165 din Legea nr.263/2010
folosesc sintagma salarii brute şi nu câştiguri brute, între cele
două noţiuni există echivalenţă.
Mai mult decât atât, deşi nu era reglementat expres
prin legile anterioare intrării în vigoare a Legii nr.263/2010,
respectiv Legea nr.19/2000 şi Legea nr.3/3/1977, principiul
contributivităţii rezultă implicit din acele reglementări, având
în vedere modul concret de stabilire a pensiilor de asigurări
sociale.
În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod
procedură civilă, va respinge ca nefondate recursurile de faţă.

12. Competenţa registratorului Biroului de Cadastru şi

Publicitate Imobiliară de a verifica condiţiile notării unui
act de executare.

Art.29 din Legea nr.7/1996

Registratorul Biroului de Cadastru şi Publicitate

Imobiliară verifică înscrisul pentru intabularea sau
înscrierea provizorie în cartea funciară numai în limitele
expres prevăzute de art.29 din Legea nr.7/1996, privind
cadastrul şi publicitatea imobiliară.
Una dintre aceste condiţii se referă la forma pe care
trebuie să o îmbrace actul potrivit legii.
Somaţia de plată este verificată de către registrator
numai sub aspectul condiţiilor de formă şi nu a
îndeplinirii condiţiilor de fond care se pot verifica numai
în cadrul unei contestaţii la executare.
(Decizia civilă nr. 1355/20.03.2013)

Prin acţiunea formulată la data de 24.02.2012, la

Judecătoria Piteşti, petenţii M.M.F şi M.N. au formulat
plângere împotriva încheierii nr.41820/13.10.2011 emisă de
OCPI Argeş, B.C.P.I. Piteşti, în dosarul nr.41820/12.10.2011,
precum şi împotriva încheierii de respingere nr.275/13.01.2012
emisă de acelaşi emitent în dosarul nr.275/5.01.2012 (cu
ocazia soluţionării cererii de reexaminare) şi au solicitat
instanţei admiterea prezentei plângeri, să se dispună
 77

desfiinţarea celor două încheieri urmând a dispune respingerea

cererii de notare a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 emise
în dosarul de executare nr.1699/4/2009 al creditoarei Piraeus
Bank România S.A.
În motivarea cererii petenţii au arătat că cele două
încheieri sunt nelegale şi netemeinice pentru motivele expuse
pe larg în motivarea cererii de reexaminare, urmând ca
instanţa să valorifice aceste apărări în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte pe petenta M.N., aceasta are
calitatea de debitoare a creditoarei, nu a semnat vreun
contract de ipotecă având ca obiect terenul în suprafaţă de 772
m.p. ori construcţiile existente pe acest teren, situaţie în care
este lovită de nulitate absolută orice încercare de executare
silită împotriva mea.
Prin încheierea contestată emitentul a dispus
notarea somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 depusă de
creditoarea Piraeus Bank România S.A. pentru suma de
1.414.603,30 lei, fiind în discuţie imobilul cu numărul cadastral
82961, înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca
proprietari pe petenţi.
În această situaţie, la prima lectură a somaţiei de
plată, funcţionarii din cadrul B.C.P.I. Piteşti aveau obligaţia să
observe faptul că imobilul era bun comun, iar petenta M. N. nu
era debitoarea băncii.
Prin notarea somaţiei de plată în cartea funciară
petenta M. N. a fost grav prejudiciată întrucât au fost întocmite
formele de publicitate şi împotriva acesteia, deşi nu a avut
calitatea de debitoare.
Atât terenul, dar şi construcţiile, sunt bunuri comune
ale petenţilor, situaţie în care, potrivit art.493 pct.1 Cod
procedură civilă (normă imperativă), creditorii personali ai
unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să
urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate
comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.
Pe de altă parte, împotriva debitoarei S.C. T.C. S.A. a
fost deschisă procedura insolvenţei în dosarul
nr.526/1259/2009 al Tribunalului Comercial Argeş, conform
sentinţei comerciale nr.1062/F/30.X.2009 pronunţate în acest
dosar.
În această situaţie, potrivit art.36 din Legea
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, de la data deschiderii
procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau
 78

extrajudiciare pentru realizarea creanţei asupra debitorului

sau bunurilor sale.
Continuarea executării silite împotriva petentei,
chiar dacă este o creanţă privilegiată, este posibilă numai în
anumite condiţii excepţionale, pe baza dispoziţiei date în acest
sens de judecătorul sindic la cererea creditorului.
Această cerinţă nu este îndeplinită în cauza de faţă.
Prin încheierea contestată se face trimitere la
dispoziţiile art.387/2 alin.1 şi ale art.497 alin.1 Cod procedură
civilă, dar tocmai aceste dispoziţii nu au fost respectate de
către creditoare.
Pentru soluţionarea plângerii O.C.P.I. Argeş a înaintat
dosarul în care s-au pronunţat cele două încheieri.
Prin sentinţa civilă nr.5300/23 mai 2012, Judecătoria
Piteşti a respins plângerea petenţilor, reţinând următoarele:
Prin cererea înregistrată la O.C.P.I. Argeş la data de
12.10.2011, D. O.– executor bancar, a solicitat notarea somaţiei
nr.4418/27.09.2011 din dosarul nr.1659/4/2011, emisă de
Piraeus Bank România S.A. – Corpul executorilor bancari.
Prin încheierea nr.41820/12.10.2011, emisă de
O.C.P.I. Argeş – B.C.P.I. Piteşti s-a dispus notarea în cartea
funciară nr.82961 UAT Piteşti a somaţiei nr.41820/12.10.2011,
emisă de Piraeus Bank România S.A. asupra imobilului cu
numărul cadastral 82961, imobil teren în suprafaţă de 772 m.p.
curţi-construcţii, intravilan, situat în Piteşti, strada Zorilor,
nr.22, judeţul Argeş, proprietatea petenţilor M.N. şi M. M. F., în
favoarea Piraeus Bank România S.A..
Împotriva încheierii nr.41820/12.10.2011 s-a
formulat de către petenţi cerere de reexaminare pe motiv că
imobilul este proprietate comună a acestora, că somaţia nu le-a
fost comunicată şi debitor principal este S.C. T. C. S.A.
Înscrierea menţiunilor în cartea funciară se
realizează în cadrul unei proceduri necontencioase, iar
plângerea formulată în temeiul art.50 alin.2 2 din Legea
nr.7/1996, împotriva încheierilor prin care s-a dispus înscrierea
menţiunilor în cartea funciară, se soluţionează în cadrul unei
proceduri necontencioase.
Registratorul de carte funciară din cadrul Oficiului
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în soluţionarea cererii de
notare a somaţiei nu poate analiza legalitatea titlului
executoriu ori actelor de executare, competenţa sa fiind
 79

limitată în acest sens la o analiză formală a somaţiei emisă de

executorul judecătoresc.
O analiză a legalităţii somaţiei înscrise în cartea
funciară este posibilă după eventuala anulare a actelor de
executare în cadrul contestaţiei la executare.
În sistemul de carte funciară, principiul legalităţii
comportă două componente: legalitatea formală şi legalitatea
materială.
Legalitatea formală înseamnă că registratorul de la
BCPI nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor
juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât
pe cererea şi actele ce o însoţesc.
Legalitatea materială vizează faptul că registratorul
trebuie să cerceteze, pe de o parte, dacă înscrisul pe baza
căruia se solicită înscrierea întruneşte condiţiile prevăzute de
lege pentru înscrierea dreptului sau faptului juridic (art.41-51,
83 din Legea nr.7/1996), iar pe de altă parte să cerceteze dacă,
potrivit cuprinsului cărţii funciare, nu există vreo piedică la
efectuarea înscrierii.
Prin urmare, examinarea registratorului se
mărgineşte la verificarea valabilităţii actului a cărui înscriere
se cere şi a posibilităţii înscrierii în raport de înscrierile făcute
deja în cartea funciară, cu privire la imobil.
În speţă, registratorul de carte funciară avea
abilitatea de a verifica doar dacă somaţia a fost emisă de un
executor judecătoresc, respectiv bancar, neavând competenţa
în a stabili dacă urmărirea silită a imobilului - teren şi
construcţiile de pe acesta, este legală, infirmarea actelor de
executare sub aspectul legalităţii fiind posibilă în cadrul
contestaţiei la executare.
Scopul notării somaţiei în cartea funciară este acela
de a încunoştinţa terţele persoane că imobilul este urmărit de
un creditor, făcând opozabil terţilor actul de executare înscris,
fără ca prin această înscriere să fie afectate atributele
proprietăţii.
În speţă erau întrunite condiţiile formale pentru
înscrierea somaţiei în cartea funciară, neexistând temeiuri de
anulare a încheierii de carte funciară, astfel că plângerea a fost
respinsă.
Împotriva sentinţei civile sus menţionate au declarat
apel petenţii M. M. F. şi M. N., criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
 80

Au arătat apelanţii că notarea în cartea funciară a

somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011, depusă de
creditoarea Piraeus Bank Romania S.A., pentru suma de
1.414.603, 30 lei, cu privire la imobilul cu numărul cadastral
82961, înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca
proprietari pe apelanţi, este nelegală în condiţiile în care
apelanta M.N. nu a avut şi nu are calitatea de debitoare a
creditoarei, iar bunul imobil are natura de bun comun, fiind
dobândit în timpul căsătoriei acesteia cu M. M. F.. Notarea
somaţiei în cartea funciară a fost de natură să o prejudicieze
grav în condiţiile în care art.493 pct.1 Cod procedură civilă,
creditorii personali ai uni debitor coproprietar sau codevălmaş
nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele
aflate în proprietatea comună, ci vor trebui să ceară mai întâi
împărţeala acestora. În plus, împotriva debitoarei S.C. T.C. S.A.
a fost deschisă procedura insolvenţei în dosarul
nr.526/1259/2009 al Tribunalului Comercial Argeş, conform
sentinţei civile nr.1062/F/30.10. 2009.
S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a
considerat că registratorul de carte funciară din cadrul O.C.P.I.
nu poate analiza legalitatea titlului executoriu ori a actelor de
executare silită, competenţa sa fiind limitată în acest sens la o
analiză formală a somaţiei emise de executorul judecătoresc, în
realitate potrivit dispoziţiilor Legii nr.7/1996, registratorul de
carte funciară este obligat să analizeze legalitatea şi
oportunitatea efectuării notărilor în cartea funciară în raport
de înscrisurile anexate cererii de notare. Deschiderea
procedurii insolvenţei debitoarei reprezenta o cauză de
imposibilitate legală de notare în cartea funciară a somaţiei de
plată având caracterul imperativ al normei cuprinse în art.36
din Legea nr.85/2006. Scopul notării în cartea funciară a
somaţiei de plată a fost nu numai acela de opozabilitate faţă de
terţi a somaţiei de plată, în realitate ajungându-se la o
adevărată indisponibilizare a bunului imobil în condiţiile în
care, urmare acestei notări a somaţiei de plată, înstrăinarea
bunului a devenit imposibilă legal. Pe de altă parte, apelanţii
au arătat că nu le-a fost comunicată până în prezent vreo
somaţie de plată împotriva căreia ca act de executare silită să
aibă posibilitatea să formuleze contestaţie, situaţie în care
notarea în cartea funciară apare ca nelegală.
 81

Prin decizia civilă nr.245 din 18 octombrie 2012,

Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul, reţinând
următoarele:
Prima critică referitoare la greşita notare în cartea
funciară a somaţiei de plată nr.4418/27.09.2011 depusă de
creditoarea Piraeus Bank Romania S.A. pentru suma de
1.414.603, 30 lei, cu privire la imobilul cu numărul cadastral
82961 înscris în cartea funciară 82961/UAT Piteşti, având ca
proprietari pe apelanţi, în condiţiile în care apelanta M. N. nu a
avut şi nu are calitatea de debitoare a creditoarei, iar bunul
imobil are natura de bun comun, fiind dobândit în timpul
căsătoriei, a fost privită ca neîntemeiată întrucât OCPI verifică,
potrivit legii, dacă sunt îndeplinite dispoziţiile legale în vederea
notării somaţiei, fără a avea şi atribuţii de control şi verificare
a modului în care executorul judecătoresc a efectuat actele
premergătoare emiterii somaţiei de plată. Prin urmare,
competenţa sa este limitată la o analiză formală a somaţiei
emisă de executorul judecătoresc, iar o analiză a legalităţii
somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă după
eventuala anulare a actelor de executare în cadrul contestaţiei
la executare, aspect reţinut corect de instanţa de fond, care tot
corect a reţinut că examinarea registratorului se mărgineşte la
verificarea valabilităţii actului a cărui înscriere se cere şi a
posibilităţii înscrierii în raport de înscrierile făcute deja în
cartea funciară, cu privire la imobil.
Critica apelanţilor potrivit cu care în mod greşit
instanţa de fond a considerat că registratorul de carte funciară
din cadrul O.C.P.I. nu poate analiza legalitatea titlului
executoriu ori a actelor de executare silită, a fost respinsă ca
neîntemeiată, întrucât registratorul de carte funciară are
competenţa limitată, aşa cum s-a arătat deja, de analiză
formală a somaţiei emise de executorul judecătoresc sau
bancar, neavând competenţa în a stabili dacă urmărirea silită a
imobilului - teren şi construcţiile de pe acesta este legală, ştiut
fiind că verificarea legalităţii actelor de executare este posibilă
în cadrul contestaţiei la executare, registratorul de carte
funciară neputându-se substitui instanţei de judecată, sub
acest aspect şi cu aceeaşi motivare apreciindu-se ca
neîntemeiată şi ultima critică adusă sentinţei referitoare la
necomunicarea somaţiei de plată către apelanţi, toate aceste
critici putând fi aduse în discuţie într-un alt cadru procesual.
De altfel, în calea procesuală de faţă nu poate fi analizată nici
 82

susţinerea apelanţilor potrivit cu care a fost deschisă

procedura insolvenţei împotriva debitoarei S.C. Terotehnica
Construct S.A., registratorul de carte funciară având, aşa cum
s-a arătat mai sus competenţă limitată. În plus, toate aceste
susţineri se pot face într-un cadru procesual care să permită
analizarea actelor de executare în contradictoriu cu toate
părţile implicate în această procedură.
Aşa fiind tribunalul, în raport de considerentele
arătate şi prevederile art.50 alin.1 şi 2 din Legea nr.7/1996 a
cadastrului şi a publicităţii imobiliare, a constatat că sentinţa
civilă apelată este temeinică şi legală, iar în temeiul art.296
Cod procedură civilă a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii în termen legal au formulat
recurs petenţii M.M.F. şi M. N., susţinând că este nelegală şi
netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9
Cod procedură civilă, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea
greşită a dispoziţiilor Legii nr.7/1996.
În susţinerea acestui motiv de recurs s-au arătat
următoarele:
- Instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de
fond şi a dispus greşit respingerea apelului, în condiţiile în
care M.N. nu a avut nici un raport juridic cu S.C. T. C. S.A., nu
a avut calitatea de debitoare a acestei societăţi comerciale,
situaţie în care notarea somaţiei de plată în cartea funciară
deschisă şi pe numele acesteia în ceea ce priveşte un imobil
dobândit în timpul căsătoriei cu M. M. F. nu poate fi decât
nelegală.
Susţinerea instanţei de apel în sensul că problemele
invocate prin acţiune pot fi invocate numai pe calea
contestaţiei la executare silită este nelegală în condiţiile în
care Legea nr.7/1996 prevede expres calea plângerii împotriva
încheierilor de carte funciară, aceasta având calitatea de terţ
în raporturile juridice.
- Decizia este nelegală şi în raport de faptul că până
în prezent nu le-a fost comunicată somaţia de plată, iar
imobilul a fost indisponibilizat prin notarea somaţiei de plată,
fără a avea posibilitatea să formuleze contestaţie împotriva
executării silite cât timp nu le-au fost comunicate actele de
executare silită.
- Faptul că debitoarea S.C. T.C. S.A. se află în
procedura insolvenţei, situaţie în care era imposibilă legal
începerea sau continuarea executării silite împotriva petenţilor,
 83

instanţa de apel aplică greşit legea, considerând că un

asemenea impediment poate fi luat în considerare numai în alt
cadru procesual, cu participarea tuturor părţilor.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea
deciziei şi pe fond admiterea plângerii astfel cum a fost
formulată.
Prin decizia nr. 1355/20.03.2013, Curtea de Apel
Piteşti a respins recursul formulat de petenţii M.M.F. şi M.N.,
împotriva deciziei civile nr.245 din 18 octombrie 2012,
pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3286/280/2012.
Pentru a hotărî astfel, instanţe de recurs a reţinut
următoarele:
Instanţa de apel în raport de actele şi lucrările
dosarului în mod corect a dispus menţinerea soluţiei instanţei
de fond prin care a fost respinsă plângerea petenţilor M.M.F. şi
M.N. împotriva încheierii de carte funciară nr.41820/12
octombrie 2011 întocmită de OCPI Argeş – BCPI Piteşti.
Rezultă că instanţa de apel a răspuns motivat
fiecărui motiv de apel invocat de petenţi, statuând în mod legal
că nu se impune schimbarea soluţiei pronunţată de instanţa de
fond, cu motivarea că Oficiul de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară, potrivit dispoziţiilor Legii nr.7/1996, verifică dacă
sunt îndeplinite dispoziţiile legale în vederea notării somaţiei,
fără a avea şi atribuţii de control şi verificare a modului în care
executorul judecătoresc a efectuat actele premergătoare
emiterii somaţiei de plată.
Susţinerile recurenţilor în sensul că argumentarea
instanţei de apel privind obligaţia registratorului din cadrul
B.C.P.I. Piteşti nu este pertinentă, sunt nejustificate şi urmează
a fi înlăturate, deoarece competenţa acestuia la primirea
cererii formulate de executorul bancar, de notare a somaţiei de
plată nr.4418 din 29 septembrie 2011 pentru suma de
1.414.603,30 lei Ron, emisă în dosarul de executare
nr.1659/4/2009, este limitată la o analiză formală a somaţiei,
verificând valabilitatea actului a cărui înscriere se cere şi
posibilitatea înscrierii în raport de celelalte înscrieri făcute în
cartea funciară cu privire la imobilul în discuţie (filele 15 şi
16).
În mod corect a reţinut instanţa de apel că o analiză
a legalităţii somaţiei înscrise în cartea funciară este posibilă
numai după o eventuală anulare a actelor de executare în
 84

cadrul unei contestaţii la executare, situaţie care conduce la

radierea ulterioară din cartea funciară a notării respective.
Rezultă că registratorul a avut în vedere la notarea
somaţiei de plată în cartea funciară condiţiile prevăzute de
dispoziţiile art.42 alin.1 şi 2 lit.g, art.109 şi 112 alin.1 din
Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de
cadastru şi publicitate imobiliară, situaţie faţă de care nu se
constată încălcarea dispoziţiilor Legii nr.7/1996.
Şi susţinerile recurenţilor în sensul că acestora nu le-
a fost comunicată somaţia de plată pentru a putea formula
contestaţie împotriva executării silite şi că nu s-a ţinut cont de
faptul că debitoarea S.C. T. C. S.A. se află în procedura
insolvenţei, situaţie în care era imposibilă începerea sau
continuarea executării silite împotriva acestora, nu conduc la
modificarea soluţiei instanţei de apel, aceste susţineri putând fi
făcute într-un alt cadru procesual, care să permită analizarea
actelor de executare în contradictoriu cu părţile implicate în
această procedură şi nu în cadrul unei plângeri împotriva
încheierii emise de O.C.P.I. Argeş.
Pentru considerentele expuse anterior, urmează ca în
baza art.312 (1) Cod procedură civilă să se respingă ca
nefondat recursul.

13. Suportarea cheltuielilor de judecată în cazul cererilor

de îndreptare, lămurire sau completare a unei hotărâri
judecătoreşti.

Art. 2813 al.2 Cod procedură civilă

Potrivit art.2813 al.2 Cod procedură civilă, părţile nu

pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată legate de
îndreptarea, lămurirea sau completarea unei hotărâri
judecătoreşti.
Efectuarea unui raport de expertiză în cererea de
lămurire a dispozitivului unei hotărâri formulată de
pârâtul căzut în pretenţii pentru a se determina
întinderea obligaţiei sale nu trebuie să conducă şi la
soluţia obligării acestuia la plata cheltuielilor de
judecată, fiindcă această probă trebuia administrată în
faza de judecată şi odată cu soluţia pronunţată asupra
fondului instanţa trebuia să se pronunţe şi asupra
acestor cheltuieli.
 85

Notă: Dispoziţiile privind cheltuielile de judecată în

cererile de îndreptare, lămurire şi completarea unei
hotărâri judecătoreşti au fost preluate într-un mod mai
clar în art.447 din N.C.P.C., potrivit căruia cheltuielile
făcute de parte în aceste cereri se vor suporta de către
stat dintr-un fond constituit potrivit legii.
Numai în ipoteza în care cererea a fost respinsă,
cheltuielile de judecată vor fi suportate de parte potrivit
regulilor de drept comun.

(Decizia civilă nr.968/05.03.2013)

Constată că, prin încheierea din data de 7 noiembrie

2011, constatându-se îndeplinite cerinţele art.281 1 Cod
procedură civilă, Tribunalul Argeş la cererea petentului C.J.
Argeş a lămurit înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului
deciziei civile nr.228/14.12.2009 dată de Tribunalul Argeş, în
sensul că obligaţia pârâtelor de a reduce subsolul la starea
iniţială se referă la starea în care acesta se afla la data de
10.06.2005.
Recursul formulat de intimata-reclamantă B.E.
împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia civilă
nr.284/2012 a Curţii de Apel Piteşti, încheierea casată şi
cererea trimisă, spre rejudecare, cu îndrumarea de a se
proceda la identificarea lucrărilor prin care este împiedicat
accesul reclamanţilor în subsolul blocului, numai aceasta
putând însemna o readucere a spaţiului în starea anterioară.
Astfel reinvestit, Tribunalul Argeş, prin decizia civilă
nr.255/26.10.2012, a admis cererea formulată de C.J. Argeş, în
contradictoriu cu intimaţii B. V., B. E., S.C. La Timp S.R.L.,
Asociaţia de Proprietari Teiuleanu şi Prefectul Judeţului Argeş,
a lămurit dispozitivul deciziei civile nr.228/14.12.2009, în
sensul obligării pârâţilor de a readuce subsolul blocului la
starea anterioară, prin refacerea reţelei de termoficare şi apă
pe vechile trasee, desfiinţarea vasului de toaletă şi a porţiunii
de 6 mp. de gresie şi faianţă, refacerea ferestrelor de aerisire
cu plasă (grile de aerisire), desfiinţarea a două uşi identificate
de expert şi a mascării aflată de-a lungul zidului potrivit
aceleiaşi expertize.
În motivare, s-a reţinut în fapt că, potrivit expertizei
dispuse, asupra concluziilor căreia, părţile nu au avut
obiecţiuni, lucrările necesare pentru aducerea spaţiului la
 86

starea anterioară, sunt cele mai sus enumerate, sens în care a

fost lămurit înţelesul şi întinderea hotărârii.
Împotriva deciziei, în termen, a formulat recurs
petentul C. J. Argeş, criticând-o pentru greşita interpretare a
obligaţiei în sensul că ea ar cuprinde pe cea de refacere a
reţelei de termoficare şi apă pe vechile trasee, întrucât acestea
nu obstrucţionează folosinţa normală a subsolului.
În plus, cele existente sunt corodate şi foarte vechi,
aşa încât, dacă s-ar reînfiinţa vechile trasee, s-au folosi
materiale noi, ceea ce depăşeşte obligaţia fixată de către
instanţă.
Nu s-a ţinut cont de faptul că există liber acces în
subsol, cheia fiind predată intimatei chiar în instanţă.
Nevoia refacerii reţelelor de termoficare nu mai
subzistă, întrucât, între timp, întregul imobil a fost debranşat
chiar la cererea proprietarilor, motiv pentru care, nu poate fi
obligat petentul la debranşare sau la înlocuirea conductelor
corodate, acestea fiind lucrări ce trebuie suportate, în măsura
în care sunt oportune, de către toţi factorii cu acest drept.
Cât priveşte coloanele de apă rece, expertiza le-a
identificat ca existente şi funcţionale, aşa încât, debranşarea a
fost realizată la cererea reclamanţilor, neexistând vreo culpă ce
ar putea atrage obligaţia petentei la rebranşare.
În opinia sa, singurele lucrări ce ar fi avut
semnificaţia readucerii spaţiului la forma iniţială, o
reprezentau desfiinţarea vasului de toaletă, a placajelor cu
gresie şi faianţă, refacerea ferestrelor de aerisire şi
desfiinţarea uşilor ca şi a mascărilor.
În continuare, se face vorbire despre modalitatea în
care imobilul a fost trecut, din proprietatea privată, în cea
publică a statului, cuprinsul proiectului de execuţie cu
destinaţie specială a acestor spaţii şi alte chestiuni legate de
fondul litigiului.
În final, se arată că, întrucât intimaţii au fost de
acord să primească cheile în faţa instanţei de judecată şi au
semnat fără să atace în vreun mod procesele verbale de
predare-primire, aceştia ar fi fost de acord, în mod tacit, şi cu
pretenţiile formulate.
La rândul lor, intimaţii B. V. şi B. E. critică soluţia
tribunalului pentru greşita lăsare în sarcina lor a cheltuielilor
necesitate de întocmirea expertizei în cauză, în condiţiile în
care cererea a fost a petentului C. J. care, însă, a refuzat să
 87

plătească proba, motiv pentru care, au avansat suma de 501,70

lei cu acest titlu, către expert.
Întrucât petentul a căzut în pretenţii, se impunea
obligarea şi la celelalte cheltuieli de judecată constând în
onorariu de avocat.
Prin concluziile scrise formulate la dosar, intimaţii
B.V. şi B.E. au solicitat respingerea recursului petentului ca
nefondat şi inadmisibil, manifestându-şi opinia potrivit căreia
dispozitivul hotărârii iniţiale era perfect lămurit.
Prin decizia nr. 968/05.03.2013, Curtea de apel
Piteşti a admis recursul formulat de intimaţii B.V. şi B.E.,
împotriva deciziei nr.255/26 octombrie 2012, pronunţată de
Tribunalul Argeş, în dosarul nr.50/109/2009*; a modificat în
parte decizia în sensul că a obligat pe petentul Consiliul
Judeţean Argeş să plătească celor doi cheltuielile de judecată
în sumă de 501,70 lei, reprezentând onorariu expert; a
menţinut, în rest decizia; a respins recursul formulat de
petentul C.J. Argeş, împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Acesta din urmă critică decizia pentru greşita
stabilire a stării de fapt cât priveşte lucrările necesare sau
admisibil a fi refăcute pentru ca imobilul să fie adus în starea
la care instanţa s-a raportat atunci când a pronunţat hotărârea
de fond.
Asupra acestei stări de fapt, însă, instanţa s-a
pronunţat având în vedere expertiza pricinii, care a verificat
lucrările ce ar face partea de imobil aptă de a fi folosită potrivit
destinaţiei sale de subsol tehnic.
La discutarea concluziilor acestei lucrări, ca şi a
răspunsurilor la obiecţiunile iniţial formulate, recurentul nu a
formulat obiecţiuni aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă
din data de 23.10.2012.
De altfel, nici prin motivele de recurs nu se
învederează vreun motiv de nelegalitate, în sensul dispoziţiilor
art.304 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa recursului fiind
mărginită, în situaţia hotărârilor supuse căii de atac a apelului,
la examinarea hotărârii, exclusiv prin prisma motivelor
prevăzute la pct.1-9 ale acestui text.
Recurentul invocă, de altfel, chestiuni născute în
urma acţiunii sale asupra imobilului în sensul că, împiedicată
fiind libera folosinţă a acestei părţi constructive pentru
 88

adversarii săi, prin fapta sa, s-a ajuns la situaţia debranşărilor

de la reţelele ce traversau subsolul tehnic al clădirii,
recurentul apreciind că cererea de debranşare a fost făcută din
propria iniţiativă a locatarilor blocului.
Dată fiind durata judecăţii dosarului, este evident că
nevoia de a se apela la alte forme de asigurare a utilităţilor
zilnice era stringentă şi nu se poate aprecia că în cauză s-ar
invoca vreo culpă proprie a persoanelor ce au fost lipsite de
folosinţa spaţiului.
Cel mult, o culpă procesuală se poate observa în
comportamentul părţilor care, cu prilejul judecăţii în fond, nu
au solicitat să fie precizate în mod concret lucrările necesare
aducerii imobilului la starea iniţială avute în vedere de instanţă
la data pronunţării.
Această chestiune, însă, s-a putut remedia în
prezenta cerere de lămurire a întinderii şi aplicării
dispozitivului date.
Recurentul nu pretinde o depăşire a cadrului
procesual iniţial şi nici orice altă chestiune legată de
legalitatea soluţionării cererii, fiind nemulţumit exclusiv de
obligaţiile fixate pe care apreciază că nu ar fi necesar să le mai
execute faţă de evoluţia, în timp, a clădirii.
Or, instanţa lămuririi nu poate depăşi limitele
pronunţării sale şi trebuie să ţină cont de cele constatate prin
hotărârea pronunţată că se impune a fi fixat ca obligaţie în
sarcina părţilor, eventuale alte incidente survenite acestui
moment neputând fi rezolvate pe calea aleasă de către petentă.
În aceste condiţii, nefiind întrunită niciuna dintre
criticile permise de art.304 Cod procedură civilă, potrivit
art.317 Cod procedură civilă, recursul petentului urmează a fi
respins ca nefondat.
Asupra recursului intimaţilor B., Curtea a reţinut că
pretenţiile acestora sunt, parţial, fondate.
Potrivit art.2813 alin.2 Cod procedură civilă, părţile
nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legale de îndreptarea,
lămurirea sau îndreptarea hotărârii.
Recurenţii-intimaţi au ales să-şi asigure apărarea
calificată în această cale de atac, angajând un apărător, însă
potrivit legii, o astfel de cheltuială nu poate fi pusă în sarcina
petentului faţă de textul citat.
Cât priveşte însă nevoia executării unei lucrări de
expertiză, urmează a se observa că petentul este parte căzută
 89

în pretenţii în instanţa de fond şi întinderea obligaţiei sale nu

ar fi fost lămurită de către aceasta, aşa încât, a fost nevoie de o
lucrare de expertiză.
Această lucrare de expertiză ar fi trebuit făcută încă
în acea fază a probatoriului şi urmare a căderii în pretenţii,
petentul ar fi suportat costurile.
Ca atare, aceste costuri nu pot fi lăsate în seama
intimaţilor, ce sunt părţi ce au triumfat în cererea lor de
obligare la aducerea spaţiului în care el se afla la un moment
dat.
De aceea, este greşită soluţia instanţei lămuririi de a
lăsa aceste costuri în sarcina intimaţilor, cu atât mai mult cu
cât ei nu puteau fi obligaţi la suportarea cheltuielilor necesare
lămuririi.
Soluţia este, deci, sub acest aspect, dată cu greşita
aplicare a legii.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art.312 Cod
procedură civilă, recursul a fost admis şi decizia modificată în
parte, în sensul obligării petentului la plata cheltuielilor de
judecată de 501,70 lei, reprezentând onorariu pentru expert.

14. Preluarea drepturilor salariale în contractele

colective de muncă viitoare, fără nicio negociere, dacă au
un nivel mai ridicat, fiind considerate drepturi câştigate.

Drepturile consacrate într-un contract trebuie

considerate ca drepturi câştigate la negocierea viitorului
contract, fiindcă ar trebui să existe un proces evolutiv de
creştere a salariilor de la an la an ca o consecinţă a unor
rezultate economice superioare.
Procesul evolutiv al salariilor ar fi afectat de
rezultatele economice negative, în sensul că drepturile
salariale nu mai pot fi negociate la un nivel ridicat şi nici
păstrate potrivit negocierii anterioare, teoria
„drepturilor câştigate” nemaiputând fi aplicată.
(Decizia civilă nr. 1048/11.03.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş,

la data de 15.06.2011, sub nr.2992/109/2011, reclamantul O.
V., împreună cu alţi reclamanţi a chemat în judecată SC OMV
Petrom SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să
fie obligată pârâta să-i plătească diferenţele salariale,
 90

rezultând din aplicarea dispoziţiilor art.128 – 129 din

Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2008 şi art.89 – 90 din
Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009 – 2011, actualizată
în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală
calculată la această sumă.
În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâta a calculat
în mod greşit salariul reclamanţilor, aceştia primind sume mai
mici decât cele prevăzute în contractele de muncă aplicabile.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei,
respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă
nr.852/21.05.2012 a respins acţiunea, iar pentru a pronunţa o
astfel de soluţie a reţinut în esenţă că reclamanţilor, salariaţi ai
societăţii – pârâte, le-a fost prevăzut dreptul la plata salariului
calculat în raport de dispoziţiile art.128 alin.5 din Contractul
Colectiv de Muncă, în sensul aplicării coeficienţilor
corespunzători pe niveluri şi funcţii, potrivit anexei nr.3 bis la
valoarea de referinţă de 670 lei.
De asemenea, s-a prevăzut prin acelaşi act că
începând cu data de 01.02.2008, salariul minim de bază la
nivel Petrom este de 700 lei.
Reclamanţii au solicitat să le fie aplicaţi coeficienţii
corespunzători pe niveluri şi funcţii nu la valoarea de referinţă,
ci la salariul minim, confundând cele două noţiuni, deşi
dispoziţiile contractului sunt neîndoielnice.
Probele administrate în cauză au confirmat că pârâta
a calculat drepturile salariale, potrivit cu dispoziţiile din
contractele colective de muncă invocate de către reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat
în termen legal recurs, din motivarea succintă a acestuia
desprinzându-se următoarele critici:
- Faţă de disp.art.128 alin.5 lit.d, din C.C.M. pe
unitate, pe anul 2008 şi cele ale art.89 alin.5 din acelaşi
contract pe anul 2009, instanţa trebuia să constate că formula
corectă de calcul a salariului tarifar în baza căruia se
calculează drepturile salariale este următoarea: salariul minim
pe unitate x cu coeficientul de salarizare ce cuprinde atât
indicele de grilă stipulat în contractul colectiv cât şi alte
drepturi salariale cuprinse în salariul tarifar.
- În mod greşit instanţa de fond a reţinut că, prin
înscrisurile de la filele 62-424 ce reprezintă tabelele cu salariile
 91

reclamanţilor rezultate în urma negocierii, s-a făcut dovada

plăţii către reclamanţi a salariului corect calculat.
Pentru o mai bună administrare a justiţiei, având în
vedere numărul foarte mare de reclamanţi, raporturile de
muncă distincte, precum şi condiţiile diferite faţă de care
trebuie calculate drepturile salariale, la termenul de judecată
din 14.01.2013, s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în
judecată pentru fiecare reclamant, înregistrându-se cererea
sub nr.310/46/2013.
Prin decizia nr.1048/11.03.2013, Curtea de Apel
Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul
O. V., împotriva sentinţei civile nr.852 din 21 mai 2012,
pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în dosarul
nr.2992/109/2011, intimată fiind pârâta S.C. OMV PETROM
S.A. Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Aşa cum rezultă din acţiunea introductivă, precum şi
din motivarea recursului, reclamantul susţine că, la stabilirea
salariului nu i s-au aplicat corect prevederile contractului
colectiv de muncă începând cu anul 2008, în sensul că trebuia
să i se aplice coeficienţii de salarizare salariului de bază minim
– potrivit nivelului şi funcţiei -, ci nu valorii de referinţă,
angajatorul aplicând greşit prevederile art.128 şi 129 din CCM
Petrom pe anul 2008.
Totodată s-a acreditat ideea încălcării de către
angajator, cu prilejul stabilirii salariului pe anul 2008, a
drepturilor câştigate de către reclamant, teoria drepturilor
câştigate fiind invocată ca argument ce ar justifica o majorare
anuală a salariului.
Dar, potrivit disp.art.128 alin.5 lit.c din CCM Petrom
pe 2008, pentru anul 2008, salariile de bază minime se
calculează prin aplicarea coeficienţilor corespunzători pe
niveluri şi funcţii conform Anexei 3 Bis, adică aplicaţi la
valoarea de 670 lei.
Art.129 din acelaşi contract reglementează aplicarea
coeficienţilor minimi la valoarea de referinţă menţionată,
rezultând salariile de bază minime - pe niveluri şi funcţii - cu
inserarea clauzei că nu se aplică cumulativ aceşti coeficienţi cu
cei din Anexa 3 Bis.
 92

Pentru anul 2009, art.89 alin.5 din CCM Petrom

prevede că salariul minim la nivel de unitate este de 715 lei şi
reprezintă echivalentul coeficientului 1,00 din Anexa 3 Bis.
Din coroborarea acestor norme rezultă că salariile de
bază minime se calculează prin aplicarea coeficienţilor
corespunzători pe niveluri şi funcţii aplicaţi la valoarea de 670
lei şi nu la valoarea salariului minim pe unitate, cum greşit
susţine recurentul, interpretarea clauzelor contractelor
colective de muncă menţionate mai sus făcându-se în mod
corect de către intimata SC OMV Petrom.
Valoarea de referinţă de 670 lei nu coincide cu
valoarea salariului minim pe unitate, acesta fiind de 700 lei,
începând cu data de 01 februarie 2008, potrivit clauzei
cuprinse în art.128 alin.5 lit.d.
Pentru anul 2009, salariul de bază minim la nivel de
unitate s-a convenit de către părţile contractante ale CCM, să
fie de 715 lei şi este echivalentul coeficientului 1,00 din Anexa
3 Bis.
Din înscrisurile depuse la dosar, în mod corect a
reţinut instanţa de fond că recurentul are salariul individual de
bază peste minimul stabilit prin clauzele contractului colectiv
de muncă.
De altfel, majorarea limitelor salariale prin CCM nu
presupune automat majorarea tuturor salariilor individuale ale
angajaţilor, ci numai acelor ce se situau sub nivelul minim
stabilit prin CCM. Tocmai pentru a beneficia de o efectivă
majorare a salariilor, părţile contractante au convenit prin
art.86 alin.3 din CCM pe 2009 creşterea tuturor salariilor
individuale.
Nu s-ar putea susţine nici că prin modalitatea în care
a fost salarizat recurentul s-ar fi nesocotit teoria drepturilor
câştigate, potrivit căreia drepturile consacrate într-un contract
trebuie considerate ca drepturi câştigate la negocierea
viitorului contract sau la negocierea clauzelor executate; în
practică, ca regulă generală, potrivit acestei teorii este un
proces evolutiv de creştere a salariilor de la an la an ca o
consecinţă a unor rezultate economice constant superioare.
Atunci când însă rezultate economice financiare
scad, drepturile salariale nu mai pot creşte, uneori nici măcar
nu mai pot fi menţinute faţă de CCM anterior, potrivit cu care
convenţiile legal făcute trebuie respectate însă, numai atâta
timp cât situaţia juridică rămâne neschimbată. Aşadar, nu se
 93

poate pornii de la teoria drepturilor câştigate în materia CCM

dacă s-ar schimba condiţia economico-financiară în sens
negativ.
În speţă, recurentul nu susţine că i s-ar fi diminuat
salariul ci, evidenţiază lipsa unei creşteri substanţiale a
acestuia de la an la an, ca urmare a aplicării
necorespunzătoare a prevederilor CCM.
Potrivit însă înscrierilor din carnetul de muncă al
recurentului, rezultă că, nu numai că nu s-a înregistrat o
diminuare începând cu anul 2008 a salariului acestuia, ci
dimpotrivă salariul a crescut în fiecare an începând cu anul
2008.
Rezultă, aşadar, contrar susţinerilor recurentului că
normele cuprinse în clauzele CCM referitoare la salarizare au
fost aplicate într-o interpretare corectă de către angajator,
astfel că executarea contractului s-a făcut întocmai cu
negocierea, susţinerea recurentului de a i se aplica normele din
contract dintr-o altă interpretare fiind neîntemeiată.
În consecinţă, pentru argumentele de mai sus,
Curtea a respins recursul ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor
art.312 Cod procedură civilă.

15. Calculul indemnizaţiei de concediu în raport şi de

alte venituri decât salariul de bază şi sporurile cu
caracter permanent.
Art. 150 Codul muncii

Pentru perioada concediului de odihnă salariatul

beneficiază de o indemnizaţie care nu poate fi mai mică
decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu
caracter permanent prevăzute în contractul individual de
muncă potrivit art.150 Codul muncii.
Legiuitorul a stabilit o prevedere minimală privind
indemnizaţia de concediu, părţile având dreptul să
negocieze în contractul colectiv de muncă un cuantum
mult mai mare, fiind incluse şi alte venituri decât
salariul, respectiv sporurile cu caracter permanent
obţinute în cele 3 luni anterioare celei în care este
efectuat concediul de odihnă.
(Decizia civilă nr.982/05.03.2013)
 94

Constată că, prin acţiunea înregistrată sub

nr.6713/62/2011, pe rolul Tribunalului Braşov, disjunsă şi
declinată în favoarea Tribunalului Argeş, reclamantul
Sindicatul Naţional Cartea Funciara, în numele şi pentru
membrii de sindicat D.R., P. S. E., B.M., B.C.I., şi alţii, a chemat
în judecată pe pârâţii O.C.P.I. Argeş, A.N.C.P.I şi M.A.I.,
solicitând să fie obligaţi pârâţii să le plătească: sporul de
confidenţialitate şi sporul pentru condiţii periculoase sau
vătămătoare pentru perioada 12.08.2009-31.12.2009; prima de
vacanţă aferentă concediului de odihnă pe 2010; suma de 250
lei/copil, reprezentând cadou de Paşte pentru anul 2010;
indemnizaţia de concediu de odihnă pe anul 2008, calculată în
raport de toate veniturile obţinute în ultimele trei luni
anterioare celei în care a fost efectuat concediul, toate aceste
sume urmând a fi indexate cu indicele de inflaţie la data plăţii
efective.
Reclamantul a arătat că părţile contractului colectiv
de muncă au fost de acord cu suspendarea acordării sporului
de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii periculoase
sau vătămătoare pentru perioada 12.08.2009-31.12.2009, însă
după încetarea suspendării, aceste drepturi trebuie acordate
inclusiv pentru această perioadă. De asemenea, pârâtul a
încălcat prevederile C.C.M şi nu a acordat prima de vacanţă şi
cadoul de Paşte, deşi reclamanţilor, potrivit art.1 alin.1 din
O.U.G. nr.1/2010, li se aplică C.C.M. în vigoare la data adoptării
actului normativ. În fine, tot potrivit C.C.M., angajatorul
trebuia să calculeze în anul 2008 indemnizaţia de concediu
prin luarea în calcul a tuturor veniturilor obţinute în ultimele
trei luni anterioare, nu numai a celor cu caracter permanent.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M.A.I. a invocat
excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sindicatului, faţă de
dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.62/2011, precum şi
excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că
nu este angajatorul reclamanţilor.
Prin cererea depusă la dosar la 20.12.2011,
reclamantul a solicitat introducerea în cauză a M.D.R.T., în
baza art.1 din O.U.G. nr.81/2011, potrivit cărora A.N.C.P.I. a
trecut în subordinea acestui minister.
Pârâta A.N.C.P.I., prin întâmpinare, a invocat
excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că
angajatorul reclamanţilor este O.C.P.I. Argeş. Pe fondul cauzei
a solicitat respingerea acţiunii, arătând că prevederile C.C.M.
 95

invocate de reclamanţi nu mai sunt aplicabile, fie pentru că au

fost suspendate, fie pentru că au fost modificate de dispoziţiile
Legii nr.330/2009 şi ale O.U.G. nr.1/2011, care impun limitarea
cheltuielilor de personal la sumele aprobate. De asemenea,
indemnizaţia de concediu pentru anul 2008 a fost acordată cu
respectarea art.145 din Codul muncii.
Pârâtul O.C.P.I. Argeş a invocat, prin întâmpinare,
excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că este
numai ordonator terţiar de credite. Totodată, a solicitat
respingerea acţiunii, arătând că prin actul adiţional nr.2/2009
părţile C.C.M. au decis suspendarea acordării sporurilor
solicitate în cauză, iar prima de vacanţă nu s-a mai cuvenit
după data de 9.04.2010, când a expirat C.C.M. De asemenea,
ordonatorul principal de credite nu a prevăzut nicio sumă în
buget pentru prima de Paşte pe 2010, în timp ce indemnizaţia
de concediu pentru anul 2008 a fost calculată cu respectarea
prevederilor C.C.M. şi ale Codului muncii.
Prin încheierea de şedinţă din data de 11.06.2012,
instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive
de la M.A.I. şi de la M.D.R.T. către Guvernul României-prin
Secretariatul General al Guvernului.
Acest pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat
excepţia lipsei capacităţii sale juridice, având în vedere că nu
are personalitate juridică, precum şi excepţia lipsei calităţii
sale procesuale pasive, cu motivarea că nu a fost parte în
contractele colective de muncă invocate de reclamanţi. Pe
fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că
salarizarea reclamanţilor s-a făcut în baza Legii nr.330/2009 şi
a O.U.G. nr.1/2010, în limitele bugetului aprobat.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22.10.2012,
instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâţilor.
Prin sentinţa civilă nr.5630/29 octombrie 2012 a fost
respinsă acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut
că reclamanţii sunt salariaţi ai O.C.P.I. Argeş, potrivit
adeverinţei eliberate de angajator.
Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul
A.N.C.P.I. pentru anii 2009-2010 s-a prevăzut pentru salariaţi
acordarea unui spor de confidenţialitate şi a unui spor pentru
condiţii periculoase sau vătămătoare, însă prin actul adiţional
la acest contract, nr.2/4.08.2009, în vigoare de la data
 96

înregistrării, respectiv 12.08.2009, s-a convenit suspendarea

acordării celor două sporuri până la data de 31.12.2009.
Tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt în eroare cu
privire la noţiunea de suspendare, pe care o confundă cu aceea
de amânare a plăţii.
Suspendarea presupune încetarea efectelor juridice
ale clauzelor contractuale pe perioada convenită, fără a exista
posibilitatea recuperării drepturilor, întrucât nu mai există
temeiul acestora, având în vedere că actul juridic nu şi-a
produs efectele.
De asemenea, instanţa a considerat că acordul
părţilor C.C.M. de a suspenda plata acestor sporuri nu este
lovită de nulitate, potrivit art.40 din C.C.M., întrucât
reclamanţii nu au renunţat la drepturi prevăzute de lege, ci
stabilite prin contractul colectiv de muncă.
S-a mai reţinut că prin acelaşi C.C.M., în vigoare
până la data de 10.04.2010, a fost reglementat dreptul
salariaţilor A.N.C.P.I. la o primă de vacanţă, ce se achită cu cel
puţin 5 zile înainte de plecarea în concediu (art.79), precum şi
dreptul la un cadou de Paşte, în cuantum de 250 lei pentru
fiecare copil al salariatului de până la 18 ani (anexa 2 lit.D
pct.1).
Pe parcursul derulării contractului, însă, a intrat în
vigoare Legea nr.329/2009, care a dispus reorganizarea
A.N.C.P.I. din instituţie finanţată exclusiv din venituri proprii în
instituţie finanţată exclusiv de la bugetul de stat, iar potrivit
art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, salarizarea personalului
autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul
de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.329/2009,
din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii
finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează
potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal
încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost
încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.
Faţă de conţinutul acestui text, este fără echivoc
faptul că nu a mai fost posibilă prelungirea tacită a C.C.M.
încheiat la nivelul A.N.C.P.I., acesta producându-şi efectele
numai până la împlinirea termenului pentru care a fost
încheiat.
De asemenea, art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, deşi a
păstrat în vigoare C.C.M., a limitat aplicarea prevederilor
acestuia la cheltuielile de personal aprobate.
 97

Totodată, întrucât salariaţii A.N.C.P.I. au fost

transformaţi în personal plătit din fonduri publice, acestora li
s-au aplicat şi dispoziţiile art.30 alin.7 raportat la art.24 din
Legea nr.330/2009, potrivit cărora în anul 2010 nu se acordă
premii lunare.
Pe de altă parte, din adresa nr.427083/10.03.2010 a
A.N.C.P.I., instanţa a reţinut că angajatorului reclamanţilor nu i
s-au aprobat cheltuieli de personal pentru prime în anul 2010.
În aceste condiţii, a apreciat instanţa, reclamanţii nu
sunt îndreptăţiţi la plata primei de vacanţă sau a cadoului de
Paşte în anul 2010.
În fine, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată şi
susţinerea reclamanţilor privind greşita calculare a
indemnizaţiei de concediu în cursul anului 2008.
Astfel, potrivit art.81 alin.2 din C.C.M. încheiat
pentru anul 2008 la nivel de unitate, indemnizaţia de concediu
reprezintă media zilnică a veniturilor obţinute în ultimele 3 luni
anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu
numărul de zile de concediu, iar alin.3 dispune că aceasta nu
poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi
sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada
respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Aplicând acest articol, angajatorul a achitat
indemnizaţia de concediu luând în calcul numai sporurile cu
caracter permanent, iar nu toate veniturile impozabile ale
salariatului.
A considerat instanţa că articolul invocat nu este clar
sub aspectul veniturilor care se iau în calcul, ceea ce a condus
la interpretarea diferită a clauzei contractuale de către părţi,
or, în caz de dubiu, clauza se interpretează în favoarea celui
care se obligă, deci a angajatorului, cu respectarea, însă, a
drepturilor minimale ale salariaţilor prevăzute de lege sau de
contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În situaţia reclamanţilor, singurul contract încheiat la
nivel superior a fost cel la nivel naţional, valabil pentru anii
2007-2010, care, însă, are o prevedere identică cu cea din
contractul în discuţie, nefiind deci în măsură a fi aplicat.
În schimb, art.145 din Codul muncii, în forma în
vigoare din 28.07.2007, prevede că indemnizaţia de concediu
de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale
constând în salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu
caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care
 98

este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de

concediu.
Aşadar, angajatorul a acordat indemnizaţia de
concediu cu respectarea drepturilor minimale prevăzute de
Codul muncii.
Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost
respinsă.
În termen legal, reclamantul Sindicatul Naţional
Cartea Funciară a formulat recurs împotriva sentinţei
tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi 10 Cod
procedură civilă, sub următoarele aspecte:
1. În mod greşit tribunalul nu a acordat sporul de
confidenţialitate, deşi acesta a fost doar suspendat pe perioada
12.08.-31.02.2009, ceea ce nu poate echivala cu stingerea
dreptului. De altfel, o clauză de renunţare la acest spor ar fi
lovită de nulitate absolută, în raport de dispoziţiile art.40 teza
finală din C.C.M. nr.1731/2009, conform cărora este lovită de
nulitate orice negociere prin care se urmăreşte renunţarea la
drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea
acestor drepturi.
2. Greşită este şi soluţia de respingere a plăţii primei
de vacanţă pe anul 2010.
Susţine recurentul că C.C.M. nr.1731 nu a fost
denunţat de părţi, ceea ce înseamnă că valabilitatea lui s-a
prelungit de drept, situaţie confirmată prin hotărâri
judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Bihor şi Tribunalul
Sălaj, hotărâri pe care Tribunalul Argeş nu trebuia să le ignore,
în condiţiile în care recurentul este parte în respectivul
contract colectiv de muncă.
În plus, conform art.48 alin.2 din Legea nr.330/2009,
dispoziţiile din actele normative referitoare la acordarea primei
de vacanţă rămân în vigoare, or contractele colective de muncă
au fost ridicate la rang de lege de dispoziţiile art.236 alin.4 din
Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă
încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea
părţilor.
3. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata primei de
Paşte pentru anul 2010, potrivit art.106 şi Anexa nr.II, lit.D
pct.1 din C.C.M. nr.1731/2009.
Susţine recurentul că nealocarea banilor nu
echivalează cu lipsa disponibilităţilor, ca atare faptul că M.A.I.,
 99

în calitate de ordonator principal de credite, nu a alocat pentru

A.N.C.P.I. sumele necesare plăţii acestui drept nu duce la
concluzia că nu există o bază legală pentru plata acesteia.
Inexistenţa disponibilităţilor financiare pentru plata
cadoului pentru copii cu ocazia sărbătorii Paştelui este
irelevantă pentru recunoaşterea dreptului dedus judecăţii, iar
acest raţionament ar putea duce la situaţia în care nici salariul
de încadrare să nu mai fie plătit, dacă nu există fonduri.
Apreciază recurentul că angajatorul şi-a încălcat
obligaţia reglementată de art.40 alin.2 rap. la art.243 şi
art.155 din Codul muncii şi de art.30 din Legea nr.130/1996,
aceea de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din
contractul colectiv de muncă aplicabil.
Totodată, este greşită concluzia tribunalului că în
speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.330/2009, conform
cărora în anul 2010 nu se acordă sume cu destinaţia de premii.
Astfel, la data naşterii acestui drept, angajaţii A.N.C.P.I. nu
erau salarizaţi în baza acestei legi, neregăsindu-se în anexele
sale, ci în baza C.C.M. nr.1731/2009.
O.U.G. nr.1/2010 nu a limitat drepturile salariale
acordate în baza contractelor colective de muncă, ci a
menţionat expres că, acolo unde există contracte colective în
vigoare, salarizarea personalului se face în baza acestor
contracte până la data la care acestea îşi încetează
aplicabilitatea.
De altfel, angajaţii O.C.P.I. au fost reîncadraţi,
conform O.U.G. nr.1/2010 şi Legii nr.330/2009, începând cu
data de 10.04.2010, ceea ce înseamnă că pentru perioada
anterioară acestei date nu se pot aplica dispoziţiile art.30
alin.7 rap. la art.24 din Legea nr.330/2010, acest ultim articol
referindu-se la premii lunare în limita a 2% din cheltuielile cu
salariile şi, ca atare, neputând fi extins asupra altor categorii
de premii.
4. În mod greşit tribunalul a respins ultimul capăt de
cerere privind recalcularea indemnizaţiei de C.O. pentru anul
2008, cu toate că art.81 alin.2 în C.C.M. nr.2151/2008 prevede
că această indemnizaţie reprezintă media zilnică a veniturilor
obţinute în ultimele 3 luni, fără a limita aceste venituri la
salariul de bază şi sporurile cu caracter permanent.
De altfel, chiar A.N.C.P.I. a emis în anul 2008 o
adresă în care a arătat că trebuie avute în vedere şi alte
drepturi salariale, care nu au caracter permanent,
 100

recomandând recalcularea indemnizaţiilor, lucru care s-a şi

întâmplat în anumite oficii teritoriale din ţară.
Prin întâmpinările formulate, pârâtele A.N.C.P.I. şi
O.C.P.I. Argeş au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia nr. 982/05.03.2013, Curtea de Apel
Piteşti a admis recursul formulat de reclamantul Sindicatul
Naţional Cartea Funciară, în numele şi pentru membrii de
sindicat, împotriva sentinţei civile nr.5630 din 29 octombrie
2012, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul
nr.6713/60/2011, intimaţi fiind pârâţii OCPI Argeş, ANCPI şi
Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului; a
modificat în parte sentinţa, în sensul că admite în parte
acţiunea şi obligă pe pârâtul OCPI Argeş să plătească
reclamanţilor următoarele drepturi salariale: sporul de
confidenţialitate pe perioada 12.08.2009-31.12.2009, prima de
Paşte pe anul 2010 şi diferenţele de indemnizaţie de concediu
de odihnă pe anul 2008, rezultând din raportarea la toate
veniturile obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei în care
este efectuat concediul, toate aceste sume urmând a fi
actualizate cu indicele de inflaţie; a menţinut în rest sentinţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Primul motiv de recurs este fondat.
Conform art.100 alin.2 şi anexa 2 lit.C pct.5 din
contractul colectiv de muncă nr.1731/2009 (f.42 şi 47 dosar
fond) toţi salariaţii A.N.C.P.I. beneficiază de un spor de
confidenţialitate de 5%.
Prin actul adiţional nr.3597/12.08.2009 s-a prevăzut
în art.3 (f.192 dosar fond), că acordarea sporului de
confidenţialitate se suspendă până la data de 31.12.2009.
Curtea constată că, potrivit art.37 din Codul muncii,
drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre
angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere,
în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor
individuale de muncă. Art.38 din Codul muncii prevede că
salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute
prin lege şi că orice tranzacţie prin care se urmăreşte aceasta
este lovită de nulitate, iar Curtea Constituţională a reţinut
(deciziile nr.494/2004, 322/2005 şi 356/2005) că interdicţia de
a renunţa la drepturile prevăzute de lege în favoarea
salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă,
menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi
 101

intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de

muncă.
Interdicţia de renunţare are în vedere nu numai
drepturile stabilite prin lege, dar şi pe cele stabilite prin
negocieri colective garantate legal sau prin negociere
individuală recunoscută legal. Drepturile dobândite prin
negocieri colective se clasează, sub aspectul regimului juridic,
pe aceeaşi treaptă cu cele stabilite prin acte normative.
Dispoziţiile art.37 şi 38 din Codul muncii au fost
preluate în art.40 din C.C.M. nr.1731/2009.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamanţii nu
puteau legal să renunţe la aceste drept salarial, astfel că li se
cuvine sporul de confidenţialitate pe perioada 12.08.2009-
31.12.2009.
Al doilea motiv de recurs este nefondat.
Prima de vacanţă a fost prevăzută în art.79 din
C.C.M. nr.1731/2009 (f.41 dosar fond), potrivit căruia prima se
acordă, potrivit prevederilor legale în vigoare şi în limitele
bugetelor aprobate, la nivelul unui salariu de bază, plata
făcându-se integral la plecarea în C.O. pentru o fracţiune de cel
puţin 15 zile.
Conform art.6 alin.1 din C.C.M. nr.1731/10.04.2009,
contractul se încheie pe o perioadă de 1 an, începând cu data
înregistrării sale, ceea ce înseamnă că s-a încheiat pe perioada
10.04.2009-09.04.2010.
Art.6 alin.2 a prevăzut că dacă nici una dintre părţi
nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea
perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se
prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai
mult de 12 luni.
În fine, potrivit art.6 alin.3 lit.c, încetarea
contractului operează la data la care printr-un act normativ
sunt modificate coordonatele esenţiale (cu precădere
referitoare la statutul şi regimul juridic al agenţiei) ce
guvernează activitatea şi funcţionarea acesteia la data
semnării prezentului contract.
În speţă, a fost adoptată Legea nr.329/2009, prin
care anumite instituţii şi autorităţi publice au fost supuse
reorganizării.
Una dintre instituţiile publice care şi-a schimbat
regimul de finanţare, din instituţie finanţată integral din
venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de
 102

stat, prin bugetul MAI, a fost ANCPI, din a cărei structură au

făcut parte şi reclamanţii, angajaţi ai OCPI Argeş, agenţia fiind
menţionată în anexa I pct.42 din lege.
Actul normativ care a reglementat reîncadrarea în
funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi
stabilirea salariilor acestora pentru anul 2010 a fost O.U.G.
nr.1/2010.
Potrivit art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, salarizarea
personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au
schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile
Legii nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi
instituţii publice, (...), din instituţii finanţate integral din
venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la
bugetul de stat, se realizează potrivit prevederilor contractelor
colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea
termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor
de personal aprobate.
În raport de toate acest dispoziţii legale, Curtea
apreciază că în speţă C.C.M. nr.1731/10.04.2009 şi-a încetat
valabilitatea la 09.04.2010, fără a i se prelungi valabilitatea
după această dată, ca urmare a nedenunţării de către părţi. O
atare nedenunţare nu mai trebuia făcută, în condiţiile în care
au fost adoptate cele două acte normative arătat mai sus.
Aşadar, salarizarea personalului O.C.P.I. Argeş în
baza contractului colectiv de muncă nr.1731/10.04.2009 s-a
făcut numai până la data de 09.04.2010.
Conform art.1 alin.3 din O.U.G. nr.1/2010, după
împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele
colective de muncă, personalul menţionat la alin.1 va fi
reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de
credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi
competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din
instituţia care îl preia în structură, subordine sau în finanţare,
după caz.
În speţă, reclamanţii au şi fost reîncadraţi începând
cu data de 10.04.2010, aşa cum se arată în recurs.
Având în vedere dispoziţiile legale exprese
referitoare la condiţiile de aplicare a contractelor colective de
muncă legal încheiate la data intrării în vigoare a acestor acte
normative, Curtea apreciază că nu sunt incidente în speţă
dispoziţiile art.48 alin.2 din Legea nr.330/2009, potrivit cărora
prevederile din actele normative referitoare la detaşare,
 103

delegare şi mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanţă,

la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea şi locuinţa
rămân în vigoare, textul de lege referindu-se la acele drepturi
reglementate prin actele normative, nu şi prin contractele
colective de muncă pentru care au existat prevederi exprese.
În fine, Curtea a apreciat că hotărârile judecătoreşti
pronunţate de alte instanţe, prin care s-a apreciat că
valabilitatea contractului colectiv de muncă nr.1731/2009 a
fost prelungită, nu au putere de lucru judecat, de vreme ce
salariaţii din prezentul dosar nu au fost părţi în hotărârea
respectivă, sindicatul nefiind decât un reprezentant al
salariaţilor. Aşadar, nu există identitate de părţi.
Al treilea motiv de recurs este fondat
Prima de Paşte a fost reglementată în art.106 şi
anexa 2 lit.D.1 din C.C.M. nr.1731/2009 (f.42 şi 48), cuantumul
fiind de 250 lei pentru fiecare copil.
Tribunalul a respins acest capăt de cerere, cu
motivarea că, potrivit art.30 alin.7 rap. la art.24 din Legea
nr.330/2009, în anul 2010 nu se acordă premii lunare şi că
art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010 a limitat aplicarea prevederilor
C.C.M. la cheltuielile de personal aprobate, or din adresa
nr.427083/10.03.2010 a A.N.C.P.I. (f. 58 dosar fond) rezultă că
O.C.P.I. Argeş nu a avut aprobate cheltuieli de personal pentru
prime pe anul 2010.
Curtea a apreciat că această soluţie este greşită.
Astfel, art.30 alin.7 din Legea nr.330/2009 prevede
că dispoziţiile art.24 nu se aplică în anul 2010.
Conform art.24 ordonatorii de credite pot acorda
premii lunare în limita a 2% din cheltuielile cu salariile
aferente personalului prevăzut în statul de funcţii, cu încadrare
în fondurile aprobate prin buget; premiile se pot acorda în
cursul anului salariaţilor care au realizat sau au participat
direct la obţinerea unor rezultate deosebite în activitatea
instituţiei.
Rezultă, deci, că art.24 reglementează situaţia
premiului lunar de 2%, ia nu a primei de Paşte, astfel că
aplicarea acestui text de lege de către tribunal este greşită.
Constatând că prima de Paşte a fost prevăzută în
C.C.M., valabil până la 10.04.2010, aşa cum s-a arătat în
analizarea celui de-al doilea motiv de recurs, şi că în anul
2010, sărbătoarea Paştelui a fost în data de 04.04.2010, Curtea
 104

a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata acestei

prime.
În fine, s-a constatat că prima de Paşte a fost
reglementată în capitolul intitulat „Salarizare şi alte drepturi
băneşti”, respectiv în secţiunea 1 – drepturile salariale, în timp
ce secţiunea 2, intitulată, „protecţia socială” este reglementată
separat şi cuprinde alte categorii de drepturi: ajutoare pentru
intervenţii chirurgicale, ajutor de deces etc.
Fiind, aşadar, un drept salarial, dreptul de a-l solicita
se prescrie în termenul de 3 ani reglementat de art.283 alin.1
lit.c din Codul muncii.
În fine, angajatorul a susţinut că nu i s-au acordat
sume pentru cheltuieli de personal pentru prime în anul 2010,
aspect ce reiese din adresa de la fila 58 a dosarului de fond.
Curtea a apreciat că aspectele legate de lipsa
resurselor financiare nu o exonerează pe pârâtă de obligaţiile
pe care şi le-a asumat prin contractele colective de muncă, cu
atât mai mult cu cât negocierea dreptului salariaţilor nu a fost
condiţionată de eventuale dificultăţi financiare ale
angajatorului apărute în derularea raporturilor de muncă.
Al patrulea motiv de recurs este fondat.
Conform art.81 alin. 2 din C.C.M. nr.2151/10.04.2008
(f.93 dosar fond), indemnizaţia de concediu reprezintă media
zilnică a veniturilor obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei
în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile
de concediu.
Se observă, în primul rând, că textul foloseşte
termenul „venituri”, fără a limita aceste venituri numai la
sporurile cu caracter permanent, astfel că este greşită
interpretarea textului de lege în sensul că indemnizaţia trebuie
calculată nu în raport de toate veniturile salariatului, ci prin
raportare doar la sporurile cu caracter permanent.
În mod greşit tribunalul a apreciat că această clauză
contractuală este neclară, în condiţiile în care, aşa cum s-a
arătat, ea a fost formulată în mod neechivoc, astfel că nu era
nevoie ca tribunalul să aplice regula de interpretare conform
căreia în caz de dubiu clauza trebuie interpretată în favoarea
debitorului.
Pe de altă parte, art.145 din Codul muncii, la care
face referire instanţa de fond, are în vedere un cuantum minim
al indemnizaţiei de concediu, care, potrivit alin.1, nu poate fi
 105

mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu

caracter permanent.
Este vorba despre o prevedere minimală şi nimic nu
împiedică părţile să prevadă prin clauzele contractului colectiv
de muncă un cuantum mai mare al indemnizaţiei de concediu
de odihnă, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că în mod greşit
angajatorul a calculat pentru reclamanţi indemnizaţia de
concediu de odihnă numai în raport de salariul de bază şi de
sporurile cu caracter permanent, cu excluderea celorlalte
venituri obţinute în cele 3 luni anterioare celei în care este
efectuat concediul, încălcând în acest fel dispoziţiile obligatorii
ale contractului colectiv de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul
rt.278 din Codul muncii şi art.312 Cod procedură civilă, a
admis recursul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul că a
admis în parte acţiunea şi îl va obliga pe pârâtul OCPI Argeş să
plătească reclamanţilor următoarele drepturi salariale: sporul
de confidenţialitate pe perioada 12.08.2009-31.12.2009, prima
de Paşte pe anul 2010 şi diferenţele de indemnizaţie de
concediu de odihnă pe anul 2008, rezultând din raportarea la
toate veniturile obţinute în ultimele 3 luni anterioare celei în
care este efectuat concediul.
Toate aceste sume vor fi actualizate cu indicele de
inflaţie, în raport de dispoziţiile art.161 alin.4 din Codul muncii
(în forma în vigoare la data naşterii drepturilor). A fost
menţinută în rest sentinţa.
 106

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
CONTENCIOS

1. Aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat în

situaţia soluţionării a două cauze având acelaşi capăt
principal de cerere.
Art.166 Cod procedură civilă
Art. 1201 Cod civil
Art. 5 alin.3 din Legea nr.50/1991
În decizia nr. 28/A-C/4 mai 2011, Curtea de Apel a
reţinut că demolarea acoperişului se face exclusiv în
interesul reclamantei care aduce modificări importante
construcţiei (supraetajare), de natură să încarce clădirea
şi să îi schimbe şi aspectul exterior, astfel că pârâtele
evaluând schimbările prin prisma interesului lor propriu
pot să le refuze fără a fi acuzate că săvârşesc un abuz.
 107

Abuzul ar putea fi invocat în situaţia în care ar încălca

dreptul de proprietate exclusiv al reclamantei ori în
situaţia în care pârâtele s-ar opune nejustificat luării
unor măsuri de conservare imobilului, utile tuturor
proprietarilor pentru exercitarea normală a dreptului lor
asupra părţilor comune şi chiar asupra părţilor
individuale
Se mai reţine că, dacă potrivit Normelor
metodologice ale Legii nr.50/1991, acordul vecinilor este
necesar potrivit pct. 2.5.6. din conţinutul cadru al
documentaţiei, atunci când se efectuează lucrări în
condiţiile art.27 alin.1 din Normele metodologice, a
fortiori dacă asemenea lucrări se efectuează asupra
spaţiului aflat în proprietate comună, forţată şi perpetuă,
acordul coproprietarilor este necesar.
În acest context, în mod legal autoritatea pârâtă a
impus obţinerea acordului celorlalţi coproprietari, în
condiţiile art. 5 alin.3 din Legea nr.50/1991, avizele şi
acordurile stabilite prin certificatul de urbanism fiind
parte integrantă din autorizaţia de construire.
Chiar dacă sub aspectul cererii de despăgubiri nu se
poate reţine autoritatea de lucru judecat, aceasta nefiind
formulată anterior, curtea constată că acestea reprezintă
un capăt accesoriu şi determinat de capătul principal de
cerere, faţă de care efectul autorităţii de lucru judecat se
produce.
Cauza acţiunii este aceeaşi cu privire la capătul de
cerere prin care se solicită emiterea autorizaţiei de
construire, fiind distinctă numai în ce priveşte
despăgubirile solicitate în prezentul demers judiciar,
rezultate din atitudinea autorităţii pârâte.
Ca atare, reţinând autoritatea de lucru judecat a
soluţiei pronunţată irevocabil în dosarul
nr.2669/90/2009, pentru primul capăt, cererile accesorii
privind acordarea daunelor materiale şi morale se impun
a fi respinse ca nefondate.
(Decizia nr. 43/R-CONT/11 Ianuarie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea, Secţia a II a civilă la nr.1825/90/2011 reclamanta SC V.
SRL, a chemat în judecată pe pârâţii Oraşul Băile Olanesti prin
Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti solicitând instanţei
 108

ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea

pârâţilor la emiterea autorizaţiei de construire pentru unitatea
104, str. B., oraş Băile Olăneşti – demolare acoperiş şi
supraetajare, precum şi obligarea pârâţilor la plata daunelor
cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere de la data de
hotărârii judecătoreşti şi la plata despăgubirii în cuantum de
100.000 lei pentru daunele morale şi materiale pricinuite prin
refuzul.
În motivarea acţiuni reclamanta a arătat că prin
cererea pentru emiterea autorizaţiei de construire a solicitat
pârâţilor emiterea autorizaţiei de construire în vederea
executării lucrărilor de demolare acoperiş şi supraetajare la
unitatea 104 situată în Băile Olăneşti, str.B., proprietatea
exclusivă a reclamantei, unitate ce reprezintă etajul 2 al
imobilului situat la aceeaşi adresă, în care etajul 1 este
unitatea 97 tot proprietatea exclusivă a reclamantei.
Reclamanta a depus toată documentaţia necesară
inclusiv acordul notarial al proprietarului unităţii nr.97 în
calitatea sa de unic vecin al unităţii nr. 104 pentru care a
solicitat autorizaţie de construire. Deşi certificatul de urbanism
a fost eliberat pentru executarea de lucrări de construire atât
la etajul 2 cât şi la etajul 1 şi parter, a solicitat autorizaţie
numai pentru unitatea 104 respectiv pentru etajul 2 al clădirii
ce îi aparţine în exclusivitate, ce nu are coproprietari şi are ca
singur vecin etajul 1 (unitatea 97) ce constituie tot
proprietatea exclusivă a sa, astfel încât apare ca nelegală şi
abuzivă solicitarea pârâţilor de a prezenta acordul notarial al
coproprietarilor, fără a preciza care sunt aceştia.
Totodată, deşi a făcut numeroase demersuri şi a
revenit de mai multe ori cu cereri şi cu completări ale
documentaţiei, pârâţii au refuzat şi refuză în continuare să îi
elibereze autorizaţia solicitată, motivând că nu s-a respectat
certificatul de urbanism privind acordul notarial al
coproprietarilor.
Reclamanta a arătat că a formulat plângere
prealabilă în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr.554/2004, la
care a primit răspuns negativ cu motivarea suplimentară din
partea pârâţilor, că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Legii
nr.170/2010 prin care se modifică art.45 din Legea nr.7/1996.
Datorită refuzului nejustificat al pârâţilor în a face
demersurile necesare şi a elibera autorizaţia solicitată, refuz
care i-a creat un imens prejudiciu material şi moral, a solicitat
 109

ca pârâţi să fie obligaţi atât la daune cominatorii de 500 lei pe

zi de întârziere în eliberarea autorizaţiei solicitate, cât şi la
despăgubiri în cuantum de 100.000 lei.
Prin întâmpinarea depusă pârâţi Oraşul Băile
Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti, au
invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului
Băile Olăneşti şi excepţia autorităţii de lucru judecată.
În motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive a Oraşului Băile Olăneşti s-a arătat că potrivit
dispoziţiilor Legii nr.215/2001 a administraţiei publice locale
unitatea administrativ teritorială - oraşul - este persoană
juridică cu drepturi şi obligaţii însă competenţa de a emite
autorizaţia de construire revine primarului potrivit dispoziţiilor
art.63 alin.5 lit.„g” din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru
judecat pârâţii au precizat că reclamanta a mai solicitat în
instanţă obligarea autorităţii publice locale la eliberarea
autorizaţiei de demolare/construire pentru imobilul în discuţie
(dosar nr.2669/90/2009), acţiune ce a fost respinsă prin
sentinţa civilă nr.413/23.02.2010 rămasă definitivă şi
irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Piteşti în data de
28.05.2010, fiind întrunite prevederile art. 1201 cod civil
coroborat cu art. 166 cod procedură civilă, existând identitate
de obiect, părţi şi cauză.
Pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca
fiind neîntemeiată. Reclamanta nu deţine acordul vecinilor în
vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, pentru demolarea
acoperişului şi reconstrucţia acestuia.
Cererea de eliberare a autorizaţiei de construcţie
formulată de reclamantă a fost respinsă deoarece reclamanta
şi ceilalţi vecini au ca spaţii comune acoperişul şi terenul pe
care se află imobile şi care este în indiviziune, motiv pentru
care este necesar acordul celorlalţi proprietari (vecini) la
obţinerea autorizaţiei de construcţie iar prin modificările aduse
reclamanta a schimbat destinaţia imobilului aflat în str. B.,
astfel că din spaţiu comercial l-a transformat în unitate de
cazare.
Prin sentinţa nr.1277/10 aprilie 2012, Tribunalul
Vâlcea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Oraşul Băile Olanesti prin Primar invocată de pârâţii Oraşul
Băile Olanesti prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti,
a respins acţiunea formulată de reclamanta SC V. SRL Băile
 110

Olanesti faţă de pârâtul Oraşul Băile Olanesti prin Primar.

A fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat
invocată de pârâţii Oraşul Băile Olanesti prin Primar şi
Primarul Oraşului Băile Olanesti.
A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de
reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Băile Olanesti
prin Primar şi Primarul Oraşului Băile Olanesti, fiind obligat
pârâtul Primarul Oraşului Băile Olanesti să emită autorizaţia
de construire.
Au fost respinse cererile privind acordarea
despăgubirilor.
Pârâtul Primarul Oraşului Băile Olanesti a fost
obligat să plătească reclamantei SC V. SRL suma de 4,3 lei
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut
că potrivit art. 4 din Legea nr. 50/1991 titularul dreptului de a
emite autorizaţie de construire este primarul oraşului, unitatea
administrativă neavând calitate procesuală pasivă întrucât nu
este subiect al raportului juridic.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru
judecat, analizând considerentele sentinţei nr.413/23.02.2010 a
Tribunalului Vâlcea, instanţa a constatat că soluţia instanţei
are ca temei de drept prevederile art. 480 Cod civil şi anume
consecinţele ce derivă din exercitarea dreptului de proprietate
comună or, cauza de faţă se fundamentează pe Legea
nr.50/1991 legea specială şi prin urmare între cele două
procese nu există identitate de cauză.
Societatea reclamantă prin cererea de emiterea a
autorizaţiei de construire a solicitat primarului pârât
autorizaţie de construire pentru demolare acoperiş unitate 104
şi amenajare unitate 104, depunând documentaţia tehnică
necesară.
Potrivit înscrisului de la dosar pârâtul a refuzat
emiterea autorizaţiei, singurul motiv fiind acela că nu a
prezentat acordul vecinilor în forma autentică, documentaţia
tehnică fiind completă.
Din actele întocmite de ISC şi Instituţia Prefectului
precum şi din procesul verbal de cercetare la faţa locului s-a
reţinut că reclamanta a executat lucrările pentru care
solicitase autorizare.
Conform raportului de expertiză întocmit de expert P.
M., autorizat MLPAT, lucrările de reamenajare executate nu
 111

aduc încărcări permanente la care a fost şi variabile mai mari

decât încărcările la care a fost dimensionată structura, clădirea
având asigurată în continuare, rezistenţa, stabilitatea şi
siguranţa în exploatare.
În ceea ce priveşte acordul vecinilor, pct.2.5.6 din
Anexa 1 la Legea nr.50/1991 prevede că acest acord exprimat
în formă autentică este necesar pentru construcţiile noi,
amplasate adiacent construcţiilor existente sau în imediata lor
vecinătate şi numai dacă sunt necesare măsuri de intervenţie
pentru protejarea acestora, pentru lucrări de construcţii
necesare în vederea schimbării destinaţiei în clădiri existente,
precum şi în cazul amplasării de construcţii cu altă destinaţie
decât cea a clădirilor învecinate.
Instanţa a reţinut că acest acord nu este necesar
pentru că situaţia de fapt nu se încadrează în nicio ipoteză a
textului de lege.
Potrivit raportului de expertiză rezultă că la execuţia
lucrărilor s-a respectat şi proiectul şi compartimentările din
zidărie, neexistând modificări la compartimentări din proiect
sau intervenţii în structura clădirii, astfel că nu sunt necesare
măsuri de intervenţie pentru protejarea spaţiilor vecine.
Referitor la schimbarea destinaţiei instanţa a reţinut
că nu există o astfel de schimbare în sensul legii, toate spaţiile
din imobil fiind destinate comerţului. Lucrările executate de
reclamantă în interesul unităţilor nu necesită autorizare fiind
incluse în prevederile art.11 din Legea nr.50/1991 întrucât nu
afectează structura de rezistenţă. Faptul că reclamanta a
schimbat tipul de activităţi comerciale nu echivalează cu
schimbarea destinaţiei clădirii, fiind necesare pentru aceasta
alte tipuri de autorizaţi nu autorizaţie de construire.
Prin urmare este necesară autorizaţie de construire
numai pentru demolare acoperiş şi supraetajare.
A reţinut tribunalul că în condiţiile în care s-a depus
documentaţia tehnică iar acordul vecinilor nu este necesar,
refuzul autorităţii este unul nejustificat. Lucrările fiind
executate se impune intrarea în legalitate, soluţie mult mai
judicioasă decât demolarea lucrărilor.
Cererile în despăgubiri au fost respinse ca nefondate
deoarece nu există dovezi că pârâtul va întârzia în emiterea
actului administrativ iar societatea reclamantă nu a înregistrat
nici un prejudiciu moral.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Primarul
 112

Oraşului Băile Olăneşti solicitând admiterea recursului,

modificarea în parte a sentinţei şi admiterea excepţiei
autorităţii de lucru judecat, iar subsidiar respingerea acţiunii
ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de
judecată.
În motivare, se arată că hotărârea nu este motivată,
în argumentele pe care se sprijină instanţa interpretând greşit
actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre lipsită de
temei legal.
Greşit a reţinut instanţa că s-a solicitat acordul
vecinilor, deşi era vorba despre acordul coproprietarilor,
condominiul fiind o proprietate indiviză pentru modificarea
căreia este obligatorie obţinerea acordului tuturor
coproprietarilor.
Această problemă a fost lămurită irevocabil în
dosarul nr.2779/90/2009, în care instanţa a reţinut expres că
este vorba despre un drept de proprietate comună forţată
asupra acoperişului, astfel că motivarea respingerii excepţiei
autorităţii de lucru judecat este vădit nefondată.
Din Cartea funciară colectivă rezultă că proprietatea
este compusă dintr-o parte proprietate individuală şi o parte
proprietate comună, care include acoperişul, terasele, coşurile
de fum, subsolurile, astfel că nu se poate reţine abuzul
autorităţii locale pentru refuzul emiterii actului administrativ.
Sunt învederate prevederile art.5 alin.3 din Legea
nr.50/1991, care precizează actele necesare pentru emiterea
autorizaţiei de construcţie.
Şi în procesul verbal de control, anexă la
documentaţia de autorizare a executării lucrărilor de
construcţie, se solicită expres acordul vecinilor exprimat în
formă autentică în vederea schimbării destinaţiei în clădirile
existente, situaţie faţă de care sentinţa este nelegală.
S.C. V. S.R.L. Băile Olăneşti a formulat întâmpinare,
solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că
documentaţia este completă, autorizaţia fiind solicitată numai
pentru unitatea 104, respectiv pentru etajul doi al clădirii, ce
nu are coproprietar, fiind proprietate exclusivă a intimatei.
La cercetarea locală s-a arătat realitatea, instanţa de
fond admiţând în mod legal cererea.
Se arată de asemenea, că nu s-a formulat recurs
pentru petitele respinse, dovadă că scopul principal urmărit
este acela de a intra în legalitate.
 113

De asemenea, lucrarea executată nu afectează

structura de rezistenţă a imobilului şi nici spaţiile deţinute de
alte societăţi la parterul clădirii, fiecare dintre acestea având
intrare directă din spaţiul public, aspect constatat direct la
cercetarea locală.
În recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, în temeiul
art.305 Cod procedură civilă, a fost depusă la dosar autorizaţia
de construire nr.21/23 noiembrie 2012, emisă pentru U. I.
administrator al S.C. I. S.R.L. şi cerere de eliberare a
certificatului de urbanism.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor
invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea
constată că recursul este fondat, pentru următoarele
considerente:
În litigiul anterior, ce a format obiectul dosarului
nr.2669/90/2009, aceeaşi reclamantă a chemat în judecată pe
Primarul Oraşului Băile Olăneşti şi Consiliul Local pentru a fi
obligat primarul să emită autorizaţie de construire pentru
executarea lucrărilor de amenajare la imobilul proprietatea
reclamantei situat în oraşul Băile Olăneşti, str.B. judeţul
Vâlcea, anularea actelor premergătoare prin care s-a impus
obligaţia obţinerii acordului coproprietarilor pentru eliberarea
autorizaţiei de construire, precum şi obligarea la daune
cominatorii.
În cauza respectivă au formulat cerere de intervenţie
în interes propriu S.C. T. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., care au
susţinut că nu au fost de acord cu efectuarea lucrării de
modificare a spaţiului comun în calitate de coproprietari
asupra unor cote indivize din construcţie şi terenul aferent.
Prin sentinţa nr.413/23.02.2010, pronunţată de
Tribunalul Vâlcea, irevocabilă prin decizia nr.758/28.05.2010
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost respinsă acţiunea
formulată de reclamanta S.C. V. S.R.L. şi admisă cererea de
intervenţie în interes propriu formulată de cele două societăţi
menţionate.
A reţinut instanţa irevocabil, că reclamanta este
proprietara unui imobil situat în oraşul Băile Olăneşti, str.B.
judeţul Vâlcea, însă acesta cuprinde şi o parte proprietate
comună, forţată şi perpetuă, asupra cărora reclamanta este
coproprietar cu alte persoane juridice, astfel că se impune
acordul acestora pentru obţinerea autorizaţiei de construire.
În decizia Curţii de Apel, faţă de criticile aduse în
 114

recurs, s-a arătat că intervenientele S.C. T. S.R.L. şi S.C. I.

S.R.L. nu sunt vecine, ci coproprietari ai acoperişului care face
obiectul lucrărilor de demolare şi de ridicare a lui cu încă un
etaj. Prin urmare, fiind coproprietari asupra acestei părţi din
imobil este necesar acordul lor, în caz contrar fiindu-le încălcat
dreptul de proprietate.
S-a reţinut, prin urmare, irevocabil, în acest context,
că Primarul Oraşului Băile Olăneşti a refuzat justificat
eliberarea autorizaţiei de construire.
De asemenea, a mai reţinut Curtea că acordul dat de
fostul proprietar al imobilului, respectiv S.C. R. S.R.L. nu
conferă niciun drept reclamantei şi nicio obligaţie în privinţa
intervenientelor, analizată ca o obligaţie reală propter rem.
Faţă de dispoziţiile Codului civil anterior, Curtea a
constatat că administrarea bunurilor aflate în indiviziune se
face cu acordul unanim al coproprietarilor, iar nu după regula
majorităţii.
Ca atare, pentru analizarea primului motiv de recurs,
este necesar să se verifice dacă situaţia juridică a părţilor a
rămas neschimbată faţă de momentul la care s-a soluţionat
pricina anterioară.
Tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cerută de
art.1201 Cod civil anterior, pentru existenţa autorităţii de lucru
judecat, este întrunită.
Astfel, în ceea ce priveşte părţile care au figurat în
litigiul anterior, obiectul cererilor, cauza acţiunii şi respectiv
constatarea necesităţii acordului tuturor coproprietarilor,
pentru efectuarea lucrării de demolare a acoperişului şi
supraetajare, situaţia din cele două dosare este aceeaşi.
Este certă identitatea de părţi, reclamanta şi pârâtul
Primarul Oraşului Băile Olăneşti, regăsindu-se ca părţi şi în
litigiul anterior.
Faptul că în dosarul nr.2669/90/2009, cererea a fost
formulată şi în contradictoriu cu Consiliul local al oraşului
Băile Olăneşti, deşi acesta nu are atribuţii în emiterea
autorizaţiei de construire, nu are relevanţă, cu atât mai mult cu
cât prin sentinţa nr.413/23 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea a
reţinut că Primarul localităţii emite autorizaţie de construire
potrivit Legii nr.50/1991, iar nu Consiliul Local, ca legislativ
local.
O situaţie similară se regăseşte în prezenta cerere,
în ce priveşte Oraşul Băile Olăneşti, chemat în judecată pentru
 115

opozabilitate, această persoană juridică neavând atribuţii

exprese în emiterea autorizaţiei de construire, aşa cum de
altfel a constatat şi prima instanţă, prin admiterea excepţiei
lipsei calităţii procesuale pasive.
Astfel, potrivit art.4 alin.1 lit.b) din Legea
nr.50/1991, autorizaţiile de construire se emit de primarii
municipiilor, pentru lucrările care se execută în teritoriul
administrativ al acestora, cu excepţia lucrărilor pentru terenuri
care depăşesc limita unei unităţi administrativ-teritoriale, ceea
ce nu este cazul în speţă.
Pe cale de consecinţă, chiar dacă prin adăugarea
unui alt subiect de drept, reclamanta tinde să înlăture
autoritatea de lucru judecat, determinată de identitatea
părţilor, Curtea constată că Oraşul Băile Olăneşti nu are
atribuţii în emiterea autorizaţiei de construire, calitatea sa
procesuală pasivă putând fi analizată cel mult în privinţa celui
de-al treilea capăt de cerere, referitor la daune materiale şi
morale.
Pe de altă parte, în dosarul de faţă aceleaşi societăţi
comerciale S.C. T. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. au formulat cerere de
intervenţie solicitând respingerea acţiunii reclamantei, însă
instanţa a respins în principiu cererea de intervenţie prin
încheierea din 20 septembrie 2011, reţinându-se
inadmisibilitatea acesteia faţă de natura raportului juridic de
drept administrativ.
Prin urmare, şi asupra acestui aspect, Curtea
constată încălcarea de către prima instanţă a aspectelor
juridice dezlegate irevocabil anterior, cererea de intervenţie
formulată anterior, de asemenea într-un litigiu de drept
administrativ, fiind admisă atât în principiu, cât şi pe fond
(dosarul nr.2669/90/2009).
Faţă de toate acestea, rezultă că sub aspect
subiectiv, cadrul procesual a fost constituit distinct faţă de
primul litigiu, pentru a nu se putea reţine integral identitatea
de părţi, însă în egală măsură Curtea nu poate trece peste
faptul că prin admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale
pasive, cadrul procesual subiectiv a fost restrâns la persoanele
implicate în procedura de emitere a autorizaţiei de construire,
astfel că asupra acestui aspect există identitate de părţi.
În ce priveşte obiectul cererii, Curtea constată de
asemenea că în litigiul de faţă reclamanta urmăreşte obţinerea
autorizaţiei de construire pentru aceeaşi unitate situată în
 116

oraşul Băile Olăneşti şi pentru aceeaşi lucrare de demolare

acoperiş şi supraetajare, deja efectuată, aşa cum rezultă din
procesul verbal de cercetare locală din 29.02.2012, însoţit de
fotografii. Situaţia rezultă din expertiza tehnică depusă la
dosar, în care s-a arătat că din examinarea construcţiei la faţa
locului rezultă că la execuţie s-a respectat proiectul, iar din
procesul verbal de control din 23.11.2009, rezultă cu
certitudine că la momentul întocmirii acestuia lucrările,
executate cca.90%, cuprindeau şi supraetajarea şi demolarea
acoperişului.
Curtea reţine totodată, că în dosarul
nr.2669/90/2009, s-a solicitat emiterea autorizaţiei de
construire pentru executarea aceloraşi lucrări, fără ca situaţia
de fapt prezentă să difere de cea anterioară, lipsind şi în
prezent acordul coproprietarilor.
Astfel, societăţile comerciale interveniente şi
reclamanta sunt coproprietare forţate şi perpetue asupra
terenului aferent construcţiei, din care au dobândit în
proprietate exclusivă, anumite părţi de la S.C. R. S.R.L..
Din contractele de vânzare-cumpărare autentificate
sub nr.2154/23.12.2008, respectiv nr.105/28.01.2009, rezultă
că S.C. T S.R.L. şi S.C. I S.R.L. au dobândit din imobilul situat
în oraşul Băile Olăneşti, str.B judeţul Vâlcea anumite părţi din
construcţie şi teren, în cotă parte indiviză de 46,4 mp.,
respectiv 33,03 mp.
Din contractul de vânzare cumpărare autentificat
sub nr.45/15.01.2009, rezultă că reclamanta a dobândit de la
aceeaşi societate: unitate individuală 306-C1-U9 hol casa
scării, precum şi teren în cotă parte indiviză de 30,6 mp.,
unitatea 57 parter, etaj 1, etaj 2 cu teren cotă parte indiviză de
240,36 mp., unitatea nr.97 cu teren cotă parte indiviză de
92,83 mp. şi unitatea nr.104 cu teren cu cotă parte indiviză de
42,12 mp.
Ca atare, într-adevăr reclamanta a dobândit o parte
însemnată din imobilul construcţie, însă, nu este proprietar
exclusiv al acestuia şi cu atât mai puţin asupra terenului, care
se află în proprietate indiviză între cumpărători.
Pe de altă parte, din contractul de vânzare-
cumpărare nr.45/15.01.2009, rezultă că reclamanta deţine în
proprietate unităţile nr.97 şi 104, fără ca în descrierea acestora
să fie cuprins expres acoperişul sau podul construcţiei.
Nici în contractele de vânzare-cumpărare ale
 117

celorlalte cumpărătoare nu se face menţiune despre pod sau

acoperiş, însă este cert că la momentul dobândirii acestora
construcţia avea acoperiş, care se prezenta aşa cum rezultă din
fotografia depusă anexat procesului verbal de cercetare locală,
reclamanta solicitând ulterior emiterea certificatului de
urbanism tocmai în vederea obţinerii autorizaţiei de demolare.
Ca atare, acest spaţiu reprezintă proprietate
comună, forţată şi perpetuă a dobânditorilor dreptului de
proprietate, ca şi terenul aferent construcţiei care este expres
menţionat în contractele de vânzare-cumpărare.
Atare aspect a fost lămurit irevocabil în litigiul
anterior (dosar nr. 2669/90/2009), nemaiputând fi pus în
discuţie. De asemenea, aspectele care nu intră între
elementele autorităţii de lucru judecat, dar care susţin
dezlegarea juridică a litigiului, în speţă starea de coproprietate
forţată şi perpetuă, trebuie să se coroboreze şi să respecte
soluţiile pronunţate anterior, irevocabil, de către instanţele
judecătoreşti, cum este cazul litigiului de faţă.
Asupra acestei chestiuni, curtea reţine că, faţă de
dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.71/2011, situaţia rămâne
neschimbată şi sub actuala reglementare. Astfel, potrivit
art.649 alin.1 Cod civil, sunt considerate părţi comune, aflate
în proprietate comună forţată şi perpetuă, în măsura în care
prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel: terenul pe
care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât
şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei
construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia;
fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă,
pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau
spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor,
holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate,
rezervoarele de apă, centralele termice proprii şi ascensoarele;
instalaţiile comune etc.
Art.653 Cod civil arată că fiecare coproprietar poate
folosi atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi părţile
comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari
şi fără a schimba destinaţia clădirii.
Totodată, art.658 alin.1 Cod civil prevede că
încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile
comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se
poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor.
Prin urmare orice schimbare a destinaţiei şi
 118

folosinţei părţilor comune, trebuie convenită de toţi

coproprietarii.
Curtea mai reţine că, în dosarul nr.2779/90/2009,
invocat în întâmpinare, prin sentinţa nr.684/2010 a fost admisă
în parte cererea reclamantei, fiind obligate pârâtele (interveniente
în prezenta cauză) să-şi dea acordul scris în formă autentică
pentru executarea lucrărilor de amenajare la imobilul
proprietatea reclamantei situat în Băile Olăneşti, str. B., judeţul
Vâlcea, iar în cazul unui refuz hotărârea să ţină loc de acord
scris pentru efectuarea lucrărilor menţionate.
Însă, după admiterea apelului formulat de
intervenientele din prezentul dosar, împotriva sentinţei
nr.684/C/7 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea,
Secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, în
contradictoriu cu reclamanta S.C. V. S.R.L., prin decizia nr.28/4
mai 2011 a fost schimbată sentinţa în sensul că a fost respinsă
în tot acţiunea, iar potrivit site-ului instanţei supreme, decizia
este irevocabilă.
În decizia nr.28/A-C/4 mai 2011, Curtea de Apel a
reţinut că demolarea acoperişului se face exclusiv în interesul
reclamantei care aduce modificări importante construcţiei
(supraetajare), de natură să încarce clădirea şi să îi schimbe şi
aspectul exterior, astfel că pârâtele evaluând schimbările prin
prisma interesului lor propriu pot să le refuze fără a fi acuzate
că săvârşesc un abuz. Abuzul ar putea fi invocat în situaţia în
care ar încălca dreptul de proprietate exclusiv al reclamantei
ori în situaţia în care pârâtele s-ar opune nejustificat luării
unor măsuri de conservare imobilului, utile tuturor
proprietarilor pentru exercitarea normală a dreptului lor
asupra părţilor comune şi chiar asupra părţilor individuale
Se mai reţine că, dacă potrivit Normelor
metodologice ale Legii nr.50/1991, acordul vecinilor este
necesar potrivit pct.2.5.6. din conţinutul cadru al
documentaţiei, atunci când se efectuează lucrări în condiţiile
art.27 alin.1 din Normele metodologice, a fortiori dacă
asemenea lucrări se efectuează asupra spaţiului aflat în
proprietate comună, forţată şi perpetuă, acordul
coproprietarilor este necesar.
În acest context, în mod legal autoritatea pârâtă a
impus obţinerea acordului celorlalţi coproprietari, în condiţiile
art.5 alin.3 din Legea nr.50/1991, avizele şi acordurile stabilite
prin certificatul de urbanism fiind parte integrantă din
 119

autorizaţia de construire.
Chiar dacă sub aspectul cererii de despăgubiri nu se
poate reţine autoritatea de lucru judecat, aceasta nefiind
formulată anterior, curtea constată că acestea reprezintă un
capăt accesoriu şi determinat de capătul principal de cerere,
faţă de care efectul autorităţii de lucru judecat se produce.
Cauza acţiunii este aceeaşi cu privire la capătul de
cerere prin care se solicită emiterea autorizaţiei de construire,
fiind distinctă numai în ce priveşte despăgubirile solicitate în
prezentul demers judiciar, rezultate din atitudinea autorităţii
pârâte.
Ca atare, reţinând autoritatea de lucru judecat a
soluţiei pronunţată irevocabil în dosarul nr.2669/90/2009,
pentru primul capăt, cererile accesorii privind acordarea
daunelor materiale şi morale se impun a fi respinse ca
nefondate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod
procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de pârâtul
Primarul oraşului Băile Olăneşti şi a modificat sentinţa, în
sensul că a respins cererea.

2. Admiterea în principiu a cererii de intervenţie.

Procedura de soluţionare a cererilor de suspendare şi a
excepţiilor de legitimare procesuală.
Art. 49 şi urm. Cod procedură civilă
Art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă
În ceea ce priveşte recursul intervenientei, cu
sublinierea că este o intervenţie în interesul pârâtei, se
apreciază că acesta este nefondat, iar susţinerile sunt
lipsite de suport în actele normative invocate.
Cu privire la cererea de intervenţie ce a fost depusă
la 20 martie 2012, în mod corect instanţa a încuviinţat
reclamantei să ia cunoştinţă de conţinutul ei, iar la 24
aprilie 2012, în prezenţa tuturor părţilor, a pus în
discuţie admisibilitatea în principiu, încuviinţând-o în
acest mod.
O astfel de cerere nu se soluţionează în mai multe
faze procesuale, ci ea este încuviinţată în principiu de
către instanţă, după care se comunică părţilor cărora li
se oferă astfel posibilitatea să-şi formuleze apărări.
Codul de procedură civilă nu prevede instituţia
 120

admiterii în principiu a unei cereri de suspendare sau a

unei excepţii de legitimare procesuală, iar în cauză nu
rezultă că instanţa a fost investită cu excepţia lipsei
calităţii procesuale a uneia din părţi.
Cu privire la cererea de suspendare, instanţa a
respins-o după ce a pus-o în discuţia părţilor în şedinţa
publică din 24 aprilie 2012, reţinând că nu sunt
îndeplinite cerinţele art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură
civilă, concluzie susţinută de altfel de obiectul litigiului
din dosarul nr.1087/1259/2011 şi de modul de
soluţionare a acestuia.
Excepţia lipsei procedurii prealabile nu a fost
invocată de către părţi în condiţiile art.109 alin.2 Cod
procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004,
şi în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa nu este
îndreptăţită să invoce din oficiu o astfel de excepţie.
În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul
că intervenientul accesoriu ia litigiul în stadiul în care se
află şi nu poate beneficia de drepturi din care a fost
decăzută deja de partea în favoarea căreia s-a formulat
cererea. Dincolo de acest aspect însă, se impune să se
reţină şi faptul că prin cererea de intervenţie nu s-a
invocat neîndeplinirea corespunzătoare a procedurii
prealabile.
Aspectul privind existenţa sau nu a unui raport
juridic de drept administrativ a fost analizat cu ocazia
răspunsului la criticile recurentei-pârâte, iar legalitatea
H.C.L. nr.324/31.08.2011, constituie un element ce nu a
făcut obiectul judecăţii în acest cadru procesual şi de
altfel ea face obiect de verificare în alte două dosare, aşa
cum rezultă din sentinţa nr.1064/2012, pronunţată în
dosarul nr.4787/109/2012.
Nu se poate reţine nici caracterul contradictoriu al
hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât
aspectele la care se face referire, din punctul de vedere
al existenţei sau nu a unor cesiuni succesive de contract,
nu susţin o astfel de afirmaţie, câtă vreme nu se trag
concluzii legate de fondul cauzei în temeiul acestor
elemente.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că
recursurile pârâtei şi intervenientei sunt nefondate şi în
baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi
 121

respinse.

(Decizia nr. 154/R-CONT/23 ianuarie 2013)

Constată că prin acţiunea înregistrată la 12

septembrie 2011, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat în
judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piteşti
solicitând anularea H.C.L. nr.271/14 iulie 2011 şi suspendarea
executării acestui act administrativ.
În motivare s-a arătat că în şedinţa din 14 iulie 2011
a Consiliului Local al Municipiului Piteşti s-a hotărât revocarea
H.C.L.nr.18/27 ianuarie 2011, hotărâre ce o privea pe
reclamantă şi prin care se aprobase cesiunea drepturilor şi
obligaţiilor ce decurgeau din derularea contractelor de
asociere nr.22376/10.11.1994 şi nr.25296/19.12.1994 şi astfel
folosirea de către acesta a unor spaţii comerciale.
De la 27 ianuarie 2011 şi până la introducerea
acţiunii nu s-a schimbat nimic în derularea contractelor, însă
prin H.C.L. nr.271/14 iulie 2011, în mod nelegal printr-o
hotărâre nemotivată şi care conţine numai o enumerare de
acte s-au luat măsuri cu privire la hotărârea anterioară.
A mai arătat reclamanta că deşi a formulat plângere
în condiţiile art.7 din Legea nr.554/2004 nu a primit răspuns de
la pârâtă.
La 20 martie 2012, S.C. M.C. S.R.L. a formulat
cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând
suspendarea judecării cauzei în condiţiile art.244 alin.1 pct.1
din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea dosarului
nr.1087/1259/2011, susţinând şi legalitatea actului
administrativ, întrucât reclamanta nu are un titlu valabil
asupra imobilelor în care funcţionează intervenienta, cea în
favoarea căreia s-au recunoscut drepturi.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a susţinut
legalitatea actului administrativ şi faptul că asociatul S.C. I.E.T.
S.R.L. a fost de acord să cedeze contractele de asociere în
participaţiune.
Prin încheierea din 12 octombrie 2011, Tribunalul
Argeş a respins cererea de suspendare, reţinând că prezumţia
de legalitate de care se bucură actul nu a fost înlăturată de
către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr.926/2012, aceeaşi instanţă a
admis acţiunea şi a respins cererea de intervenţie anulând
 122

H.C.L. nr.271/14.07.2011.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la dosar
nu s-au depus acte din care să reiasă cedarea contractelor de
asociere către intervenientă, iar pârâta nu s-a conformat
solicitării instanţei de a prezenta tribunalului actele ce au stat
la baza hotărârii de consiliu local.
Împotriva încheierii de suspendare din 12 octombrie
2011 a formulat recurs reclamanta, iar împotriva sentinţei au
declarat căi de atac pârâta şi intervenienta.
Recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile
1
art.304 Cod procedură civilă, susţinându-se că actul
administrativ nu este motivat, aşa încât nu au putut fi aduse
critici concrete referitoare la raţiunile adoptării lui şi nici nu s-
au depus acte care să justifice adoptarea hotărârii.
Astfel, s-a arătat şi că revocarea cesiunii către
reclamantă este nejustificată, iar aceasta este prejudiciată prin
faptul că este lipsită de folosinţa unor spaţii comerciale.
În calea de atac exercitată de către pârâtă s-au
invocat dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi s-au
susţinut în esenţă următoarele:
- în contractele de asociere încheiate în anul 1994 în
baza H.C.L. nr.81/1994 s-a prevăzut posibilitatea cesiunii
drepturilor şi obligaţiilor de către un asociat cu acordul
celuilalt asociat, aşa încât în temeiul cererilor depuse la
17.01.2011 de către S.C. I.E. S.R.L. s-a aprobat cesiunea către
S.C. B. S.R.L. prin H.C.L. nr.18/2011. Ulterior însă, B. M. N.
asociatul al S.C.I.E.T. S.R.L. a fost de acord cu cedarea
contractului către S.C. M.C. S.R.L. al cărei asociat era B. M. L.;
- H.C.L. nr.18/2011 nu şi-a produs efecte şi s-a impus
revocarea ei în urma verificării situaţiei reale, potrivit căreia
modulele sunt folosite şi înregistrate de S.C. M.C. S.R.L., aşa
cum rezultă şi din notificarea O.N.R.C. publicată în Monitorul
Oficial;
- instanţa reţine că în cauză nu s-au depus înscrisuri
fără a menţiona relevanţa acestora, iar acest aspect nu era de
natură să determine admiterea acţiunii, ci respingerea ei,
tocmai pentru că lipseau înscrisurile ce au stat la baza emiterii
actului administrativ contestat.
În recursul intervenientei s-au invocat motive
încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304 1 Cod
procedură civilă, susţinându-se următoarele:
- instanţa a nesocotit dispoziţiile art.52 şi urm. din
 123

Codul de procedură civilă, în sensul că a dispus conceptarea

intervenientei fără a admite în principiu cererea şi a acordat
cuvântul în dezbateri, inclusiv intervenientei, fără respectarea
condiţiilor formale procedurale, potrivit cărora o astfel de
cerere se soluţionează în două faze procesuale;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de
suspendare şi nici nu a discutat admisibilitatea în principiu a
calităţii procesuale a celui care a formulat-o, aşa încât nu au
fost verificate condiţiile prevăzute de art.244 Cod procedură
civilă;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra calităţii
procesuale active a reclamantei, aşa cum impuneau dispoziţiile
art.137 Cod procedură civilă;
- pe fondul cauzei, sub aspect procedural, nu s-au
respectat cerinţele art.7 din Legea nr.554/2004, în sensul că de
la data formulării plângerii prealabile 19.08.2011 nu au trecut
30 de zile până la introducerea acţiunii (12.09.2011);
- instanţa a reţinut un raport juridic administrativ
fără a motiva care este înscrisul din care rezultă, şi nici nu a
analizat documentele depuse la dosar din care reies drepturile
S.C. M.C. S.R.L. fostă S.C.I.Q.T. S.R.L. la utilizarea modulului 4;
- hotărârea este contradictorie, reţinându-se că nu s-
au depus acte din care să rezulte cedarea contractelor de
asociere către petentă şi nici nu se face o analiză a H.C.L.
nr.324/31.08.2011, prin care intervenientei i-au fost cesionate
drepturile decurgând din aceleaşi contracte. Dacă această din
urmă hotărâre este valabilă, până la soluţionarea recursului
declarat împotriva sentinţei nr.9/CC/2012, intervenienta este
titulara celor două contracte.
Examinând criticile formulate, se constată că sunt
nefondate cele din căile de atac exercitate împotriva sentinţei.
Cu prioritate însă, urmează a se observa recursul
formulat împotriva încheierii de suspendare şi sub acest aspect
faptul că reclamanta-recurentă nu s-a conformat obligaţiei de
achitare a taxei de timbru, obligaţie impusă prin citaţia
comunicată, aşa cum rezultă din actul de la dosar.
Neachitarea taxei judiciare de timbru face incidente
dispoziţiile art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, aşa încât
urmează să se dispună anularea recursului ca netimbrat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la fondul
litigiului se impune să se reţină următoarea situaţie de fapt:
Prin contractele de asociere în participaţiune,
 124

încheiate la 10, respectiv 19 noiembrie 1994, Consiliul Local al

Municipiului Piteşti convenea cu S.C. E. S.R.L. realizarea şi
exploatarea unor lucrări de interes comun în două spaţii
comerciale din pasajul pietonal Sf. Vineri, precum şi
posibilitatea ca unul dintre asociaţi să-şi cesioneze drepturile şi
obligaţiile către terţi, cu acordul celeilalte părţi şi după o
notificare prealabilă de 30 zile (art.11).
La aceste contracte s-au încheiat şi acte adiţionale,
iar pe parcursul derulării lor societatea a suferit modificări,
inclusiv sub aspectul denumirii sale.
În aceste condiţii, agentul economic a fost de acord
cu cesionarea contractului de asociere către S.C. M.C. S.R.L. ,
dar şi către S.C. B. S.R.L., sens în care s-a adresat autorităţii
locale pentru a aproba această ultimă transmitere de drepturi
şi obligaţii.
La 27 ianuarie 2011, prin H.C.L. nr.18, pârâta a
aprobat cesiunea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din
derularea contractelor nr.22376 şi nr.25296/1994 către S.C.B.
S.R.L., reţinând solicitările cedentei şi cesionarei şi aprobând
astfel şi modificarea convenţiilor încheiate în condiţiile art.251
din Codul comercial (în vigoare la acea dată).
Prin actul administrativ atacat, respectiv Hotărârea
nr.271 adoptată la 14 iulie 2011, s-a dispus revocarea H.C.L.
nr.18/27.01.2011, făcându-se trimitere la expunerea de motive,
avizele comisiilor de specialitate şi raportul
nr.29069/6.07.2011.
Între cele două hotărâri de consiliu local, Tribunalul
Specializat Argeş a fost investit prin cererea formulată la 20
iunie 2011, de către S.C. Brădet S.R.L. împotriva rezoluţiei
directorului O.R.C., prin care se solicita radierea punctelor de
lucru ale S.C. M.C. S.R.L., motivat de absenţa oricărui titlu
justificativ.
Această cerere, a fost soluţionată în sensul admiterii
ei, prin sentinţa nr.9/CC/9 ianuarie 2012, dispunându-se
desfiinţarea rezoluţiei nr.6045/2.06.2011 şi radierea punctelor
de lucru din pasajul pietonal subteran Sf.Vineri, modulele 3 şi 4
pentru S.C. M.C. S.R.L. Soluţia a rămas irevocabilă prin
respingerea recursului la 7.06.2012 (decizia nr.1467).
În ceea ce priveşte natura actului administrativ
contestat de către reclamantă, se apreciază că acesta are
această valoare, având în vedere dispoziţiile art.2 lit.c) din
Legea nr.554/2004, text potrivit căruia primesc această
 125

caracterizare şi contractele încheiate de autorităţile publice

care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate
publică, aşadar toate actele juridice emise în executarea lor,
inclusiv acordul unui asociat cu privire la derularea unui
contract administrativ, în care este parte.
Pe cale de consecinţă, are o astfel de natură şi
cesiunea de contract, instituţie care, deşi din punct de vedere
normativ legislaţia românească nu a cunoscut-o până la 1
octombrie 2011, în fapt reprezintă o construcţie juridică
cunoscută şi folosită în raporturile obligaţionale dintre părţi.
Potrivit art.1 alin.6 din actul normativ precitat
autoritatea publică emitentă a unui act administrativ
unilateral, în măsura în care îl apreciază nelegal, are
posibilitatea să dispună revocarea lui, numai dacă acesta nu a
intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. După acest
moment urmând să se adreseze instanţei de judecată pentru
desfiinţarea actului.
Aşadar, actele administrative unilaterale, chiar dacă
sunt apreciate ca fiind nelegale de către autoritatea emitentă,
acesteia nu-i este permis să dispună revocarea lor, decât dacă
nu au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice.
Susţinerea că H.C.L. nr.18/27.01.2011 nu a intrat în
circuitul civil este lipsită de suport, câtă vreme cesiunea de
contract este o convenţie la care participă cele trei părţi,
cedat, cedent şi cesionar, deci inclusiv actuala reclamantă, iar
efectele juridice produse de act sunt dovedite de judecata ce s-
a purtat între S.C. B. S.A. şi intervenientă în dosarul
nr.1087/1259/2011, cel în care se solicita tocmai radierea
punctelor de lucru din cele două spaţii comerciale.
Se apreciază aşadar, că H.C.L. nr.18/27.01.2011 a
intrat în circuitul civil, a produs efecte juridice şi în consecinţă
era inadmisibilă revocarea actului administrativ, singura
posibilitate de desfiinţare a acestuia fiind acţiunea în faţa
instanţei de judecată.
Pentru această raţiune, independentă de raporturile
obligaţionale dintre părţi, acţiunea a fost în mod legal admisă
de către tribunal, reţinându-se nelegalitatea H.C.L.
nr.271/14.07.2011, prin care a fost revocată H.C.L.
nr.18/27.01.2011.
Faţă de această statuare, devine inutilă analiza
celorlalte susţineri ale recurentei-pârâte, susţineri care nu sunt
de natură infirme caracterul nelegal al actului administrativ
 126

atacat.
Tot pentru aceste raţiuni, este superfluă analiza
susţinerilor reclamantei privind lipsa de motivare a actului
administrativ şi refuzul pârâtului de a depune actele ce se
pretinde că au stat la baza hotărârii de consiliu local. Aceste
acte, dacă există, trebuie să se afle în posesia autorităţii locale,
şi refuzul depunerii lor nu se poate transforma într-un avantaj
pentru aceasta, în raport şi de dispoziţiile art.174 din Codul de
procedură civilă.
În ceea ce priveşte recursul intervenientei, cu
sublinierea că este o intervenţie în interesul pârâtei, se
apreciază că acesta este nefondat, iar susţinerile sunt lipsite de
suport în actele normative invocate.
Cu privire la cererea de intervenţie ce a fost depusă
la 20 martie 2012, în mod corect instanţa a încuviinţat
reclamantei să ia cunoştinţă de conţinutul ei, iar la 24 aprilie
2012, în prezenţa tuturor părţilor, a pus în discuţie
admisibilitatea în principiu, încuviinţând-o în acest mod.
O astfel de cerere nu se soluţionează în mai multe
faze procesuale, ci ea este încuviinţată în principiu de către
instanţă, după care se comunică părţilor cărora li se oferă
astfel posibilitatea să-şi formuleze apărări.
Codul de procedură civilă nu prevede instituţia
admiterii în principiu a unei cereri de suspendare sau a unei
excepţii de legitimare procesuală, iar în cauză nu rezultă că
instanţa a fost investită cu excepţia lipsei calităţii procesuale a
uneia din părţi.
Cu privire la cererea de suspendare, instanţa a
respins-o după ce a pus-o în discuţia părţilor în şedinţa publică
din 24 aprilie 2012, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele
art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, concluzie susţinută
de altfel de obiectul litigiului din dosarul nr.1087/1259/2011 şi
de modul de soluţionare a acestuia.
Excepţia lipsei procedurii prealabile nu a fost
invocată de către părţi în condiţiile art.109 alin.2 Cod
procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, şi în
temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa nu este îndreptăţită
să invoce din oficiu o astfel de excepţie.
În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul
că intervenientul accesoriu ia litigiul în stadiul în care se află şi
nu poate beneficia de drepturi din care a fost decăzută deja de
partea în favoarea căreia s-a formulat cererea. Dincolo de
 127

acest aspect însă, se impune să se reţină şi faptul că prin

cererea de intervenţie nu s-a invocat neîndeplinirea
corespunzătoare a procedurii prealabile.
Aspectul privind existenţa sau nu a unui raport
juridic de drept administrativ a fost analizat cu ocazia
răspunsului la criticile recurentei-pârâte, iar legalitatea H.C.L.
nr.324/31.08.2011, constituie un element ce nu a făcut obiectul
judecăţii în acest cadru procesual şi de altfel ea face obiect de
verificare în alte două dosare, aşa cum rezultă din sentinţa
nr.1064/2012, pronunţată în dosarul nr.4787/109/2012.
Nu se poate reţine nici caracterul contradictoriu al
hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât aspectele la
care se face referire, din punctul de vedere al existenţei sau nu
a unor cesiuni succesive de contract, nu susţin o astfel de
afirmaţie, câtă vreme nu se trag concluzii legate de fondul
cauzei în temeiul acestor elemente.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că
recursurile pârâtei şi intervenientei sunt nefondate şi în baza
art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse.
Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca
nefondate, recursurile formulate de pârâtul Consiliul Local al
municipiului Piteşti, judeţul Argeş şi de intervenienta S.C. M.
C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.926/7 mai 2012,
pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet
specializat contencios administrativ şi fiscal, în dosarul
nr.4273/109/2011 şi a anulat ca netimbrat recursul formulat de
reclamanta S.C. B. împotriva încheierii de şedinţă din 12
octombrie 2011.

3. Calificarea juridică a comercializării unor produse de

panificaţie doar către asociaţi, în schimbul unor produse
ca activitate de prestări servicii, iar nu ca activitate de
producţie. Obligaţia de înregistrare în evidenţa contabilă
a veniturilor din activitatea de panificaţie.

Expertiza contabilă efectuată în cauză, în urma

verificării documentelor contabile, a constatat că grâul
care a fost repartizat membrilor societăţii, a fost taxat cu
TVA în cotă de 19%, respectiv 24% şi virat de către C.M.,
pâinea a fost fabricată şi distribuită numai membrilor
societăţii, plata fabricării fiind făcută de membrii, în
natură, respectiv cu grâul cedat, iar pentru recuperarea
 128

cheltuielilor societatea a întocmit factura de prestări

servicii pentru care a colectat TVA înregistrat în
contabilitate).
De asemenea, s-a precizat că întreaga cantitate de
grâu lăsată în custodie de membrii societăţii este
evidenţiată în baza borderoului, care conţine numele
fiecărui membru şi cantitatea de grâu lăsată în magazie.
Astfel, în mod corect, instanţa de fond,
concluzionând că intimata-reclamantă este o societate
agricolă al cărei statut, la art.29 prevede modul de
repartizare a beneficiului net obţinut, şi-a însuşit
concluziile expertului şi a apreciat că modul de calcul al
impozitului pe profit şi TVA în perioada 2008-2011 s-a
făcut cu respectarea Codului fiscal, în sensul că grâul
repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi
virat de către SA C.M., pâinea fabricată a fost distribuită
numai către membrii societăţii, plata fabricării pâinii s-a
făcut în natură cu grâul lăsat, iar pentru recuperarea
cheltuielilor pentru producerea pâinii a întocmit factura
de prestări servicii obţinând venituri şi colectând TVA,
pe care le-a înregistrat în contabilitate.
Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să interpreteze
dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 în sensul
de tratare a tranzacţiei intervenite între societate şi
membrii săi, dându-i tranzacţiei conţinutul economic
real şi nu distorsionat, respectiv al unei activităţi de
producţie şi nu de prestări servicii.
(Decizia nr.198/R-CONT/25 Ianuarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 29.08.2011, reclamanta

SA C. M., judeţul Argeş, a solicitat în contradictoriu cu pârâta
D.G.F.P. Argeş anularea deciziei nr.140/27.04.2011 prin care i-a
fost respinsă contestaţia înregistrată sub nr.24556/17.03.2011,
formulată împotriva deciziei de impunere nr.F-AG
345/23.02.2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.F-
AG/17.03.2011, prin care a fost obligată la plata sumei de
77.430 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA şi majorări de
întârziere aferente perioadei 01.01.2008 – 31.12.2010, cu
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că în mod eronat
organul fiscal de control a reţinut că societatea nu a înregistrat
în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, în
 129

opinia sa considerând că efectuează activitate de prestări

servicii şi nu una de producţie.
Pornind de la această constatare, organul fiscal a
reţinut greşit ca aplicabile în cauză prevederile art. 11 din
Codul fiscal, fără a determina stările de fapt relevante din
punct de vedere fiscal prin utilizarea mijloacelor de probă
admise de lege.
Mai concret, s-a susţinut că organul fiscal era
îndreptăţit să examineze situaţia de fapt chiar şi din oficiu
utilizând toate informaţiile şi documentele necesare
determinării corecte a situaţiei fiscale a contribuabilului.
În acest fel, ar fi ajuns la concluzia că obiectul de
activitate al societăţii îl constituie atât exploatarea agricolă a
pământului, a uneltelor, animalelor şi a altor mijloace agricole
aduse în societate, dar şi activităţi de prestări servicii. În
limitele acestui obiect de activitate membrii societăţii au cedat
cote din cantitatea de grâu pentru fondul brutăriei pentru
fabricarea pâinii, produs care a fost returnat membrilor, dar
fără a se efectua alte cheltuieli în legătură cu prestarea acestei
activităţi.
Tribunalul Argeş – Secţia civilă – prin sentinţa
nr.2045/18.09.2012 a admis acţiunea, a desfiinţat decizia
nr.140/2011 şi pe fond a admis contestaţia şi a anulat decizia
de impunere nr.F-AG 345/2011 şi raportul de inspecţie fiscală
F-AG nr.253/2011, cu plata sumei de 4.100 lei cheltuieli de
judecată către petentă.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de
fond a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală nr.F-AG
253/2011 s-a constatat că petenta a comercializat produse de
panificaţie doar către asociaţi, plata contravalorii acestora
făcându-se prin schimbul de produse. Nu s-a înregistrat în
evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie,
considerând că efectuează activitate de prestări servicii, iar nu
una de producţie. Se arată că trebuiau emise facturi fiscale, cu
valoarea produselor de panificaţie, date la schimb cu grâu, iar
evidenţierea în contabilitate să se facă prin înregistrarea 411.
S-a calculat impozit pe venit suplimentar pentru anul 2008, în
sumă de 5.257 lei, pentru 2009 – 1.600 lei, pentru 2010 – 8.136
lei. De asemenea, s-a evidenţiat ca TVA suplimentar rămas de
plată suma de 40.081 lei.
În baza acestui raport de inspecţie fiscală s-a emis
decizia de impunere nr.F-AG 345/23.02.2011, pentru sumele de
 130

14.993 lei impozit pe profit şi 4.518 lei majorări de întârziere şi

respectiv 40.081 lei TVA şi 17.838 lei majorări de întârziere.
S-a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă
prin decizia nr.140/2011.
Însă, din actele depuse a reieşit că petenta este
societate agricolă, înfiinţată în 1991. În art.29 din statutul
societăţii se prevede modul de repartizare a beneficiului net
obţinut , deţinerea licenţei de fabricaţie pentru pâine şi
produse de panificaţie, autorizaţie sanitară de funcţionare
(pentru maxim 750 kg făină), autorizaţie sanitar veterinară
pentru funcţionarea obiectivului în scopul fabricării produselor
de panificaţie, ca şi autorizaţie de mediu.
Expertul contabil numit în cauză a arătat clar că în
cadrul petentei se află o brutărie, care produce pâine din grâul
luat în custodie de membrii asociaţi. Nu se comercializează
nici un produs de panificaţie, pâinea produsă fiind distribuită
numai către asociaţi, corespunzător cu cantitatea de grâu
lăsată în acest scop, distribuirea se face în baza unor bonuri
emise de petentă.
Acelaşi expert a mai arătat că după stabilirea
cantităţii de grâu cuvenită fiecărui membru al societăţii (în
funcţie de suprafaţa de teren deţinută), aceştia ridică o parte
din cantitate, iar restul lasă în custodie la petentă, pentru a fi
măcinat în scopul producerii pâinii. Petenta întocmeşte
borderou, cuprinzând numele şi cantitatea de grâu în gestiune
şi valoric a înregistrat în contul 8032, cont în afara bilanţului.
De asemenea, expertul a apreciat că grâul lăsat în
custodie de către membrii societăţii pentru fabricarea pâinii,
evidenţiat cantitativ şi valoric în contul 8032, cont în afara
bilanţului şi care a fost impozitat cu TVA, se duce la măcinat
unde se obţine făina respectivă. Măcinatul grâului se plăteşte
prin reţinerea uiumului la moară, iar făina rezultată se
păstrează în custodie de către societate, iar pentru procesul de
fabricaţie a pâinii se întocmeşte factura de prestări servicii,
creând astfel venit şi calculând TVA. Plata acestor facturi se
face aşa cum s-a arătat deja în natură, deoarece societatea
reţine 0,6 kg grâu pentru un kilogram pâine fabricată.
Cantitatea de grâu de 0,6 kg/1 kg pâine fabricat s-a reţinut din
grâul care a fost lăsat în custodie de membrii societăţii după ce
a fost taxat cu TVA.
Păstrarea în custodie a grâului membrilor societăţii,
se face în magaziile proprii şi societatea nu facturează chirie,
 131

însă cheltuielile cu întreţinerea magaziilor se regăsesc în cele

efectuate de societate, care se acoperă din veniturile obţinute
din produse.
Cu privire la modul de calcul al impozitului pe profit
şi al TVA, în perioada 2008 – 2011, s-a reţinut că grâul
repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de
către petentă; pâinea fabricată a fost distribuită numai către
membrii societăţii; plata fabricării pâinii se face în natură, cu
grâu; pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea
pâinii, petenta a întocmit factură de prestări servicii, obţinând
venituri şi colectând TVA înregistrate în contabilitatea
societăţii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în
termen legal D.G.F.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă în
sensul că hotărârea este lipsită de temei legal prin aceea că nu
se poate reţine că „petenta a făcut în mod corect aplicarea
art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003, republicată, iar intimata a
aplicat cu stricteţe excesivă dispoziţiile art.11 lain.1 şi art.6 şi
7 alin.2 din Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală”.
Sub acest aspect a făcut un scurt istoric al modului
în care s-a derulat litigiul de faţă, concluzionând că în cauză, în
mod corect, organele fiscale au constatat că în perioada
01.01.2008 – 31.12.2010 societatea a înregistrat în evidenţa
contabilă venituri din activitatea de panificaţie, considerând că
efectuează activitate de prestări de servicii şi nu una de
producţie.
Astfel, s-a susţinut că societatea nu a înregistrat în
evidenţa contabilă venituri în sumă de 74.408 lei (322.035 lei
valoarea pâinii produse; 126.879 lei valoarea făinii consumate
şi neevidenţiată pe cheltuieli şi 120.748 lei valoarea veniturilor
înregistrate în evidenţa contabilă), fapt pentru care, în
conformitate cu art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003 s-a
procedat la majorarea profitului impozabil cu suma sus arătată,
reprezentând venituri suplimentare.
Acest text se coroborează cu prevederile art.11
alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care „la stabilirea
sumei unui impozit sau a unei taxe, în înţelesul prezentului
cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie
care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei
tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”.
 132

Din interpretarea acestui text se susţine că organul

de inspecţie fiscală poate reîncadra forma unei tranzacţii
pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia sau poate să
nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic,
cum este cazul în speţă.
Faţă de dispoziţiile legale precizate ca fiind
aplicabile prezentei cauze s-a susţinut că atât suma
reprezentând impozit pe profit suplimentar cât şi TVA aferent
şi majorările de întârziere calculate au fost corect stabilite de
către organul de inspecţie fiscală.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului,
modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe
temeiul invocat, dar şi conform art.3041 Cod procedură civilă,
Curtea reţine în fapt următoarele:
Astfel, problema de drept a cărei dezlegare este
esenţială în soluţionarea prezentei cauze constă în a stabili
natura juridică a activităţii prestate de intimata-reclamantă din
prezenta cauză.
Sub acest aspect, pornind de la statutul societăţii,
rezultă că aceasta este o societate agricolă, în cadrul acesteia
există o brutărie care produce pâine din făina rezultată din
grâul lăsat în custodie de membrii asociaţi.
Pâinea este destinată numai către membrii asociaţiei
în funcţie de cantitatea de grâu lăsată de fiecare membru
pentru fabricarea pâinii care se distribuie acestora pe baza
unor bonuri emise de către societate.
Prin urmare, se reţine că brutăria desfăşoară
activitate numai pentru membrii asociaţi nu şi pentru alte
persoane, concluzia fiind că activitatea desfăşurată este de
„prestări servicii” şi nu de „producţie” în virtutea căreia să se
vândă pâine şi să se încaseze numerar.
În speţa de faţă, pentru perioada în discuţie 2008-
2010, societatea, în procesul de fabricare a pâinii, a întocmit
facturi pe care le-a înregistrat în contabilitate, cu respectarea
dispoziţiilor legii nr.82/1991 şi OMF nr.3055/2009.
Expertiza contabilă efectuată în cauză, în urma
verificării documentelor contabile, a constatat că grâul care a
fost repartizat membrilor societăţii, a fost taxat cu TVA în cotă
de 19%, respectiv 24% şi virat de către C.M., pâinea a fost
fabricată şi distribuită numai membrilor societăţii, plata
fabricării fiind făcută de membrii, în natură, respectiv cu grâul
 133

cedat, iar pentru recuperarea cheltuielilor societatea a

întocmit factura de prestări servicii pentru care a colectat TVA
înregistrat în contabilitate).
De asemenea, s-a precizat că întreaga cantitate de
grâu lăsată în custodie de membrii societăţii este evidenţiată în
baza borderoului, care conţine numele fiecărui membru şi
cantitatea de grâu lăsată în magazie.
Astfel, în mod corect, instanţa de fond,
concluzionând că intimata-reclamantă este o societate agricolă
al cărei statut, la art.29 prevede modul de repartizare a
beneficiului net obţinut, şi-a însuşit concluziile expertului şi a
apreciat că modul de calcul al impozitului pe profit şi TVA în
perioada 2008-2011 s-a făcut cu respectarea Codului fiscal, în
sensul că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu
TVA şi virat de către SA C.M., pâinea fabricată a fost
distribuită numai către membrii societăţii, plata fabricării
pâinii s-a făcut în natură cu grâul lăsat, iar pentru recuperarea
cheltuielilor pentru producerea pâinii a întocmit factura de
prestări servicii obţinând venituri şi colectând TVA, pe care le-
a înregistrat în contabilitate.
Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să interpreteze
dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 în sensul de
tratare a tranzacţiei intervenite între societate şi membrii săi,
dându-i tranzacţiei conţinutul economic real şi nu distorsionat,
respectiv al unei activităţi de producţie şi nu de prestări
servicii.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul
art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat
recursul declarat de pârâta Direcţia Generală A Finanţelor
Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 2045 din
18.09.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă -
Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în
dosarul nr. 4040/109/2011, intimată fiind reclamanta SA C. M.,
cu sediul în comuna Miroşi, judeţul Argeş.

4. Definirea noţiunii de „neregulă” prin dispoziţiile O.G.

nr. 79/2003. Operarea unei distincţii între noţiunile
„neregulă” şi „fraudă”.

Art. 1 din O.G. nr. 79/2003

Art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003
 134

Curtea a reţinut că art.2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003

defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la
legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu
dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi
cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente
legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care
prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene
şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei,
precum şi bugetele din care provine cofinanţarea
aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.
Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă,
care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată
în legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea
fondurilor comunitare provenind din bugetul general al
Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate
de acestea ori în numele lor, precum şi/sau din bugetele
de cofinanţare aferente, incriminată prin Codul penal
sau L.nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi
completările ulterioare, sau prin alte legi speciale.
La momentul adoptării actului normativ menţionat,
acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană
existentă, faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a
asigura recuperarea fondurilor comunitare, provenite
din asistenţa financiară nerambursabilă acordată
României de Comunitatea Europeană, plătite necuvenit
(art.1 din OG nr. 79/2003).
Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina
prevederilor europene existente la data adoptării actului
normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa
CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept
neregulă, în speţă.

(Decizia nr. 596/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 21 februarie 2010,

reclamanta S.C. A..C.A. SRL a solicitat în contradictoriu cu
pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia
de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit anularea deciziei
nr.17426 emisă de pârât la 17 august 2010 şi, pe cale de
consecinţă, a procesului verbal de constatare nr.12264 din 16
iunie 2010.
 135

Reclamanta a solicitat şi suspendarea executării

actului administrativ contestat, până la soluţionarea
irevocabilă a litigiului.
În motivare s-a arătat că prin procesul verbal de
constatare nr.12264 din 16 iunie 2010 şi apoi prin titlul
executoriu nr.209045 emis la 28 octombrie 2010 organul fiscal
a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de
491.754,35 lei, acte împotriva cărora reclamanta a formulat
contestaţie, aceasta fiindu-i respinsă prin decizia
nr.15178/2010.
Între reclamantă şi Agenţia de Plăţi pentru
Dezvoltare Rurala şi Pescuit a intervenit la 14 iunie 2007 un
contract cadru, având ca obiect acordarea unui ajutor financiar
nerambursabil pentru punerea în aplicare a unui proiect de
înfiinţarea a unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna
Recea, judeţul Argeş.
La 9 iunie 2010, după ce reclamanta a finalizat
investiţia, anterior datei de 30 aprilie 2010, autoritatea
contractantă a întocmit procesul verbal în care a reţinut că
aceasta s-a făcut în absenţa autorizaţiei de mediu, decizia de
emitere a acesteia fiind numai un act prealabil, nesocotindu-se
astfel dispoziţiile art.17 din prevederile generale.
Concluziile organelor fiscale sunt greşite, iar
stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată este
lipsită de suport câtă vreme aceasta şi-a îndeplinit toate
obligaţiile asumate.
Prin sentinţa nr.586/26 martie 2012, Tribunalul
Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.17426/2010, iar
pe fond a admis plângerea şi a anulat procesul verbal de
contravenţie nr.12264/2010.
Pentru a pronunţa soluţia tribunalul a reţinut că între
părţi s-a încheiat contractul cadru nr.**’, de finanţare pentru
acordarea ajutorului financiar nerambursabil, pentru
înfiinţarea unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna
Recea jud. Argeş. Perioada de execuţie a investiţiei este de 6
luni de la semnarea contractului de finanţare, 30.09.2008 fiind
termenul limită până la care beneficiarul poate depune ultima
cerere de plată. Prin acte adiţionale succesive, termenul s-a
prelungit până la 30.04.2010, s-a modificat valoarea totală
eligibilă a proiectului şi s-a prevăzut că în cazul nerespectării
obligaţiilor asumate, intimata va înceta execuţia contractului,
solicitând restituirea completă a sumelor deja plătite.
 136

În urma controlului desfăşurat în perioada 4.08-

9.06.2010 s-a constatat că dosarul de plată pentru tranşa a-3-a
a fost neconform deoarece nu s-au prezentat autorizaţiile de
mediu. Ca urmare, prin procesul verbal din 9.06.2010 s-a
stabilit că petenta trebuie să restituie suma de 480.225,93 lei
la care se adaugă majorări de întârziere. Împotriva acestui
proces verbal petenta a formulat contestaţie ce a fost respinsă
prin decizia emisă la 17.08.2010.
În ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului de
a formula acţiunea, s-a constatat că petentei i-a fost
comunicată decizia prin poştă la 20.08.2010 astfel că termenul
de 6 luni începe să curgă de la 21.08.2010. Conform
rezoluţiilor Curţii de Apel Piteşti, acţiunea a fost înregistrată
la această instanţă la 21.02.2011, adică în ultima zi posibilă a
termenului de 6 luni, prev.de art.7 din legea 554/2004
republicată. Deci, excepţia de prescripţie este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că petenta este
beneficiara acordului de mediu nr.19/28.07.2006 pentru
înfiinţarea adăpostului pentru îngrăşarea suinelor, care este
valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului. La
baza acestui acord de mediu au stat proiectul prezentat spre
finanţare prin programele SAPARD şi fişa tehnică.
Din cuprinsul adresei nr.10100/29.04.2010 reiese că
petenta a solicitat emiterea autorizaţiei de mediu pentru
proiectul de înfiinţare a unei ferme de îngrăşare a suinelor la
12.10.2009, la acel moment aflându-se în procedura de
reglementare. La 30.04.2010, data limită, conform actelor
adiţionale, A.P.M. aprobase emiterea autorizaţiei de mediu pe
numele petentei pentru activitatea sus arătată, iar în baza
acestei decizii, la 21.05.2010, s-a emis autorizaţia de mediu
nr.131.
Intimata a considerat că în ce priveşte contractul cu
petenta, s-a constatat o neregulă, definită conform art.17 din
Procedurile Generale de contract, ca orice abatere de la
legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile
naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile
contractuale care prejudiciază bugetul general al Comunităţii
Europene şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă
printr-o cheltuială necuvenită.
În speţă, s-a constatat că petenta deţinea acord de
mediu încă din 2006 şi că a depus diligenţele încă din oct.2009
pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, în baza
 137

procesului verbal de recepţie nr.10455/22.10.2009 A.P.M.

