1

FACULTATEA DE INGINERIE BRĂILA

SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ

CURS TEHNOLOGII HORTICOLE

- FLORICULTURA –

Soare Aurica
 2

CAPITOLUL 1.
INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ

1.1. Obiectul şi conţinutul floriculturii

Floricultura are ca principal obiect de studiu plantele decorative
ierboase. Această disciplină cuprinde şi cultura în seră a unor plante lemnoase
cu frunziş persistent ca Aucuba, Codiaeum, Ficus, Hibiscus, Camellia etc.,
precum şi cultura forţată a trandafirului şi liliacului, arbuşti care în mod
normal se cultivă în spaţii neprotejate.
Disciplina de floricultură urmăreşte să facă cunoscute speciile
decorative cele mai importante şi frecvent întâlnite, cerinţele lor ecologice şi
particularităţile biologice, metodele de înmulţire, tehnologia de cultură în sere
şi în câmp, modul de utilizare în cadrul interioarelor şi spaţiilor verzi.
Această disciplină se bazează pe cunoştinţe de botanică, fiziologie
vegetală, genetică, ecologie, agrochimie, fitopatologie şi entomologie.
Importanţa cultivării florilor decurge în primul rând din nevoia
permanentă de frumos a omului.
Dragostea pentru flori face parte din zestrea noastră sufletească pe care
am moştenit-o şi suntem datori să o transmitem generaţiilor viitoare.
Florile împreună cu alte plante ornamentale contribuie la combaterea
poluării aerului, la stabilirea echilibrului mediului ambiant, la crearea de
medii favorabile odihnei, reconfortării şi restabilirea sănătăţii omului.
Plantaţiile de pomi, arbuşti şi flori au rolul de atenuare a zgomotelor,
menţinerea unei umidităţi atmosferice mai ridicate, constituie adevărate
aspiratoare pentru praful din mediul în care ne desfăşurăm activitatea.
O altă importanţă a speciilor floricole este aceea că unele specii sunt
folosite în industria farmaceutică (Digitalis, Papaver, Calendula), altele în
industria cosmetică (Lilium, Rosa, Lavandula).
1.2. Scurt istoric al culturii florilor
Cel mai vechi document care atestă preocupările referitoare la flori
datează de cca. 7 000 de ani şi constă într-o medalie găsită într-un mormânt pe
care, este gravată o floare de trandafir în relief.
Este foarte greu de stabilit când şi unde omul a cultivat pentru prima
oară flori, deoarece încă de la începutul existenţei sale, omul le-a observat
frumuseţea şi a simţit nevoia de a le avea aproape, culegându-le din natura
înconjurătoare.
Mărturii vechi vorbesc despre o floricultură dezvoltată în India, China,
Japonia, Persia, Babilon, Grecia.
În China florile favorite erau crizantemele şi trandafirul, iar în India,
lotusul.
Grecia Antică cultiva un sortiment bogat de flori cum ar fi: garoafe,
gladiole, violete, zambile, stânjenei etc.
 3

În grădinile romane apăreau anemone, mixandre, narcise, garoafe,

gladiole, trandafiri şi alte flori.
La început sortimentul de plante decorative cultivate era mai restrâns,
dar odată cu migraţia popoarelor s-a realizat transferul de plante dintr-o zonă
geografică în alta, ceea ce a dus la diversificarea sortimentului floricol
european.
Cu timpul în ţări ca: Italia, Anglia, Olanda, Franţa se înfinţează colecţii
de plante, mai întâi în grădini particulare sau în cele ale mănăstirilor, iar după
aceea în cadrul grădinilor botanice.
În secolul XIX apar şi serele încălzite cu sobe, iar odată cu dezvoltarea
ştiinţei şi tehnicii, florile încep să fie cultivate tot mai mult în spaţii protejate,
special amenajate.
Odată cu introducerea în cultură a speciilor culese din natură se
desfăşoară şi o intensă muncă de ameliorare a formelor existente şi crearea de
varietăţi şi soiuri care să întrunească anumite calităţi dorite de om.
Astăzi se dezvoltă o adevărată industrie a producerii de flori,seminţe şi
material săditor. Multe ţări şi-au cucerit renumele pe plan mondial prin
calitatea şi cantitatea producţiilor obţinute.
Astfel de ex. Olanda, este ţara lalelelor, zambilelor şi a altor specii
bulboase, deţine 70-80 % din comerţul cu bulbi de flori.
Belgia este cunoscută în lume datorită calităţilor florilor de orhidee şi
azalee.
Franţa exportă cantităţi mari de seminţe şi material săditor, de ex.
soiurile de garoafe “chabaud” şi de trandafiri.
1.3. Suprafeţe şi producţii floricole pe plan mondial
Suprafeţele cultivate cu flori în seră şi câmp au crescut în ultimii ani,
atât în ţările Europei cât şi în America, Africa, Asia.
Din totalul suprafeţelor cultivate, cele pentru flori tăiate şi bulbi deţin
ponderea.
Suprafeţele cultivate pentru flori tăiate în Europa în anul 1996 se situau
la nivelul: Marea Britanie + Irlanda – 11.000 ha; Germania – 9.000 ha; Franţa
– 7.000 ha; Italia – 8.000 ha; Danemarca – 4.000 ha; Olanda – 3.000 ha;
Austria – 1. 000 ha; Belgia + Luxemburg – 1. 000 ha; Grecia – 1. 000 ha.
Olanda este pe primul loc în ceea ce priveşte suprafaţa cultivată cu
trandafiri pe plan mondial, cultivând o suprafată de 800 ha.
Pe plan modial au înregistrat o creştere importantă ca suprafată speciile
care necesită nivele termice mai joase sau care prezintă avantaje la ambalare
şi transport.
Ponderea în lume a speciilor bulboase, destinate atât florilor tăiate cât şi
producerii bulbilor o deţine Olanda, a cărei producţie de pe 15. 000 ha
reprezintă mai mult de 50 % din suprafaţa totală mondială.
 4

Piaţa de flori a devenit în cursul ultimilor 15 ani o piaţă deschisă,

mondializată, fără frontiere, dar cu o foarte mare concurenţă. Această evoluţie
a fost determinată în cea mai mare măsură de dinamismul comerţului olandez.
Olanda deţine supremaţia în ceea ce priveşte bursa de flori, urmează SUA,
Canada, Israel, Brazilia.
1.4. Suprafaţe şi producţii de flori în ţara noastră
Sectorul floricol la noi în ţară a înregistrat o creştere până în anul 1989,
a culturilor în seră, după 1990 suprafeţele cultivate cu flori în seră s-au
micşorat, datorită pe de o parte costurilor energetice foarte mari, iar pe de altă
parte invadării pieţei interne cu flori de import, la un preţ de achiziţie mult
mai mic decât preţul de livrare al produselor proprii.
Astfel dacă în anul 1990 suprafeţele ocupate cu flori în câmp erau de
373 ha la nivelul anului 2 003 suprafaţa a ajuns la 142 ha.
Sortimentul de flori cultivate în câmp pentru flori tăiate este alcătuit din
speciile: Tulipa, Narcisus, Polianthes tuberosa, Gladiolus, Dianthus chabaud,
Centaurea, Calendula, Callistephus, Antirrhinium, Campanula, Zinnia,
Delphinium, Gypsophilla, Chryzanthemum etc.
Suprafata cultivată cu flori in sere a intregistrat o scadere, la nivelul
anului 2003 fiind de 160 ha. Speciile cultivate in sere sunt: garoafe,
crizanteme, trandafiri, freesia, gerbera
Suprafaţa cea mai mare cultivată cu flori în sere se găseşte la serele
Codlea, care la nivelul anului 2 000 ajungea la 40 ha, cu o producţie de 600.
000 fire/ha.
Suprafeţele cele mai mari cultivate cu flori în câmp sunt întâlnite în
judeţul Timiş (53 ha), Constanţa (31 ha), Bucureşti (17 ha).

Productia de flori:

Specificare UM 1989 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2005 2006 2007 2008

A. Flori de camp

Suprafata ha 269 316 230 235 116 155 178 170 142 370 222 405 405

productia Mii 21.156 18.612 33.995 39.516 14.543 10.643 28.468 20.950 33.159 72.000 88.553 884.859 785.492
totala fire

B. Flori in sere

Suprafata Ha 277 194 174 141 127 113 98 160 160 160 40.7 41.5 78

productia Mii 247.236 69.262 135.905 58.745 71.583 41.745 53.606 70.013 68.500 70.000 26.991 31.005 400.486
totala fire
 5

CAP. II. BAZELE BIOLOGICE ŞI ECOLOGICE ALE FLORICULTURII

2.1. Caracterizarea morfo-biologică a plantelor decorative

Pentru desfăşurarea unei activităţi eficiente în sectorul floricol, trebuie
cunoscute caracterele botanice şi însuşirile biologice ale plantelor floricole. În
prezentarea diferitelor caractere morfologice se va insista mai mult asupra
unor aspecte specifice floriculturii.
Rădăcina - în afara rolului principal de fixare şi absorbţie a apei şi a
substanţelor minerale din sol, rădăcina mai poate îndeplini şi alte funcţii cum
ar fi acela de depozitare sau de regenerare a plantei.
Datorită marii diversităţi de genuri şi specii care fac obiectul
floriculturii, la flori pot fi întâlnite toate tipurile de rădăcini: pivotante,
fasciculate şi rămuroase.
Un număr mare de specii au în afară de rădăcini normale şi rădăcini
adventive care apar pe alte organe (tulpini aeriene, rizomi, bulbi, frunze).
Însuşirea unor plante de a forma rădăcini adventive este de o deosebită
importanţă practică, fiind folosită în floricultură la înmulţirea vegetativă a
numeroase specii decorative.
La unele plante, rădăcinile adventive aeriene cu rol principal de
susţinere (Hedera sp., Pothos sp.) prin forma, mărimea, culoarea lor, pot
contribui şi la aspectul decorativ al plantei (Monstera, Bryopyllum).
O particularitate a rădăcinilor unor plante decorative o constituie
însuşirea de a forma muguri adventivi din care se dezvoltă lăstari aerieni
numiţi drajoni, folosiţi la înmulţirea vegetativă (Aloe, Chrysanthemum etc.).
Adaptându-se îndeplinirii unor funcţii speciale, rădăcinile unor plante
şi-au modificat forma şi structura fiind foarte diferite de cele normale. Astfel,
rădăcinile tuberizate de Dahlia au rolul principal de acumulare a substanţelor
de rezervă. Pentru aceasta într-o anumită fază, radicelele îşi încetinesc
creşterea în lungime, pierd piloriza şi se îngroaşă exagerat formând acei falşi
tuberculi, folosiţi împreună cu o porţiune de tulpină, la înmulţirea acestei
plante.
Printre funcţiile nespecifice ale rădăcinilor este şi aceea de
înmagazinare a apei, caracteristică unor orhidee şi bromeliacee. Rădăcinile
acestora sunt lipsite de peri absorbanţi, rolul lor fiind îndeplinit de un ţesut
special, numit velamen radicum.
Prin rădăcinile contractile, plante cum sunt Freesia sau Crocus îşi
plasează singure bulbii la adâncimea favorabilă, în funcţie de umiditatea şi
temperatura din substrat.
La unele orhidee rădăcina este lipsită de perişori absorbanţi şi trăiesc în
simbioză cu ciuperci.
Tulpina – are rolul de a susţine ramurile cu frunze, flori şi fructe şi de a
conduce în mod continuu seva brută către frunze şi seva elaborată de la
acestea către toate celulele consumatoare. Pe lângă aceste roluri, tulpina poate
 6

îndeplini şi roluri nespecifice cum ar fi: asimilaţia, depozitarea substanţelor de

rezervă, înmulţirea vegetativă şi apărarea.
Tulpinile aeriene asimilatoare sunt totdeauna verzi. De ex. asemenea
tulpini se întâlnesc la speciile de Asparagus, la care ultimile ramificaţii numite
cladodii, sunt mult lăţite şi verzi, cu aspect de frunze, îndeplinind funcţia de
fotosinteză.
Plantele suculente – Cactaceae, au tulpini verzi, cărnoase. Ele absorb şi
reţin cantităţi mari de apă pe care le depozitează în parenchimuri acvifere
foarte dezvoltate. Tulpinile acestor plante îndeplinesc deci, atât funcţia de
asimilaţie cât şi funcţia de înmagazinare a apei, fiind foarte rezistente la
secetă.
La unele orhidee, tulpinile aeriene cu rol de înmagazinare a
substanţelor de rezervă îşi măresc mult parenchimul şi se tuberizează.
Tulpinile aeriene adaptate la înmulţirea vegetativă, formează muguri
axilari de diferite forme, care desprinşi de planta mamă şi puşi în condiţii
favorabile, pot forma noi plante, de ex. Lilium bulbiferum.
Pentru apărare, tulpinile aeriene ale unor plante decorative au spini de
diferite mărimi şi forme, care iau naştere prin modificarea epidermei scoarţei,
prin transformarea unor ramuri scurte sau frunze (Rosa, Asparagus).
Numeroase plante decorative perene au tulpini subterane
metamorfozate, adaptate la depozitarea substanţelor de rezervă şi la înmulţirea
vegetativă., de diferite forme şi mărimi: rizomii (Canna, Iris), bulbii (Lilium,
Tulipa) şi tuberculii (Cyclamen, Sinningia). La unele specii există forme
intermediare, cum este tuberobulbul, la Gladiolus, Freesia etc.
Frunza – pe lângă rolul specific de a elabora în procesul de asimilaţie
substanţele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, frunza reprezintă
principalul element decorativ la numeroase specii. Dintre plantele destinate
decorurilor de vară, unele sunt decorative prin culoarea frunzelor care poate fi
de diferite nuanţe de verde, roşu, galben sau cenuşie – argintie.
Multe plante de seră şi apartament se cultivă pentru frunzele lor de cele
mai diverse culori, uneori combinate în desene (Begonia metalica, Begonia
rex, Saxifraga sarmentosa, Cordyline sp., Croton sp.).
Floarea – pe lângă rolul principal în înmulţirea sexuată, floarea
constituie elementul decorativ la numeroase specii floricole. Florile pot fi
solitare sau grupate în inflorescenţe.
La plantele decorative se întâlnesc aproape toate tipurile de
inflorescenţă: racem (Hyacinthus, Convalaria), spadix (Anthurium,
Zantedeschia), spic (Antirrhinum, Freesia), calatidiu (Chrysanthemum),
umbelă (Primula). Ramurile florifere se dezvoltă la subsuoara unor
bractee,uneori mari şi frumos colorate ca de ex. Celosia, Poinsettia, florile la
aceste plante sunt în general neînsemnate din punct de vedere decorativ.
Dintre învelişurile florale, interes deosebit prezintă corola, care este
variată ca formă, mărime şi culoare. Cu petale libere sau unite, corola poate fi
 7

tubuloasă (Nicotiana, Petunia, Datura), campanulată (Campanula, Digitalis),

ligulată (la majoritatea compozitelor), labiată (Salvia, Coleus), bilabiată
(Antirrhinum, Calceolaria). La unele specii, sepalele au forma şi culoarea
asemănătoare petalelor, constituind un perigon petaloid, ca la Convallaria,
Lilium, Tulipa.
Florile pot fi simple sau involte (bătute), la acestea din urmă
numeroasele petale provenind fie din stamine (garoafe), fie din carpele (mac,
bujor, trandafir) sau chiar prin despicarea petalelor vechi (Fuchsia).
Ponderea şi modul de folosire al plantelor în afară de însuşirile
decorative sunt determinate de epoca şi durata de înflorire sau păstrare a
florilor, astfel unele plante înfloresc primăvara: Galanthus, Hyacinthus,
Tulipa, Viola, Bellis. Altele, cele mai numeroase înfloresc vara: Lilium,
Polyanthes, Petunia, Salvia, Tagetes, Zinnia sau toamna: Chrysanthemum,
specii de Aster, Poinsettia.
Durata menţinerii florilor este un caracter de specie şi soi dar care este
influenţată de condiţiile de mediu, atât în timpul creşterii plantelor cât şi în
timpul înfloririi sau păstrării în apă. De ex. capacitatea mai redusă de păstrare
a florilor de garoafe, în comparaţie cu crizantemele, se datorează vitezei de
respiraţie mai mare de 3-4 ori la garoafe, la ambele specii, ritmul respiraţiei
fiind mărit de creşterea temperaturii.
La unele plante, florile se trec repede (Crocus, Scilla, Tulipa, unele
Cactaceae), în timp ce la altele se pot menţine până la 1- 3 luni şi chiar mai
mult (crizanteme, poinsetia, hortensia,unele orhidee).
Sunt plante care înfloresc o singură dată, fie în acelaşi an în care au fost
însămânţate (majoritatea anualelor), fie după mai mulţi ani de cultură (Agave
sp.), dar sunt şi plante remontante, la care după recoltarea sau trecerea unei
serii de flori, pornesc noi muguri floriferi care dau o nouă recoltă (garoafe,
trandafiri, gerbera).
2.2. Clasificarea şi modul de folosire a plantelor floricole
Plantele floricole sunt grupate după unele caracteristici comune, astfel
că pe lângă clasificarea botanică, în care plantele sunt încadrate în diferite
unităţi ale regnului vegetal, plantele floricole se pot clasifica şi după: durata
ciclului biologic, după însuşirile decorative, după locul şi modul de folosire şi
încadrarea în ansamblul decorativ.
2.2.1. Clasificarea botanică
Din cele trei mari unităţi ale regnului vegetal (Tallophyta,
Archegoniatae şi Spermatophyta), interes deosebit pentru floricultură
prezintă Spermatophyta, iar din unităţile acesteia filum Angiospermae, care
grupează plantele cu sămânţa închisă în fruct.
Filum Angiospermae include clasele: Monocotyledonatae şi
Dicotyledonatae, fiecare cu numeroşi reprezentanţi atât printre plantele
decorative de seră cât şi printre cele cultivate în câmp.
 8

Din Archegoniatae interesează filum Pteridophyta (ferigile) şi în

măsură mai mică filum Bryophyta (muşchi), prin câteva specii folosite la
diverse decorări sau ca substrat de cultură.
În general denumirea ştiinţifică este formată din doi termeni, primul
desemnând genul, este un nume generic (Ficus, Rosa) şi se scrie totdeauna cu
majusculă, cel de al doilea indică specia, este un epitet specific, în general un
adjectiv de calitate (Zinnia elegans), dar poate desemna ţara din care provine
(Ageratum mexicanum, Ficus australis).
În floricultură se întâlnesc frecvent specii care cuprind una sau mai
multe varietăţi, iar în cadrul acestora una sau mai multe forme: de ex. Petunia
hybrida var. multiflora şi Petunia hybrida var. grandiflora, aceasta din urmă
având mai multe forme: P.h. grandiflora nana, P.h. grandiflora fimbriata, P.h.
grandiflora superbissima etc.
2.2.2. Clasificarea după durata ciclului biologic
După durata ciclului de viaţă, plantele floricole pot fi grupate în plante
anuale, plante bienale şi plante perene (vivace).
Plantele anuale se dezvoltă complet într-un singur an, adică ajung să
fructifice în anul însămânţării, după fructificare dispar şi parcurg perioada de
iarnă sub formă de seminţe, de ex. (Ageratum, Callistephus, Amaranthus,
Calendula, Zinnia etc. În această grupă intră şi plante care în ţara lor de
origine sunt vivace, iar la noi se tratează ca plante anuale (Petunia hibrida,
Dianthus caryophyllus Chabaud, salvia, Begonia semperflorens etc.).
Plantele anuale produc efecte remarcabile în parcuri şi grădini, la
ghivece, în apartamente, verande, balcoane, ferestre şi ca flori tăiate.
Plantele bienale îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe timp de 2 ani, în
primul an dezvoltă o rozetă de frunze şi acumulează substanţe nutritive, iar în
al doilea an, formează tulpini, înfloresc şi după fructificare dispar. Din această
grupă fac parte: Althaea rosae, Campanula medium, Digitalis purpurea,
Dianthus barbatus. Tot aici sunt incluse unele specii care au numai parţial
caractersticile plantelor bienale, mai mult prin modul de cultură cum sunt:
Bellis perenis, Myosotis alpestris, Viola tricolor.
Plante perene, trăiesc mai mulţi ani, uneori zeci de ani, înfloresc şi
fructifică repetat. În fiecare primăvară şi vară cresc, înfloresc, produc seminţe,
iar toamna tulpinile aeriene se usucă şi mor urmând mai mulţi ani la rând
acelaşi ciclu de vegetaţie. La aceste plante rămâne în pământ în stare de
vegetaţie rădăcina cu tulpina care poate fi: bulb, tubercul, rizom etc. Din
aceste tulpini subterane pornesc în fiecare primăvară tulpini florale, aeriene,
purtătoare de frunze şi flori ca de ex. Paeonia, Lilium, Hyacinthus, Tulipa,
Iris, Chrysanthemum etc.
Unele plante perene ca Dalia, Polyanthes, Gladiolus, Canna lăsate afară
peste iarnă, îngheaţă. Acestea se scot în fiecare toamnă după încetarea
vegetaţiei şi se păstrează la adăpost până în primăvara următoare când se
plantează din nou afară. Sunt şi plante vivace cu tulpini şi frunze persistente,
 9

ale căror organe aeriene nu dispar, ci din contră se ramifică în fiecare an, cum
sunt unele specii perene de garoafe.

