Sunteți pe pagina 1din 4

UN SCRIITOR DE VITĂ VECHE de Alex.

Ştefănescu

Schimbare de ritm

Volumul Merci pour les covrigi (ce titlu simpatic! un titlu care reglează de
la început starea de spirit a cititorului...) cuprinde articolele scrise de
Costache Olăreanu în perioada 1995-1998 pentru rubrica Fereastra din
Adevărul literar si artistic. Publicistică, deci. Dar nu publicistica oricui.
Autorul este un scriitor rafinat, un stilist, aflat la o vârstă la care stilul a
devenit, cu adevărat, omul. Nu vom întâlni, pe tot parcursul celor 340 de
pagini ale cărtii, nici un moment de fanfaronadă stilistică. Costache
Olăreanu rămâne firesc fără să renunte la un anumit fast lingvistic. Scrisul
său are unduirea unui peste exotic în acvariu.
Acest firesc al unui om cultivat nu ne surprinde însă foarte mult. Ne-au
obisnuit cu el si Petru Cretia, si Constantin Toiu, si Paul Miron. Ceea ce
atrage în mod special atentia este schimbarea de ritm pe care o propune,
fără complexe, Costache Olăreanu întregii publicistici românesti. Aproape
toate ziarele si revistele care apar în momentul de fată - inclusiv ziarul al
cărui supliment cultural a găzduit rubrica Fereastra - sunt cuprinse de
isterie. Cine le citeste are impresia că urmăreste un film cu Silvester
Stalone.
În mijlocul vacarmului, Costache Olăreanu se întretine tacticos cu virtualul
său cititor. Totul pare să se petreacă într-un vechi iatac boieresc, într-o
liniste măsurată de un ceas cu pendulă. Nu este exclus ca pe o masă să
se afle o farfurioară cu dulceată de cirese amare si un pahar cu apă de
fântână, aburit.
Pentru scriitor, publicistica este un taifas. Iar publicistul - un amfitrion,
care nu are voie să vocifereze, cu venele de la gât umflate, asa cum fac
atâtia alti "amfitrioni" din presa de azi, speriindu-si musafirii. Atmosfera
este aceea din scrisorile lui Vasile Alecsandri sau Ion Ghica. Ceea ce nu
înseamnă că scrisul lui Costache Olăreanu are ceva bătrânesc. Scriitorul
este la curent cu obsesiile lumii de azi. El nu le trăieste, dar le cunoaste si
le transformă adeseori în subiect de discutie.
O adevărată surpriză o constituie prezenta în volum a unei prefete
semnate de nimeni altcineva decât de Cristian Tudor Popescu, cel mai
agitat ziarist român de azi (si cel mai talentat, dar aceasta nu intră acum
în discutie). Prefatatorul se simte cuprins de nostalgie gândindu-se la
cartea lui Costache Olăreanu: "Recitirea ei în formă compactă provoacă o
stare de spirit cu totul neasteptată, pe care priza săptămânală nu mă
făcuse să o bănuiesc. Linistea. s...t Pretioasă si aproape uitată stare
pentru un scriitor care a ajuns să trăiască apăsând pe capul pixului ca pe
un declansator de mină."
Jocul liber al gândirii asociative

Subiectele articolelor sunt cele care îi vin autorului în minte atunci când se
asează la masa de scris. Iar dezvoltarea lor este dictată de zig-zag-ul
capricios al gândirii asociative.
Asa se explică de ce nimic nu este previzibil în această carte, în afară de
plăcerea lecturii, mereu aceeasi, de la prima până la ultima pagină.
Uneori, scriitorul se instalează în plină actualitate, asa cum face, de pildă,
atunci când reactionează la mărturisirea Gabrielei Adamesteanu - urmată
de una similară a lui Eugen Negrici - că Jurnalul lui Mihail Sebastian i-a
schimbat complet imaginea despre "perioada dintre cele două războaie
mondiale". Costache Olăreanu admite că lumea românească de atunci nu
era una ideală, dar demonstrează că acea lume avea o tinută, distrusă
ulterior de regimul comunist. Si cum anume demonstrează? Bineînteles,
cu o ironie subtire, povestindu-le dezamăgitilor o întâmplare pe care ar
întelege-o si un copil:
"Aveam vreo zece ani si-mi cumpărasem, la Târgoviste, de la o simigerie
din centru, doi covrigi calzi, unul cu susan, altul cu mac. Abia asteptam
să-i 'halesc', când îsi face aparitia, la vreo douăzeci de metri, Sorina, fata
pe care o iubeam în secret si care era fiica prim-presedintelui Tribunalului,
prieten al familiei mele. Trebuie să stiti că pe vremea aceea era un semn
de absolută proastă crestere, de mitocănie să mănânci pe stradă (...). Ei
bine, când am văzut-o pe Sorina am crezut că mor. Unde să-mi ascund
covrigii, ca să nu vadă că mănânc pe stradă? Bineînteles, i-am băgat
urgent în buzunare. Dar, vai, ambele buzunare erau rupte de căratul zilnic
al pietrelor pentru prastie, al frumoaselor, pe vremuri, capsule de bere, al
bricegelor, arsicelor si a mai stiu eu ce. Singura solutie era să-i tin cu
mâna, ca să n-o ia la vale de-a lungul pantalonilor si, în acest fel, să mă
fac de rusine. Zadarnic încerca Sorina să afle de ce nu-i strâng mâna si de
ce sunt atât de speriat, eu nu-mi scoteam mâinile din buzunare si-i
zâmbeam tâmp, rosu până în vârful urechilor."
Alteori, subiectul este livresc, inactual. Ca si lui Mircea Horia Simionescu,
lui Costache Olăreanu îi place să răsfoiască - sau să-si imagineze că
răsfoieste - cărti si reviste din alte epoci. El povesteste la un moment dat
ce a găsit în câteva numere ale unei vechi reviste frantuzesti,
L'Illustration:
"...un redactor răutăcios întocmea o listă de inventii la care ar fi lucrat pe
atunci 'tâmpitii' de nemti:
- producerea unei pâini din mazăre;
- o stofă care să oprească gloantele;
- buzunare împotriva furtului;
- o stofă care să permită băi de soare în balcon fără să fii văzut de vecini;
(...)
- sicriu cu dispozitiv de deschidere automată în caz de moarte aparentă."
Scriitorul comentează cu umor: "Glumă-glumă, dar în zilele noastre tot s-
a inventat ceva din lista nemtilor: e vorba de vesta antiglont, cu care
merg nu numai soldatii, ci, cum vedem mereu la televizor, si înaltii
demnitari." Apoi, discutia alunecă, prin asociere de idei, la "gradul ridicat
de poeticitate al tuturor acestor inventii", la "acel ceva inefabil ce zace în
adâncul celui mai banal aparat", la Universul poeziei al lui G. Călinescu
etc., etc.

