Sunteți pe pagina 1din 65

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONVENȚIA DE LA VIENA DIN 11 APRILIE 1980 PRIVIND VÂNZAREA


INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Coordonator
Lect.univ.dr. Mădălin Ticu

Absolvent
Nine Robert Ștefan

Craiova
2016
CAPITOLUL I – CONTEXTUL SOCIAL, POLITIC ȘI ECONOMIC ÎN
CARE S-A RATIFICAT CONVENȚIA DE LA VIENA

SUBCAPITOLUL 1 – Contextul social – repere generale

Convenția de la Viena din anul 1980 se înscrie într-un context social,


economic și politic care a marcat destinul european, în special, și pe cel
mondial, în general. Deceniul s-a caracterizat prin importante schimbări, ca
urmare a progreselor din domeniul tehnologic, ce marchează începutul mult
discutatei globalizări. Prin liberalizarea economică vizibilă în țările dezvoltate,
mai multe corporații multinaționale, asociate cu industria de producție, și-au
mutat filiale în Tailanda, Mexic, Coreea de Sud, Taiwan, și China. Țările în care
s-a observat o creștere economică semnificativă în deceniul al VIII-lea al
secolului trecut, sunt Japonia și Germania de Vest.
Regatul Unit și Statele Unite ale Americii s-au mutat mai aproape
de laissez-faire politicilor economice care încep o tendință de neoliberalism,
care a creat premisele deceniului următor, cum ar fi căderea URSS.
Țările în curs de dezvoltare din întreaga lume se confruntă cu dificultăți
economice și sociale, au suferit mai multe crize de creanță în anii 1980.
Consecința imediată a fost necesitatea aplicării în aceste țări a asistenței
financiare din partea Fondului Monetar Internațional (FMI) și din partea
Băncii Mondiale. Oferim aici, ca exemplu, situația Etiopiei, îndelung bântuită
de foamete la mijlocul anilor 1980, în timpul domniei corupte de Mengistu
Haile.
Contextul social în care va fi ratificată Convenția de la Viena a fost
pregătit de o serie de conferințe și întâlniri între reprezentanții diverselor țări
europene. Discuţii privind o viitoare Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare
în Europa au fost demarate în noiembrie 1972 la Helsinki, la iniţiativa
sovieticilor. S-a ajuns atunci la soluţia unei conferinţe în trei faze, cunoscute
drept „Procesul de la Helsinki”. Faza I a început în iulie 1973, beneficiind de
participarea a 35 de state, inclusiv SUA şi Canada. În urma discuţiilor, care au
durat doar cinci zile, s-a convenit urmarea Recomandărilor finale de la Helsinki
(Cartea Albastră). A doua fază a Conferinţei a avut loc la Geneva, în septembrie
1973 până în iulie 1975. Aceasta fost faza principală de lucru, în care a fost
elaborat şi pregătit documentul final. Astfel, Actul Final de la Helsinki a fost
semnat de toate cele 35 de state participante în cea de-a treia fază a Conferinţei,
desfăşurată la Helsinki din 30 iulie până pe 1 august 1975.
Actul Final de la Helsinki (Declaraţia de la Helsinki, Acordurile de la
Helsinki) conţinea un număr de angajamente cheie în chestiuni politice,
economice, sociale şi militare. Aşa numitul „Decalog” prevedea, printre altele,
principii cu privire la abţinerea de la uzul forţei, inviolabilitatea frontierelor şi
integritatea teritorială a statelor, precum şi rezolvarea paşnică a disputelor.
Câteva măsuri concrete de încurajare a integrării militare europene
stipulate în acest act prevedeau: schimbul de observatori participanţi la
manevrele militare, pentru a promova înţelegerea mutuală; notificarea prealabilă
a manevrelor militare sau a mişcărilor majore de trupe, pentru a construi
încredere, stabilitate şi securitate.1
Un aspect unic al acestui act este caracterul ne-obligatoriu al dispoziţiilor
sale. Documentul nu este un tratat formal, ci un angajament politic al tuturor
statelor semnatare, evitându-se astfel disputele sau sancţiunile privind ne-
implementarea prevederilor sale. Statele participante au convenit şi asupra
evaluării implementării principiilor adoptate în practică, prin conferinţe
ulterioare ce au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983) şi Viena
(1986-1989).2

1
Disponibil pe: http://www.cssp.ro/analize/2012/10/23/scurt-istoric-al-integrarii-apararii-europene-1967-1987/
2
Ibidem
Anii 1980 au cunoscut o uşoară revigorare a eforturilor de integrare a
apărării europene, în special în cadrul Uniunii Europei Occidentale. Declaraţia
de la Roma, adoptată de Miniştrii de Externe şi Miniştrii de Apărare ai statelor
membre în 26-27 octombrie 1984 constituie, în acest sens, un bun exemplu.
Documentul reiterează necesitatea întreprinderii de eforturi continue pentru a
păstra pacea, a întări descurajarea şi apărarea şi a consolida astfel stabilitatea,
prin dialog şi cooperare. O mai bună funcţionare a Uniunii Europei Occidentale
nu numai că va contribui la securitatea Europei Occidentale ci şi la o
îmbunătăţire a apărării comune a tuturor statelor Alianţei Nord-Atlantice şi la o
mai mare solidaritate între membrii săi.3
Pe 17 februarie 1986 a fost adoptat la Luxemburg Actul Unic European,
primul Tratat al Comunităţii Europene care a formalizat cooperarea politică în
domeniile securităţii şi apărării. Cu toate acestea, referirile clare la o posibilă
integrare a apărării europene aproape că nu există. Acest fapt a determinat pe
unii autori să perceapă Actul Unic European ca pe o tentativă mai degrabă
timidă de a readuce securitatea şi apărarea pe agenda europeană şi de a spori
capacitatea Occidentului de abordare a unor astfel de chestiuni.4
Contextului social prezentat anterior i se adaugă nemulțumirile civile
majore, violențele care au avut loc în Orientul Mijlociu.

3
Ibidem
4
Ibidem
SUBCAPITOLUL al 2-lea – Contextul politic specific fiecărei regiuni
geografice participante la Convenția de la Viena (1980)

Contextul politic în care a fost ratificată Convenția de la Viena se


caracterizează printr-o atmosferă tensionată pe plan mondial. Astfel, se fac
referiri la războiul Iran-Irak, la războiul sovieto-afgan; de asemenea, în 1982
Libanul se află în război, cu bombardarea Libiei în 1986. Islamismul a devenit
o forță politică puternică în anii 1980 și multe organizații teroriste au început să
amenințe securitatea mondială.
În 1986 naționalismul cunoaște o puternică revenire, soldat cu dorința de
democrație a țărilor socialist-comuniste. Acest aspect politic combinat cu
recesiunea economică a dus la căderea lui Mihail Gorbaciov, ceea ce a redus
puterea Partidului Comunist, începând să apară forme limitate de capitalism,
cum ar fi asocierile cu firme occidentale. S-a creat un climat favorabil, care în
deceniul VIII al secolului trecut a întins punți de înțelegere și a îmbunătățit
relațiile dintre Occident și Orient.
Pe plan modial, întregul context politic anterior și posterior Convenției de
la Viena este semnificativ marcat de ceea ce s-a numit războiul rece dintre anii
1947 – 1991. Războiul rece a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice
și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-
al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul
Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme
politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se
spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și
aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel
politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două
alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization),
iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia.5
Războiul Rece a fost un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai
având și multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două
alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a fost o dispută
între capitalism și comunism.
Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale
occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în
termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau
„societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-
imperialistă” sau „democrațiile populare”.6
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”,
deoarece nu s-a ajuns la confruntări militare directe între cele două superputeri.
Din punctul de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un
conflict în care s-au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul
pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale
înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele
sportive, competiție tehnologică, campanii masive depropagandă, asasinatul,
operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.7
Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din
Europa Centrală și de Est, precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de
Sud, urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, și de destrămarea Uniunii
Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA.
Începuturile Războiului rece.
În septembrie 1947, sovieticii au creat Cominformul, al cărui scop a fost
de a controla strâns evoluția ideologică a mișcării comuniste internaționale și de

5
Disponibil pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece
6
Ibidem
7
Ibidem
a strânge controlul politic asupra statelor satelite sovietice, prin coordonarea
partidelor comuniste ale Blocului răsăritean. Evoluția Cominformului a avut un
regres jenant în luna iunie a anului următor, când, datorită rupturii dintre Tito și
Stalin, membrii Cominformului au fost expulzați din Iugoslavia, iar Iugoslavia a
rămas țară comunistă, dar a aderat la Mișcarea de Nealiniere.8
În același an 1947, consilierii președintelui SUA, Harry S. Truman l-au
îndemnat să ia măsuri imediate pentru a contracara influența Uniunii Sovietice,
amintindu-i de eforturile lui Stalin (în confuzia de după război și colaps) pentru
a submina SUA, prin încurajarea rivalității dintre țările capitaliste, care ar putea
provoca un alt război. În februarie 1947, guvernul britanic a declarat că nu-și
mai putea permite să finanțeze regimul militar grec monarhic în războiul civil
grec împotriva insurgenților comuniști. Răspunsul guvernului american la acest
anunț a fost adoptarea unei politici de îngrădire, al cărei obiectiv declarat era cel
de a opri răspândirea comunismului. Enunțarea Doctrinei Truman a marcat
începutul unui consens în domeniul apărării și politicii externe
între republicani și democrați, axat pe politica de stăvilire, numită descurajare,
care a slăbit în timpul și după Războiul din Vietnam, dar a persistat ulterior.9
La începutul aceluiași an 1947, Marea Britanie, Franța și Statele Unite au
încercat, fără succes, să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică pentru un plan
de acțiune privind crearea unei economii în Germania care să fie suficientă
pentru autosusținerea acesteia, inclusiv o contabilitate detaliată a facilităților
industriale, a bunurilor și a infrastructurii deja eliminate de sovietici. În luna
iunie 1947, în conformitate cu Doctrina Truman, Statele Unite ale Americii au
adoptat Planul Marshall, un angajament de asistență economică pentru toate
țările europene care doreau să participe, incluzând și Uniunea Sovietică.
Scopul planului a fost de a reconstrui sistemele democratice și economice
ale Europei și de a contracara amenințările percepute la echilibrul de putere din