2.2.3.Clasificarea plantelor floricole după locul şi modul de cultură şi

încadrarea în ansamblul decorativ
a) Plante folosite pentru decor în spaţii verzi – parcuri, grădini,
scuaruri, şosele etc., aceste plante pot fi amplasate în cadrul ansamblului
decorativ în diferite moduri:
- în platbande, rabate, borduri – suprafeţe de teren de forma unor benzi
de lăţimi diferite, obişnuit dreptunghiulare, dar şi curbe pe care se cultivă
plante de aceeaşi talie şi culoare sau specii diferite: Petunia, Salvia, Tagetes,
Begonia, Ageratum, Verbena, Phlox, Iris, Viola.
- pete de culoare sau plantaţii dintr-o singură specie ocupând suprafeţe
de teren neregulate, amplasate pe o peluză, se folosesc diferite specii: Tagetes,
Salvia, Viola, Myosotis, Canna, Dahlia, Iris.
- mozaicuri sau covoare – elemente decorative realizate din plante cu
aceeaşi talie, perioadă de înflorire sau decorative numai prin frunze, aranjate
după un desen în care plantele se combină după culoarea frunzelor şi a
florilor: Ageratum, Begonia semperflorens, Coleus, Sedum.
- plante izolate sau grupuri mici dispuse pe peluze sau pe lângă arbori şi
arbuşti: Aquilegia, Campanula, Canna, Dahlia, Digitalis, Paeonia, Ricinus.
- în alpinării şi stâncăriise folosesc plante de talie mică cu port erect,
pletos sau târâtor: Alyssum, Primula, Pulsatilla, Saxifraga
- pentru decorarea bazinelor, lacurilor, pe malurile râurilor se plantează:
Calla, Cyperus, Iris, Nimphaea, Nuphar, Typha
- pentru coloane, chioşcuri sau pereţi înfloriţi se folosesc plante
volubile(Phaseolus multiflorus, Tropeolum, Ipomoea - zorele), sau se prind de
suporturi prin cârcei (Lathyrus).
b) Plante folosite pentru decor intern, acestea pot fi cultivate în vase de
diferite mărimi şi forme sau la ghivece: Colocasia, Ficus, Monstera,
Cyclamen, Hippeastrum, Hydrangea, Rhododendron (azalee), Saintpaulia,
Sinningia (gloxinia), Senecia (cineraria). Pentru decor interior se pot folosi şi
numeroase specii ca flori tăiate, obţinute în câmp: Chrysanthemum,
Calistephus, Gladiolus, Lilium, Paeonia, Polyanthes, Tulipa sau în seră:
Anthurium (pasărea flamingo), Dianthus, Freesia, Gerbera, Rosa, Strelitzia
(pasărea paradisului), Zantedeschia (cala).
c) Plante decorative pentru balcoane şi terase, se folosesc specii de
plante decorative prin flori, frunze cu port erect, pendent: Lobelia, Petunia,
Pelargonium, Tropeolum, Viola, Verbena, Hedera.
2.2.4. Clasificarea plantelor după însuşirile decorative
a) plante decorative prin flori – include specii cu flori frumos şi viu
colorate, cu forme interesante, cum ar fi plantele de grădină: Lilium,
Gladiolus, Tulipa, Salvia, Petunia, Rosa; dintre plantele de seră şi apartament
 10

amintim: Cyclamen, Amariylis, Begonia, Dianthus, Gerbera, Hydrangea,

Freesia, Primula, Saintpaulia, Sinningia, Rhododendron, Zantedeschia,
Strelitzia.
Unele din aceste specii au frunze numeroase, de forme şi culori
deosebite, fiind decorative şi în perioadele când nu sunt înflorite, cum ar fi:
Begonia, Cyclamen, unele specii de Pelargonium.
b) plante decorative prin frunze sunt plante de seră şi apartament cum
ar fi: Aspidistra, Colocasia, Croton, Ficus, Monstera. Dintre plantele de
grădină, decorative prin frunze sunt plantele de bordură şi mozaic: Coleus,
Cineraria maritima, Stachys.
c) plante decorative prin fructe, sunt decorative prin fructele lor de
forme şi culori frumoase, ca de ex. la Asparagus spregerii fructele sunt de
culoare roşie, iar la A. plumosus fructele au culoare violet închis. La specia
Solanum capsicastrum fructele sunt de mărimea unor cireşe, şi pot fi roşii,
portocalii sau galbene. În scop decorativ se cultivă câteva varietăţi din
speciile Cucurbita maxima şi Cucurbita pepo.
d) plante floricole cu port târâtor sau pletos: Portulaca, Tradescantia,
Pelargonium peltatum, Asparagus.
e) plante floricole cu port urcător (grimpante): Ipomoea, Hedera,
Lathyrus, Clematis, Philodendron, Hoya

2.3. Cerinţele plantelor floricole faţă de factorii de mediu

Ţinând seama de originea plantelor decorative şi folosind bine
complexul de factori de vegetaţie ca; apa, aerul, lumina, căldura şi hrana, se
poate dirija cu succes creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aceşti factori
acţionează împreună şi direct asupra plantei influenţându-se reciproc. Nici
unul din ei nu poate lipsi, nici unul din ei nu poate fi înlocuit cu altul. În
diferite anotimpuri ale anului, unii din aceşti factori au rol hotărâtor, de
exemplu, primăvara factorul hotărâtor îl are căldura; la începutul verii –
umezeala aerului; mai târziu umiditatea solului; iar în perioada de toamnă şi
iarnă - lumina.
2.3.1. Cerinţele plantelor faţă de lumină
Lumina influenţază prin intensitate, compoziţie spectrală, durata de
iluminare, numărul de ore de insolaţie.
Plantele decorative folosite la înfrumuseţarea parcurilor şi a locuinţelor
provin în cea mai mare parte din diferitele părţi ale lumii, de aceea cerinţele
lor faţă de lumină sunt foarte diferite. Pe lângă aceasta cerinţele plantelor faţă
de lumină sunt foarte diferite pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Astfel plantele tinere, în plină creştere, solicită lumină intensă. De
asemenea nevoia de lumină este mai mare în fazele de răsad, apariţia
bobocilor, înflorire. În perioada de repaus majoritatea plantelor suportă o
reducere accentuată a intensităţii luminiicu sau fără pierderea frunzelor. După
lucrări ca: repicatul, plantarea răsadurilor în ghivece, schimbarea ghiveciului,
 11

punerea butaşilor la înrădăcinat, transplantarea, timp de câteva zile lumina se

dirijează în cantitate mai redusă prin umbrire.
După pretenţiile plantelor faţă de intensitatea luminii, speciile floricole
se împart în două categorii:
- heliofile sau iubitoare de lumină
- umbrofile sau plante de umbră
Cele mai multe specii floricole sunt heliofile, de ex. Petunia, Verbena,
Pelargonium, Gladiolus care dacă nu dispun de intensitate luminoasă
formează lăstari lungi, flori mici, lipsite de strălucirea culorilor sau chiar nu
mai înfloresc.
Speciile iubitoare de umbră şi semiumbră sunt mai puţine la număr,
dintre cele decorative prin flori, multe îşi dirijează înflorirea primăvara
devreme (Galanthus, Convallaria etc.). Mai cuprinzătoare este lista plantelor
decorative prin frunze ca: Maranta, Begonia, unele ferigi când lumina difuză
influenţează aspectul plantelor prin mărirea dimensiunilor frunzelor şi
coloritul care de cele mai multe ori pe lângă verdele de bază capătă nuanţe de
violet, roşu, brun ori argintiu.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de durata zilei şi a nopţii, plantele
floricole pot fi grupate astfel:
- plante floricole de zi lungă (14 ore sau mai mult, durata de iluminare)
Petunia, Callistephus, Gladiolus, Cineraria, Hortensia, Primula obconica
- plante floricole de zi scurtă (cel mult 12 ore ziua) Poinsetia,
Chrysantemum, Kalanchoe, Viola, Canna indica
- plante floricole indiferente: Cyclamen, Dianthus, Rosa
Este posibilă dirijarea plantei de a înflori şi în alte perioade decât cea în
care se face în mod normal. Astfel la crizanteme cultivate direct în câmp se
face lucrarea de cârnire a vârfului principal de creştere, tocmai pentru a
deplasa înflorirea către toamnă când zilele scurte favorizează dezvoltarea
florilor.
2.3.2.Cerinţele plantelor faţă de căldură
Temperatura influenţează desfăşurarea principalelor procese fiziologice
cum ar fi: transpiraţia, respiraţia, fotosinteza, absorbţia apei şi a substanţelor
minerale şi diferite faze de creştere şi dezvoltare a plantei ca: germinaţia
seminţelor, inducţia florală, înflorirea, maturarea seminţelor, repausul etc.
Cerinţele plantelor faţă de temperatură determină aria lor de răspândire.
Nivelul de temperatură solicitat diferă în funcţie de: gen, specie,
fenofază, anotimp.
Astfel plantele floricole originare din zonele tropicale şi subtropicale
sunt pretenţioase faţă de căldură, cele originare din climat temperat sunt mai
puţin pretenţioase faţă de căldură şi plantele originare din zonele reci care
sunt rezistente la temperaturi scăzute.
Plantele ce se cultivă în parcuri şi grădini se împart în două grupe, în
raport cu comportarea lor faţă de regimul de căldură:
 12

1. plante rezistente la frig – plantele bienale şi vivace - Iris, Paeonia,

Hyacinthus, Lillium, Convalaria; şi unele plante anuale ca Calendula,
Lathyrus odoratus, Ahthirrinum majus care suportă temperaturi joase de 1-2
ºC, pot fi înmulţite şi prin seminţe, semănându-le direct în câmp.
2. plante care au nevoie de căldură mare – aici intră majoritatea
plantelor anuale şi plantele de seră şi apartament care la rândul lor se împart
în două grupe: plante termofile şi atermofile.
Din grupa plantelor termofile fac parte speciile care necesită în
perioada de creştere o temperatură mai ridicată de 20ºC ca de ex. palmierii,
bananierul, Cyclamenul, Primula, Hortensia, Gloxinia. Aceste plante pot ierna
în încăperi încălzite la temperaturi de 16-18 ºC.
Plantele atermofile (din această grupă fac parte majoritatea speciilor din
zona subtropicală şi temperată. Cele mai multe dintre ele se folosesc la forţat
de ex: Datura, Oleandru, Rhododendron - azalee (trandafirul munţilor),
Begonia rex, Canna, Cineraria care iernează la temperaturi de 3-5 ºC.
Pe parcursul vieţii plantelor necesarul de căldură diferă, astfel la
germinare, înrădăcinarea butaşilor, formarea bobocilor, înflorire şi coacerea
seminţelor este necesară multă căldură. Fiecare specii prezintă în ciclul
biologic câteva praguri termice nodale, de ex. la lalele răsărirea are loc când
temperatura aerului este de 2-3 ºC, înflorirea la 12ºC, iar inducţia florală la 20
ºC.
Importanţă deosebită prezintă suma gradelor de temperatură necesară
parcurgerii tuturor fenofazelor. În cazul lalelelor este în medie de circa
800ºC, din care numai pentru declanşarea înfloririi plantele trebuie să
beneficieze în sezonul de primăvară de cel puţin 300ºC.
Variaţia sezonieră a temperaturii prezintă importanţă în desfăşurarea
procesului de diferenţiere a mugurilor floriferi şi evoluţia acestora până la
înflorire. De ex. la hortensia iniţierea mugurilor floriferi are loc la 16-18ºC
vara, iar dezvoltarea lor în continuare până la floarea caracteristică speciei
este condiţionată de menţinerea plantei la circa 2-4 ºC, timp de cel puţin 3-4
săptămâni. Bulbii de lalele au nevoie de căldură multă 20-23 ºC timp de 40-50
de zile iunie-iulie-august, pentru iniţierea primordiilor florii.
Devierile de temperatură faţă de nivelul optim sau numai oscilaţiile de
scurtă durată sunt deosebit de nefavorabile plantelor. De ex. la garoafe,
trandafiri şi primulele cultivate în seră ridicarea temperaturii numai cu câteva
grade se reflectă în coloritul florilor care devine pal, lipsit de strălucire.
2.3.3.Cerinţele plantelor faţă de umiditate
Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este determinată de
factori ai mediului înconjurător (temperatura, intensitatea luminii, umiditatea
aerului, tipul de sol etc.) sau factori care depind de plante (originea, speia,
dezvoltarea sistemului radicular şi aerian, starea sănătăţii, modul de cultură).
Plantele verzi expuse la lumină, pentru fiecare gram de substanţă
uscată, produs, consumă 3-4 dl apă. Pentru o bună desfăşurare a ciclului
 13

biologic, atît în sol cît şi în atmosferă, trebuie să fie un conţinut optim de apă,
conţinut care variază în funcţie de cerinţele fiecărei faze de vegetaţie.
Capacitatea de reţinere totală variază după tipul de sol: 20% pentru un
sol nisipos şi 1100% pentru turbă. Într-un sol saturat cu apă excesul de apă se
scurge atras de forţa de gravitaţie, aşa numita apă de gravitaţie nu este reţinută
cu nici o forţă de sol şi volumul său corespunde macroporozităţii. În acest
stadiu un sol nisipos nu conţine mai mult de 8% din greutate şi turba circa
400%. Apa care rămîne în sol este apa de capilaritate asimilabilă, volumul său
este cel al microporozităţii şi serveşte la alimentarea cu apă a plantelor. Cînd
plantele prezintă primul simptom de ofilire, înseamnă că această apă este
epuizată şi plantele trebuie udate înaintea acestui stadiu, care este punctul de
ofilire temporară. Acest moment corespunde unei cantităţi de 2% apă în nisip
şi puţin peste 100% în turbă.
Consumul de apă depinde de factori interni si externi:
Factorii interni sunt: specia şi originea, faza de creştere şi dezvoltare,
starea de sănătate, modul de cultură.
a. Specia şi originea
Speciile care provin din zone cu umiditate în sol şi atmosferă mare
(Anthurium, Colocasia, Zantedeschia etc.) au frunze mari, de multe ori limb
pielos, solicită o cantitate mare de apă. Speciile din zone periodic secetoase
sunt adaptate prin organe subterane (bulbi, rizomi etc.) la cantităţi diferite de
apă în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare. În sfîrşit, speciile din zone
secetoase au pretenţii foarte reduse faţă de cantitatea de apă, ele prezentînd
adaptări specifice: frunze mici, puţine, cărnoase sau pubescente sau chiar
dispariţia frunzelor (cactuşi).
b. Faza de creştere şi dezvoltare
Pentru germinare apa necesară îmbibării seminţelor variază de la 25 la
120%. În faza de răsad şi tinere plante necesarul de apă este mare pentru
creşterea vegetativă, alungirea pedunculilor florali. Formarea şi creşterea
seminţelor, apa sa fie necesară în cantităţi mai reduse. În perioada de repaus
plantele au nevoie de foarte puţină apă, atît cît părţile suterane să nu-şi piardă
turgescenţa (Begonia tuberhybrida, Dehlia, Gloxinia) sau să nu-şi piardă
frunzele (Gerbera, Zantedeschia). Cerinţele pentru apă în întreg ciclul de
dezvoltare sunt în funcţie de mărimea totală a plantelor şi cantitatea de
substanţă acumulată în organele aeriene şi subterane.
c.Starea sănătăţii plantelor.
Umiditatea excesivă poate grăbi sau agrava evoluţia unor boli.
d. Modul de cultura
Plantele cultivate la ghivece necesită mai multă apă atît în privinţa
cantităţii cît şi frecvenţei, decît plantele cultivate în cîmp, unde apa poate fi
suplinită de apa care urca prin capilaritate din straturile inferioare ale solului.
Administraţia raţională a apei în culturile floricole impun respectarea
următoarelor reguli:
 14

Cantitatea de apă.
Excesul şi deficitul de apă sunt la fel de dăunătoare. Excesul duce la
eliminare oxigenului din sol, acidifierea solului, putrezirea rădăcinilor şi altor
organe subterane, favorizează apariţia de boli. Deficitul de apă duce la ofilirea
şi chiar moartea plantelor.
Frecvenţa
Se aplică în funcţie de specie, stadiul de dezvoltare, modul de cultură,
anotimp, evoluţia condiţiilor de mediu etc.
Calitatea apei de udat
Exprimată prin conţinutul în săruri şi temperatură este uln element
important.
Conţinutul în săruri trebuie să fie cît mai redus. Se recomandă chiar
numai apa de ploaie pentru unele culturi (Azalee, Camellia, orhidee) sau apa
potabilă din bazine de acumulare, rîuri.
Diferenţele între temperatura apei de udat şi temperatura aerului sau
solului, pot avea influenţa negative asupra plantelor. Apa rece poate întîrzia
creşterea, determina putrezirea rădăcinilorsau căderea florilor. Foarte sensibile
la pa rece sunt Camellia, Gerbera, Gloxinia, Saintpaulia etc. Folosirea apei
prea calde este de asemenea dăunătoare, în special dacă se foloseşte în
perioade reci, le provoacă o creştere rapidă a plantelor în defavoarea
înfloritului.
Perioada de udare în cadrul unei zile, pentru culturile de seră se
recomandă udatul dimineaţa, pentru cele din cîmp dimineaţa şi seara.
Modul de administrare se face în funcţie de locul de cultură, specie,
faza de vegetaţie etc. şi se execută cu stropitoarea, furtunul, prin infiltraţie, cu
picătura.
Ridicarea umidităţii atmosferice se poate realiza prin: pulverizarea apei
ple plante, udarea pereţilor, potecilor; umbrirea sau prin procedee mai
moderne: cooling system (aspirarea aerului în seră şi trecerea lui printr-o
instalaţie cu un material lax care reţine apa şi prin care aerul aspirat din
exterior îşi măreşte umiditatesa) şi fog system (ceaţa artificială folosită la
înrădăcinarea butaşilor şi în unele sere de producţie).
Apa constituie şi un substrat de cultură aplicat în unele tehnologii
moderne de cultivare a plantelor decorative cum este cultura pe film de apă,
cel mai cunoscut fiind “NFT” (Nutrient Film Techinique).
Factorii externi sunt: temperatura, intensitatea luminii, umiditatea
atmosferică, tipul de sol.
a. Temperatura mediului.
La temperaturi ridicate consumul de apă este mare prin intensificarea
tuturor proceselor fiziologice şi în special transpiraţia. Ca urmare udatul se
face deosebit iarna, vara, în sere calde sau reci.
b. Intensitatea luminii.
 15

