Brasilia este capitala Braziliei, fiind singurul oraş-capitală din întreaga lume

construit în întregime în secolul XX şi clasificat de UNESCO ca Patrimoniu Cultural al

Umanităţii. Brasilia are actualmente aproximativ 2,21 milioane de locuitori şi este situată
în regiunea central-estică a ţării.

Ideea construirii unei noi capitale, aşezate strategic în centrul ţării, a circulat încă
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Acest concept geopolitic a fost prevăzut chiar şi în Constituţia Braziliei, prima oară
în anul 1891 şi mai apoi în 1934 şi 1946, pentru ca abia în anul 1956, la 65 de ani de la
prevederea oficială din prima constituţie, etapele construcţiei să prindă contur.

Articolul din Constituţia din 1891 prevedea ca un oraş cât mai apropiat de centrul
ţării să preia de la Rio de Janeiro, funcţiile capitalei. Acest plan a fost conceput iniţial în
1827, de către Jose Bonifacio, un sfătuitor al împăratului de atunci, Pedro I, care îşi va
prezenta planul, pentru o nouă capitală, în faţa Adunării Generale. Ideea de bază era,
mutarea capitalei cât mai la vest posibil de zona, deja foarte populată din coridorul de
sud-est al ţării. Proiectul de lege este adoptat dar Pedro I dizolvă Adunarea până ca legea
să devină act oficial, chiar şi aşa proiectul de lege va fi scris ca articol separat în Constituţia
din1891.

La baza construirii Brasiliei, au stat adevărate motive geopolitice, în primul rând

oraşul a luat naştere din considerente defensive. Dacă ne uităm la Rio de Janeiro ne dăm
seama că acesta era, şi este în continuare, vulnerabil, în primul rând la răscoale, datorită
populaţiei masive iar în al doilea rând, poate cel mai important, era vulnerabil la invazii,
din cauza situării sale pe malul oceanului.

Ideea construirii unui oraş ca Brasilia a venit, de asemenea, pe fondul nevoii de a duce şi
de a asigura forţă de muncă într-o regiune plină de resurse naturale, rămase neexploatate
datorită concentrării populaţiei pe coasta de sud-est a ţării. Construirea unui oraş
grandios precum Brasilia a fost văzută ca o oportunitate de a creea un oraş remarcabil
care ar putea demonstra şi arăta lumii, spiritul unei întregi naţiuni, dar şi progresul
ştiinţific în materie de urbanism, design, arhitectură şi nu numai.

După 1930, guvernele braziliene s-au concentrat pe dezvoltarea interiorului ţării iar
pentru a putea face acest lucru construirea unui oraş în această regiune era esenţială.
Marile merit al lui Kubitschek a fost acela că a ştiut cum să se folosească de pârghiile
puterii pentru ca visul să devină realitate şi chiar numai în 41 de luni, atât cât a durat
construirea Brasiliei, din 1956 până pe data de 21 aprilie 1960, când a fost inaugurată
oficial.