8
Disponibil pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece
9
Ibidem
Europa, cum ar fi preluarea controlului de partidele comuniste prin revoluții sau
alegeri. O lună mai târziu, Truman a semnat Actul de Securitate Națională
(1947), creând un sistem unificat între Departamentul Apărării al Statelor
Unite, Agenția Centrală de Informații (CIA) și Consiliul Național de Securitate.
Aceștia au devenit actorii principali al politicii Statelor Unite în Războiul Rece.
Luând cunoștință de acest plan, Stalin a crezut că integrarea economică cu
Vestul ar permite țărilor Blocului de Est să scape de sub controlul sovietic și că
SUA încerca să cumpere realinierea pro-SUA a Europei. În consecință, Stalin a
împiedicat, prin toate mijloacele, ca națiunile din Blocul de Est să primească
ajutorul Planului Marshall. Alternativa Uniunii Sovietice la planul Marshall
implica comerțul sovietic cu țările din Europa de Est, care a devenit cunoscut
sub numele de Planul Molotov (instituționalizat mai târziu, în ianuarie 1949,
sub numele de CAER). Stalin a fost, de asemenea, speriat de o Germanie
reconstituită; viziunea sa în privința unei Germanii postbelice neincluzând
posibilitatea de reînarmare sau orice amenințare la adresa Uniunii Sovietice. La
începutul anului 1948, ofițerii de informații sovietici au executat o lovitură de
stat în Cehoslovacia, singurul stat din Blocul Estic în care sovieticii au permis
păstrarea structurilor democratice și s-au înlăturat din Congresul Statelor Unite
și ultimele opoziții față de Planul Marshall. Cu ajutorul SUA, armata greacă a
câștigat războiul civil, iar creștin-democrații italieni au învins, în alegerile din
1948, puternica alianță comunisto-socialistă.10
Contextului politic care anunță Convenția de la Viena i se adaugă și
competiția dintre SUA și URSS pentru lumea a treia. Mișcările naționaliste din
unele țări și regiuni, în special în Guatemala, Indonezia și Indochina au fost,
adesea, aliate cu grupuri comuniste sau percepute în Occident ca fiind aliați ai
comuniștilor. În acest context, în anii 1950 și la începutul anilor 1960, când
mișcările de decolonizare au luat avânt, Statele Unite și Uniunea Sovietică

10
Ibidem
concurau, din ce în ce mai mult, pentru influență în Lumea a Treia. În plus,
sovieticii au văzut pierderea continuă a terenului de către puterile coloniale
(Marea Britanie, Franța, Belgia etc.) drept un semn care, pentru ei, prevestea o
eventuală victorie a ideologiei lor. În această competiție pentru a câștiga
influența în Lumea a Treia, ambele puteri vindeau armament mișcărilor de
eliberare. Statele Unite ale Americii s-au folosit de CIA pentru a îndepărta un
șir de guverne neprietenoase din Lumea a Treia și pentru a le sprijini pe cele
aliate.11
Frământările politice ale vremii au antrenat participarea pe arena
schimbărilor internaționale a o serie de țări, cum ar fi Congo, Guatemala,
Indonezia, Iran, Irak, Vietnam.
În Republica Congo, recent devenită, din iunie 1960, independentă față
de Belgia, președintele Joseph Kasavubu, a ordonat demiterea prim-ministrului
ales democratic, Patrice Lumumba și a cabinetului Lumumba - sprijinit de
URSS. În septembrie, ca reacție, Lumumba a cerut demiterea lui
Kasavubu. În Criza din Congo, care a urmat, colonelul Mobutu - sprijinit de
CIA, și-a mobilizat rapid forțele sale și, printr-o lovitură de stat militară, a
acaparat puterea.12
În Guatemala, o lovitură de stat din 1954, sprijinită de CIA, a demis
președintele de stânga Jacobo Arbenz Guzman. Guvernul post-Arbenz, o juntă
militară, condusă de Carlos Castillo Armas, a returnat proprietățile americane
naționalizate, a institut Comitetul Național de Apărare împotriva Comunismului
și, la cererea Statelor Unite, a decretat Legea penală preventivă împotriva
comunismului.
Guvernul indonezian nealiniat al lui Sukarno s-a confruntat, la începutul
anului 1956, când câțiva comandanții regionali au cerut autonomie de la Jakarta,
cu o amenințare majoră privind legitimitatea sa. După ce medierile au eșuat,

11
Ibidem
12
Ibidem
Sukarno a luat măsuri pentru a elimina comandanții disidenți. În februarie 1958,
comandanții militari disidenți din Sumatra Centrală (colonelul Ahmad Hussein)
și din Sulawesi de Nord (colonelul Ventje Sumual) au declarat Guvernul
revoluționar al Republicii Indonezia - Permesta. Mișcarea viza răsturnarea
regimului Sukarno. Datorită retoricii lor anticomuniste, rebelii au primit arme,
finanțare și alte ajutoare, sub acoperire, de la CIA până ce Allen Lawrence
Papa, un pilot american, a fost doborât cu avionul, după un bombardament
asupra guvernului din Ambon, în aprilie 1958. Guvernul central a răspuns prin
lansarea unor invazii militare aeriene și maritime împotriva bastioanelor
rebele Padang și Manado. Până la sfârșitul anului 1958, rebelii au fost învinși
militar și, apoi, până în august 1961, ultimele bande de gherilă rămase s-au
predat.13
În Irak, în anul 1958, Abd al-Karim Qasim a
răsturnat monarhia Hașemită, instituind o alianță cu Partidul Comunist Irakian
și Uniunea Sovietică. În timp ce Egiptul și Siria au încercat, din propriile lor
motive, să-l asasineze pe Qasim, CIA, de asemenea, a luat în considerare să-i
trimită o batistă otrăvită (rămâne neclar dacă această decizie a fost implementată
sau nu).
După o serie de lovituri de stat, în 1968, cu sprijinul posibil al KGB,
partidul Ba'athist a confiscat președinția țării politic instabile, deși lovitura de
stat a fost efectuată de militarii irakieni.
Uzați de războiul comunist de gherilă pentru independența Vietnamului și
învinși de rebelii comuniștii Vietminh, în 1954, în Bătălia de la Dien Bien Phu,
francezii au acceptat abandonarea negociată a poziției lor coloniale în Vietnam.
La Conferința de la Geneva (1954), au fost semnate acordurile de pace, lăsând
Vietnamul împărțit între o administrație pro-sovietică în Vietnamul de Nord și o
administrație pro-occidentală în Vietnamul de Sud, la paralela 17.14

13
Ibidem
14
Ibidem
Mișcarea de Nealiniere s-a caracterizat prin faptul că multe națiuni
emergente din Asia, Africa și America Latină au respins presiunea de a alege
una din părți în competiția est-vest. În 1955, la Conferința Asia-Africa de la
Bandung, în Indonezia, zeci de guverne din Lumea a Treia au decis să stea
departe de Războiul Rece. Consensul obținut la Bandung a culminat, în 1961,
cu crearea Mișcării Țărilor Nealiniate, cu sediul la Belgrad. Între timp, Hrușciov
a extins politica Moscovei de a stabili legături strânse cu India și alte state-cheie
neutre. Mișcările de independență din Lumea a Treia a transformat ordinea de
după război într-o lume mai pluralistă a Africii și Orientului Mijlociu
decolonizat și a naționalismului în creștere din Asia și America Latină.15
O altă putere care își face apariția pe scena politică este China, devenită
cea de a treia putere nucleară. Tot acum are loc și ruptura chino-sovietică.
Perioada de după 1956 a fost marcată de eșecuri grave pentru Uniunea
Sovietică, începând, mai ales, cu ruptura chino-sovietică. Atunci când, în 1956,
la 3 ani după moartea lui Stalin, Hrușciov l-a atacat, Mao l-a apărat pe defunctul
lider și l-a tratat pe noul lider sovietic ca fiind parvenit și superficial, acuzându-l
că și-ar fi pierdut avântul revoluționar. China a detonat prima sa bombă atomică
la 16 octombrie 1964 și prima sa bombă cu hidrogen la 14 iunie 1967. La rândul
său, Hrușciov, deranjat de atitudinea lui Mao față de războiul nuclear, vorbea
despre liderul chinez ca despre un „nebun cocoțat pe tron”. După această
afirmație dură, Hrușciov a făcut multe încercări disperate de a reconstitui alianța
chino-sovietică, dar Mao a considerat că este inutil și a refuzat orice
propunere.16
Anul 1961 aduce criza din Berlin. Tancuri sovietice înfruntând tancuri
americane la Checkpoint Charlie, în 27 octombrie 1961, în timpul Crizei din
Berlin. Aceasta a constituit ultimul incident major în Războiul Rece, în ceea ce

15
Disponibil pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece
16
Ibidem
privește statusul Berlinului și al Germaniei după cel de-al Doilea Război
Mondial.
Criza politică se adâncește pe plan mondial, prin evenimentele care se
petrec în această perioadă în Cuba.
Criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962) a adus lumea mai
aproape de un război nuclear decât oricând înainte, demonstrând
conceptul distrugerii reciproce asigurate, conform căreia nicio superputere nu
era pregătită să utilizeze armele ei nucleare, temându-se de distrugere totală, la
nivel mondial. Urmările crizei au condus la primele eforturi de limitare în cursa
înarmărilor nucleare, la dezarmarea nucleară și la îmbunătățirea relațiilor.
În 1964, colegii de la Kremlin au reușit să-l îndepărteze pe Nikita
Hrușciov de la putere, dar i-au permis o pensionare liniștită. Acuzat de
grosolănie și de incompetență, lui i se impută, de asemenea, ruinarea agriculturii
sovietice și aducerea lumii în pragul unui război nuclear. Hrușciov a devenit o
rușine internațională atunci când a autorizat construcția Zidului Berlinului, o
umilință publică pentru marxism-leninism.17
În cursul anilor 1960 și 1970, participanții la Războiul Rece au luptat
pentru a se adapta la un nou model, mai complicat al relațiilor internaționale, în
care lumea nu mai era împărțită, în mod clar, în două blocuri opuse. De la
începutul perioadei postbelice, Europa de Vest si Japonia au recuperat rapid
pagubele uriașe provocate în cursul de-al Doilea Război Mondial și susțineau o
creștere economică puternică.18
Evenimentele majore de pe plan politic de la sfârșitul deceniului al VI-lea
din secolul trecut au fost reprezentate prin retragerea Franței din NATO și de
invazia Cehoslovaciei.
Unitatea din cadrul NATO a fost încălcată devreme, datorită unei crize
din timpul președinției lui Charles de Gaulle în Franța (1958-1969). Încă din