Argeş a constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin
Acordul de mediu nr.19/2006, iar din adresa nr.6211/7.07.2010
reiese că petentei i-a fost permisă desfăşurarea activităţii
începând cu 30.04.2010. Faptul că procedura de emitere a unei
autorizaţi de mediu este una greoaie, de lungă durată, nu este
imputabil petentei care a obţinut acordul de mediu încă din
2006, a respectat prevederile acestuia şi a depus încă din
oct.2009, documente pentru obţinerea autorizaţiei de mediu.
Mai mult, la data depunerii cererii pentru acordarea ultimei
tranşe exista decizia pentru emiterea autorizaţiei de mediu, iar
la momentul efectuării controlului – iunie 2010 – petenta
deţinea autorizaţia de mediu.
Obiectivul pentru care s-a întocmit contractul cadru
a fost realizat, finalizat, funcţionează, petenta deţinând toate
documentele necesare încă din mai 2010.
Intimata a dat dovadă de un formalism excesiv,
aplicând cea mai gravă sancţiune, fără a verifica împrejurările
de fapt ale cauzei, câtă vreme nu s-a făcut dovada prejudiciului
adus bugetului Comunităţii Europene sau celor de la care
provine cofinanţarea, printr-o cheltuială necuvenită.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia
de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând
admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea
acţiunii formulate de reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L. ca
neîntemeiată cu menţinerea actelor administrative atacate.
Se susţine că sentinţa este nelegală, invocându-se
dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.304 1 din
acelaşi act normativ, arătându-se că instanţa a dezlegat greşit
aspectul prescrierii dreptului de a introduce acţiunea.
Astfel, decizia a fost comunicată la 20.08.2010,
rezultând că la data sesizării instanţei, anume 23.02.2012,
termenul prevăzut de art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004,
era depăşit.
Pe fond, se arată că art.7 din Secţiunea C a Legii
nr.316/2001, arată că atunci când se suspectează sau se
dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte
respectarea obligaţiilor legate de program, precum şi
încercările de a obţine de la Agenţia SAAPARD plăţi pentru
care nu are niciun drept, România va urmări orice asemenea
eşecuri şi încercări conform procedurilor naţionale legale, într-
un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt
 138

implicate fonduri publice naţionale.

Eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe
tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanţare,
art.15 alin.2 din Anexa nr.1 la prevederile generale ale
contractului de finanţare arătând că beneficiarul trebuie să
consimtă la inspecţii pe bază de documente sau la faţa locului,
asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile în
conformitate cu acordul multianual de finanţare dintre
România şi U.E.
Durata de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la
semnarea contractului de finanţare, termenul maxim de
finalizare fiind 30.09.2008, în funcţie de complexitatea
investiţiei.
Durata de execuţie a contractului în speţă a fost
prelungită prin şase acte adiţionale, până la 30.04.2010,
interval în care beneficiarul a solicitat două tranşe de plată,
prima la 30.04.2008, iar a doua la 2.06.2009. Cea de-a treia
cerere a fost depusă la 30.04.2010, în termenul solicitat
beneficiarul angajându-se să finalizeze investiţia şi să obţină
autorizaţiile de funcţionare definitive.
Or, dosarul de cerere de plată a fost neconform,
deoarece la momentul depunerii acestuia nu a fost prezentată
autorizaţia de mediu, fiind astfel încălcate dispoziţiile
contractuale, respectiv art.2 alin.3 din actul adiţional
nr.6/29.12.2009.
Ca atare, s-a întocmit procesul verbal de constatare
din 16.06.2010, prin care s-a constituit reclamantei un debit în
cuantum de 480.225,93 lei, reprezentând sumele aferente
tranşelor 1 şi 2.
Contestaţia formulată împotriva procesului verbal a
fost respinsă prin decizia nr.17426/17.08.2010.
La 30.04.2010, reclamanta deţinea decizia nr.10100
de emitere a autorizaţiei de mediu, aceasta din urmă fiind
emisă abia la 21.05.2010, rezultând astfel că la data solicitării
celei de-a treia tranşe nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute
în contractul de finanţare.
Este expusă procedura de emitere a autorizaţiei de
mediu, potrivit art.8, 10, 11 şi 13 din Ordinul nr.1798/2007,
susţinându-se că A.C.P.M. face publică decizia de emitere a
autorizaţiei de mediu şi programul de consultare al
documentelor care a stat la baza acesteia prin afişare la sediu
propriu şi postare pe pagina de internet, decizia putând fi
 139

contestată în termen de 30 zile lucrătoare de la data afişării.

Se susţine ca atare, că procedura este una complexă,
emiterea deciziei de emitere a autorizaţiei de mediu
reprezentând numai o etapă premergătoare.
Or, potrivit contractului, reclamanta şi-a asumat
obligaţia să prezinte autorizaţiile de funcţionare, iar nu alte
documente emise în etapele premergătoare, art.14 alin.2 din
O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului susţinând
această obligaţie, de vreme ce arată că este interzisă
funcţionarea fără autorizaţie de mediu.
O.G. nr.79/2003 şi Normele de aplicare a acesteia
(H.G. nr.1306/2007), impun constatarea neregulii în derularea
contractului de finanţare, dispoziţiile normative fiind greşit
interpretate de instanţa de fond, care a reţinut că recurenta dă
dovadă de un formalism excesiv.
Nu există clauză contractuală care să absolve
beneficiarul de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea
contractului de finanţare, instanţa eludează clauzele
contractuale şi nu prezintă temeiul legal pentru care dispune
anularea actelor atacate.
În ce priveşte procedura de recuperare a creanţelor
bugetare reglementată de O.G. nr.79/2003, se arată că art.2 lit.
e) şi art.3 din acest act normativ, prevăd în sarcina A.P.D.R.P.
întocmirea actului de control, cu valoare de titlu de creanţă.
Art.14 din Secţia A a Legii nr.316/2001 prevede că
orice contribuţie financiară în sarcina comunităţii, referitoare
la aceste sume, inclusiv neregularităţile, va fi anulată la
sfârşitul celui de-al doilea an ce urmează înregistrării sale în
registrul debitorilor şi va fi dedusă din următoarea cerere de
plată, rezultând astfel că fondurile provenite din contribuţia
comunitară, nerecuperate de la beneficiarii culpabili în termen
de 2 ani, ajung să greveze bugetul statului.
În ce priveşte definiţia neregulilor, prevăzută în
Regulamentul CEE nr.2988/1995, ţinând seama de natura şi
gravitatea neregulilor care implică depunerea intenţionată ori
deliberată de documente false, determină Oficiul European de
Luptă Antifraudă să aplice sancţiuni administrative pentru
recuperarea totală a fondurilor provenite din contribuţia
comunitară.
Neregula reprezintă orice abatere şi atrage după
sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, art.5 alin.1 din
Regulament referindu-se la abateri intenţionate sau săvârşite
 140

din neglijenţă.
De asemenea, art.1 alin.2 din Regulament defineşte
abaterea drept „orice încălcare a unei dispoziţii de drept
comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent
economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul
general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea,
fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din
resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie
printr-o unitate de cheltuială nejustificată”.
Este învederată jurisprudenţa CJUE din 15
septembrie 2005 (C-199/03), Comisia c.Irlanda, Mannesmann
Anlagenbau Austria ş.a. (C-44/96) Camera de Comerţ şi
Industrie (C-465/10).
Se arată că potrivit unei jurisprudenţe constante
trebuie sancţionate inclusiv abaterile care nu au un impact
financiar precis, dar care pot afecta grav interesele financiare
ale Uniunii, un stat membru care a acordat asistenţă financiară
putând să o revoce şi să solicite beneficiarului rambursarea
finanţării (C-271/01).
Mai mult, regula generală este aceea ca orice
abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut
nejustificat, statele membre neavând nicio competenţă de
apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor
Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal.
Şi pct.5 A 13 1 b din Secţiunea F din Acordul
multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia
Comunităţilor Europene arată că neregularitate înseamnă orice
încălcare a unei prevederi a acestui acord, care a avut sau va
avea un efect de prejudiciere asupra comunităţii sau asupra
unui punct nejustificat de cheltuială.
Aceleaşi aspecte sunt reţinute şi în art.2 lit.a) din
O.G. nr.79/2003.
Sunt învederate prevederile art.17 alin.1, 3 şi 4 din
Anexa 1 la Contractul de finanţare.
Prin urmare, se solicită admiterea recursului,
modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulate.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor
invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de
dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este
nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la susţinerea relativă la aspectul prealabil
al sesizării instanţei fără respectarea termenului prevăzut de
 141

art. 11 din L. nr. 554/2004, curtea constată că acesta nu este

întemeiată.
Articolul 11 alin.1 lit. a) din Legea nr.554/2004
prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act
administrativ individual, a unui contract administrativ,
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate
se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării
răspunsului la plângerea prealabilă.
Într-adevăr, cererea de chemare în judecată a fost
înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2011, decizia atacată
fiind fost comunicată reclamantei la 20.08.2010.
De la această dată, destinatarul avea la dispoziţie
termenul de 6 luni prevăzut de art.11 din L. nr. 554/2004, care,
în temeiul art. 28 din acelaşi act normativ raportat la art. 101
alin. 3 C.proc.civ., pe calea normei de trimitere, se calculează
în funcţie de ziua corespunzătoare zilei de plecare.
Astfel, art. 101 alin. 3 C.proc.civ. prevede că
termenele statornicite pe luni se sfârşesc în ziua lunii
corespunzătoare zilei de plecare, în speţă 20 ale lunii
corespunzătoare, respectiv februarie.
Însă, textul se coroborează cu art.104 C.proc.civ.
potrivit cu care actele de procedură trimise prin poştă la
instanţele judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă
au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de
împlinirea lui.
Or, în cauză, se constată că cererea de chemare în
judecată, înregistrată pe rolul instanţei la 21 februarie 2011 a
fost depusă la poştă recomandat la 19.02.2011, astfel că faţă
de data limită a termenului (20.02.2011), cererea este depusă
cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea
contenciosului administrativ.
Ca atare, aspectul tardivităţii ridicat şi în cererea de
recurs nu va fi reţinut.
Pe fond, curtea reţine că motivele invocate nu pot fi
primite faţă de temeiurile de drept invocate.
Procesul verbal din 9.06.2010 a fost întocmit în baza
O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor
comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente
utilizate necorespunzător, reţinându-se că nu s-a respectat
termenul art.2 alin.3 din actul adiţional nr.6/2009, la contractul
nr.C 3.11002530300464/14.06.2007, potrivit cu care “termenul
până la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi
 142

să depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde

toate documentele justificative şi toate autorizaţiile de
funcţionare impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul
Sapard este de 30.04.2010”.
Art.3 alin.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003 prevede că este
titlu de creanţă actul/documentul de constatare, stabilire şi
individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele
bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora
şi costurile bancare iar art.3 alin.6 din O.G. nr.79/2003 prevede
că împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula
contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele
stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
174/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Prin decizia nr. 17426/17.08.2010, de soluţionare a
contestaţiei nr.15178/20.07.2010, aceasta a fost respinsă,
reţinându-se că decizia nr. 10100/30.04.2010 eliberată de
Agenţia pentru protecţia Mediului este valabilă dar nu poate
ţine loc de autorizaţie astfel că aceasta reprezintă o neregulă
în sensul legii, care atrage aplicarea sancţiunii, respectiv
suportarea sumelor avansate în temeiul contractului de
finanţare, din sursele proprii ale beneficiarului.
Într-adevăr, art. 7 secţiunea C din L. nr. 316/2001
pentru ratificarea Acordului multianual de finanţare dintre
Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene, semnat
la Bruxelles la 2 februarie 2001, arată că “În cazul în care se
suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce
priveşte respectarea obligaţiilor legate de Program, precum şi
încercările de a obţine de la Agenţia SAPARD plăţi pentru care
nu are nici un drept, România va urmări orice asemenea
eşecuri şi încercări, conform procedurilor naţionale legale,
într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt
implicate fonduri publice naţionale.”
Ca atare, Acordul se referă la eşecul beneficiarului
contractului de finanţare care fie s-a produs fie este pe cale să
se producă, urmând a se analiza dacă, situaţia de fapt din
speţă se circumscrie dispoziţiei menţionate.
Totodată, Curtea reţine că art.2 lit. a) din O.G. nr.
79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la
legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile
legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile
 143

contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza

acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al
Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta
ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine
cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.
Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă,
care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în
legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor
comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor
Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în
numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente,
incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi
speciale.
La momentul adoptării actului normativ menţionat,
acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă,
faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea
fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară
nerambursabilă acordată României de Comunitatea
Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).
Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina
prevederilor europene existente la data adoptării actului
normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE,
adoptată anterior sesizării faptei calificată drept neregulă, în
speţă.
Astfel, se impune, aşa cum se arată şi în recurs,
observarea prevederilor din Regulamentul (CE, Euratom) Nr.
2988/1995, privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene, obligatoriu pentru România de la data
aderării, în temeiul Tratatelor constitutive, a legislaţiei
primare, faţă şi cu art. 11 din Regulament, care arată că acesta
intră în vigoare la trei zile după publicarea sa în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene.
Scopul adoptării regulamentului a fost acela de a
asigura protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene, împotriva acţiunilor de natură să afecteze asemenea
interese, în toate domeniile şi împotriva fraudei care afectează
interesele financiare ale Comunităţilor (preambul).
Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte
abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de drept
comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent
 144

economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul

general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea,
fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din
resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie
printr-o unitate de cheltuială nejustificată.”
Art.4 alin. 1 şi alin. 4 din Regulamentul nr.2988/1995
arată că în regulă generală, orice abatere atrage după sine
retragerea avantajului obţinut nejustificat, prin obligaţia de a
vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite
nejustificat, prin pierderea totală sau parţială a garanţiei
constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj
acordat sau în momentul primirii unui avans, fără ca aceste
măsuri să fie considerate sancţiuni.
Alin.4 al textului prevede că actele despre care se
stabileşte că au drept scop obţinerea unui avantaj care
contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situaţia
în cauză, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare
pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie
neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.
Totodată, art.5 din Regulament, vorbeşte despre
sancţiuni administrative aplicabile pentru abaterile
intenţionate sau săvârşite din neglijenţă, respectiv plata unei
amenzi administrative, plata unei sume mai mari decât sumele
primite nejustificat sau sustrase impunerilor, retragerea totală
sau parţială a unui avantaj acordat prin norme comunitare,
excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă
ulterioară săvârşirii abaterii; retragerea temporară a aprobării
sau a confirmării necesare pentru a participa la un program de
ajutor comunitar; pierderea unei garanţii sau a unui depozit
constituit în vederea conformării cu condiţiile stabilite prin
reguli sau reconstituirea unei garanţii eliberate în mod
nejustificat.
Însă, faţă de situaţia din speţă, se constată că suma
declarată neeligibilă, provenind, în procente de 25% din
bugetul public naţional şi 75% din bugetul UE, este stabilită
potrivit art.4 din Regulament, fără a reprezenta o sancţiune,
după distincţiile art.5 din Regulament.
Ca atare, se impune a se constata natura
neregularităţii reţinute de autoritate, prin raportare la textul
aplicabil şi la jurisprudenţa CJUE în materie.
Curtea constată că litigiul este determinat atât de
interpretarea situaţiei ca reprezentând o “neregularitate” cât
 145

şi, subsidiar, de „importanţa” neregulii invocate de autoritate

în contradictoriu cu beneficiarul contractului, fiecare expunând
o poziţie contrară.
Astfel, în cererea iniţială reclamanta arată că la
30.04.2010 societatea îndeplinea toate condiţiile pentru a
putea funcţiona în timp ce în procesul verbal din 9.06.2010 şi
în decizia atacată se reţine că nu a prezentat dovada
autorizaţiei de funcţionare din perspectiva autorităţii de mediu.
Curtea reţine că potrivit art.2 alin.3 din Actul
adiţional nr.6/29.12.2009, termenul până la care beneficiarul
este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al
cererii de plată care va cuprinde toate documentele
justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de
legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de
30.04.2010.
Reclamanta a primit acordul de mediu la 28.06.2006,
iar la 12.10.2009, anterior semnării ultimului act adiţional la
contract (29.12.2009), a solicitat eliberarea autorizaţiei de
mediu pentru activitatea derulată, aceasta fiind emisă efectiv
la 21.05.2010.
Prin procesul verbal de recepţie nr.
10455/22.10.2009 APM Argeş constată îndeplinirea tuturor
condiţiilor impuse prin acordul de mediu la finalizarea
investiţiilor iar la 30.04.2010 emite decizia de emitere a
autorizaţiei de mediu.
Faţă de această succesiune de acte întocmite în
procedura de emiterea autorizaţiei de mediu, se constată că
art.8 alin.4 din H.G. nr.1798/2007 pentru aprobarea Procedurii
de emitere a autorizaţiei de mediu, în forma în vigoare la data
solicitării emiterii autorizaţiei de mediu, arată că pentru
activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, ACPM,
după derularea etapelor prevăzute la alin.(2) şi (3), face
publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu, precum şi
programul de consultare a documentelor care au stat la baza
acesteia, prin afişare la sediul propriu şi postare pe pagina
proprie de internet.
Alin.2 al textului arată că nu se primesc solicitări
care nu conţin documentele prevăzute la alin. 1, respectiv,
cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu; fişa de
prezentare şi declaraţie, potrivit anexei nr.2; dovada că a făcut
publică solicitarea prin cel puţin una dintre metodele de
informare prevăzute în anexa nr. 3; planul de situaţie şi planul
 146

de încadrare în zonă a obiectivului; procesul-verbal de

constatare a respectării tuturor condiţiilor impuse prin acordul
de mediu întocmit potrivit Ordinului ministrului apelor şi
protecţiei mediului nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii
de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a
acordului de mediu, cu modificările şi completările ulterioare,
sau, după caz, nota privind stadiul de realizare a programului
pentru conformare existent.
Potrivit alin.3 al art.8 din HG nr.1798/2007, ACPM
verifică amplasamentul, analizează documentele prezentate la
alin.(1), stabileşte dacă sunt necesare informaţii, acte sau
documente suplimentare şi le solicită în scris titularului
activităţii.
Or, din autorizaţia de mediu rezultă că prin procesul
verbal de recepţie nr.10455/22.10.2009, APM Argeş a constatat
îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu,
rezultând astfel, şi faţă de înscrisurile depuse la cererea de
emitere a autorizaţiei şi din decizia de emitere a autorizaţiei de
mediu nr.10100/30.04.2010, că reclamanta îndeplinea
condiţiile de eliberare a autorizaţiei.
Art. 10 alin.1 din H.G. nr.1798/2007 prevede că
termenul de eliberare a autorizaţiei de mediu este de maximum
90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentaţiei
complete, astfel că nerespectarea termenului nu poate fi
imputată solicitantului.
Totodată, se constată că prin adresa
nr.6211/7.07.2010 Agenţia pentru protecţia mediului Argeş
informează reclamanta că de la 30.04.2010 până la emiterea
autorizaţiei, la 21.05.2010, desfăşurarea activităţii a fost
admisă de către autoritatea de mediu, conform adresei
nr.3917/6.05.2010, astfel că nu se poate reţine încălcarea
art.14 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005.
În sine, neprezentarea autorizaţiei la data de
30.04.2010 poate fi considerată o neregularitate, însă este
necesar ca aceasta să se încadreze în prevederile art. 1 alin. 2
din R.nr.2988/1995 care vorbeşte despre abatere care
prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al
Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin
diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse
proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o
unitate de cheltuială nejustificată.
În acelaşi timp, curtea reţine că neregula menţionată
 147

nu se încadrează în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003, care

condiţionează existenţa neregulii de prejudicierea bugetului
comunitar, însă faţă de valoarea juridică a regulamentelor
comunitare dispoziţia internă primeşte aplicare numai în
ipoteza unei conformităţi depline cu aceasta, or, actul normativ
menţionat este anterior aderării.
De altfel, ulterior prin adoptarea O.U.G. nr.66/2011
privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor
apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a
fondurilor publice naţionale aferente acestora, prin care a fost
abrogată OG nr.79/2003, neaplicabilă în cauză, s-a adoptat în
legea internă definiţia neregulii, în acord cu dreptul
supranaţional.
În jurisprudenţa CJUE elaborată în aplicarea
Regulamentelor anterioare Regulamentului nr.2988/1995
[Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening
(C-383/06), Gemeente Rotterdam (C-384/06) împotriva
Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid şi Sociaal
Economische Samenwerking West-Brabant împotriva Algemene
Directie voor de Arbeidsvoorziening, (C-385/06) paragraf 49],
în legătură cu acest aspect, s-a reţinut că “litigiile privind
recuperarea sumelor plătite nejustificat în temeiul dreptului
comunitar, în lipsa prevederilor comunitare, trebuie să fie
soluţionate de instanţele naţionale prin aplicarea dreptului lor
intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar (a se
vedea Hotărârile Deutsche Milchkontor şi aţii, punctul 19,
Huber, punctul 55, şi Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM -
projecten, C-158/06, Rep., p.I-5103, punctul 23)”, dar
“aplicarea dreptului naţional nu trebuie să aducă atingere
aplicării şi eficacităţii dreptului comunitar. Acesta ar fi cazul
dacă respectiva aplicare ar face practic imposibilă recuperarea
fondurilor ilegal acordate (a se vedea Hotărârea Deutsche
Milchkontor şi aţii, citată anterior, punctele 21 şi 22). Rezultă
de aici că revine instanţei naţionale obligaţia de a aplica, în
principiu, dreptul său naţional, asigurând în acelaşi timp
deplina eficacitate a dreptului comunitar, ceea ce o poate
conduce la îndepărtarea, dacă este cazul, a unei norme
naţionale care se opune acestuia sau la interpretarea unei
norme naţionale care a fost elaborată avându-se în vedere
numai o situaţie strict internă (a se vedea în special Hotărârea
din 8 noiembrie 2005, Leffler, C-443/03, Rec., p.I-9611, punctul
51).”
 148

În paragraful 56 din aceeaşi hotărâre Curtea reţine

că “sistemul de subvenţii elaborat prin reglementarea
comunitară se întemeiază în special pe executarea de către
beneficiar a unei serii de obligaţii care îi dau dreptul la
perceperea asistenţei financiare prevăzute. Dacă beneficiarul
nu îndeplineşte toate aceste obligaţii, rezultă din articolul 24
alineatul (2) din Regulamentul nr.4253/88 că Comisia este
autorizată să reconsidere întinderea obligaţiilor sale. În ceea
ce priveşte aplicarea articolului 23 alineatul (1) din acelaşi
regulament, în cazul în care acest beneficiar nu a executat
acţiunea de formare în conformitate cu condiţiile impuse
pentru acordarea asistenţei, nu poate invoca principiile
protecţiei încrederii legitime şi protecţiei drepturilor dobândite
pentru a obţine plata soldului din valoarea totală a asistenţei
acordate iniţial [a se vedea în acest sens Hotărârea
Tribunalului din 15 septembrie 1998, Branco/Comisia,
T-142/97, Rec., p.II-3567, punctele 97 şi 105 (recurs respins
prin Ordonanţa Curţii din 12 noiembrie 1999, Branco/Comisia,
C-453/98 P, Rec., p.I-8037), precum şi Hotărârea Tribunalului
din 16 septembrie 1999, Partex/Comisia, T-182/96, Rec.,
p.II-2673, punctul 190 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii
din 8 martie 2001, Partex/Comisia, C-465/99P, nepublicată în
Recueil)]. În sfârţit, principiul protecţiei încrederii legitime nu
poate fi invocat de un beneficiar care s-a făcut vinovat de o
încălcare vădită a reglementării în vigoare (a se vedea
Hotărârea Curţii din 12 decembrie 1985, Sideradria/Comisia,
67/84, Rec., p.3983, punctul 21).”
Din paragraful 57 al aceleiaşi hotărâri reiese că în
cauzele aflate pe rol rezultă că deciziile de acordare a
fondurilor erau condiţionate de respectarea de către
beneficiari a normelor ESF Regeling şi în special a obligaţiei de
a supune proiectele unei monitorizări administrative distincte
şi, pe de altă parte, că aceste norme nu au fost respectate, în
mod mai mult sau mai puţin deliberat. Ca atare, rămâne în
competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă, “având în
vedere comportamentul atât al beneficiarilor fondurilor, cât şi
al administraţiei, principiile securităţii juridice şi protecţiei
încrederii legitime, în sensul din dreptul comunitar, pot fi
opuse în mod legitim cererilor de rambursare.”
În acest context, rezultă că atât regulamentul
european cât şi legea internă, condiţionează aplicarea măsurii
de comportamentul beneficiarilor fondurilor, cât şi al
 149

administraţiei şi de efectul produs de neregula constatată, în

sensul că aceasta să prejudicieze sau să poată prejudicia
bugetul Uniunii Europene.
În jurisprudenţa CJUE, învederată de autoritatea
pârâtă, s-a reţinut ca relevantă natura şi gravitatea abaterii în
litigii care privesc achiziţiile publice (c.465/2010, Ministre de
l’Intérieur, de l’Outre-mer, des Collectivités territoriales et de
l’Immigration), care vizează o cerere depusă la Curtea de la
Luxemburg, în temeiul art. 267 din TFUE. În paragraful 40 din
această hotărâre Curtea reţine că deşi nu este exclus ca, “în
temeiul principiului proporţionalităţii, constatarea unei abateri
minore să conducă numai la o rambursare parţială a fondurilor
plătite, trebuie să se arate că, în orice caz, atunci când, în
cadrul unei acţiuni finanţate de FEDR, se constată o încălcare
de către beneficiar a uneia dintre obligaţiile fundamentale
prevăzute de Directiva 92/50, cum ar fi faptul de a fi decis
atribuirea unui contract de achiziţii publice de servicii înainte
de lansarea procedurii de cerere de ofertă şi lipsa publicării,
pe de altă parte, a unui anunţ în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, posibilitatea ca o asemenea abatere să fie
sancţionată prin eliminarea completă a asistenţei este singura
aptă să producă efectul disuasiv necesar pentru buna
administrare a fondurilor structurale (a se vedea, prin
analogie, Hotărârea Conserve Italia/Comisia, citată anterior,
punctul 101)”.
De asemenea, în paragrafele 46 şi 47, Curtea se
referă la “încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR,
în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de
atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, în
vederea realizării acţiunii subvenţionate”, aceasta determinând
o cheltuială nejustificată, aducând prejudicii bugetului Uniunii.
Şi în hotărârea Mennesman Anlagenbau Austria AG
c.44/96 s-a reţinut că, în aplicarea Regulamentului CEE
nr.2052/88, modificat prin Regulamentul CEE nr.2081/93 al
Consiliului, finanţarea comunitară a unui proiect de lucrări nu
este subordonat procedurilor prevăzute de Directiva
89/665/CEE privind coordonarea dispoziţiilor normative
privind încheierea contractelor de achiziţie publică, de
furnitură sau de lucrări, dacă nu se referă la autorităţi publice
în sensul art.1 lit.B) din Directivă. Şi abaterile care nu au un
impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale
Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia,
 150

C-199/03, Rec., p.I-8027, punctul 31).

Însă în paragraful 41 al hotărârii se arată că în cauză
Comisia a constatat o neregulă gravă, care a justificat
reducerea ajutorului financiar acordat din fonduri comunitare,
prin programe operaţionale.
De asemenea, în paragraful 68 al hotărârii se reţine
că în jurisprudenţa constantă a Comisiei, aceasta nu a procedat
la rectificări, datorate pentru exerciţiul financiar precedent,
tolerând neregularităţi din motive de echitate, context în care
însă statul membru implicat nu dobândeşte un drept de a
pretinde aceeaşi atitudine pentru iregularităţi comise în
exerciţiul financiar următor pe baza principiului securităţii
juridice sau a încrederii legitime (hotărârea din 6 octombrie
1993, Italie/Commission, paragraf 67; Germania împotriva
Comisiei, din 2001, Grecia contra Comisiei c 373/99).
În cauza c - 500/99 Conserve Italia contra Comisiei
(paragraf 102), s-a reţinut că la încălcarea de către beneficiar a
angajamentului de a nu începe proiectul anterior primirii din
partea Comisiei a cererii şi a trimiterii la Comisie a unei copii
conforme cu originalul a contractului de achiziţie a utilajului
constituie încălcări grave ale obligaţiilor esenţiale asumate,
ţinând seama şi de principiul proporţionalităţii.
Ca atare, în jurisprudenţa invocată s-a reţinut
aplicarea măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite,
chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.
În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia,
a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit toate
cerinţele legale pentru a obţine eliberarea autorizaţiilor,
întârzierea reţinută în obţinerea autorizaţiei de mediu nefiind,
pe de o parte, rezultatul atitudinii reclamantei iar pe de altă
parte, nu a determinat încetarea şi nici chiar suspendarea
derulării activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe
durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că înţelege să
permită în continuare funcţionare, tocmai ca urmare a faptului
că procedura nu a fost finalizată, independent de atitudinea
reclamantei (adresa nr. 6211/7.07.2010 emisă de Agenţia
pentru protecţia mediului Argeş prin care informează că de la
30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, 21.05.2010
desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de
mediu, conform adresei nr. 3917/6.05.2010).
Ca atare, soluţia primei instanţe este legală şi
temeinică, astfel că potrivit art.312 Cod procedură civilă,
 151

Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondat,
recursul formulat de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit, împotriva sentinţei nr.586/26 martie 2012,
pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă - Complet
specializat de contencios administrativ şi fiscal în dosarul
nr.348/46/2011, intimată fiind reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L.

5. Procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor locale.

Sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenelor
prevăzute de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 215/2004.
Art. 24 şi art. 35 alin. 4 din O.G. nr. 35/2002
Art. 40 alin. 3 din L. nr. 215/2004

În procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor

locale art. 24 din O.G. nr. 35/2002 prevede că pentru
dezbaterea proiectelor de hotărâri sau a celorlalte
probleme repartizate comisiei de specialitate
preşedintele acesteia va desemna un consilier care va
face în cadrul şedinţei o scurtă prezentare a problemei
aflate pe ordinea de zi, dacă aceasta nu este prezentată
de iniţiator. Consilierul redactează avizul comisiei, pe
baza amendamentelor şi a propunerilor formulate de
membrii acesteia, care au fost aprobate cu majoritatea
voturilor consilierilor prezenţi.
Totodată, art. 35 alin. 4 din acelaşi act normativ
prevede că proiectele de hotărâri şi celelalte probleme
asupra cărora urmează să se delibereze se înscriu pe
ordinea de zi numai dacă sunt însoţite de avizul
comisiilor de specialitate cărora le-au fost transmise în
acest scop şi de raportul compartimentului de resort din
cadrul aparatului propriu al consiliului local. Raportul
compartimentului de resort se întocmeşte şi se depune
la secretarul unităţii administrativ-teritoriale, înainte de
întocmirea avizului de către comisia de specialitate, spre
a putea fi avut în vedere de către această comisie.
La dosar, se regăsesc două avize distincte
nr.65/28.05.2002 şi nr.26/28.05.2002 semnate de
preşedintele şi secretarul fiecăreia, care poartă în antet
menţiune Comisia nr.1, respectiv Comisia nr.2.
Termenele prevăzute de art. 40 alin. 3 din L. nr.
215/2004, pentru efectuarea convocării sunt
 152

reglementate în scopul asigurării transparenţei şi

aducerii la cunoştinţa celor interesaţi, în special a
consilierilor, problemelor care urmează să se dezbată,
fără ca legea să prevadă o sancţiune în acest sens.
Nerespectarea termenelor de întocmire a avizelor
faţă de data adoptării hotărârii nu atrage nulitatea
hotărârii, în condiţiile în care lipsa lor sau
necunoaşterea de către consilieri ar fi putut fi ridicată la
şedinţă, cu consecinţa neadoptării hotărârii.
(Decizia nr. 597/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin cererea înregistrată la 12 ianuarie 2011, pe

rolul Tribunalului Braşov, reclamantul E.C. a chemat în
judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiul Săcele şi G. M.
pentru a se dispune anularea Hotărârii de consiliu local nr.69
emisă de pârâtă la 30 mai 2002.
În motivare s-a arătat că, în cursul anului 2006 a
achiziţionat un imobil pe raza municipiului Săcele în U.T.R.
nr.0, în care, potrivit PUG şi RLU, nu sunt permise construcţiile
gen bloc de locuinţe, regimul maxim de înălţime fiind de 3
nivele suprateran.
Prin actul administrativ contestat a fost aprobat
PUZ-ul, care permite nesocotirea acestor reguli, inclusiv a
celor la care se referă H.G. nr.525/1996 şi Legea nr.350/2001,
ultimele referitoare la consultarea populaţiei în amenajarea
teritoriului şi a normelor de urbanism.
La 15 martie 2010, pârâtul a formulat întâmpinare
invocând excepţiile de tardivitate a introducerii acţiunii şi a
lipsei de interes, iar asupra fondului cauzei a susţinut
netemeinicia pretenţiilor din acţiune.
La 10 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a
formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând
respingerea acţiunii, solicitare în susţinerea căreia a invocat
excepţiile tardivităţii procedurii prealabile şi a lipsei de interes,
dar şi caracterul nefondat al cererii.
La 31 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a
precizat cererea de intervenţie, solicitând să se constate şi că
este beneficiarul PUZ-ului aprobat prin H.C.L. nr.69/2002,
dispunându-se respingerea acţiunii.
La 10 ianuarie 2011, Tribunalul Braşov a înaintat
cauza spre soluţionare Tribunalului Argeş, reţinând măsura de
strămutare dispusă prin încheierea nr.5484/2010 de Înalta
 153

Curtea de Casaţie şi Justiţie.

După învestirea acestui din urmă tribunal,
reclamantul şi-a precizat acţiunea la 29 aprilie 2011, sub
aspectul drepturilor subiective ce apreciază că-i sunt încălcate,
adăugând celor două acte normative invocate în acţiune şi O.G.
nr.35/2002, sub aspectul disciplinei de organizare şi
funcţionare a consiliilor locale.
Prin sentinţa nr.604/2011, Tribunalul Argeş a respins
acţiunea ca prescrisă, reţinând în esenţă că reclamantul a
dobândit proprietatea imobilului în anul 2006, iar procedura
prealabilă a efectuat-o la 10 iunie 2009, cu mult peste
termenul de 6 luni la care se referă art.7 alin.3 din Legea
nr.554/2004.
S-a reţinut că pentru acest motiv dreptul la acţiune
este prescris, soluţie în concordanţă şi cu jurisprudenţa CEDO,
care protejează securitatea raporturilor juridice şi efectele ce
se nasc prin intrarea în circuitul civil a unor acte
administrative individuale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs
reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.304 1
Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut că, în
mod greşit instanţa a considerat că termenul de 6 luni, la care
se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004 a început să curgă
de la data adoptării HCL nr.69/2002, ignorând astfel caracterul
obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, doctrina şi
jurisprudenţa în materie. Perioada de timp scursă de la data
adoptării actului nu poate constitui un impediment în cenzura
legalităţii acestuia, aspect ce rezultă din practica
judecătorească şi, de altfel, pârâta îşi invocă propria culpă,
culpă constând în nerealizarea unei informări şi consultări a
populaţiei în condiţiile prevăzute de lege.
Prin decizia nr.2874/R-Cont/21 decembrie 2011,
Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a
trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că
din considerentele hotărârii criticate nu rezultă în mod
neîndoielnic care din excepţiile de tardivitate invocate în cauză
au constituit raţiunile soluţiei pronunţate. Pârâta a susţinut
tardivitatea acţiunii, iar SC S. & B. Development SRL
tardivitatea plângerii prealabile, instanţa punând în discuţie
prescripţia dreptului la acţiune .
A reţinut Curtea că la data adoptării Hotărârii
nr.69/2002, reclamantul nu era proprietarul imobilului
 154

dobândit în anul 2006, însă, dreptul procesual s-a născut în

patrimoniul vânzătorului şi cum nu s-a dovedit epuizarea lui
(prin împlinirea termenului de prescripţie sau prin exercitarea
acţiunii) se apreciază că acest drept s-a transmis
cumpărătorului. Reclamantul, în calitatea sa de dobânditor cu
titlu particular al unui bun, a dobândit toate drepturile pe care
vânzătorul le avea la data înstrăinării, aşadar, inclusiv dreptul
procesual de a cere cenzurarea unui act administrativ cu
caracter individual, a cărui validitate se verifică – sub aspectul
investirii instanţei – în raport de toate normele legale sub
imperiul cărora şi-a continuat existenţa. Nici anterior, nici după
intrarea în vigoare a Legii nr.554/2004, aşa cum ea a fost
modificată, inclusiv prin Legea nr.262/2007, nu s-a făcut
dovada unei alte comunicări a actului decât cea invocată de
reclamant.
A reţinut Curtea că reclamantul a solicitat, la 4 mai
2009, comunicarea hotărârii contestate, comunicare ce a fost
primită de acesta la 12 mai 2009, formulând plângerea
prealabilă la 10 iunie 2009, cu respectarea termenului la care
se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, act normativ în
vigoare la data când beneficiarul dreptului procesual a
cunoscut de actul pretins vătămător.
S-a reţinut totodată şi respectarea termenului
prevăzut de art.11 alin.1 din lege, reţinându-se că nu se poate
considera că actul a fost comunicat la 7 aprilie 2009 cu adresa
nr.9689, prin înaintarea notelor de şedinţă din 24 martie 2009,
câtă vreme nu rezultă că reclamantului i-a fost înaintat o copie
a hotărârii contestate, ci doar că se face referire la aceasta,
oferind informaţia existenţei ei, care a fost de natură să
determine solicitarea de a fi înaintate informaţii sub acest
aspect.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii plângerii
prealabile, Curtea a reţinut că la momentul la care instanţa
face trimitere la dispoziţia legală, erau în vigoare, în noua
formă, dispoziţiile art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă,
care obligă la invocarea nerealizării recursului graţios prin
întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, întâmpinare care, în
condiţiile art.1141 din acelaşi act normativ, se depune până la
prima zi de înfăţişare. Excepţia nu a fost invocată de către
pârâtă prin întâmpinare, ci de către SC S. & B. Development
SRL printr-o cerere de intervenţie ce nu a fost admisă în
principiu, în faţa Tribunalului Braşov, discuţia asupra
 155

admisibilităţii în principiu fiind amânată la mai multe termene

şi asupra acestui aspect nu s-a pronunţat nici Tribunalul Argeş,
aşa încât această persoană juridică nu a dobândit calitatea de
parte, aspect reliefat de altfel şi cu ocazia acordării cuvântului
pe fond.
S-a mai reţinut că, dacă s-ar aprecia că se impune să
fie avute în vedere disp.art.109 Cod procedură civilă, în forma
în vigoare la data introducerii acţiunii (deşi Legea nr.202/2010
nu conţine o astfel de precizare), iar instanţa nu a ridicat din
oficiu această excepţie, termenul de 30 de zile la care se referă
art.7 alin.3 raportat la alin.1 a fost respectat.
S-a reţinut că potrivit Deciziei nr.797 pronunţată de
Curtea Constituţională la 27 septembrie 2007, pentru terţ,
termenul de formulare a procedurii prealabile este cel de 30 de
zile de la data la care i s-a comunicat sau a luat cunoştinţă de
actul vătămător, lipsind însă termenul obiectiv tocmai pentru
că nu există certitudinea că în interiorul acestuia se
îndeplineşte condiţia de comunicare sau luare la cunoştinţă.
Cu privire la excepţia lipsei de interes, condiţie
esenţială a oricărui demers judiciar s-a reţinut că tribunalul nu
a soluţionat-o, analizând cu prioritate tardivitatea, însă, ea
poate constitui temei al soluţiei şi pentru instanţa de control
judiciar dacă nu se impun verificări suplimentare sub acest
aspect. Totuşi Curtea a reţinut că astfel de verificări sunt
necesare şi ele se impun a fi făcute cu ocazia soluţionării în
fond a pricinii pentru a observa în ce măsură dreptul şi
interesul protejat de lege în favoarea reclamantului a fost
nesocotit prin adoptarea hotărârii contestate.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr.746/11 aprilie
2012, Tribunalul Argeş, a admis acţiunea şi a anulat Hotărârea
Consiliului Local Săcele nr.69/2002.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că
reclamantul este proprietarul unui imobil teren şi casă situat în
Săcele str.A. din zona A. R. – C. D., imobil dobândit în anul
2006.
Prin Hotărârea nr.69/2002 adoptată de Consiliul
Local Săcele s-a aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în
zona menţionată.
S-a reţinut că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea
dispoziţiilor din Regulamentul Local de Urbanism aferent
Planului Urbanistic General al Municipiului Săcele, aprobat
prin H.C.L. nr.23/22.02.2001 care interzic amplasarea în zonă a
 156

construcţiilor colective gen blocuri de locuinţe. De asemenea,

în zonă, regimul de înălţime admis este de P-P+2M, pentru
pensiuni şi P-P+1+M pentru dotările sportive şi de agrement.
S-a mai reţinut că prin hotărârea contestată au fost
încălcate şi dispoziţiile art.14 din H.G. nr.525/1996 care prevăd
că autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia
asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi
funcţiunea dominantă a zonei stabilită printr-o documentaţie
de urbanism.
De asemenea, potrivit art.32 din H.G. nr.525/1996
autorizarea executării lucrărilor este permisă numai dacă
aspectul lor exterior nu contravine funcţiunii acestora şi nu
depreciază aspectul general al zonei. Autorizarea construcţiilor
care prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în
contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile
general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii este
interzisă.
La adoptarea hotărârii de aprobare a Planului Zonal
nu au fost respectate dispoziţiile Ordinului
nr.176/N/16.08.2000 potrivit cărora la Metodologia de
elaborare a unui PUZ se menţionează imperativ că informarea
populaţiei asupra intenţiei de elaborare a unui PUZ pentru
teritoriul zonei se face prin grija iniţiatorului. De asemenea,
consultarea populaţiei se realizează prin grija beneficiarului în
cadrul unor expoziţii organizate, iar organizarea este anunţată
prin mass-media.
S-a mai reţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile
care reglementează procentul de ocupare a terenurilor şi
coeficientul de utilizare a terenurilor încălcându-se
Regulamentul Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic
General.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs
reclamantul E. C. şi SC S. & B. Development S.R.L.
În recursul formulat de E. C. se solicită admiterea
acestuia, modificarea sentinţei în parte, în sensul respingerii ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu
formulată de SC S. & B. Development SRL.
În motivare se arată că în doctrină elaborată în
temeiul art.50 Cod procedură civilă s-a reţinut că în cazul
cererii de intervenţie principală se impune respectarea
aceleiaşi cerinţe a plângerii prealabile, fiind inadmisibilă o
cerere pe calea contenciosului administrativ în condiţiile în
 157

care intervenientul s-a adresat instanţei, fără formularea

reclamaţiei administraţiei prealabile.
Cererea de intervenţie trebuie să întrunească
exigenţele cererii de chemare în judecată, or SC S. & B.
Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes
propriu încuviinţată la ultimul termen de judecată, în principiu,
fără să fie însoţită de dovada parcurgerii procedurii prealabile.
Se arată că nu sunt întrunite cerinţele de fond ale
intervenţiei principale, deoarece intervenţia principală este
agresivă, ofensivă, terţul urmărind realizarea unui drept al său,
tinzând să câştige pentru sine cel puţin în parte obiectul
procesului.
Or, cauza are ca obiect anularea unei hotărâri de
consiliu local, interesul intervenientei fiind acela de a se
respinge cererea de chemare în judecată, iar nu de a câştiga
pentru sine, cel puţin în parte, obiectul procesului.
În recursul SC S. & B. Development SRL se solicită
admiterea acestuia, casarea sentinţei şi reţinerea spre
rejudecare, constatându-se calitatea recurentei de beneficiar al
PUZ-ului aprobat prin H.C.L. Săcele nr.69/2002 şi respingerea
acţiunii introductive ca netemeinică şi nelegală, admiţându-se
cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză.
Se susţine că sentinţa nr.746/11.04.2012, a încălcat
formele prevăzute de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, nu
este motivată în conformitate cu art.261 alin.1 pct.2, 3 şi 5 Cod
procedură civilă, tribunalul analizând numai argumentele
reclamantului, fără precizări cu privire la argumentele
intervenientei.
Scopul motivării, constând în fundamentarea
măsurilor dispuse de instanţă, nu a fost atins, fiind afectat
dreptul intervenientei şi al pârâtei la un proces echitabil.
Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii,
schimbând natura şi înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al
acestuia, sentinţa conţinând motive străine de natura pricinii.
Astfel, greşit se reţine că prin H.C.L. Săcele nr.69/2002, s-a
aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona menţionată,
deşi prin hotărâre s-a aprobat „lucrarea Plan Urbanistic Zonal-
zona bun loc, proiect nr.246/2002 elaborat de S.C. T. S.R.L.
Braşov, având ca beneficiar pe d-na G. M.”, având ca obiect
propunerea construirii unui complex de cazare, întreţinere şi
tratament „M.” şi nu un bloc de locuinţe.
Se arată că art.32 din Legea nr.350/2001 privind
 158

amenajarea teritoriului şi urbanismului avea o altă formă la

data adoptării PUZ-ului contestat, permiţând derogarea de la
prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona
respectivă.
La dosarul de aprobare PUZ a fost depus referatul
Primăriei Săcele nr.7231/28.05.2002, prin care personalul
structurii de specialitate organizate la nivelul Primăriei s-a
pronunţat în sensul că „proiect PUZ construire complex de
cazare, întreţinere şi tratament „M.” elaborat de S.C. T. S.R.L.,
răspunde cerinţelor PUG al Municipiului Săcele
nr.36060/2000”.
Documentaţia PUZ supusă spre aprobare a
demonstrat posibilitatea şi oportunitatea intervenţiei
urbanistice solicitate, iar autorităţile competente s-au
pronunţat favorabil cu privire la acestea, interdicţia impusă
pentru UTR 1 prin PUG referindu-se exclusiv la locuinţe
colective gen bloc de locuinţă, fără interzicerea construirii
unor clădiri cu mai multe etaje.
Construcţia se circumscrie funcţiunilor prevăzute
prin PUG pentru UTR 0, cât şi pentru UTR 1, aspect confirmat
prin menţiunile din certificatul de urbanism nr.11/2002, în care
la regimul economic al terenului se arată că sunt propuse
funcţiunile construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism
şi agrement.
Greşit a reţinut instanţa încălcarea dispoziţiilor
art.14 din H.G. nr.525/1996 în ce priveşte asigurarea
compatibilităţii între destinaţia construcţiei şi funcţia
dominantă a zonei, în condiţiile în care textul nu este aplicabil
în speţă.
În condiţiile în care legea permite un „urbanism
derogatoriu” rezultă că PUZ-ul putea deroga de la PUG,
inclusiv sub aspectul funcţiunii zonei şi chiar admiţând că o
asemenea analiză se face la momentul de faţă, autorităţile
competente ar trebui să verifice compatibilitatea cu funcţiunea
stabilită prin documentaţia de urbanism PUZ aprobată prin
H.C.L. nr.69/2002.
Pentru UTR 0 s-a stabilit prin PUG din 2000 şi
funcţiunea „spital clinic Braşov cu regim variat de la P+1 la
P+4” în zonă fiind admise construcţii pentru spitalizare,
diagnostic, hotel cu 200 locuri şi administraţie publică, spaţii
cazare şi alimentaţie publică, dar şi „zona servicii publice sau
zona turism şi agrement”.
 159

Prin urmare, complexul propus este compatibil cu

funcţiunea dominantă a zonei.
În ce priveşte aspectul exterior al lucrărilor, se arată
că art.32 din H.G. nr.525/1996 nu-şi găseşte aplicarea în speţă,
textul făcând referire la faza autorizării executării
construcţiilor.
Art.36 din Legea nr.350/2001 stabilea competenţa de
control a aplicării unitare a legislaţiei structurilor specializate
din aparatul propriu al consiliului judeţean, municipal sau
orăşenesc, or, în cauză, s-a întocmit referatul
nr.7231/28.05.2002.
De asemenea, nu se putea reţine încălcarea
Ordinului nr.876/N/2000, sub aspectul informării populaţiei
asupra intenţiei de elaborare a PUZ, în condiţiile în care la
data adoptării acestuia art.18 din H.G. nr.3/2000, abrogase
prevederile anterioare.
Art.57 din Legea nr.350/2001 se referă la
participarea populaţiei la activitatea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, prin anunţul nr.4951/2.04.2002
afişat la Primărie atestându-se îndeplinirea obligaţiilor privind
informarea publicului cu privire la PUZ supus spre aprobare.
Nici nu se putea primi vreo obiecţie din partea
reclamantului, atâta vreme cât acesta s-a mutat în zonă în anul
2006, iar documentaţia aferentă PUZ-ului nu face vorbire
despre vreo sugestie sau reclamaţie formulată de populaţie.
Şi dacă s-ar reţine neîndeplinirea obligaţiilor de
informare şi consultare, se susţine că lipseşte sancţiunea
legală, iar reclamantul trebuia să dovedească prejudiciul
suportat prin lipsa de consultare sau informare a populaţiei.
Greşit, sentinţa reţine că au fost încălcate dispoziţiile
regulamentului local de urbanism aferent PUG Săcele, care
reglementează procentul de ocupare al terenurilor şi
coeficientul de utilizare al acestuia, de vreme ce reglementarea
în vigoare la adoptarea PUZ în discuţie permitea derogarea de
la PUG.
Numai forma Legii nr.350/2001, după modificarea
adusă de O.G. nr.27/2008, prevedea că modificarea prin PUZ a
reglementărilor adoptate prin PUG trebuie să asigure unitatea,
coerenţa, confortul urban al zonei de studiu, cât şi al
teritoriului învecinat, or, aceasta nu era în vigoare la momentul
adoptării H.C.L. nr.69/2002.
Sub aspect procedural, se arată că la termenul din
 160

6.04.2012, când au avut loc dezbaterile în fond, instanţa nu a

fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, cererea de abţinere
formulată de judecătorul desemnat aleatoriu, nefiind
soluţionată.
De asemenea, deşi la casarea sentinţei iniţiale s-a
impus să se aibă în vedere pronunţarea asupra cererii de
intervenţie, sentinţa nu cuprinde nicio menţiune cu privire la
aceasta.
Instanţa a respins excepţia tardivităţii invocând
autoritatea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel, care a
concluzionat că sentinţa a fost pronunţată pe baza unei
excepţii ce nu este incidentă în speţă.
Prin urmare, tribunalul trebuia să judece cauza sub
toate aspectele pronunţându-se inclusiv asupra excepţiei de
tardivitate.
Or, intervenienta a solicitat respingerea acţiunii ca
inadmisibilă faţă de tardivitatea formulării plângerii prealabile,
raportat la împrejurarea că actele atacate au fost aduse la
cunoştinţa reclamantului prin adresa nr.9689/7.04.2009, cum
se recunoaşte chiar de către reclamant în cererea de la fila 54
dosar fond.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra
excepţiei lipsei de interes, deşi i s-a impus prin decizia de
casare.
Epure Constantin a depus note de şedinţă la
27.01.2013 solicitând respingerea recursului SC S. & B.
Development SRL ca neavenit, deoarece în calitate de
intervenient accesoriu nu putea declara recurs, atâta vreme
cât partea pentru care a intervenit nu a înţeles să o facă.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor din
cele două recursuri, în raport de dispoziţiile normative
incidente, Curtea constată că recursul reclamantului este
nefondat, iar recursul intervenientei este fondat pentru
următoarele considerente:
Sub aspect procedural, Curtea constată că se impune
analiza prealabilă a criticilor menţionate în finalul motivelor de
recurs formulate de SC S. & B. Development SRL.
Astfel, Curtea constată că cererea de abţinere
formulată de judecătorul desemnat să soluţioneze cauza în
rejudecare, a fost soluţionată la 6.03.2012, potrivit minutei
existente la dosarul de fond.
Prin respingerea cererii de abţinere, s-a constatat
 161

compatibilitatea judecătorul desemnat să soluţioneze pricina,

Curtea reţinând că faţă de argumentele din decizia de casare
din 21.12.2011, rezultă că în sentinţa iniţială
nr.604/31.05.2011, judecătorul s-a pronunţat greşit pe cale de
excepţie.
De asemenea, Curtea constată că la casarea cu
trimitere spre rejudecare prin decizia nr.2874/21.12.2011,
instanţa a impus judecătorului fondului să se pronunţe asupra
cererii de intervenţie şi asupra excepţiei lipsei de interes
invocată în cererea de intervenţie, dintre acestea judecătorului
fondului dispunând numai asupra primeia, sub aspectul
admisibilităţii în principiu, fără ca în dispozitiv să se mai
pronunţe asupra acesteia, faţă de specificul situaţiei de faţă şi
de poziţia procesuală a intervenientei, cum se va arăta ulterior.
Nu va fi primit argumentul legat de excepţia
tardivităţii [pct.c) din motivele de recurs, de vreme ce în
decizia de casare din 21.12.2011, aceasta a fost dezlegată de
către Curtea de Apel, care a impus ca la rejudecare să se
analizeze numai lipsa interesului şi cererea de intervenţie, iar
nu excepţia de tardivitate, care fusese soluţionată de către
Curte.
Astfel, tardivitatea plângerii prealabile formulată de
către reclamant a fost detaliat analizată de Curte prin decizia
menţionată, care a reţinut că pentru terţ, termenul de
formulare a procedurii prealabile este de 30 de zile de la data
când i s-a comunicat hotărârea sau a luat cunoştinţă de actul
vătămător, termen care a fost respectat faţă de dispoziţiile
art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, cererea fiind formulată la
10 iunie 2009.
Nu poate fi primită nici critica relativă la faptul că
instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia
autorităţii de lucru judecat în temeiul art.166 Cod procedură
civilă, în ce priveşte excepţia tardivităţii, de vreme ce aspectele
dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa
de fond, în raport de art.28 din Legea nr.554/2004, raportat la
art.315 Cod procedură civilă.
În al doilea rând Curtea constată că se impune
lămurirea cadrului procesual subiectiv, sub aspectul calităţii
procesuale a recurentei SC S.&B. Development SRL, în
condiţiile în care, cererea de chemare în judecată a fost
formulată de reclamant în contradictoriu cu Consiliul Local al
Municipiului Săcele şi G.M., ca beneficiar al H.C.L. Săcele
 162

nr.69/30 mai 2002, prin care s-a aprobat lucrarea Plan

Urbanistic Zonal – Zona B.
Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.554/2004, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-
un act administrativ cu caracter individual, adresat altui
subiect de drept.
În acest context, beneficiarul actului administrativ
atacat trebuie să stea în judecată ca parte pârâtă alături de
autoritatea emitentă a actului, aşa cum de altfel s-a şi
constituit cadrul procesual subiectiv pasiv la cererea
reclamantului.
În condiţiile în care după emiterea actului
administrativ, beneficiarul acestuia a transmis drepturile sale
unei alte persoane, pe fondul lipsei în Codul de procedură
civilă de la 1865, aplicabil în cauză, a unui text similar art. 39
NCPC, calitate procesuală pasivă trebuie să dobândească şi
succesorul cu titlu particular.
Cu atât mai mult, atunci când transmiterea bunului,
căruia îi este „ataşat” actul în discuţie, se realizează anterior
declanşării unui litigiu, succesorul cu titlu particular trebuie să
stea în judecată, iar dacă reclamantul nu înţelege să lege
cadrul procesual şi cu acest dobânditor, revine instanţei
obligaţia de a pune în discuţie cadrul procesual subiectiv.
Chiar dacă în Codul de procedură civilă aplicabil
cauzei de faţă lipseşte omologul art. 78 NCPC, neaplicabil, în
materia contenciosului administrativ legiuitorul a prevăzut
posibilitatea complinirii raportului procesual, prin aplicarea
art.161 din Legea contenciosului administrativ.
Textul prevede introducerea în cauză, pe lângă
organismele interesate şi a altor subiecte de drept, pentru ca
hotărârea să fie pronunţată în contradictoriu cu acestea,
tocmai justificat de calitatea de beneficiar al actului.
În cauză nu a fost însă nevoie de aplicarea acestor
prevederi din partea instanţei, deoarece la 10 mai 2010, SC S.
& B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în
interes propriu, arătând că prin contractul de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr.1761/21.07.2007, G. M. şi G. L.
au înstrăinat imobilul către S.C. B. & N. Developments S.R.L.,
care la rândul său a înstrăinat către intervenientă acelaşi
imobil prin contractul autentificat sub nr.1559/6.05.2008.
Prin urmare, anterior declanşării prezentului litigiu,
 163

intervenienta a dobândit calitatea de beneficiar al actului

administrativ, astfel că justifică cerinţa calităţii procesuale,
participarea sa în proces impunându-se faţă de specificul
raportului juridic de drept administrativ.
Această persoană a formulat într-adevăr şi apărări
pentru sprijinirea poziţiei Consiliului Local, însă în egală
măsură a urmărit respingerea cererii formulate împotriva
beneficiarului iniţial şi a Consiliului Local, justificând în acest
sens un interes propriu şi apărându-şi dreptul dobândit ca
urmare a emiterii H.C.L. Săcele nr.69/2002.
Asupra calificării cererii de intervenţie, se constată
că instanţa de fond, iniţial investită, din faţa căreia s-a dispus
strămutarea cauzei, după ce a prorogat la 10 mai 2010, 31 mai
2010, 14 iunie 2010 şi 20 septembrie 2010, discuţia asupra
excepţiei lipsei de interes şi încuviinţarea în principiu a cererii
de intervenţie în interes propriu, la 18 octombrie 2010 a
suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea cererii de
strămutare potrivit adresei înaintată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, iar la 10 ianuarie 2011, urmare admiterii cererii de
strămutare a înaintat dosarul Tribunalului Argeş.
În faţa acestei instanţe, nu a fost discutată
admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie până la
termenul din 27 mai 2011, când s-a arătat expres de către
apărătorul intervenientei că nu a fost pusă în discuţie cererea
de intervenţie, astfel că nu înţelege să pună concluzii pe
excepţia prescripţiei.
Sentinţa din 31 mai 2011 pronunţată după amânarea
pronunţării la 27 mai 2011 a fost desfiinţată prin decizia
nr.2874/21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, în care s-a
indicat expres instanţei să se pronunţe şi asupra cererii de
intervenţie formulată în cauză.
În rejudecare, Tribunalul Argeş a admis în principiu
cererea de intervenţie la 6 aprilie 2012, când a şi rămas în
pronunţare asupra cauzei.
În acest context, Curtea constată că s-a formulat o
cerere de intervenţie în interes propriu care a fost admisă în
principiu, ca atare, de către instanţă şi care, deşi nu se
circumscrie în întregime specificului intervenţiei principale
reglementată de dreptul comun, art. 50 C. proc. civ., deoarece
vizează în realitate dobândirea calităţii de parte în judecată ca
beneficiar al actului administrativ atacat pe calea transmiterii
calităţii de proprietar al bunului, anterior sesizării instanţei la
 164

12 ianuarie 2010, este o cale procesuală necesară pentru

corecta constituire a cadrului procesual subiectiv.
Într-adevăr intervenţia principală presupune o
atitudine ofensivă, însă în cazul de faţă, al contenciosului
administrativ subiectiv, declanşat la solicitarea unui alt subiect
de drept, atitudinea ofensivă este rezumată chiar în soluţia
urmărită, de a păstra pentru sine dreptul rezultat din actul
administrativ atacat.
Nu poate fi primită nici cererea formulată de
reclamantul-recurent în recurs, susţinută prin notele de
şedinţă depuse la 24 ianuarie 2013, în care se arată că cererea
este în realitate o cerere de intervenţie accesorie, astfel că şi
calea de atac exercitată de această parte este neavenită, în
condiţiile în care 56 Cod procedură civilă, prevede respingerea
căii de atac dacă partea în interesul căreia se intervine nu
înţelege să o formuleze.
Intervenienta nu urmăreşte respingerea acţiunii în
interesul Consiliului Local, ci pentru a-şi proteja dreptul de a
beneficia de Planul urbanistic zonal aprobat prin H.C.L.
nr.69/2002, astfel că nu se poate dispune calificarea cererii de
intervenţie, drept accesorie, SC S. & B. Development SRL
justificând poziţia procesuală de parte intervenient principal,
beneficiar al actului, în raport de care era obligatorie
constituirea cadrului procesual subiectiv.
De altfel, reclamantul a sesizat instanţa în
contradictoriu cu beneficiarul iniţial al actului administrativ iar
faţă de schimbările intervenite, justifica interesul de a se
judeca în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului, care
este totodată şi beneficiarul H.C.L. atacată, în caz contrar o
eventuală soluţie de admitere a cererii nefiind opozabilă
beneficiarului care nu are calitatea de parte în proces.
Cu privire la susţinerea relativă la faptul că
intervenienta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie,
curtea constată că, deşi în practică se reţine atare obligaţie, în
cazul de faţă ipoteza menţionată nu se regăseşte.
Astfel, legea are în vedere situaţia în care se atacă în
contencios administrativ un act adresat altui subiect de drept,
prevăzând la art.7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 că este
îndreptăţit să introducă plângere prealabilă şi persoana
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-
un act administrativ cu caracter individual, adresat altui
subiect de drept, aceasta trebuind să solicite autorităţii publice
 165

emitente revocarea în tot sau în parte a actului administrativ.