Brasilia lui Juscelino Kubitschek este cel mai mare proiect geopolitic realizat vreodată, nu
prin aspectul teoretic cât îndeosebi prin cel practic, iar datorită lui Kubitschek efectele
geopoliticii sunt astăzi palpabile, prin simplul fapt că Brasilia există, şi există nu doar pe
hârtie.
 Brazilia rămâne perpetuă aspirantă la rangul de mare putere. Henry Kissinger spunea
prin anii 1970 că în 50 de ani Brazilia va avea un cuvânt greu în lume, George F. Kennan
se referea la acest stat ca la un monstru, o putere uriaşă. Destinul manifest al Braziliei
este aproape să se împlinească, lupta pentru un loc în Consiliu de Securitate fiind lupta
pentru recunoaşterea mondială. Oare numai un loc în clubul de lux al superputerilor, îi
este de îndeajuns unui stat să fie recunoscut cu statutul de mare putere?
În America Latină întâlnim astăzi regimuri diferite, naţional-populiste în Venezuela
(după moartea lui Hugo Chávez, ţara a trecut printr-o perioadă de tulburări interne),
Bolivia sau Ecuador, democratice şi orientate către piaţă Brazilia, Columbia, Peru, Chile.
Vom ridica o întrebare: poate Brazilia să fie liderul Americii Latine? Şi dacă poate, va fi
acceptată de celelalte state? Între Brazilia şi vecinii săi sunt probleme; Paraguay are un
conflict energetic cu Brazilia, aprovizionarea cu energie la Itaípu le dă bătăi de cap
ambelor state, în plus, Brazilia a avut o incursiune militară în 2010, justificată ca o eroare,
Ecuador nu mai doreşte şă-şi plătească datoriile către Banca Naţională de Dezvoltare a
Braziliei, Venezuela acuză Brazilia că etanolul sărăceşte fermierii şi este un produs de
slabă calitate. Defunctul preşedinte al Venezuelei, Hugo Chávez, susţinea că exploatarea
trestiei de zahăr produce foamete, sărăcie şi regres în aceste state. Ca replică la
încercarea Braziliei de a se impune, Venezuela a creat ALBA, Alianţa Bolivariană pentru
America Latină, la care au aderat Bolivia şi Ecuador: „Brazilia îşi doreşte o hegemonie
consensuală, benignă, nu doreşte tulburarea păcii în America Latină.”
O hegemonie recunoscută şi dorită de celelalte state, un consens pentru
recunoaşterea Braziliei. Pentru a fi o mare putere trebuie să fi un lider desăvârşit, Brazilia
începe să se impună dar întâlneşte piedici de la state precum Venezuela sau Mexic,
două puteri importante, prima o mare putere energetică, a doua, un stat bine dezvoltat şi
în curs de afirmare. Pentru a contrabalansa puterea Braziliei, s-au format două blocuri de
state: Venezuela Bolivia şi Ecuador şi Arcul Pacific format din Mexic, Columbia, Peru şi
Chile.
Brazilia, prin definiţie este o putere vestică, apărată de umbrela americană în
timpul Războiului Rece, este securizată de Vest şi inevitabil aliată cu acesta. Tranziţia de
la un regim la altul în 1985 a permis demilitarizarea graniţei cu Argentina şi normalizarea
relaţiei, în plus s-a dezvoltat un mecanism de verficare mutuală la nivel nuclear, forţe
armate şi echipamente au fost relocate în Amazon. Preşedintele Fernando Henrique
Cardoso( 1995-2003) este primul şef de stat din regiune care a întrevăzut o viziune
importantă geopolitică în America de Sud, acesta a văzut continentul ca o entitate
geopolitică şi geoeconomică.
Preşedintele Luiz Inácio da Silva (Lula) ( 2003-2011) a dorit să sporească statutul
Braziliei la nivel internaţional. Gândurile sale fac parte dintr-un plan bine conturat în toată
amplitudinea sa. Pentru a îndeplini destinul manifest al Braziliei, trebuie să respecţi un
plan realizat cu greu. Un plan ce implică participarea activă a tuturor decidenţilor în acest
stat, dar şi implicarea societăţii civile şi a altor categorii sociale. O prezenţă mai activă în
cadrul O.N.U. este condiţionată de de un loc permanent în Consiuliul de Securitate al
O.N.U., preşedintele Lula şi-a dorit ca ţara să aibă un impact sistemic, asupra politicii
globale.
Se pare că la sfârşitul anului 2011 visul preşedintelui brazilian s-a împlinit, deşi la
conducerea ţării ajungând prima femeie preşedinte din istorie: Dilma Roussef, în
decembrie 2011 statul condus de ea a depăşit economia Marii Britanii, cu un produs intern
brut de 2,52 de trilioane de dolari, creşterea economiei braziliene în 2010 a fost de 7,5%
o maximă istorică, iar în 2011 de 3,5%, balanţa comercială fiind pozitivă, exporturi de 201
miliarde de dolari, importuri de 181, 6 miliarde. După primul mandat , Dilma Roussef se
confruntă cu problemele clasice ale unei economii în plină dezvoltare, costurile mari de
producţie şi o indisciplină a muncii. Brazilia are o serie de probleme greu de rezolvat:
infrastructură săracă, criminalitate mare, regim de taxare excesivă, neregularizare
economică, toţi factori inhibatori ai creşterii economice a Braziliei De ce unii specialişti
numesc Brazilia enigmatica putere? Pentru că nu pot înţelege cum un stat de aceste
dimensiuni pote fi înfrânt în propriile sale graniţe, de diferite bande de puştani rebeli. De
ce o enigmă? Pentru că pare a fi o veşnică ţară candidată la un loc în clubul marilor puteri.