17
Ibidem
18
Ibidem
primul an al mandatului său, De Gaulle a protestat față de influența puternică a
Statelor Unite în organizație și referitor la „relația specială”, percepută de el,
între Statele Unite și Marea Britanie. Într-un memoriu adresat președintelui
Dwight D. Eisenhower și prim-ministrului Harold Macmillan, la 17 septembrie
1958, el a pledat pentru crearea unui directorat tripartit, care ar pune Franța pe
picior de egalitate cu Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, și, de
asemenea, pentru extinderea acoperirii NATO pentru a include zone geografice
de interes pentru Franța, (Algeria franceză, mai ales, unde metropola ducea o
luptă împotriva insurgenților și cerea asistența NATO.19
Având în vedere răspunsul nesatisfăcător primit, de Gaulle a început
dezvoltarea unei forțe militare nucleare franceze independente de descurajare,
iar în 1966 s-a retras din structurile militare ale NATO și a expulzat trupele
NATO de pe teritoriul francez.
În 1968, în Cehoslovacia a avut loc o perioadă de liberalizare politică,
numită Primăvara de la Praga, care a inclus „Programul de acțiune" , un set de
măsuri care prevedeau creșterea libertății presei, libertatea de exprimare și
libertatea de circulație, cu accent pe economie, pe aprovizionarea populației cu
bunuri de consum, posibilitatea unui guvern multipartit, limitarea puterii poliției
secrete și posibilitatea retragerii din Pactul de la Varșovia. Ca răspuns la
Primăvara de la Praga, armata sovietică, împreună cu cei mai mulți dintre aliații
din Pactul de la Varșovia (cu excepția României), au invadat
Cehoslovacia. Invazia a fost urmată de un val de emigrare, inclusiv un număr
estimat de 70,000 cehi și slovaci care au fugit, inițial, peste graniță, în total,
ajungându-se la un număr de aproximativ 300.000 de emigranți. Invazia
Cehoslovaciei a declanșat proteste intense în Iugoslavia, România, China și în
partidele comuniste din vestul Europei.20

19
Ibidem
20
Ibidem
Leonid Brejnev și Richard Nixon în timpul vizitei lui Brejnev la
Washington, în luna iunie 1973; această vizită a fost un moment înalt în
destinderea relațiilor dintre SUA și URSS.
În septembrie 1968, în timpul unui discurs ținut la cel de-al Cincilea
Congres al Partidului Muncitoresc Polonez Unit, la o lună după invazia
Cehoslovaciei, Brejnev a prezentat Doctrina Brejnev, în care el a pretins dreptul
de a încălca suveranitatea oricărei țări care încearcă să înlocuiască marxism-
leninismul cu capitalismul.21
Doctrina își are originile sale în eșecurile marxism-leninismului în statele
satelit, precum Polonia, Ungaria și Germania de Est, care s-au confruntat cu
scăderea vizibilă a standardului de viață, în contrast cu prosperitatea Germaniei
de Vest și a celorlalte state din Europa de Vest.
Sfârșitul anilor ‘70 aduce deteriorarea relațiilor internaționale. Acum
atotputernicul KGB, condus de Iuri Andropov, a continuat să persecute
personalități sovietice distinse, ca, de exemplu, pe Aleksandr Soljenițîn și
Andrei Saharov, care au criticat în termeni duri conducerea sovietică. Conflictul
indirect între superputeri a continuat și în această perioadă de destindere, în
Lumea a Treia, în special, în timpul crizelor politice din Orientul
Mijlociu, Chile, Etiopia, și Angola.22
Termenul cel de-al Doilea Război Rece se referă la perioada de reapariție
intensă a tensiunilor războiului rece și conflictelor la sfârșitul anilor 1970 și
începutul anilor 1980. Tensiunile între marile puteri au crescut foarte mult,
odată ce ambele părți au devenit din ce în ce mai militariste. Diggins spunea:
„Reagan a luptat din răsputeri în cel de-al doilea război rece, prin sprijinirea
counterinsurgenților din lumea a treia.” Cox spunea: „intensitatea acestui al
doilea Război Rece a fost tot atât de mare, cât de scurtă a fost durata lui."23

21
Disponibil pe: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece
22
Ibidem
23
Ibidem
După Revoluția Saur, care a adus un regim comunist la putere,
în Afganistan, Statele Unite ale Americii a început să ofere ajutor financiar
pentru gherilele de mujahedini afgani, prin Pakistan, deși administrația Carter a
respins cererile pakistanezilor de a le livra arme. Potrivit consilierului oficial al
lui Carter, Zbigniew Brzezinski, un grup de lucru de la NSC, în 1979, a scris
mai multe rapoarte privind deteriorarea situației din Afganistan, dar președintele
Carter le-a ignorat până în momentul când intervenția sovietică a distrus iluziile
sale. Brzezinski a declarat, însă, că SUA a oferit ajutoare financiare limitate
pentru mujahedini înainte de invazia „formală”, cu intenția de a preveni
invadarea sovietică a regiunii. Consilierul apropiat al lui Cyrus Vance, Marshall
Shulman, de asemenea, a afirmat că Departamentul de Stat a lucrat din greu
pentru a-i descuraja pe sovietici de la plănuita invazie.24
În cursul lunii decembrie 1979, aproximativ 75.000 de militari sovietici
au lansat o incursiune în Afganistan, în scopul de a sprijini guvernul marxist
format de ex-prim-ministrul Nur Muhammad Taraki, asasinat în luna
septembrie de către unul dintre rivalii săi de partid.
Carter a răspuns la intervenția sovietică prin retragerea tratatului SALT
II din Senatul SUA, impunând embargouri privind livrările de cereale și
tehnologie către URSS și cerând creșterea semnificativă a cheltuielilor militare.
În plus, Statele Unite au anunțat că vor boicota Jocurile Olimpice de vară din
1980, de la Moscova. El a descris intervenția sovietică în Afganistan ca fiind
„cea mai gravă amenințare pentru pace de la cel de-al Doilea Război
Mondial".25
În 1980, Ronald Reagan l-a învins pe Jimmy Carter, în alegerile
prezidențiale din Statele Unite ale Americii, promițând să mărească cheltuielile
militare și să se confrunte cu sovieticii peste tot în lume. Atât Reagan, cât și
noul premier britanic Margaret Thatcher au denunțat Uniunea Sovietică și

24
Ibidem
25
Ibidem
ideologia sa. În ciuda sentimentului anti-american din Iran, ca urmare
a Revoluției iraniene din 1979 împotriva Șahului pro-american, însoțită de
ruperea relațiilor cu noul guvern al ayatollahului Khomeini, din cauza crizei
ostaticilor din Iran, administrația Reagan l-a sprijinit pe anti-comunistul
Khomeini într-un efort de a recruta puterile teocratice în tabăra americană, la
începutul anilor 1980. Atunci, directorul CIA, William Casey, a descris
guvernul Khomeini ca fiind „șovăitor și [eventual] se deplasează spre un
moment al adevărului ... SUA nu are aproape nicio carte de jucat, pe când
URSS are multe..." O metodă de sprijin american pentru iranieni a constat în
vânzările secrete de arme. În 1983, CIA a predat administrației lui Khomeini o
listă extinsă de comuniști și de iranieni cu vederi de stânga care lucrează, în
secret, în guvernul iranian. Raportul Comisiei Tower a raportat, mai târziu, că
lista a fost folosită pentru „a lua măsuri, inclusiv execuții în masă, care să
elimine, practic, infrastructura pro-sovietică din Iran. " Până la începutul anului
1985, poziția anticomunistă a lui Reagan s-a dezvoltat într-o poziție cunoscută
sub numele de noua Doctrină Reagan — care, în plus, față de politica de
izolare, a formulat un drept suplimentar de a submina guvernele comuniste
existente.26
Așa cum a încercat să se prezinte în paginile de mai sus, contextul politic
regional și mondial care precede apariția unor tratate, cum este Convenția de la
Viena (1980), s-a caracterizat prin ample mișcări care au angrenat numeroase
țări, din diferite zone ale lumii, Războiul Rece, sub toate formele lui de
manifestare, venind cu schimbări majore în destinele omenirii.

26
Ibidem
SUBCAPITOLUL al 3-lea – Contextul economic generator de reglementări
în materia vânzării comerciale internaționale de mărfuri

Revitalizarea integrării economice la mijlocul anilor 1980 s-a datorat, în


parte, noii dinamici de leadership în Comisia Europeană şi, parţial, dorinţei de a
completa piaţa comună. Piaţa unică europeană a apărut ca un răspuns la o serie
de factori care au inclus acceptarea faptului că producătorii europeni erau
îngrădiţi în procesul industrial. Factori decizionali europeni deveneau tot mai
îngrijoraţi de eşecul companiilor europene în încercarea de a depăşi progresele
Japoniei şi ale SUA, mai ales în domeniul înaltei tehnologii.
În căutarea revitalizării economiei europene, guvernele au căutat strategii
naţionale, regionale, globale. Mai întâi, mai multe state au încercat să
revitalizeze capacitatea naţională prin aplicarea modelul managementului
economic keynesian, prin accentuarea restricţiilor la comerţ şi fluxuri
financiare. Opţiunea naţională a fost primită cu căldură în Franţa, iar eşecul său,
produs în 1980, a dezamăgit. După victoria socialistă în alegerile prezidenţiale
din 1981 şi alegerile parlamentare din 1982, guvernul francez a încercat să
apeleze la mijloace tipic de stânga, prin naţionalizarea a 12 grupuri industriale şi
36 de bănci. Totodată a fost dezvoltată o politică keynesiană pentru stimularea
cererii prin creşterea salariilor, beneficii de securitate socială, cheltuieli
guvernamentale sporite, taxe mai mari asupra profitului şi sănătăţii; control mai
intens asupra schimbului de capital. Dar această politică a eşuat.27
Piaţa unică europeană
Până la sfârşitul anului 1982, şomajul a crescut rapid, în timp ce tot mai
multe firme au intrat în faliment. Inflaţia a ajuns la 14 procente, iar deficitele la
bugetul naţional şi la balanţa de comerţ au crescut semnificativ, la cote
alarmante. Aripa stângă a partidului socialist urmărea radicalizarea politicii

27
Disponibil pe: http://ziarullumina.ro/revitalizarea-economiei-europene-in-contextul-globalizarii-60378.html
economice în spatele unor „ziduri“ protecţioniste, iar aripa dreaptă argumenta în
favoarea austerităţii bugetare, inflaţiei scăzute, restructurării industriale care să
încurajeze o creştere generată de comerţ. Primii urmăreau izolarea economiei
franceze de globalizare, fapt care presupunea chiar şi o potenţială retragere din
Uniunea Europeană, cei din urmă argumentau în favoarea creşterii
competitivităţii industriei franceze în străinătate, mai ales prin facilitarea
comerţului cu organizaţia europeană. Timp de aproape un an, până în 1983,
aripa dreapta a socialiştilor şi-a impus poziţia faţă de nivelul factorilor de
decizie responsabili de politica economica franceză.28
Comisia Europeană a adus noi propuneri care au argumentat că adâncirea
integrării economice era necesară pentru ca Uniunea Europeană să poată deveni
un competitor real în economia politica mondială. Piaţa unică europeană avea
scopul de a transforma piaţa comună într-o piaţa unică internă, care să
promoveze mişcarea liberă a capitalului, bunurilor, serviciilor, oamenilor.
Activismul politic început de Jacques Delors, preşedinte al Comisiei Europene,
alături de realizările pieţei unice au condus la revitalizarea proiectului pentru
realizarea uniunii monetare. Dezvoltarea monedei unice a avut implicaţii
importante nu numai asupra conducerii politice şi economice comunitare, ci şi
asupra politicii şi economiei globale. S-a apreciat cu drept temei că euro
promite să devină moneda care să revoluţioneze acordurile monetare mondiale.
Astfel, răspunsul european faţă de globalizare va modela, fără îndoială, drumul
globalizării.29
Legat de problemele economice ale momentului este termenul de
europenizare. Acesta poate fi discutat în trei contexte.
În primul rând, europenizarea se referă la modul în care un număr tot mai
mare de domenii ale politicii au dobândit o dimensiune europeană pe măsură ce
procesul integrării europene s-a dezvoltat. Politica regională era o problemă