Pe cale de interpretare rezultă că procedura
prealabilă se realizează între terţul vătămat şi autoritatea
publică emitentă a actului administrativ şi nu de către sau cu
beneficiarul actului respectiv.
În consecinţă, nu se poate reţine că beneficiarul
actului ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă
prealabilă împotriva actului atacat, de vreme ce nu justifică un
interes în acest sens, prevederea art.7 din Legea nr.554/2004
fiind incidente numai în privinţa celui care urmăreşte
desfiinţarea actului administrativ, în speţă reclamantul.
Cu privire la excepţia lipsei de interes asupra căreia
tribunalul nu s-a pronunţat, dar pe care a pus-o în discuţie la
termenul din 6 aprilie 2012, Curtea reţine că prin soluţii
anterioare, instanţele judecătoreşti au reţinut justificarea
interesului reclamantului de a ataca hotărârile Consiliului
Local prin care se dispune aprobarea unor PUZ-uri în
beneficiul altor persoane.
Prin sentinţa nr.1124/13.08.2010, pronunţată în
dosarul nr.6599/62/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea
formulată de reclamantul din cauza de faţă, alături de alţi
reclamanţi, reţinând că este atributul exclusiv al pârâtei
stabilirea modalităţi de amenajare a teritoriului având drept de
apreciere şi decizie autonomă în domeniu, însă prin decizia
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, la 20.04.2011,
sentinţa menţionată a fost casată, dispunându-se trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
De asemenea, prin sentinţa nr. 1766/17.12.2009
pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 4134/114/2009,
instanţa a respins ca inadmisibilă, lipsind interesul, cererea
formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu Consiliul
Local Săcele, pentru anularea HCL nr. 76/2008, reprezentând
PUZ, construire ansamblu de locuinţe D+P+4E+2Er, zona B.
Soluţia a fost casată prin decizia 929/27.05.2010 a
Curţii de apel Ploieşti, în rejudecare dispunându-se anularea
HCL nr. 76/2008 prin sentinţa nr. 2133/13.05.2011, irevocabilă
prin decizia Curţii de apel Ploieşti din 18.11.2011.
Prin sentinţa nr.1097/18.10.2010 pronunţată de
Tribunalul Mureş în dosarul nr.5696/62/2009, între aceleaşi
părţi, reclamantul din prezenta cauză şi Consiliul Local Săcele,
împreună şi cu alte persoane, a fost respinsă excepţia lipsei de
interes invocată de Consiliul Local Săcele, reţinându-se că
 166

potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art.2 lit.p)

din acelaşi act normativ, care defineşte interesul legitim privat,
reclamantul justifică interesul în promovarea cererii de anulare
a hotărârii de consiliu local.
De asemenea, prin sentinţa nr. 426/7.10.2010,
pronunţată în dosarul nr. 2566/109/2009, Tribunalul Prahova a
admis acţiunea reclamantului din prezenta cerere şi a anulat
PUD elaborat de SC G.P. SRL, aprobat prin HCP Săcele nr.
42/2008.
Aceste soluţii, pronunţate la cererea reclamantului
din prezenta cauză, în contradictoriu cu aceeaşi autoritate
locală, dezleagă problema interesului în vederea anulării unor
hotărâri de consiliu local prin care sunt aprobate PUZ-uri în
zona „Apa Rece - C. D.” şi zona B., dar şi PUD.
Curtea constată însă că cererea de faţă nu se
raportează, aşa cum rezultă şi din susţinerile reclamantului
făcute în faţa instanţei de judecată, în raport cu înscrisul-
fotografie, de la fila 119 vol.I, la zone adiacente celei în care se
află construită casa reclamantului, proiectul G. fiind situat în
zona centrală a localităţii la o depărtare considerabilă de casa
reclamantului, pe partea stângă a străzii B.
Dată fiind însă dezlegarea dată interesului, prin
soluţii irevocabile, se reţine că şi în cazul de faţă reclamantul
justifică cerinţa interesului în promovarea prezentei cereri.
Pe fond, Curtea constată că nu se poate reţine
încălcarea dispoziţiilor RLU aferent PUG Săcele aprobat prin
H.C.L. nr.23/2001, în condiţiile în care trebuie analizată forma
Legii nr.350/2001, în vigoare la momentul aprobării PUZ
contestat.
Astfel, în primul rând se reţine că potrivit art.32 din
acest act normativ, în forma în vigoare la 30 mai 2002 „În cazul
în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la
prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona
respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita
elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se
justifice şi să se demonstreze posibilitatea intervenţiei
urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de
urbanism - Plan urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu
- se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii
autorizaţiei de construire”.
Forma actuală a art.32 din lege condiţionează şi
limitează modificarea prevederilor documentaţiilor de
 167

urbanism aprobate pentru zona respectivă, de o serie de

cerinţe, inclusiv aviz de oportunitate, însă pentru analiza
validităţii unui act se analizează legea în vigoare la data
întocmirii acestuia.
Ca atare, legea permitea la momentul adoptării
H.C.L. nr.69/2002 întocmirea unei documentaţii prin care să se
deroge de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate
în zonă, prin PUD, indicând numai întocmirea unui PUZ în
acest scop.
În acest context, se constată că potrivit referatului
întocmit la 28.05.2002, Primăria Municipiului Săcele a arătat
că proiectul PUZ construire complex de cazare, întreţinere şi
tratament „M.” răspunde cerinţelor PUG al municipiului
Săcele, adoptat în anul prin HCL Săcele nr. 23/2001.
Din hotărârea Consiliului Local atacată şi din
documentaţia întocmită pentru elaborarea PUZ rezultă că
acesta are ca obiect construirea unui complex de cazare,
întreţinere şi tratament, iar nu a unui bloc de locuinţe, aşa cum
s-a motivat de instanţa de fond.
În al doilea rând, curtea reţine că din PUG aprobat
prin HCL Săcele nr.23/2001 rezultă că în UTR 0, la punctul b)
funcţiuni existente este menţionată “zonă turism şi agrement
camping Dârste” şi “teren liber” iar la funcţiuni propuse, pct.
c) se menţionează “Spital clinic Braşov cu regim de înălţime
P+1 la P+4 nivele” şi “zonă turism şi agrement (se
reglementează conform UTR nr.1)”, la care, la pct. C) funcţiuni
propuse se menţionează “zonă construcţii turistice, vile,
pensiuni, dotări de turism şi agrement”, “nu sunt admise
locuinţe colective gen bloc de locuinţe” iar la regim de înălţime
se menţionează P-P+2 pentru construcţii turistice, vile,
pensiuni.
Ca atare, din planul urbanistic general depus la
dosarul cauzei, adoptat prin H.C.L. nr.23/2001, rezultă că
regimul de înălţime, caracteristic zonei depăşeşte, în ce
priveşte Spitalul clinic, înălţimea propusă prin PUZ-ul atacat.
De asemenea, conform UTR 1, în zona în discuţie
este permisă edificarea de construcţii turistice, vile, pensiuni,
dotări de turism şi agrement, proiectul propus pentru
adoptarea PUZ-ului având acest obiect, din PUZ întocmit
conform proiectului nr.246/2002 nerezultând încălcarea
funcţiunilor arătate în PUG, aşa cum au fost arătate mai sus.
PUZ aprobat prin HCL nr. 69/2002 are în vedere un
 168

regim de înălţime de P+2E+M, în condiţiile în care pentru

spitalul clinic s-a aprobat un regim de înălţime în acelaşi UTR
0, de P+4 nivele.
Destinaţia construcţiilor reţinută în PUZ nu poate
determina concluzia că acestea sunt “gen bloc de locuinţe”, de
vreme ce chiar PUG din 2001 le indică pe acestea distinct de
construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi
agrement, interzicându-le pentru UTR 1, la care se face
trimitere, numai pe primele.
Nu se putea reţine nici încălcarea prevederilor art.14
din H.G. nr.525/1996, atâta vreme cât acesta are în vedere faza
autorizării executării construcţiilor.
Astfel, art.14 din H.G. nr.525/1996 pentru aprobarea
Regulamentului general de urbanism, arată că autorizarea
executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării
compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea
dominantă a zonei, stabilită printr-o documentaţie de
urbanism, sau dacă zona are o funcţiune dominantă
tradiţională caracterizată de ţesut urban şi conformare spaţială
proprie.
Autorizarea se efectuează ulterior întocmirii
documentaţiei de urbanism, care în cazul de faţă, este
reprezentată de PUG din 2001 şi PUZ nr. 69/2002, elaborat cu
respectarea prevederilor legale în vigoare.
De asemenea, art.32 din acelaşi act normativ,
prevede că autorizarea executării construcţiilor este permisă
numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiuni
acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei.
Autorizarea executării construcţiilor, care, prin conformare,
volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie aspectul
general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale
urbanismului şi arhitecturii, este interzisă.
În aplicarea textului trebuie să se ţină seama de
limitele impuse prin PUZ-ul aprobat anterior, în ce priveşte
conformarea, volumetria, aspectul exterior impus, însă, aşa
cum s-a reţinut şi în aplicarea art. 14 din H.G. nr.525/1996,
autorizarea executării construcţiilor reprezintă o fază
ulterioară, care are la bază planurile urbanistice elaborate
anterior dar în vigoare.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din L. nr. 50/1991
autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu respectarea
prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a
 169

teritoriului, avizate şi aprobate potrivit legii, astfel că

autorizarea executării construcţiilor este permisă în condiţiile
şi pe baza documentaţiei elaborate, cuprinzând şi planul
urbanistic zonal.
Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, de
vreme ce prin lege se permitea derogarea de la planul
urbanistic general, rezultă că autorizaţia se acordă dacă
documentaţia depusă pentru obţinerea acesteia se încadrează
în limita eventualelor derogări stabilite prin PUZ.
Din certificatul de urbanism nr.11/4.02.2002, rezultă
că s-a impus solicitantei G. M. să întocmească documentaţia
tehnică pe baza căreia va solicita eliberarea documentaţiei de
construire, aceasta urmând să cuprindă şi plan urbanistic zonal
şi o serie de avize expres indicate, în vederea obţinerii
autorizaţiei de construire.
Faţă de considerentele sentinţei atacate, curtea
reţine că din acordul de mediu nr.254/19.04.2002, rezultă că
memoriul tehnic întocmit prin PUZ pentru zona B. a fost afişat
la Primăria Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002,
aşteptându-se în termen de 15 zile sugestii şi reclamaţii din
partea persoanelor interesate.
În ce priveşte consultarea reclamantului prin grija
beneficiarului, ca o condiţie obligatorie de elaborare a unui
PUZ, se constată că la momentul elaborării acestuia în anul
2002, reclamantul nu putea fi consultat în condiţiile în care
arată că a dobândit proprietatea asupra imobilului din zona
Apa Rece – C.D., în cursul anului 2006.
Prin precizările la acţiune depuse la 29.04.2011,
reclamantul a susţinut şi alte motive de nulitate a H.C.L.
Săcele nr.69/2002, dintre care unele nu au fost analizate de
către instanţă, determinate de încălcarea art.37, art. 57, pct.12
din Anexa 1 a Legii nr.350/2001, art.8, art.27 alin.3, art. 31-32,
din H.G.nr.525/1996 privind Regulamentul general de
urbanism, art.24 alin.4 din O.G. nr.35/2002, art.35 alin.4 din
acelaşi act normativ.
Asupra respectării prevederilor art.37 alin. 1 din L.
Nr. 350/2001 se reţine că acesta reglementează facultativ
posibilitatea de a se constitui în cadrul fiecărei primării, o
comisie cu atribuţii de avizare şi expertiză. Astfel, textul arată
că în scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la
dezvoltarea durabilă locală şi judeţeană, pe lângă fiecare
consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească,
 170

respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa

Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică
şi consultanţă.
Forma actuală a textului reglementează
obligativitatea construirii acestei comisii arătându-se că “În
scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea
spaţială durabilă, în coordonarea preşedinţilor consiliilor
judeţene şi a primarilor de municipii şi oraşe, respectiv a
primarului general al municipiului Bucureşti se constituie
Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi urbanism, ca
organ consultativ cu atribuţii de analiză, expertizare tehnică şi
consultanţă, care asigură fundamentarea tehnică a avizului
arhitectului-şef.”
Or, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, analizarea
validităţii actului nu poate fi realizată prin raportare la acte
normative ulterioare adoptării sau emiterii sale, care impun
alte obligaţii sau care schimbă natura dispoziţiei normative
anterioare.
Art. 57 în coroborare cu art.58 din L. Nr. 350/2001,
în forma în vigoare la data emiterii HCL Săcele atacată,
prevedea că autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale asigură organizarea şi desfăşurarea procesului de
participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, participare care se realizează prin:
a) informarea populaţiei; b) consultarea populaţiei; c) alte
forme de participare prevăzute de lege.
Art. 60 din Lege arăta modalitatea concretă în care
se asigura consultarea populaţiei, prin exprimarea opţiunilor şi
opiniilor privind prevederile programelor de amenajare a
teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum
şi cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
de urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a
acestora, respectiv prin publicarea procedurii de desfăşurare a
consultării şi desfăşurarea anchetei publice.
Or, la dosar, la fila 67 vol.I, se regăseşte acordul de
mediu nr.254/19.04.2002 din care rezultă că memoriul tehnic
întocmit prin PUZ pentru zona B. a fost afişat la Primăria
Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002.
Cu privire la respectarea pct.12 din Anexa
L.nr.350/2001 referitor la zone protejate sau asupra cărora s-a
instituit un tip de restricţie, şi care prevede obligativitatea ca
 171

la elaborarea PUZ să fie obţinut avizul Ministerului Lucrărilor

Publice în aceste cazuri, curtea nu neagă justeţea interpretării
textului, realizate prin precizarea la acţiune, constatând că
acest aviz se impune fie dacă este vorba despre zone protejate
fie despre alte tipuri de restricţii.
Însă, în cauză nu se poate reţine că zona în care este
realizat PUZ în discuţie ar fi protejată, în condiţiile în care, din
definiţia dată de lege zonei protejată rezultă că acesta se
referă la “suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de
patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale
subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în
care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora
prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.”
În ce priveşte zona afectată de restricţii curtea reţine
că în UTR0, pentru care se trimite la UTR 1, restricţia invocată
ar fi dată de faptul că “nu sunt admise construcţii gen bloc de
locuinţe”, însă aşa cum s-a reţinut şi mai sus, PUZ în discuţie
nu se referă la o atare construcţie.
În ce priveşte regimul de înălţime impus prin PUG,
pentru UTR 1, aplicabil pe calea normei de trimitere, acesta nu
se încadrează în noţiunea utilizată la pct.12 din Anexa
L.nr.350/2001, de vreme ce nu este formulată ca atare ori
similar interdicţiei privind blocurile de locuinţe iar acelaşi PUG
permite derogări de înălţime, depăşind cu mult nivelul P-P+2E,
în ce priveşte spitalul clinic.
Pe cale de consecinţă, în cazul de faţă nu era necesar
nici avizul MLP, menţionat în pct.12 din Anexa L.nr.350/2001.
Nu se poate reţine nici încălcarea art. 8 alin. 1 din
HG nr. 525/1996 care prevede că este interzisă autorizarea
executării construcţiilor şi a amenajărilor care, prin
amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural -
conformare şi amplasare goluri, raport gol-plin, materiale
utilizate, învelitoare, paleta cromatică etc. depreciază valoarea
peisajului.
În faza elaborării PUZ, anterioară autorizării
construirii, nu se poate ridica atare problemă, în condiţiile în
care, pe de altă parte, nu se dovedeşte deprecierea valorii
peisajului, de vreme ce, se respectă cerinţele PUG în vigoare la
data emiterii actului.
Nici art. 27 din HG nr. 525/1996 nu poate fi reţinut
ca încălcat, deoarece şi acesta se referă tot la faza autorizării
 172

executării construcţiilor, care este permisă numai dacă există

posibilitatea racordării de noi consumatori la reţelele existente
de apă, la instalaţiile de canalizare şi de energie electrică.
Or, dacă aceasta este ulterioară PUZ, cerinţele
textului nu se pot aplica la momentul emiterii HCL în discuţie,
şi cu atât mai mult se reţine că alin. 2 al art. 27 din HG nr.
525/1995 permite derogarea de la această regulă în condiţiile
impuse de lege iar înscrisul de la fila 51 vol. I, atestă avizul de
principiu nr.369/17.04.2002 emis de RAGCPS Săcele.
Art.31 din acelaşi act normativ are în vedere
autorizarea executării construcţiilor numai cu respectarea
înălţimii medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei,
cerinţa legală fiind aceea ca diferenţa de înălţime sa nu
depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat
învecinate (care înţeleg clădirile amplasate alăturat, de aceeaşi
parte a străzii).
Alineatul al treilea al aceluiaşi text din H.G. nr.
525/1996 permite şi excepţii pentru construcţiile care au fost
cuprinse într-un plan urbanistic zonal, aprobat conform legii.
Faţă de cele reţinute mai sus dar şi de planul din
PUZ atacat, aflat la fila 73 vol. I, rezultă că proiectul în discuţie
se învecinează pe trei laturi cu stradă şi nu există dovezi care
să susţină că faţă de a patra latură este regăsită ipoteza
textului indicat.
În ce priveşte susţinerea privind încălcarea
prevederilor O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea
Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor
locale, curtea reţine, în primul rând, că atare aspecte nu au
fost invocate în plângerea adresată autorităţii administrative
emitente fiind formulate direct în instanţă, nemulţumirea
reclamantului la dresarea plângerii prealabile având în vedere
numai aspecte de fond ale HCL nr.69/2002.
În al doilea rând, curtea, trecând peste acest aspect,
reţine că în procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor
locale art. 24 din O.G. nr. 35/2002 prevede că pentru
dezbaterea proiectelor de hotărâri sau a celorlalte probleme
repartizate comisiei de specialitate preşedintele acesteia va
desemna un consilier care va face în cadrul şedinţei o scurtă
prezentare a problemei aflate pe ordinea de zi, dacă aceasta nu
este prezentată de iniţiator. Consilierul redactează avizul
comisiei, pe baza amendamentelor şi a propunerilor formulate
 173

de membrii acesteia, care au fost aprobate cu majoritatea

voturilor consilierilor prezenţi.
Totodată, art. 35 alin. 4 din acelaşi act normativ
prevede că proiectele de hotărâri şi celelalte probleme asupra
cărora urmează să se delibereze se înscriu pe ordinea de zi
numai dacă sunt însoţite de avizul comisiilor de specialitate
cărora le-au fost transmise în acest scop şi de raportul
compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu al
consiliului local. Raportul compartimentului de resort se
întocmeşte şi se depune la secretarul unităţii administrativ-
teritoriale, înainte de întocmirea avizului de către comisia de
specialitate, spre a putea fi avut în vedere de către această
comisie.
La dosar, se regăsesc două avize distincte
nr.65/28.05.2002 şi nr.26/28.05.2002 semnate de preşedintele
şi secretarul fiecăreia, care poartă în antet menţiune Comisia
nr.1, respectiv Comisia nr.2.
Termenele prevăzute de art. 40 alin. 3 din L. nr.
215/2004, pentru efectuarea convocării sunt reglementate în
scopul asigurării transparenţei şi aducerii la cunoştinţa celor
interesaţi, în special a consilierilor, problemelor care urmează
să se dezbată, fără ca legea să prevadă o sancţiune în acest
sens.
Nerespectarea termenelor de întocmire a avizelor
faţă de data adoptării hotărârii nu atrage nulitatea hotărârii, în
condiţiile în care lipsa lor sau necunoaşterea de către consilieri
ar fi putut fi ridicată la şedinţă, cu consecinţa neadoptării
hotărârii.
Pe de altă parte legea nu se raportează şi la
comunicarea avizelor în discuţie, cu consecinţa anulării
hotărârii pentru nerespectarea termenului de 5 zile. Art. 24
alin final din O.G. nr.35/2002 nu condiţionează decât
anterioritatea acestora faţă de adoptarea hotărârii, avizul
trebuind să fie prezentat secretarului unităţii administrativ-
teritoriale, care se îngrijeşte de multiplicarea şi difuzarea
acestuia către consilieri, o dată cu ordinea de zi.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312
C.proc.civ. rap. la art. 20 din L. nr. 554/2005 curtea va
respinge recursul reclamantului, va admite recursul
intervenientei, va modifica sentinţa în sensul că va respinge
cererea.
 174

Pentru aceste motive, Curtea a respins recursul

formulat de reclamantul E. C. împotriva sentinţei nr.746/11
aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă –
Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal în
dosarul nr.161/62/2010*, a admis recursul formulat de
intervenienta S.C. S. & B. DEVELOPMENT S.R.L. împotriva
aceleiaşi sentinţe de mai sus, intimaţi fiind pârâţii Consiliul
Local al municipiului Săcele şi G.M. şi a modificat sentinţa în
sensul respingerii cererii.

6. Stabilirea datei stingerii creanţei printr-o operaţiune

materială preparatorie şi nu printr-un act administrativ.
Art. 122 alin. 1 lit. a din Codul de procedură fiscală
Art.2 al.1 lit c din Legea nr.554/2004

Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 1 lit. a din Codul

de procedură fiscală data stingerii creanţei va fi data
depunerii cererii de compensare la organul fiscal
competent în administrarea cedentului. Art.4 alin.5 din
Ordinul nr.1308/2009 dispune: „În vederea corelării
situaţiei contabile a cesionarului cu cea fiscală existentă
în evidenţa analitică pe plătitori, cesionarul, în cazul în
care înregistrează obligaţii fiscale restante, va depune,
concomitent cu notificarea contractului de cesiune, şi o
cerere de compensare a obligaţiilor fiscale restante, caz
în care, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. a) din
Codul de procedură fiscală, data stingerii va fi data
depunerii cererii de compensare la organul fiscal
competent în administrarea cedentului”.
Prin urmare, reţinând că data stingerii creanţei,
potrivit dispoziţiilor Codului fiscal data depunerii cererii
de compensare – 13.08.2010, Curtea constată că este
nefondată critica recurentei prin care se invocă ca dată a
stingerii creanţei data de 16.08.2010 indicată în Nota de
compensare nr.15345/02.09.2010.
Este fără relevanţă împrejurarea că intimata nu a
contestat nota de compensare, întrucât aceasta nu este
un act administrativ, in sensul art.2 al.1 lit c din Legea
nr.554/2004, ci o operaţiune materială preparatorie a
deciziei nr.48768/2010.
Pentru sumele reprezentând creanţe fiscale amânate
la plată şi plătite în intervalul 11.02.2010-11.08.2010
 175

stabilit prin decizia de amânare la plată nr.77578/2010,

nu sunt incidente dispoziţiile art.7 alin.3 coroborate cu
cele ale art.113, întrucât sancţiunea instituită prin aceste
dispoziţii se interpretată ca fiind aplicabilă numai
plăţilor făcute cu întârziere.

(Decizia nr. 732/R-CONT/01 martie 2013)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la

17.05.2011, reclamanta SC M. SA a chemat în judecată pe
pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea solicitând
instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună
anularea deciziei de impunere nr. 48768/23.09.2010 şi a
deciziei nr. 183/17.11.2010, ambele emise de pârâtă.
În motivare reclamanta a precizat că prin
contestaţia, înregistrată la sediul pârâtei, cu nr.
50343/04.10.2010, a formulat plângere împotriva deciziei de
impunere nr. 48768/2010, prin care au fost stabilite obligaţii
fiscale în sumă de 334.027 lei, contestaţie ce a fost soluţionată
de organele fiscale prin Decizia nr. 183/2010.
Reclamanta a menţionat că nu se află sub incidenţa
prevederilor legale invocate de Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Vâlcea în decizia nr. 183/2010, întrucât, pârâta a
apreciat că nu s-au respectat condiţiile de acordare a amânării
la plată, fără a specifica expres şi indubitabil poziţia sa.
S-a mai arătat că pârâta, în mod greşit, a stabilit
majorări în valoare de 334.027 lei, deoarece, pe toată durata
amânării la plată, s-au respectat termenele privind plata
obligaţiilor fiscale.
În final reclamanta a solicitat anularea celor două
decizii contestate şi obligarea pârâtei să emită o nouă deciziei
de impunere în valoare de 200.481 lei, astfel cum reiese din
decizia de amânare la plată nr. 70557/11.02.2010.
Prin întâmpinare pârâta Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat instanţei, pe cale de
excepţie, respingerea cererii formulată de reclamantă, ca fiind
inadmisibilă, cu motivarea că acesta nu a înţeles să conteste
nota de compensare întocmită de către DGAMC Bucureşti
conform art. 116 alin. 7 coroborate cu dispoziţiile art. 172 –
173 Cod procedură fiscală, iar pe fondul cauzei a solicitat
respingerea cererii reclamantului ca fiind neîntemeiată.
 176

Prin sentinţa nr.2733 din 29 iunie 2012, Tribunalul

Vâlcea – Secţia a II-a civilă a admis contestaţia formulată de
reclamantă, a anulat actele contestate, respectiv, decizia de
impunere nr. 48768/23.09.2010 şi decizia nr. 183/17.11.2010
ambele emise de pârâta D.G.F.P. Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut
următoarele:
Urmare a cererii formulată de reclamantă,
înregistrată la nr. 70557/01.02.2010 Administraţia Finanţelor
Publice a Municipiului Rm. Vâlcea a emis la data de 11.02.2010
decizia nr. 70557 de acordare a amânării la plată până la data
de 11.08.2010 a obligaţiilor fiscale în sumă totală de 2.244.972
lei.
Această sumă a fost achitată de reclamantă în
tranşe, astfel: la 15.07.2010 suma de 1.253.903 lei; la data de
21.07.2010 suma de 611.029 lei, iar la data de 13.08.2010
suma de 380.000 lei.
Organele fiscale prin actele contestate au reţinut că
reclamanta nu a achitat la termen obligaţiile amânate la plată
astfel că în temeiul Ordinului nr. 2321/2009, modificat prin
Ordinul nr. 99/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind procedura de acordare a amânării la plată a obligaţiilor
fiscale neachitate la termen, au calculat pentru întreaga
perioadă de amânare de 6 luni majorări de întârziere emiţând
decizia de impunere nr. 48768/2010. Instanţa a constatat că
organul fiscal în mod netemeinic a apreciat că reclamanta
datorează majorări de întârziere pe perioada înlesnirii.
Reţine instanţa că potrivit OMF nr. 2321/2009, aşa
cum a fost modificat prin OMF nr. 99/2010, art. 1 alin. 113, în
situaţia în care la împlinirea termenului stabilit pentru plata
obligaţiilor fiscale amânate la plată, contribuabilul nu îşi
achită aceste obligaţii, va datora pentru întreaga perioadă de
amânare majorări de întârziere.
Această prevedere, însă, trebuie interpretată în
spiritul şi limitele actului normativ de bază şi anume OUG nr.
92/2009 în aplicarea căreia au fost emise cele două ordine ale
ministrului de finanţe.
Conform art. 5, alin. 1, lit. a din OUG nr. 92/2009,
amânările la plată îşi pierd valabilitatea în cazul în care
contribuabili nu îşi achită în cel mult 30 de zile de la scadenţă
obligaţiile fiscale cu termen de plată începând cu data emiterii
deciziei de amânare la plată.
 177

În speţă, termenul de plată a fost 11.08.2010.

Reclamanta a achitat în avans prin două tranşe substanţiale,
iar ultima tranşă a fost achitată la data de 13.08.2010, în
interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin.1, lit.
a) din OUG nr. 92/2009.
Prin urmare, amânarea la plată acordată reclamantei
nu şi-a pierdut valabilitatea actele contestate fiind emise cu
încălcarea normelor juridice indicate mai sus.
În termen legal, la data de 21.09.2012 a declarat
recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea prin care,
în temeiul art.304 pct.8 şi 9 şi art.304 1 Cod procedură civilă, a
criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În criticile formulate în recurs se arată că în mod
eronat, instanţa de fond a dispus admiterea contestaţiei,
anularea deciziilor nr.48768/23.09.2010 şi nr.183/17.11.2010.
Potrivit prevederilor OUG nr.92/2009 -art.7 alin.3 „În
situaţia în care la împlinirea termenului stabilit pentru plata
obligaţiilor fiscale amânate contribuabilul nu-şi achită aceste
obligaţii, va datora majorări de întârziere conform prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr.92/2003, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, pe întreaga perioadă de amânare”.
Prin decizia nr.70557/11.02.2010 a fost acordată
amânarea la plată până la data de 11.08.2010 a obligaţiilor
fiscale datorate în sumă de 2.244.972 lei.
În conformitate cu prevederile OUG nr.92/2009
pentru amânarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la
termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare,
obligaţiile amânate la plată în sumă de 2.244.972 lei, urmau a
fi achitate la împlinirea termenului stabilit pentru plata
obligaţiilor fiscale amânate, respectiv 11.08.2010, iar în
situaţia în care obligaţiile fiscale amânate nu erau achitate la
împlinirea acestui termen, contribuabilul datorând majorări de
întârziere calculate conform prevederilor OG nr.92/2003,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe
întreaga perioadă de amânare.
Potrivit prevederilor OUG nr.92/2009 pentru
amânarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen ca
urmare a efectelor crizei economico-financiare, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.363/2009- art.5 alin.1
lit.a) amânările la plată îşi pierd valabilitatea „în cazul în care
contribuabilii nu îşi achită, în cel mult 30 de zile de la
 178

scadenţă, obligaţiile fiscale cu termen de plată începând cu

data emiterii deciziei de amânare la plată”.
Astfel, contribuabilii care beneficiau de amânare la
plată a obligaţiilor fiscale în baza OUG nr.92/2009 aveau
posibilitatea, potrivit art.5 alin.1 lit.a din OUG nr.92/2009, să
îşi achite obligaţiile fiscale cu termen de plată începând cu
data emiterii deciziei de amânare la plată, în cel mult 30 de zile
de la scadenţă.
Art.5 alin.1 lit.a) din OUG nr.92/2009 nu face nicio
precizare cu privire la posibilitatea achitării obligaţiilor fiscale
amânate, la plata cu întârziere de 30 de zile, ci numai a
obligaţiilor fiscale curente, cu termen de plată începând cu
data emiterii deciziei de amânare la plată.
În mod eronat, arată recurenta, instanţa a apreciat
că SC M. SRL a achitat la data de 13.08.2010, în interiorul
termenului de 30 de zile prevăzut de art.5 alin.1 lit. a) din OUG
nr.92/2009 obligaţiile fiscale, art.5 alin.1 lit.a) din OUG
nr.92/2009, făcând referire doar la obligaţiile curente, cu
termen de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare
la plată şi nu la obligaţiile fiscale amânate la plată.
În consecinţă, art.7 alin.3 din OUG nr.92/2009 nu dă
posibilitatea achitării obligaţiei fiscale amânate cu o întârziere
de 30 de zile, OUG nr.92/2009 nefăcând alte precizări cu
privire la plata cu o întârziere de una sau două zile sau
achitarea anticipată a unor tranşe substanţiale din sumele
amânate.
Instanţa de fond nu a avut în vedere Nota de
compensare nr.1534/02.09.2010 întocmită de Direcţia
Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, stingerea
obligaţiilor fiscale prin compensare se efectuează cu data de
16.08.2010, notă de compensare pe care reclamanta nu a
înţeles să o conteste.
Astfel, Administraţia Finanţelor Publice pentru
Contribuabili Mijlocii Vâlcea corect a calculat prin decizia
nr.48768/23.09.2010 majorări de întârziere (dobânzi) conform
prevederilor OG nr.92/2003, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, pe întreaga perioadă de amânare, în
conformitate cu prevederile art.7 alin.3 din OUG nr.92/2009,
până la data stingerii sumei datorate inclusiv, respectiv până la
data de 16.08.2010, aceasta reprezentând conform notei de
compensare nr.15345/02.09.2010 data stingerii obligaţiilor
fiscale şi nu data operării cererii de compensare.
 179

Având în vedere cele prezentate solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii
contestaţiei formulate de SC M. SRL ca neîntemeiată.
Intimata SC M. SA, prin reprezentant legal a
formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat, având în vedere că plata s-a făcut în
interiorul termenului de 30 de zile pronunţată de art.5 alin.1
lit.a) din OUG nr.92/2009.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate
cât şi sub toate aspectele conform art.304 1 Cod procedură
civilă, Curtea constată că, în parte, este fondat pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Din probatoriul administrat în cauză, se reţine că
prin decizia nr.70557/11.02.2010, emisă de Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Vâlcea, având în vedere cererea intimatei
din 01.02.2010 înregistrată sub nr.3813, s-a acordat amânarea
la plată până la data de 11.08.2010 a obligaţiilor fiscale
datorate până în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii –
31.01.2010 şi nestinse până la data eliberării certificatului e
atestare fiscală, în sumă de 2.244.972 lei.
Pentru sumele amânate la plată s-au calculat dobânzi
în sumă totală de 200.481 lei, în condiţiile art.7 alin.2 din OUG
nr.92 din 30.06.2009.
În data de 15.07.2010, în baza contractului de
cesiune de creanţă încheiat cu SC O. SA nr.
DE347/4218/13.07.2010 în valoare totală de 1.253.903 l lei, SC
M. SA Rm.Vâlcea a depus la DAMC Bucureşti cererea de
compensare a creanţelor fiscale restante în acelaşi cuantum,
nr.1025394/15.07.2010.
În data de 20.07.2010, prin cererea înregistrată la
DGFP Vâlcea sub nr.39537, în baza contractului de cesiune
încheiat cu SC O. SA, SC M. SA a solicitat AFPCM Vâlcea,
efectuarea operaţiunii de compensare a obligaţiilor fiscale
amânate la plată conform Deciziei nr.70557/11.02.2010 în
sumă totală de 1.253.903 lei, din care: impozit pe salarii –
264.820 lei; CAS angajator – 534.519 lei; CAS angajat –
290.322 lei; fond şomaj angajat – 12375 lei; fond sănătate
angajat – 151.867 lei.
În data de 21.07.2010, cu un număr de zece ordine
de plată, numerotate de la 1238 la 1247, SC M. SA a efectuat
plăţi în sumă totală de 611.069 lei, reprezentând creanţe
amânate la plată conform Deciziei nr.70557/11.02.2010, din
 180

care: fond sănătate angajator – 145.601 lei; CAS angajator –

181.351 lei; fond şomaj angajator – 12.121 lei; TVA – 200.290
lei; fond garantare – 6.833 lei; conv. civile – 11.072 lei;
accidente muncă – 12.341 lei; majorări de întârziere aferente
TVA – 13.841 lei; impozit pe profit – 10.750 lei; fond
handicapaţi – 16.969 lei.
În data de 13.08.2010, în baza contractului de
cesiune de creanţă nr. D.E 366/4732/12.08.2010 încheiat cu SC
O. SA Rm.Vâlcea, în valoare totală de 1.867.475 lei, SC M. SA a
depus la DGAMC Bucureşti cererea de compensare a
creanţelor fiscale restante în acelaşi cuantum
nr.1060465/13.08.2010.
În aceiaşi dată, prin cererea înregistrată la DGFP
Vâlcea sub nr.43512 din 13.08.2010, SC M. SA a solicitat
AFPCM Vâlcea efectuarea operaţiunii de compensare a
obligaţiilor fiscale datorate şi neachitate, pentru suma totală
de 1.867.475 lei, după cum urmează: obligaţii declarate
scadenţa 25.07.2010 – 729.266 lei; majorări amânare conform
deciziei nr.70557/2010 – 201.827 lei; avans obligaţii declarată
scadenţa 25.08.2010 – 556.382 lei; amânare la plată de achitat
(TVA) – 380.000 lei.
Conform extrasului de cont, suma totală de
1.867.475 lei a fost achitată la data de 17.09.2010 de plătitorul
SC O. SA pentru beneficiarul său SC M. SA Rm.Vâlcea, data
plăţii înscrisă în documentele de plată fiind data de
16.08.2010.
Recurenta-pârâtă a apreciat că cea de-a treia tranşă
a fost achitată peste termenul stabilit prin decizia de amânare
la plată nr.70557/2010, respectiv peste termenul de 11.08.2010
şi în consecinţă a emis decizia nr.48768 din 23.09.2010
apreciind incidente dispoziţiile art.7 alin.3 din OUG nr.92/2009
pentru onorarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la
termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare,
aprobate cu modificările şi completările prevăzute de Legea
nr.363/2009 şi art.7 alin.112 din Normele metodologice privind
procedura de achitare a amânării la plată a obligaţiei fiscale
neachitate la termen, aprobate prin OMFP nr.2321/2009.
Prin decizia sus arătată s-au calculat majorări de
întârziere în sumă de 334.027 lei pentru întreaga perioadă de
amânare la plată.
Împotriva deciziei nr.48768/23.09.2010, intimata-
reclamantă a formulat contestaţie. Prin decizia nr.183 din 17
 181

noiembrie 2010, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia

formulată.
Prin prisma situaţiei de fapt reţinută, Curtea
urmează a supune controlului de legalitate deciziile
nr.183/2010 şi nr.48768/2010. Potrivit art.1 din OUG
nr.92/2009 „(1) Pentru obligaţiile fiscale administrate de
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se acordă înlesniri
sub forma amânării la plată, în condiţiile prezentei ordonanţe
de urgenţă. (2) Amânarea la plată se poate solicita de
contribuabili, prin cerere, pentru obligaţiile fiscale datorate şi
neachitate în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii. (3)
În cerere contribuabilii vor indica perioada pentru care se
solicită amânarea la plată, care nu poate fi mai mare de 6 luni.
Amânarea la plată nu poate depăşi data de 20 decembrie a
anului fiscal în care se acordă.”
Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit .a) din OUG
nr.92/2009 „(1) Amânările la plată îşi pierd valabilitatea: a) în
cazul în care contribuabilii nu îşi achită, în cel mult 30 de zile
de la scadenţă, obligaţiile fiscale cu termene de plată începând
cu data emiterii deciziei de amânare la plată. În cazul în care
termenul de 30 de zile se împlineşte după data de 20
decembrie, obligaţiile fiscale se plătesc până la această dată;
(…)”.
Art.7 alin.3 din acelaşi act normativ dispune „În
situaţia în care la împlinirea termenului stabilit pentru plata
obligaţiilor fiscale amânate contribuabilul nu îşi achită aceste
obligaţii, va datora majorări de întârziere conform prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, pe întreaga perioadă de
amânare”.
Prin urmare, Curtea apreciază că în mod eronat
instanţa de fond a considerat incidente dispoziţiile art.5 alin.1
lit.a din OUG nr.92/2009 şi a statuat că cea de-a treia tranşă
achitată la data de 13.08.2010 a fost plătită în termen, în
interiorul celor 30 de zile prevăzute de textul arătat.
Aceste dispoziţii legale, astfel cum temeinic susţine
recurenta, se aplică numai obligaţiilor fiscale (astfel cum sunt
definite de art.1 alin.3 din Normele metodologice privind
procedura de achitare a amânării la plată a obligaţiei fiscale
neachitate la termen), cu termen de plată începând cu data
emiterii deciziei de amânare la plată, în speţă obligaţiile fiscale
 182

cu termen de plată care încep să curgă după data de

11.08.2010.
Într-adevăr, legiuitorul, la cererea contribuabililor,
persoane fizice sau juridice (art.1 alin.2 din Norme) a instituit
posibilitatea acordării amânărilor la plată pentru obligaţiile
fiscale neachitate la termen,si pentru care se plătesc numai
dobânzi, dar a impus două condiţii ulterioare de valabilitate: -
achitarea obligaţiilor fiscale pentru care s-a acordat amânarea
la plată până la termenul stabilit pentru plata obligaţiilor
fiscale amânate şi cumulativ, cea de-a doua condiţie impusă,
este ca obligaţiile fiscale (curente), cu termen de plată
începând cu data emiterii dispoziţiei de amânare la plată să fie
achitate de contribuabil în cel mult 30 de zile de la scadenţă.
Prin urmare, deciziile nr.183/17.11.2010 şi
nr.48768/23.09.2010 vor fi anulate, în parte,dar pentru alte
considerente, decât cele reţinute la judecata în fond
Suma amânată la plată prin decizia
nr.70557/01.02.2012 a fost de 2.244.972 lei, pentru care s-au
calculat dobânzi în sumă de 200.481 lei.
Prima tranşă în sumă totală de 1.253.903 lei a fost
achitată la 20.07.2012, a doua tranşă în sumă de 611.069 lei a
fost achitată la data de 21.07.2010.
Cu privire la tranşa a treia în sumă de 1.867.475 lei,
compusă din obligaţii declarate scadenţă 25.07.2010 – 729.266
lei; majorări amânare conform deciziei nr.70557/2010 –
201.827 lei; avans obligaţii declarată scadenţa - 25.08.2010 –
556.382 lei; amânare la plată de achitat (TVA) – 380.000 lei, în
baza contractului de cesiune de creanţe
nr.DE366/4732/12.08.2010 încheiat cu SC O. SA Rm.Vâlcea,
intimata-reclamantă a depus la DGAMC Bucureşti cererea de
compensare a creanţelor fiscale pentru suma de 1.867.475 lei,
înregistrată sub nr.1060465 din 13.08.2010.
În aceeaşi dată a solicitat efectuarea operaţiunii de
compensare şi la DGFP Vâlcea.
S-a reţinut de recurentă ca dată a plăţii înscrisă în
documentele de plată data de 16.08.2010.
Potrivit dispoziţiilor art.122 alin.1 lit.a din Codul de
procedură fiscală data stingerii creanţei va fi data depunerii
cererii de compensare la organul fiscal competent în
administrarea cedentului. Art.4 alin.5 din Ordinul nr.1308/2009
dispune: „În vederea corelării situaţiei contabile a cesionarului
cu cea fiscală existentă în evidenţa analitică pe plătitori,
 183

cesionarul, în cazul în care înregistrează obligaţii fiscale

restante, va depune, concomitent cu notificarea contractului de
cesiune, şi o cerere de compensare a obligaţiilor fiscale
restante, caz în care, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit.
a) din Codul de procedură fiscală, data stingerii va fi data
depunerii cererii de compensare la organul fiscal competent în
administrarea cedentului”.
Prin urmare, reţinând că data stingerii creanţei,
potrivit dispoziţiilor Codului fiscal data depunerii cererii de
compensare – 13.08.2010, Curtea constată că este nefondată
critica recurentei prin care se invocă ca dată a stingerii
creanţei data de 16.08.2010 indicată în Nota de compensare
nr.15345/02.09.2010.
Este fără relevanţă împrejurarea că intimata nu a
contestat nota de compensare, întrucât aceasta nu este un act
administrativ, in sensul art.2 al.1 lit c din Legea nr.554/2004, ci
o operaţiune materială preparatorie a deciziei nr.48768/2010.
Întrucât, în cadrul celei de-a treia tranşe, suma
amânată la plată a fost plătită după data de 11.08.2010,
dispusă ca termen limită prin decizia de amânare la plată
nr.70557/2010, pentru această sumă, în condiţiile art.7 alin.3
din OUG 92/2009 coroborat cu art.7 pct.113 din Normele
metodologice privind procedura de acordare a amânării la
plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, se vor calcula
majorări de întârziere, până la data de 13.08.2010.
A interpreta art.5 alin.1 lit.a) în sensul că efectele
sale se aplică şi obligaţiilor fiscale amânate la plată, ar
însemna, în fapt, a extinde perioada de amânare de la 6 la 7
luni, peste voinţa legiuitorului care, în art.1 alin.3 din OUG
nr.92/2003 coroborat cu art.2 din Norme, a prevăzut că
amânarea la plată nu poate fi mai mare de 6 luni.
Pentru sumele reprezentând creanţe fiscale amânate
la plată şi plătite în intervalul 11.02.2010-11.08.2010 stabilit
prin decizia de amânare la plată nr.77578/2010, nu sunt
incidente dispoziţiile art.7 alin.3 coroborate cu cele ale art.11 3,
întrucât sancţiunea instituită prin aceste dispoziţii se
interpretată ca fiind aplicabilă numai plăţilor făcute cu
întârziere.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod
procedură civilă, se va admite recursul, se va modifica
sentinţa, în sensul anulării în parte a deciziei nr.183/2010 şi
decizia nr.48768/2010 în ceea ce priveşte majorările de
 184

întârziere calculate pentru sumele amânate la plată şi achitate

până la 11 august 2010, precum şi pentru majorările de
întârziere aferente perioadei 13-16 august 2010 pentru suma
amânată la plată şi achitată după 11 august 2010.
Se va menţine decizia pentru majorările de întârziere
aferente sumei amânate la plată şi achitată după 11 august
2010.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursului
declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice
Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 2733 din 29 iunie 2012,
pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă, în dosarul
nr.2375/90/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC
M. SA prin administrator judiciar BNP C. SPRL, a modificat
sentinţa, în sensul că admite în parte acţiunea şi a anulat, în
parte, decizia 183/2010 şi decizia nr.48768/2010 în ceea ce
priveşte majorările de întârziere calculate pentru sumele
amânate la plată şi achitate până la 11 august 2010, precum şi
pentru majorările de întârziere aferente perioadei 13-16
august 2010 pentru suma amânată la plată şi plătită după 11
august 2010 şi a menţinut decizia pentru majorările de
întârziere aferente sumei amânate la plată şi achitată după 11
august 2010.

7. Menţinerea ajutorului financiar nerambursabil acordat

din fonduri comunitare, prin programe operaţionale, cu
tolerarea unor neregularităţi din motive de echitate.
Aplicarea măsurilor în funcţie de gravitatea faptei
săvârşite, ţinând seama de principiul proporţionalităţii.

Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina

prevederilor europene existente la data adoptării actului
normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa
CJUE, adoptată anterior sesizării faptei calificată drept
neregulă, în speţă.
Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte
abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de
drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a
unui agent economic, care prejudiciază sau poate
prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele
gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea
veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate
direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de
 185

cheltuială nejustificată.”
În jurisprudenţa CJUE s-a reţinut aplicarea
măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite,
chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.
În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia,
a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit
toate cerinţele legale pentru a obţine eliberarea
autorizaţiilor, întârzierea reţinută în obţinerea
autorizaţiei de mediu nefiind, pe de o parte, rezultatul
atitudinii reclamantei iar pe de altă parte, nu a
determinat încetarea şi nici chiar suspendarea derulării
activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe
durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că
înţelege să permită în continuare funcţionarea, tocmai
ca urmare a faptului că procedura nu a fost finalizată,
independent de atitudinea reclamantei.
(Decizia nr. 596/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin acţiunea înregistrată la 21 februarie 2010,

reclamanta S.C. A.C.A. SRL a solicitat în contradictoriu cu
pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Agenţia
de Plăţi pentru Dezvoltare Rurala şi Pescuit anularea deciziei
nr.17426 emisă de pârât la 17 august 2010 şi, pe cale de
consecinţă, a procesului verbal de constatare nr.12264 din 16
iunie 2010.
Reclamanta a solicitat şi suspendarea executării
actului administrativ contestat, până la soluţionarea
irevocabilă a litigiului.
În motivare s-a arătat că prin procesul verbal de
constatare nr.12264 din 16 iunie 2010 şi apoi prin titlul
executoriu nr.209045 emis la 28 octombrie 2010 organul fiscal
a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de
491.754,35 lei, acte împotriva cărora reclamanta a formulat
contestaţie, aceasta fiindu-i respinsă prin decizia
nr.15178/2010.
Între reclamantă şi Agenţia de Plăţi pentru
Dezvoltare Rurala şi Pescuit a intervenit la 14 iunie 2007 un
contract cadru, având ca obiect acordarea unui ajutor financiar
nerambursabil pentru punerea în aplicare a unui proiect de
înfiinţarea a unei ferme de îngrăşare a suinelor în comuna R.,
judeţul Argeş.
La 9 iunie 2010, după ce reclamanta a finalizat
 186

investiţia, anterior datei de 30 aprilie 2010, autoritatea

contractantă a întocmit procesul verbal în care a reţinut că
aceasta s-a făcut în absenţa autorizaţiei de mediu, decizia de
emitere a acesteia fiind numai un act prealabil, nesocotindu-se
astfel dispoziţiile art.17 din prevederile generale.
Concluziile organelor fiscale sunt greşite, iar
stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată este
lipsită de suport câtă vreme aceasta şi-a îndeplinit toate
obligaţiile asumate.
Prin sentinţa nr.586/26 martie 2012, Tribunalul
Argeş a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.17426/2010, iar
pe fond a admis plângerea şi a anulat procesul verbal de
contravenţie nr.12264/2010.
Pentru a pronunţa soluţia tribunalul a reţinut că între
părţi s-a încheiat contractul cadru nr.***/14.06.2007, de
finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil,
pentru înfiinţarea unei ferme de îngrăşare a suinelor în
comuna R. jud. Argeş. Perioada de execuţie a investiţiei este de
6 luni de la semnarea contractului de finanţare, 30.09.2008
fiind termenul limită până la care beneficiarul poate depune
ultima cerere de plată. Prin acte adiţionale succesive, termenul
s-a prelungit până la 30.04.2010, s-a modificat valoarea totală
eligibilă a proiectului şi s-a prevăzut că în cazul nerespectării
obligaţiilor asumate, intimata va înceta execuţia contractului,
solicitând restituirea completă a sumelor deja plătite.
În urma controlului desfăşurat în perioada 4.08-
9.06.2010 s-a constatat că dosarul de plată pentru tranşa a-3-a
a fost neconform deoarece nu s-au prezentat autorizaţiile de
mediu. Ca urmare, prin procesul verbal din 9.06.2010 s-a
stabilit că petenta trebuie să restituie suma de 480.225,93 lei
la care se adaugă majorări de întârziere. Împotriva acestui
proces verbal petenta a formulat contestaţie ce a fost respinsă
prin decizia emisă la 17.08.2010.
În ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului de
a formula acţiunea, s-a constatat că petentei i-a fost
comunicată decizia prin poştă la 20.08.2010 astfel că termenul
de 6 luni începe să curgă de la 21.08.2010. Conform
rezoluţiilor Curţii de Apel Piteşti, acţiunea a fost înregistrată
la această instanţă la 21.02.2011, adică în ultima zi posibilă a
termenului de 6 luni, prev.de art.7 din legea 554/2004
republicată. Deci, excepţia de prescripţie este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că petenta este
 187

beneficiara acordului de mediu nr.***/28.07.2006 pentru

înfiinţarea adăpostului pentru îngrăşarea suinelor, care este
valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului. La
baza acestui acord de mediu au stat proiectul prezentat spre
finanţare prin programele SAPARD şi fişa tehnică.
Din cuprinsul adresei nr.***/29.04.2010 reiese că
petenta a solicitat emiterea autorizaţiei de mediu pentru
proiectul de înfiinţare a unei ferme de îngrăşare a suinelor la
12.10.2009, la acel moment aflându-se în procedura de
reglementare. La 30.04.2010, data limită, conform actelor
adiţionale, A.P.M. aprobase emiterea autorizaţiei de mediu pe
numele petentei pentru activitatea sus arătată, iar în baza
acestei decizii, la 21.05.2010, s-a emis autorizaţia de mediu
nr.131.
Intimata a considerat că în ce priveşte contractul cu
petenta, s-a constatat o neregulă, definită conform art.17 din
Procedurile Generale de contract, ca orice abatere de la
legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile
naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile
contractuale care prejudiciază bugetul general al Comunităţii
Europene şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă
printr-o cheltuială necuvenită.
În speţă, s-a constatat că petenta deţinea acord de
mediu încă din 2006 şi că a depus diligenţele încă din oct.2009
pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult, în baza
procesului verbal de recepţie nr.***/22.10.2009 A.P.M. Argeş a
constatat îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin Acordul
de mediu nr.***/2006, iar din adresa nr.***/7.07.2010 reiese că
petentei i-a fost permisă desfăşurarea activităţii începând cu
30.04.2010. Faptul că procedura de emitere a unei autorizaţi
de mediu este una greoaie, de lungă durată, nu este imputabil
petentei care a obţinut acordul de mediu încă din 2006, a
respectat prevederile acestuia şi a depus încă din oct.2009,
documente pentru obţinerea autorizaţiei de mediu. Mai mult,
la data depunerii cererii pentru acordarea ultimei tranşe exista
decizia pentru emiterea autorizaţiei de mediu, iar la momentul
efectuării controlului – iunie 2010 – petenta deţinea
autorizaţia de mediu.
Obiectivul pentru care s-a întocmit contractul cadru
a fost realizat, finalizat, funcţionează, petenta deţinând toate
documentele necesare încă din mai 2010.
Intimata a dat dovadă de un formalism excesiv,
 188

aplicând cea mai gravă sancţiune, fără a verifica împrejurările

de fapt ale cauzei, câtă vreme nu s-a făcut dovada prejudiciului
adus bugetului Comunităţii Europene sau celor de la care
provine cofinanţarea, printr-o cheltuială necuvenită.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia
de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând
admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea
acţiunii formulate de reclamanta S.C. A.C.A. S.R.L. ca
neîntemeiată cu menţinerea actelor administrative atacate.
Se susţine că sentinţa este nelegală, invocându-se
dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.304 1 din
acelaşi act normativ, arătându-se că instanţa a dezlegat greşit
aspectul prescrierii dreptului de a introduce acţiunea.
Astfel, decizia a fost comunicată la 20.08.2010,
rezultând că la data sesizării instanţei, anume 23.02.2012,
termenul prevăzut de art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004,
era depăşit.
Pe fond, se arată că art.7 din Secţiunea C a Legii
nr.316/2001, arată că atunci când se suspectează sau se
dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce priveşte
respectarea obligaţiilor legate de program, precum şi
încercările de a obţine de la Agenţia SAAPARD plăţi pentru
care nu are niciun drept, România va urmări orice asemenea
eşecuri şi încercări conform procedurilor naţionale legale, într-
un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt
implicate fonduri publice naţionale.
Eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe
tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanţare,
art.15 alin.2 din Anexa nr.1 la prevederile generale ale
contractului de finanţare arătând că beneficiarul trebuie să
consimtă la inspecţii pe bază de documente sau la faţa locului,
asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile în
conformitate cu acordul multianual de finanţare dintre
România şi U.E.
Durata de execuţie a investiţiei este de 6 luni de la
semnarea contractului de finanţare, termenul maxim de
finalizare fiind 30.09.2008, în funcţie de complexitatea
investiţiei.
Durata de execuţie a contractului în speţă a fost
prelungită prin şase acte adiţionale, până la 30.04.2010,
interval în care beneficiarul a solicitat două tranşe de plată,
prima la 30.04.2008, iar a doua la 2.06.2009. Cea de-a treia
 189

cerere a fost depusă la 30.04.2010, în termenul solicitat

beneficiarul angajându-se să finalizeze investiţia şi să obţină
autorizaţiile de funcţionare definitive.
Or, dosarul de cerere de plată a fost neconform,
deoarece la momentul depunerii acestuia nu a fost prezentată
autorizaţia de mediu, fiind astfel încălcate dispoziţiile
contractuale, respectiv art.2 alin.3 din actul adiţional
nr.***/29.12.2009.
Ca atare, s-a întocmit procesul verbal de constatare
din 16.06.2010, prin care s-a constituit reclamantei un debit în
cuantum de 480.225,93 lei, reprezentând sumele aferente
tranşelor 1 şi 2.
Contestaţia formulată împotriva procesului verbal a
fost respinsă prin decizia nr.17426/17.08.2010.
La 30.04.2010, reclamanta deţinea decizia nr.10100
de emitere a autorizaţiei de mediu, aceasta din urmă fiind
emisă abia la 21.05.2010, rezultând astfel că la data solicitării
celei de-a treia tranşe nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute
în contractul de finanţare.
Este expusă procedura de emitere a autorizaţiei de
mediu, potrivit art.8, 10, 11 şi 13 din Ordinul nr.1798/2007,
susţinându-se că A.C.P.M. face publică decizia de emitere a
autorizaţiei de mediu şi programul de consultare al
documentelor care a stat la baza acesteia prin afişare la sediu
propriu şi postare pe pagina de internet, decizia putând fi
contestată în termen de 30 zile lucrătoare de la data afişării.
Se susţine ca atare, că procedura este una complexă,
emiterea deciziei de emitere a autorizaţiei de mediu
reprezentând numai o etapă premergătoare.
Or, potrivit contractului, reclamanta şi-a asumat
obligaţia să prezinte autorizaţiile de funcţionare, iar nu alte
documente emise în etapele premergătoare, art.14 alin.2 din
O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului susţinând
această obligaţie, de vreme ce arată că este interzisă
funcţionarea fără autorizaţie de mediu.
O.G. nr.79/2003 şi Normele de aplicare a acesteia
(H.G. nr.1306/2007), impun constatarea neregulii în derularea
contractului de finanţare, dispoziţiile normative fiind greşit
interpretate de instanţa de fond, care a reţinut că recurenta dă
dovadă de un formalism excesiv.
Nu există clauză contractuală care să absolve
beneficiarul de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea
 190

contractului de finanţare, instanţa eludează clauzele

contractuale şi nu prezintă temeiul legal pentru care dispune
anularea actelor atacate.
În ce priveşte procedura de recuperare a creanţelor
bugetare reglementată de O.G. nr.79/2003, se arată că art.2 lit.
e) şi art.3 din acest act normativ, prevăd în sarcina A.P.D.R.P.
întocmirea actului de control, cu valoare de titlu de creanţă.
Art.14 din Secţia A a Legii nr.316/2001 prevede că
orice contribuţie financiară în sarcina comunităţii, referitoare
la aceste sume, inclusiv neregularităţile, va fi anulată la
sfârşitul celui de-al doilea an ce urmează înregistrării sale în
registrul debitorilor şi va fi dedusă din următoarea cerere de
plată, rezultând astfel că fondurile provenite din contribuţia
comunitară, nerecuperate de la beneficiarii culpabili în termen
de 2 ani, ajung să greveze bugetul statului.
În ce priveşte definiţia neregulilor, prevăzută în
Regulamentul CEE nr.2988/1995, ţinând seama de natura şi
gravitatea neregulilor care implică depunerea intenţionată ori
deliberată de documente false, determină Oficiul European de
Luptă Antifraudă să aplice sancţiuni administrative pentru
recuperarea totală a fondurilor provenite din contribuţia
comunitară.
Neregula reprezintă orice abatere şi atrage după
sine retragerea avantajului obţinut nejustificat, art.5 alin.1 din
Regulament referindu-se la abateri intenţionate sau săvârşite
din neglijenţă.
De asemenea, art.1 alin.2 din Regulament defineşte
abaterea drept „orice încălcare a unei dispoziţii de drept
comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent
economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul
general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea,
fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din
resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie
printr-o unitate de cheltuială nejustificată”.
Este învederată jurisprudenţa CJUE din 15
septembrie 2005 (C-199/03), Comisia c.Irlanda, Mannesmann
Anlagenbau Austria ş.a. (C-44/96) Camera de Comerţ şi
Industrie (C-465/10).
Se arată că potrivit unei jurisprudenţe constante
trebuie sancţionate inclusiv abaterile care nu au un impact
financiar precis, dar care pot afecta grav interesele financiare
ale Uniunii, un stat membru care a acordat asistenţă financiară
 191

putând să o revoce şi să solicite beneficiarului rambursarea

finanţării (C-271/01).
Mai mult, regula generală este aceea ca orice
abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut
nejustificat, statele membre neavând nicio competenţă de
apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor
Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal.
Şi pct.5 A 13 1 b din Secţiunea F din Acordul
multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia
Comunităţilor Europene arată că neregularitate înseamnă orice
încălcare a unei prevederi a acestui acord, care a avut sau va
avea un efect de prejudiciere asupra comunităţii sau asupra
unui punct nejustificat de cheltuială.
Aceleaşi aspecte sunt reţinute şi în art.2 lit.a) din
O.G. nr.79/2003.
Sunt învederate prevederile art.17 alin.1, 3 şi 4 din
Anexa 1 la Contractul de finanţare.
Prin urmare, se solicită admiterea recursului,
modificarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulate.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor
invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de
dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul
este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la susţinerea relativă la aspectul prealabil
al sesizării instanţei fără respectarea termenului prevăzut de
art. 11 din L. nr. 554/2004, curtea constată că acesta nu este
întemeiată.
Articolul 11 alin.1 lit. a) din Legea nr.554/2004
prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act
administrativ individual, a unui contract administrativ,
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate
se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării
răspunsului la plângerea prealabilă.
Într-adevăr, cererea de chemare în judecată a fost
înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2011, decizia atacată
fiind fost comunicată reclamantei la 20.08.2010.
De la această dată, destinatarul avea la dispoziţie
termenul de 6 luni prevăzut de art.11 din L. nr. 554/2004, care,
în temeiul art. 28 din acelaşi act normativ raportat la art. 101
alin. 3 C.proc.civ., pe calea normei de trimitere, se calculează
în funcţie de ziua corespunzătoare zilei de plecare.
Astfel, art. 101 alin. 3 C.proc.civ. prevede că
 192

termenele statornicite pe luni se sfârşesc în ziua lunii

corespunzătoare zilei de plecare, în speţă 20 ale lunii
corespunzătoare, respectiv februarie.
Însă, textul se coroborează cu art.104 C.proc.civ.
potrivit cu care actele de procedură trimise prin poştă la
instanţele judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă
au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de
împlinirea lui.
Or, în cauză, se constată că cererea de chemare în
judecată, înregistrată pe rolul instanţei la 21 februarie 2011 a
fost depusă la poştă recomandat la 19.02.2011, astfel că faţă
de data limită a termenului (20.02.2011), cererea este depusă
cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea
contenciosului administrativ.
Ca atare, aspectul tardivităţii ridicat şi în cererea de
recurs nu va fi reţinut.
Pe fond, curtea reţine că motivele invocate nu pot fi
primite faţă de temeiurile de drept invocate.
Procesul verbal din 9.06.2010 a fost întocmit în baza
O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor
comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente
utilizate necorespunzător, reţinându-se că nu s-a respectat
termenul art.2 alin.3 din actul adiţional nr.***/2009, la
contractul nr. ***/14.06.2007, potrivit cu care “termenul până
la care beneficiarul este obligat să finalizeze proiectul şi să
depună ultimul dosar al cererii de plată care va cuprinde toate
documentele justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare
impuse de legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este
de 30.04.2010” .
Art.3 alin.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003 prevede că este
titlu de creanţă actul/documentul de constatare, stabilire şi
individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele
bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora
şi costurile bancare iar art.3 alin.6 din O.G. nr.79/2003 prevede
că împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula
contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele
stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
174/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Prin decizia nr. 17426/17.08.2010, de soluţionare a
contestaţiei nr.15178/20.07.2010, aceasta a fost respinsă,
 193

reţinându-se că decizia nr. 10100/30.04.2010 eliberată de

Agenţia pentru protecţia Mediului este valabilă dar nu poate
ţine loc de autorizaţie astfel că aceasta reprezintă o neregulă
în sensul legii, care atrage aplicarea sancţiunii, respectiv
suportarea sumelor avansate în temeiul contractului de
finanţare, din sursele proprii ale beneficiarului.
Într-adevăr, art. 7 secţiunea C din L. nr. 316/2001
pentru ratificarea Acordului multianual de finanţare dintre
Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene, semnat
la Bruxelles la 2 februarie 2001, arată că “În cazul în care se
suspectează sau se dovedesc eşecul unui beneficiar în ceea ce
priveşte respectarea obligaţiilor legate de Program, precum şi
încercările de a obţine de la Agenţia SAPARD plăţi pentru care
nu are nici un drept, România va urmări orice asemenea
eşecuri şi încercări, conform procedurilor naţionale legale,
într-un mod nu mai puţin riguros decât în cazurile în care sunt
implicate fonduri publice naţionale.”
Ca atare, Acordul se referă la eşecul beneficiarului
contractului de finanţare care fie s-a produs fie este pe cale să
se producă, urmând a se analiza dacă, situaţia de fapt din
speţă se circumscrie dispoziţiei menţionate.
Totodată, Curtea reţine că art.2 lit. a) din O.G. nr.
79/2003 defineşte “neregula”, ca fiind “orice abatere de la
legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile
legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile
contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza
acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al
Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta
ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine
cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.
Legea realizează distincţie între neregulă şi fraudă,
care reprezintă orice acţiune sau omisiune intenţionată în
legătură cu obţinerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor
comunitare provenind din bugetul general al Comunităţilor
Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în
numele lor, precum şi/sau din bugetele de cofinanţare aferente,
incriminată prin Codul penal sau L.nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
cu modificările şi completările ulterioare, sau prin alte legi
speciale.
La momentul adoptării actului normativ menţionat,
acesta s-a raportat şi la reglementarea europeană existentă,
 194

faţă de scopul declarat de ordonanţă, de a asigura recuperarea

fondurilor comunitare, provenite din asistenţa financiară
nerambursabilă acordată României de Comunitatea
Europeană, plătite necuvenit (art.1 din OG nr. 79/2003).
Ca atare, neregula trebuie analizată în lumina
prevederilor europene existente la data adoptării actului
normativ indicat dar şi prin raportare la jurisprudenţa CJUE,
adoptată anterior sesizării faptei calificată drept neregulă, în
speţă.
Astfel, se impune, aşa cum se arată şi în recurs,
observarea prevederilor din Regulamentul (CE, Euratom) Nr.
2988/1995, privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene, obligatoriu pentru România de la data
aderării, în temeiul Tratatelor constitutive, a legislaţiei
primare, faţă şi cu art. 11 din Regulament, care arată că acesta
intră în vigoare la trei zile după publicarea sa în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene.
Scopul adoptării regulamentului a fost acela de a
asigura protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene, împotriva acţiunilor de natură să afecteze asemenea
interese, în toate domeniile şi împotriva fraudei care afectează
interesele financiare ale Comunităţilor (preambul).
Astfel, art. 1 alin. 2 din R.nr.2988/1995 defineşte
abaterea ca fiind “orice încălcare a unei dispoziţii de drept
comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent
economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul
general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea,
fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din
resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie
printr-o unitate de cheltuială nejustificată.”
Art.4 alin. 1 şi alin. 4 din Regulamentul nr.2988/1995
arată că în regulă generală, orice abatere atrage după sine
retragerea avantajului obţinut nejustificat, prin obligaţia de a
vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite
nejustificat, prin pierderea totală sau parţială a garanţiei
constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj
acordat sau în momentul primirii unui avans, fără ca aceste
măsuri să fie considerate sancţiuni.
Alin.4 al textului prevede că actele despre care se
stabileşte că au drept scop obţinerea unui avantaj care
contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situaţia
în cauză, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare
 195

pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie

neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.
Totodată, art.5 din Regulament, vorbeşte despre
sancţiuni administrative aplicabile pentru abaterile
intenţionate sau săvârşite din neglijenţă, respectiv plata unei
amenzi administrative, plata unei sume mai mari decât sumele
primite nejustificat sau sustrase impunerilor, retragerea totală
sau parţială a unui avantaj acordat prin norme comunitare,
excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă
ulterioară săvârşirii abaterii; retragerea temporară a aprobării
sau a confirmării necesare pentru a participa la un program de
ajutor comunitar; pierderea unei garanţii sau a unui depozit
constituit în vederea conformării cu condiţiile stabilite prin
reguli sau reconstituirea unei garanţii eliberate în mod
nejustificat.
Însă, faţă de situaţia din speţă, se constată că suma
declarată neeligibilă, provenind, în procente de 25% din
bugetul public naţional şi 75% din bugetul UE, este stabilită
potrivit art.4 din Regulament, fără a reprezenta o sancţiune,
după distincţiile art.5 din Regulament.
Ca atare, se impune a se constata natura
neregularităţii reţinute de autoritate, prin raportare la textul
aplicabil şi la jurisprudenţa CJUE în materie.
Curtea constată că litigiul este determinat atât de
interpretarea situaţiei ca reprezentând o “neregularitate” cât
şi, subsidiar, de „importanţa” neregulii invocate de autoritate
în contradictoriu cu beneficiarul contractului, fiecare expunând
o poziţie contrară.
Astfel, în cererea iniţială reclamanta arată că la
30.04.2010 societatea îndeplinea toate condiţiile pentru a
putea funcţiona în timp ce în procesul verbal din 9.06.2010 şi
în decizia atacată se reţine că nu a prezentat dovada
autorizaţiei de funcţionare din perspectiva autorităţii de mediu.
Curtea reţine că potrivit art.2 alin.3 din Actul
adiţional nr.***/29.12.2009, termenul până la care beneficiarul
este obligat să finalizeze proiectul şi să depună ultimul dosar al
cererii de plată care va cuprinde toate documentele
justificative şi toate autorizaţiile de funcţionare impuse de
legislaţia în vigoare şi prin programul Sapard este de
30.04.2010.
Reclamanta a primit acordul de mediu la 28.06.2006,
iar la 12.10.2009, anterior semnării ultimului act adiţional la
 196

contract (29.12.2009), a solicitat eliberarea autorizaţiei de

mediu pentru activitatea derulată, aceasta fiind emisă efectiv
la 21.05.2010.
Prin procesul verbal de recepţie nr. ***/22.10.2009
APM Argeş constată îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse
prin acordul de mediu la finalizarea investiţiilor iar la
30.04.2010 emite decizia de emitere a autorizaţiei de mediu.
Faţă de această succesiune de acte întocmite în
procedura de emiterea autorizaţiei de mediu, se constată că
art.8 alin.4 din H.G. nr.1798/2007 pentru aprobarea Procedurii
de emitere a autorizaţiei de mediu, în forma în vigoare la data
solicitării emiterii autorizaţiei de mediu, arată că pentru
activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, ACPM,
după derularea etapelor prevăzute la alin.(2) şi (3), face
publică decizia de emitere a autorizaţiei de mediu, precum şi
programul de consultare a documentelor care au stat la baza
acesteia, prin afişare la sediul propriu şi postare pe pagina
proprie de internet.
Alin.2 al textului arată că nu se primesc solicitări
care nu conţin documentele prevăzute la alin. 1, respectiv,
cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu; fişa de
prezentare şi declaraţie, potrivit anexei nr.2; dovada că a făcut
publică solicitarea prin cel puţin una dintre metodele de
informare prevăzute în anexa nr. 3; planul de situaţie şi planul
de încadrare în zonă a obiectivului; procesul-verbal de
constatare a respectării tuturor condiţiilor impuse prin acordul
de mediu întocmit potrivit Ordinului ministrului apelor şi
protecţiei mediului nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii
de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a
acordului de mediu, cu modificările şi completările ulterioare,
sau, după caz, nota privind stadiul de realizare a programului
pentru conformare existent.
Potrivit alin.3 al art.8 din HG nr.1798/2007, ACPM
verifică amplasamentul, analizează documentele prezentate la
alin.(1), stabileşte dacă sunt necesare informaţii, acte sau
documente suplimentare şi le solicită în scris titularului
activităţii.
Or, din autorizaţia de mediu rezultă că prin procesul
verbal de recepţie nr.***/22.10.2009, APM Argeş a constatat
îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin acordul de mediu,
rezultând astfel, şi faţă de înscrisurile depuse la cererea de
emitere a autorizaţiei şi din decizia de emitere a autorizaţiei de
 197

mediu nr.***/30.04.2010, că reclamanta îndeplinea condiţiile

de eliberare a autorizaţiei.
Art. 10 alin.1 din H.G. nr.1798/2007 prevede că
termenul de eliberare a autorizaţiei de mediu este de maximum
90 de zile lucrătoare de la data depunerii documentaţiei
complete, astfel că nerespectarea termenului nu poate fi
imputată solicitantului.
Totodată, se constată că prin adresa nr.***/7.07.2010
Agenţia pentru protecţia mediului Argeş informează
reclamanta că de la 30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei,
la 21.05.2010, desfăşurarea activităţii a fost admisă de către
autoritatea de mediu, conform adresei nr.***/6.05.2010, astfel
că nu se poate reţine încălcarea art.14 alin. 2 din O.U.G. nr.
195/2005.
În sine, neprezentarea autorizaţiei la data de
30.04.2010 poate fi considerată o neregularitate, însă este
necesar ca aceasta să se încadreze în prevederile art. 1 alin. 2
din R. nr.2988/1995 care vorbeşte despre abatere care
prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al
Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin
diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse
proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o
unitate de cheltuială nejustificată.
În acelaşi timp, curtea reţine că neregula menţionată
nu se încadrează în art.2 lit.a) din O.G. nr.79/2003, care
condiţionează existenţa neregulii de prejudicierea bugetului
comunitar, însă faţă de valoarea juridică a regulamentelor
comunitare dispoziţia internă primeşte aplicare numai în
ipoteza unei conformităţi depline cu aceasta, or, actul normativ
menţionat este anterior aderării.
De altfel, ulterior prin adoptarea O.U.G. nr.66/2011
privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor
apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a
fondurilor publice naţionale aferente acestora, prin care a fost
abrogată OG nr.79/2003, neaplicabilă în cauză, s-a adoptat în
legea internă definiţia neregulii, în acord cu dreptul
supranaţional.
În jurisprudenţa CJUE elaborată în aplicarea
Regulamentelor anterioare Regulamentului nr.2988/1995
[Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening
(C-383/06), Gemeente Rotterdam (C-384/06) împotriva
Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid şi Sociaal
 198