Creşterea acesteia determină accelerarea tuturor proceselor fiziologice

şi deci a consumului de apă şi invers.
c. Umiditatea atmosferică corelată cu temperatura şi lumina trebuie să
fie în echilibru cu cea din sol şi plantă. O atmosferă cu umiditate prea mare
duce la atacul unor ciuperci, prea scăzută provoacă ofilirea plantelor, atacul
acarienilor.
Umiditatea atmosferică trebuie corelată cu cerinţele plantelor care, în
funcţie de origine au pretenţii deosebite: majoritatea plantelor de apartament
pretind 75% UR (palmieri, aracese, unele ferigi etc.), plantele epifite (orhidee,
bromelii) au nevoie de 85% UR, cacteele 55% UR, iar la cultura în seră a
garoafelor trebuie să se asigura 72% UR.
d. Tipul de sol.
În soluri uşoare permeabile udarea se face mai des, în cele grele udarea
se face mai rar şi în cantităţi mai mici.
2.3.4. Cerinţele plantelor faţă de factori edafici
În floricultură prin substrat de cultură se înţelege suportul material
pentru dezvoltarea rădăcinilor şi pentru asigurarea substanţelor nutritive
necesare creşterii şi dezvoltării.
Pentru speciile originare din zonele temperate sau subtropicale, care se
cultivă în cîmp, noţiunea de substrat se identifică cu cea de sol, cu
caracteristici diferite de la un tip la altul, caracteristici care pot fi îmbunătăţite
prin diferite metode (amendamente, adaus de mraniţă, nisip etc.).
În cîmp se cultivă specii decorative care după preferinţa faţă de tipul de
sol, se pot cultiva în:
-soluri mijlocii: Callistephus, Salvia etc., majoritatea plantelor floricole
au această preferinţă.
-soluri uşoare: Gladiolus, Polyanthes, Papaver etc., în general specii cu
sistem radicular superficial sau cu bulbi.
-soluri bogate în calciu: Aster, Coleus, Alternanthera.
-soluri acide: Asaleea, Erica.
-soluri bogate în fier şi aluminiu: Hydrangea.
Substratul de cultură trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să
posede o constituţie pentru a putea susţien plantele; să aibe o structură
lacunară nealterabilă în timp, care să păstreze un anumit raport între fazele
solidă, lichidă şi gazoasă; capacitatea mare de schimb de cationi pentru a
furniza toate substanţele nutritive necesare; capacitatea mare de izolare care
să limiteze dezechilibrul termic; să nu conţină seminţe de buruieni, paraziţi
animali sau vegetali.
Conţinutul în elemente nutritive al substratului depinde de
componentele substratului şi se poate modifica prin adăugarea de
îngrăşăminte minerale sau organice.
Reacţia substratului este exprimată prin pH. Substraturile folosite în
floricultură au pH-ul cuprins între 3,5 şi 8,5. Majoritatea plantelor decorative
 16

cresc şi se dezvoltă bine în soluri neutre, dar sunt şi specii care preferă soluri
acide: Anthurium, Azaleea sau soluri alcaline: Cactee, Hyacinthus

Cerinţele plantelor floricole faţă de pH-ul substratului

(dupa Sonea V., 1971)
Nr. Genul Valoare pH Nr. Genul Valoare pH
crt. crt.
1 Anthurium 4,5-5 23 Cineraria 6-7
2 Bromeliaceae 4 -4,5 24 Chrysanthemum 6,5-7
3 Azalee 4,3-5,5 25 Asparagus 5,8-,3,7
4 Erica 4,0-5,5 26 Freesia 6 -7
5 Adiantum 4,5-6 27 Gerbera 5 -7,2
6 Hydrangea (albastră) 4 -5,5 28 Autirrhinum 6 -7
7 Hydrangea (roşie) 5,5-6,5 29 Narcissua 6 -7
8 Lilium speciosum 4,5-5,5 30 Euphorbia pulcherrima 6 -7
9 Coleus hybridum 4,5-5,5 31 Rosa 6 -7
10 Pteris 4,5-5,5 32 Tulipa 6 -8
11 Polypodium 5 -6 33 Dianthus 6,5-7,5
12 Araceae 5,5 -6,5 34 Gladiolus 6 -8
13 Begonia Gloire de Lorains 5,5-6,5 35 Paeonia 6 -8
14 Gloxinia 5 -6,5 36 Mathiola 6 -8
15 Hippeastrum 5,5-6,5 37 Viola 6 -8
16 Primula 5,5-6,5 38 Hyacinthus 7 -8
17 Cyclamen 6 -6,5 39 Calendula 6 -8
18 Zantedeschia 6 40 Dehlia 6 -8
19 Ageratum 6,5-6,8 41 Anemone 6 -8
20 Convallaria 6 -6,5 42 Cactee 7 -8
21 Saintpaulia 6
22 Calceolaria 6 -6,5

Componente utilizate în pregătirea substratului

Componentele care intră în alcăturirea substraturilor pot fi:
-naturale: pămîntul de ţelină, de răsadniţă, de grădină, compostul,
mraniţa, pămînt de frunze, turba, pămîntul de ericacese, de ferigi, muşchi,
cărbune vegetal.
-naturale de origine minerală, care pot fi: netratate – nisipul, pietrişul,
sau tratate prin căldură: argila expandată, perlitul, vermiculitul, laine de roche
(vata minerala)
-componente sintetice – acestea sunt materiale plastice expandate –
polistiren, poliuretan, Agrofoam etc.
Hydromullul. Rezultă în procesul de sinteză al ureii prin polimerizare.
Are structură spongioasă şi capacitate mare de reţinere a apei.
Styromullul. Preparat din mase plastice expandate, are forma de fulgi de
4-12 mm. Are capacitate de reţinere a apei mare, se foloseşte pentru
permeabilizarea amestecurilor la Orchidee, Anthurium.
 17

Agrofoam. Un nou sbstrat de cultură obţinut din diferite tipuri de

poliuretan. Durata de utilizare 4 ani, are structură stabilă în timp, capacitate
mare de rţinere a apei, posibilităţi de desinfecţie rapidă. Are valoare ecologică
pentru că nu se pierde la manipularea între culturi.
Substraturi de cultură a plantelor floricole
În cultura florilor în spaţii protejate mediul de cultură îl poate constitui
substratul de cultură format din unul dar de obicei mai multe componente a
căror proporţie este variabilă cu specia, un component artificial (cultura fără
sol) sau apa (hidroponica).
Cu mici excepţii în cultura plantelor floricole se folosesc combinaţii de
mai multe componente naturale sau artificiale, a căror proporţie se stabileşte
în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice a fiecărui component, astfel încît
amestecul rezultat să corespundă cît mai bine cerinţelor fiecărei specii
cultivate.
În general un substrat trebuie să posede o capacitate mare de reţinere a
apei, structură stabilă, porozitate pentru reţinerea aerului, capacitate de
schimb.
Într-un substrat uşor predomină pămîntul de frunze şi turbă, într-un
substrat acid-pămîntul de ericaceae, într-un substrat greu-ţelina.
De exemplu un substrat greu poate fi format din: pămînt de ţelină,
mraniţă, pămînt de frunze şi nisip în proporţie de 3:2:2:1; sau un substrat uşor
din muşchi, pămînt de frunze, turbă, nisip în proporţie de 2:2:1:1.
În cultura florilor se folosesc pe scară largă “substraturile standard”
care oferă plantelor suportul pentru fixarea rădăcinilor prin folosirea de turbă
sau amestec de ţelină lutoasă, turbă, nisip sau perlit şi turbă. În cazul folosirii
acestui tip de substrat substanţele necesare unei creşteri şi dezvoltări normale
sunt asigurate prin fertilizarea ritmică cu soluţii nutritive care să conţină
macro şi microelementele specifice.

Compoziţia substraturilor la plantele floricole

(după Böhmig citat de Sonea V.,1971)
Nr. crt. Genul Substrat pentru înmulţire Substrat pentru cultură
Abutilon Turbă:nisip (1,2) Frunze:ţelină:turbă:nisip
1 (3:2:1:1)
 18

2 Achimenes Frunze:nisip (2:1) Frunze:turbă:nisip (4:1:1)

3 Aphelandra Turbă:nisip (1:1) Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
Caladium Frunze:turbă:nisip (4:1:1) Muşchi:frunze:turbă:nisip
4 (2:2:1:1)
5 Codiaeum Muşchi:turbă:nisip (1:1:1:) Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
Crassula Turbă:nisip (1:2) Frunze:ţelină:turbă:nisip
6 (2:2:1:1)
Dracaena Muşchi:nisip (1:1) Frunze:compost:turbă:nisip
7 (3:2:1:1)
8 Fatsia Frunze:nisip (1:1) Compost:turbă:nisip (4:1:1)
Gasteria Turbă:nisip (1:2) Compost:răsadniţă:turbă:nisip
9 (2:2:1:1)
Hoya Turbă:nisip (1:2) Frunze:ţelină:turbă:nisip
10 (2:2:1:1)
Hibiscus Turbă:nisip (1:2) Frunze:ţelină:turbă:nisip
11 (2:2:1:1)
Phoenix Frunze:turbă:nisip (1:2:1) Frunze:compost:turbă:nisip
12 (3:2:1:1)
13 Polypodium Frunze:nisip (1:1) Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
14 Saintpaulia Turbă:nisip (1:2) Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
15 Saxifraga Pămînt de grădină Frunze:turbă:nisip (4:1:1)
Tradescantia Pămînt de grădină Frunze:răsadniţă:turbă:nisip
16 (2:2:1:1)
Vriesea Frunze:turbă:nisip (1:1:2) Muşchi:frunze:turbă:nisip
17 (2:2:1:1)
Zantedeschia Pămînt de grădină Compost:răsadniţă:turbă:nisip
18 (3:1:1:1)

Fertilizarea în floricultură
Culturile floricole înfiinţate au un caracter intensiv, astfel că fertilizarea
urmăreşte satisfacerea necesarului de substanţe nutritive pentru plante dar şi
menţinerea unui raport optim între elemente, ceea ce favorizează absorbţia
elementelor nutritive.
La culturile floricole în câmp se asigură necesarul de elemente nutritive
prin fertilizarea de bază şi fazială.
La fertilizarea de bază se administrează gunoi de grajd 40-50 t/ha,
dintre îngrăşămintele chimice se administrează cele cu fosfor în doză de 40-
60 kg /ha la culturile anuale şi 60-80 kg/ha la culturile perene şi cele cu
potasiu în doze de 120-140 kg/ha la speciile anuale şi 150-200 kg/ha la
speciile perene.
Fertilizările faziale se fac în mai multe etape, în funcţie de cerinţele
fiecărei specii şi de fenofază.
 19

În spaţiile protejate datorită caracterului deosebit de intensiv al

culturilor floricole, se administrează 150 t/ha gunoi de grajd bine descompus
şi 100-120 t/ha turbă, care influenţează textura dar mai ales capacitatea de
reţinere a apei.
Îngrăşămintele chimice se administrează în doze de 600-800 kg/ha
superfosfat, 250-300 kg/ha sulfat de potasiu şi 150 kg/ha sulfat de magneziu.
Fertilizarea fazială se face cu îngrăşăminte administrate prin
împrăştiere şi introduse în sol prin lucrarea de afânare sau prin apa de udat.

CAPITOLUL III
ÎNMULŢIREA PLANTELOR DECORATIVE

3.1. Reproducerea prin seminţe

3.2. Înmulţirea pe cale vegetativă
3.1. Reproducerea prin seminţe
Este modul obişnuit de reproducere a speciilor anuale (Salvia), bisanuale
(Myosotis) şi parţial cele perene cultivate în câmp dar şi la unele specii cultivate în sere
direct în sol (Gerbera) sau în ghivece (Cineraria).
Avantaje:
- coeficient ridicat de înmulţire
- spaţiu mic de depozitare (1000 seminţe/1 g)
- păstrarea facultăţii germinative câţiva ani
- posibilităţi reduse de transmitere a bolilor
Dezavantaje:
- degenerarea seminţelor heterozis (F1)
- urmaşi heterozigoţi la speciile cu polenizare alogamă (descendenţi, abateri faţă
de genitori)
- timp mai lung de obţinere a plantelor mature (Strelitzia 1-2, 3-4 ani)
3.1.1. Caracteristicile fizice, fiziologice şi tehnologice ale seminţelor de flori
Prin sămânţă se înţelege seminţe propriu-zise şi fructe indehiscente: achena,
nucula, cariopsa, etc.
Calitatea seminţelor se determină în laboratoare de specialitate şi include
însuşiri fizice, fiziologice şi tehnologice.
Însuşiri fizice: forma, mărimea (mică, mijlocie, mare), arhitectură tegument,
culoarea, luciul.
Indici fiziologici:viabilitate, facultate germinativă, energie germinativă
Inndici tehnologici:autenticitate, puritate biologică, puritate fizică, stare
sanitară, umiditate, valoare culturală.
3.1.2 Germinaţia seminţelor de flori
Ciclul de dezvoltare cuprinde o perioadă de activitate metabolică intensă şi o
perioadă de repaus.
Dormansul reprezintă starea de repaus a seminţelor, embrionului şi mugurilor
care se realizează la maturitate completă a seminţelor. În perioada de repaus scade
conţinutul în apă şi intensitatea respiraţiei la minim, protoplasma trece în stare inactivă.
Durata perioadei de repaus variază de la o specie la alta unele având repausul de
câteva zile altele de luni sau chiar de ani.
Factorii interni care determina dormansul sunt:
 20

Factorul tegumentar întâlni la seminţele cu tegument dur, impermeabil pentru

apă şi greu permeabil pentru oxigen
Factorul embrionar este întâlnit la speciile la care pentru germinare este
necesară vernalizarea (trecerea printr-o depresiune termică)
Factorul hormonal este determinat de inhibitori ai germinaţiei care împiedică
activitatea enzimelor cu rol în mobilizarea substanţelor de rezervă şi pot fi: acizi organici,
aldehide, lactone, alcaloizi.
Factorii externi determină repausul indus (secundar) cum ar fi condiţii
nefavorabile de mediu.
Tratamentele aplicate pentru stimularea germinaţiei şi ieşirea din dormans
Stratificarea, se aplică la semin.ele cu tegumentul dur, care germinează după 1-2
ani, seminţele se amestecă cu nisip în proporţie de 1:3 (seminţe:nisip), se aşează în lădiţe
sau ghivece şi sunt ţinute la 1-100 C timp 50-90 zile (Dicentra, Gentiana).
Vernalizarea, constă în umectare seminţelor, apoi păstrarea la 10-250 C până crapă
tegumentul, după care se păstrează la 2-50 C timp de 10-14 zile, se însămânţează şi se
menţin la temperatura optimă (10-200 C).
Avantajele acestui tratament constau în creşterea % de seminţe germinate şi
înflorirerea cu 20-30 zile mai devreme (Dianthus, Celosia, Cheiranthus).
Umectare, se aplică la seminţele care germinează greu şi neuniform şi constă în
menţinerea seminţelor 10-24 ore în apă la 25-30 0 C (Cyclamen, Pelargonium, Asparagus,
Freesia)
Tratarea hidrotermică, se aplică la seminţele cu tegumentul foarte dur (Canna,
Musa, Althaea) şi constă în introducerea 2-3 minute în apă clocotită, apoi 2-3 minute în
apă rece, operaţia repetându-se de mai multe ori.
Tratamente mecanice, se aplică seminţelor cu tegumentul dur, pentru degradarea
tegument, care se poate face prin frecare cu nisip, prin pilire (palmieri) sau prin
scarificare:Althaea, Ipomoea, Lupinus (înţeparea seminţei în partea opusă embrionului)
Tratamente cu substanţe chimice, la seminţele speciilor cu tegumentul dur se pot
folosi soluţii de acid clorhidric sau sulfuric 2-3 % sau azotat de potasiu 0,2%
(Antirrhinum, Cosmos, Impatiens, Phlox)
Tratamentul cu hormoni, se bazează pe acţiunea stimulatoare a acidului indolil
acetic (AIA), a giberelinei, care influenţează favorabil energia germinativă.
Razele Roentgen, radiaţiile gamma şi electromagnetice, ultrasunetele, izotopi
radioactivi în doze mici pot fi folosiţi la stimularea germinaţiei.
Tratamentul fitosanitar se poate face pe cale umedă folosind: apă caldă seminţele
se ţin 4 ore în apă la temperatura de 25-300 C, apoi 10 min. 45-500 C şi 2-3 sec. la 520 C
după care se trec în apă rece sau se pot folosi substanţe chimice - permanganat de K 1-1,5
%, sulfat de Cu 0,3-0,5%, formalină 0,3% tratamentul durează 5-15 min. apoi se spală cu
apă şi se zvântă.
Tratamentele fitosanitare se pot aplica şi pe cale uscată prin prăfuirea seminţelor cu
Captan, Zineb în cantitate de 2-4 g /kg sămânţă.
Factori de mediu care influenţează germinaţia
Apa produce hidratarea şi trecerea coloizilor protoplasmei în stare activă
determinând şi activarea enzimelor.
Temperatura necesară variază în funcţie de specie şi originea acesteia, este o
temperatură de germinaţie optimă, maximă şi minimă.
În general valorile medii sunt 15-250 C iar timpul necear de germinaţie variază
între 5-21 zile.
 21

Lumina este absolut necesară pentru germinarea speciilor fotosensibile pozitive

(Begonia, Petunia), la alte specii germinaţia este inhibată de lumină (Cyclamen,
Tropaeolum) şi un număr mic de specii sunt indiferente fiind seminţe lipsite de
fotosensibilitate (Campanulla, Calendula, Tagetes)
Oxigenul, nevoia creşte odată cu germinaţia, seminţele plantelor oleaginoase
consumă mai mult oxigen datorită transformării lipidelor în amidon, faţă de seminţele în
care predomină hidraţii de carbon ca substanţe de rezervă.
Substratul de germinare trebuie să fie dezinfectat, uşor şi permeabil pentru
seminţele mici şi mijlocii, mai greu şi fertil pentru seminţele mari

3.1.3. Semănatul la plantele decorative

La majoritatea speciilor floricole înmulţite pe cale sexuată se produc răsaduri prin
semănatul în seră, răsadniţă sau în câmp pe straturi puţine fiind speciile floricole care se
seamănă direct în câmp.
Epocile de semănat depind de :specie,condiţii climatice, perioada de valorificare sau
de decor.
Epoca I. Decembrie-Februarie
Se seamănă în sere, răsadniţe calde, specii floricole cu perioadă lungă de vegetaţie
100-180 zile, pretenţioase la temperatură.
Se seamănă în această epocă atât specii destinate decorului în spaţii verzi: Begonia,
Lobelia, Dianthus chabaud, dar şi specii cultivate în seră: Primula, Asparagus, Palmieri,
Sinningia, etc.
Epoca II. Martie - Aprilie
Se seamănă în vederea obţinerii răsadului în sere, răsadniţe, specii cu perioada de
vegetaţie de 70-100 zile cultivate pentru decor în spaţii verzi sau pentru flori tăiate:
Antirrhinum, Callistephus, Dianthus, Petunia, etc.
În câmp se seamănă speciile care nu suportă transplantatul (Delphinium,
Eschscholtzia) şi speciile puţin pretenţioase la temperaturia (Clarkia, Calendula).
Epoca III. Mai – Iunie
Se seamănă în câmp, speciile floricole anuale cu perioadă de vegetaţie de 40-70 zile
(Clarkia, Godetia, Centaurea, Dimorphoteca).
Se seamănă în răsadniţe reci sau pe strat în câmp speciile bisanuale (perioadă mai
lungă): Campanula, Digitalis, Dianthus barbatus sau speciile perene
Epoca IV. Iulie – August – Septembrie
Se seamănă în răsadniţe reci sau pe strat în câmp, specii bisanuale: Viola, Myosotis,
Bellis. În seră se seamănă speciile care decorează prin flori la ghivece: Primula,
Cyclamen, Senecio, Calceolaria sau specii anuale pentru culturi forţate: Antirrhinum,
Matthiola.