28
Ibidem
29
Ibidem
naţională până la mijlocul anilor 1980, dar de atunci a dobândit o importanţă
sporită în cadrul Uniunii. Politica agricolă a fost europenizată de la înfinţarea
Politicii Agricole Comune.30
În al doilea rând, europenizarea se referă la procesul reglementărilor prin
intermediul carora o largă varietate de domenii politice au devenit subiecte ale
regulamentelor şi directivelor comunitare. Acest proces presupune participarea
guvernărilor locale (regionale) la implemetarea regulamentelor în tot mai multe
domenii, precum sunt sănătatea, siguranţa, mediul, standarde ale protecţiei
consumatorului etc.31
În al treilea rând, europenizarea domeniilor politicii variază în timp şi cu
privire la agenda Uniunii Europene şi a instituţiilor sale.
Fenomenele care caracterizează economia mondială în ultimele decenii
stau sub semnul globalizării, al interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar
întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra
întregii economii mondiale. Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El
s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor financiare.
Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între
1987 şi 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la
4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru
Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a
scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în pocesul de globalizare
este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au
crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84
miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este
un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi

30
Disponibil pe:
http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Uniunea_Europeana_si_economia_globala.pdf
31
Ibidem
Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii „70. În aceeaşi perioadă,
rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări. Tot ceea ce ţine de
activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi
foarte greu de identificat. Pe de altă parte, bunăstarea oamenilor va depinde de
succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni. Rolul statului, în
contextul globalizării, tinde să se minimalizeze. Dacă, până acum câteva
decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale,
regulatorul activităţii economice naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi
acest rol în favoarea companiilor transnaţionale. Cu toate acestea, instituţiile
politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale.
Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre ţări
sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor
de plăţi, ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite
în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice. Statele naţionale
operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o
poziţie mai bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine,
creşterea competitivităţii, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării
sociale.32
În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse.
Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii,
cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor (80% din
pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987)
concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat
speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize,
cum ar fi cea din Asia. Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor
le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut,
îngreunând şi mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a
acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul între nevoile de
32
Ibidem
finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de
fondurile volatile pe termen scurt. Până la globalizarea finanţelor, principalele
probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie,
buget, comerţ exterior. După anii „80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt
de natură microeconomică şi privesc: întărirea sectorului financiar, evitarea
excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de
anvergură, întărirea sistemului companiilor private, evitarea dezechilibrului
reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate
conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi, modelul asiatic de dezvoltare,
în special neajunsurile sale.33
Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe
care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi
sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu
ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea. În încercările de a defini
globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu
schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu
reprezintă realitatea, globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al
unei întregi ordinii economice. Poziţia competitivă a unei economii naţionale
este construită pe competitivitatea firmelor care operează în cadrul graniţelor
naţionale. În sens larg, ea reprezintă o expresie a dinamismului firmelor
naţionale, a capacităţii lor de a investi şi de a inova, atât prin resurse proprii, cât
şi prin asimilarea tehnologiilor adecvate.34
Globalizarea este o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme
şi analize, o revoluţie fără precedent la scară mondială. Într-un sens neutru,
globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de
graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale,
care pot fi private, instituţii publice sau guverne. Acest proces este condus de

33
Ibidem
34
Ibidem
forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice
(comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului). Globalizarea diferă
de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, ea implică
un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a
producţiei, distribuţiei, consumului, decât pe pieţe naţionale autonome. Ea
implică, de asemenea, creşterea atât a riscurilor, cât şi a oportunităţilor pentru
indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum,
accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul şi creşterea
alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea implică creşterea
interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără
precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum
şi mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle
tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori
societăţile transnaţionale.35
Așadar, contextul economic în care sunt ratificate o serie de tratate, cum
este Convenția de la Viena din anul 1980, marchează o stimulare a economiilor
naționale sub efectul acestui proces numit globalizare. Totodată, aceste mutații
de ordin economic generează reglementări în materia vânzării comerciale
internaționale de mărfuri, obiectul legii pe care este structurată prezenta lucrare
de licență.

35
Ibidem
CAPITOLUL II – REGLEMENTĂRI ȘI EFECTE JURIDICE ALE
CONVENȚIEI DE LA VIENA

SUBCAPITOLUL 1 – Reglementările stipulate în Convenția de la Viena

În condiţiile globalizării, comerţul internaţional îmbrăţişează întreagă gama


a operaţiilor economice, bancare, financiare şi altele asemenea, prin care se
realizează cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifico-internaţională.
Dezvoltarea continuă a comerţului internaţional, determinată de
spectaculoasele evoluţii ale sistemului de comunicaţii, de creşterea şi extinderea
mediilor de transport, precum şi necesitatea urgentă de a depăşi frontierele
naţionale, au găsit în contractul de vânzare-cumpărare instrumentul tehnico-
juridic cel mai adecvat pentru reglementarea totalităţii sistemului de relaţii
comerciale transnaţionale.36
Vânzarea comercială internaţională impune un set de norme capabile să
asigure raporturilor contractuale certitudine şi siguranţă. Crearea unui regim
juridic adecvat care să depăşească greutăţile și nesiguranța ce împiedică relaţiile
comerciale de schimb, este o condiţie majoră pentru existența și dezvoltarea
comerţului internaţional progresiv economic.37
Astfel, adoptarea acestui set de norme aplicabil contractelor de vânzare-
cumpărare internaţionale de mărfuri, care să ţină cont de diverse sisteme sociale,
economice şi juridice, satisface depăşirea obstacolelor juridice ce îngreunau
promovarea şi dezvoltarea comerţului internaţional, oferindu-i acestuia cadrul
juridic necesar pentru dezvoltarea sa .38

36
Av. dr. Chirilă Nicolae, CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE ASUPRA CONTRACTELOR DE VÂNZARE
INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI Viena 1980 Domeniul de aplicare şi formarea contractului - Comentariu pe
articole - Volumul I Art. 1-29, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 3
37
Ibidem
38
Ibidem
În procesul de elaborare a normelor uniforme de reglementare a
raporturilor comerciale internaţionale s-a evidenţiat iniţiativa Conferinţei
Diplomatice de la Haga din anul 1964 de a adopta Legea uniformă privind
formarea contractului de vânzare internaţională a obiectelor mobile corporale
(LUFCI) şi Legea uniformă privind vânzările internaţionale de obiecte mobile
corporale, denumită în mod curent LUVI.39
Principala reglementare în materie o reprezintă Convenţia Naţiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la
Viena la 11 aprilie 1980, ca act final al Convenţiei Naţiunilor Unite, organizată
cu acest scop, în conformitate cu Rezoluţia nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a
Adunării Generale a O.N.U.
Crearea Comisiei O.N.U. pentru drept comercial internaţional
(UNCITRAL - United Nations Commission on International Trade Law), care,
în cea de-a două sesiune a sa, din anul 1968, a împuternicit un grup de lucru
reprezentând mai multe ţări din diferite zone geografice să elaboreze noi norme
de drept uniformizate pentru reglementarea vânzării comerciale internaţionale, a
constituit un pas important făcut spre adoptarea de către Conferinţa de la Viena
din martie 1980 a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Contractului de vânzare
internaţională de mărfuri din 11 aprilie 1980.40
În 11 aprilie 1980, la închiderea lucrărilor unei conferințe diplomatice la
care au luat parte 62 de state convocate la Neue Hofburg din Viena de către
secretarul general al ONU, a fost aprobată în unanimitate o Convenție care
prevedea o legislație pentru vânzările internaționale de mărfuri. A fost deschisă
pentru semnături pînă la 30 septembrie 1981 și de atunci a fost deschisă pentru
(aprobare) acceptare – Art. 99 prevede intrarea în vigoare a Convenției la 12
luni după ce cele zece state și-au depus instrumentele de ratificare, aprobare.
Numărul necesar a fost întrunit în decembrie 1987 și prin urmare, Convenția a

39
Ibidem
40
Av. dr. Chirilă Nicolae, op. cit., p.4
intrat în vigoare la un an după depunerea celui de-al zecelea instrument de
aderare, devenind efectivă la 1 ianuarie 1988.41
Până la 11 decembrie 1986, instrumentele de ratificare fuseseră depuse la
Secretariatul General de 11 state: Argentina, China, Egipt, Franța, Ungaria,
Italia, Lesotho, R.A. Siria, S.U.A., Iugoslavia și Zamibia.42
În momentul întâlnirii din aprilie 1988 a Comitetului Națiunilor Unite
asupra Legislației Comerțului Internațional (UNCITRAL – unde s-a raportat că
s-a exprimat speranța că, în câțiva ani, cel puțin 40 sau 50 de state vor deveni
state participante la Convenție), următoarele 16 state au ratificat sau fuseseră
deja de acord cu Convenția: Argentina, Australia, Austria, China, Egipt,
Finlanda, Franța, Ungaria, Italia, Lesotho, Mexic, Suedia, Siria, Marea Britanie,
Iugoslavia, Norvegia.43
Până în martie 1991, instrumentele au mai fost depuse și de Cehoslovacia,
Danemarca, R.F. Germană, Finlanda, R.D. Germană, Guineea, Irac, Mexic,
Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Elveția, U.R.S.S., România și R.S.S.
Ucraineană – state din fiecare regiune și sistem economic.44
Scopul Convenției este să înlocuiască legislațiile uniforme pentru vânzările
internaționale care au constituit cele două Convenții adoptate la Haga în 1964:
una referitoare la legislația uniformă pentru vânzarea internațională de mărfuri
(U.L.I.S) și cealaltă referitoare la legislația uniformă pentru întocmirea
contractelor pentru vânzările internaționale de bunuri (U.L.F), cărora li s-a
acordat foarte puțină atenție în literatura juridică din țările în care au fost
ratificate: Belgia, Gambia, R.F.G., Israel, Italia, Luxemburg, Olanda, San
Marino și Marea Britanie, ratificarea de către Marea Britanie făcându-se cu