Economische Samenwerking West-Brabant împotriva Algemene

Directie voor de Arbeidsvoorziening, (C-385/06) paragraf 49],
în legătură cu acest aspect, s-a reţinut că “litigiile privind
recuperarea sumelor plătite nejustificat în temeiul dreptului
comunitar, în lipsa prevederilor comunitare, trebuie să fie
soluţionate de instanţele naţionale prin aplicarea dreptului lor
intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar (a se
vedea Hotărârile Deutsche Milchkontor şi aţii, punctul 19,
Huber, punctul 55, şi Hotărârea din 21 iunie 2007, ROM -
projecten, C-158/06, Rep., p.I-5103, punctul 23)”, dar
“aplicarea dreptului naţional nu trebuie să aducă atingere
aplicării şi eficacităţii dreptului comunitar. Acesta ar fi cazul
dacă respectiva aplicare ar face practic imposibilă recuperarea
fondurilor ilegal acordate (a se vedea Hotărârea Deutsche
Milchkontor şi aţii, citată anterior, punctele 21 şi 22). Rezultă
de aici că revine instanţei naţionale obligaţia de a aplica, în
principiu, dreptul său naţional, asigurând în acelaşi timp
deplina eficacitate a dreptului comunitar, ceea ce o poate
conduce la îndepărtarea, dacă este cazul, a unei norme
naţionale care se opune acestuia sau la interpretarea unei
norme naţionale care a fost elaborată avându-se în vedere
numai o situaţie strict internă (a se vedea în special Hotărârea
din 8 noiembrie 2005, Leffler, C-443/03, Rec., p.I-9611, punctul
51).”
În paragraful 56 din aceeaşi hotărâre Curtea reţine
că “sistemul de subvenţii elaborat prin reglementarea
comunitară se întemeiază în special pe executarea de către
beneficiar a unei serii de obligaţii care îi dau dreptul la
perceperea asistenţei financiare prevăzute. Dacă beneficiarul
nu îndeplineşte toate aceste obligaţii, rezultă din articolul 24
alineatul (2) din Regulamentul nr.4253/88 că Comisia este
autorizată să reconsidere întinderea obligaţiilor sale. În ceea
ce priveşte aplicarea articolului 23 alineatul (1) din acelaşi
regulament, în cazul în care acest beneficiar nu a executat
acţiunea de formare în conformitate cu condiţiile impuse
pentru acordarea asistenţei, nu poate invoca principiile
protecţiei încrederii legitime şi protecţiei drepturilor dobândite
pentru a obţine plata soldului din valoarea totală a asistenţei
acordate iniţial [a se vedea în acest sens Hotărârea
Tribunalului din 15 septembrie 1998, Branco/Comisia,
T-142/97, Rec., p.II-3567, punctele 97 şi 105 (recurs respins
prin Ordonanţa Curţii din 12 noiembrie 1999, Branco/Comisia,
 199

C-453/98 P, Rec., p.I-8037), precum şi Hotărârea Tribunalului

din 16 septembrie 1999, Partex/Comisia, T-182/96, Rec.,
p.II-2673, punctul 190 (recurs respins prin Ordonanţa Curţii
din 8 martie 2001, Partex/Comisia, C-465/99P, nepublicată în
Recueil)]. În sfârţit, principiul protecţiei încrederii legitime nu
poate fi invocat de un beneficiar care s-a făcut vinovat de o
încălcare vădită a reglementării în vigoare (a se vedea
Hotărârea Curţii din 12 decembrie 1985, Sideradria/Comisia,
67/84, Rec., p.3983, punctul 21).”
Din paragraful 57 al aceleiaşi hotărâri reiese că în
cauzele aflate pe rol rezultă că deciziile de acordare a
fondurilor erau condiţionate de respectarea de către
beneficiari a normelor ESF Regeling şi în special a obligaţiei de
a supune proiectele unei monitorizări administrative distincte
şi, pe de altă parte, că aceste norme nu au fost respectate, în
mod mai mult sau mai puţin deliberat. Ca atare, rămâne în
competenţa instanţei naţionale să aprecieze dacă, “având în
vedere comportamentul atât al beneficiarilor fondurilor, cât şi
al administraţiei, principiile securităţii juridice şi protecţiei
încrederii legitime, în sensul din dreptul comunitar, pot fi
opuse în mod legitim cererilor de rambursare.”
În acest context, rezultă că atât regulamentul
european cât şi legea internă, condiţionează aplicarea măsurii
de comportamentul beneficiarilor fondurilor, cât şi al
administraţiei şi de efectul produs de neregula constatată, în
sensul că aceasta să prejudicieze sau să poată prejudicia
bugetul Uniunii Europene.
În jurisprudenţa CJUE, învederată de autoritatea
pârâtă, s-a reţinut ca relevantă natura şi gravitatea abaterii în
litigii care privesc achiziţiile publice (c.465/2010, Ministre de
l’Intérieur, de l’Outre-mer, des Collectivités territoriales et de
l’Immigration), care vizează o cerere depusă la Curtea de la
Luxemburg, în temeiul art. 267 din TFUE. În paragraful 40 din
această hotărâre Curtea reţine că deşi nu este exclus ca, “în
temeiul principiului proporţionalităţii, constatarea unei abateri
minore să conducă numai la o rambursare parţială a fondurilor
plătite, trebuie să se arate că, în orice caz, atunci când, în
cadrul unei acţiuni finanţate de FEDR, se constată o încălcare
de către beneficiar a uneia dintre obligaţiile fundamentale
prevăzute de Directiva 92/50, cum ar fi faptul de a fi decis
atribuirea unui contract de achiziţii publice de servicii înainte
de lansarea procedurii de cerere de ofertă şi lipsa publicării,
 200

pe de altă parte, a unui anunţ în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene, posibilitatea ca o asemenea abatere să fie
sancţionată prin eliminarea completă a asistenţei este singura
aptă să producă efectul disuasiv necesar pentru buna
administrare a fondurilor structurale (a se vedea, prin
analogie, Hotărârea Conserve Italia/Comisia, citată anterior,
punctul 101)”.
De asemenea, în paragrafele 46 şi 47, Curtea se
referă la “încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR,
în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de
atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, în
vederea realizării acţiunii subvenţionate”, aceasta determinând
o cheltuială nejustificată, aducând prejudicii bugetului Uniunii.
Şi în hotărârea Mennesman Anlagenbau Austria AG
c.44/96 s-a reţinut că, în aplicarea Regulamentului CEE
nr.2052/88, modificat prin Regulamentul CEE nr.2081/93 al
Consiliului, finanţarea comunitară a unui proiect de lucrări nu
este subordonat procedurilor prevăzute de Directiva
89/665/CEE privind coordonarea dispoziţiilor normative
privind încheierea contractelor de achiziţie publică, de
furnitură sau de lucrări, dacă nu se referă la autorităţi publice
în sensul art.1 lit.B) din Directivă. Şi abaterile care nu au un
impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale
Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia,
C-199/03, Rec., p.I-8027, punctul 31).
Însă în paragraful 41 al hotărârii se arată că în cauză
Comisia a constatat o neregulă gravă, care a justificat
reducerea ajutorului financiar acordat din fonduri comunitare,
prin programe operaţionale.
De asemenea, în paragraful 68 al hotărârii se reţine
că în jurisprudenţa constantă a Comisiei, aceasta nu a procedat
la rectificări, datorate pentru exerciţiul financiar precedent,
tolerând neregularităţi din motive de echitate, context în care
însă statul membru implicat nu dobândeşte un drept de a
pretinde aceeaşi atitudine pentru iregularităţi comise în
exerciţiul financiar următor pe baza principiului securităţii
juridice sau a încrederii legitime (hotărârea din 6 octombrie
1993, Italie/Commission, paragraf 67; Germania împotriva
Comisiei, din 2001, Grecia contra Comisiei c 373/99).
În cauza c - 500/99 Conserve Italia contra Comisiei
(paragraf 102), s-a reţinut că la încălcarea de către beneficiar a
angajamentului de a nu începe proiectul anterior primirii din
 201

partea Comisiei a cererii şi a trimiterii la Comisie a unei copii

conforme cu originalul a contractului de achiziţie a utilajului
constituie încălcări grave ale obligaţiilor esenţiale asumate,
ţinând seama şi de principiul proporţionalităţii.
Ca atare, în jurisprudenţa invocată s-a reţinut
aplicarea măsurilor în funcţie şi de gravitatea faptei săvârşite,
chiar dacă măsura poate fi dispusă pentru orice abateri.
În speţă, se reţine că societatea a finalizat investiţia,
a funcţionat pe baza autorizaţiilor emise şi a îndeplinit toate
cerinţele legale pentru a obţine eliberarea autorizaţiilor,
întârzierea reţinută în obţinerea autorizaţiei de mediu nefiind,
pe de o parte, rezultatul atitudinii reclamantei iar pe de altă
parte, nu a determinat încetarea şi nici chiar suspendarea
derulării activităţii, de vreme ce autorizaţia a fost emisă, iar pe
durata respectivă autoritatea de mediu a arătat că înţelege să
permită în continuare funcţionare, tocmai ca urmare a faptului
că procedura nu a fost finalizată, independent de atitudinea
reclamantei (adresa nr. ***/7.07.2010 emisă de Agenţia pentru
protecţia mediului Argeş prin care informează că de la
30.04.2010 până la emiterea autorizaţiei, 21.05.2010
desfăşurarea activităţii a fost admisă de către autoritatea de
mediu, conform adresei nr. ***/6.05.2010).
Ca atare, soluţia primei instanţe este legală şi
temeinică, astfel că potrivit art.312 Cod procedură civilă,
Curtea a respins ca nefondat recursul declarat împotriva
sentinţei nr.586/26 martie 2012, pronunţată de Tribunalul
Argeş, Secţia civilă - Complet specializat de contencios
administrativ şi fiscal în dosarul nr.348/46/2011.

8. Cerere de intervenţie în materia contenciosului

administrativ, în care obiectul litigiului este anularea
unei autorizaţii de construcţie. Calitatea procesuală a
intervenientului.
Art. 24 din O.G. nr. 35/2002
Art. 35 alin. 4 din O.G. nr. 35/2002
Art. 40 alin. 3 din Legea nr. 215/2004

Intervenienta nu urmăreşte respingerea acţiunii în

interesul Consiliului Local, ci pentru a-şi proteja dreptul
de a beneficia de Planul urbanistic zonal aprobat prin
H.C.L. nr.69/2002, astfel că nu se poate dispune
calificarea cererii de intervenţie, drept accesorie, SC S. &
 202

B. Development SRL justificând poziţia procesuală de

parte intervenient principal, beneficiar al actului, în
raport de care era obligatorie constituirea cadrului
procesual subiectiv.
De altfel, reclamantul a sesizat instanţa în
contradictoriu cu beneficiarul iniţial al actului
administrativ iar faţă de schimbările intervenite, justifica
interesul de a se judeca în contradictoriu cu proprietarul
actual al bunului, care este totodată şi beneficiarul
H.C.L. atacată, în caz contrar o eventuală soluţie de
admitere a cererii nefiind opozabilă beneficiarului care
nu are calitatea de parte în proces.

(Decizia nr. 597/R-CONT/22 Februarie 2013)

Prin cererea înregistrată la 12 ianuarie 2011, pe

rolul Tribunalului Braşov, reclamantul E. C. a chemat în
judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiul S. şi G. M.
pentru a se dispune anularea Hotărârii de consiliu local nr.69
emisă de pârâtă la 30 mai 2002.
În motivare s-a arătat că, în cursul anului 2006 a
achiziţionat un imobil pe raza municipiului S. în U.T.R. nr.0, în
care, potrivit PUG şi RLU, nu sunt permise construcţiile gen
bloc de locuinţe, regimul maxim de înălţime fiind de 3 nivele
suprateran.
Prin actul administrativ contestat a fost aprobat
PUZ-ul, care permite nesocotirea acestor reguli, inclusiv a
celor la care se referă H.G. nr.525/1996 şi Legea nr.350/2001,
ultimele referitoare la consultarea populaţiei în amenajarea
teritoriului şi a normelor de urbanism.
La 15 martie 2010, pârâtul a formulat întâmpinare
invocând excepţiile de tardivitate a introducerii acţiunii şi a
lipsei de interes, iar asupra fondului cauzei a susţinut
netemeinicia pretenţiilor din acţiune.
La 10 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a
formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând
respingerea acţiunii, solicitare în susţinerea căreia a invocat
excepţiile tardivităţii procedurii prealabile şi a lipsei de interes,
dar şi caracterul nefondat al cererii.
La 31 mai 2010, SC S. & B. Development SRL a
precizat cererea de intervenţie, solicitând să se constate şi că
este beneficiarul PUZ-ului aprobat prin H.C.L. nr.69/2002,
 203

dispunându-se respingerea acţiunii.

La 10 ianuarie 2011, Tribunalul Braşov a înaintat
cauza spre soluţionare Tribunalului Argeş, reţinând măsura de
strămutare dispusă prin încheierea nr.5484/2010 de Înalta
Curtea de Casaţie şi Justiţie.
După învestirea acestui din urmă tribunal,
reclamantul şi-a precizat acţiunea la 29 aprilie 2011, sub
aspectul drepturilor subiective ce apreciază că-i sunt încălcate,
adăugând celor două acte normative invocate în acţiune şi O.G.
nr.35/2002, sub aspectul disciplinei de organizare şi
funcţionare a consiliilor locale.
Prin sentinţa nr.604/2011, Tribunalul Argeş a
respins acţiunea ca prescrisă, reţinând în esenţă că
reclamantul a dobândit proprietatea imobilului în anul 2006,
iar procedura prealabilă a efectuat-o la 10 iunie 2009, cu mult
peste termenul de 6 luni la care se referă art.7 alin.3 din Legea
nr.554/2004.
S-a reţinut că pentru acest motiv dreptul la acţiune
este prescris, soluţie în concordanţă şi cu jurisprudenţa CEDO,
care protejează securitatea raporturilor juridice şi efectele ce
se nasc prin intrarea în circuitul civil a unor acte
administrative individuale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs
reclamantul, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.304 1
Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut că, în
mod greşit instanţa a considerat că termenul de 6 luni, la care
se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004 a început să curgă
de la data adoptării HCL nr.69/2002, ignorând astfel caracterul
obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, doctrina şi
jurisprudenţa în materie. Perioada de timp scursă de la data
adoptării actului nu poate constitui un impediment în cenzura
legalităţii acestuia, aspect ce rezultă din practica
judecătorească şi, de altfel, pârâta îşi invocă propria culpă,
culpă constând în nerealizarea unei informări şi consultări a
populaţiei în condiţiile prevăzute de lege.
Prin decizia nr.2874/R-Cont/21 decembrie 2011,
Curtea de Apel Piteşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a
trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că
din considerentele hotărârii criticate nu rezultă în mod
neîndoielnic care din excepţiile de tardivitate invocate în cauză
au constituit raţiunile soluţiei pronunţate. Pârâta a susţinut
tardivitatea acţiunii, iar SC S.&B. Development SRL
 204

tardivitatea plângerii prealabile, instanţa punând în discuţie

prescripţia dreptului la acţiune.
A reţinut Curtea că la data adoptării Hotărârii
nr.69/2002, reclamantul nu era proprietarul imobilului
dobândit în anul 2006, însă, dreptul procesual s-a născut în
patrimoniul vânzătorului şi cum nu s-a dovedit epuizarea lui
(prin împlinirea termenului de prescripţie sau prin exercitarea
acţiunii) se apreciază că acest drept s-a transmis
cumpărătorului. Reclamantul, în calitatea sa de dobânditor cu
titlu particular al unui bun, a dobândit toate drepturile pe care
vânzătorul le avea la data înstrăinării, aşadar, inclusiv dreptul
procesual de a cere cenzurarea unui act administrativ cu
caracter individual, a cărui validitate se verifică – sub aspectul
investirii instanţei – în raport de toate normele legale sub
imperiul cărora şi-a continuat existenţa. Nici anterior, nici după
intrarea în vigoare a Legii nr.554/2004, aşa cum ea a fost
modificată, inclusiv prin Legea nr.262/2007, nu s-a făcut
dovada unei alte comunicări a actului decât cea invocată de
reclamant.
A reţinut Curtea că reclamantul a solicitat, la 4 mai
2009, comunicarea hotărârii contestate, comunicare ce a fost
primită de acesta la 12 mai 2009, formulând plângerea
prealabilă la 10 iunie 2009, cu respectarea termenului la care
se referă art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, act normativ în
vigoare la data când beneficiarul dreptului procesual a
cunoscut de actul pretins vătămător.
S-a reţinut totodată şi respectarea termenului
prevăzut de art.11 alin.1 din lege, reţinându-se că nu se poate
considera că actul a fost comunicat la 7 aprilie 2009 cu adresa
nr.9689, prin înaintarea notelor de şedinţă din 24 martie 2009,
câtă vreme nu rezultă că reclamantului i-a fost înaintat o copie
a hotărârii contestate, ci doar că se face referire la aceasta,
oferind informaţia existenţei ei, care a fost de natură să
determine solicitarea de a fi înaintate informaţii sub acest
aspect.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii plângerii
prealabile, Curtea a reţinut că la momentul la care instanţa
face trimitere la dispoziţia legală, erau în vigoare, în noua
formă, dispoziţiile art.109 alin.3 din Codul de procedură civilă,
care obligă la invocarea nerealizării recursului graţios prin
întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, întâmpinare care, în
condiţiile art.1141 din acelaşi act normativ, se depune până la
 205

prima zi de înfăţişare. Excepţia nu a fost invocată de către

pârâtă prin întâmpinare, ci de către SC S.&B. Development
SRL printr-o cerere de intervenţie ce nu a fost admisă în
principiu, în faţa Tribunalului Braşov, discuţia asupra
admisibilităţii în principiu fiind amânată la mai multe termene
şi asupra acestui aspect nu s-a pronunţat nici Tribunalul Argeş,
aşa încât această persoană juridică nu a dobândit calitatea de
parte, aspect reliefat de altfel şi cu ocazia acordării cuvântului
pe fond.
S-a mai reţinut că, dacă s-ar aprecia că se impune să
fie avute în vedere disp.art.109 Cod procedură civilă, în forma
în vigoare la data introducerii acţiunii (deşi Legea nr.202/2010
nu conţine o astfel de precizare), iar instanţa nu a ridicat din
oficiu această excepţie, termenul de 30 de zile la care se referă
art.7 alin.3 raportat la alin.1 a fost respectat.
S-a reţinut că potrivit Deciziei nr.797 pronunţată de
Curtea Constituţională la 27 septembrie 2007, pentru terţ,
termenul de formulare a procedurii prealabile este cel de 30 de
zile de la data la care i s-a comunicat sau a luat cunoştinţă de
actul vătămător, lipsind însă termenul obiectiv tocmai pentru
că nu există certitudinea că în interiorul acestuia se
îndeplineşte condiţia de comunicare sau luare la cunoştinţă.
Cu privire la excepţia lipsei de interes, condiţie
esenţială a oricărui demers judiciar s-a reţinut că tribunalul nu
a soluţionat-o, analizând cu prioritate tardivitatea, însă, ea
poate constitui temei al soluţiei şi pentru instanţa de control
judiciar dacă nu se impun verificări suplimentare sub acest
aspect. Totuşi Curtea a reţinut că astfel de verificări sunt
necesare şi ele se impun a fi făcute cu ocazia soluţionării în
fond a pricinii pentru a observa în ce măsură dreptul şi
interesul protejat de lege în favoarea reclamantului a fost
nesocotit prin adoptarea hotărârii contestate.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr.746/11
aprilie 2012, Tribunalul Argeş, a admis acţiunea şi a anulat
Hotărârea Consiliului Local Săcele nr.69/2002.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că
reclamantul este proprietarul unui imobil teren şi casă situat în
S. str.***, imobil dobândit în anul 2006.
Prin Hotărârea nr.69/2002 adoptată de Consiliul
Local S. s-a aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona
menţionată.
S-a reţinut că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea
 206

dispoziţiilor din Regulamentul Local de Urbanism aferent

Planului Urbanistic General al Municipiului S., aprobat prin
H.C.L. nr.23/22.02.2001 care interzic amplasarea în zonă a
construcţiilor colective gen blocuri de locuinţe. De asemenea,
în zonă, regimul de înălţime admis este de P-P+2M, pentru
pensiuni şi P-P+1+M pentru dotările sportive şi de agrement.
S-a mai reţinut că prin hotărârea contestată au fost
încălcate şi dispoziţiile art.14 din H.G. nr.525/1996 care prevăd
că autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia
asigurării compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi
funcţiunea dominantă a zonei stabilită printr-o documentaţie
de urbanism.
De asemenea, potrivit art.32 din H.G. nr.525/1996
autorizarea executării lucrărilor este permisă numai dacă
aspectul lor exterior nu contravine funcţiunii acestora şi nu
depreciază aspectul general al zonei. Autorizarea construcţiilor
care prin conformare, volumetrie şi aspect exterior, intră în
contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile
general acceptate ale urbanismului şi arhitecturii este
interzisă.
La adoptarea hotărârii de aprobare a Planului Zonal
nu au fost respectate dispoziţiile Ordinului
nr.176/N/16.08.2000 potrivit cărora la Metodologia de
elaborare a unui PUZ se menţionează imperativ că informarea
populaţiei asupra intenţiei de elaborare a unui PUZ pentru
teritoriul zonei se face prin grija iniţiatorului. De asemenea,
consultarea populaţiei se realizează prin grija beneficiarului în
cadrul unor expoziţii organizate, iar organizarea este anunţată
prin mass-media.
S-a mai reţinut că au fost încălcate şi dispoziţiile
care reglementează procentul de ocupare a terenurilor şi
coeficientul de utilizare a terenurilor încălcându-se
Regulamentul Local de Urbanism aferent Planului Urbanistic
General.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs
reclamantul Epure Constantin şi SC S. & B. Development
S.R.L.
În recursul formulat de E. C. se solicită admiterea
acestuia, modificarea sentinţei în parte, în sensul respingerii ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu
formulată de SC S. & B. Development SRL.
În motivare se arată că în doctrină elaborată în
 207

temeiul art.50 Cod procedură civilă s-a reţinut că în cazul

cererii de intervenţie principală se impune respectarea
aceleiaşi cerinţe a plângerii prealabile, fiind inadmisibilă o
cerere pe calea contenciosului administrativ în condiţiile în
care intervenientul s-a adresat instanţei, fără formularea
reclamaţiei administraţiei prealabile.
Cererea de intervenţie trebuie să întrunească
exigenţele cererii de chemare în judecată, or SC S. & B.
Development SRL a formulat cerere de intervenţie în interes
propriu încuviinţată la ultimul termen de judecată, în principiu,
fără să fie însoţită de dovada parcurgerii procedurii prealabile.
Se arată că nu sunt întrunite cerinţele de fond ale
intervenţiei principale, deoarece intervenţia principală este
agresivă, ofensivă, terţul urmărind realizarea unui drept al său,
tinzând să câştige pentru sine cel puţin în parte obiectul
procesului.
Or, cauza are ca obiect anularea unei hotărâri de
consiliu local, interesul intervenientei fiind acela de a se
respinge cererea de chemare în judecată, iar nu de a câştiga
pentru sine, cel puţin în parte, obiectul procesului.
În recursul SC S. & B. Development SRL se solicită
admiterea acestuia, casarea sentinţei şi reţinerea spre
rejudecare, constatându-se calitatea recurentei de beneficiar al
PUZ-ului aprobat prin H.C.L. S. nr.69/2002 şi respingerea
acţiunii introductive ca netemeinică şi nelegală, admiţându-se
cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză.
Se susţine că sentinţa nr.746/11.04.2012, a încălcat
formele prevăzute de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, nu
este motivată în conformitate cu art.261 alin.1 pct.2, 3 şi 5 Cod
procedură civilă, tribunalul analizând numai argumentele
reclamantului, fără precizări cu privire la argumentele
intervenientei.
Scopul motivării, constând în fundamentarea
măsurilor dispuse de instanţă, nu a fost atins, fiind afectat
dreptul intervenientei şi al pârâtei la un proces echitabil.
Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii,
schimbând natura şi înţelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al
acestuia, sentinţa conţinând motive străine de natura pricinii.
Astfel, greşit se reţine că prin H.C.L. Săcele nr.69/2002, s-a
aprobat amplasarea unui bloc de locuinţe în zona menţionată,
deşi prin hotărâre s-a aprobat „lucrarea Plan Urbanistic Zonal-
zona bun loc, proiect nr.246/2002 elaborat de S.C. T. S.R.L. B.,
 208

având ca beneficiar pe d-na G. M.”, având ca obiect propunerea

construirii unui complex de cazare, întreţinere şi tratament
„M.” şi nu un bloc de locuinţe.
Se arată că art.32 din Legea nr.350/2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanismului avea o altă formă la
data adoptării PUZ-ului contestat, permiţând derogarea de la
prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona
respectivă.
La dosarul de aprobare PUZ a fost depus referatul
Primăriei S. nr.7231/28.05.2002, prin care personalul structurii
de specialitate organizate la nivelul Primăriei s-a pronunţat în
sensul că „proiect PUZ construire complex de cazare,
întreţinere şi tratament „M.” elaborat de S.C. T. S.R.L.,
răspunde cerinţelor PUG al Municipiului Săcele
nr.36060/2000”.
Documentaţia PUZ supusă spre aprobare a
demonstrat posibilitatea şi oportunitatea intervenţiei
urbanistice solicitate, iar autorităţile competente s-au
pronunţat favorabil cu privire la acestea, interdicţia impusă
pentru UTR 1 prin PUG referindu-se exclusiv la locuinţe
colective gen bloc de locuinţă, fără interzicerea construirii
unor clădiri cu mai multe etaje.
Construcţia se circumscrie funcţiunilor prevăzute
prin PUG pentru UTR 0, cât şi pentru UTR 1, aspect confirmat
prin menţiunile din certificatul de urbanism nr.11/2002, în care
la regimul economic al terenului se arată că sunt propuse
funcţiunile construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism
şi agrement.
Greşit a reţinut instanţa încălcarea dispoziţiilor
art.14 din H.G. nr.525/1996 în ce priveşte asigurarea
compatibilităţii între destinaţia construcţiei şi funcţia
dominantă a zonei, în condiţiile în care textul nu este aplicabil
în speţă.
În condiţiile în care legea permite un „urbanism
derogatoriu” rezultă că PUZ-ul putea deroga de la PUG,
inclusiv sub aspectul funcţiunii zonei şi chiar admiţând că o
asemenea analiză se face la momentul de faţă, autorităţile
competente ar trebui să verifice compatibilitatea cu funcţiunea
stabilită prin documentaţia de urbanism PUZ aprobată prin
H.C.L. nr.69/2002.
Pentru UTR 0 s-a stabilit prin PUG din 2000 şi
funcţiunea „spital clinic Braşov cu regim variat de la P+1 la
 209

P+4” în zonă fiind admise construcţii pentru spitalizare,

diagnostic, hotel cu 200 locuri şi administraţie publică, spaţii
cazare şi alimentaţie publică, dar şi „zona servicii publice sau
zona turism şi agrement”.
Prin urmare, complexul propus este compatibil cu
funcţiunea dominantă a zonei.
În ce priveşte aspectul exterior al lucrărilor, se arată
că art.32 din H.G. nr.525/1996 nu-şi găseşte aplicarea în speţă,
textul făcând referire la faza autorizării executării
construcţiilor.
Art.36 din Legea nr.350/2001 stabilea competenţa de
control a aplicării unitare a legislaţiei structurilor specializate
din aparatul propriu al consiliului judeţean, municipal sau
orăşenesc, or, în cauză, s-a întocmit referatul
nr.7231/28.05.2002.
De asemenea, nu se putea reţine încălcarea
Ordinului nr.876/N/2000, sub aspectul informării populaţiei
asupra intenţiei de elaborare a PUZ, în condiţiile în care la
data adoptării acestuia art.18 din H.G. nr.3/2000, abrogase
prevederile anterioare.
Art.57 din Legea nr.350/2001 se referă la
participarea populaţiei la activitatea de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, prin anunţul nr.4951/2.04.2002
afişat la Primărie atestându-se îndeplinirea obligaţiilor privind
informarea publicului cu privire la PUZ supus spre aprobare.
Nici nu se putea primi vreo obiecţie din partea
reclamantului, atâta vreme cât acesta s-a mutat în zonă în anul
2006, iar documentaţia aferentă PUZ-ului nu face vorbire
despre vreo sugestie sau reclamaţie formulată de populaţie.
Şi dacă s-ar reţine neîndeplinirea obligaţiilor de
informare şi consultare, se susţine că lipseşte sancţiunea
legală, iar reclamantul trebuia să dovedească prejudiciul
suportat prin lipsa de consultare sau informare a populaţiei.
Greşit, sentinţa reţine că au fost încălcate dispoziţiile
regulamentului local de urbanism aferent PUG Săcele, care
reglementează procentul de ocupare al terenurilor şi
coeficientul de utilizare al acestuia, de vreme ce reglementarea
în vigoare la adoptarea PUZ în discuţie permitea derogarea de
la PUG.
Numai forma Legii nr.350/2001, după modificarea
adusă de O.G. nr.27/2008, prevedea că modificarea prin PUZ a
reglementărilor adoptate prin PUG trebuie să asigure unitatea,
 210

coerenţa, confortul urban al zonei de studiu, cât şi al

teritoriului învecinat, or, aceasta nu era în vigoare la momentul
adoptării H.C.L. nr.69/2002.
Sub aspect procedural, se arată că la termenul din
6.04.2012, când au avut loc dezbaterile în fond, instanţa nu a
fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, cererea de abţinere
formulată de judecătorul desemnat aleatoriu, nefiind
soluţionată.
De asemenea, deşi la casarea sentinţei iniţiale s-a
impus să se aibă în vedere pronunţarea asupra cererii de
intervenţie, sentinţa nu cuprinde nicio menţiune cu privire la
aceasta.
Instanţa a respins excepţia tardivităţii invocând
autoritatea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel, care a
concluzionat că sentinţa a fost pronunţată pe baza unei
excepţii ce nu este incidentă în speţă.
Prin urmare, tribunalul trebuia să judece cauza sub
toate aspectele pronunţându-se inclusiv asupra excepţiei de
tardivitate.
Or, intervenienta a solicitat respingerea acţiunii ca
inadmisibilă faţă de tardivitatea formulării plângerii prealabile,
raportat la împrejurarea că actele atacate au fost aduse la
cunoştinţa reclamantului prin adresa nr.9689/7.04.2009, cum
se recunoaşte chiar de către reclamant în cererea de la fila 54
dosar fond.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra
excepţiei lipsei de interes, deşi i s-a impus prin decizia de
casare.
E. C. a depus note de şedinţă la 27.01.2013
solicitând respingerea recursului SC S. & B. Development SRL
ca neavenit, deoarece în calitate de intervenient accesoriu nu
putea declara recurs, atâta vreme cât partea pentru care a
intervenit nu a înţeles să o facă.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor din
cele două recursuri, în raport de dispoziţiile normative
incidente, Curtea constată că recursul reclamantului este
nefondat, iar recursul intervenientei este fondat pentru
următoarele considerente:
Sub aspect procedural, Curtea constată că se impune
analiza prealabilă a criticilor menţionate în finalul motivelor de
recurs formulate de SC S.&B. Development SRL.
Astfel, Curtea constată că cererea de abţinere
 211

formulată de judecătorul desemnat să soluţioneze cauza în

rejudecare, a fost soluţionată la 6.03.2012, potrivit minutei
existente la dosarul de fond.
Prin respingerea cererii de abţinere, s-a constatat
compatibilitatea judecătorul desemnat să soluţioneze pricina,
Curtea reţinând că faţă de argumentele din decizia de casare
din 21.12.2011, rezultă că în sentinţa iniţială
nr.604/31.05.2011, judecătorul s-a pronunţat greşit pe cale de
excepţie.
De asemenea, Curtea constată că la casarea cu
trimitere spre rejudecare prin decizia nr.2874/21.12.2011,
instanţa a impus judecătorului fondului să se pronunţe asupra
cererii de intervenţie şi asupra excepţiei lipsei de interes
invocată în cererea de intervenţie, dintre acestea judecătorului
fondului dispunând numai asupra primeia, sub aspectul
admisibilităţii în principiu, fără ca în dispozitiv să se mai
pronunţe asupra acesteia, faţă de specificul situaţiei de faţă şi
de poziţia procesuală a intervenientei, cum se va arăta ulterior.
Nu va fi primit argumentul legat de excepţia
tardivităţii [pct.c) din motivele de recurs, de vreme ce în
decizia de casare din 21.12.2011, aceasta a fost dezlegată de
către Curtea de Apel, care a impus ca la rejudecare să se
analizeze numai lipsa interesului şi cererea de intervenţie, iar
nu excepţia de tardivitate, care fusese soluţionată de către
Curte.
Astfel, tardivitatea plângerii prealabile formulată de
către reclamant a fost detaliat analizată de Curte prin decizia
menţionată, care a reţinut că pentru terţ, termenul de
formulare a procedurii prealabile este de 30 de zile de la data
când i s-a comunicat hotărârea sau a luat cunoştinţă de actul
vătămător, termen care a fost respectat faţă de dispoziţiile
art.7 alin.3 din Legea nr.554/2004, cererea fiind formulată la
10 iunie 2009.
Nu poate fi primită nici critica relativă la faptul că
instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia
autorităţii de lucru judecat în temeiul art.166 Cod procedură
civilă, în ce priveşte excepţia tardivităţii, de vreme ce aspectele
dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa
de fond, în raport de art.28 din Legea nr.554/2004, raportat la
art.315 Cod procedură civilă.
În al doilea rând Curtea constată că se impune
lămurirea cadrului procesual subiectiv, sub aspectul calităţii
 212

procesuale a recurentei SC S.&B. Development SRL, în

condiţiile în care, cererea de chemare în judecată a fost
formulată de reclamant în contradictoriu cu Consiliul Local al
Municipiului Săcele şi G. M., ca beneficiar al H.C.L. Săcele
nr.69/30 mai 2002, prin care s-a aprobat lucrarea Plan
Urbanistic Zonal – Zona B.
Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.554/2004, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-
un act administrativ cu caracter individual, adresat altui
subiect de drept.
În acest context, beneficiarul actului administrativ
atacat trebuie să stea în judecată ca parte pârâtă alături de
autoritatea emitentă a actului, aşa cum de altfel s-a şi
constituit cadrul procesual subiectiv pasiv la cererea
reclamantului.
În condiţiile în care după emiterea actului
administrativ, beneficiarul acestuia a transmis drepturile sale
unei alte persoane, pe fondul lipsei în Codul de procedură
civilă de la 1865, aplicabil în cauză, a unui text similar art. 39
NCPC, calitate procesuală pasivă trebuie să dobândească şi
succesorul cu titlu particular.
Cu atât mai mult, atunci când transmiterea bunului,
căruia îi este „ataşat” actul în discuţie, se realizează anterior
declanşării unui litigiu, succesorul cu titlu particular trebuie să
stea în judecată, iar dacă reclamantul nu înţelege să lege
cadrul procesual şi cu acest dobânditor, revine instanţei
obligaţia de a pune în discuţie cadrul procesual subiectiv.
Chiar dacă în Codul de procedură civilă aplicabil
cauzei de faţă lipseşte omologul art. 78 NCPC, neaplicabil, în
materia contenciosului administrativ legiuitorul a prevăzut
posibilitatea complinirii raportului procesual, prin aplicarea
art.161 din Legea contenciosului administrativ.
Textul prevede introducerea în cauză, pe lângă
organismele interesate şi a altor subiecte de drept, pentru ca
hotărârea să fie pronunţată în contradictoriu cu acestea,
tocmai justificat de calitatea de beneficiar al actului.
În cauză nu a fost însă nevoie de aplicarea acestor
prevederi din partea instanţei, deoarece la 10 mai 2010, SC S.
& B. Development SRL a formulat cerere de intervenţie în
interes propriu, arătând că prin contractul de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr.1761/21.07.2007, G. M. şi G.L.
 213

au înstrăinat imobilul către S.C. B. & N. Developments S.R.L.,

care la rândul său a înstrăinat către intervenientă acelaşi
imobil prin contractul autentificat sub nr.***/6.05.2008.
Prin urmare, anterior declanşării prezentului litigiu,
intervenienta a dobândit calitatea de beneficiar al actului
administrativ, astfel că justifică cerinţa calităţii procesuale,
participarea sa în proces impunându-se faţă de specificul
raportului juridic de drept administrativ.
Această persoană a formulat într-adevăr şi apărări
pentru sprijinirea poziţiei Consiliului Local, însă în egală
măsură a urmărit respingerea cererii formulate împotriva
beneficiarului iniţial şi a Consiliului Local, justificând în acest
sens un interes propriu şi apărându-şi dreptul dobândit ca
urmare a emiterii H.C.L. Săcele nr.69/2002.
Asupra calificării cererii de intervenţie, se constată
că instanţa de fond, iniţial investită, din faţa căreia s-a dispus
strămutarea cauzei, după ce a prorogat la 10 mai 2010, 31 mai
2010, 14 iunie 2010 şi 20 septembrie 2010 discuţia asupra
excepţiei lipsei de interes şi încuviinţarea în principiu a cererii
de intervenţie în interes propriu, la 18 octombrie 2010 a
suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea cererii de
strămutare potrivit adresei înaintată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, iar la 10 ianuarie 2011, urmare admiterii cererii de
strămutare a înaintat dosarul Tribunalului Argeş.
În faţa acestei instanţe, nu a fost discutată
admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie până la
termenul din 27 mai 2011, când s-a arătat expres de către
apărătorul intervenientei că nu a fost pusă în discuţie cererea
de intervenţie, astfel că nu înţelege să pună concluzii pe
excepţia prescripţiei.
Sentinţa din 31 mai 2011 pronunţată după amânarea
pronunţării la 27 mai 2011 a fost desfiinţată prin decizia
nr.2874/21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, în care s-a
indicat expres instanţei să se pronunţe şi asupra cererii de
intervenţie formulată în cauză.
În rejudecare, Tribunalul Argeş a admis în principiu
cererea de intervenţie la 6 aprilie 2012, când a şi rămas în
pronunţare asupra cauzei.
În acest context, Curtea constată că s-a formulat o
cerere de intervenţie în interes propriu care a fost admisă în
principiu, ca atare, de către instanţă şi care, deşi nu se
circumscrie în întregime specificului intervenţiei principale
 214

reglementată de dreptul comun, art. 50 C.proc.civ., deoarece

vizează în realitate dobândirea calităţii de parte în judecată ca
beneficiar al actului administrativ atacat pe calea transmiterii
calităţii de proprietar al bunului, anterior sesizării instanţei la
12 ianuarie 2010, este o cale procesuală necesară pentru
corecta constituire a cadrului procesual subiectiv.
Într-adevăr intervenţia principală presupune o
atitudine ofensivă, însă în cazul de faţă, al contenciosului
administrativ subiectiv, declanşat la solicitarea unui alt subiect
de drept, atitudinea ofensivă este rezumată chiar în soluţia
urmărită, de a păstra pentru sine dreptul rezultat din actul
administrativ atacat.
Nu poate fi primită nici cererea formulată de
reclamantul-recurent în recurs, susţinută prin notele de
şedinţă depuse la 24 ianuarie 2013, în care se arată că cererea
este în realitate o cerere de intervenţie accesorie, astfel că şi
calea de atac exercitată de această parte este neavenită, în
condiţiile în care 56 Cod procedură civilă, prevede respingerea
căii de atac dacă partea în interesul căreia se intervine nu
înţelege să o formuleze.
Intervenienta nu urmăreşte respingerea acţiunii în
interesul Consiliului Local, ci pentru a-şi proteja dreptul de a
beneficia de Planul urbanistic zonal aprobat prin H.C.L.
nr.69/2002, astfel că nu se poate dispune calificarea cererii de
intervenţie, drept accesorie, SC S. & B. Development SRL
justificând poziţia procesuală de parte intervenient principal,
beneficiar al actului, în raport de care era obligatorie
constituirea cadrului procesual subiectiv.
De altfel, reclamantul a sesizat instanţa în
contradictoriu cu beneficiarul iniţial al actului administrativ iar
faţă de schimbările intervenite, justifica interesul de a se
judeca în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului, care
este totodată şi beneficiarul H.C.L. atacată, în caz contrar o
eventuală soluţie de admitere a cererii nefiind opozabilă
beneficiarului care nu are calitatea de parte în proces.
Cu privire la susţinerea relativă la faptul că
intervenienta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie,
curtea constată că, deşi în practică se reţine atare obligaţie, în
cazul de faţă ipoteza menţionată nu se regăseşte.
Astfel, legea are în vedere situaţia în care se atacă în
contencios administrativ un act adresat altui subiect de drept,
prevăzând la art.7 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 că este
 215

îndreptăţit să introducă plângere prealabilă şi persoana

vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-
un act administrativ cu caracter individual, adresat altui
subiect de drept, aceasta trebuind să solicite autorităţii publice
emitente revocarea în tot sau în parte a actului administrativ.
Pe cale de interpretare rezultă că procedura
prealabilă se realizează între terţul vătămat şi autoritatea
publică emitentă a actului administrativ şi nu de către sau cu
beneficiarul actului respectiv.
În consecinţă, nu se poate reţine că beneficiarul
actului ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă
prealabilă împotriva actului atacat, de vreme ce nu justifică un
interes în acest sens, prevederea art.7 din Legea nr.554/2004
fiind incidente numai în privinţa celui care urmăreşte
desfiinţarea actului administrativ, în speţă reclamantul.
Cu privire la excepţia lipsei de interes asupra căreia
tribunalul nu s-a pronunţat, dar pe care a pus-o în discuţie la
termenul din 6 aprilie 2012, Curtea reţine că prin soluţii
anterioare, instanţele judecătoreşti au reţinut justificarea
interesului reclamantului de a ataca hotărârile Consiliului
Local prin care se dispune aprobarea unor PUZ-uri în
beneficiul altor persoane.
Prin sentinţa nr.1124/13.08.2010, pronunţată în
dosarul nr.6599/62/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea
formulată de reclamantul din cauza de faţă, alături de alţi
reclamanţi, reţinând că este atributul exclusiv al pârâtei
stabilirea modalităţi de amenajare a teritoriului având drept de
apreciere şi decizie autonomă în domeniu, însă prin decizia
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, la 20.04.2011,
sentinţa menţionată a fost casată, dispunându-se trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
De asemenea, prin sentinţa nr. 1766/17.12.2009
pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 4134/114/2009,
instanţa a respins ca inadmisibilă, lipsind interesul, cererea
formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu Consiliul
Local Săcele, pentru anularea HCL nr. 76/2008, reprezentând
PUZ, construire ansamblu de locuinţe D+P+4E+2Er, zona B.
Soluţia a fost casată prin decizia 929/27.05.2010 a
Curţii de apel Ploieşti, în rejudecare dispunându-se anularea
HCL nr. 76/2008 prin sentinţa nr. 2133/13.05.2011, irevocabilă
prin decizia Curţii de apel Ploieşti din 18.11.2011.
Prin sentinţa nr.1097/18.10.2010 pronunţată de
 216

Tribunalul Mureş în dosarul nr.5696/62/2009, între aceleaşi

părţi, reclamantul din prezenta cauză şi Consiliul Local Săcele,
împreună şi cu alte persoane, a fost respinsă excepţia lipsei de
interes invocată de Consiliul Local Săcele, reţinându-se că
potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art.2 lit.p)
din acelaşi act normativ, care defineşte interesul legitim privat,
reclamantul justifică interesul în promovarea cererii de anulare
a hotărârii de consiliu local.
De asemenea, prin sentinţa nr. 426/7.10.2010,
pronunţată în dosarul nr. 2566/109/2009, Tribunalul Prahova a
admis acţiunea reclamantului din prezenta cerere şi a anulat
PUD elaborat de SC G. SRL, aprobat prin HCP Săcele nr.
42/2008.
Aceste soluţii, pronunţate la cererea reclamantului
din prezenta cauză, în contradictoriu cu aceeaşi autoritate
locală, dezleagă problema interesului în vederea anulării unor
hotărâri de consiliu local prin care sunt aprobate PUZ-uri în
zona „Apa Rece-Camping D.” şi zona B., dar şi PUD.
Curtea constată însă că cererea de faţă nu se
raportează, aşa cum rezultă şi din susţinerile reclamantului
făcute în faţa instanţei de judecată, în raport cu înscrisul-
fotografie, de la fila 119 vol.I, la zone adiacente celei în care se
află construită casa reclamantului, proiectul G. fiind situat în
zona centrală a localităţii la o depărtare considerabilă de casa
reclamantului, pe partea stângă a străzii B.
Dată fiind însă dezlegarea dată interesului, prin
soluţii irevocabile, se reţine că şi în cazul de faţă reclamantul
justifică cerinţa interesului în promovarea prezentei cereri.
Pe fond, Curtea a constatat că nu se poate reţine
încălcarea dispoziţiilor RLU aferent PUG Săcele aprobat prin
H.C.L. nr.23/2001, în condiţiile în care trebuie analizată forma
Legii nr.350/2001, în vigoare la momentul aprobării PUZ
contestat.
Astfel, în primul rând se reţine că potrivit art.32 din
acest act normativ, în forma în vigoare la 30 mai 2002 „În cazul
în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la
prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona
respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita
elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se
justifice şi să se demonstreze posibilitatea intervenţiei
urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de
urbanism - Plan urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu
 217

- se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii

autorizaţiei de construire”.
Forma actuală a art.32 din lege condiţionează şi
limitează modificarea prevederilor documentaţiilor de
urbanism aprobate pentru zona respectivă, de o serie de
cerinţe, inclusiv aviz de oportunitate, însă pentru analiza
validităţii unui act se analizează legea în vigoare la data
întocmirii acestuia.
Ca atare, legea permitea la momentul adoptării
H.C.L. nr.69/2002 întocmirea unei documentaţii prin care să se
deroge de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate
în zonă, prin PUD, indicând numai întocmirea unui PUZ în
acest scop.
În acest context, se constată că potrivit referatului
întocmit la 28.05.2002, Primăria Municipiului Săcele a arătat
că proiectul PUZ construire complex de cazare, întreţinere şi
tratament „M.” răspunde cerinţelor PUG al municipiului
Săcele, adoptat în anul prin HCL Săcele nr. 23/2001.
Din hotărârea Consiliului Local atacată şi din
documentaţia întocmită pentru elaborarea PUZ rezultă că
acesta are ca obiect construirea unui complex de cazare,
întreţinere şi tratament, iar nu a unui bloc de locuinţe, aşa cum
s-a motivat de instanţa de fond.
În al doilea rând, curtea reţine că din PUG aprobat
prin HCL Săcele nr.23/2001 rezultă că în UTR 0, la punctul b)
funcţiuni existente este menţionată “zonă turism şi agrement
camping D.” şi “teren liber” iar la funcţiuni propuse, pct. c) se
menţionează “Spital clinic Braşov cu regim de înălţime P+1 la
P+4 nivele” şi “zonă turism şi agrement (se reglementează
conform UTR nr.1)”, la care, la pct. C) funcţiuni propuse se
menţionează “zonă construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări
de turism şi agrement”, “nu sunt admise locuinţe colective gen
bloc de locuinţe” iar la regim de înălţime se menţionează P-
P+2 pentru construcţii turistice, vile, pensiuni.
Ca atare, din planul urbanistic general depus la
dosarul cauzei, adoptat prin H.C.L. nr.23/2001, rezultă că
regimul de înălţime, caracteristic zonei depăşeşte, în ce
priveşte Spitalul clinic, înălţimea propusă prin PUZ-ul atacat.
De asemenea, conform UTR 1, în zona în discuţie
este permisă edificarea de construcţii turistice, vile, pensiuni,
dotări de turism şi agrement, proiectul propus pentru
adoptarea PUZ-ului având acest obiect, din PUZ întocmit
 218

conform proiectului nr.246/2002 nerezultând încălcarea

funcţiunilor arătate în PUG, aşa cum au fost arătate mai sus.
PUZ aprobat prin HCL nr. 69/2002 are în vedere un
regim de înălţime de P+2E+M, în condiţiile în care pentru
spitalul clinic s-a aprobat un regim de înălţime în acelaşi UTR
0, de P+4 nivele.
Destinaţia construcţiilor reţinută în PUZ nu poate
determina concluzia că acestea sunt “gen bloc de locuinţe”, de
vreme ce chiar PUG din 2001 le indică pe acestea distinct de
construcţii turistice, vile, pensiuni, dotări de turism şi
agrement, interzicându-le pentru UTR 1, la care se face
trimitere, numai pe primele.
Nu se putea reţine nici încălcarea prevederilor art.14
din H.G. nr.525/1996, atâta vreme cât acesta are în vedere faza
autorizării executării construcţiilor.
Astfel, art.14 din H.G. nr.525/1996 pentru aprobarea
Regulamentului general de urbanism, arată că autorizarea
executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării
compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea
dominantă a zonei, stabilită printr-o documentaţie de
urbanism, sau dacă zona are o funcţiune dominantă
tradiţională caracterizată de ţesut urban şi conformare spaţială
proprie.
Autorizarea se efectuează ulterior întocmirii
documentaţiei de urbanism, care în cazul de faţă, este
reprezentată de PUG din 2001 şi PUZ nr. 69/2002, elaborat cu
respectarea prevederilor legale în vigoare.
De asemenea, art.32 din acelaşi act normativ,
prevede că autorizarea executării construcţiilor este permisă
numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcţiuni
acestora şi nu depreciază aspectul general al zonei.
Autorizarea executării construcţiilor, care, prin conformare,
volumetrie şi aspect exterior, intră în contradicţie aspectul
general al zonei şi depreciază valorile general acceptate ale
urbanismului şi arhitecturii, este interzisă.
În aplicarea textului trebuie să se ţină seama de
limitele impuse prin PUZ-ul aprobat anterior, în ce priveşte
conformarea, volumetria, aspectul exterior impus, însă, aşa
cum s-a reţinut şi în aplicarea art. 14 din H.G. nr.525/1996,
autorizarea executării construcţiilor reprezintă o fază
ulterioară, care are la bază planurile urbanistice elaborate
anterior dar în vigoare.
 219

Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din L. nr. 50/1991

autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu respectarea
prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a
teritoriului, avizate şi aprobate potrivit legii, astfel că
autorizarea executării construcţiilor este permisă în condiţiile
şi pe baza documentaţiei elaborate, cuprinzând şi planul
urbanistic zonal.
Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, de
vreme ce prin lege se permitea derogarea de la planul
urbanistic general, rezultă că autorizaţia se acordă dacă
documentaţia depusă pentru obţinerea acesteia se încadrează
în limita eventualelor derogări stabilite prin PUZ.
Din certificatul de urbanism nr.11/4.02.2002, rezultă
că s-a impus solicitantei G. M. să întocmească documentaţia
tehnică pe baza căreia va solicita eliberarea documentaţiei de
construire, aceasta urmând să cuprindă şi plan urbanistic zonal
şi o serie de avize expres indicate, în vederea obţinerii
autorizaţiei de construire.
Faţă de considerentele sentinţei atacate, curtea
reţine că din acordul de mediu nr.254/19.04.2002, rezultă că
memoriul tehnic întocmit prin PUZ pentru zona B. a fost afişat
la Primăria Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002,
aşteptându-se în termen de 15 zile sugestii şi reclamaţii din
partea persoanelor interesate.
În ce priveşte consultarea reclamantului prin grija
beneficiarului, ca o condiţie obligatorie de elaborare a unui
PUZ, se constată că la momentul elaborării acestuia în anul
2002, reclamantul nu putea fi consultat în condiţiile în care
arată că a dobândit proprietatea asupra imobilului din zona
Apa Rece-Camping D., în cursul anului 2006.
Prin precizările la acţiune depuse la 29.04.2011,
reclamantul a susţinut şi alte motive de nulitate a H.C.L.
Săcele nr.69/2002, dintre care unele nu au fost analizate de
către instanţă, determinate de încălcarea art.37, art. 57, pct.12
din Anexa 1 a Legii nr.350/2001, art.8, art.27 alin.3, art. 31-32,
din H.G.nr.525/1996 privind Regulamentul general de
urbanism, art.24 alin.4 din O.G. nr.35/2002, art.35 alin.4 din
acelaşi act normativ.
Asupra respectării prevederilor art.37 alin. 1 din L.
Nr. 350/2001 se reţine că acesta reglementează facultativ
posibilitatea de a se constitui în cadrul fiecărei primării, o
comisie cu atribuţii de avizare şi expertiză. Astfel, textul arată
 220

că în scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la

dezvoltarea durabilă locală şi judeţeană, pe lângă fiecare
consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească,
respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa
Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică
şi consultanţă.
Forma actuală a textului reglementează
obligativitatea construirii acestei comisii arătându-se că “În
scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea
spaţială durabilă, în coordonarea preşedinţilor consiliilor
judeţene şi a primarilor de municipii şi oraşe, respectiv a
primarului general al municipiului Bucureşti se constituie
Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi urbanism, ca
organ consultativ cu atribuţii de analiză, expertizare tehnică şi
consultanţă, care asigură fundamentarea tehnică a avizului
arhitectului-şef.”
Or, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, analizarea
validităţii actului nu poate fi realizată prin raportare la acte
normative ulterioare adoptării sau emiterii sale, care impun
alte obligaţii sau care schimbă natura dispoziţiei normative
anterioare.
Art. 57 în coroborare cu art.58 din L. Nr. 350/2001,
în forma în vigoare la data emiterii HCL Săcele atacată,
prevedea că autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale asigură organizarea şi desfăşurarea procesului de
participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, participare care se realizează prin:
a) informarea populaţiei; b) consultarea populaţiei; c) alte
forme de participare prevăzute de lege.
Art. 60 din Lege arăta modalitatea concretă în care
se asigura consultarea populaţiei, prin exprimarea opţiunilor şi
opiniilor privind prevederile programelor de amenajare a
teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum
şi cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
de urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a
acestora, respectiv prin publicarea procedurii de desfăşurare a
consultării şi desfăşurarea anchetei publice.
Or, la dosar, la fila 67 vol.I, se regăseşte acordul de
mediu nr.254/19.04.2002 din care rezultă că memoriul tehnic
întocmit prin PUZ pentru zona Bunloc a fost afişat la Primăria
Municipiului Săcele sub nr.4951/2.04.2002.
 221

Cu privire la respectarea pct.12 din Anexa

L.nr.350/2001 referitor la zone protejate sau asupra cărora s-a
instituit un tip de restricţie, şi care prevede obligativitatea ca
la elaborarea PUZ să fie obţinut avizul Ministerului Lucrărilor
Publice în aceste cazuri, curtea nu neagă justeţea interpretării
textului, realizate prin precizarea la acţiune, constatând că
acest aviz se impune fie dacă este vorba despre zone protejate
fie despre alte tipuri de restricţii.
Însă, în cauză nu se poate reţine că zona în care este
realizat PUZ în discuţie ar fi protejată, în condiţiile în care, din
definiţia dată de lege zonei protejată rezultă că acesta se
referă la “suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de
patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale
subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în
care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora
prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.”
În ce priveşte zona afectată de restricţii curtea reţine
că în UTR0, pentru care se trimite la UTR 1, restricţia invocată
ar fi dată de faptul că “nu sunt admise construcţii gen bloc de
locuinţe”, însă aşa cum s-a reţinut şi mai sus, PUZ în discuţie
nu se referă la o atare construcţie.
În ce priveşte regimul de înălţime impus prin PUG,
pentru UTR 1, aplicabil pe calea normei de trimitere, acesta nu
se încadrează în noţiunea utilizată la pct.12 din Anexa
L.nr.350/2001, de vreme ce nu este formulată ca atare ori
similar interdicţiei privind blocurile de locuinţe iar acelaşi PUG
permite derogări de înălţime, depăşind cu mult nivelul P-P+2E,
în ce priveşte spitalul clinic.
Pe cale de consecinţă, în cazul de faţă nu era necesar
nici avizul MLP, menţionat în pct.12 din Anexa L.nr.350/2001.
Nu se poate reţine nici încălcarea art. 8 alin. 1 din
HG nr. 525/1996 care prevede că este interzisă autorizarea
executării construcţiilor şi a amenajărilor care, prin
amplasament, funcţiune, volumetrie şi aspect arhitectural -
conformare şi amplasare goluri, raport gol-plin, materiale
utilizate, învelitoare, paleta cromatică etc. depreciază valoarea
peisajului.
În faza elaborării PUZ, anterioară autorizării
construirii, nu se poate ridica atare problemă, în condiţiile în
care, pe de altă parte, nu se dovedeşte deprecierea valorii
 222

peisajului, de vreme ce, se respectă cerinţele PUG în vigoare la

data emiterii actului.
Nici art. 27 din HG nr. 525/1996 nu poate fi reţinut
ca încălcat, deoarece şi acesta se referă tot la faza autorizării
executării construcţiilor, care este permisă numai dacă există
posibilitatea racordării de noi consumatori la reţelele existente
de apă, la instalaţiile de canalizare şi de energie electrică.
Or, dacă aceasta este ulterioară PUZ, cerinţele
textului nu se pot aplica la momentul emiterii HCL în discuţie,
şi cu atât mai mult se reţine că alin. 2 al art. 27 din HG nr.
525/1995 permite derogarea de la această regulă în condiţiile
impuse de lege iar înscrisul de la fila 51 vol. I, atestă avizul de
principiu nr.369/17.04.2002 emis de RAGCPS Săcele.
Art.31 din acelaşi act normativ are în vedere
autorizarea executării construcţiilor numai cu respectarea
înălţimii medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei,
cerinţa legală fiind aceea ca diferenţa de înălţime sa nu
depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat
învecinate (care înţeleg clădirile amplasate alăturat, de aceeaşi
parte a străzii).
Alineatul al treilea al aceluiaşi text din H.G. nr.
525/1996 permite şi excepţii pentru construcţiile care au fost
cuprinse într-un plan urbanistic zonal, aprobat conform legii.
Faţă de cele reţinute mai sus dar şi de planul din
PUZ atacat, rezultă că proiectul în discuţie se învecinează pe
trei laturi cu stradă şi nu există dovezi care să susţină că faţă
de a patra latură este regăsită ipoteza textului indicat.
În ce priveşte susţinerea privind încălcarea
prevederilor O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea
Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor
locale, curtea reţine, în primul rând, că atare aspecte nu au
fost invocate în plângerea adresată autorităţii administrative
emitente fiind formulate direct în instanţă, nemulţumirea
reclamantului la dresarea plângerii prealabile având în vedere
numai aspecte de fond ale HCL nr.69/2002.
În al doilea rând, curtea, trecând peste acest aspect,
reţine că în procedura de elaborare a hotărârilor Consiliilor
locale art. 24 din O.G. nr. 35/2002 prevede că pentru
dezbaterea proiectelor de hotărâri sau a celorlalte probleme
repartizate comisiei de specialitate preşedintele acesteia va
desemna un consilier care va face în cadrul şedinţei o scurtă
prezentare a problemei aflate pe ordinea de zi, dacă aceasta nu
 223

este prezentată de iniţiator. Consilierul redactează avizul

comisiei, pe baza amendamentelor şi a propunerilor formulate
de membrii acesteia, care au fost aprobate cu majoritatea
voturilor consilierilor prezenţi.
Totodată, art. 35 alin. 4 din acelaşi act normativ
prevede că proiectele de hotărâri şi celelalte probleme asupra
cărora urmează să se delibereze se înscriu pe ordinea de zi
numai dacă sunt însoţite de avizul comisiilor de specialitate
cărora le-au fost transmise în acest scop şi de raportul
compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu al
consiliului local. Raportul compartimentului de resort se
întocmeşte şi se depune la secretarul unităţii administrativ-
teritoriale, înainte de întocmirea avizului de către comisia de
specialitate, spre a putea fi avut în vedere de către această
comisie.
La dosar, se regăsesc două avize distincte
nr.***/28.05.2002 şi nr. ***/28.05.2002 semnate de preşedintele
şi secretarul fiecăreia, care poartă în antet menţiune Comisia
nr.1, respectiv Comisia nr.2.
Termenele prevăzute de art. 40 alin. 3 din L. nr.
215/2004, pentru efectuarea convocării sunt reglementate în
scopul asigurării transparenţei şi aducerii la cunoştinţa celor
interesaţi, în special a consilierilor, problemelor care urmează
să se dezbată, fără ca legea să prevadă o sancţiune în acest
sens.
Nerespectarea termenelor de întocmire a avizelor
faţă de data adoptării hotărârii nu atrage nulitatea hotărârii, în
condiţiile în care lipsa lor sau necunoaşterea de către consilieri
ar fi putut fi ridicată la şedinţă, cu consecinţa neadoptării
hotărârii.
Pe de altă parte legea nu se raportează şi la
comunicarea avizelor în discuţie, cu consecinţa anulării
hotărârii pentru nerespectarea termenului de 5 zile. Art. 24
alin final din O.G. nr.35/2002 nu condiţionează decât
anterioritatea acestora faţă de adoptarea hotărârii, avizul
trebuind să fie prezentat secretarului unităţii administrativ-
teritoriale, care se îngrijeşte de multiplicarea şi difuzarea
acestuia către consilieri, o dată cu ordinea de zi.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312
C.proc.civ. rap. la art. 20 din L. nr. 554/2005 curtea a respins
recursul reclamantului împotriva sentinţei nr.746/11 aprilie
2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă – Complet
 224

specializat de contencios administrativ şi fiscal în dosarul

nr.161/62/2010*, a admis recursul intervenientei şi a modificat
sentinţa în sensul că a respins cererea.

9. Ofertă alternativă. Respingerea ca inacceptabile, a

ofertelor ce nu îndeplinesc cerinţele de calificare a
ofertanţilor în procedura de achiziţie publică, întrucât
aceste cerinţe sunt nu doar obligatorii, ci şi cumulative.

Art.2 alin.2 din OUG nr.34/2006

Art.1 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul
nr.863/2008 de aplicare a HG nr.28/2008

Indiferent de avantajele sau dezavantajele

propunerii petentei este de necontestat faptul că ea nu
respectă studiul de fezabilitate şi se constituie într-o
ofertă alternativă pentru acesta, aşa încât, în condiţiile
art.1 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul
nr.863/2008 de aplicare a HG nr.28/2008, se impunea
declararea propunerii ca inacceptabilă.
Celelalte motive de respingerea a ofertei şi pe care
contestatoarea le considera lipsite de susţinere nu au
fost analizate, apreciindu-se că faţă de concluziile
reţinute asupra celor două statuări, că verificarea a
devenit inutilă.
Petenta nu a depus procedurile tehnice de lucru,
neexistând niciun document din care să rezulte în
concret modalitatea de realizare a obiectivelor, iar
solicitarea comisiei de evaluare pentru obţinerea de
clarificări a fost excesivă, întrucât s-a ajuns astfel la
completarea documentelor ofertei, după expirarea
termenului limită stabilit şi astfel s-a încălcat principiul
egalităţii, nediscriminării şi transparenţei la care se
referă art.2 alin.2 din OUG nr.34/2006.
Raportat la această concluzie toate
celelalte cerinţe, ce s-a pretins de către autoritatea
contractantă că nu au fost respectate, sunt lipsite de
relevanţă, întrucât oferta este oricum inacceptabilă.