Epoca V. Octombrie – Noiembrie

Se seamănă direct în câmp specii rezistente la ger: anuale (Calendula), perene
(Phlox, Delphinium), în seră se seamănă plante la ghiveci: Cyclamen, Asparagus sau
specii anuale pentru culturi forţate: Lathyrus, Antirrhinum, Matthiola
Speciile care îşi pierd repede facultatea germinativă se seamănă imediat după
recoltare: Clivia, Gerbera.
Pentru înflorire eşalonată (plante ghiveci, flori tăiate, culturi forţate) semănatul
se va face eşalonat la intervale de 20-30 zile.
 22

Metode de semănat şi norme

Seminţele se seamănă în funcţie de mărimea lor prin: împrăştiere, în rânduri,
în cuiburi.
a) Semănat prin împrăştiere
Se practică la speciile cu seminţe mici şi foarte mici (Begonia, Petunia, Lobelia,
Primula). Se seamănă sere (lădiţe, ghivece) sau în câmp pe straturi (Bellis, Viola,
Callistephus).
Pentru repartizarea uniformă a seminţelor se recomandă amestecarea cu 1/5 – 1/8 nisip,
cenuşă, praf de cretă.
Pentru o repartizare cât mai uniformă s-a creat un aparat de semănat Conic system
care permite semănatul unei singure seminţe într-o alveolă. Semin.ele nu se acoperă cu
pământ ci se tasează uşor, udatul se face prin infiltrare.
b) Semănatul în rânduri
Se aplică la seminţe mijlocii, în seră, răsadniţă, câmp.
La semănatul în lădiţe, rândurile se marchează perpendicular pe lungimea lădiţei,
la distanţe de 1-2 cm la seminţele mici (Petunia, Antirrhinum), 2-2,5 cm la seminţele
mijlocii (Phlox), 3-4 cm la seminţele mari (Tagetes).
Distanţa pe rând şi adâncimea în funcţie de mărimea seminţei, după semănat se
acoperă cu pământ şi se tasează uşor.
La semănatul în câmp pentru producerea de răsaduri distanţele între rânduri sunt
asemănătoare cu cele menţionate anterior iar pentru semănatul la loc definitiv distan.ele
între rânduri sunt în funcţie de specie (Mirabilis, Impatiens)
c) Semănatul în cuiburi
Se practică la seminţele mari (Tropaeolum, Lupinus, Ipomoea), direct în câmp, la
fiecare cuib se distribuie 2-4 seminţe.
Pentru speciile care nu suportă transplantatul (Lathyrus, Papaver) se seamănă la
ghivece.
Norma de semănat
Reprezintă cantitatea de sămânţă necesară pe unitatea de suprafaţă/m2 sau pentru
obţinerea a 1000 plante.
Mărimea normei de seminţe depinde de: mărimea seminţelor, valorea culturală.
Pentru seminţele foarte mici şi mici cu diametrul sub 1,5 mm (Begonia, Gloxinia,
Antirrhinum) sunt necesare 3-5 g/m2 sau 0.125-0.050 g/1000 plante.
Pentru seminţe mijlocii cu diametrul între 1,5-3cm (Callistephus, Dianthus,
Matthiola, Phlox) sunt necesare 15-20 g/m2 sau 5g/1000 plante. Pentru seminţe mari
(Tagetes, Zinnia) sunt necesare 30-40 g/m2 sau 10-20 g/1000 plante.
La semănatul direct în câmp se măreşte cantitatea de sămânţă cu 25-30%; iar la
semănatul de toamnă cantitatea de sămânţă se dublează.

Lucrări de îngrijire ale semănăturilor

Lucrări cu caracter general
Imediat după semănat se face o uşoară tasare a semănăturilor după care se udă
bine prin infiltrare pentru seminţele foarte mici şi prin pulverizarea cu stropitori cu sită
fină.
Udarea se face abundent până la germinare şi moderat după apariţia plantelor
(pericol Pythium, Rhizoctonia).
 23

Temperatura se menţine constantă fiind caracteristică fiecărei specii, se menţine la

un nivel mai ridicat până la germinare iar după răsărire scade cu 2-30 C.
Lumina pentru seminţele care au fotosensibilitate negativă,se acoperă cu geam şi
hârtie, după răsărire se înlătură hârtia şi geamul. În primele faze se recomandă ca lumina
să fie difuză, apoi după răsărire lumina să fie intensă pentru a evita etiolarea,
Lucrări specifice:
Răritul lucrare specifică la semănături în câmp, se face în două etape: primul rărit
faza de 1-2 frunze, se lasă 4-5 cm distanţă între plante pe rând şi al doilea rărit se face
la o lună după primul lăsând între plante pe rând distanţa necesară speciei.
Repicarea este o lucrare de trecere a plantulelor de pe substratul de germinare pe un
substrat nou până la plantarea definitivă pe un substrat mai bogat.
Scopul acestei lucrări este de a sigura condiţii mai bune de nutriţie, lumină, aerisire.
Moment optim este la pariţia a 1-2 frunze adevărate, lucrarea se repetă când nu mai au
spaţiu suficient la (3-6 săptămâni).
Repicarea se face în seră, răsadniţă sau pepinieră.
Se repică o dată speciile cu ritm rapid de creştere (anuale),de 2 ori sau de 3 ori
(Begonia) cele cu ritm lent de creştere. Se repică la 15-20 zile de la răsărire Tagetes,
Zinnia şi după 40-70 zile Cyclamen, Primula.
Repicatul se face în lădiţe, ghivece, fertil pot, Jiffy pots, lădiţe plastic (500 plante).
Lucrări de îngrijire care se aplică după repicat sunt: udatul bine şi se umbresc 2-3
zile, apoi se aplică lucrările curente de îngrijire: plivit, udat, aerisit, afânat sol, fertilizare
fazială 0,05% 0.1%.

3.2. Înmulţirea vegetativă

Se bazează pe însuşirea unor părţi sau fragmente de plante de a reface întreaga
plantă şi a reproduce caracterele ereditare ale plantei mamă, dacă sunt puse în condiţii
optime de înrădăcinare.
Avantaje:
- urmaşi homozigoţi;
- obţinerea în timp scurt a plantelor stadial dezvoltate;
- posibilitatea înmulţirii unor specii din zone tropicale şi subtropicale (nu formează
seminţe la noi sau nu se maturează).
Dezavantaje:
- coeficient mic de înmulţire (afară de meristeme)
- posibilitate mare de transmitere de bolilor, virozelor
- degenerare în timp (se evită prin alternarea între înmulţirea prin seminţe,
vegetativă sau vitro).
La înmulţirea vegetativă mare atenţie se acordă plantelor mamă de la care se
recoltează părţile sau fragmentele folosite la înmulţirea vegetativă.
Plantele mamă utilizate la înmulţirea vegetativă: trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- tipice speciei, soiului;
- sănătoase;
- produse în condiţii de agrotehnică superioară, respectând raportul NPK, nu
se fertilizează în preajma înmulţirii sau în repaus;
- se evită înmulţirea în preajma sau în timpul înfloririi;
- lăstari drepţi, viguroşi, vârstă medie.
Înmulţirea vegetativă la specii floricole se poate practica în câmp la anuale
 24

(Petunia) şi plante de mozaic (butaşi), la plante bisanuale: Bellis (diviziunea tufei) si

la majoritatea plantelor perene.
Se aplică şi în seră la culturile înfiinţate direct în solul serei: Strelitzia, Gerbera, la
culturile la ghivece pentru speciile care decorează prin frunze dar şi prin flori: Fuchsia,
Azaleea, Hydrangea.
Metodele utilizate la înmulţirea vegetativă sunt următoarele:
- despărţirea sau divizarea tufei – plante perene
- drajoni - plante perene
- stoloni - plante perene
- marcotaj - plante perene
- butaşi - plante anuale, perene
- muguri adventivi
- altoire
- organe vegetative modificate: bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi,rădăcini
tuberizate;
- prin culturi de celule şi ţesuturi vegetale
La aceeaşi specie se pot folosi mai multe metode de înmulţire, de ex. Gerbera se
poate înmulţi prin seminţe, despărţirea tufei, butaşi sau meristeme.
1. Înmulţirea prin despărţirea (divizarea) tufei
Se practică la plantele perene la care lăstarii se formează din muguri aflaţi în zona
coletului. Aceste specii au tufe formate a căror parte aeriană este formată din lăstari
(Chrysanthemum, Aster) sau frunze (Gerbera, Saintpaulia).
Se aplică la specii floricole cultivate în câmp, plante perene ierboase şi în mică
măsură la bisanuale (Bellis) dar si la cele cultivate în seră - direct în sol: Gerbera,
Strelitzia sau plante la ghivece cultivate pentru flori: Saintpaulia şi pentru frunze:
Asparagus.
Epoca de efectuare este primăvara la speciile care înfloresc vara-toamna: Aster,
Phlox, Dianthus; toamna la speciile care înfloresc primăvara-vara: Chrysanthemum,
Rudbeckia, după trecerea florilor (cele timpurii): Primula, Paeonia.
La plantele cultivate în seră se face în perioada de repaus, august-septembrie:
Gerbera, Anthurium sau în tot timpul anului, dar de preferat primăvara: Asparagus,
Aspidistra.
Interval de timpla care se aplică este anual: Aster, Chrysanthemum,la 2-3 ani:
Delphinium şi 5-6 ani: Paeonia
Operaţia constă în fragmentarea plantei mamă cu o cazma sau cu un cuţit în porţiuni care
să cuprindă: lăstari, muguri din zona de colet, rădăcini şi plantarea porţiunilor rezultate din
despărţire la ghivece, în solul serei sau în câmp la loc definitiv în funcţie de specie.
2. Înmulţirea prin drajoni
Drajonii sunt lăstari formaţi din mugurii adventivi de pe rădăcini care apar la
periferia plantelor.
Se aplică la specii cultivate în câmp, perene – ierboase: Acanthus, Dicentra,
Chrysanthemum şi în seră: Aralia, Cordyline, Aloe, Agave, Billbergia, Phoenix,
Sansevieria, Yucca (separarea tufei + drajoni).
Epoca de aplicare este primăvara sau vara şi constă în separarea drajonilor de
planta mamă, introducerea în substrat adecvat pentru înrădăcinare, apoi plantarea la locul
definitiv.
3. Înmulţirea prin stoloni
Stolonii sunt ramificaţii subţiri, flexibile cu internoduri lungi, pe care din loc în loc
sau la vârf se formează plantule sub formă de rozetă.
 25

Se aplică la specii perene cultivate în câmp- Viola odorata, Hypericum sau la plante
decorative prin frunze cultivate în seră - Clorophytum, Saxifraga sarmentosa, Nephrolepis
Epocade aplicare este în tot timpul, de preferat primăvara şi constă în separarea
rozetelor când au 4-5 frunze, înrădăcinarea şi apoi plantarea la ghivece.
4. Înmulţirea prin muguri adventivi
Se practică la speciile care au însuşirea de a forma muguri adventivi pe nervura
mediană a frunzei (ferigi), pedunculul inflorescenţei (Bryophyllum proliferum).
Constă în desprinderea de planta mamă a mugurilor, se pun la înrădăcinat
rezultând o nouă plantă.
5. Înmulţirea prin marcotaj
Marcota este un lăstar tânăr al unei plante care în contact cu pământul produce
rădăcini adventive fără a fi despărţit de planta mamă. Concentraţia în auxină este mai
mare în părţile neexpuse la lumină şi determină permeabilizarea membranelor şi emiterea
de rădăcini adventive.
Se practică la specii cultivate în câmp perene (Dianthus, Aubrieta, Phlox, Lavandula,
Gypsophilla, Iberis, Hydrangea) saul la cel cultivate în seră direct în sol sau la ghivece.
Martotajul poate fi terestru terestru -simplu (Dianthus, Aubrieta), muşuroit până la
30 cm (Hydrangea, Rosa, Anthurium) sau şerpuit (Philodendron, Hoya) şi aerian - Ficus,
Dracaena, Nerium, Fatsia, Cordyline.
Epoca de efectuare este primăvara şi constă la marcotajul simplu în îndoirea şi
acoperirea tulpinii cu pământ; la cel muşuroit se face muşuroirea bazei lăstarilor în funcţie
de specie; la cel şerpuit se face ondularea de mai multe ori a tulpinilor.
Marcotajul aerian se practică la ramuri groase, rigide care nu se curbează şi se
aplică la exemplare degarnisite la bază, îmbătrânite sau la exemplare valoroase
(Dracaena, Ficus elastica, Nerium oleander)
Metoda constă în efectuare unor incizii circulare sau în formă de fantă pe lugime
de câţiva centimetri, peste care se aplică un manşon turbă umezită, peste care se aşează
folie plastic legată închisă la culoare sus şi jos. După 3-6 săptămâni are loc înrădăcinarea,
tulpina se retează sub manşon, rezultând un butaş înrădăcinat.
6. Înmulţirea prin butaşi
Butaşii sunt părţi sau fragmente de plante separate de planta mamă, fasonate apoi
puse la înrădăcinat. Acest tip de înmulţirea se bazează pe fenomenul polarităţii la polul
morfologic apical va continua creşterea sistemului caulinar iar la polul bazal - va continua
creşterea sistemului radicularSe bazează pe capacitatea de a emite cu uşurinţă rădăcini
adventive.
Se practică la numeroase specii cultivate în câmp - anuale (Ageratum, Petunia) şi
de mozaic (Iresine) şi perene dar şi specii cultivate în seră direct în sol (Dianthus,
Chrysanthemum) sau în ghiveci pentru flori: Fuchsia, Pelargonium, Saintpaulia sau pentru
frunze: Ficus, Aucuba.

Epoca de recoltarea butaşilor la plantele cultivate în câmp este primăvara la

majoritatea speciilor (martie-mai) sau vara la plantele de mozaic (august-septembrie)
pentru obţinerea de plante mamă.
La speciile cultivate în seră recoltarea butaşilor se poate face tot timpul anului
(Tradescantia), primăvara la majoritatea speciilor majoritatea (februarie-martie) sau în 2
etape la Pelargonium, februarie-martie la plantele care înfloresc vara şi în august-
septembrie la cele care înfloresc iarna.
Plantele mamă de la care se recoltează butaşi trebuie să fie: tipice speciei, soiului,
perfect sănătoase, produse în condiţii optime de nutriţie, cu respectarea raportului NPK, se
 26

evită fertilizarea în perioada de repaus a plantelor mamă şi în perioada premergătoare

recoltării butaşilor.
Plantele mamă care au repaus iarna, se forţează pentru a intra în vegetaţie,
astfel cu 4-5 săptămâni înainte de recoltare se asigură căldură, umiditate, aer pentru
emiterea unui număr mare de lăstari. Nu se recoltează butaşi la plante aproape de înflorire
sau care au înflorit de curând.
Butaşii se recoltează după amiază când în plante se acumulează mai multe
substanţe nutrtive. Se folosesc numai lăstari drepţi, viguroşi, sănătoşi de vârstă medie.
Clasificarea tipurilor de butaşi se face după mai multe criterii :
-după starea fazială - lemnificaţi: Hydrangea
- semilemnificaţi
- ierbacei: Saintpaulia
-după perioada de recoltare - vegetaţie activă: Tradescantia
- repaus: Hydrangea
- natura organului - lăstari (vârf)
- tulpină
- frunză şi porţiuni
- rădăcină
- muguri
1. Butaşi de vârf de lăstari se obţin din vârfuri vegetative care au 5-12 cm şi 1- 4
noduri. După recoltare se fasonează prin tăieturi transversale la 1-2 mm sub nodul bazal
cu un briceag bine ascuţit, se elimină frunzele de pe 2-3 cm de la bază, pentru a nu putrezi
în substrat. Pentru a reduce transpiraţia la frunzele pieloase se rulează şi se leagă: Ficus în
acealşi scop la alte specii se reduce suprafaţa frunzelor cu 1/3: Chrysanthemum,
Hydrangea.La plantele suculente se lasă câteva ore înainte de a fi puşi la înrădăcinat,
pentru a se reduce conţinutul în apă, iar la speciile cu latex - după fasonare se ţin 30 min.
în apă: Euphorbia, Ficus, Codiaeum.
După fasonare, butaşii se tratează cu stimulatori de înrădăcinare şi se plantează imediat pe
parapete în sre, răsadniţe calde sau reci.
Se practică la specii cultivate în câmp anuale: Ageratum, Antirrhinum şi plante de
mozaic şi perene: Hydrangea, Penstemon, Dahlia, la specii cultivae în seră în sol:
Dianthus sau în ghiveci: Fuchsia, Pelargonium, Ficus, Aucuba, la speciile suculente,
cactuşi: Crassula, Opuntia, Phyllocactus, Sedum.
2. Butaşi de tulpină se folosesc la: specii cu grad de ramificare redus, sunt porţiuni
de tulpină de 5-10 cm, cu 1-3 muguri, fără frunze: Colocasia, Monstera sau cu frunze:
Ficus, Philodendron, Dieffenbachia
Butaşii se introduc în substrat, cu sau fără frunze, se acoperă 1-2 cm cu pământ,
respectând polaritatea.