41
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, Convenția de la Viena asupra vânzărilor internaționale de mărfuri, Editura
Helicon, Timișoara, p. 8
42
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, op.cit., p. 70
43
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, op.cit., p. 8
44
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, op.cit., p. 70
rezerva că U.L.I.S va fi aplicabilă numai contractelor în care părțile o aleseseră
ca fiind lega contractului.45
Cu toate acestea, deși Legislațiile Uniforme (referire colectivă la U.L.I.S și
U.L.F) de la Haga au obținut credit în Europa de Vest, în mod evident ele nu au
reușit să-și atragă sprijinul în alte părți, prezentând, în ultimă instanță, decât un
interes istoric. Convenția este rodul UNCITRAL și a fost stabilită pentru a
promova armonizarea și unificarea progresivă a legislației comerțului
internațional.
Convenţia conţine patru părţi ce reglementează vânzarea
internațională de mărfuri: Domeniul de aplicare şi dispoziţii generale (Partea
I), Formarea contractului (Partea a II-a), Vânzarea mărfurilor (Partea a III-a) şi
Dispoziţii finale (Partea a IV-a). Conform prevederilor art. 92, orice stat poate,
în momentul în care devine parte la Convenţie, să declare că nu va fi legat de
Partea a II-a sau de Partea a III-a, a Convenţiei.
Originea internaţională a Convenţiei de la Viena din 1980 constituie un
important avantaj practic prin aceea că se prezintă sub forma unui text legal
neutru, liber de particularităţi naţionale, redactat în mai multe limbi
predominante şi cu reglementări accesibile şi lipsite de dificultăţi.
Obiectivul urmărit de Convenţia de la Viena a fost acela de a crea un
complex de norme juridice materiale uniforme aplicabile contractelor de
vânzare comercială internaţională cu scopul de a fi folosite de statele semnatare
fără să apeleze la propriile reglementări naţionale în materie. Uniformitatea este
un obiectiv greu de atins, cum ar fi cazul cuvintelor uniforme care nu asigură
întotdeauna aceleaşi rezultate, în special în situaţia în care o convenţie este în

45
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, op.cit., p. 8-9
vigoare în diferite ţări, cu un mediu social, economic, cultural diferit şi cel mai
au un sistem juridic diferit.46
Statele părţi la prezenta convenţie, ţinând seama de obiectivele generale
înscrise în rezoluţiile privind instaurarea unei noi ordini economice
internaţionale pe care le-a adoptat Adunarea generală la a 6-a sesiune
extraordinară, considerând că dezvoltarea comerţului internaţional, pe baza
egalităţii şi avantajului reciproc, este un element important în promovarea
relaţiilor de prietenie între state, apreciind că adoptarea de reguli uniforme
aplicabile contractelor de vânzare internaţională de mărfuri şi compatibile cu
diferitele sisteme sociale, economice şi juridice va contribui la eliminarea
obstacolelor juridice în schimburile internaţionale şi va favoriza dezvoltarea
comerţului internaţional, au convenit cele ce urmează:47
Prin soluţiile moderne adoptate, Convenţia a reuşit să realizeze un
remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de drept ale
lumii în materia vânzării internaţionale de mărfuri.
Succesul iniţial al Convenţiei este demonstrat şi de faptul că, până în
prezent, a fost ratificată de 69 de state, printre care, sunt şi statele membre ale
Uniunii Europene, cu excepţia Marii Britanii. Din textul Convenţiei a dispărut
caracterul accentuat european occidental al Legii Uniforme, adoptată în 1964,
datorită prezenţei reprezentanţilor unor sisteme de drept politice şi economice
din toate zonele geografice ale lumii.
Noua reglementare este rezultatul acordului, înţelegerii şi elaborării
mutuale dintre naţiunile participante.
Prevederile convenţiei au un caracter supletiv, dedus din textul art. 6,
conform căruia părţile la contract pot să excludă aplicarea convenţiei sau, sub
46
drd. Iftime Emanuela, prof. Univ. Dr. Ioan Macovei, Facultatea de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza,
Probleme ale Convenției Națiunilor Unite asupra Contractelor de vânzare internațională de mărfuri prin
prisma Statelor nesemnatare, Iași, p. 114
47
A se vedea Anexa Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,
Viena, 1980 la prezenta lucrare
rezerva dispoziţiilor art. 12, să deroge de la oricare din dispoziţiile sale sau să le
modifice efectele. Părţile pot proceda astfel fie în mod explicit, prin inserarea în
contract a unei clauze în acest sens, fie implicit, prin referirea la o altă
reglementare, internă sau internaţională, în materie. În cazul în care părţile nu o
exclud însă în unul din aceste moduri, convenţia se va aplica cu putere de lege.
Convenţia realizează un remarcabil compromis între reglementările
principalelor sisteme de drept ale lumii, în materia vânzării internaţionale de
mărfuri, şi anume, mai ales în sistemul romanist (romano-germanic) şi cel
anglo-saxon (common-law), ceea ce a asigurat succesul şi aderenţa
internaţională relativ largă a convenţiei. Instrument cheie în uniformizarea
dreptului comerţului internaţional, Convenţia de la Viena adoptă soluţii
moderne, compatibile cu exigenţele actuale ale relaţiilor comerciale
internaţionale.48
Această realizare, ca şi faptul că adoptă soluţii moderne, compatibile cu
exigenţele actuale ale relaţiilor comerciale internaţionale, îndreptăţeşte afirmaţia
că reglementarea uniformă de la Viena şi-a realizat principalele sale
obiective, exprimate chiar în preambulul convenţiei şi anume eliminarea
obstacolelor juridice în schimburile internaţionale şi favorizarea dezvoltării
comerțului internaţional.

48
drd. Iftime Emanuela, prof. Univ. Dr. Ioan Macovei, Facultatea de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza,
Probleme ale Convenției Națiunilor Unite asupra Contractelor de vânzare internațională de mărfuri prin
prisma Statelor nesemnatare, Iași, p. 113
SUBCAPITOLUL al 2-lea – Domeniul de aplicare al Convenției de la
Viena (domeniul temporal, material și personal)

În ceea ce privește sfera de aplicare și prevederile/reglementările generale


ale Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri, aceasta este împărțită în trei părți, respectiv 101 articole: partea I (art.
1-13) definește domeniul de aplicare al Convenției și dispoziții generale ale
Convenției și conține prevederi referitoare la interpretarea uzanțelor și cerințele
pentru forma contractelor, partea a II-a (art. 14-24) se referă la redactarea
contractului și partea a III-a (art. 25-88) care conține principalul corp de legi
pentru vânzarea mărfurilor. Partea a IV-a (art. 89-101) prezintă structura
dreptului internațional public. În mod special art. 92 îi permite unui stat
contractant să declare că nu va considera obligatorii prevederile părții a II-a sau
a III-a.
Alte articole conțin prevederi speciale pentru statele federale (93) sau
pentru statele care fac parte din acorduri regionale care asigură reglementări
uniforme, cum ar fi Comecom (94). Alte rezerve recunoscute permit (95)
excluderea Art. 1 (1) (b) și excluderea acelor prevederi care permit libertatea
formei contractuale (96) iar art. 98 stabilește că nu se permit rezerve, cu
excepția celor autorizate în mod expres în Convenție. Paragraful final al
Convenției prevede că textele în cele 6 limbi ale ONU (arabă, chineză, engleză,
franceză, rusă și spaniolă) sunt la fel de autentice.49
În cele ce urmează, va fi analizată prima parte a Convenției și anume, cea
privitoare la domeniul de aplicare al acesteia (art. 1-13).
Partea I din Convenţia de la Viena din 1980 enumără condiţiile şi
criteriile necesare pentru ca un contract de vânzare să fie considerat
internaţional. Chiar denumirea dată Convenţiei de către autorii participanţi la

49
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, op.cit., p. 12
Conferinţa Diplomatică a Naţiunilor Unite de la Viena determină domeniul său
de aplicare care se limitează la contractele internaţionale
de mărfuri.50
A fost necesară existenţa unor reglementări juridice specifice cu caracter
internaţional pentru a depăşi limitele normelor juridice naţionale în materia
vânzării comerciale de mărfuri.
În procesul de elaborare a unor norme uniforme de reglementare a raporturilor
comerciale internaţionale redactorii Convenţiei de la Viena s-au bazat pe
normele anterioare adoptate la Haga în 1964 prin Legea uniformă privind
formarea contractului de vânzare internaţională a
bunurilor mobile corporale – LUFCI - Legea uniformă asupra formării
contractelor de
vânzare internaţională de bunuri mobile corporale de la Haga din 1964 (art. 1)4
şi prin Legea uniformă privind vânzările internaţionale de bunuri mobile
corporale - LUVI (art. 1.2), precum şi prin Convenţia Naţiunilor Unite din 1974
asupra prescripţiei în materia vânzării internaţionale de mărfuri (art. 2.3). Cele
două Convenţii de la Haga din 1.07.1964 au constituit precedente importante
pentru crearea unei discipline uniforme de norme internaţionale în materia
vânzării comerciale de mărfuri.51
Totuşi, între Convenţiile de la Haga din 1964 şi Convenţia de la Viena
din 1980 au existat diferenţe în ce priveşte tehnica legislativă. Astfel, în timp ce
Convenţia de la Viena din 1980 este, în general, considerată ca având
aplicabilitate imediată, Convenţiile de la Haga nu cuprindeau norme de drept
material suficiente şi complete, obligând astfel statele contractante să
încorporeze în propriile legi respectivele reglementări.52

50
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 11-12
51
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 12
52
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 12-13
Au existat de-a lungul anilor şi alte încercări ale specialiştilor în dreptul
comerţului internaţional de redactare a unui set de reguli pentru a determina
norme unice de aplicare contractelor comerciale internaţionale. Astfel, la 15
iunie 1955 s-a semnat Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă vânzărilor
cu caracter internaţional de bunuri mobiliare
corporale, care prin art. 2 permite părţilor din cadrul unei vânzări internaţionale
de mărfuri dreptul de a alege legea aplicabilă contractului. Convenţia recunoaşte
părţilor contractante posibilitatea de a alege norma de drept intern aplicabilă
raporturilor comerciale dintre ele, în
lipsa unei astfel de prevederi fiind aplicabilă legea statului în care vânzătorul are
reşedinţa obişnuită în momentul în care primeşte comanda sau în cazul în care
comanda este primită la un sediu al vânzătorului, legea statului în care este
situat sediul (art. 3). Convenţia nu produce efecte juridice directe în legislaţia
internă şi, în consecinţă, regulile conflictuale uniforme trebuie să fie introduse
în dreptul intern, obligaţie pe care părţile contractante şi-au asumat-o
prin textul Convenţiei.
Art. 1 al Convenţiei de la Viena din 1980 nu face altceva decât să
delimiteze domeniul de aplicabilitate în spaţiu al Legii uniforme şi, într-o
anumită măsură, domeniul material al Convenţiei. În primul rând, un contract de
vânzare-cumpărare poate fi considerat
internaţional numai dacă părţile îşi au sediul în state contractante diferite.53
Deci, este suficient ca sediul comercial al părţilor contractante să se afle
pe teritoriul unor state distincte pentru ca un contract de vânzare-cumpărare să
fie considerat internaţional. Desigur că nu există niciun impediment să fie
considerat internaţional, dacă contractul se încheie direct între un cumpărător şi
un vânzător cu sediul în state diferite, fără intervenţia unui intermediar. De
asemenea, când între părţile contractante apare un intermediar ca reprezentant