(Decizia nr. 733/R-CONT/ 06 Martie 2013)

 225

Curtea a constatat că prin plângerea înregistrată la

21 decembrie 2012, SC CMG CIG SRL a solicitat în
contradictoriu cu Primăria Comunei Răteşti anularea deciziei
CNSC nr.4469/C2/5119, 5137 din 6 decembrie 2012 şi a
deciziei Comisiei de evaluare nr.134 din 6 noiembrie 2012, prin
care oferta sa ca lider în Asocierea cu SC TPT 2000 SRL, a fost
„descalificată ca neconformă şi inacceptabilă din punct de
vedere a documentelor de calificare, tehnic şi financiar”.
În motivare s-a arătat că petenta a participat la
procedura de achiziţie în urma anunţului din 2 octombrie 2012,
după deschiderea ofertei i s-au solicitat clarificări la care a
răspuns şi, cu toate acestea, a fost descalificată.
Contestaţia formulată împotriva actului din
procedura de achiziţie a fost şi ea respinsă prin decizia
organului administrativ jurisdicţional a cărui anulare se
solicită, decizie care, însă, se impune a fi reformată întrucât nu
sunt analizate decât două din motivele pe care s-a bazat
autoritatea contractantă şi nu toate celelalte aspecte invocate,
ceea ce ar impune aprecierea că pentru acestea din urmă
contestaţia trebuia admisă.
S-a reproşat ofertei depuse de petentă că a propus o
soluţie tehnică alternativă celei din studiul de fezabilitate, fără
să se observe că realizarea staţiei de clorinare şi pompare într-
un container sandwich îmbunătăţeşte soluţia din studiu,
implicând costuri reduse şi evitând infiltraţiile de apă la care
se poate ajunge prin construcţia spaţiului în subteran.
De altfel, studiul de fezabilitate a fost întocmit
tocmai de către câştigătorul procedurii, care a stabilit astfel şi
valoarea estimativă.
Cel de-al doilea motiv al respingerii contestaţiei este
reţinut în mod contradictoriu prin aceea că, deşi iniţial CNSC
reclamă lipsa graficului Gantt, neîndeplinirea condiţiilor
tehnice, normativelor şi STAS-urilor în vigoare, nerespectarea
cerinţei privind planul de organizare a execuţiei lucrărilor de
mentenanţă şi nedepunerea procedurilor tehnice se renunţă la
toate susţinându-se numai cea din urmă.
Şi enumerarea unor societăţi ca făcând parte din
asocierea cu petenta este străină cauzei, acestea neavând nicio
legătură cu procedura.
În ceea ce priveşte nedepunerea procedurilor
tehnice, realizarea fiecărui obiect şi operaţie tehnologică a fost
descrisă în amănunt cu ocazia clarificărilor şi, de altfel, ele
 226

fuseseră cuprinse şi în oferta iniţială. Cu ocazia răspunsului la

clarificări au fost dezvoltate descrierile operaţiunilor şi
suboperaţiunilor din cadrul ofertei, planul de lucrare, planul de
organizare de şantier, fără ca astfel să se creeze un avantaj
faţă de ceilalţi ofertanţi.
În cauză s-au ataşat dosarele constituite în faza
soluţionării în faţa CNSC, intimata a formulat întâmpinare şi
părţile au depus şi alte acte de care au înţeles să se servească.
Din ansamblul probatoriului se reţine că plângerea
este nefondată pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În vederea atribuirii contractului de achiziţie publică
de lucrări, având ca obiect „Alimentarea cu apă a satelor
Ciupa, Mănciulescu şi Nejlovelul, comuna Răteşti, judeţul
Argeş”, Primăria comunei Răteşti a demarat procedura de
achiziţie prin cerere de oferte, înscriindu-se mai mulţi
ofertanţi, printre care şi Asocierea CMG CIG SRL şi SC TPT
SRL, căreia, prin comunicarea din 6 noiembrie 2012 i s-a făcut
cunoscut comunicat că oferta sa a fost descalificată ca
neconformă şi inacceptabilă din punct de vedere al
documentelor de calificare, tehnic şi financiar.
Soluţia a fost motivată atât pentru considerente de
ordin financiar şi tehnic, cât şi sub aspectul documentelor de
calificare.
Contestaţia formulată de SC CIG SRL a fost respinsă
prin Decizia nr.4469/C2/5119, 5137 ca nefondată, reţinând că
petenta-contestatoare a depus o ofertă alternativă, deşi în fişa
de date a achiziţiei s-a impus obligaţia respectării cerinţelor
din caietul de sarcini, inclusiv a studiului de fezabilitate,
subliniindu-se în mod clar toate cerinţele cărora trebuie să le
răspundă propunerea de execuţie, planul de lucru, graficul
Gantt, planul de organizare a execuţiei lucrărilor, planul
calităţii pentru execuţia lucrărilor şi procedurile tehnice pe
care ofertantul le va urma pentru realizarea lucrărilor.
A mai reţinut autoritatea administrativ jurisdicţională
că petenta nu a depus procedurile tehnice de lucru, neexistând
niciun document din care să rezulte în concret modalitatea de
realizare a obiectivelor, iar solicitarea comisiei de evaluare
pentru obţinerea de clarificări a fost excesivă, întrucât s-a
ajuns astfel la completarea documentelor ofertei, după
expirarea termenului limită stabilit şi astfel s-a încălcat
principiul egalităţii, nediscriminării şi transparenţei la care se
referă art.2 alin.2 din OUG nr.34/2006.
 227

Celelalte motive de respingerea a ofertei şi pe care

contestatoarea le considera lipsite de susţinere nu au fost
analizate, apreciindu-se că faţă de concluziile reţinute asupra
celor două statuări, verificarea a devenit inutilă.
Sub acest ultim aspect petenta susţine că, în aceste
condiţii, s-ar impune aprecierea că pretenţiile neanalizate sunt
întemeiate şi deci contestaţia trebuia admisă în parte.
Susţinerea este lipsită de suport de vreme ce toate
cerinţele de calificare a ofertanţilor în procedura de achiziţie
publică sunt nu doar obligatorii, dar şi cumulative, iar absenţa
unei singure condiţii atrage descalificarea şi declararea
acesteia ca neconformă şi/sau inacceptabilă.
În aceste condiţii este suficient să se reţină că
ofertantul nu a îndeplinit o singură cerinţă pentru a deveni
inutilă analiza celorlalte, întrucât răspunsul la această
verificare nu poate determina o altă soluţie decât cea a
respingerii ofertei.
Pentru aceste raţiuni este pe deplin justificată poziţia
organului administrativ de jurisdicţie de a nu analiza toate
susţinerile contestatoarei, întrucât, indiferent de aprecierile la
care s-ar ajunge, soluţia nu poate fi decât cea a respingerii căii
de atac.
Primul considerent avut în vedere este cel al ofertei
alternative. Potrivit art.36 din HG nr.925/2006 „(1) Oferta este
considerată inacceptabilă în următoarele situaţii: (…) c)
constituie o alternativă la prevederile caietului de sarcini,
alternativă care nu poate fi luată în considerare din
următoarele motive: - în anunţul de participare nu este
precizată în mod explicit posibilitatea depunerii unor oferte
alternative; - respectiva ofertă alternativă nu respectă cerinţele
minime prevăzute în caietul de sarcini;”
Aşadar, o ofertă alternativă este inacceptabilă în
măsura în care nu s-a precizat în mod expres posibilitatea
depunerii de oferte alternative ori aceasta nu respectă
cerinţele caietului de sarcini.
Este adevărat că lucrarea a cărei realizare se oferta
presupunea proiectarea şi execuţie. Proiectarea însă, aşa cum
se specifica expres în caietul de sarcini, trebuia să respecte
studiul de fezabilitate aşa cum se dispune şi în art.1 din
Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr.863/2008 de aplicare a
HG nr.28/2008. Potrivit acestora: „Proiectul tehnic trebuie să
fie astfel elaborat încât să fie clar, să asigure informaţii tehnice
 228

complete privind viitoarea lucrare şi să răspundă cerinţelor

tehnice, economice şi tehnologice ale beneficiarului. Proiectul
tehnic se elaborează pe baza studiului de
fezabilitate/documentaţiei de avizare, etapă în care s-au
aprobat indicatorii tehnico-economici, elementele şi soluţiile
principale ale lucrării şi în care au fost obţinute toate avizele şi
acordurile de principiu, în conformitate cu prevederile legale.”
În ceea ce priveşte studiul de fezabilitate, acesta este
şi el definit ca fiind „documentaţia tehnico-economică prin care
se stabilesc principalii indicatori tehnico-economici aferenţi
obiectivului de investiţii pe baza necesităţii şi oportunităţii
realizării acestuia şi care cuprinde soluţiile funcţionale,
tehnologice, constructive şi economice ce urmează a fi supuse
aprobării”.
Aşadar, faptul că lucrarea presupune realizarea unui
proiect nu echivalează cu posibilitatea ofertanţilor de a
propune alte soluţii constructive şi tehnologice decât cele din
studiul de fezabilitate. Cu alte cuvinte, studiul de fezabilitate
este acela ce stabileşte elementele de bază de care proiectul
tehnic este obligat să ţină seama.
În cauză, nu s-a menţionat posibilitatea depunerii
unei oferte alternative şi ca atare, orice astfel de propunere nu
putea fi privită decât ca inacceptabilă.
În condiţiile în care pentru Staţia de pompare şi
clorinare în studiul de fezabilitate s-a prevăzut o construcţie
semiîngropată în care partea situată sub cota ±0,00 este
concepută în sistem cuvă cu radierul şi pereţii din beton armat
ce urmează a se hidroizola pentru a adăposti pompele,
hidroforul, tabloul electric şi instalaţiile şi armăturile aferente
acestora, iar pentru partea de construcţie situată deasupra
cotei ±0,00 s-a prevăzut realizarea din cărămidă eficientă
întărită cu sâmburi de beton, se apreciază că propunerea
petentei este alternativă acestei soluţii tehnice. Prin această
propunere montarea staţiei de clorinare şi pompare se făcea
într-un container sandwich, în trei compartimente cu intrări
separate, toate însă situate suprateran.
Indiferent de avantajele sau dezavantajele acestei
propuneri a petentei este de necontestat faptul că ea nu
respectă studiul de fezabilitate şi se constituie într-o ofertă
alternativă pentru acesta, aşa încât, în condiţiile textului de
lege precitat, se impunea declararea propunerii ca
inacceptabilă.
 229

Raportat la această concluzie toate celelalte cerinţe,

ce s-a pretins de către autoritatea contractantă că nu au fost
respectate, sunt lipsite de relevanţă, întrucât oferta este
inacceptabilă.
În această ordine de idei trebuie reţinut că în
documentaţia care se întocmeşte, inclusiv graficul Gantt, sunt
raportate la soluţia tehnică alternativă oferită de petentă şi nu
la cea impusă prin studiul de fezabilitate, aşa încât acestea
sunt, cel puţin, parţial străine lucrării şi imposibil de comparat
cu cele ale altor ofertanţi.
În ceea ce priveşte faptul că ofertanta câştigătoare
este cea care a întocmit studiul de fezabilitate, acest aspect nu
poate fi analizat, cu consecinţe asupra rezultatului procedurii,
în solicitarea unei oferte inacceptabile care nu participă la
evaluarea de fond.
Pentru toate aceste considerente, reţinându-se
caracterul alternativ al ofertei petentei şi faptul că acesta nu
este permis de documentaţia de atribuire, Curtea a apreciat că
plângerea se impune a fi respinsă ca nefondată, menţinându-se
concluzia organului administrativ de jurisdicţie, subliniindu-se
şi caracterul superfluu al analizei îndeplinirii tuturor celorlalte
cerinţe ale acesteia.
Pentru aceste motive, Curtea a respins ca
neîntemeiată plângerea formulată de petenta SC CMG CC.I.G.
SRL împotriva Deciziei nr.4469/C2/5119, 5137 din 6
decembrie 2012, emisă de Consiliul Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, intimată fiind Primăria comunei R..

DREPT COMERCIAL

10. Cenzurarea hotărârilor adunării creditorilor de către

judecătorul-sindic pentru nelegalitate. Limitarea
controlului judecătoresc exercitat asupra activităţii
practicienilor în insolvenţă la cererile şi procesele de
natură juridică.
Art. 14 alin. 7 din Legea nr.85/2006
Art. 15 din Legea nr.85/2006

Potrivit prevederilor art.14 alin.7 din Legea

nr.85/2006, este permisă cenzurarea hotărârilor adunării
creditorilor de către judecătorul-sindic pentru
nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat
 230

împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se

consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării,
precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe
la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la
şedinţa adunării creditorilor.
În cauză, Curtea nu poate constata că la momentul
desfăşurării adunării nu se putea ţine o adunare a
creditorilor, faţă de dispoziţiile art. 15 din Legea
nr.85/2006.
Primul alineat al textului arată că în afară de
cazurile în care legea cere o majoritate specială,
şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa
titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din
valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului, iar
deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul
favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a
creanţelor prezente.
Faţă de etapele procedurii legea prevede că la
determinarea valorii totale a creanţelor împotriva averii
debitorului, ulterior afişării tabelului preliminar şi până
la afişarea tabelului definitiv, se ia în calcul valoarea
creanţelor verificate şi acceptate de administratorul
judiciar, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului
preliminar.
În acest context, Curtea constată că la adunarea
generală din 7.02.2012 s-a dispus confirmarea
administratorului judiciar cu votul a 64,2% din creanţe,
aşa cum era configurat tabelul preliminar al creditorilor
la momentul respectiv, creditoarea recurentă deţinând
2,07% din creanţe iar SC T. D. SA, 60,315%.
Totodată, din încheierea din 24.01.2012, pronunţată
în dosarul nr.1318/1259/2011, rezultă că au fost
formulate contestaţii la creanţele SC A. L. IFN SA, SC
MKB R. L. IFN SA, SC VFS România IFN SA, iar nu la
cele invocate de alţi creditori, care deţin creanţe
importante, potrivit tabelului preliminar şi care au atras
procentul de participare menţionat de administrator.
Ca atare, nu se poate reţine faptul că adunarea
creditorilor nu se putea desfăşura la acel moment.
Faptul că recurenta creditoare nu a putut vota decât
în scris, transmiţând punctul său de vedere,
neconcordant cu cel al creditorilor prezenţi, nu atrage
 231

concluzia existenţei unei cauze de nulitate, textul art.14

alin.7 din Legea nr.85/2006 referindu-se chiar la situaţia
creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii
respective respectiv la creditorii îndreptăţiţi să participe
la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la
şedinţa adunării creditorilor.
(Decizia nr.368/R-COM/30 Ianuarie 2013)

La data de 16.02.2012, S.C. M.R.L. IFN SA a

formulat contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor
debitoarei S.C. C. M. C. D&S SRL din data de 7.02.2012.
În motivare s-a arătat că hotărârea atacată este
nelegală, fiind adoptată cu lipsă de cvorum, contestatoarea
fiind împiedicată să participe datorită condiţiilor meteo
nefavorabile.
Administratorul judiciar a formulat întâmpinare la
contestaţia creditorului, arătând că hotărârea adunării
creditorilor a fost adoptată cu respectarea prevederilor art.14
alin.6 din Legea nr.85/2006.
Prin sentinţa nr. 252/19 Iunie 2012 Tribunalul a
respins contestaţia, formulată de contestator S.C. MKB R. L.
IFN SA, ca nefondată.
Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că
anularea hotărârii adunării creditorilor debitoarei S.C. C. M. C.
D&S SRL este nelegală, întrucât aceasta s-a desfăşurat în
condiţiile de legalitate, referitor la convocare şi organizare.
Faţă de votul exprimat în adunarea creditorilor din
data de 7.02.2012, conform procesului verbal întocmit de către
administratorul judiciar, s-a constatat că administratorul
judiciar desemnat provizoriu prin încheierea de deschidere a
procedurii insolvenţei a fost confirmat de către creditori în
această funcţie, potrivit prevederilor Legii nr.85/2006, decizia
fiind luată cu un procent de 64,5%.
S-a reţinut că susţinerile contestatoarei nu pot face
obiectul contestaţiei împotriva unei adunări a creditorilor.
Or, potrivit art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006
hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de către
judecătorul sindic pentru motive de nelegalitate. Dispoziţiile se
coroborează cu prevederile art.11 alin.2 din Legea nr.85/2006,
care statuează că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate
la controlul judecătoresc al activităţii practicienilor în
insolvenţă şi la cererile şi procesele de natură juridică.
 232

Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul

oportunităţii de către creditori, prin organele de conducere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C.
MKB R. Leasing IFN SA, solicitând admiterea acestuia,
modificarea sentinţei şi admiterea contestaţiei formulate
împotriva hotărârii adunării creditorilor şi infirmarea
administratorului judiciar SCP L. I. IPURL.
În motivare se arată că sentinţa este nelegală
deoarece nu ţine seama de faptul că nu au fost soluţionate
contestaţiile la tabelul preliminar de creanţe, stabilirea
creditorilor şi a procentelor deţinute de aceştia, determinând
direct legalitatea votului exprimat în cadrul adunării
creditorilor.
Se susţine că recurenta a arătat administratorului
judiciar că nu poate să se prezinte pentru exprimarea votului
care va fi prezentat doar în scris, datorită condiţiilor
meteorologice nefavorabile, iar alţi creditori au solicitat
reprogramarea adunării, însă administratorul judiciar nu a
ţinut seama de acestea.
La data de 29.11.2011, a fost stabilit termen de
judecată în dosarul de insolvenţă, pentru soluţionarea
contestaţiilor la tabel, formulată de către alţi creditori printre
care şi recurenta şi de către administratorul special. Cauza a
fost amânată, singura cerere rămasă în pronunţare fiind cea
formulată de administratorul special al debitoarei, prin care
solicita repunerea în termen şi formula contestaţie la tabelul
preliminar.
În aceeaşi zi însă administratorul judiciar a întocmit
proces verbal, în care a menţionat că adunarea creditorilor se
amână la 7.02.2012, ordinea de zi urmând a fi reluată cu
aceleaşi puncte.
Prin urmare, dacă a reţinut că amânarea adunării
este determinată de nesoluţionarea contestaţiilor la tabel,
înseamnă că adunarea nu se putea ţine până la soluţionarea
acestora. Însă, la data de 7.02.2012, deşi situaţia rămăsese
neschimbată, s-a ţinut adunarea, a fost întocmit proces verbal,
luându-se act că recurenta votează împotriva punctelor de pe
ordinea de zi.
A fost ataşat dosarul în care a fost formulată
contestaţia, împreună cu înscrisurile aferente.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor
invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, curtea
 233

constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:
Respingerea contestaţiei formulată de creditoare
împotriva hotărârii adunării creditorilor debitoarei S.C. C. M.
C. D&S SRL din data de 7.02.2012, s-a întemeiat pe argumente
de admisibilitate, în opinia instanţei de fond, care a reţinut că
deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul
oportunităţii de către creditori, prin organele de conducere,
atribuţiile judecătorului sindic fiind limitate la controlul
judecătoresc al activităţii practicienilor în insolvenţă şi la
cererile şi procesele de natură juridică.
Faţă de argumentele aduse în recurs, curtea reţine
că recurenta creditoare tinde să desfiinţeze hotărârea adunării
creditorilor pe considerente legate de configuraţia tabelului de
creanţe, deoarece contestaţiile formulate nu au fost încă
soluţionate.
Într-adevăr art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006
permite cenzurarea hotărârilor adunării creditorilor de către
judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor
care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să
se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum
şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura
insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării
creditorilor.
Însă totodată, este cert că cerinţele privind ţinerea
adunării şi votul în adunarea creditorilor este determinat de
structura tabelului creditorilor, care în condiţiile aplicării
art.15 din Legea nr.85/2006 reprezintă un aspect de legalitate
a hotărârii.
În cauză, curtea reţine că nesoluţionarea
contestaţiilor la tabelul preliminar nu poate constitui un motiv
întemeiat pentru împiedicarea adunării creditorilor, în raport
de situaţia concretă de faţă şi de prevederile susmenţionate.
Astfel, Curtea nu poate constata că la momentul
desfăşurării adunării nu se putea ţine o adunare a creditorilor,
faţă de dispoziţiile art.15 din Legea nr.85/2006.
Primul alineat al textului arată că în afară de cazurile
în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării
creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe
însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra
averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă
cu votul favorabil al titularilor majorităţii, prin valoare, a
 234

creanţelor prezente.
Faţă de etapele procedurii legea prevede că la
determinarea valorii totale a creanţelor împotriva averii
debitorului, ulterior afişării tabelului preliminar şi până la
afişarea tabelului definitiv, se ia în calcul valoarea creanţelor
verificate şi acceptate de administratorul judiciar, astfel cum
reiese din cuprinsul tabelului preliminar.
În acest context, Curtea constată că la adunarea
generală din 7.02.2012 s-a dispus confirmarea
administratorului judiciar cu votul a 64,2% din creanţe, aşa
cum era configurat tabelul preliminar al creditorilor la
momentul respectiv, creditoarea recurentă deţinând 2,07% din
creanţe iar SC T. D. SA, 60,315%.
Totodată, din încheierea din 24.01.2012, pronunţată
în dosarul nr.1318/1259/2011, rezultă că au fost formulate
contestaţii la creanţele SC A. L. IFN SA, SC MKB R. L. IFN SA,
SC VFS România IFN SA, iar nu la cele invocate de alţi
creditori, care deţin creanţe importante, potrivit tabelului
preliminar şi care au atras procentul de participare menţionat
de administrator.
Ca atare, nu se poate reţine faptul că adunarea
creditorilor nu se putea desfăşura la acel moment.
Faptul că recurenta creditoare nu a putut vota decât
scris, transmiţând punctul său de vedere, neconcordant cu cel
al creditorilor prezenţi, nu atrage concluzia existenţei unei
cauze de nulitate, textul art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006
referindu-se chiar la situaţia creditorilor care au votat
împotriva luării hotărârii respective respectiv la creditorii
îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit
motivat de la şedinţa adunării creditorilor.
De altfel, ulterior se constată că administratorul
confirmat la adunarea creditorilor în discuţie a fost înlocuit
prin încheierea din 9.10.2012, în temeiul art.22 alin.2 din
Legea nr.85/2006.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.8 din
Legea nr.85/2006, raportat la art.312 Cod procedură civilă,
Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondat,
recursul formulat de contestatoarea SC MKB R. L. IFN SA
împotriva sentinţei civile nr.252/CC/19 iunie 2012 pronunţată
de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul
nr.1318/1259/2011/a4, intimaţi fiind debitoarea SC C M C D&S
 235

SRL şi administratorii judiciari E N şi A. I. IPURL.

11. Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării normelor

legale privind calitatea în construcţii.

Încălcările învederate ale normelor legale (legea

in accepţiunea lato sensu) atrag nulitatea absolută a
recepţiei, producând o vătămare atât investitorilor, care
aveau ocazia de a respinge, recepţia ori de a îşi vedea
soluţionate obiecţiunile la aceasta, dar aducând atingere
şi ordinii de drept, sub aspectul încălcării normelor
privind calitatea în construcţii; cerinţa recepţionării
construcţiilor de către beneficiar nu este o simplă
formalitate, ci este menită să asigure însăşi substanţa
drepturilor şi obligaţiilor care incumbă părţilor
implicate în procesul de realizate a construcţiilor.

(Decizia nr. NR. 724/R-COM/27 Februarie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea

sub nr. 2374/288/2011 reclamanţii Asociaţia de Proprietari
„VT”, MM, EI, MV şi TV au chemat în judecată pe pârâtele S.C.
E. S.R.L. şi Primăria Rm. Vâlcea, solicitând instanţei
pronunţarea unei hotărâri prin care să constate nulitatea
absolută a procesului verbal de recepţie la terminarea
lucrărilor nr. 31 din 15.12.2007 înregistrat la Primăria Rm.
Vâlcea – Serviciul Urbanism cu nr. ***/13.02.2007.
În motivarea cererii, reclamanţii MM, EI, MV şi TV arată
că, în calitate de beneficiari, au încheiat cu pârâta S.C. E.
S.R.L., în calitate de antreprenor, contracte de construire a
unor apartamente la cheie în conformitate cu autorizaţia de
construcţie nr. 452/12882/10.05.2006.
Reclamanţii au mai arătat că, potrivit clauzei stipulată la
art. 4.2 din contractele de construire încheiate cu pârâta, s-a
prevăzut că recepţia lucrărilor de construire să se efectueze pe
faze de execuţie şi la finalizarea acestora, prin acordul părţilor,
urmând ca a se consemna în procesul verbal de recepţie,
precum şi că perioada de garanţie a fost stabilită la 24 de luni
calendaristice de la data terminării lucrărilor şi se termină cu
recepţia finală.
Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.
31/2007 a fost întocmit fără consimţământul beneficiarilor
 236

lucrărilor de construcţie, fără a respecta forma ad validitatem

a actului juridic, întrucât nu s-au menţionat în acesta
contractele de construire, şi în frauda legii, prin încălcarea
normelor imperative prevăzute de art. 8 din H.G. nr. 273/1994
care reglementează activitatea de recepţie a lucrărilor de
construcţie, ceea ce face ca acesta să fie lovit de nulitate
absolută.
În acest sens, reclamanţii au arătat că procesul verbal de
recepţie a lucrărilor nr. 31/2007 nu poartă semnăturile
proprietarilor de apartamente, nu menţionează contractele de
construire în temeiul cărora a fost efectuată lucrarea de
construcţie, iar preşedintele comisiei de recepţie, în persoana
d-lui SP, nu putea îndeplini această funcţie deoarece este
administratorul societăţii pârâte S.C. E. S.R.L., care este şi
investitor şi executant.
Pârâta S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a
invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei Asociaţia de proprietari „VT” (astfel cum a
precizat în şedinţa publică din data de 12 septembrie 2012)
motivat de faptul că nu are calitatea de parte în raportul juridic
de drept substanţial dedus judecăţii, precum şi a lipsei de
interes a reclamanţilor, deoarece aceştia nu justifică folosul
practic pe care l-ar obţine prin constatarea nulităţii absolute a
procesului verbal de recepţie.
Pe fondul cauzei, pârâta arată că, în temeiul contractelor
de vânzare cumpărare nr. 2340/16.05.2005 şi nr.
2599/31.02.2005 încheiate cu S.C. FS S.A. Rm. Vâlcea a
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Rm.
Vâlcea, iar, în calitate de investitor, a procedat la
modernizarea, reamenajarea şi mansardarea construcţiei în
baza proiectului de execuţie întocmit de S.C. A.A. S.R.L. în
temeiul căruia s-a eliberat Autorizaţia de Construire nr.
***/12882/10.05.2006 pentru „Modernizare, reamenajare,
mansardare construcţie şi schimbare destinaţie din sediu de
societate în spaţiu de locuit” şi Acordul unic nr. ***/10.05.2006.
Pârâta a precizat că lucrările de construcţii au fost
executate în regie proprie şi că, în conformitate cu prevederile
art. 37 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 şi art. 7 din H.G. nr.
273/1994, comisia de recepţie a fost constituită din 6 membri,
respectiv reprezentantul investitorului, în persoana d-lui SP,
doi reprezentanţi ai administraţiei publice locale pe teritoriul
căreia este situată construcţia (M.L. şi B.I.) şi specialişti, iar
 237

reprezentanţii executantului şi proiectantului au avut calitatea

de invitaţi.
Totodată, pârâta a arătat că procesul verbal de recepţie a
lucrărilor întocmit de comisia de recepţie a lucrărilor constată
respectarea de către executantul lucrării a prevederilor din
documentaţia tehnică ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de
construire.
Pârâta a mai arătat că, potrivit contractelor de construire
încheiate cu reclamanţii MM, EI, MV şi TV avea obligaţia de a
transmite acestora dreptul de proprietate după finalizarea
lucrărilor ceea ce s-a şi întâmplat, prin încheierea contractelor
de vânzare cumpărare în formă autentică.
În acest context, pârâta a arătat că, în condiţiile în care
lucrările au fost finalizate, nu exista nici un impediment legal
pentru încheierea procesului verbal de către persoanele
îndreptăţite a efectua recepţia, iar motivele de nulitate
invocate de reclamanţi nu au nici o legătură cu înţelesul şi
scopul procesului verbal, astfel că reclamanţii nu justifică
interesul în formularea cererii de constatare a nulităţii
procesului verbal.
Pârâta Primăria Municipiului Rm. Vâlcea a formulat
întâmpinare, în care a arătat că, prin Autorizaţia de construire
nr. ***/10.05.2006, pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de
investitor şi constructor, a fost autorizată să execute lucrări de
construire pentru: „Modernizare, reamenajare, mansardare
construcţie şi schimbare destinaţie din sediu societate în spaţii
de locuit” asupra imobilului teren şi/sau construcţii situat în
mun. Rm. Vâlcea
În considerarea prevederilor art. 1, art. 2, art. 7 şi art. 8
din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de
recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente
acestora, precum şi art. 37 alin. 2 din Legea nr. 50/1991,
pârâta arată că nu există obligaţia pentru beneficiari, în speţă
pentru reclamanţi, de a participa la recepţia lucrării.
Prin Sentinţa civilă nr. 12551 din 2 decembrie 2011
pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr.
2374/288/2011, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
active a reclamantei Asociaţia de Proprietari „VT” invocată de
pârâta SC E. SRL, s-au respins excepţiile lipsei calităţii
procesuale active şi lipsei de interes a reclamanţilor MM, EI,
MV şi TV, invocate de pârâta S.C. E SRL, prin întâmpinare.
 238

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia de

Proprietari „VT”, ca fiind formulată de o persoană lipsită de
calitate procesuală activă.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii MM, EI,
MV, şi TV, în contradictoriu cu pârâţii SC E SRL şi Primăria
Municipiului Rm. Vâlcea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că, în temeiul
contractelor de vânzare cumpărare autentificate de B.N.P. G. M.
sub nr. 2340/16.05.2005 şi nr. 2599/31.05.2005 încheiate cu
S.C. Foraj Sonde Rm. Vâlcea pârâta S.C. E. S.R.L,. a dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren şi
construcţie situat în Rm. Vâlcea.
Pârâta S.C. E. S.R.L., în calitate de investitor şi
constructor, a procedat la modernizarea, reamenajarea şi
mansardarea construcţiei situată pe terenul din Rm. Vâlcea
potrivit Autorizaţiei de Construire nr. ***/10.05.2006 pentru
„Modernizare, reamenajare, mansardare construcţie şi
schimbare destinaţie din sediu de societate în spaţiu de locuit”
şi Acordul unic nr. ***/10.05.2006, eliberate de Primarul mun.
Rm. Vâlcea la solicitarea pârâtei.
Lucrările de construcţii au fost executate în baza
proiectului de execuţie nr. 173/2005 întocmit de S.C. AA S.R.L.
Potrivit contractelor de construire, depuse în copie la
filele 99-110 dosar, pârâta S.C. E. S.RL., în calitate de
antreprenor, s-a obligat să construiască apartamente la cheie
în favoarea reclamanţilor MM, EI, MV şi TI, în calitate de
beneficiari, urmând ca la finalizarea lucrărilor de construcţii şi
concomitent cu predarea locuinţei pârâta să transmită în plină
proprietate beneficiarilor terenul aferent locuinţei în cotă parte
indiviză şi cota parte de bunuri indivize.
Potrivit clauzei stipulată la art. 3.2 din contractele de
construire, părţile au convenit ca reclamanţii să achite un
avans (al cărui cuantum este menţionat în cuprinsul fiecărui
contract) în termen de 24 de ore de la încheierea contractelor,
urmând ca diferenţa de preţ să fie achitată în momentul
recepţiei finale după semnarea procesului verbal de recepţie,
conform situaţiilor de lucrări vizate de beneficiar.
Conform procesului verbal de recepţie la terminarea
lucrărilor nr.***/15.02.2007 înregistrat la Primăria mun. Rm.
Vâlcea sub nr. ***/13.02.2007, aflat la dosar, rezultă că recepţia
la terminarea lucrărilor a fost efectuată în anul 2007 în urma
întrunirii comisiei de recepţie convocată şi numită de
 239

investitorul lucrării, în speţă de pârâta S.C. E S.R.L.; comisia

de recepţie la terminarea lucrărilor a cuprins 6 membri din
care doi au fost reprezentanţi ai administraţiei publice locale,
iar lucrările au fost recepţionate fără anexe şi fără obiecţiuni.
Pârâta S.C. E S.R.L. a invitat reclamanţii la recepţia
lucrării contractate pentru data de 12 februarie 2007, astfel
cum rezultă din cuprinsul adreselor depuse în copie la dosar,
iar apoi a vândut acestora apartamentele contractate potrivit
contractelor de vânzare cumpărare autentificate de B.N.P.
M.A.M. sub nr. ***/01.06.2007 pentru apartamentul nr. 3
cumpărat de EI şi EIR, sub nr. ***/04.05.2007 pentru
apartamentul nr. 8 cumpărat de TI şi TV, sub nr. ***/26.04.2007
pentru apartamentul nr. 2 cumpărat de MM şi MD şi sub nr.
***/26.04.2007 pentru apartamentul nr. 7 cumpărat de MV şi
MA.
A mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 5921/25 iunie
2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosarul nr.
7426/288/2008, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de
reclamanţii TI şi TV împotriva pârâtei S.C. E S.R.L., care a fost
obligată să efectueze la apartamentul vândut reclamanţilor
lucrările de remediere descrise în dispozitivul hotărârii.
Examinând motivele de nulitate a procesului verbal de
recepţie la terminarea lucrărilor invocate de reclamanţi prin
acţiune, judecătoria a constatat că acestea vizează
nerespectarea clauzelor contractuale prevăzute în contractele
de construire încheiate de pârâta S.C. E S.R.L. şi reclamanţi şi
a normelor juridice prevăzute de H.G. nr. 273/1994 pentru
recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora.
Motivele invocate de reclamanţi sunt de natură să atragă
nulitatea relativă a procesului verbal de recepţie la terminarea
lucrărilor, şi, prin urmare, pot fi invocate numai de partea în
favoarea căreia au fost edictate normele încălcate şi care au
fost vătămate prin întocmirea actului cu încălcarea acestor
norme.
Or, în speţă, reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT”,
nefiind parte în contractele de construire încheiate de pârâta
S.C. E S.R.L., nu a beneficiat de lucrările de construire pentru
a putea pretinde o eventuală vătămare prin emiterea actului a
cărui anulare se solicită.
Pe cale de consecinţă instanţa a respins acţiunea
formulată de reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT” ca fiind
formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
 240

Cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor

MM, MV, EI şi TV, instanţa a reţinut că aceştia justifică
interesul pentru promovarea acţiunii de anulare/nulitate a
procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor având în
vedere că sunt beneficiarii lucrărilor de construire realizate de
pârâtă în temeiul contractelor de construire, astfel că a respins
excepţia lipsei de interes a reclamanţilor invocată de pârâta
S.C. E. S.R.L., ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei judecătoria a reţinut următoarele:
În speţă, reclamanţii au solicitat instanţei să constate
nulitatea absolută a procesului verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor şi lipsirea lui de eficacitate, pentru
considerentele că recepţia, şi implicit actul constatator al
acesteia, nu s-a încheiat prin acordul părţilor, fiind încălcată
clauza contractuală stipulată la art. 4.2 din contractele de
construire, că alcătuirea comisiei de recepţie s-a realizat cu
încălcarea prevederilor art. 8 alin. 2 din H.G. nr. 273/1994 prin
participarea reprezentantului pârâtei S.C. E. S.R.L. care are
calitatea de executant al lucrărilor, iar procesul verbal de
recepţie a fost întocmit cu nerespectarea formei ad
validitatem.
Motivele de nulitate invocate de reclamanţi atrag
nulitatea relativă a actului încheiat de pârâta S.C. E. S.R.L.,
astfel încât pentru aplicarea sancţiunii nulităţii reclamanţii
trebuie să facă dovada vătămării produse şi a imposibilităţii
înlăturării acesteia decât prin anularea procesului verbal de
recepţie la terminarea lucrărilor.
Potrivit clauzelor contractuale stipulate de părţi în
contractele de construire instanţa a reţinut că pârâta S.C. E.
S.R.L., în calitate de antreprenor, avea obligaţia să invite
beneficiarul, în speţă pe reclamanţi, să participe la recepţia
locuinţei, obligaţie îndeplinită de pârâtă prin invitaţiile
adresate reclamanţilor să se prezinte la recepţia lucrării în
data de 15.02.2007.
Coroborând dispoziţiile legale expuse instanţa a reţinut că
legislaţia în materie în vigoare prevede că executantul are
obligaţia să comunice investitorului data terminării tuturor
lucrărilor prevăzute în contract, printr-un document scris şi
confirmat de investitor, iar acesta din urmă numeşte comisiile
de recepţie la terminarea lucrărilor, comisii din care nu fac
parte reprezentanţii executantului, ai proiectantului şi ai
 241

Inspectoratului de Stat în Construcţii, aceştia având calitatea

de invitaţi.
În speţă, pârâta S.C. E. S.R.L. are atât calitatea de
investitor cât şi de executant (constructor) al lucrării
„Modernizare, reamenajare, mansardare construcţie şi
schimbare destinaţie din sediu de societate în spaţiu de locuit”,
astfel că numirea comisiei de recepţie de către pârâtă şi
participarea reprezentantului său în comisia de recepţie s-a
realizat în calitate de investitor.
În fine, examinând procesul verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor sub aspectul formei ad validitatem,
instanţa a constatat că acesta corespunde modelului prezentat
în anexa 1 la H.G. nr. 273/1994.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat
apel reclamanţii MM, MV, EI, TV şi Asociaţia de Proprietari VT,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, au arătat că instanţa de fond a
soluţionat greşit procesul fără a intra în soluţionarea fondului
pe baza admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei Asociaţia de Proprietari VT, nefiind admisă proba
cu expertiză în construcţii pentru a se constata deficienţele de
construire ale imobilului.
În continuare, arată că instanţa de fond a apreciat în mod
eronat probele aduse la dosarul cauzei în sensul că
proprietarii de apartamente au fost invitaţi să participe la
recepţia la terminarea lucrărilor, deoarece pârâta, deşi ştia că
reclamantul MV a vândut apartamentul din str. *** şi locuia cu
chirie la altă adresă, cu rea credinţă l-a notificat la adresa la
care nu mai domicilia.
Instanţa de fond a omis să cerceteze faptul că pârâta SC
E SRL a întocmit procesul verbal de recepţie în speţă, la
momentul în care lucrările de construcţie nu au fost finalizate,
drept dovadă fiind depus la dosar procesul verbal din data de
15.02.2007 încheiat între pârâtă şi MV, prin care de comun
acord s-a stabilit să se amâne recepţia la terminarea lucrărilor,
la data de 15.03.2007.
Mai arată că pârâta a înşelat beneficiarul apartamentului
că îl va chema la recepţie, deoarece pe ascuns, tot în aceeaşi
zi, pârâta, împreună cu persoane care se aflau în conflict de
interes au semnat procesul verbal de recepţie fără a se
deplasa la locul imobilului şi fără să consemneze deficienţele
de construcţie.
 242

Drept asupra părţilor comune ale imobilului în cotă

indiviză au toţi proprietarii de apartamente respectiv
Asociaţia de Proprietari VT, deoarece la momentul întocmirii
procesului verbal de recepţie lucrările de construcţie ale
imobilului nu au fost finalizate.
Se mai arată de către recurenţi că instanţa de fond a
apreciat eronat că s-a respectat proiectul de execuţie al
lucrărilor de construcţie, autorizaţia de construcţie şi avizele
legale.
Concluzionează că în mod greşit s-a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de
Proprietari VT.
În continuare, arată recurenţii că instanţa de fond a omis
să cerceteze aspecte legate de momentul încheierii procesul
verbal de recepţie astfel încât să constate că pârâţii nu
trebuia să întocmească procesul verbal de recepţie în februarie
2007, în momentul în care lucrările de construcţie ale
imobilului nu au fost finalizate şi proprietarii de apartamente
nu au fost constituiţi în asociaţie de proprietari.
Consideră că predarea construcţiei către proprietarii de
apartamente ar fi trebuit efectuată numai în momentul în care
aceştia ar fi fost constituiţi în asociaţie de proprietari.
Intimatul Municipiul Rm. Vâlcea a formulat întâmpinare
prin care a solicitat anularea apelului formulat de Asociaţia de
Proprietari VT potrivit art. 67 şi art. 68 C.pr.civ., şi
respingerea apelului formulat de către ceilalţi apelanţi ca
nefundat, menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică.
Intimata SC E SRL a formulat întâmpinare prin care a
solicitat respingerea apelului ca nefundat şi menţinerea
sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Prin Decizia 7/2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la
data de 11.10.2012, a fost respins apelul declarat de apelanţii
reclamanţi, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia de
Proprietari VT, reţinând, raportat la motivele de nulitate a
procesului verbal de recepţie invocate, că reclamanta Asociaţia
de Proprietari „VT”, nefiind parte în contractele de construire
încheiate de pârâta S.C. E. S.R.L., nu a beneficiat de lucrările
de construire pentru a putea pretinde o eventuală vătămare
prin emiterea actului a cărui anulare s-a solicitat.
De asemenea, în mod corect instanţa de fond a respins
 243

cererea formulată de reclamanţii MM, MV, EI, TV ca

neîntemeiată, reţinând că procesul verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor nr. 31/2007 a fost întocmit cu respectarea
clauzelor contractuale nr. 4.2 şi 4.3 din contractele de
construire, precum şi cu respectarea dispoziţiilor HG nr.
273/1994.
Nerespectarea clauzelor contractuale prevăzute în
contractele de construire încheiate, precum şi nerespectarea
dispoziţiilor prevăzute de H.G. nr. 273/1994 pentru recepţia
lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, sunt de
natură să atragă nulitatea relativă a procesului verbal de
recepţie atacat. Fiind cauze de nulitate relativă pot fi invocate
numai de partea al cărei interes a fost nesocotit la încheierea
actului juridic şi care au fost vătămate prin întocmirea actului.
Or, reclamanta Asociaţia de Proprietari „VT”, nefiind parte în
contractele de construire încheiate de pârâta S.C. E. S.R.L., nu
a beneficiat de lucrările de construire pentru a putea pretinde
o eventuală vătămare prin emiterea actului a cărui anulare se
solicită, astfel că nu justifică calitatea procesuală activă
pentru a promova acţiunea de faţă.
În continuare tribunalul reţine că instanţa de fond a
apreciat corect probele administrate în cauză, reclamanţii fiind
invitaţi de pârâtă să participe la recepţia finală a lucrării din
data de 15.07.2007, aspect ce rezultă din invitaţiile depuse la
dosar. Susţinerea că reclamantului MV i-a fost comunicată
invitaţia la o altă adresă decât cea la care locuia nu poate fi
primită, întrucât acesta a avut cunoştinţă de recepţia finală a
lucrărilor, prezentându-se la sediul pârâtei din Rm. Vâlcea la
data de 15.02.2007.
În ce priveşte procesul verbal din data de 15.02.2007
încheiat între pârâta SC E. SRL şi reclamantul MV, se reţine
că prin acest înscris s-a stabilit ca termen de predare a
apartamentului către beneficiar la data de 15.03.2007, după
executarea dotărilor ce au fost negociate în ultimul preţ al
locuinţei.
Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.
31 din data de 15.02.2007 a fost semnat de comisia de
recepţie la terminarea lucrărilor compusă din 6 membri din
care doi au fost reprezentanţi ai administraţiei publice locale,
lucrările fiind recepţionate fără anexe şi fără obiecţiuni, iar
sub aspectul formei ad validitatem înscrisul corespunde
modelului prezentat în anexa 1 la H.G. nr. 273/1994
 244

După efectuarea recepţiei, în lunile aprilie şi mai 2007,

apartamentele au fost vândute reclamanţilor. În măsura în care
lucrările de construcţie nu ar fi fost realizate corespunzător
dispoziţiilor contractelor de lucrări, reclamanţii au posibilitatea
să ceară remedierea acestora. De altfel, reclamanţii MV şi TV
au şi promovat astfel de acţiuni, iar pârâta SC E. SRL a fost
obligată la remedierea lucrărilor prin hotărâri judecătoreşti
irevocabile.
Corect a reţinut prima instanţă că pârâta a respectat
proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie, autorizaţia de
construcţie şi avizele legale, astfel cum rezultă din probele
dosarului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii
MM, MV, TV şi Asociaţia de Proprietari „VT”, invocând motive
încadrate în drept de recurenţi în prevederile art. 304 pct. 8, 9,
şi 10 C.proc.civ.
Au criticat hotărârea pronunţată pentru următoarele
motive:
1. Instanţa de apel nu a cercetat fondul, deoarece a
respins solicitarea de a se efectua o expertiză tehnică
specialitatea construcţii, pentru a se stabili toate deficienţele
apartamentelor, precum şi ale spaţiilor comune.
2. Decizia înlătură în mod nejustificat şi nemotivat
efectele şi constatările din procesul verbal de control din data
de 09.02.2012 întocmit de Inspectoratul de Stat în Construcţii,
în baza art. 45 din HG 1211/2012. De asemenea, instanţa de
apel nu a luat în considerare expertiza VC cu privire la unul
dintre apartamentele din imobil.
3. În mod nelegal instanţa de apel a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale active a „Asociaţia de Proprietari „VT”.
Potrivit statutului şi acordului de asociere, Asociaţia
administrează părţile comune ale imobilului. În conformitate cu
HG 273/1994, cartea tehnică a imobilului ar fi trebuit predată
către Asociaţia de Proprietari în momentul încheierii
procesului verbal de recepţie.
4. În mod eronat instanţa a apreciat că proprietarii de
apartamente nu au calitatea de investitori.
În realitate calitatea de investitor revine acestora,
deoarece au plătit avansul, iar intimata pârâtă AG E. nu poate
fi investitor, deoarece a efectuat lucrarea pe baza acestui
avans.
 245

5. În mod eronat instanţa de apel a interpretat procesul

verbal din 15.02.2007 încheiat cu MV, considerând că este
vorba de stabilirea unui nou termen de recepţie ca urmare a
efectuării unor dotări negociate în ultimul preţ, în realitate
fiind vorba, aşa cum se menţionează expres în document, de
nefinalizarea la timp a lucrărilor de construire din contractul
iniţial. De fapt, în timp ce AG E. negocia un nou termen de
recepţie, pe ascuns a întocmit procesul verbal de recepţie din
15.02.2007, în lipsa investitorului.
6. Instanţa de apel în mod eronat a apreciat că pârâta a
respectat proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie,
autorizaţia de construire şi avizele legale. În conformitate cu
proiectul de execuţie, imobilul ar fi trebuit construit din zidărie
de cărămidă şi BCA, aceste materiale fiind prezentate şi în
oferta mediatizată de pârâtă şi depusă la dosarul cauzei, iar
constructorul nu a respectat acest lucru.
S-a depus întâmpinare de către Primăria Mun. Rm.
Vâlcea, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
arătând că Asociaţia de Proprietari nu a fost parte în
contractele de construire, deci nu are calitate procesuală
activă. A arătat că recurenţii au fost invitaţi de către pârâta
AG E. să participe la recepţia finală la 15.07.2007, aspect ce
rezultă din invitaţiile depuse la dosar.
Pârâta a respectat proiectul de execuţie, autorizaţia şi
avizele. Mai mult decât atât, procesul verbal de recepţie nr.
31/15.02.2007 a fost semnat de comisia de recepţie la
terminarea lucrărilor, compusă din 6 membri, lucrările fiind
semnate fără anexe şi fără obiecţiuni, iar sub aspectul formei
ad validitatem înscrisul corespunde modelului prezentat în
anexa 1 la HG 273/1994.
Pârâta AG E. SRL a formulat de asemenea întâmpinare,
solicitând respingerea ca nefondat a recursului, pentru
următoarele motive:
În ceea ce o priveşte pe recurenta Asociaţia de
Proprietari, în mod corect tribunalul a constatat că, faţă de
motivele de nulitate invocate de către reclamanţi, ea nu
justifică calitate procesuală activă, şi nu a suferit nicio
vătămare prin emiterea actului.
Pe fondul cauzei, în mod corect instanţa a constatat că
procesul verbal a fost încheiat cu respectarea normelor legale
privind calitatea în construcţii.
 246

A arătat că lucrările de construire au fost executate în

regie proprie, iar recepţia a fost realizată în conformitate cu
art. 37 al. 2 din Legea 50/1991. Ea are atât calitatea de
investitor, cât şi pe aceea de executant, astfel că în temeiul
legii a desemnat comisia de recepţie şi a stabilit componenţa
acesteia.
Cu viitorii proprietari societatea a încheiat ulterior
procese verbale de recepţie individuale pentru apartamentele
pe care voiau să le dobândească.
Analizând recursul formulat, Curtea a constatat că acesta
este fondat.
O primă critică ce se impune a fi analizată este cea
referitoare la calitatea procesuală activă a „Asociaţiei de
Proprietari „V.T.”.
Instanţele de fond au motivat lipsa legitimării procesuale
active a acestei părţi prin faptul că nu este parte în contractul
de construire şi nu a suferit o vătămare prin întocmirea
procesului verbal contestat. De asemenea, au mai argumentat
că, fiind vorba de cauze de nulitate relativă, anularea
procesului verbal poate fi cerută doar de părţile contractante
şi care au suferit o vătămare prin încheierea sa.
Curtea constată că aceste argumente nu pot fi primite,
deoarece motivele de nulitate invocate în cererea de chemare
în judecată nu se circumscriu nulităţii relative, ci absolute. Nu
este vorba numai de încălcarea unor clauze contractuale, ci se
susţine încălcarea unor dispoziţii din HG 273/1994 referitoare
la modalitatea de efectuare a recepţiei la terminarea lucrărilor,
în special la componenţa comisiei de recepţie. Este adevărat că
efectuarea recepţiei este tratată şi în contractul părţilor.
Potrivit contractului, recepţia se face prin acordul părţilor, pe
etape de execuţie şi la finalizarea construcţiei. Distinct de
această modalitate convenţională, Legea 10/1995 la art. 17 şi
Legea 50/1991 în art. 37 instituie obligativitatea recepţiei
construcţiilor la terminarea lucrărilor, iar în aplicarea acestor
dispoziţii legale a fost emisă HG 273/1994 privind aprobarea
Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi
instalaţii aferente acestora (denumită, în continuare, şi
Regulament).
Nerespectarea legii şi a actului normativ emis pentru
punerea sa în aplicare atrage nulitatea absolută, deoarece este
vorba de norme legale privind disciplina şi calitatea în
construcţii, care au caracter imperativ, fiind de ordine publică.
 247

Caracterul de ordine publică al normelor instituite în domeniu

rezultă din prevederile legii, care priveşte siguranţa si calitatea
în construcţii ca pe o chestiune care depăşeşte sfera
interesului individual, interesând valori sociale cu caracter
general. Astfel, scopul reglementării, este, potrivit art. 3 din
Legea 10/1995, „realizarea şi exploatarea unor construcţii de
calitate corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a
bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător.”, iar
potrivit art. 9 lit.h din acelaşi act normativ şi Anexei nr. 2 la
Legea 50/1991, recepţia construcţiilor este o componentă a
sistemului calităţii în construcţii.
De aceea, câtă vreme normele legale a căror încălcare se
invocă sunt de ordine publică, nulitatea nu poate avea caracter
relativ, după cum în mod greşit s-a reţinut, ci este vorba de
cauze de nulitate absolută, ce poate fi invocată de orice
persoană interesată.
De aceea, asociaţia de proprietari are calitate procesuală
activă pentru a invoca nulitatea procesului verbal de recepţie,
având în vedere că se susţine existenţa unor cauze de nulitate
absolută, câtă vreme ea are un interes în promovarea acţiunii
de faţă, deoarece, chiar şi în condiţiile în care nu a fost parte în
contractul de construire, ea are atribuţii în administrarea
spaţiilor comune ale imobilului, astfel că orice deficienţe ale
imobilului, dacă este vorba de spaţiile şi dotările comune, intră
în sfera de interese ale acesteia.
O a doua categorie de critici priveşte modalitatea de
administrare a probatoriului: se susţine de către recurenţi că
nu s-a efectuat proba cu expertiză tehnică pentru constatarea
deficienţelor imobilului, iar instanţa de apel a înlăturat
constatările din procesul verbal întocmit de ISC şi expertiza
efectuată într-o altă cauză, reţinând în mod eronat şi în contra
probelor administrate că imobilul respectă autorizaţia,
proiectul de construire şi celelalte avize legale.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că afirmaţia
instanţei de apel potrivit căreia la realizarea imobilului au fost
respectate autorizaţia şi proiectul de execuţie este, pe de o
parte, nesusţinută de probe şi nemotivată, în condiţiile în care
apelanţii au susţinut contrariul şi au depus şi înscrisuri în
dovedire, iar tribunalul, ca şi prima instanţă, nu au motivat de
ce înlătură aceste înscrisuri şi pe baza căror probe au ajuns la
concluzia contrară.
 248

Cu toate acestea, existenţa sau nu a unor deficienţe ori a

unor nereguli privind respectarea autorizaţiei de construire
sau a altor avize sunt chestiuni care exced prezentei cauze, ce
are ca obiect constatarea nulităţii procesului verbal pentru
încălcarea dispoziţiilor legale care privesc componenţa
comisiei de recepţie, interesând cel mult sub aspectul probării
interesului de a solicita anularea procesului verbal de
recepţie.
Or, sub acest aspect, interesul reclamanţilor este
neîndoielnic, câtă vreme au probat existenţa unor cereri de
chemare în judecată pe rolul instanţelor referitoare la aceste
pretinse deficienţe ale construcţiei, iar prin cererea de
chemare în judecată ce face obiectul acestei cauze se solicită
anularea procesului verbal de recepţie întocmit fără
participarea lor şi în condiţiile unui pretins conflict de interese,
recepţia constituind momentul în care şi-ar fi putut exprima, în
cadrul reglementat de lege şi Regulament, obiecţiunile cu
privire la măsura şi modul în care au fost finalizate lucrările.
De aceea, Curtea constată că, deşi afirmaţia instanţei de
apel este nemotivată şi nesusţinută de probe, totuşi efectuarea
unor astfel de probe nici nu s-ar fi impus, întrucât nu face
obiect de învestire în prezentul litigiu şi nu influenţează soluţia
acestuia.
Ceea ce interesează, întrucât face obiect de învestire în
prezenta cauză, este dacă la efectuarea recepţiei la terminarea
lucrărilor s-au respectat dispoziţiile actelor normative care
reglementează modul de realizare a acesteia.
Sub acest aspect, Curtea constată că este fondată critica
recurenţilor referitoare la greşita aplicare a legii de către
instanţa de apel, cu privire la dezlegarea în fond a pricinii,
respectiv cea dată motivelor de nulitate invocate referitor la
componenţa comisiei de recepţie.
Sub acest aspect, s-au reţinut de către instanţa de apel
trei argumente pentru care procesul verbal este legal întocmit,
şi anume: (1) reclamanţii au fost invitaţi de pârâtă să participe
la recepţia finală a lucrării; (2) procesul verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor nr. 31 din data de 15.02.2007 a fost
semnat de comisia de recepţie la terminarea lucrărilor
compusă din 6 membri, din care doi au fost reprezentanţi ai
administraţiei publice locale, lucrările fiind recepţionate fără
anexe şi fără obiecţiuni, iar sub aspectul formei ad validitatem
înscrisul corespunde modelului prezentat în anexa 1 la H.G. nr.
 249

273/1994; (3) în măsura în care lucrările de construcţie nu ar

fi fost realizate corespunzător contractelor de lucrări,
reclamanţii au posibilitatea să ceară remedierea acestora,
lucru pe care l-au şi făcut şi obţinut în justiţie; (4) pârâta a
respectat proiectul de execuţie al lucrărilor de construcţie,
autorizaţia de construcţie şi avizele legale, astfel cum rezultă
din probele dosarului.
Cel de-al patrulea argument nu are relevanţă în cauză,
sub aspectul obiectului dedus judecăţii, din motivele expuse
anterior, când s-a analizat critica din recurs formulată separat
cu privire la această aserţiune.
Nici cel de-al treilea argument nu este valid, deoarece
principiile disponibilităţii şi cel al accesului liber la justiţie
obligă instanţa să judece cererea cu care este învestită, iar
faptul că reclamantul are la dispoziţie şi alte mijloace de
realizare a dreptului său, pe care instanţa le apreciază ca fiind
mai eficiente, nu constituie, în sine, un motiv de respingere a
cererii, câtă vreme aceasta este admisibilă, nefiind oprită de
lege.
Relevante sub aspectul obiectului cererii deduse judecăţii
sunt celelalte două argumente, ce vor fi analizate în cele ce
urmează.
Astfel, este adevărat că procesul verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor nr. 31 din data de 15.02.2007 a fost
semnat de comisia de recepţie la terminarea lucrărilor
compusă din 6 membri, din care au fost şi reprezentanţi ai
administraţiei publice locale, lucrările fiind recepţionate fără
anexe şi fără obiecţiuni, însă ceea ce se invocă este faptul că
din comisia de recepţie nu au făcut parte şi beneficiarii
lucrărilor, tocmai pentru a avea posibilitatea de a-şi prezenta
obiecţiunile.
În ceea ce priveşte argumentul legat de faptul că
reclamanţii au fost invitaţi la recepţia la terminarea lucrărilor,
fapt care ar rezulta din dovezile aflate la dosarul judecătoriei,
Curtea constată că, din dovezile menţionate, nu rezultă
concluzia reţinută de instanţa de apel, ci dimpotrivă, se
confirmă susţinerile reclamanţilor.
Astfel, se constată că prin, notificările de la dosar, trimise
de pârâta E., şi pe care se bazează instanţa de apel în
susţinerea sa, reclamanţii au fost invitaţi la sediul pârâtei la
data de 12.02.2007, scopul invitaţiei fiind acela de a stabili
 250

sumele suplimentare rezultate din modificările intervenite la

contracte în urma solicitărilor beneficiarilor.
Aşadar, invitaţiile au fost făcute pentru o altă dată
(12.02.2007) decât cea la care a avut loc recepţia la terminarea
lucrărilor (15.02.2007), şi în alt scop decât recepţia.
Nicio altă dovadă din dosar nu confirmă concluzia
instanţei de fond potrivit căreia reclamanţii ar fi fost invitaţi la
recepţia la terminarea lucrărilor.
De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond,
pârâta AG E., ca şi Primăria, s-au apărat în sensul că nici nu
era nevoie de prezenţa reclamanţilor la efectuarea recepţiei,
deoarece ei nu au calitatea de investitori, ci lucrările au fost
executate în regie proprie, iar nicidecum nu s-a apărat (pârâta
societate comercială) în sensul că i-ar fi notificat pe reclamanţi
şi ei nu s-ar fi prezentat.. Nici în procesul verbal contestat nu
se face o atare menţiune.
În aceste condiţii, concluzia care se impune este aceea că
reclamanţii, mai exact reclamantul MV, el fiind singurul cu
privire la care s-a depus confirmarea de primire a notificării,
au fost notificaţi în alt scop şi pentru o altă dată decât cea la
care a avut loc recepţia la terminarea lucrărilor.
Astfel, la data la care au fost invitati de către pârâta E.,
12.02.2007, reclamanţii MV şi MM s-au întâlnit cu
reprezentantul pârâtei şi au convenit prelungirea termenului
de predare a locuinţelor cu 3 zile, la 15.02.2007, încheind în
acest scop acte adiţionale la contractele de construire, cu nr.
***/12.02.2007 şi nr. *** din aceeaşi dată, depuse la dosarul
primei instanţe.
La termenul astfel prelungit, 15.02.2007, s-a încheiat,
separat de procesul verbal al terminarea lucrărilor, în aceeaşi
zi cu acesta, un înscris denumit „Proces verbal” între acelaşi
reprezentant al pârâtei care a participat şi la semnarea
procesului verbal contestat, SPD, şi reclamantul MV, în care s-a
amânat din nou recepţia pentru data de 14.03.2007, ca urmare
a unor dotări neexecutate încă, ce au fost negociate în ultimul
preţ al locuinţei.
La întocmirea procesul verbal nr. ***/15.02.2007 nu a
participat nici un reclamant, pârâtele considerând că nu se
impunea prezenţa lor, deoarece nu au calitatea de investitori.
Pentru a lămuri această calitate, Curtea reţine că, potrivit
art. 17 al. 1 şi 3, din Legea 10/1995, recepţia construcţiilor
constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor
 251

nemijlocite, în conformitate cu documentaţia de execuţie şi cu

documentele cuprinse în cartea tehnică a construcţiei.
Recepţia construcţiilor se face de către investitor - proprietar,
în prezenta proiectantului şi a executantului şi/sau
reprezentanţilor de specialitate, legal desemnaţi de aceştia.
Prin HG 273/12994 s-a aprobat Regulamentul de recepţie
a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora,
prevăzut în anexa la această hotărâre.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, recepţia constituie o
componentă a sistemului calităţii în construcţii şi este actul
prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau
fără rezerve şi ca aceasta poate fi dată în folosinţa. Prin actul
de recepţie se certifică faptul ca executantul şi-a îndeplinit
obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale
documentaţiei de execuţie.
Noţiunile de investitor şi executant sunt definite la art. 2,
astfel: „În înţelesul prezentului regulament, investitorul este
persoană fizică sau juridică care încheie contractul de
executare de lucrări de construcţii, urmăreşte îndeplinirea lui
şi preia lucrarea.
Executantul este parte contractantă care realizează
lucrarea sau reprezentantul legal al acestuia, dacă lucrarea
este realizată printr-o asociere.”
Coroborând aceste dispoziţii, reiese că nu există o
suprapunere perfectă între calitatea de investitor şi aceea de
proprietar, decât în două situaţii: atunci când proprietarul
încheie şi contractul de executare de lucrări de construcţii în
calitate de beneficiar, ori în lipsa unui astfel de contract, când
lucrările sunt executate de proprietar în regie proprie.
În speţa de faţă nu se regăseşte niciuna dintre aceste
situaţii, deoarece ne aflăm în situaţia în care proprietara,
pârâta E., nu a executat lucrările în regie proprie, ci a ales
soluţia de a atrage finanţare în vederea construirii din partea
unor alte persoane, în speţă reclamanţii, sens în care a încheiat
cu aceştia contracte de construire în calitate de antreprenor,
executant. Astfel, între recurenţii reclamanţi, în calitate de
beneficiari, şi pârâta AG E., fostă E., în calitate de
antreprenor, s-au încheiat contracte de construire (nr.
***/22.05.2006, nr. ***/03.05.2006), având ca obiect
„construirea de către SC E. SRL pentru beneficiar a unui
apartament la cheie potrivit proiectului de execuţie, planului
 252

general şi de detaliu cu specificaţiile de finisări” (art. 2.1. din

contracte).
Din această clauză contractuală care prevede obiectul
contractului rezultă fără dubiu faptul că beneficiarii din
contract, adică recurenţii reclamanţi, au calitatea de investitori
potrivit definiţiei art. 2 din Regulament, precitată, iar
antreprenorul E. este executantul contractului de construire,
potrivit definiţiei cuprinse în aceeaşi normă de drept.
Contractul cuprinde şi dispoziţii referitoare la recepţia
lucrării, însă aceste dispoziţii se completează cu cele prevăzute
în normele legale imperative prevăzute de Lege şi
Regulament, dat fiind caracterul de ordine publică al
sistemului de norme referitoare la calitatea în construcţii,
aspect analizat şi într-unul din paragrafele anterioare.
Etapele realizării recepţiei la terminarea lucrărilor
include notificarea de către executant către investitor a
terminării lucrărilor, urmată de organizarea de către investitor
a începerii recepţiei în maximum 15 zile de la notificarea
terminării lucrărilor. (art. 6 şi 8 din Regulament).
În cauză, aceste dispoziţii legale nu au fost respectate,
recepţia la terminarea lucrărilor fiind organizată la 15.02.2007
de către executant, fără participarea şi fără notificarea
investitorilor beneficiari.
În ceea ce priveste componenţa comisiei de recepţie,
aceasta este stabilită de art. 7 şi art. 8 al. 2 din Regulament,
astfel: “ (1) Comisiile de recepţie pentru construcţii şi pentru
instalaţiile aferente acestora se vor numi de către investitor şi
vor fi alcătuite din cel puţin 5 membri. Dintre aceştia,
obligatoriu vor face parte un reprezentant al investitorului şi
un reprezentant al administraţie publice locale pe teritoriul
căreia este situată construcţia, iar ceilalţi vor fi specialişti în
domeniu. (2) Reprezentanţii executantului, ai proiectantului şi
ai Inspectoratului de Stat în Construcţii - I.S.C. nu pot face
parte din comisia de recepţie, aceştia având calitatea de
invitat.
Nici aceste dispoziţii legale nu au fost respectate în
cauză, deoarece, potrivit procesului verbal nr. 31/15.02.2007,
comisia de recepţie a fost alcătuită din preşedinte SP, GM, SF,
BD, ML, BI. Dintre aceştia, cel dintâi este administratorul
executantului, antreprenor în constractele de construire, iar
altul sau alţii dintre aceştia sunt din partea Consiliului Local
 253

Rm. Vâlcea, dovadă în acest sens fiind ştampila acestei

autorităţi aplicată pe document.
Niciunul dintre membrii comisiei de recepţie nu este
investitor, în sensul prevederilor art. 2 din regulament, adică
beneficiarii contractelor de construire încheiate, ceea ce
încalcă art. 7 al. 1 din Regulament.
Mai mult, din comisie face parte reprezentantul societăţii
executante, cu încălcarea interdicţiei exprese, stipulate de art.
8 al. 2 din acelaşi Regulament, el fiind si cel care a organizat
recepţia., cu încălcarea, şi sub acest aspect, a art. 7 şi 8.
Încălcările învederate ale normelor legale (legea in
accepţiunea lato sensu) atrag nulitatea absolută a recepţiei,
producând o vătămare atât investitorilor, care aveau ocazia de
a respinge, recepţia ori de a îşi vedea soluţionate obiecţiunile
la aceasta, dar aducând atingere şi ordinii de drept, sub
aspectul încălcării normelor privind calitatea în construcţii;
cerinţa recepţionării construcţiilor de către beneficiar nu este
o simplă formalitate, ci este menită să asigure însăşi substanţa
drepturilor şi obligaţiilor care incumbă părţilor implicate în
procesul de realizate a construcţiilor.
Este eronată apărarea pârâtei în sensul că lucrarea de
construire este realizată în regie proprie, căci, în prezenţa
unor contracte de construire încheiate între beneficiari şi
antreprenor, acesta din urmă nu poate pretinde că a realizat
lucrarea în regie proprie, chiar dacă are şi calitatea de
proprietar al terenului or al construcţiei, el fiind, potrivit
voinţei părţilor materializată în contract, executant, iar nu
investitor.
O altă constatare eronată a instanţei de apel, şi care face
obiectul recursului, este aceea referitoare la faptul că, sub
aspectul formei, înscrisul corespunde modelului prezentat în
anexa 1 la H.G. nr. 273/1994.
Verificând această susţinere, raportată la modelul
menţionat şi la susţinerile reclamanţilor potrivit cărora s-a
omis trecerea în procesul verbal a contractelor de construire în
baza cărora a fost realizată lucrarea, se constată de către
Curte că susţinerea recurenţilor este reală. Astfel, deşi
procesul verbal este întocmit pe baza formularului din anexa la
Regulament, nu sunt completate toate rubricile, una dintre
acestea fiind, într-adevăr, cea la care ar fi trebuit să se
menţioneze contractul care a stat la baza executării
construcţiei (partea introductivă a procesului verbal).
 254

Aşadar, conduita pârâtei E. a fost aceea pe care ea o

relevă şi în apărările făcute în instanţă, potrivit căreia ea ar fi
executat lucrările în regie proprie, însă această aserţiune
presupune ignorarea contractelor de construire încheiate de ea
însăşi. Executarea de lucrări în regie proprie presupune însă
lipsa unui astfel de contract, şi anume cumulul calităţilor de
investitor şi antreprenor în aceeaşi persoană, situaţie ce în
cauză nu se regăseşte.
În consecinţă, pentru toate aceste argumente, Curtea
constată că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea
greşită a legii, ceea ce face incident motivul de modificare a
hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cu consecinţa
modificării deciziei din apel, în sensul admiterii apelului astfel
că, în baza art. 296 C.proc.civ., va schimba sentinţa primei
instanţe în sensul că va admite cererea şi va constata nulitatea
procesului verbal nr. 31/15.02.2007.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul declarat de
reclamanţii M. M., M.V., T.V., ASOCIAŢIA DE PROPRIETARI „V.
T.”, împotriva deciziei nr. 7 din 11 octombrie 2012, pronunţată
de Tribunalul Vâlcea – secţia a II-a civilă, în dosarul nr.
2374/288/2011*, intimaţi fiind reclamanta E. I. şi pârâtele S.C.
A.G. E. S.R.L., şi Primăria municipiului RM. Vâlcea, a modificat
soluţia din apel în sensul că a admis apelul şi a schimbat
sentinţa în sensul că a admis cererea şi a constatat nulitatea
procesului verbal nr. ***/15.02.2007.

12. Întocmirea tabelului preliminar şi definitiv de

creanţe. Procedura de soluţionare a contestaţiei
formulate de debitoare. Posibilitatea modificării
tabelului definitiv de creanţe de către administratorul
judiciar în lipsa unei hotărâri a judecătorului sindic.
Art.72, 73, 74 şi 75 din
Legea nr.85/2006

În condiţiile art.73 din Legea nr.85/2006, debitoarea

a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar,
criticând înscrierea creditoarei S.C. C-P S.R.L., motivat
de existenţa unei compensaţii convenţionale, cale de
atac respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa
nr.901/2012.
Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, în urma
verificărilor făcute, raportat la declaraţiile de creanţă,
 255

administratorul judiciar/lichidatorul întocmeşte un tabel

preliminar împotriva căruia părţile interesate pot
formula contestaţie conform art.73 din acelaşi act
normativ.
După ce toate contestaţiile au fost soluţionate se
înregistrează, în condiţiile art.74, tabelul definitiv şi
acesta poate fi contestat doar pentru motivele şi în
condiţiile art.75 din lege.
Legea nr.85/2006 nu prevede alte posibilităţi de
cenzură a menţiunilor din tabelele de creanţă, aşa încât
demersul administratorului judiciar de a „rectifica”
tabelul definitiv de creanţe, motivat de faptul că a intrat
în posesia unor noi documente se situează în afara
cadrului legal amintit.
În raportul depus de către administratorul judiciar
la 22.10.2012, se vorbeşte de contestarea de către
debitoare în condiţiile art.75 din Legea nr.85/2006 a
menţiunilor din tabelul preliminar, aspect nesusţinut de
probe şi de altfel lipsit de relevanţă.
O eventuală contestaţie formulată în condiţiile
art.75 revine în competenţa instanţei spre soluţionare,
instanţă care observă în ce măsură sunt sau nu
îndeplinite cerinţele de admisibilitate a acestui demers
procesual.
Aşadar, chiar dacă s-ar proba existenţa unei astfel
de contestaţii, dovadă care nu se află la dosar, ea nu
îndreptăţea administratorul judiciar fără o hotărâre a
judecătorului sindic să modifice tabelul definitiv, între
timp consolidat, de creanţe.