Scriitorul deghizat
în publicist

Ca orice scriitor deghizat în publicist, Costache Olăreanu face o


concurentă neloială publicistilor. El îsi foloseste talentul literar pentru a
întrece oricând, fără efort, pe simplii ziaristi. Într-un fel, este si enervant.
Bate la masina de scris cu un singur deget si tot reuseste să o ia înaintea
sutelor de tăcănitori ai presei românesti.
Talentul său literar se evidentiază peste tot, în pasajele narative, în
portretistică, în digresiuni. O evocare a lui G. Călinescu este, de exemplu,
o adevărată operă literară creată în joacă si publicată risipitor în spatiul
unei rubrici săptămânale. Costache Olăreanu si-l aminteste pe G.
Călinescu ca profesor la facultate, în 1949,reconstituind biografia lui Mihail
Kogălniceanu în fata studentilor din anul întâi:
"Dar partea la care am tremurat de emotie a fost cea în care se descria
mosia de la Râpi, din judetul Fălciu, adică din chiar judetul meu, unde, pe
lângă diverse acareturi, avea si două slepuri cu care căra pe Prut
produsele sale. 'Kogălniceanu avea flotă!', tipa Călinescu spre sala
arhiplină, făcându-ne pe toti să ne miscăm de pe locurile noastre, aproape
gata să sărim în aplauze prelungite."
În treacăt, evocatorul face portretul - expresiv si pitoresc - al lui
Alexandru Piru:
"Afară era o iarnă nesuferită, dar înăuntru ne era la toti cald. Stând lipit
cu spatele de tablă, A. Piru, cu figura lui de boxer obosit, se încrunta la
toti, desi din când în când mai rânjea la câte o fată."
Din arsenalul instrumentelor de seductie folosite de scriitor în ipostaza de
publicist face parte si umorul. Un umor fin, dar irezistibil. În plus,
Costache Olăreanu stăpâneste si anti-umorul. După ce se amuză luând
notă de faptul că Veronica Micle îi spunea lui Mihai Eminescu, în
intimitate, "Titi", el dezamorsează glumele răutăcioase care s-ar putea
face pe această temă:
"Numai prin filmele proaste, când e vorba de arătarea momentelor de
inspiratie ale unor mari creatori, se pune în miscare o întreagă recuzită,
cu plopi unduindu-se într-un mirific apus de soare, cu perdele unduind la
ferestre sau cu furtuni dezlăntuite din senin, totul într-o sublimă
învălmăseală din care apare, suveran, chipul artistului, transfigurat de
chinurile creatiei sale. Ce departe suntem de adevăratele stări încercate
de un creator, stări care pot veni pe un cântec lălăit transmis de radioul
vecinului, la gară, între două trenuri si cărând bagaje grele, sau la
bucătărie, în aburii fasolei puse la fiert..."
Adevărul este că, angajându-ne să comentăm cartea lui Costache
Olăreanu, simtim mai curând tentatia să cităm din ea. Devenim altruisti,
am vrea ca si altii să se bucure - pe cont propriu - de frumusetea textelor.
O frumusete superficială, neconstrângătoare, un sprit de literatură în care
sifonul nu face decât să pună în valoare buchetul extraordinar al unui vin
vechi.

Costache Olăreanu, Merci pour les covrigi, publicistică, Bucuresti, Ed.


Albatros, 1999, 340 pag.