3. Butaşi de frunze sunt frunze sau porţiuni de frunze, care au capacitatea de a

emite cu uşurinţă rădăcini adventive. Se practică la specii decorative prin flori şi
decorative prin frunze, primăvara.
Butaşul poate fi din frunza cu peţiolul întreg sau numai un fragment şi atunci se
plantează vertical sau oblic astfel încât lamina să nu atingă solul. Saintpaulia,
Peperomia, Echeveria, Begonia, Sinningia
Butaşul poate fi numai din porţiuni de frunză, însă cu o porţiune din nervura
principală: Begonia, plantarea acestor butaşi se face vertical cu respectarea polarităţii.
La Sansevieria frunzele se fragmentează în porţiuni de 5-6 cm care se plantează la
2-3 cm adâncime.
 27

4. Butaşi de rădăcină se folosesc la speciile care au muguri pe rădăcini. Rădăcinile

acestor plante se secţionează în butaşi de 8-10 cm aşezaţi orizontal sau oblic cu
respectarea polarităţii.Se aplică la specii cultivate în câmp- Anemone, Anchusa, Dicentra,
Clematis, Paeonia şi în seră – Aralia.
Plantarea butaşilor pentru înrădăcinare
După recotare şi fasonare butaşii se plantează într-un - substrat afânat, uşor,
permeabil pentru apă şi aer. Se utilizează de obicei substratul alcătuir din turbă şi perlit,
turba reţine multă apă iar perlitul asigură porpzitate şi afânare. De ex. înrădăcinarea se
face în turbă şi perlit (70% + 30 %) la Begonia, în turbă şi nisip: Hydrangea,
Pachystachys, în pământ de cultură: Pelargonium, în muşchi: Azaleea, Camellia, în apă:
Ficus
Plantarea butaşilor se face în sere înmulţitor la speciile pretenţioase la temperatură
şi umiditate (Codieum) pe parapete, în ghivece sau lădiţe. În răsadniţe calde şi temperate
pentru speciile mai puţin pretenţioase care se înmulţesc primăvara şi vara şi au nevoie de o
bună aerisire. În răsdniţe reci la speciile mai puţin pretenţioase şi în pepinieră la plantele
lemnoase.
La speciile care înrădăcinează mai greu se utilizează diferite metode de stimulare a
înrădăcinării butaşilor: incizii inelareetiolarea plantei mamă înainte de recoltarea butaşilor,
prelungirea duratei de iluminare, iarna, trataea cu substanţe stimulatoare.
Lucrări de îngrijire a butaşilor
Butaşii au nevoie de mai multă căldură şi lumină decât plantele mamă.
Umiditatea menţine turgescenţa ţesuturilor, împiedică ofilirea şi favorizează
înrădăcinarea. Se aplică pulverizarea cu apă în aer, crearea de ceaţă artificială.
Temperatura se menţine cea optimă pentru specie, iar în substrat trebuie să fie mai
mare cu 4-50 C şi cu 2-30 C în aer.
Noaptea temperatura trebie să fie cu 5-60 C mai mică decât ziua şi cu 3-40C mai
redusă în zilele cu nebulozitate.
Lumina - butaşii se umbresc până la apariţia rădăcinilor prin protejare de razele
solare directe.
Aerisirea se face mai rar până la apariţia rădăcinilor, apoi din ce în ce mai des.
Când pornesc vârfurile de creştere butaşii sunt înrădăcinaţi şi se pot planta la
ghivece sau valorifica ca atare.
7. Înmulţirea prin altoire
Este o metodă care se practică mai pu.in la speciile floricole fiind folosită la
speciile semiarbustive la care înrădăcinează greu butaşii, sau în scopul obţinerii de
forme decorative deosebite.
Speciile la care se practică sunt cultivate în seră la ghivece Azaleea, Camellia,
Fuchsia. cactuşi, citrice sau în solul serei Rosa dar şi în câmp la specii perene: Paeonia
arborescens, Clematis, Gladiolus, Dahlia.
Prin altoire se pune în contact altoiul (un butaş, un mugure) cu portaltoiul (plantă
care are rădăcini).
Se practică mai multe tipuri de altoire : despicătură: Azalee, Clematis, Fuchsia,
Pelargonium, Dahlia, în triangulaţie: Paeonia, prin alipire: cactuşi, în ochi crescând: Rosa
şi în ochi dormind :Rosa, Syringa.
Epoca de altoire este în iulie: Azalee, august: bujor lemonos, iulie-august: cactuşi,
ianuarie: Rosa, primăvara: Citrice.
Altoirea se mai face la: Azaleea, Camellia pentru că înrădăcinează greu; la Dahlia
pentru înmulţirea soiurilor valoroase sau studiul virozelor, la Gladiole – portaltoiul fiind
un tuberobulb cu muguri extirpaţi şi altoiul muguri cu porţiune mică de tuberobulb.
 28

Înmulţirea prin organe vegetative modificate

(bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini tuberizate)
1. Înmulţirea prin bulbi
Bulbii sunt tulpini subterane cu frunze cărnoase în care se depozitează substanţele
de rezervă care au mugure terminal din care se formează tulpina floriferă şi mugure
axilar din care se formează bulbul de înlocuire.
Bulbii pot fi tunicaţi – Tulipa, Hyacinthus, Narcissus sau scvamoşi (solzoşi) Lilium.
Speciile cultivate în câmp care se înmulţesc prin bulbi sunt Tulipa, Iris, Lilium,
Narcissus, Hyacinthus care sunt specii "bulboase" rustice, iar dintre speciile cultivate în
seră prin bulbi se înmulţeşte Hippeastrum.
Recoltarea bulbilor se face când 60-70 % frunze s-au uscat, apoi bulbii se ţin
pentru zvântare 7-8 zile în straturi de 5-6 cm, în şoproane sau magazii bine ventilate, după
care se curăţă de pământ şi resturi vegetale, se sortează pe categorii de mărime şi apoi se
păstrează în încăperi bine aerisite, cu umiditate relativă de 70-80 % şi la temepratura de
9ºC.
Plantarea bulbilor se poate face pentru cultura florilor tăiate, pentru decor în spaţii
verzi sau pentru forţare.
Bulbili se pantează în culturi de înmulţire, ei devin floriferi în 1-2 ani de cultură, în
această perioadă se lasă să înflorească, tijele florale fiind îndepărtate imediat după
apariţie.
Particularităţile înmulţirii prin bulbi
La Tulipa bulbii se plantează în octombrie înflorirea făcându-se în perioada
martie-mai. Bulbul matern dispare prin resorbţie în paralel cu dispariţia bulbului matern
are loc formarea bulbului de înlocuire, care până în luna iulie ajunge la dimensiunile
bulbului matern.Alături de bulbul de înlocuire se formează şi 2-6 bulbili care sunt floriferi
după 1-2 ani.
La Hyacinthus, Narcissus, Lilium bulbii sunt multianuali, însoţiţi de 1-3 bulbili.
În cursul unui an are loc înflorirea elementelor diferenţiate în anul precedent
creşterea mugurelui terminal (central), care până toamna îşi diferenţiază elementele florale
care înfloresc în anul următor şi apariţia unui embrion care va evolua şi va înflori peste 2
ani.
La Hippeastrum plantă decorativă cultivată în seră, are un bulb multianual mare
la care din mugurele central se dezvoltă iarna tulpina florală iar spre periferie se formează
câte un mugure, din care se formează bulbi de înlocuire.

2. Înmulţirea prin tuberobulbi

Tuberobulbii sunt tulpini subterane cu ţesut parenchimatic bogat în substanţe de
rezervă, cu noduri aparente la exterior de care rămân prinse frunze uscate şi care au rol de
apărare.La fiecare nod sunt muguri axilari, cei superiori sunt mai dezvoltaţi şi devin
floriferi iar cei bazali rămân dorminzi.
Acest tip de înmulţire este întâlnit la specii cultivate în câmp: Gladiolus,
Colchicum şi în seră Freesia.
La Gladiolus tuberobulbul are în partea superioară o cicatrice centrală de la tija
florală, iar lateral un mugure aplatizat, triunghiular din care primăvara vor apărea frunze şi
tija florală. La baza bulbului sunt stoloni de 0,2-2 cm lugime, pe care sunt prinşi 4-20
tuberobulbi cu diametru.de 0,5-1,5 cm.
 29

Durata unui tuberobulb este de 1 an, în paralel cu înflorirea se formează un

tuberobulb de înlocuire.
Diferenţirea florală începe la cca 4 săptămâni de la plantare, odată cu apariţia celei
de a 4-a sau a 5-a frunze, plantarea se face în aprilie.
Recoltarea tuberobulbilor se face toamna (Gladiolus) sau în aprilie (Freesia), apoi
se usucă, se sortează, se separă tuberobulbi şi tuberobulbili şi se păstrează la temperatura
de 4-6 ºC pentru Gladiolus şi la 30-31 ºC pentru Freesia.
Plantarea tuberobulbilor se face în aprilie la Gladiolus şi în august-septembrie la
Freesia. Tuberobulbilii devin floriferi după 2-4 ani de cultură.
3. Înmulţirea prin tuberculi
Tuberculii sunt tulpini subterane rezultate prin tuberizare, la care lipsesc tunicile sau
solzii de protecţie. Pe tuberculi sunt muguri principali din care se formează tulpina florală
şi muguri axilari din care se formează tuberculi de înlocuire.
Speciile care se înmulţesc prin tuberculi sunt: cultivate în seră – Cyclamen,
Sinningia, Caladium, Gloriosa.
La Cyclamen tuberculul apare prin tuberizarea axei hipocotilului. Înmulţirea
vegetativă se face prin secţionarea longitudinală a tuberculilor, fiecare secţine trebuie să
conţină muguri, suprafeţele rezultata în urma secţionării se pudrează cu cărbune activ.
Metoda se aplică mai rar deoarece toate speciile cu înmulţire prin tuberculi se înmulţesc şi
prin seminţe.
La Gloriosa din tuberculul mamă se dezvoltă tulpini florifere, iar după înflorire în
sol rămân doi tuberculi noi, iar în vârful lor este câte un mugure care va naştere unei noi
plante.
4.Înmulţirea prin rădăcini tuberizate
Rădăcinile tuberizate nu au muguri, pentru înmulţire se folosesc împreună cu
porţiuni de tulpină din zona coletului.
Speciile la care se aplică acest tip de înmulţire sunt specii care se cultivă în câmp:
Dahlia, Ranunculus sau în seră: Asparagus.
La Dahlia rădăcinile tuberizate se recoltează toamna, după zvântare se curăţă de
pământ , se scurtează tulpina la 20 cm, după care se stratifică în turbă sau nisip la 5-10oC.
Plantarea se face la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, secţionându-se
porţiuni de câteva rădăcini tuberizate cu o porţiune de colet cu 1-2 muguri.
5. Înmulţirea prin rizomi
Rizomii sunt tulpini subterane metamorfozate, care prezintă noduri şi internoduri.
Speciile floricole la care se face înmulţire prin rizomi sunt cultivate în câmp:
Iris, Canna, Convallaria sau în seră: Zantedeschia, Alstroemeria.
Epoca de efectuare a înmulţirii este în perioada de repaus, toamna la Iris,
Convallaria, primăvara (mai) la Canna şi în august la Zantedeschia şi Alstroemeria.
La Canna rizomii se recoltează toamna la venirea brumei, se zvântă, se sortează
apoi sunt stratificaţi în turbă sau nisip la 4-5oC.
În februarie-martie se fragmentează rizomii în porţiuni cu 2-3 muguri care se
plantează în lădiţe şi se aşează în sere iar plantarea în câmp se face după ce a trecut
pericolul brumelor, în luna mai.
La Zantedeschia, Alstroemeria
Rizomii se recoltează în august-septembrie, se fragmentează în porţiuni cu 2-3
muguri şi se plantează imediată la solul serei.
5. Înmulţirea prin meristeme
Meristemele sunt ţesuturi formative, cu celule tinere, care se divid şi formează
mereu noi celule, ele sunt localizate în vârful tulpinilor şi rădăcinilor, fiind meristeme
 30

apicale de tip primar. Pentru obţinerea de material săditor floricol se folosesc meristeme
caulinare
Cultura de meristeme presupune cultivare in vitro a meristemelor apicale, caulinare
Tehnica culturilor “in vitro” permite cultivarea în condiţii artificiale, pe medii
nutritive favorabile în condiţii aseptice a tuturor tipurilor de explante vegetale.
Mediile de cultură se compun din macro şi microelemente, glucide, vitamine,
hormoni care conţin sau nu un agent gelifiant. Mediul de cultură are rolul de a suplini
nutrienţii şi hormonii pe care ţesuturile în mod natural le au la dispoziţie în organismul
plantei mamă.
Avantaje acestui tip de înmulţire:
 multiplicarea clonală rapidă a unor exemplare vegetale valoroase;
 obţinerea de plante identice cu planta mamă, de ex.: dintr-un meristem de
orhidee într-un an se obţin 4 mil. Plante;
 obţinerea de plante sănătoase, devirozate;
 conservarea calităţii unui soi;
 înmulţirea rapidă a soiurilor şi speciilor nou create;
 obţinerea de material juvenil, imposibil de obţinut prin culturi clasice de înmulţire
vegetativă;
 conservarea la frig a inoculilor meristematici, permite asigurarea pieţei în orice
moment, cu material săditor.
Extinderea în sistem industrial a înmulţirii plantelor in vitro permite obţinerea de
culturi viguroase, sănătoase laorhidee, garoafe, crizanteme, Pelargonium, Saintpaulia,
Begonia, Gerbera, Dieffenbachia, etc.
Etape în multiplicarea materialului vegetal in vitro
1. Asepsia mediului de cultură, a instrumentelor, materialului vegetal de la care se
vor exciza plantele.
2. Multiplicarea materialului prin realizarea de subculturi obţinute prin
fragmentarea calusului format din explante.
3. Aclimatizarea plantelor obţinute in vitro cu condiţiile vieţii autotrofe, această
etapă fiind şi cea mai dificilă pentru reuşita multiplicării. Dificultatea este legată de faptul
că plantulele rezultate “in vitro” prezintă o serie de particularităţi de care trebuie să se ţină
seama la aclimatizarea lor şi anume:
 rădăcini fără perişori absorbanţi;
 frunzuliţele nu au cuticulă (sensibile la transpiraţie, curenţi de aer) ;
 sunt adaptate la umiditate constantă de 100%;
 nu au rezistenţă la boli.
Pentru diminuarea pierderilor din perioada de aclimatizare se recomandă un climat
cu menţinerea umidităţii la 90 %, temperatura de 15ºC noaptea şi 20ºC ziua şi o
luminozitate de cca 8-10 ori mai slabă decât cea naturală, pentru a diminua evopo-
transpiraţia şi deshidratarea plantelor. Asemenea condiţii por fi asigurate numai de
sere dotate cu instalaţii automatizate pentru toţi factorii de mediu (fitotron).
După aclimatizare plantele sunt supuse testului de stabilire a gradului de virozare,
folosind diferite metode.
Pentru înfiinţarea de plantaţii mamă se folosesc doar plantele libere de viroze şi
bine aclimatizate.

CAP IV. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE

4.1. Înfiinţarea culturilor floricole în câmp
 31

Alegerea terenului – terenul trebuie să fie plan, textură lutonisipoasă sau nisipo-
argiloasă, expoziţie sudică, fără vânturi puternice, curenţi de aer.
Pregătirea terenului consta în :
Desfundat la 40-60 cm, în cazul terenului care nu a mai fost lucrat şi pentru
înfiinţarea culturilor perene cu sistem radicular profund.
Sau arat la 25-30 cm şi săpat cu cazmaua (toate culturile) pentru mărirea
permeabilităţii pentru apă şi aer, favorizarea pătrunderea rădăcinilor plantelor şi
încorporarea îngrăşămintelor.
Greblat – nivelat, pentru înlăturarea resturilor vegetale din sol, mărunţirea fină a
stratului superficial pentru semănat, repicat, plantat şi pătrunderea şi fixarea rădăcinilor.
Tasarea prin presarea pământului cu un tasator sau tăvălug, se aplică atât înainte de
semănat cât şi după semănat, pentru a favoriza aderarea seminţelor mici la sol.
Tasarea pentru repicat se aplică în special pentru răsadul obţinut din seminţele mici
(Digitalis, Campanula).
Modelarea şi marcarea terenului în straturi sau brazde, se poate face cu sfori sau
sârme fixate la capătul parcelelor, prin marcarea prin fixarea distanţelor între rânduri sau pe
rând, în funcţie de specie şi metoda de înfiinţare a culturii.
Înfiinţarea culturilor floricole în câmp se poate face prin 2 metode: prin semănat
direct în câmp şi prin plantarea răsadurilor (în cazul înmulţirii sexuate) sau prin plantarea:
butaşilor înrădăcinaţi, a bulbilor, bulbililor, tuberculilor, rizomilor.
a. Înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp.
Semănatul se face la distanţe între rânduri şi pe rând stabilite în funcţie de de specie
şi soi.
- Rărit - 2 etape - I -1-2 frunze/4-5 cm
- II - 1 lună/distanţa în funcţie de specie şi soi
Obţinerea răsadului în sere sau răsadniţe
- Plantarea răsadului în câmp - anuale 30-40/m2
- perene 1-10/m2
- mozaic 150-200/m2
- Completarea golurilor
Plantat butaşi înrădăcinaţi, marcote, drajoni
Plantat organe subterane
- bulbi
- rizomi
- tuberobulbi
- rădăcini tuberizate
Epoca - toamna - Tulipa
- primăvara - Gladiolus
Plantatul în câmp
- martie-aprilie - plante floricole bisanuale şi perene
- aprilie-mai - plante anuale mai puţin pretenţioase la căldură
- gladiole, tuberoze, dalii
- mai - plante anuale pretenţioase la căldură (petunia, begonia), răsad
- sfârşit mai-iunie - plante de mozaic
- iunie-iulie - semănat bisanuale
- septembrie-octombrie - plantat bisanuale
- plantat perene bulboase rustice
- plantat perene (despărţirea tufei)
Reguli pentru plantatul în câmp
- dimineaţa sau seara în zile însorite
 32

- se udă înainte şi după plantare

- se evită ruperea rădăcinii
- se strânge uşor pământul la plantare în jurul rădăcinii.
4.2. Întreţinerea culturilor floricole în câmp
Lucrări generale aplicate în câmp
- Întreţinere sol – spargerea şi mobilizarea stratului superficial cu săpăliga
Rol - distrugerea buruienilor
- împiedică formarea crustei
- accesul aerului la rădăcini
- Plivit - înlăturarea buruienilor - după răsărire
- la răsaduri
- în perioada de vegetaţie
- Mulcit - cu un strat de mraniţă sau turbă de 2-3 cm
Rol - protejează pământul de uscăciune
- economie de apă
- împiedică tasarea
- îngrăşământ
- Udat - calitatea apei (fără duritate, exces săruri, reziduuri)
- cantitatea şi frecvenţa - specie, vigoare, soi
în funcţie de: - starea de vegetaţie
- sezon
- tip de sol, etc.
- stropitoarea, furtunul, aspersiune
- dimineaţa şi seara, mai rar şi în cantitate mai mare
- Fertilizare - îngrăşăminte organice şi chimice
- tip cultură, specie, perioadă de vegetaţie
- Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
- Măsuri de combatere - agrofitotehnice
- chimice, biologice
- Dezinfectare - seminţe
- spaţii de semănat (răsadniţe)
- Curăţarea de flori şi frunze trecute
- în special la culturile floricole pentru spaţii verzi
- efect estetic
- prelungeşte înflorirea
Lucrări speciale de întreţinere aplicate în câmp
- Transplantarea - plante perene
- cauze - nu mai au spaţiu suficient de nutriţie
- schimbarea locului de cultură
- motive fitosanitare
- moment - primăvara înainte de a porni în vegetaţie
- toamna după intrarea în repaus
- interval - 2-3 ani - la specii cu creştere rapidă: Phlox
- 6-10 ani - la specii cu creştere lentă: Paeonia
- nu suportă: Papaver, Lupinus
- Tutorat, palisat
- scop - obţinerea de tulpini drepte: Chrysanthemum
- împotriva căderii la pământ la perene ierboase: Paeonia, Rudbeckia
- susţinerea plantelor volubile
- material: tije de lemn, metalice, cercuri metalice, grilaje de lemn, sfori
 33