(Decizia nr. 863/R-COM/13 Martie 2013)

Prin contestaţia formulată la 2 mai 2012, S.C.C-P

S.R.L. a solicitat reînscrierea creanţei sale în tabelul întocmit
în procedura de lichidare a debitoarei S.C. ES S.R.L. şi
repunerea în termen pentru formularea acestei cereri.
În motivare s-a arătat că întocmind tabelul
preliminar al debitoarei, administratorul judiciar a înscris pe
contestatoare cu o creanţă de 1.369.465,67 lei, tabel publicat
în B.P.I. nr.5803/18.05.2011, a cărui definitivare a fost şi ea
publicată în B.P.I. nr.7196/23.06.2011.
 256

Aceste menţiuni au fost atacate de către debitoare,

iar prin sentinţa civilă nr.901/2012, contestaţia a fost respinsă
ca tardivă.
Administratorul judiciar însă, după ce a întocmit un
plan de reorganizare a realizat şi un alt tabel de creanţe, de
care contestatoarea a luat la cunoştinţă la 23.04.2012, în care
creanţa nu a mai fost înscrisă, reţinându-se existenţa unei
compensaţii în temeiul art.52 din Legea nr.85/2006.
Această măsură a „rectificării” tabelului este
nelegală şi nici nu au fost comunicate actele care au justificat-
o.
Prin sentinţa nr.3788/2012, Tribunalul Vâlcea a
respins cererea de repunere în termen şi contestaţia formulată
de S.C. C-P S.R.L., reţinând în esenţă că în condiţiile
nepublicării tabelului rectificat pe care instanţa l-a calificat
drept tabel preliminar nu se poate vorbi de depăşirea
termenului prevăzut de art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006, aşa
încât cererea de repunere în termen este neîntemeiată.
Sub aspectul fondului, s-a reţinut că în urma
verificării înscrisurilor aflate la dosar şi evidenţei contabile a
societăţii creditoare, aceasta nu deţine o creanţă faţă de
debitoare, întrucât a operat compensarea, care este permisă şi
în afara cadrului instituţional creat de O.U.G. nr.77/1999.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs
contestatoarea, pentru motive încadrabile în dispoziţiile
art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, în dezvoltarea
cărora a susţinut următoarele:
- în mod greşit creditoarea nu a mai fost înscrisă în
tabelul calificat ca fiind preliminar cu suma de 1.369.465,67
lei, sumă ce fusese înscrisă în tabelele preliminar şi definitiv
publicate în B.P.I., câtă vreme nu au fost oferite elemente din
care să rezulte existenţa unei compensări legale;
- din documentele puse la dispoziţie de către
D.G.F.P.J. Maramureş, rezultă existenţa facturilor ce atestă
prestarea serviciilor de către contestatoare, aşa încât proba
stingerii obligaţiei îi revenea debitoarei;
- pentru facturi cu valori mai mult de 10.000 lei,
compensarea facturilor scadente se face numai prin Serviciul
de Compensare din cadrul Institutului de Management şi
Informatică, în condiţiile H.G. nr.685/1999 şi O.U.G. nr.77/1999.
Examinând criticile formulate, se constată că ele
sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.
 257

În procedura de insolvenţă a debitoarei S.C. ES

S.R.L. s-a întocmit tabelul preliminar de creanţe care a fost
publicat în BPI nr.5803/18.05.2011 şi apoi tabelul definitiv al
creanţelor publicat şi el în BPI nr.7196/23.06.2011.
În condiţiile art.73 din Legea nr.85/2006, debitoarea
a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar, criticând
înscrierea creditoarei S.C. C-P S.R.L., motivat de existenţa unei
compensaţii convenţionale, cale de atac respinsă ca tardiv
formulată prin sentinţa nr.901/2012.
Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, în urma
verificărilor făcute, raportat la declaraţiile de creanţă,
administratorul judiciar/lichidatorul întocmeşte un tabel
preliminar împotriva căruia părţile interesate pot formula
contestaţie conform art.73 din acelaşi act normativ.
După ce toate contestaţiile au fost soluţionate se
înregistrează, în condiţiile art.74, tabelul definitiv şi acesta
poate fi contestat doar pentru motivele şi în condiţiile art.75
din lege.
Legea nr.85/2006 nu prevede alte posibilităţi de
cenzură a menţiunilor din tabelele de creanţă, aşa încât
demersul administratorului judiciar de a „rectifica” tabelul
definitiv de creanţe, motivat de faptul că a intrat în posesia
unor documente se situează în afara cadrului legal amintit.
În raportul depus de către administratorul judiciar la
22.10.2012, se vorbeşte de contestarea de către debitoare în
condiţiile art.75 din Legea nr.85/2006 a menţiunilor din tabelul
preliminar, aspect nesusţinut şi de altfel lipsit de relevanţă.
O eventuală contestaţie formulată în condiţiile art.75
revine în competenţa instanţei spre soluţionare, instanţă care
observă în ce măsură sunt sau nu îndeplinite cerinţele de
admisibilitate a acestui demers procesual.
Aşadar, chiar dacă s-ar proba existenţa unei astfel de
contestaţii, dovadă care nu se află la dosar, ea nu îndreptăţea
administratorul judiciar fără o hotărâre a judecătorului sindic
să modifice tabelul definitiv, între timp consolidat, de creanţe.
Asocierea nu este contrazisă nici de calificarea
acestui nou tabel ca fiind „preliminar” per de o parte pentru că
nu exista un suport legal, iar pe de altă parte, pentru că
această fază a procedurii de insolvenţă a fost depăşită prin
întocmirea unui tabel preliminar ce a fost definitivat.
În concluzie, în absenţa unei hotărâri a instanţei prin
care să fie admisă o contestaţie împotriva tabelului definitiv, cu
 258

consecinţa modificării acestuia, „rectificarea” realizată de

administratorul judiciar se situează în afara cadrului legal şi se
impune sancţionarea ei prin admiterea contestaţiei formulate
de actuala contestatoare.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că
este fondată calea de atac şi în baza art.312 alin.2 Cod
procedură civilă, urmează a fi admisă, cu consecinţa
modificării sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi
menţinerii înscrierii recurentei cu suma consemnată în tabelul
nr.932/11.05.2011 (tabelul preliminar publicat în B.P.I. la
18.05.2011).
Faţă de această concluzie, a devenit inutilă
verificarea celorlalte critici, iar sentinţa urmează a fi menţinută
în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de repunere pe rol.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul
formulat de creditoarea SC C.P. SRL prin lichidator judiciar
Societatea profesională „L.C. 2003” SPRL, cu împotriva
sentinţei nr.3788/19 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul
Vâlcea, Secţia a II-a civilă în dosarul nr.168/90/2011, intimată
fiind Cabinete Asociate Practicieni în Insolvenţă „M. & I.,
lichidator judiciar al SC ES SRL şi a modificat sentinţa, în
sensul că a admis contestaţia şi a menţinute înscrierea în tabel
a contestatoarei cu suma consemnată în tabelul
nr.932/11.05.2011, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.
 259

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI

ŞI DE FAMILIE

1. Vătămare corporală din culpă. Plângere împotriva

soluţiei de scoatere de sub urmărire penală. Prezumţia
de nevinovăţie Latură civilă. Asigurător.

Art. 184 al.2 şi 4 Cod penal

Art. 346, art. 14, art. 2781 pct. 8 lit. c Cod procedură
penală
Art. 313 Legea 95/2006

„Principiul prezumţiei de nevinovăţie,, reclamă,

printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca
dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine
obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile
cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru
a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat
să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită
să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii
acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru
 260

între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea

martorilor să fie în general, în contradictoriu.
La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor
morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere
probele administrate, culpa comună în producerea
accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată
de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie,
produs ca urmare a leziunilor suferite.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.244 din 30 octombrie 2012,

Judecătoria Câmpulung, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, a
condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare, în condiţiile art. 81
C.pen
A obligat inculpatulul, în solidar cu asigurătorul
Asigurătorul G, cu sediul în Spania, prin Asigurătorul A să
plătească părţii vătămate BI suma de 23.938 lei, daune
materiale şi suma de 50.000 Euro, plătibili în lei, conform
cursului la data plăţii, daune morale; părţii civile Spitalul M,
suma de 2.442, 26 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile
legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până
la recuperarea integrală a debitului; părţii civile Spitalul C
suma de 10.702,05 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile
legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până
la recuperarea integrală a debitului, şi părţii vătămate BI, a
unei prestaţii periodice lunare- în sumă de 127,5 lei, începând
cu data pronunţării hotărârii şi până la încetarea stării de
nevoie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, că s-
a înregistrat plângerea penală formulată de petentul BI,
împotriva rezoluţiei nr.83/II/2/2011 din 02.02.2012, dată de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care s-a menţinut
rezoluţia nr. 84/P/2009 din 01.07.2011 a Parchetului de pe
lângă Judecătoria Câmpulung, pe care a considerat-o ca
nelegală şi netemeinică, intimat în cauză, fiind inculpatul.
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că, în mod greşit
s-a reţinut culpa exclusivă a sa în producerea accidentului,
precizând că nu doar alcoolemia pe care acesta a avut-o la
momentul incidentului a dus la producerea accidentului, ci şi
viteza cu care rula învinuitul, aşa cum s-a reţinut prin decizia
penală nr. 488/P/2010 a Tribunalului Argeş. În ceea ce priveşte
soluţia adoptată de procuror, petentul a arătat, că aceasta este
 261

nelegală, atât timp cât prin rapoartele de expertiză efectuate în

cauză, s-a concluzionat culpa comună a părţilor implicate în
producerea accidentului. Cât priveşte viteza de rulare a
autoturismului (61 km/h) condus de învinuit, organul de
urmărire penală a trecut sub tăcere acest aspect, fiind un
element esenţial în producerea accidentului.
Referitor la rezoluţia 84/P/2009 din 01.07.2011, Parchetul
de pe lângă Judecătoria Câmpulung a dispus scoaterea de sub
urmărire penală a inculpatului, în ceea ce priveşte săvârşirea
infracţiunii prev. de art. 184 al. 2 şi al. 4 C.pen, reţinându-se că
nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei
infracţiuni.
Din analiza actelor de cercetare efectuate în cauză, a
rezultat că situaţia de fapt reţinută este corespunzătoare
probelor administrate, iar cercetarea penală a fost completă,
fiind efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin
încheierea de şedinţă din 03.04.2012, în baza art. 278 1 pct. 8
lit. c C.p.pen, Judecătoria Câmpulung a admis plângerea
formulată de petentul BI, a desfiinţat rezoluţia nr.83/II/2/2011,
şi rezoluţia nr. 84/P/2009 şi a reţinut cauza spre judecare.
Examinând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut, că
jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat, în sensul că: „principiul
prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina
probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil
acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului
care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe
suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul
este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i
permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii
acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între
acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în
general, în contradictoriu.
Elementele de probă trebuie să fie, în principiu, produse în
faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în
contradictoriu – plenul hot. nr. 6 din dec. 1981 Barbera,
Mesesegue şi Jabardo versus Spania.” În sistemul internaţional
de drept, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este
reglementată prin art. 5/2 C.p.pen şi art. 66 al. 1 C.p.pen,
îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi
interpretarea acestora.
În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea
fi operantă prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa
 262

să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile,

aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este
dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie, împiedică
pronunţarea unei hotărâri de condamnare. În cauză, prezumţia
de nevinovăţie a fost înlăturată pentru următoarele
considerente:
Prin expertizele auto de stabilirea dinamicii accidentului în
care au fost angrenate partea vătămată şi inculpatul, s-a
stabilit fără dubiu, că autoturismul condus de inculpat avea
viteza de cel puţin 55 km/h, în momentul impactului, depăşind
viteza maximă legală admisă pentru acel tronson de drum, că
impactul s-a produs la cca.12,5 m.l. faţă de intersecţie şi la 10
ml distanţă faţă de trecerea de pietoni, iar înainte de impact,
chiar în intersecţie, viteza autoturismului era de 60 - 62 km/h.
Având în vedere cele expuse mai sus, există o culpă
comună în producerea accidentului. Inculpatul a condus
autoturismul cu viteză peste limita legală admisă în localitate,
respectiv 55 km./h., încălcând disp art.48 şi 49 din O.U.G.
nr.195/2002, avându-se în vedere că era vorba de intersecţie şi
zonă marcată cu trecere de pietoni, unde avea obligaţia să
adapteze viteza la condiţiile de drum, chiar dacă victima BI
traversa strada prin loc nepermis, fără să se asigure, dar la o
distanţă de circa 10 m. de trecerea de pietoni. Acesta, la
rându-i, a încălcat dispoziţiile art.72 din O.U.G. nr.195/2002.
In raport de aceste circumstanţe concrete, nu poate fi
împărtăşită apărarea inculpatului, potrivit căreia accidentul s-a
produs din culpa exclusivă a părţii vătămate. Sub acest aspect,
cererea privind achitarea inculpatului, conform art.10 lit.d
C.p.pen, este neîntemeiată, câtă vreme s-a făcut dovada culpei
comune în producerea accidentului de circulaţie.
Fiind dovedită vinovăţia inculpatului, dar şi a părţii
vătămate BI şi gradul de participare al fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii de 50/%, se impune şi o răspundere penală a
acestora, corespunzătoare gravităţii faptei şi consecinţelor
acesteia.
Autoturismul condus de inculpat avea asigurare de
răspundere civila obligatorie. Prin urmare, ţinând seama de
împrejurarea că instanţa a reţinut culpa egală a inculpatului şi
a părţii vătămate constituită parte civilă, BI în producerea
accidentului, a obligat asiguratorul alături de inculpat, doar
pentru 50%.
 263

Cât priveşte estimarea globală a sumei privind cheltuielile

cu operaţiile şi medicaţia ulterioară suferite de partea
vătămată în mai multe unităţi spitaliceşti, fără producerea de
probe, este o opţiune corectă din partea părţii civile, de
observat fiind că, o astfel de practică este folosită frecvent şi
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg,
tocmai pentru că atunci când se aduce o încălcare a unui drept
fundamental al omului, cum este şi dreptul la viaţă, sănătate,
integritate fizică şi morală, este foarte dificil, dacă nu
imposibil, în a face o estimare exactă a prejudiciul material
încercat în astfel de situaţii.
Daunele materiale constau îndeobşte în cheltuieli băneşti
de diferite feluri, suportate de partea vătămată (medicamente,
transport, tratament, îngrijiri medicale, spitalizare, consultaţii
medicale, suplimente alimentare, ritualuri de înmormântare,
pompe funebre, etc.) dificil de dovedit în totalitate, cu mijloace
legale de probă, în timp ce daunele morale sunt la propria
apreciere a instanţei, astfel că nimic nu împiedică partea lezată
să solicite, iar instanţa să aprecieze o sumă globală, drept
despăgubiri, raportat la toate circumstanţele cauzei, inclusiv
presupusele cheltuieli ocazionate, ca urmare a săvârşirii faptei
penale de către inculpat.
Referitor la despăgubirile pretinse de către unităţile
medicale de ambulanţă şi spitaliceşti, care deţin o evidenţă
exactă a serviciilor prestate faţă de părţile vătămate, în
vederea recuperării lor de la persoanele vinovate de
producerea cheltuielilor ocazionate, în condiţiile prevăzute de
lege, instanţa de fond a reţinut: Conform jurisprudenţei Curţii
Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului
material, în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia,
precum şi caracterul rezonabil al cuantumului.
În acest sens, medicamentaţia necesară, schimbarea
meşelor, persoana însoţitoare, mecanismele folosite pentru
imobilizarea piciorului şi dispozitivele folosite pentru deplasare
atât în timpul spitalizărilor, cât şi ulterior pentru perioada de la
data accidentării 10. 01. 2009 şi până în septembrie 2011, dată
de la care partea vătămată nu a mai mers cu ajutorul cârjei au
fost avute în vedere de instanță.
Diferenţa între cuantumul salariului, pe care partea
vătămată o încasa înainte de producerea accidentului, luna
decembrie 2009, care era de 1.142 lei, net/lunar şi suma
primită, ca indemnizaţie de concediu medical pe perioada
 264

ianuarie 2009 – iulie 2009 este de 1.695 lei. Diferenţa între

cuantumul salariului şi pensia de invaliditate în cuantum de
742 lei lunar, conform deciziei nr.2746/15 07 2009 este de 400
lei, pentru perioada iulie 2009 până în luna ianuarie 2011,
având un cuantum total de 11. 200 lei; iar pe perioada ianuarie
2011, până la pronunţarea prezentei sentinţe diferenţa este de
686 lei, întrucât prin decizia nr. 7/5. 01. 2011 s-a stabilit o
pensie de invaliditate de 454 lei, având un cuantum total de
5.016. În aceste condiții, inculpatul împreună cu asigurătorul,
trebuie să achite şi în continuare părţii vătămate BI o prestaţie
periodică lunară în cuantum de 127,5 lei, începând cu data
pronunţării prezentei hotărâri şi până la încetarea stării de
nevoie, respectiv până la data la care partea vătămată va fi apt
integral de muncă, în prezent fiind încadrat în gradul II de
invaliditate.
Instanţa de fond a acordat şi daune morale în cauză părţii
civile BI, care a avut astfel de pretenţii, ţinând seama de
suferinţele fizice şi psihice inerente în urma vătămărilor
corporale suferite de acesta, chiar dacă a avut o contribuţie
egală la producerea acestora. Suferinţa şi perioada
îndelungată de spitalizare şi necesară pentru vindecare pe care
a încercat-o partea vătămată BI, a fost de natură să-i creeze
acestuia o stare psihică care să-i altereze mediul de viaţă şi
reintegrarea şi readaptarea la mediul de viaţă pe care acesta la
avut înainte de producerea accidentului. Este de reţinut, că
partea vătămată este persoana care asigura din punct de
vedere financiar şi moral toţi cei sase membrii ai familiei sale,
din care 5 sunt copii aflaţi încă pe băncile şcolii, conform
depoziţiilor martorilor, ceea ce a creat o stare de disconfort
psihic şi familiei.
La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale
cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele
administrate în cauză, culpa comună în producerea
accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de
partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca
urmare a leziunilor suferite.
In acest context, cele trei critici cu privire la latura civilă a
cauzei, respectiv a inculpatului şi ale asigurătorului, cu privire
la reducerea cuantumului acestora, şi ale părţii civile, privind
majorarea lor, sunt neîntemeiate, întrucât la stabilirea lor,
instanţa de fond a ţinut seama de toate criteriile generale în
 265

materie, dar şi de respectarea principiului proporţionalităţii,

corelând cuantumul cu necesitatea reparaţiei impuse.
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, prin
Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013, a respins, ca
nefondate, recursurile inculpatului, părţii vătămate BI. şi
asiguratorului G prin asigurătorul A.

2. Tehnică juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante.

Individualizarea judiciară.
Art.36, art.72, art.81, art.86/1, art.86/1 al.1 lit.c Cod
penal
Art.86 al.2 şi art.87 al.1 OUG nr.195/2002

Tehnica juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante

de 2 ani şi 6 luni închisoare, în această cauză, nu este
cea corectă, pentru că, potrivit prevederilor art.36 C.pen,
vizând contopirea, nu se poate dispune contopirea unei
pedepse rezultante, în raport de cele două pedepse
aplicate în această cauză, pentru fiecare dintre
infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cu
pedeapsa a cărei suspendare condiţionată a fost anulată,
deoarece fiecare dintre aceste trei pedepse luate în mod
individual trebuiau contopite, şi nu rezultanta cu
pedeapsa anulată, aşa cum greşit a procedat prima
instanţă.
Deşi cuantumul pedepsei de 2 ani şi 6 luni
închisoare, la care s-a orientat ca pedeapsă rezultantă
prima instanţă, este just, totuşi modalitatea de executare
la care s-a orientat prima instanţă, şi anume cea a
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu
poate fi reţinută, întrucât, nu poate fi considerată ca
împlinită, pentru aplicarea art.86/1 C.pen, condiţia
prevăzută la al.1 lit. c al acestui articol, şi anume, că
pronunţarea unei astfel de condamnări în aceste
condiţii, constituie un avertisment pentru acesta şi chiar
fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi
infracţiuni.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.43/R/22 ianuarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.3500 din 12 octombrie 2012,

Judecătoria Piteşti, a condamnat pe inculpat în baza art. 86
 266

al. 2 şi art. 87 al. 1 din OUG nr. 195/2002, la 4 luni închisoare,

respectiv 8 luni închisoare, fiind aplicată pedeapsa cea mai
grea.
Reţinând art. 85 C.pen, privind sentinţa penală nr. 53 din
01.04.2010, s-au contopit pedepsele de 8 luni închisoare şi un
an şi 6 luni închisoare, fiind aplicată inculpatului pedeapsa cea
mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, care a fost sporită cu 1 an
închisoare, rezultând o pedeapsă de executat de 2 ani şi 6 luni
închisoare, în condiţiile art. 86/1 C.pen într/un termen de
încercare de 5 ani şi 6 luni.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, la
25.08.2010, în jurul orei 19:50, inculpatul a condus, pe raza
comunei, autovehiculul, având în sânge o îmbibaţie alcoolică
de 0,90 g%o, alcool, recalculată la 0.95-1.00 gr%0, precum şi
permisul de conducere reţinut, iar dovada înlocuitoare era
expirată din data de 17.04.2010.
Instanţa a constatat şi că judecata s-a produs în cadrul
unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la
începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 320/1 C.p.pen.
Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de
gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în
care au fost comise faptele şi care au fost enunţate mai sus. În
acest sens, acesta a beneficiat la stabilirea duratei pedepsei şi
de disp. art. 320/1 al. 7, în sensul că i s-au redus cu o treime a
limitele de pedeapsă prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte individualizarea regimului de executare
al pedepsei, în raport de cuantumul pedepsei aplicate şi de
faptul că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, că
acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă
de ordinea de drept şi faţă de normele de convieţuire socială şi
fără să execute pedeapsa în regim de detenţie.
Astfel, prin Decizia penală nr.43/R/22 ianuarie 2013,
Curtea de Apel Piteşti a reţinut, în esenţă, că, deşi cuantumul
pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a orientat ca
pedeapsă rezultantă prima instanţă, este just, în raport de
criteriile de individualizare prev de art.72 C.pen, cuantum ce
are în vedere, pe de o parte, criteriile vizând persoana
inculpatului, dar şi pericolul social al acesteia, totuşi
modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă, şi
anume cea a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, nu poate fi reţinută, întrucât, în opinia Curţii,
nu poate fi considerată ca împlinită, pentru aplicarea
 267

prevederilor art.86/1 C.pen, condiţia prevăzută la al.1 lit.c al

acestui articol, şi anume, că pronunţarea unei astfel de
condamnări în aceste condiţii, constituie un avertisment pentru
acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va
mai săvârşi infracţiuni. In acest sens, prevederile menţionate
ale art.86/1 al.1 lit.c C.pen arată în mod expres, că la
orientarea spre o asemenea modalitate neprivativă de
libertate, se va ţine cont de persoana inculpatului, de
comportamentul său, un comportament din care să rezulte că
nu va mai săvârşi astfel de infracţiuni.
Or, Curtea a considerat că inculpatul a dat dovadă de
perseverenţă infracţională şi că nu poate fi îndreptat, ca şi
conduită, din nou printr-o modalitate de executare neprivativă
de libertate, cum este suspendarea sub supraveghere la care s-
a orientat prima instanţă, din moment ce acesta, a mai suferit o
condamnare anterioară de un an şi 6 luni închisoare, în
condiţii similare ale unei suspendări aplicabile în condiţiile
art.81 C.pen şi aceasta, pentru o infracţiune cu consecinţe
extrem de grave, cum este uciderea din culpă – suspendare
care în mod corect a fost anulată de prima instanţă - ca urmare
tot a conducerii unui autovehicul, prin nerespectarea regulilor
de circulaţie, inculpatul neînţelegând clemenţa organelor
judiciare, în vederea îndreptării sale de a nu mai conduce pe
drumurile publice, prin ignorarea şi sfidarea prevederilor
legale, el perseverând într-o astfel de activitate infracţională
similară, conducând pe drumurile publice fără permis, întrucât
acesta îi fusese reţinut, ca urmare a infracţiunii comise
anterior de ucidere din culpă, mai mult, conducând şi sub
influenţa băuturilor alcoolice.
De menţionat, că inculpatul a săvârşit infracţiunile ce fac
obiectul prezentei cauze, la data de 28 mai 2010, mai exact,
după condamnarea la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare
dispusă de Judecătoria Piteşti, la data de 1 aprilie 2010, şi
înainte de pronunţarea deciziei definitive de către Curtea de
Apel Piteşti în această cauză, decizie care a fost pronunţată la
data de 14 septembrie 2010.
Astfel, deşi procesul penal nu era terminat, inculpatul,
beneficiind de prevederile art.81 C.pen, nu a înţeles clemenţa
organelor judiciare. În consecinţă, Curtea consideră această
atitudine şi acest comportament, ca o suficientă premisă,
pentru a trage concluzia că nu se mai impune o altă clemenţă a
organelor judiciară de a executa din nou pedeapsa, tot în
 268

condiţiile unei suspendări, fie ea suspendare sub

supraveghere.
Totodată, Curtea constată că tehnica juridică vizând
aplicarea pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare, în
această cauză, nu este cea corectă, pentru că, potrivit
prevederilor art.36 C.pen, vizând contopirea, nu se poate
dispune contopirea unei pedepse rezultante, în raport de cele
două pedepse aplicate în această cauză, pentru fiecare dintre
infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cu pedeapsa a
cărei suspendare condiţionată a fost anulată, deoarece fiecare
dintre aceste trei pedepse luate în mod individual trebuiau
contopite, şi nu rezultanta cu pedeapsa anulată, aşa cum greşit
a procedat prima instanţă.
Ca atare, Curtea admiţând recursul parchetului şi, casând
în parte hotărârea, a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani
şi 6 luni închisoare, în pedepsele componente de câte un an şi
6 luni închisoare, pe care le-a repus în individualitatea lor,
precum şi sporul aplicat. A recontopit, apoi, pedepsele de 4
luni închisoare şi de 8 luni închisoare, aplicate în această
cauză, precum şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni, a cărei suspendare
a fost anulată, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea
mai grea de un an şi 6 luni, sporită cu 1 an închisoare, în total
2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art.57 C.pen.

3. Compatibilitatea art.320/1 C.p.pen cu cele prev. de

art.74 lit.c C.pen. Individualizare judiciară.
Art.87 al.1 OUG nr.195/2002
Art.74 lit.c, art.52, art.72, art.81Cod penal
Art.320/1 Cod procedură penală

Sunt compatibile disp art.320/1 C.p.pen cu cele prev.

de art.74 lit.c C.pen dar numai în situaţia în care sunt
vizate alte împrejurări decât cele privind recunoaşterea
faptei. Prin urmare, în cazul în care singura împrejurare
prevăzută de art.74 lit.c C.pen se referă la atitudinea
sinceră a inculpatului după săvârşirea infracţiunii,
aceasta este incompatibilă cu situaţia reglementată de
art.320/1 C.p.pen, care vizează aceeaşi împrejurare.
Schimbarea modalităţii de individualizare se impune
având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei
săvârşite (alcoolemie de 2,60 gr.%o) şi posibilitatea
producerii unui accident grav de circulaţie cu consecinţe
 269

asupra unor terţi care nu au nicio culpă în determinarea

conduitei neconforme a inculpatului. În plus,
periculozitatea socială mărită este dată şi de faptul că
inculpatul este instructor auto, calitate în care trebuia
să aibă o conduită corespunzătoare statutului său.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 61/R/29 ianuarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.4055 din 29 noiembrie 2012,

Judecătoria Piteşti, a condamnat pe inculpat la 7 luni
închisoare în baza art. 87 al.1 din OUG nr.195/2002, în
condiţiile art.81 C.pen, întrucât, a condus pe drum public din
municipiul P, autoturismul, deşi avea o îmbibaţie alcoolice de
2,60 gr.%o.
Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile
prev.de art.72 C.pen, apreciindu-se că faţă de recunoaşterea
faptei de către inculpat (soluţionarea cauzei s-a făcut în cadrul
procedurii simplificate prev.de art.320/1 C.p.pen), scopul
pedepsei poate fi atins şi fără executare, dispunându-se astfel
suspendarea condiţionată potrivit art.81 C.pen.
Prin Decizia penală nr. 61/R/29 ianuarie 2013, Curtea
de Apel Piteşti a admis recursul parchetului, înlăturând
aplicarea art.74 lit.a şi c C.pen, art.81C.pen. A majorat la 1 an
şi 6 luni pedeapsa aplicată, în condiţiile art. 86/1 C.pen, pentru
următoarele considerente:
Prima instanţă, fără nici un suport probator, a reţinut în
favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev de art.74
lit.a şi c C.pen, în sensul că a avut o bună conduită anterior
săvârşirii faptei şi că a recunoscut săvârşirea acesteia. Din nici
un act al dosarului nu rezultă buna conduită a inculpatului la
care face referire prima instanţă, singurele probe fiind
declaraţiile martorilor în legătură cu starea de fapt, precum şi
actele întocmite de unitatea spitalicească sau organul de
urmărire penală. Prin urmare, reţinerea în favoarea
inculpatului a circumstanţei atenuante prev.de art.74 lit.a
C.pen, nu se impunea deoarece aceasta vizează o conduită de
excepţie avută de făptuitor anterior săvârşirii faptei, sens în
care textul de lege foloseşte sintagma „conduita bună”. În lipsa
unor elemente de circumstanţiere care să dovedească această
bună conduită (şi nu o conduită normală a fiecărei persoane
care are obligaţia să respecte regulile de convieţuire socială
inclusiv să se abţină de la săvârşirea unor fapte penale) prima
 270

instanţă nu era îndreptăţită să reţină în favoarea inculpatului

circumstanţa atenuantă respectivă, avându-se în vedere că nu
numai lipsa antecedentelor penale îndreptăţeşte pe făptuitor
să solicite reţinerea acestei circumstanţe.
De asemenea, Curtea constată că, în mod nelegal, s-a
reţinut şi circumstanţa atenuantă prev. de art.74 lit.c C.pen.
Circumstanţa respectivă vizează „atitudinea infractorului după
săvârşirea infracţiunii rezultând în prezentarea sa in faţa
autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea
descoperirii ori arestării participanţilor”. În cauză însă singura
împrejurare din cele enumerate se referă la recunoaşterea
faptei care, însă, a constituit temei al aplicării procedurii
simplificate prev.de art.320/1 C.p.pen, cu consecinţa reducerii
cu 1/3 a limitelor de pedeapsă. Însă, circumstanţei respective
privind recunoaşterea faptei nu i se poate da o dublă
valenţă,pe de o parte reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă
în conformitate cu disp.art.,320/1 al.7 C.p.pen, iar pe de altă
parte reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de textul de
lege încriminator.
Într-adevăr, sunt compatibile disp art.320/1 C.p.pen cu
cele prev. de art.74 lit.c C.pen dar numai în situaţia în care
sunt vizate alte împrejurări decât cele privind recunoaşterea
faptei. Prin urmare, în cazul în care singura împrejurare
prevăzută de art.74 lit.c C.pen se referă la atitudinea sinceră a
inculpatului după săvârşirea infracţiunii, aceasta este
incompatibilă cu situaţia reglementată de art.320/1 C.p.pen,
care vizează aceeaşi împrejurare. În concluzie, au fost
înlăturate ambele circumstanţe.
În legătură cu individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea
a reţinut că, deşi prima instanţă face trimitere la art.72 C.pen
în fundamentarea soluţiei de suspendare condiţionată a
executării pedepsei, potrivit art.81 C.pen, în realitate
argumentele aduse în favoarea acestei soluţii nu se susţin prin
actele dosarului. Au fost astfel nesocotite disp art.72 C.pen.
Aceste criterii de individualizare trebuiau să conducă la
concluzia că finalitatea pedepsei înscrisă în art.52 C.pen nu
poate fi atinsă decât prin aplicarea unei forme mai severe de
suspendare, respectiv cea prev de art.86/1 C.pen, în cadrul
căreia să fie instituite în sarcina inculpatului măsuri de
supraveghere şi obligaţii care să asigure realizarea celor trei
scopuri ale pedepsei (constrângerea, reeducarea şi prevenţia).
 271

Schimbarea modalităţii de individualizare se impune având

în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite
(alcoolemie de 2,60 gr.%o) şi posibilitatea producerii unui
accident grav de circulaţie cu consecinţe asupra unor terţi care
nu au nicio culpă în determinarea conduitei neconforme a
inculpatului. În plus, periculozitatea socială mărită este dată şi
de faptul că inculpatul este instructor auto, calitate în care
trebuia să aibă o conduită corespunzătoare statutului său.

4. Conducere fără permis. Furt de folosinţă. Infracţiune

continuată. Pluralitate de infracţiuni–concursul de
infracţiuni. Încadrarea juridică faptei. Non reformatio in
peius. Individualizare judiciară. Principiul
proporţionalităţii.

Art.41 al. 2, art.86/1, art.208 al.4, art.209 al.1 lit.g şi i,

art. 72Cod penal
Art.86 al.1, art.87 al.1 şi art.89 al.1 OUG nr.195/2002

Faptele de sustragere a autoutilitarei şi de conducere

a acesteia pe drumurile publice, fără permis, au fost
săvârşite în condiţiile unităţii legale de infracţiune-
infracţiunea continuată prev de art.41 al. 2 C.pen şi nu a
pluralităţii de infracţiuni–concursul de infracţiuni.
Nelegalitatea sentinţei, însă, nu poate fi înlăturată,
avându-se în vedere că inculpatul nu a formulat recurs,
iar cel formulat de parchet este în defavoarea sa, iar o
atare schimbare a încadrării juridice ar fi favorabilă
inculpatului.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 89/R/5 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.719 din 12 octombrie 2012,

Judecătoria Curtea de Argeş a condamnat pe inculpat la 2
ani şi 6 luni închisoare, 1 an închisoare, 1 an închisoare, 2 ani
şi 6 luni închisoare, 1 an închisoare, 2 ani închisoare, în baza
art.208 al.4, art.209 al.1 lit.g şi i; art. 208 al. 4 rap. la art.209
al.1 lit.g şi i C.pen; art.87 al.1; art.86 al.1; art.86 al.1; art.89
al.1 din O.U.G. nr.195/2002, pedeapsa rezultantă fiind de 3 ani
închisoare, în condiţiile art.86/1 C.pen.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă, pe baza probatoriului
administrat în faza de urmărire penală (cauza s-a judecat în
 272

cadrul procedurii simplificate prev de art.320/1 C.p.pen), în

fapt, a reţinut:
In drept, faptele inculpatului au fost încadrate în
infracţiunile pentru care s-a pronunţat condamnarea; faptele
din noaptea de 5/6 noiembrie 2011 au fost încadrate în trei
infracţiuni (furt, conducere sub influenţa băuturilor alcoolice şi
conducere fără permis) iar cele din noaptea de 15/16
decembrie 2011, în două infracţiuni (furt şi conducere fără
permis).
Prin decizia penală nr. 89/R/5 februarie 2013, Curtea
de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul parchetului,
prezentând următoarele argumente:
Pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire
penală (cauza s-a judecat, în cadrul procedurii simplificate prev
de art.320/1 C.p.pen), prima instanţă a reţinut corect
săvârşirea de către inculpat în nopţile de 5/6 noiembrie şi
15/16 decembrie 2011, a faptelor de sustragere de la locul de
muncă, S.C. G. S.R.L, a autoutilitarei, aparţinând acesteia, pe
care a condus-o pe drumurile publice, deşi nu poseda permis
de conducere. In prima noapte (5/6 noiembrie 2011) când a
condus autoutilitara, inculpatul era şi sub influenţa băuturilor
alcoolice (1,5 gr.%o).
Faptele de sustragere a autoutilitarei şi de conducere a
acesteia pe drumurile publice, fără permis, au fost săvârşite în
condiţiile unităţii legale de infracţiune, infracţiunea continuată
prev de art.41 al.2 C.pen şi nu a pluralităţii de infracţiuni,
concursul de infracţiuni.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile legale anterior citate
(art.41 al.2 C.pen) „Infracţiunea este continuată când o
persoană săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.Modalitatea în
care au fost săvârşite faptele conduc la concluzia existenţei
unităţii infracţionale sub forma infracţiunii continuate. Sub
acest aspect este de precizat că inculpatul a avut o
reprezentare generală a modului în care va sustrage
autoutilitara şi o va conduce pe drumurile publice, din moment
ce făcea acest lucru pentru divertisment, fiind incitat şi de
anturajul din care făcea parte. In plus, perioada scurtă între
cele două acte materiale denotă existenţa unei rezoluţiuni
unice şi nu a unei rezoluţiuni distincte, în raport de fiecare act
material.
 273

Prin urmare, încadrarea juridică corectă a faptelor de

sustragere a autoutilitarei şi conducerea acesteia pe drumurile
publice fără permis era în infracţiunea continuată şi nu în
concursul de infracţiuni. Nelegalitatea sentinţei nu poate fi,
însă, înlăturată, astfel cum s-a menţionat, deoarece singurul
recurs formulat în cauză este cel al parchetului, care este în
defavoarea inculpatului, iar schimbarea încadrării juridice din
concurs de infracţiuni în infracţiune continuată, ar uşura
situaţia inculpatului căruia i s-ar aplica o singură pedeapsă în
loc de 4 asemenea pedepse. Recursul parchetului, care vizează
greşita individualizare judiciară a pedepsei, sub aspectul
aplicării unei pedepse prea blânde, atât ca durată cât şi ca
modalitate de executare este nefondat, durata pedepsei fiind
stabilită cu respectarea principiului proporţionalităţii.

5. Disjungerea acţiunii civile, în procedura simplificată.

Schimbarea încadrării juridice a faptei. Individualizarea
judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare a
acesteia.

Art.178 al.2, art. 184 al. 1 şi 3, art. 184 al. 2 şi 4, art.52,

art.86/1, art.72Cod penal
Art.347, art.320/1 al.5Cod procedură penală

În baza art. 347 C.p.pen, rap. la art. 320/1 al. 5

C.p.pen, se poate disjunge acţiunea civilă, în procedura
simplificată.
Având în vedere că numărul de zile de îngrijiri
medicale a crescut la 75 - 80 zile, instanţa de fond a
dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din art.
184 al. 1 şi 3 în art. 184 al. 2 şi 4 C.pen
Dat fiind numărul extrem de mare al victimelor
accidentului care a fost produs ca urmare a culpei
exclusive a inculpatului, precum şi consecinţele extrem
de grave, ireparabile, pe care acest eveniment rutier le-a
produs, pedeapsa, atât sub aspectul cuantumului său,
cât şi al modalităţii de executare, corespunde pe deplin
criteriilor enumerate cu titlu exemplificativ de art. 72
C.pen şi va fi pe deplin aptă să-şi atingă scopul său
preventiv şi educativ.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.97/R/12 februarie 2013)
 274

Prin sentinţa penală nr. 768 din 07 noiembrie 2012,

Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis cererea inculpatului,
formulată în temeiul art. 320/1 C.p.pen şi a schimbat
încadrarea juridică a faptei pentru care este trimis în judecată,
din art. 184 al. 1 şi 3 C.pen în art. 184 al. 2 şi 4 C.pen (parte
vătămată CR).
L/a condamnat, în baza art. 178 al.2 C.pen. la 3 ani
închisoare, în baza art. 184 al. 1 şi 3 C.pen la 1 an închisoare
(parte vătămată BE, în baza art. 184 al.1 şi 3 C.pen, pe inculpat
la 1 an închisoare - parte vătămată CS, în baza art. 184 al. 2 şi
4 C.pen, la 1 an şi 6 luni închisoare (parte vătămată CR),
stabilindu-se pedeapsa rezultantă, de 3 ani închisoare, în
condiţiile art. 86/1 C.pen. A disjuns acţiunea civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că inculpatul
a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev de
art. 178 al. 2 C.pen, art. 184 al. 1 şi 3 C.pen, art. 184 al. 1 şi 3
C.pen şi art. 184 al. 1 şi 3 C.pen, cu aplic art. 33 lit. b C.pen,
întrucât, în 24.11.2010, conducând autoturismul, pe raza localităţii M,
cu o viteză peste limita legală, a pierdut controlul asupra direcţiei, a
pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu autoturismul condus
regulamentar de partea vătămată CS, iar în urma accidentului a
intervenit decesul victimei BE şi vătămarea corporală a conducătorului
auto CS şi a celorlalţi ocupanţi ai autoturismului BE şi CR.
În şedinţa publică din 7 noiembrie 2012, partea vătămată CR a depus
la dosar, certificatul medico-legal din 4 ianuarie 2011 şi completarea
acestui certificat, din 16.03.2011, potrivit căruia a necesitat 75 - 80 zile
timp de îngrijiri medicale pentru vindecare, faţă timpul iniţial acordat, de
50 - 55 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Având în vedere
aceste împrejurări, instanţa a dispus schimbarea încadrării
juridice a faptei, din art. 184 al. 1 şi 3 în art. 184 al. 2 şi 4
C.pen, în ceea ce o priveşte pe partea vătămată CR.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.97/R/12
februarie 2013, a respins, ca nefondat, recursul inculpatului,
arătând că, dat fiind numărul extrem de mare al victimelor
accidentului care a fost produs ca urmare a culpei exclusive a
inculpatului, precum şi consecinţele extrem de grave,
ireparabile, pe care acest eveniment rutier le-a produs,
pedeapsa spre care s-a orientat judecătorul fondului, atât sub
aspectul cuantumului său, cât şi al modalităţii de executare,
corespunde pe deplin criteriilor enumerate cu titlu
exemplificativ de art. 72 C.pen şi va fi pe deplin aptă să-şi
atingă scopul său preventiv şi educativ.
 275

Nu pot fi aplicate disp art. 81 C.pen, având în vedere al. 2,

iar o reducere şi mai mare a pedepselor ar fi de natură să
compromită realizarea puniţiei, precum şi a prevenţiei.

6. Ucidere din culpă. Procedură simplificată.

Disjungerea acţiunii civile Prelevarea unor probe
biologice inculpatului condamnat definitiv la pedeapsa
închisorii. Individualizarea judiciară. Majorarea
termenului de încercare de către instanţa de recurs.
Art. 178 al. 3, art.86/1 Cod penal
Art. 320/ 1, al.5 Cod de procedură penală
Art. 7 al.1Legea nr.76/2008

Fiind audiat în şedinţa publică din 12.10.2012,

inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, şi-a însuşit
toate probele administrate în faza de urmărire penală,
nu a solicitat administrarea de alte probe şi a solicitat ca
judecata să se facă în procedură simplificată, cu privire
la reducerea pedepsei.
Instanţa a dispus disjungerea acţiunii civile conform
art.320/1 al.5 C.p.pen, aceasta urmând să fie soluţionată
separat.
Aplicarea măsurilor la care se referă art. 7 al.1 din
Legea nr.76/2008, reprezintă prin natura lor o atingere a
dreptului la integritate fizică, garantat de dispoziţiile
constituţionale în vigoare. Prin urmare, orice ingerinţă
în acest drept fundamental trebuie să fie justificată în
raport cu cerinţele prev de art.53 din Constituţie. În
cauza de faţă, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite,
deoarece nu există în concret (şi nu în abstract) un motiv
legitim care să fie considerat necesar într-o societate
democratică pentru ca inculpatul să fie obligat la
prelevarea unor probe biologice. Nefiind îndeplinite
cerinţele principiului proporţionalităţii la care se referă
art.53 din Constituţie, în mod corect prima instanţă nu a
făcut aplicarea disp.art.7 al.1 din Legea nr.76/2008.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 84/R/05 Februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.720 din 12 octombrie 2012,

Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 178 al. 3 C.pen, a
condamnat inculpatul la 4 ani închisoare, întrucât, în timp ce
conducea autoturismul, pe drumul public ce face legătura
 276

dintre satele S şi C, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de

1,80 g‰, datorită neatenţiei şi faptului că nu a respectat
dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere pentru conducerea
autoturismelor pe drumurile publice, a pierdut controlul
volanului, autoturismul în care se afla s-a răsturnat, iar victima
care se afla pe scaunul din dreapta faţă al autoturismului, a
fost proiectată afară din autoturism, pe geamul din faţă
dreapta care era deschis, fiind aruncat pe o grămadă de nisip
amestecată cu pietriş, în urma acestui accident, victima
decedând.
Fiind audiat în şedinţa publică din 12.10.2012, inculpatul a
recunoscut săvârşirea faptei, şi-a însuşit toate probele
administrate în faza de urmărire penală, nu a solicitat
administrarea de alte probe şi a solicitat ca judecata să se facă
conform procedurii simplificate prev de art. 320/ 1 C.p.pen, cu
privire la reducerea pedepsei. În ceea ce priveşte latura civilă,
părţile civile CM şi CC nu s-au prezentat pentru a fi audiate,
însă instanţa a dispus disjungerea acţiunii civile conform
disp.art.320/1 al.5 C.p.pen, aceasta urmând să fie soluţionată
separat.
La stabilirea şi individualizarea pedepsei s-a avut în vedere
natura infracţiunii dedusă judecăţi, care este o infracţiune
contra vieţii, având drept consecinţă moartea unui om, precum
şi faptul că, în momentul producerii accidentului, inculpatul
avea o alcoolemie extrem de ridicată, respectiv de 1,80 gr‰.
Pe de altă parte la stabilirea duratei pedepsei şi a modalităţii
de individualizare, instanţa de fond a ţinut seama şi de
art.320/1 al. 7 C.p.pen, care prevede reducerea cu o treime a
limitelor de pedeapsă prevăzute de lege precum şi de faptul că
inculpatul a regretat sincer săvârşirea infracţiunii care a avut
consecinţă decesul prietenului său. ţinând seama şi de
reducerea cu 1/3, pedeapsa de 4 ani închisoare este
proporţională cu toate elementele de individualizare prevăzute
de dispoziţiile Codului penal.
Prin decizia penală nr. 84/R/05 Februarie 2013, Curtea
de Apel Piteşti a admis recursul parchetului, majorând
termenul de încercare la 9 ani. A constatat următoarele:
Faţă de natura infracţiunii săvârşite, împrejurările în care a
fost comisă şi consecinţele acestei fapte, este necesar a se
majora termenul de încercare stabilit de către prima instanţă
pentru ca procedura de supraveghere şi resocializare la care
inculpatul va fi supus în acest interval de timp să fie suficientă.
 277

Aplicarea măsurilor la care se referă art. 7 al.1 din Legea

nr.76/2008, reprezintă prin natura lor o atingere a dreptului la
integritate fizică, garantat de dispoziţiile constituţionale în
vigoare. Prin urmare, orice ingerinţă în acest drept
fundamental trebuie să fie justificată în raport cu cerinţele
prev de art.53 din Constituţie. În cauza de faţă, considerăm că
aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, deoarece nu există în
concret (şi nu în abstract) un motiv legitim care să fie
considerat necesar într-o societate democratică pentru ca
inculpatul să fie obligat la prelevarea unor probe biologice.
Nefiind îndeplinite cerinţele principiului proporţionalităţii la
care se referă art.53 din Constituţie, în mod corect prima
instanţă nu a făcut aplicarea art.7 al.1 din Legea nr.76/2008.
Obligarea inculpaţilor la prelevarea unor probe biologice în
conformitate cu art.7 al.1 din Legea nr.76/2008 nu se
constituie într-o dispoziţie imperativă, necondiţionată care
trebuie să fie menţionată în hotărârile judecătoreşti dacă există
infracţiunile la care textul de lege se referă, ci se înscrie în
marja de apreciere recunoscută de legiuitor instanţelor,
urmând a se dispune în ceea ce priveşte aplicarea acestor
reglementări normative în raport de condiţiile concrete ale
fiecărei cauze. A interpreta altfel acest text de lege, s-ar aduce
atingere art.22 al.1 teza a II-a din Constituţie care garantează
dreptul la integritate fizică, dar şi art.53 din Constituţie, ce
reglementează criteriile prin care se poate restrânge
exercitarea unui drept.

7. Individualizarea judiciară a pedepsei. Scopul pedepsei.

Art.87 al. 1OUG nr. 195/2002

Art.81, art.52 Cod penal

Faţă de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei,

pedeapsa, orientată spre minimul special, apare ca vădit
disproporţionată şi inaptă a realiza scopul pedepsei.
Prin individualizarea pedepsei şi modalităţii de
executare a acesteia, trebuie să se urmărească şi
apărarea celorlalţi participanţi la trafic. Scopul pedepsei
nu poate fi atins prin suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, atâta timp cât inculpatul a avut un
comportament total iresponsabil şi nu s-a gândit la
consecinţele faptei sale.
 278

Conduita bună avută anterior de către inculpat nu l-a

împiedicat să săvârşească această infracţiune, iar acest
aspect nu poate constitui o garanţie, în lipsa unei
supravegheri atente a acestuia, că pe viitor nu va mai
săvârşi fapte similare sau de altă natură, la fel cum nici
recunoaşterea faptei de către inculpat nu poate constitui
o garanţie că acesta nu va mai săvârşi pe viitor alte
fapte.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 87/R/05 Februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 685 din 3 septembrie 2012,

Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 87 al. 1 din OUG
nr. 195/2002 a condamnat inculpatul la 8 luni închisoare, în
condişiile art. 81 C.pen, stabilindu-se termen de încercare de 2
ani şi 8 luni, întrucât, în seara de 29.08.2011, a condus
autoturismul pe drumurile publice din municipiul C având în
sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,20 gr.%o.
La stabilirea şi individualizarea pedepsei, au fost avute în
vedere criteriile generale de individualizare prev de art. 72
C.pen, cu referire specială la conduita şi persoana inculpatului,
infractor primar, la atitudinea acestuia de recunoaştere şi
regret pentru fapta săvârşită, precum şi dispoziţiile art. 320/1
al. 7 C.p.pen. Fiind întrunite condiţiile impuse de art. 81 din
C.p. şi existând convingerea că scopul pedepsei, aşa cum este
prevăzut de art. 52 C.pen, poate fi atins şi fără executarea
pedepsei, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a
executării acesteia pe durata termenului de încercare ce s-a
stabilit potrivit art. 82 C.p.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală NR.
87/R/05 Februarie 2013, admiţând recursul parchetului, a
majorat pedeapsa aplicată inculpatului la 1 an şi 6 luni
închisoare şi a aplicat art. 86/1 C.pen, având în vedere
următoarele argumente:
Deşi instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt,
hotărârea atacată este netemeinică, în sensul că pedeapsa
aplicată de instanţă este prea mică, în ceea ce priveşte
cuantumul acesteia iar modalitatea de executare a pedepsei
este inadecvată. Astfel, în conformitate cu art.52 C.pen,
pedeapsa este atât o măsură de constrângere cât şi un mijloc
de reeducare a condamnatului, principalul scop al pedepsei
fiind acela al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Faţă de
circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, pedeapsa aplicată de
 279

instanţă, care este orientată spre minimul special, apare ca

vădit disproporţionată şi inaptă a realiza scopul pedepsei, aşa
cum este prevăzut în art.52 C.pen.
Trebuie avut în vedere circumstanţele reale în care s-a
săvârşit fapta, cuantumul extrem de ridicat al îmbibaţiei
alcoolice în sânge pe care o avea inculpatul în momentul
săvârşirii infracţiunii, consecinţele produse, cât şi cele care s-
ar fi putut produce. Astfel, referitor la alcoolemia avută în
sânge de inculpat, trebuie precizat că la o concentraţie de 0,5
gr.%o, riscul de accidentare se triplează, iar la 1 gr.%o se
multiplică de 5 ori. In general, riscul producerii unui accident
se dublează ori de câte ori alcoolemia creşte cu o,5 gr.%o.
Potrivit studiilor de specialitate, la o concentraţie de 2 gr.%o,
conducerea devine automatică. In ceea ce priveşte pe inculpat
acesta avea o alcoolemie de 2,20 gr.%o alcool pur în sânge,
depăşind astfel pragul de 2 gr.%o. Din cauza consumului foarte
ridicat de alcool al inculpatului, ce i-a redus în mod substanţial
capacitatea de concentrare a acestuia şi pierderea reflexelor
pe care le are un conducător auto în mod normal, fără a fi sub
influenţa băuturilor alcoolice, acesta putea oricând să fie
implicat într-un accident de trafic rutier. Consecinţele
consumului iresponsabil de alcool de către inculpat ar fi putut
fi dramatice, putându-se solda chiar cu pierderi de vieţi
omeneşti, tocmai de aceea, alcoolul mai este denumit şi
„cancer al volanului”.
Se impune deci, ca riposta societăţii împotriva consumului
de alcool de către şoferi să fie fermă pentru a se preîntâmpina
producerea unor consecinţe iremediabile. Modul de
individualizare a pedepsei, în condiţiile art.81 C.pen, nu poate
fi de natură să îndeplinească scopul său. Se are în vedere că
modalitatea de executare a pedepsei trebuie să facă pe
inculpat să realizeze consecinţele faptelor sale şi să îl
determine ca pe viitor să nu mai săvârşească asemenea fapte.
Inculpatul trebuie supravegheat de către organele îndreptăţite
tocmai pentru ca acesta să nu mai aibă pe viitor asemenea
comportament iresponsabil.
Prin individualizarea pedepsei şi modalităţii de executare a
acesteia, trebuie să se urmărească şi apărarea celorlalţi
participanţi la trafic. Curtea nu poate considera că scopul
pedepsei poate fi atins şi prin suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, atâta timp cât inculpatul a avut un
comportament total iresponsabil şi nu s-a gândit la
 280

consecinţele faptei sale fără ca acesta să fie supravegheat.

Conduita bună avută anterior nu l-a împiedicat să săvârşească
această infracţiune, iar acest aspect nu poate constitui o
garanţie, în lipsa unei supravegheri atente a acestuia, că pe
viitor nu va mai săvârşi fapte similare sau de altă natură. Nici
recunoaşterea faptei nu poate constitui o garanţie că acesta nu
va mai săvârşi pe viitor alte fapte.

8. Ucidere din culpă. Încadrare juridică în raport de

nerespectarea dispoziţiilor legale. Termen de recurs.
Prorogare. Apărări de fond: importanţa centurii de
siguranţă.
Art. 35 pct. 1, art. 121 O.U.G. nr. 195/2002
Art.178 al.1 şi al.2, art.52 şi art.81 Cod penal
Art. 186 al. 4 Cod de procedură penală

Ultima zi fiind o zi de sâmbătă, nelucrătoare (1

decembrie 2012), declarată sărbătoare naţională a
României, iar următoarea – 02 decembrie 2012 - ziua de
duminică, termenul de recurs expira la sfârşitul zilei de
3 dec. 2012. Recursul a fost expediat prin fax de către
apărătorul părţilor civile chiar în această zi, de
3.12.2012, la ora 16, 17, potrivit menţiunilor făcute pe
declaraţia de recurs. Aşadar, Curtea concluzionează că
recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de
lege, iar excepţia de tardivitate a lor este neîntemeiată,
motiv pentru care respinge ca atare această excepţie.
Se impune o nouă individualizare a pedepsei în
cadrul căreia se va ţine seama de împrejurarea că
inculpatul a solicitat aplicarea art. 320/1 C.p.pen şi că
alineatul 2 al art. 178 C.pen incriminează o formă
agravată a infracţiunii de ucidere din culpă.
Chiar şi în condiţiile în care victima ar fi avut cuplată
centura de siguranţă, consecinţele accidentului ar fi fost
aceleaşi.
Deşi accidentul de circulaţie a fost ca urmare a
nerespectării de către conducătorul auto a art. 35 pct. 1
şi art. 121 din O.U.G. nr. 195/2002, prima instanţă a
reţinut săvârşirea infracţiunii prev de art. 178 al. 1
C.pen, în loc de al. 2 al aceluiaşi articol, dar reformarea
deciziei, sub acest aspect, este posibilă întrucât Curtea
este învestită cu recursurile părţilor civile.
 281

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.98/R/ 12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 4072 din 20 noiembrie 2012,

Judecătoria Piteşti, a condamnat inculpatul la 1 an
închisoare în baza art. 178 al. 1 C.pen, cu aplic art. 320/1
C.p.pen, în condiţiile art. 81 C.pen, întrucât, în timp ce
conducea autoturismul, pe raza comunei, nu a respectat
normele legale de circulaţie, respectiv art. 35 pct. 1 şi art. 121
al. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce l-a determinat, din cauza
oboselii, să adoarmă la volan. În aceste împrejurări, a intrat
într-un cap de pod, iar în urma impactului partea vătămată a
decedat.
Examinând hotărârea atacată cu recurs, Curtea a constatat
următoarele:
La data de 20.11.2012, când a fost acordat cuvântul în
dezbateri asupra fondului cauzei, recurenţii - părţi civile au
fost prezenţi, aşadar ei aveau dreptul de a declara recurs
împotriva sentinţei penale pronunţate la aceeaşi dată în
termen de 10 zile, calculat potrivit art. 186 al. 4 din C.p.pen.
Ultima zi fiind o zi de sâmbătă, nelucrătoare (1 decembrie
2012), declarată sărbătoare naţională a României, iar
următoarea – 02 decembrie 2012 - ziua de duminică, termenul
de recurs expira la sfârşitul zilei de 3 dec. 2012. Recursul a
fost expediat prin fax de către apărătorul părţilor civile chiar în
această zi, de 3.12.2012, la ora 16, 17, potrivit menţiunilor
făcute pe declaraţia de recurs .Aşadar, Curtea concluzionează
că recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de lege,
iar excepţia de tardivitate a lor este neîntemeiată, motiv pentru
care respinge ca atare această excepţie.
În continuare, instanţa de recurs constată că: Expertul a
precizat că, date fiind viteza de deplasare a autovehiculului, de
105 km/h, precum şi limitele biomecanice ale organelor
interne, chiar şi în condiţiile în care victima ar fi avut cuplată
centura de siguranţă, consecinţele accidentului ar fi fost
aceleaşi.
În legătură cu calificarea juridică dată faptei descrise mai
sus, Curtea constată că, deşi accidentul de circulaţie a fost ca
urmare a nerespectării de către conducătorul auto a disp art.
35 pct. 1 şi art. 121 din O.U.G. nr. 195/2002, prima instanţă a
reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prev de
art. 178 al. 1 C.pen, în loc de alineatul 2 al aceluiaşi articol.
 282

Fiind învestită Curtea cu recursurile formulate de părţile civile,

moştenitorii victimei (mama şi fraţii acesteia) asupra laturii
penale a cauzei, pe de o parte, iar pe de altă parte –
formulându-se o cerere de schimbare a încadrării juridice, în
condiţiile art. 334 din C.p.pen, urmează a constata că cererea
este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a se admite, în raport
cu cele mai sus reţinute.
În continuare, examinând motivul de recurs, Curtea
constată că alineatul 2 al art. 178 C.pen incriminează o formă
agravată a infracţiunii de ucidere din culpă, cu limite de
pedeapsă mai mari decât cele prevăzute de primul al.eat. Aşa
fiind, Curtea va proceda la o reindividualizare a pedepsei din
această perspectivă, în raport cu criteriile enumerate cu titlu
exemplificativ de art. 72 C.pen. Astfel, se va ţine seama de
împrejurarea că inculpatul a avut pe tot parcursul procesului
penal o comportare bună, iar atitudinea sa a fost de
recunoaştere a faptei, pe parcursul judecăţii la prima instanţă
solicitând aplicarea art. 320/1 din C.p.pen, referitoare la
procedura simplificată.
Pentru cele ce preced, Curtea de Apel Piteşti, prin
Decizia penală nr.98/R/ 12 februarie 2013, a admis
recursurile, a înlăturat condamnarea inculpatului pentru
infracţiunea prev de art. 178 C.p.pen, dispunând schimbarea
încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, din infracţiunea
prev de art. 178 al. 1 C.pen, în infracţiunea prev de art. 178 al.
2 C.pen, text de lege în baza căruia l/a condamnat la 2 ani
închisoare, în condiţiile art. 86/1C.pen.

9. Pertinenţa, concludenţa şi utilatea probei.

Individualizare judiciară. Termen de încercare.
Art. 87 al. 1OUG nr. 195/2002
Art.86/1, art. 86/5, art. 85Cod penal

Nu se impune efectuarea unei noi expertize au fost

efectuate două expertize medico-legale pentru
interpretarea retroactivă a alcoolemiei, date fiind
susţinerile diferite de cantităţi de alcool şi mâncare pe
care inculpatul le-a consumat înainte de a fi surprins în
trafic de către organele de poliţie.
Cuantumul termenului de încercare stabilit este un
termen just aplicat, în raport de pericolul social al unor
 283

asemenea fapte de conducere pe drumurile publice a

unui autovehicul sub influenţa băuturilor alcoolice.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.107/R/12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.4372 din 6 decembrie 2012,

Judecătoria Piteşti, în baza art. 87 al. 1 din OUG nr.
195/2002, a condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare.
Aplicând art.85 şi art. 86/5 C.pen, a stabilit pedeapsa
rezultantă de 3 ani închisoare, în condiţiile art. 86 1 C.pen, pe
durata termenului de încercare de 7 ani. Pentru a pronunţa
această sentinţă, instanţa a constatat, că, la data de
12.03.2011, în jurul orei 03:20, inculpatul a condus pe B-dul
NB din municipiul P autoturismul, având o îmbibaţie alcoolică
de 1,80 gr. % cu prilejul prima probă, de la ora 03:45 şi de 1,65
gr. %0 a doua probă, de la ora 04:45.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, însă a
contestat valorile alcoolemiei, sens în care, în faza de urmărire
penală, s-au întocmit două expertize medico-legale pentru
interpretarea retroactivă a alcoolemiei avute la momentul
conducerii autoturismului de către inculpat şi depistării sale în
trafic de către organele de poliţie, în funcţie de două variante
de declaraţie de consum realizate de inculpat.
Referitor la consumul de alcool, iniţial inculpatul a declarat
că, în 11.03.2011, în jurul orei 20:00, s-a deplasat singur cu
autoturismul la restaurant, unde a consumat băuturi alcoolice,
cca 100 ml coniac şi a mâncat peşte, usturoi, salată şi prăjituri
cu rom. În intervalul orar 22:00-23:00, fiind suferind de
gastrită, tromboflebită, şi diabet, şi-a administrat
medicamentul S. În jurul orei 03:05, a părăsit incinta
restaurantului şi s-a deplasat cu autoturismul către domiciliul
său, împrejurare în care a fost oprit de organele de poliţie.
Ulterior, inculpatul a revenit asupra declaraţiei şi a
recunoscut că anterior urcării la volan consumase băuturi
alcoolice, precizând că în 12.03.2011, s-a deplasat la
restaurant, împreună cu o persoană de sex feminin, cu care
avea o relaţie extraconjugală, unde, în intervalul orar 02:45-
03:00, a consumat aproximativ 300 ml pal.că, preparată
tradiţional, de 55 grade, şi o lasagna. A arătat că aceste
aspecte pot fi confirmate de martorul PT, care îşi serba ziua de
naştere şi l-a invitat şi pe inculpat la restaurant. A mai precizat
că are o înălţime de aproximativ 1,74 m şi o greutate de 100 kg
 284

şi nu o înălţime de 1,78 m şi o greutate de 125 kg, cum

precizase anterior. Martorul PT a relatat că inculpatul a sosit la
restaurant, unde el îşi serba ziua de naştere, în jurul orei
02:30, însoţit de o femeie, pe care nu o cunoştea, unde a
consumat pal.că tradiţională de 50-55 grade şi mâncare, fără a
preciza cantităţile, părăsind incinta restaurantului în jurul orei
03:05.
Martorul PCM a relatat că a asistat la legitimarea
inculpatului, care fusese oprit de organele de poliţie în zona
intersecţie, precizând că acesta a declarat verbal că, înainte de
a fi oprit de către organele de poliţie, s-a deplasat singur la
restaurant, unde a mâncat şi a consumat băuturi alcoolice,
respectiv coniac, după care, în jurul orei 03:05, a părăsit
localul, deplasându-se cu autoturismul pe b-dul NB.
Date fiind cele două variante de declaraţii date de inculpat,
în cauză, în faza de urmărire penală, s-au dispus două
expertize medico-legale pentru interpretarea retroactivă a
alcoolemiei avute la momentul conducerii autoturismului de
către inculpat şi depistării sale în trafic de către organele de
poliţie.
Prin raportul de expertiză medico-legală corespunzător
primei declaraţii de consum s-a stabilit o alcoolemie teoretică
de cca 1,85 g‰, iar potrivit raportului de expertiză medico-
legală corespunzător celei de-a doua variante de consum,
inculpatul putea avea o alcoolemie teoretică de cca 1,05 g‰.
Instanţa a respins ca nefondată o nouă cerere a
inculpatului în sensul efectuării unei a treia expertize medico-
legale pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei avute la
momentul conducerii autoturismului de către inculpat şi
depistării sale în trafic de către organele de poliţie, bazată pe o
nouă declaraţie referitoare la greutatea şi înălţimea sa, atâta
timp cât au fost avute în vedere propriile declaraţii la
efectuarea rapoartelor de expertiză precedente. Nu exisă
dubiu întemeiat asupra depăşirii alcoolemiei de 0,80 g %o în
sângele inculpatului în momentul săvârşirii faptei, că acest
dubiu nu a fost creat nici de opiniile ştiinţifice date în urma
aprecierilor făcute de experţi, astfel încât, dând eficienţă
cuvenită dispoziţiilor art. 62 şi urm. C.p.p., privind probele şi
mijloacele de probă şi prin interpretarea coroborată a
acestora, în cauză se concluzionează că este mai presus de
orice dubiu faptul că inculpatul a condus pe drumurile publice
 285

un autovehicul având în sânge o alcoolemie ce depăşea 0,80

%o alcool pur în sânge.
Infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul nu este
lipsită de pericol social, având în vedere limitele de pedeapsă
stabilite de lege pentru sancţionarea acestora, dar şi efectele
pe care le are alcoolul asupra organismului (scăderea
capacităţii de concentrare, a atenţiei, a timpului de reacţie şi
alterarea reflexelor) care, în cazul celor ce conduc
autovehicule pe drumurile publice, pot conduce la consecinţe
imediate, cum ar fi provocarea unor accidente de circulaţie,
uneori cu grave urmări asupra oamenilor şi bunurilor acestora.
Recunoaşterea săvârşirii faptelor, nu poate atrage acordarea
unei clemenţe nejustificate faţă de conduita sa antisocială,
pentru că, altfel, nu s-ar atinge scopul pedepsei, aşa cum este
prevăzut de art. 52 C.p.
Prin Decizia penală nr.107/R/12 februarie 2013,
Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul
inculpatului, prezentând următoarele argumente:
In legătură cu susţinerea că se impune reţinerea cauzei
spre rejudecare şi administrarea unei alte probe vizând calcul
alcoolemiei, întrucât la calculele anterioare nu s-a avut în
vedere înălţimea şi greutatea sa reală, şi anume o înălţime de
1,78 m. şi o greutate de 125 kg, Curtea constată, că nu se
impune admiterea unei asemenea probe, ea nefiind pertinentă,
concludentă şi utilă soluţionării cauzei. Aceasta, întrucât, în
cauza de faţă, au fost efectuate două expertize medico-legale
pentru interpretarea retroactivă a alcoolemiei, având în vedere
susţinerile diferite de cantităţi de alcool şi mâncare pe care
inculpatul le-a consumat înainte de a fi surprins în trafic de
către organele de poliţie, expertize care au stabilit cu
certitudine o alcoolemie cu un prag deosebit de mare peste
limita legală de 0,80 gr.%o, şi anume o alcoolemie teoretică de
circa 1,85 gr.%, potrivit primei variante de consum, şi o altă
alcoolemie de 1,05 gr.%o, potrivit celei de-a doua variante de
consum. De altfel, expertizele de calcul al alcoolemiei au avut
în vedere toate variantele susţinute de către inculpat, cu
referire la înălţime şi la greutate. Având în vedere că prima
instanţă a luat în calcul chiar variantele de greutate susţinute
de către inculpat, alături de cantitatea de băuturi alcoolice pe
care, de asemenea, acesta a susţinut că a consumat-o, şi cum
aceste grade de alcoolemie în sânge depăşesc cu mult limita
legală de 0,80 gr.%, Curtea constată, aşa cum s-a arătat că o
 286

astfel de probă de recalculare din nou a alcoolemiei, potrivit

unei alte variante în ceea ce priveşte greutatea şi înălţimea, nu
mai poate fi pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei,
aşa cum s-a menţionat.