53
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 13
sau comisionar şi acesta îşi are sediul într-un stat diferit decât al celeilalte părţi
din contract, contractul poate fi considerat internaţional. Dar, dacă statul
sediului reprezentantului coincide cu cel în care îşi are sediul cealaltă parte,
atunci nu se poate aplica Convenţia de la Viena.54
Absenţa unei definiţii a sediului din textul Convenţiei de la Viena a dat
naştere la numeroase discuţii între delegaţiile unor state participante la
Conferinţa Diplomatică de la Viena. Astfel, în timp ce delegaţiile Belgiei şi
Argentinei considerau că sediul unei societăţi, parte într-un contract
internaţional, trebuie să aibă o existenţă fixă pe teritoriul unui stat, unde să-şi
exercite parţial sau în totalitate activitatea în mod autonom, cu puteri de a
negocia şi
încheia contracte, alte delegaţii, printre care şi delegaţia Norvegiei, au fost de
părere că este suficient ca societatea să aibă un sediu fix şi să poată negocia
contracte, fără a avea şi puteri autonome.55
Bernardini Piero consideră că ne aflăm în prezenţa unui sediu când partea
din contract este o societate care desfăşoară o afacere permanentă, fie de
producţie, fie comercială, şi este învestită cu puteri depline pentru a negocia. În
situaţia în care o parte contractantă are mai multe sedii, Convenţia acceptă
conform art. 10 lit. a), să poată fi considerat ca atare, nu numai sediul principal,
ci şi cel care are relaţii mai strânse şi directe cu contractul şi executarea
acestuia. Aşadar, Convenţia de la Viena se aplică numai în cazul în care sediul
părţilor se află în diverse state contractante şi nu în terţe state.
Pentru a determina aplicabilitatea Convenţiei de la Viena este important
ca părţile să aibă sediul în state contractante diferite, fără a conta naţionalitatea
acestora. Această regulă rezultă chiar din textul art. 1.3 din Convenţia de la
Viena potrivit căruia: „Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul civil sau

54
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 14
55
Idem
comercial al părţilor ori al contractului nu sunt luate în considerare pentru
aplicarea convenţiei”.56
În ceea ce privește jurisprudenţa internaţională în materia sediului părţilor
din contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri: în practica
judiciară au apărut divergenţe cu privire la modul în care judecătorii şi arbitrii
tratează problema noţiunii de sediu astfel cum este el reglementat prin
Convenţia de la Viena.
Curtea de Apel din Paris, judecând litigiul dintre societatea franceză
Fauba France Electronique şi Fujitsu Mikroelectronic Gmbh, filiala companiei
japoneze cu acelaşi nume, dar cu sediul în Creteil, Franţa, a decis că operaţiunea
vânzătorului japonez, care, prin intermediul unui birou comercial din Franţa, a
vândut componente electronice japoneze societăţii franceze Fauba, îndeplineşte
toate condiţiile necesare pentru a fi considerat un contract comercial
internaţional de vânzare de mărfuri. Curtea de Apel din Paris a apreciat că este
aplicabilă Convenţia de la Viena, deoarece a considerat că biroul comercial al
societăţii Fujitsu Mikroelectronic, deşi nu era altceva decât o agenţie
comercială, un „bureau de liaison”, totuşi putea fi caracterizată ca o societate de
drept comercială străină cu care societatea franceză Fauba a încheiat un contract
de vânzare-cumpărare cu caracter internaţional.57
Hotărârea Curţii de Apel din Paris este criticată de doctrină, în sensul că
judecătorii nu s-au pronunţat expressis verbis dacă în afară de faptul că „bureau
de liaison” era un simplu reprezentant comercial, în ce măsură putea fi
considerat şi ca sediu comercial în accepţiunea Convenţiei de la Viena, pentru a
se putea în acest fel examina caracterul internaţional al contractului.
Într-o altă cauză, soluţionată de către Curtea de Arbitraj de pe lângă
Camera de Comerţ Internaţional din Basel, în care un vânzător austriac şi un
cumpărător elveţian au convenit ca toate divergenţele ce ar apărea din derularea

56
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 15
57
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 15-16
contractului să fie supuse jurisdicţiei Curţii de Arbitraj din Elveţia, cu un arbitru
german, cumpărătorul elveţian a convenit cu vânzătorul austriac ca marfa să fie
livrată in Ucraina.58
Deşi Elveţia (sediul cumpărătorului elveţian), Austria (sediul vânzătorului
austriac), Germania (arbitrul german) şi Ucraina (ţara de destinaţie a mărfurilor)
sunt semnatare ale Convenţiei de la Viena, contractul de vânzare comercială
internaţională de mărfuri nu conţinea nicio clauză de desemnare a legii
aplicabile, astfel că se pune întrebarea care lege se aplică acestui contract.
Deoarece părţile, respectiv vânzătorul şi cumpărătorul, au sediul în state
contractante diferite se aplică art. 1.1 lit. a) din Convenţia de la Viena.
Aceeaşi opinie a avut-o şi US District Court (N.D. of California), care, la
data de 27 iulie 2001, soluţionând litigiul dintre Asante Technologies Inc. şi
PMC-Sierra Inc. a hotărât că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei de
la Viena.59
Conform Convenţiei de la Viena domeniul de aplicare al acesteia este
temporal, personal (direct sau imediat, indirect) şi material.

Domeniul de aplicare temporal

Ca regulă generală, un tratat își produce efectele sale pentru toate părțile
pe durata prevăzută de dispozițiile lui afară de cazurile când termenul de
aplicare se prelungește ori intervin situații în care tratatul își încetează aplicarea.
Dacă tratatul nu prevede un anumit termen pentru aplicarea sa înseamnă că este
încheiat pe o perioadă nelimitată.60
Ca o excepție de la regula potrivit căreia efectele tratatului se produc de
la data intrării lui în vigoare, părțile pot conveni ca aplicarea prevederilor din

58
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 16
59
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 16-17
60
Velișcu Viorel, Pîrvu Loredana, op.cit., p. 310
tratat să înceapă chiar înainte de intrarea lui în vigoare. Este vorba de ,,aplicarea
provizorie” a tratatului, situație destul de des întâlnită în zilele noastre.61
La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, după
depunerea unui număr minim de instrumente de ratificare din partea statelor-
părți. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevăzută în textul tratatului sau
poate să fie nedeterminată.
Convenţia a intrat în vigoare, pe plan internaţional, la 1 ianuarie 1988,
prin aplicarea prevederilor art. 99 par. 1, iar în prezent sunt parte la convenţie
peste treizeci de state.
România a aderat la convenţie prin Legea nr. 24/1991 (publicată în M.O.
nr. 54/1991), iar prevederile Convenţiei i-au devenit aplicabile începând cu 1
iunie 1992, în temeiul art. 99 par. 2. Aderarea s-a făcut la întreaga convenţie, iar
România nu a făcut nici o rezervă sau declaratie.
Pe plan internaţional, Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988 în
conformitate cu art. 99 paragraful l potrivit căruia: „Prezenta Convenţie va intra
în vigoare, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 6 al prezentului articol, în
prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 12 luni după data
depunerii celui de-al zecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau de
aderare la convenţie, inclusiv a oricărui instrument care convine o declaraţie
făcută în temeiul art. 92.”
Convenţia defineşte în acest fel domeniul de aplicare în timp a normelor
sale uniforme. Pentru a putea recunoaşte dacă un stat este parte sau membru
formal al Convenţiei este important să se stabilească momentul exact în care
dispoziţiile Convenţiei de la Viena intră în vigoare. Astfel, în mod concret un
stat va fi considerat în calitate de contractant cu privire la încheierea
contractului (partea a II-a), numai când Convenţia de la Viena a intrat în vigoare
înainte de a se formula propunerea de contractare.62

61
Ibidem
62
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 18
Este suficient, pentru a fi considerată parte contractantă, cu efecte numai
în ceea ce priveşte partea a III-a, ca în momentul perfectării contractului
Convenţia să fi intrat în vigoare. Articolul 92 paragraful 2 recunoaşte că:
„oricare stat care optează pentru a face o declaraţie de rezervă referitoare la
partea a II-a sau la partea a III-a a Convenţiei „nu va fi considerat ca fiind stat
contractant, în sensul paragrafului 1 al art. 1, pentru materiile cârmuite de partea
Convenţiei la care se referă acea declaraţie.”
Aderarea unui stat la Convenţia de la Viena poate începe să producă
efecte numai după denunţarea efectivă a Convenţiilor de la Haga din 1964.
Denunţarea uneia sau a ambelor Convenţii de la Haga va produce efecte numai
după trecerea unei perioade de 12 luni de la data notificării făcute depozitarului
ei.63
Articolul 94 alin. 1 din Convenţie permite ca: „două sau mai multe state
contractante care, în materiile cârmuite de prezenta Convenţie, aplică norme de
drept identice sau apropiate pot să declare, în orice moment, că nu se va aplica
Convenţia contractelor de vânzare sau formării lor, dacă părţile îşi au sediul în
aceste state. Astfel de declaraţii pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale şi
reciproce”.
Potrivit art. 94 alin. 2 situaţia este identică în raporturile dintre un stat
contractant şi un stat necontractant deoarece: „un stat care, în materiile cârmuite
de prezenta Convenţie, aplică norme de drept identice sau apropiate celor ale
unuia sau mai multor state necontractante, poate declara, în orice moment, că nu
se va aplica Convenţia contractelor de vânzare sau formării lor, când părţile îşi
au sediul în aceste state”. Convenţia poate fi denunţată, în conformitate cu art.
101 alin. 1, prin notificare formală adresată în scris depozitarului. Denunţarea
va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 12
luni de la data primirii notificării de către depozitar. Când notificarea prevede o

63
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 19
perioadă mai lungă pentru a produce efecte denunţarea, efectele acesteia se vor
produce la expirarea perioadei în cauză, după data primirii notificării.64

Domeniul de aplicare personal - rationae personae

Convenţia se aplică în oricare dintre cele două cazuri ale art. 1 par. 1 lit.
a) şi b).
a) convenţia se aplică între Părţi care îşi au sediul în state contractante
diferite.
b) convenţia se aplică atunci când normele de drept internaţional privat
conduc la aplicarea legii unui stat contractant (art. 1 par. 1 lit. b).
Din conţinutul art. 1 par. 1 rezultă că pentru aplicabilitatea Convenţiei de
la Viena, în afară de caracterul internaţional al contractului, este necesară
îndeplinirea într-o formă alternativă a celor două criterii prevăzute de textul sus
menţionat. Conform primului criteriu, contractul de vânzare comercială de
mărfuri trebuie să se încheie între persoane cu sediul în diferite state semnatare
ale Convenţiei de la Viena. Cel de-al doilea criteriu se referă la faptul că se
aplică Convenţia de la Viena şi în cazurile în care normele de drept internaţional
privat al statelor în care părţile supun spre soluţionare un litigiu privind un
contract de vânzare-cumpărare comercială de mărfuri, prevăd că sunt aplicabile
legile unui stat semnatar al convenţiei. Astfel, dacă vânzătorul şi cumpărătorul
nu au sediul într-un stat semnatar al convenţiei, dar prin contract s-a prevăzut că
se aplică legea unui stat terţ care a ratificat, acceptat, aprobat sau aderat la
Convenţia de la Viena, instanţele judecătoreşti sau arbitrii trebuie să aplice
dispoziţiile Convenţiei de la Viena şi nu cele de drept naţional ale statelor
părţilor contractante.65

64
Ibidem
65
Av. dr. Chirilă Nicolae, op.cit., p. 20-21
Domeniul de aplicare material (obiectul convenţiei)

Ratione materiae, convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de


mărfuri (art. 1 § 1). Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele privind contractul
de vânzare internaţională de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea
contractului, precum şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă
naştere între vânzător şi cumpărător (art. 4).
SUBCAPITOLUL al 3-lea – Efectele juridice ale Convenției din
1980

În cele ce urmează se vor analiza câteva dintre cele mai semnificative


trăsături ale aspectelor juridice ce derivă din aplicarea Convenției din 1980
asupra vânzărilor internaționale de mărfuri, pe teritoriul țărilor ce au ratificat
această din urmă convenție.