- să nu se observe în cazul decorului din spaţii verzi, grădini, dar să pună în

valoare plantele
- Tăierile: tuns, ciupit, copilit, bobocit
- scop - dirijarea raţională a plantelor
- menţinerea unei anumite forme şi înălţimi
- dirijarea înfloritului
- posibilitate de refacere
- se aplică la - plante erbacee şi arbustive
- specific plantă, moment apariţie flori
Tuns - la plante de mozaic şi de bordură, arabescuri
- scop - menţinerea unei talii reduse
- se execută la 10-15 zile, la 2-3 cm de la baza lăstarului nou format
- se aplică la: Alternanthera, Iresine, Cineraria, etc.
Ciupit - scurtarea lăstarilor tineri, ierbacei
- scop - înlăturarea vârfului de creştere, pentru a dirija vegetaţia spre mugurii
axilari ai frunzelor, pentru ramificare şi obţinere de tufe
- specii - obţinerea de tufe: Coleus, Iresine, Pelargonium
- întârzierea înfloritului: Chrysanthemum.
- moment - deasupra a 3-6 frunze
- se repetă de 2-3 ori
- planta să aibă timp să formeze boboci floriferi
- primăvara, la începutul vegetaţiei
Copilit - înlăturarea lăstarilor care apar la subsuoara frunzelor
- scop - obţinerea unor frunze mai mari, când numărul lor este suficient
(Coleus)
- moment - când au consistenţă erbacee şi se rup uşor
- specii: Chrysanthemum, Dianthus, etc.
Bobocit – specii care formează în vârful tulpinilor mai multe flori de dimensiuni mici
- scop - obţinerea de flori mai mari
- moment - bobocii au câţiva mm şi sunt distincţi
- se înlătură bobocul central şi se lasă bobocul lateral pentru a întârzia
înfloritul
- se lasă bobocul central şi se înlătură lateralii pentru a obţine flori mai mari
- specii: Dianthus chabaud, Dahlia, Chrysanthemum, Paeonia, etc.
4.3 Înfiinţarea culturilor floricole în spaţii protejate
Dezinfectarea spaţiilor adăpostite şi a amestecurilor de pământ
Curăţarea terenului (solul serei)
Pregătirea terenului (solul serei)
- săpat, greblat, tasat, modelat, marcat
Pregătirea substratului (culturi la ghivece)
- cernerea componentelor
- stabilirea şi măsurarea proporţiilor componentelor
- amestecarea componentelor
- dezinfectare
Înfiinţarea culturilor la solul serei
- semănat direct
- plantat răsad
- plantat butaşi înrădăcinaţi
- plantat porţiuni din tufe divizate
- rizomi
 34

Înfiinţarea culturilor la ghivece

a) Pregătirea ghivecelor - drenaj corespunzător
- spaţiu de 1-2 cm până la marginea superioară a ghiveciului
necesar pentru udat
Reguli: - se evită distrugerea balotului de rădăcini
- ghiveciul cu 2-4 cm mai mare decât balotul de rădăcini
- ghivece cu înălţime şi diametru superior, egale pentru speciile cu rădăcini
pivotante
- ghivece cu h = 2D pentru rădăcinile trasante
b) Înfiinţarea culturilor
- semănat la ghivece: Asparagus
- plantat răsad: cu 4-5 frunze adevărate
- plantat butaşi înrădăcinaţi
c) Transvazarea (se tratează la lucrările speciale)
4.4. Întreţinerea culturilor floricole în spaţii protejate
Lucrări generale de întreţinere
Întreţinerea solului: spargerea şi mobilizarea crustei
Mulcit
Plivit buruieni
Udat
- cantitatea şi frecvenţa - mai importante decât în câmp
- mai importante la ghivece decât la sol
Ghivece - cantitate mică
- se usucă rapid
- se scurge uşor prin drenaj

- calitatea - specie şi faza de dezvoltare

- calitatea solului sau substratului
- temperatura aerului
- higroscopicitatea aerului
- perioada - dimineaţa
- o dată sau de două ori pe zi
Pulverizarea plantelor
- stropirea părţilor aeriene (a frunzelor) pentru:
- menţinerea umidităţii atmosferice
-evitarea pierderilor prin transpiraţie
-evitarea atacului unor dăunători (păianjen, trips)
- pe faţa inferioară a frunzelor (stomate, pierderi mari)
- dimineaţa şi către prânz
- nu se pulverizează - seara
- florile - (se pătează)
- frunzele la Gesneriaceae (la temperaturi scăzute apar pete)
- apă curată, grad redus de duritate, temperatura mediului
- aspersoare fine, stropitori cu sită fină
Fertilizarea
- administrarea fazială a îngrăşămintelor, în funcţie de specie (Grupe
Peningsfeld) şi de faza de creştere
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în spaţii protejate
Dăunători - Trialeurodes, Trips, Tetranychus, etc.
Boli - Fusarioza, mana, rugina, etc.
 35

- Măsuri - agrotehnice
- chimice
- biologice
- Dezinfectare - sol
- substrat
- ghivece
- utilaj
- material săditor
Curăţarea (igienizarea)
- preventivă pentru apariţia bolilor şi dăunătorilor
- condiţii optime pentru procesele fiziologice
- efect estetic
- prelungeşte înflorirea
Se curăţă: - frunzele uscate, florile trecute
- se şterg frunzele de praf
- ghivecele pe exterior
- stratul de la suprafaţă
Umbrirea
- faze - după semănat, repicat, plantat, tăieri
- în plină vegetaţie, vara pentru protecţie, împotriva acţiunii directe a
soarelui
- diferenţiat pe anotimp
- necesară - pentru că pereţii de sticlă măresc efectul razelor de soare
determinând acumularea de căldură dăunătoare chiar pentru plantele
ce necesită mult soare
- nu este necesară - pentru plante suculente şi cactuşi
- speciile care au nevoie de lumină intensă, pentru colorarea
frunzelor: Caladium, Codiaeum
- metode: - jaluzele
- cretizare

Aerisirea
Scop - furnizarea de aer proaspăt pentru respiraţie
- scăderea temperaturii
- ridicarea sau scăderea UR
Trecerea bruscă de la o temperatură la alta este dăunătoare.
Lucrări speciale de întreţinere în spaţii protejate
Transvazarea - trecerea plantelor pe măsură ce cresc, la ghivece mai mari cu 2-3 sau
4-5 cm
Scop - aport de substanţe nutritive
- îmbunătăţirea înrădăcinării
Cum se face: se lasă balotul de pământ intact, se înlătură substratul de drenaj şi
stratul superficial
- asigurat drenaj
- substrat din ce în ce mai bogat
- asigurat loc de udat
- se udă abundent şi se umbresc câteva zile
Transvazat parţial - înlocuirea în fiecare an a stratului de pământ superficial
Transplantarea - înlăturarea completă a pământului, chiar spălarea rădăcinilor
- înlăturarea porţiunii putrezite, bolnave
 36

Scop - plantele perene la care sistemul radicular este bolnav

- acidifierea substratului de cultură prin udări repetate
- înmulţire exagerată
Nu se aplică - la plantele cu rădăcini cărnoase, orhidee, palmieri, plante cu sistem
radicular fin, azalee, dafin.
Palisarea, tutorarea
- la specii cu sistem aerian insuficient de rigid pentru susţinere: Freesia, Dianthus,
Alstroemeria
- scop - obţinere de tije florifere drepte
- tulpini lungi şi flexibile: Hoya, Philodendron, Jasminium
- tip - sârme, plase, se fac ochiuri, se repetă de 5-6 ori
- cercuri de sârmă
Tutorare - să obţinem o anumită formă a plantei (piramidală - Camellia, evantai -
Fuchsia)
- să se asigure aer, lumină
- să se pună în valoare tijele florale: Begonia, Orhidee
Tăierile: ciupit, copilit, bobocit, tăieri în verde
Ciupit - ramificarea plantelor: Pelargonium
Copilit - o singură tulpină: Dianthus
Bobocit - o singură floare: Dianthus
La plantele perene lemnoase:
tăierile - de curăţire: Rosa
- de formare a tufei: Aucuba
Tratamente cu substanţe retardante
- reducerea taliei: Hypoestes
- grăbirea înfloririi: Bromeliaceae.

FLORICULTURA SPECIALA
Tehnologia de cultur` a Freesiei – Fam. Iridaceae

Freesia a fost introdusă în cultură în Europa prin anii 1850-1860, fiind

originară din Africa de Sud.
Suprafeţele cultivate cu Freesia sunt variate astfel : Olanda - 420
ha ; Franţa 15 ha, Anglia 20 ha, Italia 30 ha, România 8 ha.
Freesia este o specie perenă, care are în sol tuberobulbi de formă sferică
sau piriformă, protejaţi de învelişuri pergamentoase.
Frunzele sunt înguste, liniare, aspre la pipăit, colorate în verde deschis.
Inflorescenţa este o cimă monopodială, tulpina florală este cilindrică,
flexibilă, cu 2-4 ramificaţii. Florile sunt tubulare la bază şi se desfac în şase
lobi la partea superioară, foarte plăcut parfumate.
Specii, varietăţi, soiuri
 37

Freesia refracta – frunze înguste, liniare, cu tija florală de 15-20 cm

lungime, cu flori de culoare albă, foarte parfumate.
Freesia hybrida – cuprinde numeroase soiuri obţinute prin hibridarea
între diferite specii.
După modul de cultură şi unele particularităţi morfo-biologice,
sortimentul cultivat se poate împărţi în două categorii :
- freesii care se înmulţesc prin tuberobulbi, indicate pentru înflorirea de
toamană-iarnă, unde avem soiuri cu flori albe (Diana, Apollo, Balerina), soiuri
cu flori galbene (Corona, Aurora, Sonata), soiuri cu flori roz, roşii (Margaret,
Marina Sophia), soiuri cu flori albastre, mov ( Saphir, Blue Ocean) ;
- freesii care se înmulţesc prin seminţe, şi se practică la soiurile care se
reproduce fidel pe care generativă, din acestă grupă fac parte superfreesiile,
care se caracterizează printr-o creştere viguroasă, tulpini lungi, flori mari,
culori vii strălucitoare, dar parfum slab, exemple de astfel de soiuri sunt :
Marygold, Selecta Yellow, Selecta Blue, Fantastica.
Cerinţe ecologice
Freesiile sunt plante sensibile la ger de aceea se cultivă în sere
luminoase cu posibilităţi de reglare a temperaturii. Tuberobulbii trec anual
printr-o perioadă de repaus de 3-4 luni care poate fi vara sau toamna în funcţie
de felul culturii.
Faţă de temperatură au pretenţii diferite în funcţie de faza de
vegetaţie, astfel că pentru germinare ]i creşterea plantelor
până în faza de 5-6 frunze au nevoie de o temperatură de 20-
22 ºC, iar pentru inducţia florală şi înflorie de 12-15ºC.
Faţă de umiditate este puţin pretenţioasă atât în sol cât şi în aer.
Creşte bine pe solurile uşoare, permeabile, fertile cu pH = 6-7.
Nu poate reveni pe aceeaşi suprafaţă decât după 2-3 ani şi se poate
combina în asolament cu tomate şi crizanteme.
Tehnologia de cultură
Cultura prin tuberobulbi
Este practicată pe scară mare datorită unor avanatje cum ar fi :
- cheltuieli de producţie mai mici
- durata ciclului vegetativ de 120 de zile
- obţinerea în paralel cu producţia de flori şi a tuberobulbilor
Metoda are şi unele dezavantaje : prin tuberobulbi de pot acumula şi
transmite viroze care reprezintă cauza principală a degenerării soiurilor de
freesia.
Tuberobulbii folosiţi sunt tuberobulbi mari cu diametrul de cca 2 cm
care pot fi obişnuiţi, adică cei păstraţi pe timpul verii la 18-20 ºC şi
tuberobulbi trataţi termic, tratamentul termic constă în menţinerea
tuberobulbilor imediat după recoltare timp de 10-15 săptămâni, la o
temperatură de 28-31ºC şi 4 săptămâni la 10-13 ºC .
 38

Plantarea tuberobulbilor se face în august-septembrie, pe brazde late de

1-1.2 m, la distanţa de 10-15 cm între rânduri şi 6-8 cm între plante pe rând, la
adâncimea de 8-10 cm.
Cultura prin seminţe
Are avantajul obţinerii unor producţii mari, se obţin tuberobulbi liberi
de viroze, dar cheltuielile de producţie sunt mai mari, durata culturii fiind de
9-12 luni.
Semănatul se poate face direct în solul serei, pe parapet sau în lădiţe, în
ghivece.epoca de semănat este aprilie –mai, înainte de semănat seminţele se
umectează 24 de ore în apă la temperatura de 22ºC, unde se ţin 2-3 zile
până încep să germineze. Epoca de semănat este aprilie-mai.
Dacă se seamănă în direct în solul serei, semănatul se face în brazde
late de 1-1.2 m, în mici şanţuri la distanţa de 10-12 cm. Pe rând seminţele se
distribuie la 3-4 cm şi la adâncimea de 1 cm. După însămânţare şănţuleţele se
acoperă cu un strat de turbă de 2 cm grosime. După răsărire la cca 6
săptămâni se face răritul .
La semănatul în lădiţe sau pe parapet distanţele sunt de 3-4 cm între
rânduri şi de 1-2 cm pe rând.
În faza de două frunze plantele se repică, apoi până la plantare
răsadurile se ţin în locuri luminate şi bine aerisite. Plantarea la locul definitiv
se face în iulie- august pe brazde de 1-1.2 m lăţime, distanţa de planatare este
de 10/5 aşezând plantele în şanţuri cu coletul la nivelul solului.

Lucrări de îngrijire aplicate la ambele sisteme de cultură

Se aplică regulat udări cu cantităţi moderate de apă, ventilaţia şi
umbrirea în perioadele cu insolaţie puternică, pentru asigurarea unei
temperaturi constante de 15ºC în perioada înfloritului.
Fertilizarea fazială se face cu soluţii de îngrăşăminte complexe în
concentraţie de 0.05-0.2 %, aplicând cca 3 l/m².
Când plantele ajung la 15-20 cm înălţime se instalează sistemul de
susţinere.
Combaterea bolilor şi dănătorilor se face periodic la cca 2 săptămâni.
După ce frunzele s-au îngălbenit tuberobulbii nou formaţi se scot din
pământ, se pun la zvântat 2-3 zile în locuri aerisite, apoi merg în depozite.
În perioada dintre recoltarea ultimelor flori şi scoaterea tuberobulbilor
se mai aplică 2-3 îngrăşări în primele săptămâni, iar în ultimele două
săptămâni udatul se reduce complet.
Freesiile se recoltează la deschiderea primelor două flori din
inflorescenţă, lăsând la bază 2-3 frunze.
Valorificare se face pe categorii de calitate în funcţie de lungimea
tijelor şi numărul de flori.
Utilizare
 39

Freesia este una din cele mai apreciate flori tăiate pentru eleganţa
florilor, diversitatea culorilor, parfumul plăcut şi durata relativ mare de
păstrare în apă.

Tehnologia de cultură la Gerbera- Fam. Compositae

Cultura gerberei s-a extins după cel de al doilea război mondial, prin
anii 1960-1970.
Suprafeţele ocupate cu gerbera sunt de 300 ha Olanda, 45 ha Italia, 40
ha Franţa. La noi în ţară se cultivă pe cca 2 ha.
Pe baza unor sondaje făcute printre cumpărătorii de flori, gerbera a fost
clasată pe locul 4-5 după trandafiri, garoafe, lalele şi crizanteme.
Gerbera este o specie perenă, sensibilă la frig, care în condiţiile din ţara
noastră se cultivă în seră.
Specii, varietăţi, soiuri
Gerbera este o plantă erbacee cu tufe bogate, formate din frunze
numeroase adânc crestate, care pornesc din rizomi scurţi cu creştere trasantă.
Rădăcinile sunt lungi şi numeroase.
Florile sunt grupate în calatidii mari, formate din flori tubulare în
centrul inflorescenţei, care poate avea diametrul de la 1-2 cm până la 3-4 cm
şi flori ligulate, dispuse pe margine, pe unul sau mai multe rânduri. Culorile
florilor sunt vii sau pastelate : roşu, roz, violet, alb, galben, portocaliu.
Genul Gerbera cuprinde cca 50 specii care cresc spontan în regiunile
calde din Africa de Sud, Asia şi America de Sud.
Primele specii luate în cultură au fost : Gerbera jamesonii şi Gerbera
viridifolia, după care au apărut primii hibrizi între cele două specii – Gerbera
hybrida, care s-au răspândit uşor în cultură.
Soiurile mai răspândire în cultură sunt :Alkar, Arktur şi Carmen cu flori
roşii, Migar cu flori roz, Gredi cu flori galbene, Kapella cu flori albe.
Cerinţe ecologice
În perioada de iarnă temperatura nu trebuie să scadă sub 13-15ºC iar
vara trebuie să se menţină prin aerisire puternică la 18-20ºC. Specia are
pretenţii foarte mari faţă de cădură la nivelul sistemului radicular, ceea ce
favorizează producţia şi calitatea florilor şi de asemeni măreşte rezistenţa la
Phytophtora. Astfel că în serele unde se cultivă gerbera, se instalează registre
de căldură pe sub pământul de cultură.
Faţă de lumină are cerinţe mari, iluminarea suplimentară în perioada
noiembrie-martie conduce la creşterea procentului de înflorire şi grăbeşte
înflorirea.
Umiditatea atmosferică trebuie să fie de 75 %, iar în substrat 60 %. Nu
suportă excesul de umezeală care favorizează îmbolnăvirea rădăcinilor.
 40