10.Conducere cu alcoolemie peste limita legală.

Procedură simplificată. Cerinţe. Individualizare judiciară.
Art.87 al.1OUG nr.195/2002
Art.81, art..86/1, art.86/2Cod penal
Art. 320/1Cod procedură penală

În mod liber, direct şi nemijlocit, inculpatul, asistat

de avocatul desemnat din oficiu, cu care s-a declarat de
acord, a arătat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa
prin rechizitoriu, regretă comiterea acesteia şi nu mai
solicită alte probe suplimentar celor de la urmărirea
penală.
Deşi instanţa de fond a cuantificat în mod judicios
gravitatea acesteia, nu a ales potrivit modalitatea de
executare, căreia să se supună inculpatul pe timpul
executării pedepsei, astfel încât vor fi înlăturate
dispoziţiile art.81 C.pen şi aplicate cele prev de art.86/1
C.pen, având în vedere că infracţiunea comisă de către
inculpat, şi anume conducerea unui autovehicul pe
drumurilor publice sub influenţa alcoolului, este una de
pericol.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.108/R/12 februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.352 din 13 decembrie 2012,

Judecătoria Costeşti în temeiul art. 87 al. 1 din O.U.G.
195/2002, a condamnat inculpatul la 1 an închisoare, în
condiţiile art. 81, întrucât, în noaptea de 12/13.07.2011, în
jurul orei 1:30, a condus un autoturism, pe drum public, având
în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,75 gr %o alcool, în sânge, la
prima probă, de 1,55 gr %o alcool în sânge la a doua probă.
Inculpatul a produs un eveniment rutier, intrând în coliziune cu
un copac situat pe marginea carosabilului, în urma căruia s-au
produs numai pagube materiale.
În mod liber, direct şi nemijlocit, inculpatul asistat de
avocatul desemnat din oficiu, cu care s-a declarat de acord, a
arătat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa prin
 287

rechizitoriu, regretă comiterea acesteia şi nu mai solicită alte

probe suplimentar celor de la urmărirea penală.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală
nr.108/R/12 februarie 2013, a admis recursul parchetului,
aplicând art.86/1 C.pen şi fixat un termen de încercare de 4
ani.
Luând în considerare toate elementele de probă, cât şi
împrejurările concrete ale comiterii faptei, Curtea a constatat
că, deşi instanţa de fond a cuantificat în mod judicios
gravitatea acesteia, nu a ales potrivit modalitatea de
executare, căreia să se supună inculpatul pe timpul executării
pedepsei, astfel încât vor fi înlăturate dispoziţiile art.81 C.pen
şi aplicate cele prev de art.86/1 C.pen, având în vedere că
infracţiunea comisă de către inculpat, şi anume conducerea
unui autovehicul pe drum public sub influenţa alcoolului, este
una de pericol. În plus, inculpatul conducând autoturismul în
situaţia descrisă, fiind surprins ca urmare a producerii
evenimentului rutier în urma căruia a intrat în coliziune cu un
copac de pe marginea carosabilului, a conturat şi riscul
producerii unui accident rutier, cu consecinţe mult mai grave,
fiind posibilă chiar pierderea unor vieţi omeneşti.

11. Contestaţia în anulare. Verificarea admisibilităţii în

principiu. Cazul fortuit. Prestaţie periodică lunară.
Daune morale Raport de prepuşenie. Asigurător.
Art.47, art.184 al.2 şi 4Cod penal
Art.386 lit.a, c şi e Cod procedură penală
Art. 998-999, art. 1000 al. 3 Cod civil
Art. 313 al. 1 Legea nr. 95/2006
Art. 49 şi art. 50 Legea nr. 136/1995

Inculpatul putea acţiona pentru evitarea producerii

accidentului, dacă în timpul deplasării remorcate nu
pornea motorul autobuzului, despre care ştia că prezintă
o defecţiune, urmare a căreia nu mai avea control activ
asupra turaţiei motorului.
Incidenţa cazului fortuit presupune, obligatoriu, o
împrejurare ce nu putea fi prevăzută, care a determinat,
în mod direct, rezultatul păgubitor, ceea ce în niciun caz
nu se poate susţine în speţă, având în vedere experienţa
destul de îndelungată a inculpatului în profesie şi, deci,
posibilitatea lui de prevedere a consecinţelor ce s-ar fi
 288

putut produce în cazul pornirii şi supraturării excesive şi

necontrolate a motorului.
Inculpatul nu a acţionat în situaţia specifică prev de
art.47 C.pen iar vinovăţia atribuită faptei sale a fost
reţinută corect de prima instanţă, sub forma culpei.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.109/R/12 Februarie 2013)

Prin sentinţa penală nr.1182 din 26 martie 2012,

Judecătoria Piteşti a condamnat inculpatul la pedeapsa de 4
luni închisoare, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, obligându-l, în
solidar cu asiguratorul de răspundere civilă Asigurătorul A şi
cu partea responsabilă civilmente SC P SA să le plătească
părţilor civile următoarele sume de bani cu titlu de despăgubiri
civile: - părţii civile Spitalul J suma de 4447,86 lei, cheltuieli de
spitalizare;- părţii civile PL sumele de: 10.000 lei, daune
materiale, de 50.000 Euro, echivalentul în lei la cursul oficial al
BNR la data plăţii efective, daune morale.
A respins ca neîntemeiată cererea formulată de către
partea civilă PL, având ca obiect acordarea unei prestaţii
periodice lunare în sumă de 500 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a constatat,
că, la 02.06.2008, în calitate de conducător auto, angajat la SC
P SA, inculpatul a procedat la pornirea motorului autobuzului,
despre care sesizare anterior defecţiuni mecanice în organul
de comandă al motorului, constând în supraturarea
necontrolată a acestuia, iar în acelaşi timp, a realizat acţiuni
repetate de cuplare/decuplare ambreiaj, cu autobuzul staţionat
în spaţiul amenajat ca staţie de transport public, fapt ce a
generat supraîncălzirea elementelor metalice şi nemetalice din
componenţa ansamblului motor - cutie de viteze, ce a condus
la producerea unei explozii urmată de expulzarea spre exterior
a mai multor fragmente din ambreiaj, producând vătămarea
corporală gravă a părţii vătămate PL, izbită violent în zona
genunchiului de un astfel de fragment, eveniment în urma
căruia partea vătămată a necesitat pentru vindecare un număr
de 120 de zile de îngrijiri medicale.
În consecinţă, a reţinut instanţa de fond, inculpatul putea
acţiona pentru evitarea producerii accidentului, dacă în timpul
deplasării remorcate nu pornea motorul autobuzului, despre
care ştia că prezintă o defecţiune, urmare a căreia nu mai avea
control activ asupra turaţiei motorului.
 289

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa a apreciat, că

sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, existând
legătură de cauzalitate între fapta ilicită a inculpatului şi
prejudiciul cauzat părţilor civile, inclusiv elementele raportului
de prepuşenie reglementat de art. 1000 al. 3 C.civ, SC P SA,
răspunzând în calitate de comitent, pentru fapta prepusului
său, inculpatul fiind angajat în cadrul societăţii în calitate de
şofer de circa 40 de ani, iar asigurătorul Asigurătorul A,
răspunde în solidar cu inculpatul, în baza poliţei de asigurare
de răspundere civilă obligatorie (RCA), valabilă la data de
06.02.2008, pentru prejudiciile cauzate altor persoane prin
accidente de autovehicule.
Avându-se în vedere perioada de internare a părţii civile PL
în diferite unităţi spitaliceşti, suferind mai multe intervenţii
chirurgicale la nivelul piciorului drept şi rămânând cu sechele,
pe fondul vârstei înaintate şi afecţiunilor medicale
preexistente, gravitatea şi natura leziunilor traumatice produse
acesteia, care în prezent se deplasează foarte greu, are nevoie
de ajutorul altor persoane pentru diferitele treburi casnice
obişnuite constând în cumpărarea de alimente, medicamente,
gătit şi curăţenie, care o ajută periodic în baza relaţiilor de
prietenie, iar partea civilă a rămas marcată în urma
accidentului, fiind foarte afectată din punct de vede psihic,
chiar traumatizată, aspect pe care instanţa l-a constatat
personal, prin prezenţa părţii civile la fiecare termen în sala de
judecată, instanţa de fond a constatat, că se justifică acordarea
de daune morale, pe care le-a apreciat la suma de 50.000 euro,
de natură să acopere prejudiciul moral suferit de către aceasta.
Referitor la cererea părţii civile PL, privind acordarea unei
prestaţii periodice lunare, instanţa de fond a respins-o ca
neîntemeiată, întrucât la momentul producerii accidentului,
partea civilă nu era angajată cu contract individual de muncă,
nu era beneficiara vreunei pensii pentru limită de vârstă sau pe
caz de boală, iar împrejurarea că efectua activităţi specifice de
supraveghere a unor copii la domiciliul acestora şi că ar fi fost
remunerată pentru activităţile respective, nu justifică
acordarea unei astfel de prestaţii periodice.
Prin decizia penală nr.1054/R din 7 decembrie 2012,
Curtea de Apel Piteşti a admis recursurile inculpatulului şi
asigurătorulului A, cu consecinţa reducerii la 30.000 euro
suma acordată părţii vătămate PL, ca despăgubiri pentru
 290

daune morale, respingându-se ca nefondat recursul părţii civile

PL, întrucât:
În ce priveşte recursul inculpatului, Curtea a reţinut că în
ziua de 6 februarie 2008, în jurul orelor 17,00, inculpatul a
sesizat apariţia unei defecţiuni tehnice la pompa de injecţie,
solicitând o intervenţie autorizată, întrucât nu mai putea să
plece în cursă într-un asemenea context.
Martorul DA s-a deplasat cu autovehiculul atelier mobil la
capătul de linie unde se afla autobuzul inculpatului, pentru a-l
tracta până la sediul S.C. P SA unde urma să se facă
intervenţia mecanică. Acest din urmă martor cât şi numita CA,
impiegat la capătul de linie al S.C. P S.A, au precizat că
autobuzul a fost remorcat cu o bară metalică de autovehiculul
atelier mecanic, plecând de la capăt de linie cu motorul oprit.
Această precizare a fost deosebit de importantă, pentru că
în ipoteza când nu ar mai fi existat aer în instalaţia de frânare,
autobuzul defect nu ar fi putut fi mişcat de pe loc, datorită
blocării cilindrilor de frână de pe roţile tractoare. Prin urmare,
din acest punct de vedere, pornirea motorului termic nu era
necesară, cu atât mai mult cu cât, martorul BO, revizor tehnic,
deplasându-se la faţa locului, a constatat că fusese montat un
furtun între butelia de aer a atelierului mobil şi instalaţia de
frânare a autobuzului.
De asemenea, din expertiza tehnică efectuată, cu
completările ulterioare, a rezultat că, în lipsa funcţionării
motorului, autobuzul nu s-ar fi constituit într-un pericol în
traficul rutier, deoarece caracteristicile de a se menţine pe
traiectoria impusă de conducătorul auto ar fi rămas
neschimbate, cu singura menţiune că manevrarea direcţiei ar fi
necesitat un efort suplimentar din partea acestuia, nefiind în
funcţiune în condiţiile date mecanismul de servo direcţie.
Aşadar, inculpatul a ales să pornească totuşi motorul, pentru a
se deplasa mai uşor la atelier, cunoscând că defecţiunea
tehnică ar putea conduce la supraturarea necontrolată, această
imprudenţă conducând, în cele din urmă, la explozia cutiei de
viteze şi vătămarea corporală a numitei PL, care se afla în acel
moment în staţia de autobuz.
Incidenţa cazului fortuit presupune, obligatoriu, o
împrejurare ce nu putea fi prevăzută, care a determinat, în
mod direct, rezultatul păgubitor, ceea ce în niciun caz nu se
poate susţine în speţă, având în vedere experienţa destul de
îndelungată a inculpatului în profesie şi, deci, posibilitatea lui
 291

de prevedere a consecinţelor ce s-ar fi putut produce în cazul

pornirii şi supraturării excesive şi necontrolate a motorului.
Inculpatul nu a acţionat în situaţia specifică prevăzută de
art.47 C.pen, aşa cum a susţinut în motivele de recurs, iar
vinovăţia atribuită faptei sale a fost reţinută corect de prima
instanţă, sub forma culpei.
Examinând acţiunea civilă, Curtea a reţinut că evoluţia
stării de sănătate a părţii vătămate a fost favorabilă, iar
expertiza medico-legală efectuată în recurs a stabilit că partea
vătămată, în urma accidentul rutier din 6 februarie 2008, nu
prezintă infirmitate şi nici nu are afectată capacitatea de
muncă, aşa încât, în raport cu aceste elemente noi. În aceste
condiții, suma reprezentând daune morale la care s-a oprit
instanţa de fond este mult prea mare. Din această perspectivă,
recursurile asigurătorului cât şi cel formulat de către inculpat
au fost apreciate ca fiind întemeiate, şi ţinând seama de
realităţile socio-economice din momentul de faţă, în raport şi
cu jurisprudenţa în materie, Curtea a apreciat că suma de
30.000 euro reprezintă o compensare suficientă şi rezonabilă a
prejudiciului pentru daunele morale suferite de partea
vătămată PL, sens în care hotărârea primei instanţe a urmat să
fie reformată.
In ce priveşte recursul părţii vătămate, Curtea a arătat că
este incontestabilă existenţa prejudiciului suferit de aceasta,
dar în lumina noilor probe şi a tuturor celorlalte argumente
precizate mai sus, cu ocazia examinării motivelor
asigurătorului, în legătură cu acelaşi aspect, a apreciat că,
dimpotrivă, este nevoie de o diminuare a sumei acordate
pentru daunele morale, pentru ca aceasta să nu se transforme
într-o îmbogăţire nejustificată pentru partea vătămată şi, în
acelaşi timp, o obligaţie mult prea oneroasă şi disproporţionată
faţă de cel ţinut să o plătească, astfel că nu poate fi vorba de o
majorare a daunelor, după cum s-a susţinut.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti a
formulat contestaţie în anulare partea civilă PL solicitând
admiterea acesteia şi pe cale de consecinţă, rejudecarea
recursului în condiţiile şi după procedura prev de art.392
C.p.pen, solicitând acordarea daunelor morale în cuantumul
solicitat iniţial de 60.000 euro, precum şi acordarea prestaţiei
periodice în cuantum de 500 lei lunar. Din conţinutul
contestaţiei, a rezultat invocarea cazului de contestaţie
circumscris art. 386 C.p.pen.
 292

Curtea de apel, examinând contestaţia în anulare formulată

de contestatoarea PL constată că aceasta este inadmisibilă,
respingând/o, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac
poate fi utilizată numai în acele situaţii, care pentru
restabilirea legalităţii şi pentru asigurarea drepturilor
esenţiale părţilor în proces, puterea de lucru judecat a unei
hotărâri judecătoreşti trebuie sacrificată.
Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive nu
trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanţiile
acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata
nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a
adevărului. Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi
condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare
constituie o garanţie că această cale extraordinară de atac nu
va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a
judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate–la îndemâna
oricui şi oricând–de anihilare a efectelor principiului lucrului
judecat şi al stabilităţii hotărârilor definitive. Curtea notează
că, din examinarea art.386 C.p.pen, rezultă că folosirea
contestaţiei în anulare nu trebuie admisă, decât în acele
situaţii în care prin desfiinţarea hotărârii, care a dobândit
putere de lucru judecat, partea are posibilitatea de a-şi
valorifica drepturile şi garanţiile procesuale nesocotite de
instanţa de recurs.
În această fază prealabilă a admisibilităţii în principiu a
cererii de contestaţie, instanţa se limitează doar la verificarea
cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale,
respectiv a îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei
căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de
admisibilitate în principiu. Invocarea în această fază prealabilă
a procedurii a unor motive de fond, constând în greşita
reducere a despăgubirilor civile sub forma daunelor morale,
cât şi în nemulţumirea părţii faţă de neacordarea prestaţiei
periodice solicitate, excede cadrului legal, acestea
neregăsindu-se în cazurile de contestaţie expres şi limitativ
prev de art.386 lit.a-c şi e C.p.pen. Raportat la dispoziţiile
legale invocate anterior, la principiile de drept procesual penal
consacrate, cât şi la regulile care disciplinează procedura
contestaţiei în anulare, partea civilă – contestatoare PL nu
poate uza de calea contestaţiei în anulare faţă de dispoziţiile
 293

exprese prev de art.386 şi urm. din C.p.pen, astfel încât, în

temeiul acestor dispoziţii legale,
12. Infracţiunea de corupţie sexuală. „Caracterul obscen”
al atitudinilor, acţiunilor şi gesturilor inculpatului.
Art. 202 Cod penal
Faţă de cele reţinute, instanţa a constatat ca faptele
inculpatului întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al.
1 C.p., săvârşită faţă de ambele părţi vătămate.
Instanţa de fond a apreciat, că gesturile săvârşite de
către inculpat faţă de fiecare dintre părţile vătămate
sunt de natura a aduce atingere pudoarei, simţului
moral, de a încălca sentimentul de bună cuviinţă, mai
ales prin raportare la vârsta celor două minore. Acestea
au generat sentimente de teamă şi ruşine părţilor
vătămate şi, in egală măsură, sentimente de repulsie şi
indignare membrilor familiilor acestora. Atitudinile,
acţiunile, gesturile inculpatului dezvăluie sau sugerează
aspecte intime ale vieţii sexuale si, ca atare, îmbracă
forma „caracterului obscen” in sensul art. 202 al. 1 C.p..

(Decizia penală nr. 150/R/MF/05 martie 2013)

Prin sentinţa penală nr.110 din 10 ianuarie

2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat
inculpatul
- la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1
C.p., cu reţinerea art. 37 lit. b C.p., împotriva părţii vătămate I.
I. D.
- la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1
C.p., cu reţinerea art. 37 lit. b C.p., împotriva părţii vătămate S.
A. M.
În baza art. 33 lit. a - art. 34 lit. b C.p., s-a constatat
că infracţiunile sunt concurente, s-au contopit cele doua
pedepse şi s-a dispus ca inculpatul să o execute pe cea mai
grea, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare, sporită cu 4 luni,
urmând să execute pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare, în
condiţiile art. 57 C.p..
 294

În baza art.71 C.p., pe durata executării pedepsei, s-

a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.
64 lit. a teza a-II-a şi b C.p..
În baza art. 350 C.p.p., s-a menţinut măsura arestului
preventiv faţă de inculpat, iar în temeiul art. 88 C.p., s-a dedus
din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive,
începând cu data de 09.07.2012 la zi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond
a reţinut, că la data de 25.07.2012 a fost înregistrată adresa nr.
3404/II/6/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, prin
care a fost înaintat spre soluţionare dosarul nr. 5055/P/2012 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, privind pe inculpat,
trimis in judecată in stare de arest preventiv prin rechizitoriul
din 24.07.2012, pentru săvârşirea a doua infracţiuni de
corupţie sexuală, prevăzute de art. 202 al. 1 C.p., cu reţinerea
art. 37 lit. b C.p., fata de părţile vătămate minore I. I. D. si S. A.
M.
In motivarea actului de inculpare, s-a reţinut, in
esenţă, că in data de 08.06.2012, inculpatul C. V. le-a condus
pe părţile vătămate I. I. D. si S. A. M. in scara blocului in care
acestea locuiesc si a săvârşit asupra lor acte cu caracter
obscen.
Din analiza probatoriului cauzei, instanţa a reţinut in
fapt următoarele:
Inculpatul este o persoana cu un comportament
indezirabil. Până in prezent acesta a mai fost condamnat, prin
sentinţa penală nr. 1031/07.05.2010 a Judecătoriei Pitesti,
definitivă prin decizia penala nr. 18/MF/20.07.2010 a
Tribunalului Argeş, la o pedeapsa de 1 an si 10 luni închisoare,
tot pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală, fiind
arestat la data de 05.08.2009 si executând pedeapsa până la
data de 03.06.2011.
Atât înainte cât si după executarea pedepsei mai sus
menţionate inculpatul a fost sancţionat administrativ si pentru
săvârşirea unor fapte de sustragere de bunuri.
Inculpatul provine dintr-un mediu familial modest,
rural, iar in perioada ulterioara punerii in libertate a locuit
împreună cu soţia sa la locuinţa acesteia din comuna O., jud.
Argeş, de unde se deplasa la Pitesti pentru a presta activităţi in
domeniul construcţiilor.
In data de 08.06.2012, după terminarea programului
de lucru, inculpatul a trecut întâmplător pe lângă imobilul in
 295

care locuiesc părţile vătămate I. I. D. si S. A. M. Acolo le-a

observat pe cele doua părţi vătămate, in vârstă de 9 ani, care
se jucau împreună cu I. M. P., in vârstă de 6 ani, si cu N. P. L.,
in vârstă de 19 ani. Inculpatul nu le cunoştea pe niciuna dintre
ele.
Inculpatul a prins mingea cu care se jucau fetele
pentru a le capta atenţia si a le câştiga încrederea. Nici reacţia
de respingere a minorei I. M. P. nu a fost de natura a-l
determina pe inculpat sa renunţe la intenţiile sale.
Profitând de împrejurarea ca fata de 19 ani a plecat
din zona in care se jucau fetitele, inculpatul le-a întrebat pe
părţile vătămate unde locuiesc si daca cunosc o anumita
persoana de sex feminin despre care el pretindea ca ar locui in
acelaşi imobil.
Le-a propus apoi părţilor vătămate sa le înveţe un joc
nou. A ridicat pe rând părţile vătămate in braţe, sub pretextul
ca doreşte sa vadă care este mai grea, si le-a măsurat
înălţimea, punându-le pe rând lângă perete.
După aceste acte repetate de captare a încrederii si
a bunăvoinţei, inculpatul a luat-o de mana pe partea vătămată
I. I. D. si, sub pretextul ca doreşte sa îi arate unde sta o
anumita vecina, a urcat cu aceasta pana la etajul 2. Acolo,
după ce a pus-o pe fetita pe o treapta a scării, si-a lipit corpul
de al acesteia, timp in care executa mişcări cu tentă sexuală. In
final i-a cerut părţii vătămate sa se aşeze pe jos pentru ca el sa
se urce peste corpul ei.
Refuzul părţii vătămate de a se aşeza in poziţia
solicitată de inculpat l-a determinat pe acesta sa înceteze, însă,
in momentul in care coborau scările inculpatul a atins-o pe
partea vătămata cu mana, peste obiectele vestimentare, in
zona genitala, fapt ce a generat reacţia de nemulţumire a
acesteia.
Ulterior, inculpatul a abordat-o din nou pe partea
vătămată S. A. M., pe care, sub acelaşi pretext de a căuta o
anumita vecina, a condus-o la etajul 2 al imobilului. Pe palier,
inculpatul i-a cerut părţii vătămate S. A. M. sa stea in
genunchi, cu mâinile pe podea, pentru ca el să se poată aşeza
pe ea. Refuzul părţii vătămate l-a determinat pe inculpat sa
înceteze „jocul” nou pe care încerca sa i-l arate acesteia.
Fiecăreia dintre părţile vătămate inculpatul i-a cerut
sa nu spună nimic părinţilor despre „jocurile noi” pe care el
încerca să le înveţe. De asemenea, i-a repetat fiecărei părţi
 296

vătămate ca este frumoasa si a ţinut să se asigure ca le plac

„jocurile” iniţiate de către el.
Sentimentele de încredere si bunăvoinţă pe care
părţile vătămate le-au manifestat in prima parte a întâlnirii cu
inculpatul s-au transformat in sentimente de ruşine şi teamă,
chiar si la vârsta lor cele doua părţi vătămate conştientizând că
ceea ce se întâmplase cu inculpatul in scara blocului nu este
bine.
Discuţiile purtate de părţile vătămate cu ceilalţi copii
de la scara vecină pe tema întâmplării cu bărbatul necunoscut
a făcut ca incidentul să ajungă la cunoştinţa membrilor
familiilor celor două părţi vătămate, care şi-au manifestat
indignarea profundă in raport de cele întâmplate.
Cele reţinute au fost stabilite pe baza următoarelor
mijloace de probă: procesele verbale de recunoaştere din grup
din 09.07.2012, declaraţiile martorilor I. M. P., N. P. L., S. M., I.
M. F. si C. M., copia referatului de evaluare nr. 71/2010,
întocmit inculpatului de Serviciul de Probaţiune de pe lângă
Tribunalul Argeş, copia sentinţei penale nr.1031/07.05.2010 a
Judecătoriei Pitesti, copia deciziei penale nr. 18/MF/20.07.2010
a Tribunalului Argeş, declaraţiile părţilor vătămate I. I. D. si S.
A. M.
Inculpatul a manifestat o atitudine inconsecventă
faţă de faptele sale. După ce iniţial, a negat săvârşirea faptelor,
in faţa organelor de urmărire penală a revenit şi şi-a
recunoscut atitudinea faţă de părţile vătămate I.I.D si S.A.M. In
faţa instanţei, inculpatul a manifestat aceeaşi inconsecvenţă.
După ce a ales să se prevaleze de dreptul de nu da declaraţie
in faza de cercetare judecătorească, in cursul dezbaterilor
inculpatul a acceptat ideea ca in data de 08.06.2012 a avut de-
a face cu cele doua părţi vătămate, pe care le-a condus in scara
blocului in care locuiesc. Relativ la cele întâmplate in scara
blocului, inculpatul insista ca susţinerile părţilor vătămate sunt
exagerări si ca in realitate lucrurile nu ar fi decurs tocmai in
sensul in care acestea declară.
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat ca
faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de corupţie sexuală, prevăzută de art. 202 al. 1
C.p., săvârşită faţă de ambele părţi vătămate.
Instanţa de fond a apreciat, că gesturile săvârşite de
către inculpat faţă de fiecare dintre părţile vătămate sunt de
natura a aduce atingere pudoarei, simţului moral, de a încălca
 297

sentimentul de bună cuviinţă, mai ales prin raportare la vârsta

celor două minore. Acestea au generat sentimente de teamă şi
ruşine părţilor vătămate şi, in egală măsură, sentimente de
repulsie şi indignare membrilor familiilor acestora. Atitudinile,
acţiunile, gesturile inculpatului dezvăluie sau sugerează
aspecte intime ale vieţii sexuale si, ca atare, îmbracă forma
„caracterului obscen” in sensul art. 202 al. 1 C.p..
Vinovăţia inculpatului fiind dovedită, instanţa de
fond i-a aplicat acestuia pedepse pentru fiecare dintre
infracţiunile reţinute in sarcina sa, la individualizarea cărora
au fost avute in vedere dispoziţiile art. 72 C.p. iar gradul de
pericol social concret a fost apreciat in funcţie de următoarele
elemente: condiţiile si împrejurările săvârşirii faptei, profitând
de vârsta fragedă a părţilor vătămate si de împrejurarea că
acestea se găseau nesupravegheate in proximitatea imobilului
in care locuiesc; scopul inculpatului care a constat in obţinerea
de satisfacţie prin abuzarea de poziţia sa dominanta in relaţia
cu cele doua părţi vătămate şi de exploatare a incapacităţii
minorelor de a reacţiona de o manieră ferma şi pe măsura
situaţiei jenante in care erau angrenate; persoana inculpatului
care este recidivist (recidiva postexecutorie prevăzută de art.
37 lit. b C.pen.) in raport cu condamnarea la pedeapsa de 1 an
si 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.
1031/07.05.2010 a Judecătoriei Pitesti, definitivă prin decizia
penală nr. 18/MF/20.07.2010 a Tribunalului Argeş, pentru
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni in anul 2009; atitudinea
nesinceră a inculpatului in faţa instanţei si încercarea acestuia
de induce in eroare instanţa prin prezentarea unei situaţii
nereale; lipsa oricărei urme de regret sau compasiune la
inculpat, coroborat cu negarea obstinentă, chiar obsesiva, a
realităţii si a probelor incriminatoare evidente; vârsta si mediul
social din care provine inculpatul; modul de operare al
inculpatului ce denota o periculozitate deosebita prin
îndrăzneală de care a dat dovada atunci când a hotărât să
acţioneze chiar in scara blocului in care locuiesc părţile
vătămate, cu riscul de a fi surprins de rudele sau vecinii
acestora si nu in ultimul rând, urmările faptelor constând intr-o
afectare a perspectivelor de dezvoltare psiho-socială a celor
două părţi vătămate, expuse unor situaţii de care nu ar fi
trebuit să ia cunoştinţă la vârsta la care se găsesc.
Prin prisma acestor elemente, instanţa de fond a
apreciat, că scopul educativ preventiv al procesului penal,
 298

prevăzut de art. 52 C.p., poate fi atins doar prin aplicarea unor

pedepse privative de libertate orientate către mediu, care să
fie de natură a-i atrage inculpatului atenţia asupra caracterului
antisocial al faptelor sale si să-l determine pe viitor să se
abţină de la astfel de gesturi iresponsabile ce pot avea urmări
grave, ireversibile pentru sănătatea părţilor vătămate.
Constatând că infracţiunile sunt concurente (concurs
real de infracţiuni prevăzut de art. 33 litera a C.p.) instanţa de
fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 33 litera a – art. 34
litera b C.p., a contopit pedepsele, dispunând ca inculpatul s-o
execute pe cea mai grea, sporită in limitele legii şi in raport de
ansamblul infracţional, în condiţiile art.57 Cod penal,
apreciind că este singura modalitate posibilă de individualizare
a executării pedepsei permisă de lege, datorită stării de
recidivă in care se găseşte inculpatul.
In baza art. 88 C.p. din pedeapsa aplicată, s-a dedus
perioada reţinerii şi a arestului preventiv in care s-a aflat
inculpatul până in prezent.
Măsura preventivă a arestului a fost menţinută faţă
de inculpat, in condiţiile art. 3001 si art. 3002 C.p.p. începând
cu data trimiterii lui in judecata, pe parcursul întregii cercetări
judecătoreşti.
Având in vedere considerentele ce au stat la baza
soluţiei de condamnare, criteriile de individualizare a pedepsei
si a executării acesteia, în baza art. 350 C.p.p. s-a menţinut
măsura arestului preventiv faţă de inculpat. Instanţa de fond a
apreciat că motivele şi temeiurile care au stat la baza măsurii
preventive a arestului subzistă in continuare aşa cum au fost
reţinute de instanţa care a dispus această măsură.
Instanţa de fond a reţinut, că pericolul concret
pentru ordinea publică este evidenţiat in primul rând de
modalitatea in care fapta a fost comisă, intr-un loc public, chiar
in scara blocului in care părţile vătămate locuiesc, cu riscul de
a fi surprins de membrii familiei victimelor sau de vecinii
acestora, profitând de inocenta si de imposibilitatea de a se
apăra a minorelor in vârstă de nici 9 ani. Fapta inculpatului a
avut o rezonanţă deosebită in comunitatea in care părţile
vătămate trăiesc, provocând indignarea si revolta rudelor
minorelor, existând pericolul unei reacţii violente din partea
acestora la adresa inculpatului, pe fondul stării emoţionale pe
care le-a produs-o aflarea veştilor relativ la cele întâmplate.
 299

Modul in care inculpatul le-a abordat pe părţile

vătămate, pe care atunci le vedea pentru prima dată, coroborat
cu locul in care s-a întâmplat incidentul, instanţa de fond a
constatat că evidenţiază o îndrăzneală deosebită din partea
acestuia, comportamentul său având chiar o tenta patologica
prin raportare la vârsta minorelor.
Consumul de alcool pare să fie factorul declanşator
al comportamentului deviant al inculpatului, acesta invocând
ca scuză consumul de alcool.
Nu trebuie pierdut din vedere, în opinia instanţei de
fond, nici faptul că inculpatul a mai fost condamnat la o
pedeapsă privativă de libertate pentru săvârşirea aceluiaşi gen
de fapte, din executarea căreia fusese eliberat cu mai puţin de
un an înainte. Pedeapsa privativă de libertate pe care a
executat-o nu a fost de natură a-l determina pe inculpat sa
renunţe la săvârşirea de astfel de gesturi, fapta repetându-se,
de acesta dată faţă de două minore, la nici un an de la
momentul punerii in libertate a inculpatului.
Toate aceste coordonate, a creat instanţei de fond
convingerea că perspectiva ca inculpatul sa reacţioneze in
acelaşi mod in situaţia in care i s-ar ivi condiţii favorabile, mai
ales in contextul consumului de alcool, este dincolo de o simpla
presupunere iar măsura preventivă a arestului este oportună in
cazul său pentru a-l împiedica să comită alte fapte antisociale.
Instanţa de fond a apreciat, că niciuna dintre
măsurile preventive neprivative de libertate dintre cele
prevăzute de art. 136 C.p.p. nu este in măsură să elimine
riscurile enunţate mai sus.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs
inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie, sub aspectul
modalităţii de individualizare a pedepsei, al cărui cuantum ar
trebui redus în acord cu dispoziţiile art.320/1 Cod pr.penală,
care priveşte anumite limite de pedeapsă ce sunt obligatorii
pentru instanţă.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor
formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de
drept, Curtea, prin decizia penală nr. 150/R/MF/05 martie
2013 a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele
argumente:
In ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de
inculpatul C. V., privind individualizarea judiciară a pedepsei,
 300

Curtea notează că acesta este neîntemeiat şi urmează a fi

respins ca atare.
Aceasta, întrucât, instanţa de fond a avut în vedere
criteriile prevăzute în art.72 Cod penal, luând în considerare
atât natura, gravitatea şi gradul de pericol social ridicat al
infracţiunilor săvârşite, dar şi persoana inculpatului, care nu
este la primul contact cu legea penală, aflându-se în stare de
recidivă postexecutorie prev. de art.37 lit.b Cod penal – acesta
săvârşind aceleaşi infracţiuni în anul 2009, fiind condamnat la
pedeapsa de un an şi 10 luni închisoare, prin sentinţa penală
nr.1031 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin
decizia penală nr.18/MF din 20 iulie 2010 a Tribunalului Argeş.
Faptele comise de inculpat prevăzute de art.202
alin.1 Cod penal, faţă de două părţi vătămate, sunt de o
gravitate deosebită, atât prin consecinţele produse, cât şi prin
modalitatea de săvârşire, astfel că solicitarea acestuia în
sensul reducerii pedepselor aplicate, nu poate fi primită.
Pedepsa nu este doar un mijloc de reeducare a
condamnatului, ci trebuie să constituie şi o măsură de
constrângere corespunzătoare valorii sociale încălcate prin
săvârşirea infracţiunilor, sens în care reducerea pedepselor
aplicate inculpatului ar conduce la deturnarea scopului
general al pedepsei.
In plus, inculpatul a manifestat o atitudine
inconsecventă faţă de faptele sale atât în faza de urmărire
penală, cât şi în faza de judecată, în sensul că le-a recunoscut,
ca apoi să le nege în întregime, astfel încât apărarea acestuia
în sensul reţinerii dispoziţiilor art.320/1 Cod pr.penală, pentru
motivul că recunoaşte săvârşirea faptelor abia cu prilejul
soluţionării recursului, nu are suport legal.
Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat
recursul declarat de inculpat, împotriva sentinţei penale nr.
110 din 10 ianuarie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în
dosarul nr.15180/280/2012 şi, în baza art.88 Cod penal, a
dedus la zi prevenţia.
13. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti.
Art. 271 alin.2 Cod penal
Instanţa a constatat că infracţiunea de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti presupune o
împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti
 301

executorii, chiar dacă pe rol există o contestaţie la

executare mai ales dacă instanţa nu a dispus
suspendarea executării, iar această împotrivire să aibă
loc anterior sau în cursul executării silite, ori să fie
împiedicată o persoană de a folosi o parte dintr-o
locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri
judecătoreşti, situaţii în care subiectul activ trebuie să
acţioneze cu intenţie directă sau indirectă.
Astfel, s-a reţinut că în varianta prevăzută de
art. 271 alin.2 Cod penal, elementul material al laturii
obiective constă într-o acţiune sau inacţiune îndreptată
împotriva exerciţiului deplin al prerogativelor unui drept
de proprietate consacrat printr-o hotărâre
judecătorească, momentul consumării faptei fiind acela,
în care subsecvent executării unei hotărâri judecătoreşti
obţinute de partea vătămată într-un proces de
revendicare imobiliară, inculpatul a împiedicat-o să
folosească imobilul asupra căruia fusese pusă în posesie,
neavând importanţă împrejurarea că, după săvârşirea
faptei, inculpatul şi-a conturat un titlu de proprietate în
care ar fi şi terenul din litigiu, întrucât existenţa unui alt
titlu de proprietate pentru aceeaşi suprafaţă de teren şi
valabilitatea celor 2 titluri pot fi discutate tot în cadrul
unei acţiuni în revendicare şi nu au relevanţă penală.
(Decizia penală nr. 195/R/20 martie 2013)
Prin sentinţa penală nr.1219 din 27 martie 2012,
pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr.5739/280/2011,
în baza art. 271 alin.2 Cod penal a fost condamnat inculpatul la
3000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
În temeiul art. 81 Cod penal s-a suspendat
condiţionat executarea pedepsei aplicate, stabilindu-se
conform art. 82 Cod penal un termen de încercare de 1 an.
A fost obligat inculpatul la restabilirea situaţiei
anterioare a terenului prin ridicare construcţiei (seră).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a
reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Piteşti, întocmit în data de 10.03.2011 în dosarul
nr.3263/P/2010, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale
şi trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti prevăzută
 302

şi pedepsită de art.271 alin.2 Cod penal, comisă prin aceea că,

ulterior punerii în executare a sentinţei civile
nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti prin care părţilor
vătămate D.L. şi D.O.C. li s-a atribuit în deplină proprietate şi
posesie terenul în suprafaţă de 866 mp situat în comuna M.,
judeţul Argeş, a construit pe terenul respectiv o seră lungimea
de 25 m şi lăţimea de 8 m, împiedicând astfel părţile vătămate
să folosească terenul respectiv.
În cauză au fost admise şi administrate probele cu
înscrisuri, declaraţii părţi vătămate/învinuit, proces verbal de
cercetare la faţa locului, raport de expertiză tehnică judiciară
şi de evaluare efectuate atât în cursul urmăririi penale cât şi în
faza de judecată, precum şi martori propuşi de părţile
vătămate – D. M. şi de inculpatul I. N.
Părţile vătămate s-au constituit părţi civile în cauză
cu sumele de 5.000 lei daune materiale constând în lipsa de
folosinţă şi 5.000 lei daune morale, reţinându-se că la termenul
de judecată din data de 20.03.2012 în dezbateri de fond,
avocatul ales şi-a precizat pretenţiile pe latura civilă a cauzei şi
a solicitat obligarea inculpatului să îşi ridice construcţia seră
de pe terenul părţilor civile, construcţie ridicată după punerea
în executare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, respectiv
după punerea în posesie a părţilor civile, precum si obligarea
inculpatului la plata lipsei de folosinţa aşa cum a rezultat din
raportul de expertiza întocmit in cauza.
În urma coroborării declaraţiilor părţilor cu probele
administrate în cauză şi ţinând cont de actele şi lucrările
dosarului, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
La data de 29.04.2010 părţile vătămate D. L. şi D. O.
C. au sesizat organele de poliţie din cadrul Postului de Poliţie
M. cu plângere penală împotriva învinuitului C. G.şi a numitei
C. M. cu privire la faptul că aceştia din urmă îi împiedică să
folosească un teren ce le-a fost atribuit în deplină proprietate
şi posesie printr-o hotărâre judecătorească, edificând ulterior
punerii în posesie a acestora, o seră.
Cercetările efectuate în cauză au stabilit astfel că,
prin sentinţa civilă nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti,
definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.15/20.01.2009 a
Tribunalului Argeş, modificată în parte prin decizia civilă
nr.1198/R/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti, învestită ca atare
cu formulă executorie, numiţii C. G. şi C. M. au fost obligaţi să
 303

lase în deplină proprietate şi posesie terenul de 866 mp din

comuna M., judeţul Argeş.
Hotărârea menţionată a fost pusă în executare în
data de 08.12.2009, procedându-se la măsurarea, delimitarea
şi marcarea cu ţăruşi a terenului respectiv, aşa cum a fost
identificat în schiţa raportului de expertiză de la fila 204 a
dosarului nr.2558/2006, numărul de dosar al Tribunalului
Argeş 3910/109/2006, iar conform procesului verbal de punere
în posesie au fost prezente la acel moment părţile vătămate,
precum şi martorii A. Ş., A. A., S. M. - mama inculpatului,
aceasta din urmă opunându-se executării, drept pentru care a
fost necesară intervenţia organelor de poliţie.
Ulterior punerii în posesie, părţile vătămate au
formulat şi dosar de executare silită pentru recuperarea
cheltuielilor de judecată din dosarele de fond, apel şi recurs,
constituindu-se dosarul de executare nr.171/2010 al BIEJ F. E.,
în care s-a întocmit o expertiză tehnică de evaluare a
suprafeţei casă construită pe terenul părţilor vătămate, ocazie
cu care s-a observat că pe terenul de 866 mp de mai sus a fost
edificată o construcţie seră din lemn acoperită cu folie de
polietilenă în suprafaţă de aprox.200 mp.
Cercetarea efectuată la faţa locului a confirmat
faptul că pe terenul în suprafaţă de 866 mp situat în comuna
M., judeţul Argeş, aparţinând părţilor vătămate, inculpatul a
construit pe terenul respectiv o seră cu lungimea de 25 m şi
lăţimea de 8 m, împiedicând astfel părţile vătămate să
folosească terenul respectiv.
Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a
recunoscut că a edificat această seră, respectiv că a construit-o
ginerele său A. Ş., cu acordul său, considerând că terenul este
proprietatea sa, invocând că are pe rol o contestaţie la
executare ce formează obiectul dosarului nr. 5180/280/2010 în
care se solicită anularea procesului verbal de punere în posesie
a părţilor vătămate, însă s-a reţinut de către instanţa de fond
că prin sentinţa civilă nr. 8207/20.10.2010 a Judecătoriei
Piteşti a fost respinsă această contestaţie la executare.
De asemenea, s-a reţinut că în faţa instanţei de
judecată, cu ocazia audierii sale, inculpatul nu a recunoscut
săvârşirea infracţiunii pentru care este trimis în judecată,
apreciind că este nevinovat şi invocând că litigiul dintre părţi
vizează un teren mai mare în suprafaţă de 2500 mp, că deţine
acte de proprietate şi că edificarea serei de către ginerele său
 304

cu acordul său s-a realizat înainte de punerea în posesie a

părţilor vătămate.
Expertiza tehnică dispusă în cauză privind evaluarea
lipsei de folosinţă a terenului de 866 mp efectuată de expert P.
M., a stabilit că lipsa de folosinţă pentru cei 866 mp pe 27 de
luni de zile este de 98.438 lei, reţinându-se că părţile nu au
formulat obiecţiuni la acest raport.
Faţă de cele prezentate, s-a constatat că infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti presupune o
împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti
executorii, chiar dacă pe rol există o contestaţie la executare
mai ales dacă instanţa nu a dispus suspendarea executării, iar
această împotrivire să aibă loc anterior sau în cursul executării
silite, ori să fie împiedicată o persoană de a folosi o parte dintr-
o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri
judecătoreşti, situaţii în care subiectul activ trebuie să
acţioneze cu intenţie directă sau indirectă.
Astfel, s-a reţinut că în varianta prevăzută de art.
271 alin.2 Cod penal, elementul material al laturii obiective
constă într-o acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva
exerciţiului deplin al prerogativelor unui drept de proprietate
consacrat printr-o hotărâre judecătorească, momentul
consumării faptei fiind acela, în care subsecvent executării
unei hotărâri judecătoreşti obţinute de partea vătămată într-un
proces de revendicare imobiliară, inculpatul a împiedicat-o să
folosească imobilul asupra căruia fusese pusă în posesie,
neavând importanţă împrejurarea că, după săvârşirea faptei,
inculpatul şi-a conturat un titlu de proprietate în care ar fi şi
terenul din litigiu, întrucât existenţa unui alt titlu de
proprietate pentru aceeaşi suprafaţă de teren şi valabilitatea
celor 2 titluri pot fi discutate tot în cadrul unei acţiuni în
revendicare şi nu au relevanţă penală.
Această din urmă menţiune s-a impus a fi făcută,
deoarece la discuţiile în dezbaterile pe fond, inculpatul prin
avocat ales a făcut referire la sentinţa civilă nr.646/01.03.2012
pronunţată în dosarul nr. 19080/280/2009 având ca obiect fond
funciar nulitate act, ce vizează de altfel părţi care nu figurează
în prezenta cauză penală.
Revenind la cauza de faţă, s-a constatat în final că,
fapta inculpatului C. G., comisă prin aceea că, ulterior punerii
în executare a sentinţei civile nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei
Piteşti prin care părţilor vătămate D. L. şi D. O. C. li s-a atribuit
 305

în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 866

mp situat în comuna M., judeţul Argeş, a construit pe terenul
respectiv o seră lungimea de 25 m şi lăţimea de 8 m,
împiedicând astfel părţile vătămate să folosească terenul
respectiv, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectarea hotărârii judecătoreşti prevăzută şi pedepsită de
art.271 alin.2 Cod penal, atât sub aspectul laturii obiective cât
şi acelei subiective, drept pentru care s-a dispus condamnarea
acestuia.
În concluzie, date fiind cele menţionate mai sus şi
având în vedere dispoziţiile art.72 Cod penal, la stabilirea şi
individualizarea pedepsei aplicate s-a ţinut seama de criteriile
generale prevăzute de codul penal, de limitele de pedeapsă
stabilite de lege pentru infracţiunea săvârşită, de împrejurările
în care a fost comisă fapta, urmările produse sau care s-ar fi
putut produce, precum şi de persoana inculpatului, care nu
este cunoscut cu antecedente penale, are 54 de ani şi a
cooperat cu organele de anchetă.
În acelaşi sens, s-a apreciat că scopul preventiv
educativ prevăzut de art.52 Cod penal, poate fi atins prin
aplicarea unei pedepse de 3000 lei amendă penală pentru
săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti.
Ca modalitate de individualizare a executării
pedepsei, faţă de gradul de pericol social al infracţiunilor
comise şi faţă de persoana inculpatului, instanţa de fond a
apreciat că nu se impune executarea acesteia, motiv pentru
care, în baza art.81 Cod penal, a suspendat condiţionat
executarea pedepsei aplicate, iar în baza art.82 Cod penal a
fixat termen de încercare de 1 an.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut că scopul
reeducativ şi preventiv al pedepsei se va atinge şi prin această
modalitate de executare a pedepsei, acesta putându-şi crea şi
astfel o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 14 alin. 3 Cod
procedură penală, a fost obligat inculpatul la restabilirea
situaţiei anterioare a terenului prin ridicarea construcţiei
(seră), identificată pe terenul din litigiu.
Împotriva sentinţei au declarat recurs Parchetul de
pe lângă Judecătoria Piteşti, inculpatul C.G. şi părţile civile D.
 306

O. M. şi D. L., care au criticat-o pentru nelegalitate şi

netemeinicie.
În dezvoltarea criticilor, Parchetul de pe lângă
Judecătoria Piteşti susţine că instanţa de fond a aplicat
inculpatului o pedeapsă nejustificat de blândă în raport de
gravitatea faptei reţinută în sarcina sa.
Apreciază că s-a făcut o greşită aplicare a
dispoziţiilor art. 52 şi 72 Cod penal în raport de împrejurările
faptei şi de persoana inculpatului.
La rândul său, inculpatul critică sentinţa penală,
arătând că se impunea achitarea sa în temeiul art.11 pct.2 Cod
procedură penală raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală.
În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, arată
că se impunea respingerea acţiunii. Consideră inculpatul că
dreptul de proprietate al părţilor civile asupra terenului de 866
mp nu este cu nimic mai presus decât dreptul de proprietate al
inculpatului asupra construcţiilor existente pe acest teren.
Precizează că are dreptul să folosească construcţiile
proprietatea sa, ce sunt situate pe terenul de 866 mp, iar
părţile civile nu-i pot limita dreptul de folosinţă asupra
imobilului locuinţă.
Apreciază că inculpatul trebuie achitat în temeiul
art.10 lit.d Cod procedură penală, cu atât mai mult cu cât, în
lipsa manifestării de voinţă a proprietarului terenului,
constructorul nu are la dispoziţie o cale în justiţie pentru a
solicita obligarea acestuia la plata despăgubirilor reprezentând
contravaloarea construcţiilor sau pentru a solicita obligarea
proprietarului terenului de a prelua în proprietate construcţiile
respective.
În subsidiar, a arătat că fapta nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni, precum şi că s-a făcut o greşită
individualizare a pedepsei, care este prea aspră în raport de
fapta săvârşită.
Părţile civile D. O. M. şi D. L. critică sentinţa penală
numai sub aspectul soluţionării laturii civile.
Apreciază că instanţa a omis să se pronunţe asupra
daunelor morale. Consideră că cererea de constituire a părţilor
civile trebuia analizată în integralitatea sa, iar în raport de
perioada lungă de timp în care au existat litigii între părţi, se
impunea analiza cererii privind obligarea la plata daunelor
morale.
 307

Examinând actele şi lucrările dosarului, atât prin

prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi
de drept conform dispoziţiilor art.385/6 alin.3 Cod procedură
penală, Curtea, prin decizia penală nr. 195/R/20 martie
2013 a admis recursurile declarate de parchet şi de inculpat şi
a respins ca nefondate recursurile declarate de părţile civile.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect situaţia de
fapt şi de drept în baza probatoriului administrat nemijlocit pe
parcursul cercetării judecătoreşti, astfel încât fapta
inculpatului prevăzută de dispoziţiile art.271 alin.2 Cod penal,
constând în aceea că ulterior punerii în executare a sentinţei
civile nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei Piteşti - definitivă prin
decizia civilă nr.15/20.01.2009 a Tribunalului Argeş şi
irevocabilă prin decizia civilă nr.1198/R/25.06.2009 a Curţii de
Apel Piteşti, ce a fost învestită cu formulă executorie şi prin
care părţilor civile D. L. şi D. O. M. li s-a atribuit în deplină
proprietate şi posesie un teren în suprafaţă de 866 mp, situat
în comuna M. judeţul Argeş – a construit o seră cu lungimea de
25 m şi lăţimea de 8 m, împiedicând pe părţile vătămate să
folosească terenul, întruneşte în mod obiectiv elementele
constitutive ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti.
Curtea apreciază că şi sub aspect subiectiv, probele
administrate în cauză evidenţiază intenţia directă a
inculpatului, astfel încât sunt realizate cerinţele impuse de
art.19 pct.1 lit.a Cod penal.
Din întregul material probator administrat rezultă că
fapta a fost comisă de inculpat cu vinovăţie, fiind dovedită cu
declaraţiile martorilor audiaţi, D. M. şi I. N., precum şi cu toate
actele de executare, inclusiv procesul verbal de punere în
posesie încheiat la data de 08.12.2009 de executorul
judecătoresc Fieraru Eugen în dosarul de executare
nr.2500/2009.
Curtea are în vedere că pentru realizarea laturii
obiective a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti, în modalitatea prevăzută în art.271 alin.2 Cod
penal, este necesar să fie îndeplinite anumite cerinţe esenţiale,
şi anume: hotărârea să fie executabilă, în sensul ca executarea
acesteia să nu fie suspendată sau amânată, iar dispoziţiile sale
să fie susceptibile de a fi aduse la îndeplinire, prin executare
materială.
 308

Împrejurarea că inculpatul a formulat ulterior

contestaţie la executare nu justifică, nici obiectiv, nici subiectiv,
opunerea sa la executarea ce a avut loc, atâta timp cât instanţa
nu dispusese suspendarea executării şi, ca atare, este
irelevantă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii.
Mai mult, deşi cunoştea dispoziţiile hotărârii
judecătoreşti, astfel cum rezultă din declaraţiile sale,
inculpatul C. G. a refuzat să o respecte şi a considerat că
punerea în posesie a părţilor civile a fost abuzivă, astfel încât a
construit o seră pentru a le împiedica liniştita folosinţă asupra
terenului.
În cauză se regăseşte situaţia prealabilă pentru
reţinerea infracţiunii în forma prevăzută de art.271 alin.2 Cod
penal, deoarece părţile civile deţin imobilul teren în baza unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, condiţie
îndeplinită în cauză şi la momentul punerii în posesie de către
executorul judecătoresc.
Condiţia cumulativă constând în actele de
împiedicare a folosinţei imobilului este la rândul ei îndeplinită,
astfel, prin construcţia unei sere pe terenul părţilor civile, după
punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, inculpatul a
urmărit în mod direct să le îngrădească dreptul de proprietate.
Referitor la titlul nerespectat de inculpat, curtea
constată că hotărârea judecătorească a fost pronunţată în
numele legii, iar în ceea ce priveşte starea de fapt soluţionată
definitiv şi irevocabil, există autoritate de lucru judecat între
părţi.
Or, sentinţa civilă nr.875/01.03.2005 a Judecătoriei
Piteşti - definitivă prin decizia civilă nr.15/20.01.2009 a
Tribunalului Argeş şi irevocabilă prin decizia civilă
nr.1198/R/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti, ce a fost
învestită cu formulă executorie are putere de lege între părţi.
Pe de altă parte, dreptul de proprietate este un drept
constituţional (art.44 din Constituţia României), iar ca drept
fundamental al cetăţeanului trebuie respectat indiferent de
întinderea sa.
Sub acest aspect, inculpatul a adus atingere relaţiilor
sociale privind dreptul de proprietate, comportamentul său
ostil respectării unei hotărâri judecătoreşti rezultând din întreg
materialul probator administrat în cauză.
Apărările inculpatului recurent, referitoare la faptul
că imobilul construcţie aflat pe terenul părţilor civile este
 309

proprietatea sa, nu pot fi avute în vedere, deoarece, cum corect

a reţinut instanţa de fond, acestea nu au o relevanţă penală.
De altfel, din motivarea deciziei civile
nr.1198/25.06.2009 a Curţii de Apel Piteşti rezultă că o
imposibilitate a executării hotărârii prin existenţa unei
construcţii pe terenul ce a fost atribuit părţilor civile D. L. şi D.
O. C. nu putea fi analizată în acea cauză, deoarece nu a fost
formulată o cerere a părţilor privind eventualele construcţii
aflate pe teren.
În recurs, părţile civile au depus înscrisuri din care
rezultă că pe rolul Judecătoriei Piteşti se află înregistrat
dosarul nr.12886/280/2012, ce are ca obiect obligaţia de a face
şi prin care s-a solicitat ca instanţa, prin hotărârea ce o va
pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor C. G. şi C. M. să-şi
ridice construcţiile casă, garaj, gard şi solar de pe proprietatea
lor.
Criticile inculpatului privind greşita sa condamnare
vor fi respinse ca neîntemeiate de curte, atâta timp cât sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti în forma prevăzută de
art.271 alin.2 Cod penal. Inculpatul nu a adus o atingere
minimă relaţiilor sociale privind dreptul de proprietate, valoare
apărată de lege, iar fapta sa prezintă pericolul social al unei
infracţiuni, neputând fi aplicabile în cauză dispoziţiile art.18/1
Cod penal.
Cu privire la latura civilă, curtea a dispus efectuarea
unei expertize tehnico-judiciare din care să rezulte calculul
lipsei de folosinţă a terenului în litigiu în suprafaţă de 866 mp
situat în comuna M. judeţul Argeş, astfel cum a fost identificat
în titlul executoriu, pus în executare, pentru perioada
decembrie 2009 până în prezent.
În cauză, la data de 11.02.2013 expertul I. G. a depus
raportul de expertiză şi a calculat contravaloarea lipsei de
folosinţă a terenului în litigiu în perioada decembrie 2009 –
februarie 2013, stabilind suma de 3885,50 lei.
Puncte de vedere distincte au formulat în cauză
experţii consilieri, iar curtea urmează a înlătura concluziile
cuprinse în raportul de expertiză depus în cauză de expertul
consilier C. S., având în vedere că aceasta din urmă s-a
raportat preponderent la valoarea de circulaţie a terenului şi a
inclus ca valoare intrinsecă şi construcţia asupra căreia părţile
civile nu au un drept de proprietate.
 310

Astfel, critica inculpatului privind soluţionarea laturii

civile va fi admisă, în sensul că se va reduce de la 98.438 lei la
3.885,50 lei cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul
material izvorât din lipsa de folosinţă a terenului, în perioada
decembrie 2009 - februarie 2013.
Critica parchetului privind greşita individualizare a
pedepsei va fi reţinută de curte ca întemeiată.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului,
curtea constată că amenda în cuantumul fixat de instanţa de
fond este în măsură să atingă scopul preventiv educativ
prevăzut de dispoziţiile art.52 Cod penal.
Potrivit art. 52 Cod penal, se reţine că pedeapsa este
o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a
condamnatului.
Astfel, curtea are în vedere că scopul pedepsei este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, iar prin executarea
pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte a
inculpatului faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială.
Pe de altă parte, potrivit art. 72 Cod penal, la
stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile
părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate
în partea specială, de gradul de pericol social al faptei
săvârşite, de persoana infractorului şi de alte împrejurări care
atenuează sau agravează răspunderea penală.
Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă
numai la împiedicarea inculpatului de a comite alte încălcări
ale legii penale, ci are ca scop şi atenţionarea celorlalţi
destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de încălcări,
fiind astfel satisfăcute atât scopul imediat, cât şi scopul mediat
al pedepsei.
Reeducarea sau îndreptarea inculpatului constă în
aptitudinea pedepsei de a înlătura relele convingeri şi
deprinderi ale acestuia şi a inocula valenţe comportamentale în
strictă concordanţă cu cerinţele de respectare a dispoziţiilor
cuprinse în normele de drept penal.
Modalitatea de executare la care s-a oprit instanţa
de fond nu este în măsură să conducă la atingerea finalităţii
pedepsei, astfel încât sub acest aspect curtea va dispune
înlăturarea dispoziţiilor art.81 Cod penal, art.82 Cod penal şi
art.83 Cod penal.
 311

Atâta timp cât nu mai subzistă suspendarea

condiţionată a executării pedepsei, curtea va atrage atenţia
inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63/1 Cod penal.
Recursul declarat de părţile civile a fost respins ca
nefondat.
Prin cererea formulată la data de 17.05.2011 părţile
vătămate D. O. M. şi D. L. s-au constituit părţi civile, solicitând
5000 lei despăgubiri ce reprezintă lipsa de folosinţă şi 5000 lei
daune morale.
De asemenea, au solicitat restabilirea situaţiei
anteriore săvârşirii infracţiunii.
În argumentarea modalităţii de soluţionare a cererii
privind acordarea daunelor morale, instanţa de fond nu a adus
indicii care să contureze în ce măsură au fost afectate
drepturile nepatrimoniale ale părţilor civile prin acţiunea
exercitată de inculpat, astfel încât să se facă o corectă analiză
a acestei solicitări.
În urma propriului examen, curtea reţine că
prejudiciul moral este rezultatul nerespectării unui drept
nepatrimonial , fiind necesar ca acesta să fie cert, actual şi
dovedit. Or, în cauză, nu s-a făcut dovada în ce măsură
nerespectarea dreptului patrimonial recunoscut prin hotărâre
judecătorească a adus atingere şi vreunui drept nepatrimonial.
În ceea ce priveşte restabilirea situaţiei anterioare,
instanţa de fond a avut în vedere că soarta imobilului
construcţie ce a fost ridicată de inculpat pe terenul părţilor
civile poate fi lămurită doar în cadrul unui proces civil, ceea ce
s-a întâmplat de altfel, pe rolul Judecătoriei Piteşti fiind
înregistrată sub nr.12886/280/2012 cererea reclamanţilor D. O.
M. şi D. L. prin care au solicitat ca pârâţii C. G. şi C. M. să fie
obligaţi să-şi ridice construcţiile edificate fără drept.
Faţă de cele ce preced, curtea a admis recursurile
formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de
inculpatul C. G. şi a dispus în sensul celor arătate anterior,
respingând ca nefondat recursul formulat de părţile civile
D.O.M. şi D.L.
Pentru aceste motive, Curtea a admis recursurile
declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de
inculpatul C. G. împotriva sentinţei penale nr.1219 din 27
Martie 2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul
nr.5739/280/2011.
 312

Curtea a casat în parte sentinţa recurată şi,

rejudecând, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.81 Cod penal,
art.82 Cod penal şi at.83 Cod penal, menţinând în rest
dispoziţiile sentinţei atacate. A fost respins, ca nefondat,
recursul declarat de părţile civile D.O.M. şi D. L., împotriva
aceleiaşi sentinţe.

14. Cerere de întrerupere a executării pedepsei.

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei.
Art.453 alin.1 lit. c Cod pr. penală
Art.455 Cod pr. penală
Având în vedere dispoziţiile art.453 alin.1 lit.c) Cod
pr.penală, se constată că, în speţă condiţiile invocate
privind starea de sănătate a mamei şi acoperişul ce
necesită întreţinere, nu sunt împrejurări speciale în
sensul prevăzut de legiuitor, care să conducă la
consecinţe grave pentru condamnat şi familie, care,
pentru a putea fi rezolvate impun un tratament sau
lucrări pe un timp îndelungat, iar perioada de 3 luni nu
ar fi de natură că conducă la ameliorarea acestei situaţii.
(Decizia penală nr. 206/R/26 Martie 2013)

Prin sentinţa penală nr.168 din 26 februarie 2013,

pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins cererea de
întrerupere a executării pedepsei formulată de petentul-
condamnat M. N. I. în prezent deţinut în Penitenciarul
Colibaşi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond
a reţinut, că la data de 08.01.2013, s-a înregistrat cererea de
întrerupere a executării pedepsei, pe motive familiale,
formulată de petentul Matei Nicolae Ion.
În motivarea cererii, s-a susţinut că în cauză este
necesară prezenţa petentului condamnat în familie pentru
rezolvarea unor situaţii speciale.
Examinând cererea, tribunalul a reţinut, că petentul
se află în executarea unei pedepsei de 23 ani închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii prev.şi ped.de art.174 rap.la
art.176 cod penal, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală
nr.245/10.05.2011 a Tribunalului Argeş.
 313

În cauză, s-a dispus efectuarea unei anchete sociale

de către Primăria oraşului Mioveni, judeţul Argeş, potrivit
căreia, mama petentului condamnat, numita M. S., este în
vârstă de 74 ani, locuieşte singură într-o casă compusă din 2
camere, hol şi bucătărie cu acoperişul deteriorat.
De asemenea, mama petentului este bolnavă,
prezintă dificultăţi în vorbire şi are nevoie permanent de
control de specialitate şi investigaţii.
Conform disp.art.455 rap.la art.453 alin.1 lit.c Cod
pr.penală, întreruperea executării pedepsei se poate dispune
în condiţiile în care din cauza unor împrejurări speciale,
continuarea executării pedepsei ar avea consecinţe grave
pentru condamnat şi familia sa.
Tribunalul a apreciat, că situaţia familiei petentului
nu este una specială, ci una cu caracter de permanenţă, iar
întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni nu ar
fi de natură să conducă la ameliorarea acestei situaţii.
În concluzie, tribunalul a respins cererea formulată
de petentul condamnat M.N. I.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs
condamnatul M.N.I. criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, solicitând admiterea cererii şi, pe cale de
consecinţă, întreruperea executării pedepsei, fiind întrunite
condiţiile prevăzute de lege.
Recursul declarat de condamnatul M.N.I. este
nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
In speţă, se pune problema îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege, în cazul în care petentul se află în
executarea unei pedepse de 23 de ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art.174 rap. la art.176
Cod penal, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr.245 din
10 mai 2011, a Tribunalului Argeş.
Din referatul de anchetă socială întocmit de Primăria
Oraşului Mioveni, judeţul Argeş, rezultă că mama recurentului
M. N. I. este în vârstă de 74 de ani şi locuieşte singură într-o
casă compusă din 2 camere, un hol şi o bucătărie, cu
acoperişul deteriorat.
Totodată, prin ancheta socială se confirmă faptul că
M. S. este bolnavă, prezintă dificultăţi în vorbire şi are nevoie
permanent de control de specialitate şi investigaţii adecvate.
Având în vedere dispoziţiile art.453 alin.1 lit.c) Cod
pr.penală, se constată că, în speţă condiţiile invocate privind
 314

starea de sănătate a mamei şi acoperişul ce necesită

întreţinere, nu sunt împrejurări speciale în sensul prevăzut de
legiuitor, care să conducă la consecinţe grave pentru
condamnat şi familie, care, pentru a putea fi rezolvate impun
un tratament sau lucrări pe un timp îndelungat, iar perioada de
3 luni nu ar fi de natură că conducă la ameliorarea acestei
situaţii.
In raport de aceste considerente, Curtea, cu
majoritate, a respins, prin decizia penală nr. 206/R/26
Martie 2013, ca nefondat recursul declarat de condamnatul
M.N.I. împotriva sentinţei penale nr.168 din 26 februarie 2013,
pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.352/109/2013.
Opinia separată exprimată a fost în sensul admiterii
recursului declarat de condamnatul M. N. I., a casării casarea
sentinţei penale nr.168 din 26 februarie 2013 a Tribunalului
Argeş şi, pe fond, pentru admiterea cererii de întrerupere a
executării pedepsei pentru o perioadă de 3 luni.