Limitele Convenției

Vânzarea trebuie să fie internațională. În timpul jumătății de secol de


muncă ce a dus la prezenta Convenție, a existat o înțelegere generală că
reglementările uniforme se vor aplica numai vânzărilor internaționale;
Convenția din 1980 guvernează contracte ,,între părți ale căror locuri de afaceri
se află în state diferite.”66

Excluderea tranzacțiilor interne

Utilizarea internațională a ideilor juridice este ilustrată de acceptarea


universală a codului civil francez, împrumuturile din acesta s-au concretizat în
codurile german, român și elvețian.67
Toate aceste importuri juridice se aplică doar la tranzacțiile interne.
Același lucru este valabil și pentru convențiile internaționale, destinate adoptării
universale. Fiecare stat contractant se angajează (în schimbul angajamentului
comparabil al altor state) să aplice aceleași reglementări uniforme. Se poate
presupune că statele se vor conforma acelorași reglementări numai într-o sferă

66
D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, Convenția de la Viena asupra vânzărilor internaționale de mărfuri, Editura
Helicon, Timișoara, p. 80
67
Ibidem
de interese comune – tranzacțiile lor comerciale internaționale. Limitarea
reglementărilor pentru vânzări la tranzacțiile internaționale a fost necesară, din
cauză că aceste reglementări sunt cuprinse într-o Convenție destinată adoptării
universale.

Convenția ca model pentru îmbunătățirea legislației interne


În timp ce obligația de a aplica reglementările convenției se limitează la
vânzările internaționale, ocaziile în care poate folosi munca juridică cuprinsă în
Convenție nu sunt atât de limitate. Reglementările interne pentru vânzările de
bunuri, aplicabile în cea mai mare partea lumii, au luat naștere din ideile
juridice care au fost dezvoltate cu un secol, sau chiar mai mult în urmă. În
decursul secolului trecut chiar și comerțul intern a fost supus unor profunde
schimbări, multe dintre ele vizând necesitatea protejării consumatorului.
Convenția de la 1980 obligă statele contractante să aplice Convenția doar
când locurile de afacere ale ambelor părți participante la vânzare sunt în state
contractante (participante).

Obligaţiile vânzătorului
Potrivit art. 30 din Convenție, obligațiile vânzătorului sunt predarea
mărfurilor (art. 31-33), transmiterea proprietății și remiterea documentelor
referitoare la marfă (art. 34). Cu toată această enumerare clară, Convenția
folosește o expunere diferită. Astfel, Convenția nu conține nicio dispoziție cu
privire la obligaţia de transfer al proprietăţii asupra mărfii, deşi este menţionată
de convenţie, pe care înțelege să nu-l reglementeze. În schimb, obligația de
remitere a documentelor care constituie un accesoriul al livrării propriu-zie, este
tratată în prima Secțiune (art. 31-34) și se consideră că este necesară o analiză
separată a conformității modurilor și a drepturilor și obligațiilor terților în
Secțiunea a II-a (art. 35-44).68
Cu toate acestea, convenţia se referă indirect la dreptul de proprietate, în
art. 41, atunci când precizează că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere
de orice drept (inclusiv de proprietate) sau pretenție a unui terț.
În schimb, art. 30 nu cuprinde în enumerare alte obligaţii ale
vânzătorului, pe care convenţia le reglementează, şi anume obligaţia de
conformitate a mărfurilor, care include şi cea de garanţie pentru vicii (art. 35-
40), obligaţia de garanţie pentru evicţiune (art. 41-44) şi cea de conservare a
mărfurilor (art. 85 şi 87-88).
Răspunderea vânzătorului pentru nerespectarea obligaţiilor sale
contractuale este reglementată de convenţie sub titlul "Mijloacele de care
dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către vânzător".

Obligaţiile cumpărătorului
Conform art. 53, cumpărătorul se obligă, în condiţiile prevăzute în
contract şi în convenţie, să plătească preţul (art. 54-59) şi să preia mărfurile
predate (art. 60). La acestea se adaugă obligaţia cumpărătorului de a specifica
forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii, în condiţiile şi cu consecinţele
prevăzute în art. 65, precum şi obligatia de conservare a mărfurilor, în anumite
situaţii specifice, reglementată de art. 86-88.69
Momentul transferului riscurilor
Cu privire la momentul transferului riscurilor, convenţia instituie, în art. 67-69,
mai multe reguli care, ca o trăsătură comună, leagă acest moment de cel al
predării mărfurilor.70

68
Ioan Bindiu, Dreptul comerțului internațional, Editura Paralela 45, București, 2001, p. 141
69
A se vedea Anexa prezentă la această lucrare
70
Prep. univ. drd. Mihai Floroiu, Câteva considerații privind problemele juridice ridicate de Convenția de la
Viena a Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaționale de mărfuri (11 aprilie 1980), p.421-42
CAPITOLUL AL III-LEA – CONDIȚIILE DE VALIDITATE ȘI
REZOLUȚIUNEA CONVENȚIEI DE LA VIENA

SUBCAPITOLUL 1 – Condițiile de validitate a contractului

În viața mondială contemporană, în condițiile în care colaborarea și


cooperarea dintre state pot și trebuie să se manifeste ca un mijloc esențial de
slujire a păcii și securității internaționale, relațiile economice și îndeosebi
comerțul internațional ocupă un loc deosebit de însemnat.
Prin urmare, orice stat consecvent politicii sale de pace și colaborare
multilaterală cu toate statele lumii, trebuie să acorde o atenție deosebită
diversificării relațiilor sale de comerț exterior și cooperare economică și
tehnico-științifică și dezvoltării acestora cu statele care au pășit pe calea
dezvoltării.
În condițiile multiplicării și diversificării raporturilor internaționale ce se
stabilesc în sfera comerțului exterior și a activității de cooperare economică și
tehnico-științifică internațională, dreptul comerțului internațional cunoaște o
continuă și amplă evoluție, devenind instrumentul esențial de disciplinare
juridică a acestor raporturi.71 Având în vedere și faptul că relațiile de comerț și
cooperare au loc la un nivel multilateral, între diverse state ale lumii, parteneri
din țări diferite, fiecare având legislație proprie, este necesară formularea
câtorva clauze și prevederi, reglementări și uzanțe comune pentru a oficializa
toate aceste cerințe. Toate acestea au dus la formarea contractelor de comerț
exterior/internațional, în care sunt evidențiate în special prevederile fără de care
legătura formată între statele care interacționează cu această ocazie, nu ar exista

71
Brîndușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983, p. 3
și în acest cadru, uzanțele care se aplică în cadrul respectiv și fără a căror
existență, întocmire și urmare, contractul nu ar fi valid.
Toate acestea reies și din art. 4 care arată că, convenția ,,reglementează
exclusiv formarea contractului de vânzare și efectele obligaționale pe care un
asemenea contract le creează între vânzător și cumpărător.”72 Sunt o serie de
probleme care sunt excluse de Convenția însăși, altele de statele contractante,
iar altele prin voința părților.
Condițiile de validitate a contractului format în baza Convenției sunt
limitate doar la problemele privind formarea contractului și la drepturile și
obligațiile părților, tot ceea ce depășeste aceste limite este, deci, exclus de la
aplicarea ei. Convenția ține să precizeze acest lucru în art. 4, la lit. a) și b). ”În
special, în afara dispozițiilor contrare exprese ale prezentei Convenții aceasta
nu privește:
- validitatea contractului, nici a vreuneia dintre clauzele sale și cu atât
mai puțin cea a uzanțelor;
- efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietății
mărfurilor vândute.”73
Validitatea contractului este o problemă capitală și datorită excluderii ei,
domeniul regulilor materiale se restrânge considerabil. De fiecare dată când se
pune problema validității vânzării, vor trebui căutate și consultate regulile
normelor conflictuale ale forului. De asemenea, există diferențe între sistemele
de drept inspirate din dreptul roman și cele de common law. Acestea din urmă
nu cunosc de pildă conceptul de viciu de consințământ; eroarea sau dolul sunt
sancționate altfel decât în sistemele de drept de orientare romanistă; sau
noțiunea de ,,cauză” nu este definită.74

72
A se vedea Anexa la lucrarea de față
73
Ioan Bindiu, Dreptul comerțului internațional, Editura Paralela 45, p. 165
74
I. Rucăreanu, Curs de drept, Elemente de drept civil și comercial comparat, Atelier poligrafic A.S.E.
București, 1980, p. 329
Formarea contractului
Condiții de formă și momentul încheierii contractului
Chiar dacă securitatea sau modalitățile practice de realizare a tranzacțiilor
impun redactarea unui text, consensualismul rămâne principiul de bază în
schimburile comerciale interne și internaționale. Confrom ar. 11 din Convenție,
”contractul nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus nici
unei alte condiții de formă. El poate fi probat pri orice mijloace, inclusiv prin
martori.” Totuși, unele legislații naționale (ex: China), impun forma scrisă ca o
condiție a încheierii contractului de vânzare, iar Convenția de la Viena permite
statelor contractante să conserve această soluție printr-o rezervă
corespunzătoare; art. 12 decide în consecință că regula din art. 11 nu se aplică
dacă una dintre părți nu are sediul într-un stat contractant care a folosit această
rezervă. Este o regulă imperativă ce nu poate fi înlăturată de părți, prin derogare
de la art. 6. Convenția se sprijină pe teoria clasică a schimbului de voințe:
contractul se consideră încheiat când autorul ofertei primește o acceptare (art.
23). Din acest punct de vedere prezintă un interes deosebit cunoașterea
momentului formării contractului. Dacă momentul formării contractului de
vânzare internațională de mărfuri nu ridică probleme speciale în cazul în care
s-a încheiat între părțile prezente, cu totul altfel se prezintă situația în cazul
contractelor inter absentes.
În cazul în care părțile sunt prezente, contractul se consideră încheiat în
momentul realizării acordului de voință. În cazul contractelor în care părțile nu
sunt prezente, trebuie stabilit cu aceeași exactitate momentul întâlnirii celor
două voințe, pentru a cunoaște din ce moment contractul este valabil și începe
să producă efecte. În cazul încheierii contractului prin telefon, momentul
încheierii este considerat momentul convorbirii telefonice, apărând probleme în
ceea ce privește locul încheierii contractului. Astfel, în sistemul de drept
continental, locul încheierii contractului prin telefon este considerat a fi locul
celui care are inițiativa telefonică, iar în sistemul de drept de common law, locul
încheierii contractului va fi considerat locul celui apelat telefonic.75 Absența
formalismului se extinde și supra mijloacelor de comunicare utilizate de ofertant
și acceptant, scrisoare, telegramă, telex. Evoluția actuală către comunicarea prin
mesagerie electronică este în concordanță cu elasticitatea ar. 11 din Convenția
de la Viena.76
În ceea ce privește momentul încheierii contractului între absenți, în
literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii, probleme care au
fost analizate în cadrul teoriei generale a contractului de comerț interanațional.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 105/1992, în raporturile dintre părți care își
au domiciliul sau sediul în state diferite, contractul se consideră încheiat la data
la care acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului. Altfel spus, teoria
informației.