Solurile preferate sunt cele nisipoase, afânate, bogate în humus, cu pH-

ul =5-6.5.Excesul de calciu în substrat produce dereglări fiziologice şi
sensibilitate la boli.
Tehnologia de cultură
Materialul săditor se poate obţine pe cale vegetativă sau generativă, iar
recent înmulţirea « in vitro » a dat rezultate pornind de la explante de
calatidii.
Înmulţirea generativă este folosită destul de mult trebuie însă să se
ţină seama că seminţele îşi pierd repede facultatea germinativă, de aceea se
recomandă semănatul imediat după recoltarea sau la câteva luni.
Alte dezavantaje ale înmulţirii prin seminţe sunt : durata mare de
obţinere a materialului săditor, cel puţin 5 luni, neuniformitatea mare a
plantelor, volumul mare de muncă.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de perioada la care
vrem să obţinem flori.Se seamănă în iulie –august pentru a avea flori în
perioada primăvară-vară şi în februarie pentru a avea flori iarna.
Semănatul se face într-un substrat uşor format din
compost şi turbă, în lădiţe, 4000-5000 de seminţe/mÞ.
La temperatura de 20-22ºC seminţele germinează în 7-14
zile, în primele zile după răsărire se udă moderat pentru a evita
putrezirea plantelor.
Când plantele au 3-4 frunze, după cca o lună se repică
în lădiţe la distanţa de 4/4 cm, iar după 6-8 săptămâni se face al
doilea repicat la ghivece cu diametrul de 8-9 cm.
Înmulţirea vegetativă se practică prin divizarea tufei şi butăşire.
1.Divizarea tufei- se folosesc plante de doi ani, bine verificate, se face
la sfârşitul verii, de la o plantă mamă se pot obţine 5-6 fragmente care
cuprinde fiecare o porţiune de rizom cu 1-2 frunze şi câteva rădăcini.
La fragmentele obţinute se reduce aparatul foliar şi rădăcinile şi se pun
pe parapeţi la distanţe mici în amestec de turbă şi nisip, pentru înrădăcinare.
O altă variantă de divizare a plantei la exemplarele viguroase cu tufe
largi, este secţionarea părţilor periferice, iar fragmentele sunt scoase din sol
numai după cicatrizarea rănilor şi formarea rădăcinilor noi.
Dezavantajele acestei metode sunt procentul mic de plante obţinute şi
infecţiile mari care se produc.
2. Butăşirea
Avantajele acestei metode sunt :
- păstrarea fidelă a caracterelor ;
- randament ridicat ;
- economie de spaţiu ;
- durată scurtă comparativ cu înmulţirea prinn seminţe ;
Operaţia constă în scoaterea plantei mamă din pământ şi fasonarea
 41

acesteia prin smulgerea frunzelor, scurtarea rădăcinilor la 20 cm lungime iar

mugurele principal al fiecărui vârf de creştere se extirpă. În tot acest timp
planta se fereşte de căldură şi soare.
Planta mamă apoi se plantează pe parapeţi într-un amestec de turbă cu
nisip sau perlit având grijă ca 1/3 din partea superioară a rădăcinilor să
rămână afară. Se udă apoi abundent prin pulverizare şi se menţine o umiditate
relativă de 85-90 % şi o temperatură de 24-25ºC. se impune a se face un
tratament cu Euparen 0,15 %, Ridomil 0,15 %.
Primii butaşi de recoltează după 3-4 săptămâni, ei trebuie să aibă 2
frunze lungi de cca 6 cm şi puţin ţesut rizomatos.
Înrădăcinarea butaşilor se face în păhărele din plastic cu diametrul de 4
cm, în amestec din perlit sau nisip şi turbă (10/1).
Condiţiile de înrădăcinare sunt temperatura de 24-25º şi umiditatea
relativă de 90 %, menţinute în mod constant. Umbrirea se face obligatoriu în
primele 10-12 zile, frunzele trebuiesc menţinute permanent umede pentru a nu
se ofili. Durata înrădăcinării este de 21-24 zile.
Plantarea
Se face în sol fertil, desfundat la 40-50 cm, odată cu care se
încorporează 80-100 t/ha mraniţă, 100-150 t/ha turbă fibroasă, 400-600 kg/ha
superfosfat şi 300-400 kg/ha sulfat de potasiu.
Modelarea terenului se face în straturi obişnuite, brazde înălţate sau
biloane.
Braza se înalţă circa 10 cm din solul serei, peste care se adaugă pământ
de frunze, pământ din ace de brad, mraniţă şi turbă neagră. Înălţimea totală a
brazdei este de 25-30 cm, lăţimea la bază 90 cm, iar la coronament 70-80 cm
şi poteca de cca 40 cm.
Pe fiecare brazdă se plantează 2-3 rânduri de plante, la distanţa de 30-
40 cm, iar între plante pe rând tot de 30-40 cm.
În cazul plantării pe biloane, biloanele se fac la 25-30 cm înălţime, iar
plantele se pun în treimea superioară, câte două rânduri, de o parte şi de alta a
bilonului.
Straturile obişnuite au lăţimea de 120 cm şi poteca de 40 cm.
Numărul de plante este de 7-8 plante /m².
Înainte de plantare plantele se îmbăiază într-un fungicid numai până la
colet, plantarea nu se face prea adânc, inima plantei trebuie să fie la nivelul
solului sau la minim 2-3 cm deasupra pentru a reduce riscul apariţiei bolilor şi
putrezirii mugurilor vegetativi.
Imediat după plantare temeperatura trebuie să fie mai ridicată (20-
25ºC) pentru a favoriza prinderea şi creşterea mugurilor. Udarea se face în
jeturi mici de câteva ori pe zi.
Epoca optimă de plantare este din martie până în august.
Lucrările de îngrijire se corelează cu fazele de vegetaţie în care se
găsesc plantele.
 42

În perioadele de creştere intensă plantele se udă abundent dar la

intervale mai scurte, iarna se udă mai rar, iar în perioadele de repaus cantitatea
de apă se reduce atât cât să nu provoace ofilirea plantelor.
Metodele de udare sunt picurarea şi infiltraţia, vara se pulverizează
plantele dar numai dimineaţa.
Umbrirea se face obligatoriu în zilele foarte însorite şi cu temperaturi
ridicate.
Fertilizarea se face de 2-3 ori pe lună, concentraţia soluţiei de
îngrăşământ este de 0.15-0.2 %, la 1m² se aplică 15-20 l soluţie.
Se recomandă folosirea îngrăşămintelor cu reacţie acidă (sulfatul de
amoniu şi de potasiu).
Tratamentele cu sulfat de cupru în cantitate de 3-4 g/mÞ
sporesc rezistenţa la ofilire.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o altă lucrare de îngrijire
foarte importantă, bolile care provoacă ofilirea plantelor sunt : Phytophtora
cryptogea, Verticillum sp. şi Fusarium oxisporum. Iar dintre dănători
Tetranychus urticae şi Trialeurodes vaporariorum.
Utilizare
Gerbera este una dintre cele mai apreciate şi cultivate specii pentru
flori tăiate, datorită frumuseţii florilor şi duratei mari de păstrare (cca 2-3
săptămâni).
Recoltarea se face când începe să apară polenul. Ruperea se face prin
răsucire şi smulgerea peduncului.
La recoltarea prin tăiere, se îndepărtează şi restul de peduncul, care
rămâne pe plantă, deoarece acesta putrezeşte şi poate constitui un focar de
infecţie pentru întreaga plantă.
De la o plantă se pot obţine 15-60 flori.

Tehnologia de cultura a crizantemelor – Chrysanthemum sp.

Speciile genului Chrysanthemum in numar de 500 sunt

apreciate pentru forma si coloritul florilor si al inflorescentelor
precum si pentru mirosul discret pe care il emana.
Printre speciile perene cultivate in teren neprotejat se
numara Chrysanthemum indicum si chinensis, cunoscute sub
denumirea de crizanteme si tufanele.
Chrysanthemum indicum – este originara din Japonia,
unde creste spontan iar Chrysanthemum chinensis este
originara din China si Japonia si se caracterizeaz` printr-o tuf`
[nalt` de 90-120 cm.
Cerin\e fa\` de clim` ]i sol
 43

Crizantemele cultivate pentru flori taiate sunt plante de

zi scurta, pentru [nflorit au nevoie de 11 ore de lumin` ]i 13
ore [ntuneric din ciclul de 24 ore. Fata de intensitatea luminii
sunt plante care pretind locuri luminoase.
Crizantemele prefera soluri fertile cu reactie neutra sau
slab acida cu un pH cuprins intre 6,2-6,5, potrivit de grele,
permeabile si adanc lucrate.
Desi sunt plante care iubesc apa , totusi excesul de
umezeala duce la putrezirea lor si le mareste sensibilitatea
fata de boli. Orientativ se administreaza 10-15 l apa / mÞ.
Fa\` de factorul temperatur` sunt plante care au preten\ii
diferite [n func\ie de soi ]i faza de vegeta\ie. {n perioada de
cre]tere vegetativ` p@n` la apari\ia bobocilor crizentemele
pretind o temperatur` de 20-25ºC, iar dup` apari\ia culorii
bobocilor ]i p@n` la [nflorire este necesar` o temperatur`
de15-16ºC.
In timpul cresteii vegetative crizantemele pretind mai
mult azot, iar aproape de inflorire pentru a grabi aparitia
florilor ele manifesta pretentii fata de fertilizare cu
ingrasaminte complexe in concentratie de 2- 2,5 ‰, in care
se sporeste cantitatea de potasiu in dorinta de a se obtine tije
cat mai rigide.
Din punct de vedere al caracteristicilor sunt semnalate 5
tipuri de crizanteme:
A. Tip MARGARET - inflorescente de 5-6 cm. in diametru , flori
ligulate de culoare alba, galbena, roz, rosu inchis dispuse pe 2 randuri.
B. Tip ANEMONE - inflorescente de 8-9 cm. in diametrul , flori
ligulate de culoare alba, galbena, culoarea caiselor, roz, dispuse pe 2 randuri.
C. Tip TURNER - inflorescente mari albe , galbene cu nuante de roz,
rosietice cu nuante cafenii , rosii stralucitoare , aurii pe partea inferioara sau
roze cu aspect satinat.
D. Tip SPIDER - inflorescente 15 -17 cm . in diametru , ligulele sunt
albe,galben aurii, cu varfuri drepte sau recurbate. Se valorifica in buchet
nefiind bobocite.
E.Tip POMPON - inflorescente mici cu ligule galben - aurii, rosii,
rosu – purpurii sau galben - limonii cu varful divizat.
Tehnologia de cultur`
Crizantemele folosite ca flori taiate desi sunt plante perene prin
originea lor , pentru mentinerea insusirilor decorative la valori optime se
cultiva ca plante anuale, fiind inmultite pe cale vegetativa si anume prin
butasi.
Se cunosc 2 tehnologii de cultura si anume :
- tehnologia clasica - plantatul se face primavara in teren neprotejat iar
 44

inflorirea are loc toamna in luna octombrie - noiembrie in adaposturi, sere,

rasadnite si mai rar in camp.
- tehnologia moderna - cu inflorire in tot cursul anului " Terminkultur " sau
"All Year Round " - plantarea se face in orice anotimp in sera, obtinandu-se
plante inflorite intr-un timp scurt ]i la anumite date care asigur` o
valorificare rentabil`.
Indiferent de tehnologia aplicata aceasta prezinta doua verigi
distincte: tehnologia producerii material saditor si tehnologia culturii pentru
producerea de flori.
Tehnologia clasica
Toamna se aleg si se pregatesc plantele mama, cand plantele sunt in
plina inflorire, se aleg exemplarele tipice, cele mai viguroase si li se
indeparteaza tijele florifere, astfel din tulpina sa ramana cam 10 cm. deasupra
coletului.
Aceste radacini ( plante mama ) cu intreg bulgarele de pamant sunt
plantate si pastrate in sere sau rasadnite la 4-6º C fiind udate din cand in cand
si aerisite. Prin februarie-martie plantele mam` sunt puse la
for\at la 8-10 ºC, iar c@nd l`starii forma\i au 8-10 cm
lungime ]I patru perechi de frunze sunt folosi\i ca buta]i.
Inradacinarea butasilor se face intr-un substrat format numai din nisip,
fie din turba si nisip sau perlita si turba in parti egale . Inainte de plantare
butasii se dezinfecteaza fiind introdusi mai intai intr-o lada cu orificii sau cos
de nuiele - care se scufunda in solutie de Dithane 0,2% timp de 30 min. apoi
se trateaza cu stimulenti de inradacinare care asigura un procent mare de
inradacinare si un sistem radicular mai bogat.
Butasii astfel tratati sunt plantati in vederea inradacinarii in conditiile
unei temperaturi in aer de 17-18 º C si 20-22 º C in substrat si umidiatea
relativa 80 %, butasii inradacineaza in cca 14 zile sau 18-20 de zile in cazul in
care nu au fost stimulati. Pe tot parcursul inradacinarii se aplica lucrarile
curente de ingrijire a butasilor.
In luna mai -iunie butasii se scot si se planteaza intr-un teren bine
fertilizat din toamna si adanc lucrat.
Plantatul se executa pe brazde , in randuri la distante de 35-40 cm.
Cultura crizantemelor cu flori mari au o serie de lucrari specifice fara de care
plantele pot fi compromise.
Ciupitul - se aplica inainte ca plantele sa fie scoase in camp, lucrarea
se executa prin indepartarea varfului deasupra celei de-a sasea frunze.
Lucrarea se face cu scopul de a stimula ramificarea precum si cu scopul de a
intarzia inflorirea, deoarece florile obtinute din boboci de vara sunt de calitate
inferioara. Aceast` lucrare nu se face mai t@rziu de luna iunie.
Copilitul - consta in indepartarea lastarilor laterali sau se lasa 1-3 dupa
numarul tijelor pe care vrem sa le obtinem, operatia trebuie repetata de cateva
ori.
 45

Cand plantele au atins 25-30 cm inaltime se face palisarea lor, prin

sistemul de spalieri montati pe marginea brazdei pe care se fixeaza 2-3 sarme
groase care sa mentina plantele in interiorul brazdei, lucrare care se repeta pe
masura ce plantele cresc.
Bobocirea - consta in alegerea bobocului pentru inflorire, inlaturandu-
se bobocii de prisos. Se alege astfel bobocul cel mai valoros pentru a obtine
cea mai frumoasa floare.Acesta lucrare se face trecand prin cultura de mai
multe ori la intervale de 5-7 zile.Lucrarea se face cand bobocii au 0.5-1 cm
lungime si se executa cu mare atentie bobocii fiind foarte fragili. Acest`
lucrare este specific` tulpinilor florale conduse cu o singur`
floare [n v@rf ]i se face de regul` [n august-septembrie.
Udarea se face diminea\a sau seara din abunden\` dar
nu [n exces. Lipsa apei determin` defolierea ]i lignificarea
tulpinilor.
Fertilizarea fazial` se face la intervalle de 20-30 de
zile ]i [nceteaz` cu 1-2 s`pt`m@ni [nainte de [nflorire.
Combaterea bolilor ]i d`un`torilor este o lucrare de
[ngrijire important`, dintre bolile [nt@lnite amintim : f`inarea,
rugina, septorioza ]i fusarioza iar dintre d`un`tori – afidele []i
fac apari\ia destul de frecvent.
Recoltarea florilor se face [n faza de deschidere
aproape complet` a inflorescen\ei. Tijele florale se taie la cca
10 cm deasupra liniei solului, [nainte a fi puse [n ap` se
elimin` 1-3 frunze de la baz`.
Tehnologia « termenkultur » sau « all year round »
sau « cultura [n tot timpul anului », se bazeaz` pe aplicarea
fotoperiodismului corespunz`tor unei induc\ii florale func\ie de
anotimp ]i soiul cultivat.
Soiurile folosite la acest sistem de cultur` trebuie s`
[ndeplineasc` unele condi\ii :
1. s` reac\ioneze la lungimea sau scurtarea zilei ;
2. s` aib` o perioad` de vegeta\ie scurt` p@n` la
[nflorire, ob\in@ndu-se trei cicluri pe an, pe aceea]i
suprafa\`;
Folosirea acestei tehnologii a determinat extinderea
suprafe\elor cultivate cu crizanteme [n \`rile specializate
datorit` unor avataje cum ar fi :
- perioad` scurt` de cultur` 3,5-4 luni de la plantare
p@n` la recoltarea florilor ;
- ob\inerea unei produc\ii la date stabilite, [n func\ie de o
valorificare mai rentabil` ;
 46

- asigurarea unei mai bune rota\ii cu celelalte culturi de

ser` ;
{ntr-o astfel de cultur` prima verig` este planta\ia
mam`, care trebuie s` produc` material s`ditor [n func\ie
de data c@nd dorim s` avem plantele [nflorite.
{nfiin\area planta\iilor mam` se face [n teren bine
af@nat ]i m`run\it, dup` plantare se face o udare prin
aspersiune. Se asigur` ]i o bun` aerisire a plantelor.
Pe parcurusl perioadei de cre]tere vegetativ`, [n
special [n lunile de iarn`, pentru a se asigura cre]terea
l`starilor necesari but`]irii, c@nd plantele au ajuns [n
faza de 8-9 frunze, se face iluminatul suplimentar dup`
urm`torul program : decembrie-ianuarie timp de 5 ore,
noiembrie ]i februarie 4 ore, octombrie ]i martie 3 ore,
septembrie ]i aprilie 2 ore la mijlocul nop\ii. Pe tor
parcursul culturii temperature se men\ine la valori
cuprinse [ntre 16-25º ]i la o umiditate relativ` de 60-70
%.
Buta]ii recolta\i stimula\i, sunt pu]i la [nr`d`cinat [n
nisip ]i turb` sau perlir ]i turb`. Condi\iile de [nr`d`cinare
sunt acelea]I ca ]i la tehnologia clasic`.
Formarea tijelor florale, este condi\ionat` de
condi\iile naturale de zi scurt` (toamn`-iarn`) sau de
condi\iile naturale de zi lung` (prim`var`-var`).
{n condi\ii naturale de zi scurt` formarea tijelor
florale este o problem` deoarece [n acest` perioad`
crizantemele au tendin\a de a [nflori pe tije foarte
scurte. Cre]terea vegetativ` [ns` se dirijeaz` prin
aplicarea iluminatului suplimentar [n cursul nop\ii.
Programul de administrare al iluminatului suplimentar
este acela]i ca ]i la plantele mam` [ns` intensitatea
luminoas` trebuie s` fie de 110 luc]i/mÞ. Se poate folosi ]
i iluminatul ciclic (3 minte lumin` ]i 6 minute [ntuneric)
sau 10 minute lumin` ]i 30 [ntuneric.
Formarea tijelor florale [n condi\ii naturale de zi
lung`, se poate realiza prin [ntunecarea artifial` corelat`
cu temperatura din timpul zilei ]i a nop\ii. [ntunericul
artificial se face [n lunile aprilie-august, pentru a mic]ora
ziua ]i a favoriza apari\ia bobocilor. {tunecarea se face
dela ora 18 p@n` la ora 7 ]i [ncepe c@nd plantele au 30
cm [n`l\ime ]i se opre]te c@nd apare culoarea la
majoritatea bobocilor.
 47

Paralele cu lumina se regleaz` ]i temperatura, care

trebuie men\inut` la 25-27ºC ziua ]i 15-17º noaptea,
nefiind admise diferen\e mai mari de 10º [ntre zi ]i
noapte.
Produc\iile ob\inute ajung la 80 de tije /mÞ, [n dou`
cicluri de cultur` ]i la o densitate de 40-42 plante/mÞ.
CULTURA TUFANELELOR
Tufanelele sunt crizanteme cu port scund cu ramificare foarte puternica
si cu numeroase inflorescente.
Ele sunt rezistente la temperaturi scazute, rezistand la - 4ºC sau - 5º C,
fapt pentru care sunt folosite atat ca plante de ghiveci cat si pentru parcuri si
gradini in sezonul de toamna.
Aceste crizanteme nu se ciupesc si nu se bobocesc lasandu-se sa
infloreasca toti bobocii.
Utilizare
Crizantemele cu flori mari se folosesc in special ca flori taiate pentru
decorarea vaselor de apartament unde au o durata de pastrare de 10-20 zile .
Recoltarea lor se face cand a disparut culoarea verde din centrul
inflorescentei. Tufanelele sunt utilizate pentru decorarea in parcuri si gradini.
Pot fi folosite ca flori taiate in diferite aranjamente floricole (buchete ,
jerbere . etc.)
CULTURA {N SPA|II PROTEJATE A SPECIILOR FLORICOLE

CULTURA SPECIEI DIANTHUS - FAM.CARYOPHYLLACEAE

Garoafele ocup` primele locuri ca pondere [n produc\ia

mondial` de flori t`iate, [n unele \`ri disput@ntu-]i primul loc
cu trandafirul.
Genul Dianthus cuprinde circa 200 de specii cu originea
[n zona mediteran`, apreciate prin coloritul viu ]i variat ]i prin
mirosul discret.
Garoafele se cultiv` fie pentru flori t`iate, fie pentru decoruri
[n parcuri ]i gr`dini, mai pu\in ca floare la ghiveci.
{n func\ie de durata ciclului biologic diferitele specii de
garoafe pot fi : anuale, bienale ]i perene.
Principalele specii anuale sunt : Dianthus chinensis ]i
Dianthus caryophyllus.
Dianthus chinensis (garoafa chinezeasc`) este originar`
din China, are o tulpin` cu [n`l\imea de 20-40 cm, foarte
ramificat` de la baz`, florile sunt solitare, mari, nemirositoare,
 48

unicolore sau bicolore, specia [nflore]te din mai p@n`

toamna.
La [nceputul secolului XIX s-au ob\inut primele soiuri de
garoafe din specia Dianthus caryophyllus var. semperflorens,
acestea alc`tuind grupa garoafelor de Riviera sau de Nissa.
Soiurile din acest` grup` se caracterizeaz` prin talie de
30-90 cm, frunze late ]i r`sucite [n exterior, flori mici, sepale
scurte, cu caliciu [n form` de cup` care crap` u]or. Acest`
grup` de garoafe s-a cultivat [n toat` Europa p@n` la apari\ia
garoafelor americane, care provin din [ncruci]area garoafelor
de Riviera cu soiuri de provenien\` englezeasc`.
{n Europa garoafele americane au fost introduse [n
cultur` la sf@r]itul secolului XIX, au talie [nalt` de 70-100 cm,
cu tufe viguroase ]i l`stari rigizi. Frunzele ]i tulpina sunt
acoperite de un strat de cear`. Florile sunt de culoare diferit`,
au caliciul [ngust ]i cilindric, mai rezistent la cr`pare.
Cele mai r`sp@ndite sunt soiurile din grupa Sim, iar mai
recent cele din grupa Miniatur, care au tijele puternic
ramificate form@nd mai multe flori, [n general mai mici
dec@t garoafele Sim.
Dintre speciile bienale se folose]te specia Dianthus
barbatus (garoafa turceasc`), originar` din sudul Europei.
Este o plant` peren`, cultivat` ca bisanual`, deoarece
dup` prima [nflorire scade poten\ialul plantei de a forma flori,
cu tulpini drepte, [nalte de 25-50 cm, ramificate de la baz`.
Florile sunt grupate [n cime corimbiforme, petalele sunt
fin din\ate pe margini ]i au colorit variat, rar sunt unicolore.

Cerin\ele fa\` de factorii de mediu

Garoafele sunt plante remontante care se pot folosi [n
cultur` 2-3 ani. Primele flori apar dup` 8-10 luni de la
producerea materialului s`ditor, [nflorirea put@nd fi continu`
sau [n anumite perioade.
Cerin\ele fa\` de temperatur` sunt moderate,
temperatura optim` [n timpul culturii este de 12-14ºC ziua ]i
de 8-10ºC noaptea sau [n zilele noroase. {n cazul
temepraturilor mai ridicate florile se deschid mai repede, dar
tijele sunt sub\iri ]i florile mici, cu pronun\at` tendin\` de
cr`pare.
Garoafele sunt preten\ioase fa\` de intensitatea
luminoas`, cer o intensitatea de 12500-15000 luc]i.
 49

Umiditatea [n sol trebuie s` fie echilibrat` (cca 60-80%

din capacitatea de re\inere), evit@ndu-se excesul de
umiditate dar ]i lipsa apei. {n cursul unui an consumul de ap`
la 1mÞ de cultur` este de 900-1000 l. Substratul de cultur`
trebuie s` fie permeabial, bogat [n humus ]i cu un pH=6.5-
7.5. Umiditatea atmosferic` trebuie s` fie de 70-80 %.
Sere potrivite pentru cultura garoafelor sunt serele bine
aerisite ]i luminate.
Tehnologia de cultur`
{nmul\irea garoafelor se face vegetativ prin buta]i de
tulpin`.
Buta]ii se ob\in din culturi speciale de plante mame,
plantele mame fiind ob\inute prin [nmul\irea “in vitro”, pentru
a avea garan\ia c` sunt libere de viroze.
{nfiin\area culturilor de plante mame se face [n
sere, [n paturi pe care se a]eaz` substratul de cultur` format
din turb`, mrani\`, nisip sau perlit, [n grosime de 20 cm.
Distan\a dintre r@nduri este de 18-20 cm, planta\iile se
[nfiin\eaz` de obicei prim`vara [n martie-aprilie.
Lucr`rile de [ngrijire constau din reglarea temperaturii la
12-14ºC, vara p@n` la 18ºC ]i udarea se face cu regularitate
pentru ca solul s` fie permanent reav`n.
Recoltarea buta]ilor [ncepe imediat ce [ncepe
diferen\ierea internodiilor bazale, [n aceast` faz` l`starii sunt
erbacei ]i se rup foarte u]or. Recoltarea buta]ilor se face cu
m@na, desupra unui nod, l`sând pe plante 2-3 perechi de
frunze. Dup` recoltarea buta]ii se [nr`d`cineaz` pe parapet
[ntr-un strat de 5-6 cm de perlit sau amestec de perlit cu
turb` fibroas`, care nu se taseaz` ci numai se niveleaz`. Baza
buta]ilor se trateaz` [nainte de plantare cu stimulatori de
[nr`d`cinare, plantarea se face [n martie –aprilie, la distan\a
de 3/3 sau 3/4 cm ]i ad@ncimea de 2.5 cm. Condi\iile de
[nr`d`cinare sunt : umiditatea constant` [n substrat ]i cca 75
% [n atmosfer`, temperatura [n substrat se men\ine la 16-18
ºC, umbrirea [n zilele cu insola\ie puternic`, o bun` aerisire.
{nr`d`cinarea buta]ilor se face dup` 19-20 de zile. Scoaterea
buta]ilor din [nmul\itor se face imediat dup` [nr`d`cinare.
Buta]ii pot fi planta\i direct [n solul serei sau [n ghivece,
ad@ncimea de plantare nu trebuie s` dep`]easc` nivelul la
care buta]ii s-au aflat [n substratul de [nr`d`cinare.
{n afara lucr`rilor curente de [ngrijire, dup` 3-4
s`pt`m@ni de la plantare, atunci c@nd plantele au 15 cm
 50

lungime, se face ciupitul la 3-4 frunze, lucrarea se poate

repeta pe l`starii forma\i din mugurii p`stra\i la prima ciupire.
Garoafele se cultiv` obi]nuit [ntr-un asolament de 3 ani
[n rota\ie cu tomatele -6 luni ]i castrave\i -6 luni, garoafele
fiind cultivate continuu timp de 24 de luni.
Plantarea la locul definitiv se poate face prim`vara sau
toamna, pe timpul verii garoafele fiind cultivate pe loturi
speciale.
{n vederea plant`rii de fac lucr`ri de eliberarea resturilor
vegetale, dezinfectarea serei (cu abur ]i sulf 30-40 g/cmþ) ]i
se face o mobilizare profund` a solului la ad@ncimea de 30-
40 cm.
Odat` cu preg`tirea substratului de cultur` se face ]i
fertilizarea de baz` cu 100-150 t/ha gunoi de grajd
semidescompus, 600 kg superfosfat, 300 kg sulfat de
potasiu ]i 150 kg sulfat de magneziu. Pentru a asigura o bun`
permeabilitate se adaug` turb` [n cantitate de 100-150 t/ha.
Omogenizarea substratului se face p@n` la ad@ncimea de
20-25 cm cu ajutorul unei freze.
Plantarea se face [n parcele de 1,20 m l`\ime, distan\a
[ntre r@nduri este de 25-27 cm ]i [ntre plante pe r@nd de
15-18 cm. Densitatea recomandat` este de 24-36 pl/mÞ la
culturile de 2 ani ]i de 48-64 pl/mÞ la culturile de 1 an.
Pe parcursul vegeta\iei solul se men\ine reav`n, prin
ud`ri regulate, iar p@n` la instalarea sistemului de sus\inere
solul de af@neaz` superficial ]i se face mulcirea cu un strat
de turb`.
Fertilizare fazial` se face la interval de 2-3 s`pt`m@ni
folosind [ngr`]`minte complexe, urm`rind men\inerea unui
anumit raport [ntre principalele elemente [n func\ie de faza
de vegeta\ie a plantelor ]i condi\iile de mediu existente.
Pentru sus\inerea plantelor se instaleaz` sistemul de
sus\inere care este format din spalieri pe care se [ntind plase
gata confec\ionate sau care se confec\ioneaz` pe loc din
s@rme [ntinse paralel cu r@ndurile ]i fire de bumbac prinse
perpendicular pe acestea alc`tuind o plas` prin care se
dirijeaz` l`starii. {n`l\imea la care se monteaz` prima plas`
este de 15 cm deasupra solului, apoi pe m`sur` ce plantele
cresc se mai monteaz` 3-4 plase, la distan\a de 15-20 cm una
de cealalt`.
 51

O lucrare important` la garoafa cu o singur` tij` este

bobocitul, opera\ie care se face pe m`sur` ce cresc bobocii
laterali.
Combaterea bolilor ]i d`un`torilot se face prin
tratamente fitosanitare preventive ]i curative. Dintre boli
rugina (Uromyces caryophyllini) apare sub form` de praf
negricios pe frunze. Se combate prin tratamente cu Bayleton
0.25 %, Benlate 0.15 % ]i Topsin 0.2 %. Dintre d`un`tori
p`ianjenul ro]u (Tetranichus urticae) apare mai frecvent ]i se
combate cu Omite 0.1 %, Neoron 0.05-0.1 %
O cultur` de garoafe poate dura 1-3 ani.
{n zonele cu temperaturi ridicate vara, durata unui ciclu
de cultur` este de cca 1 an. Obi]nuit culturile [nfiin\are
prim`vara [n aprilie-mai, se defri]eaz` [n timpul verii anului
urm`tor, datorit` produc\iilor sc`zute ]i a calit`\ii inferioare a
florilor.
{n zonele favorabile o cultur` rentabil` de garoafe este
aceea de 2 ani. {nflorirea [n acest caz poate fi continu` sau
dirijat` [n perioadele cu cerin\e mari. Astfel [n prima jum`tate
a lunii iunie dina nul urm`tor plant`rii, se execut` o t`iere
deasupra a 3-4 perechi de frunze, la to\i l`starii care au peste
20 cm. Tijele cu boboci formate p@n` la aceast` dat` se las`
p@n` [nfloresc , apoi se scurteaz` deasupra a 4-5 perechi de
frunze. Prin aplicarea acestei opera\ii se formeaz` l`stari noi
de la baza plantelor, care asigur` produc\ii mari de flori
[ncep@nd din octombrie ]i pe toat` perioada de iarn`. La
[nceputul verii anului urm`tor cultura de defri]eaz`.
Recoltarea se face aproape la [nflorirea deplin` l`s@nd
pe plant` o por\iune de l`star cu 5-6 noduri de pe care
pornesc noi l`stari, care vor asigura recolta urm`toare. De pe
o plant` se pot ob\ine 8-12 flori pe an. {n culturile de 2 ani,
cea mai mare produc\ie se ob\ine [n anul al doilea, cca 75 %
din [ntreaga produc\ie.

Garoafa de var` (« chabaud »)

Poart` numele farmacistului Chabaud din Toulon, ea
apar\ine speciei Dianthus caryophyllus var. sempeflorens,
care cuprinde garoafa de ser` ]i care se [nmul\e]te numai prin
buta]i ]i se cultiv` [n ser` ]i garoafa de var` care se [nmul\e]te
prin semin\e, se cultiv` afar` ]i [nflore]te toat` vara.
 52

{nflorirea are loc la 4-5 luni de la sem`nare ]i este

continu` p@n` toamna t@rziu, florile sunt pl`cut ]i putenic
parfumate.
Cerin\ele fa\` de clim` ]i sol
Garoafa prefer` temperaturile moderate, ea necesit` 14-
15ºC pentru cre]terea viguroas` a r`sadului. Dup` plantare
este nevoie ca temperatura s` fie mai sc`zut` pentru a
favoriza o bun` cre]tere a plantei ]i capacitatea de a dezvolta
flori de calitate superioar`. Garoafa de var` cre]te ]i [nflore]te
frumos [n regiunile cu veri r`coroase.
Garofa are cerin\e mari fa\` de lumin`, de accea cultura
se amplasez` pe ternuri [nsorite.
Fa\` de ap` garoafa are preten\ii moderate, se ud` mai
rar dar profund, pentru a diminua intensitatea infec\iilor cu
boli.
Solurile recomandate sunt solurile luto-nisipoase ]i u]or
calcaroase, cu drenaj bun care s` nu fie afectate de b`ltirea
apei dup` ploi sau ud`ri.
Producerea r`sadului
Spa\iile [n care se seam`n` pot fi solarii sau r`s`dni\e
[nc`lzite ]i ser`, spa\iile trebuie s` asigure c`ldura necesar`,
lumin` ]i o bun` aerisire.
Data sem`natului se poate stabili [n intervalul ianuarie-
martie, cele mai bune rezultate se ob\in c@nd sem`natul se
face [n februarie.
Pentru sem`nat se poate folosi un substrat nutritiv
alc`tuit din p`m@nt de gr`din` sau de \elin`, p`m@nt de
frunze, mrani\` ]i nisip [ntr-o propor\ie de 3 :3 :2 :2.
Amestecul trebuie s` fie foarte bine m`run\it ]i nivelat,
grosimea amestecului trebuie s` fie de circa 15 cm.
Sem`natul se face [n ]`n\ule\e deschise cu un marcator
la ad@ncimea de 2-3 mm ]i la distan\a de 5-7 cm. Semin\ele
se a]eaz` la 1-2 mm dinstan\` pe r@nd, cantitatea de
s`m@n\` fiind de 10-15 g/mÞ. Dup` sem`nat semin\ele se
acoper` cu 0,5 cm amestec de p`m@nt, se face apoi tasarea
p`m@ntului cu o sc@nduric` (tasator) ]i udarea cu o sit`
foarte fin`. Sem`natul [n ser` se face [n l`di\e sau pe
parapet, la distan\` mai mic` [ntre r@nduri 2-3 cm.
R`s`rirea se face [n circa 6-7 zile, dac` temperatura se
men\ine la 18-20 ºC. imediat dup` r`s`rirea temperatura se
scade la 14-15ºC ]i se asigur` c@t mai mult` lumin` pentru a
ob\ine un r`sad viguros, cu internoduri scurte ]i frunzi] bogat.
 53

Repicarea nu este obligatorie, ea se face [n func\ie de

desimea sem`naturilor. Faza optim` de repicat este la 2
frunze adev`rate, faz` pe care r`sadul o atinge la 10-12 zile
de la r`s`rire. La 1mÞ se pot repica 1000-1200 de r`saduri.
Dup` repicare temperatura cre]te cu 3-4 ºC, timp de o
s`pt`m@n`, pentru a se reface sistemul radicular. Repicare
duce la o stagnare [n cre]tere a plantelor o perioad` de cca 3
s`p`t`m@ni, ceea ce face ca [nflorirea s` fie u]or [nt@rziat`.
Combaterea bolilor ]i d`un`torilor este foarte important`,
astfel coropi]ni\ele se combat cu momeli toxice sau Mesurol 4
G, 3-6 g/mÞ.
Pytium de barryanum se combate prin tratamente la sol
cu Previcur 0.3 l/mÞ, 0.1 % sau Folpan 5 l/mÞ, 0.25 % sau prin
tratamente cu Dithane 0,1 %, Benlate 0.1 %.
Fertilizarea r`sadului se face numai dac` este cazul,
prima fertilizare se face la 3 s`pt`m@ni dup` repicat, iar a
doua cu 1-2 s`pt`m@ni [nainte de scoaterea r`sadului [n
vederea plant`rii [n c@mp. Fertilizarea se face cu o solu\ie de
[ngr`]`minte complexe (N :P :K) [n concentra\ie de 0,05 %,
solu\ia se aplic` cu stropitoarea cu sit` fin`, [n cantitate de 10
l/mÞ.
C`lirea r`sadului este o lucrare important` deoarece
garoafa de var` de scoate devreme afar` (aprilie). C`lirea se
face cu 2-3 s`pt`m@ni [nainte de scoaterea [n c@mp.
{nfiin\area culturii se face pe terenuri plane cu expozi\ie
sudic` ori sud-vestic`.
Fertilizarea de baz` se face cu 30-40 t/ha mrani\`,
superfosfat 300-400 kg/ha ]i sulfat de potasiu 200-250 kg/ha.
Ar`rura se face la ad@ncimea de 28-30 cm.
Prim`vara se face o lucrare cu grapa sau freza, apoi cu
c@teva zile [nainte de plantare se face o a doua lucrare cu
freza ]i se face modelarea [n brazde.
Plantarea se face pe teren modelat sau nemodelat.
La\imea stratului este de 120 cm, iar a brazdei [n`l\ate de 70-
90 cm. Pe teren nemodelat se planteaz` [n benzi de 3-4
r@nduri, la distna\a de 25-30 cm [ntre r@nduri ]i de 60-70 cm
[ntre benzi.
Plantarea [n c@mp se face c@nd temperatura aerului
este de 10-12ºC, cel mai adesea [n aprilie.
R`sadul se ud` bine cu o zi [nainte pentru a fi turgescent
]i pentru ca p`m@ntul s` se men\in` pe r`d`cin`.
 54

Plantare este bine s` se fac` pe timp noros c@nd terenul

este rezv`n ]i se lucreaz` u]or. Nu se planteaz` [n p`m@nt
uscat, deoarece r`sadurile se ofilesc foarte u]or. Plantarea se
face cu plantatorul av@nd grij` s` se fixeze bine p`m@ntul [n
jurul r`d`cinilor.Ad@ncimea de plantare nu trebuie s` fie mai
mare dec@t a fost r`sadul la locul de producere.Dup` plantare
se ud` cu furtunul cu presiune joas`.
Lucr`rile de [ngrijire
Completarea golurilor se face la o s`pt`m@n` de la
plantare, cu r`sad din acela]i lot.
Udarea se face de c@te ori este nevoie direct pe sol sau
prin aspersiune, dar numai p@n` la [nflorire. Frecven\a este
de 1-2 ori pe s`pt`m@n`, se are mare grij` s` se evite excesul
de ap`.
Combaterea buruienilor se face prin plivit ]i af@narea
solului cu s`p`liga sau sapa.
Fertilizarea suplimentar` se face la 3-4 s`pt`m@ni de la
plantare ]i se face cu o frecven\` de 1-2 ori pe lun`.se folosesc
[ngr`]`minte complexe sau numai cu azot ]i potasiu, [n
cantitate de 10-120 g/mÞ pentru fiecare [ngr`]are.
Tutorarea este necesar` pentru men\inerea plantelor [n
cadrul brazdei, se face prin [ntinderea a c@te dou` s@rme,
prima la 20 cm de sol ]i a doua la 40 cm de sol ]i numai la
marginea ]i pe direc\ia brazdelor. S@rmele se fixeaz` de \`ru]i
bine [nfip\i [n p`m@nt la distan\a de 2-2,5 m de-a lungul
brazdelor.
Combaterea bolilor ]i d`un`torilor se face prin aplicarea
tratamentelor fitosanitare. Fusarioza (Fusarium oxysporum f.
dianti) este boala cea mai de temut, ea se transmite prin sol ]i
se manifest` prin [ng`lbenirea frunzelor ]i ofilirea plantei.
Putrezirea tulpinii (Rhizoctonia solani) se manifest` la plantele
tinerea care se [negresc la baz`. Ambele boli se combat prin
dezinfec\ia p`m@ntului folosit la producerea r`sadului ]i prin
tratamente pe plante cu Topsin 0.1 %, Benlate 0.05 % iar pe
sol se fac tratamente cu Bavistin 0.2 %.
Dintre boli rugina (Uromyces caryophyllini) apare sub
form` de praf negricios pe frunze. Se combate prin
tratamente cu Bayleton 0.25 %, Benlate 0.15 % ]i Topsin 0.2
%. Dintre d`un`tori p`ianjenul ro]u (Tetranichus urticae) apare
mai frecvent ]i se combate cu Omite 0.1 %, Neoron 0.05-0.1
%.
 55

Copilitul ]i bobocitul sunt lucr`ri care se repet` pe toat`

perioada de cre]tere ]i [nflorire.
Recoltarea florilor se face prin rupere la deschiderea
aproape complet` a florilor.