Drepturile și obligațiile părților


Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă de
internaționalitate, obligațiile partenerilor vor fi cârmuite, în virtutea lui lex
voluntatis, de legea pe care o convin. Aceasta poate fi legea din țara
vânzătorului, legea din țara cumpărătorului, legea dintr-o țară terță, completate
cu norme decurgând din convenții internaționale, reguli și uzanțe de interpretare
uniformă a unor practici internaționale.
În majoritatea legislațiilor se prevede că, în cazul în care părțile nu fac uz
de lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică legea țării pe
teritoriul căreia acesta a fost semnat (lex loci actus). Conform altor legislații,
contractul este guvernat de legea din țara vânzătorului (lex venditoris).
Se remarcă, în timp, tendința de a se intensifica activitatea pentru
uniformizarea normelor de drept ale comerțului internațional, pentru a se

75
B. Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Note de curs, Academia de poliție ,,Al. I. Cuza”, București,
1998, p. 51
76
Ioan Bindiu, op. cit., p. 137
elimina, pe cât posibil, conflictele dintre legislațiile naționale.Dreptul aplicabil
contractului internațional include întreg ansamblul de reglementări normative
dintr-un stat și nu un singur act normativ sau singură lege.77
Dreptul unui anumit stat este folosit de părțile dintr-un contract
internațional nu numai pentru a fi adoptat drept lex contractus, ci și ca mijloc
tehnico-juridic de a preciza conținutul contractului.
Lex contractus guvernează ansamblul operațiunilor juridice privind
formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, neavând ca
obiect capacitatea părților, constituirea de drepturi reale, forma exterioară a
actului juridic. Capacitatea fiecărei părți contractante este stabilită de legea sa
națională (lex patriae). Condițiile de formă ale contractului internațional ies de
sub incidența lui lex contractus, legislațiile naționale reglementând prin
dispoziții de drept material cu caracter imperativ întocmirea unui înscris, iar
într-un număr mai redus de state se admite acordul de voință realizat pe cale
verbală. Constituirea de drepturi reale cade sub incidența lui lex rei sitae – legea
locului unde se găsește marfa.78
În virtutea libertății care le este recunoscută (lex voluntatis), părțile sunt
în măsură să determine elementele contractului și să-și asume obligații
reciproce. Cu cât conținutul contractului este mai temeinic elaborat, cu atât
riscul de a recurge, în ipoteza unui diferend, la întregiri, pe temeiul dispozițiilor
unei anumite legi, se diminuează în mod corespunzător.
Recunoscându-se avantajele neîndoielnice pe care le prezintă un contract
cu un conținut cât mai acoperitor și în scopul facilitării negocierilor, s-a
intensificat continuu procesul de tipizare a clauzelor invariabile față de cele
variabile, specifice. Acestea din urmă se adaptează și se schimbă potrivit

77
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, Contractele comerciale internaționale, Universitate din
Craiova, Facultatea de Științe Economice, Reprografia Universității din Craiova – 2001, p. 10-11
78
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 11-12
particularităților fiecărei operațiuni comerciale. Clauzele invariabile preced
contractul, spre deosebire de cele specifice care se nasc odată cu contractul.79

Obligațiile vânzătorului
Livrarea mărfurilor documentelor și transferul proprietății:

Vânzătorul este obligat să transfere proprietatea asupra mărfurilor, dar


ceea ce trebuie să facă pentru a îndeplini această obligație este o problemă
pentru legislația internă aplicabilă. Convenția conține prevederi detaliate
referitoare la livrarea mărfurilor și înmânarea documentelor referitoare la ele
(Art. 31-34), dar acestea nu par să creeze dificultăți.

Conformitatea mărfurilor
De asemenea, este imposibil ca prevederile independente (în contrast cu
cele reparatorii ale Convenției în această chestiune) să creeze dificultăți.
Bineînțeles, nu există nicio discuție despre condiții și garanții, dar rezultatele
practice și majoritatea termenilor sunt familiari. Obligația generală a
vânzătorului este exprimată în Art. 31(1): ,,Vânzătorul trebuie să livreze3
mărfurile care trebuie să fie în cantitatea, de calitatea și cu caracteristicile cerute
prin contract și sunt ambalate în modul cerut de contract.”80
Paragraful (2) intră mai mult în detalii. Începe cu cerința, în alineatul (a),
ca mărfurile să fie ,,corespunzătoare scopurilor pentru care mărfurile cu aceleași
caracteristici ar fi fost folosite în mod obișnuit.”
Cerințele de conformitate trebuie satisfăcute în momentul în care se preia
riscu, deși lipsa de conformitate poate deveni evidentă doar ulterior (Art. 36(1)).
Problema duratei în timp a conformității (deseori denumită ,,durabilitate”) este

79
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 13
80
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu, Convenția de la Viena asupra vânzărilor internaționale de mărfuri, Editura
Helicon, Timișoara, p. 37
tratată destul de confuz, în termenii unei lipse de conformitate care apare după
preluarea riscului (Art. 36 (2) ). Vânzătorul este responsabil dacă această lipsă
de conformitate ,,se datorează unei nerespectări a vreuneia din obligațiile
vânzătorului, inclusiv nerespectarea oricărei garanții că pentru o perioadă de
timp mărfurile vor rămâne corespunzătoare”…La întâlnirea de la Viena a fost o
discuție asupra problemei dacă ar putea fi implicată ,,garanția” și dacă ,,perioada
de timp” trebuie fixată de garanție, dar într-un caz obișnuit ar trebui să fie
posibil să se atribuie pierderea durabilității unei nerespectări a obligației
vânzătorului de a livra mărfuri care sunt ,,corespunzătoare”, conform definiției
din Art. 35.81
În ceea ce privește prevederile referitoare la momentul în care
cumpărătorul (în întregime sau parțial) va pierde dreptul de a se baza pe o lipsă
de conformitate, aceasta a fost una dintre problemele discutabile la întâlnirea de
la Viena. Sistemele naționale variază foarte mult în răspunsurile lor. Multe
sisteme de drept civil prevăd că dreptul de a se prevala de o lipsă de
conformitate se pierde prin scurgerea timpului (fie o perioadă fixă, fie o
perioadă rezonabilă de timp) fie de la livrare, fie din momentul în care
cumpărătorul a descoperit sau ar fi trebuit să descopere lipsa de conformitate.
Mai mult, în vreme ce în dreptul englez, spre exemplu, ceea ce se pierde
este dreptul de a se respinge și a trata contractul ca fiind respins, în aceste
sisteme toate reparațiile care provin din lipsa de conformitate sunt interzise.
Când perioada de timp în chestiune este destul de scurtă și mai ales când
punctul de plecare este momentul livrării, efectele asupra cumpărătorului pot fi
aspre. Pe de altă parte, cu cât perioada de timp este mai extinsă, cu atât mai
nesigură este poziția vânzătorului, mai ales în cazul revânzărilor.82
De aceea este inevitabilă o tensiune între interesele cumpărătorului și cele
ale vânzătorului, și această tensiune a fost accentuată la întâlnirea de la Viena de

81
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu. op. cit., p. 38
82
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu. op. cit., p. 39
faptul că blocul țărilor în curs de dezvoltare, nu fără motiv s-au văzut în postura
predominantă de cumpărători de mărfuri prelucrate și vânzători de produse
primare. Și bineînțeles că problema în discuție este importantă mai ales în ceea
ce privește mărfurile prelucrate.
Rezultatul a fost un compromis nu prea fericit. Regula de bază este că
cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile de îndată ce este posibil și își
pierde dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate dacă nu o notifică
vânzătorului în decursul unei perioade rezonabile de timp după ce a descoperit-
o sau ar fi trebuit să o descopere, în orice caz, în decurs de doi ani de la
preluarea în fapt a mărfurilor. În ceea ce privește pct. (1), ce este o perioadă
rezonabilă de timp, evident că va depinde, într-o oarecare măsură, de
circumstanțele cumpărătorului, dar chiar și lăsând aceasta la o parte, acestuia îi
este permis, prin Art. 44 (dar întotdeuna supus limitei de 2 ani) să recurgă la
reparații prin reducerea de preț sau despăgubiri (exceptând cazul pierderii
profitului) dacă ,, are o scuză rezonabilă pentru lipsa notificării.” Pentru a
profita de această concesie, cumpărătorul trebuie deci să fie capabil să arate că
deși avea cunoștință (sau ar fi trebuit să aibă cunoștință) de lipsă de
conformitate, a avut totuși o scuză rezonabilă pentru a nu face notificarea.
Probabilitatea ca această combinație de circumstanțe să apară, este destul
de mică, dar formularea este destul de cuprinzătoare pentru a oferi ocazii de
dispută și de interpretări variate. Bineînțeles că niciunadintre acestea nu-l va
lipsi de drepturi pe cumpărător ,,dacă lipsa conformității este în legătură cu
faptele pe care vânzătorul le cunoaște sau de care nu putea să nu fie conștient și
pe care nu le-a adus la cunoștința cumpărătorului” (Art. 40).83
Regula de bază, că cumpărătorul trebuie să examineze mprfurile de îndată
ce este posibil, primește niște precizări pentru cazul (normal) când contractul
implică transportul mărfurilor și pentru cazul (nu neobișnuit) când ,,mărfurile

83
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu. op. cit., p. 40
sunt redirijate în tranzit sau reexpediate de cumpărător fără a exista ocazia
rezonabilă de a le examina.” În primul caz examinarea poate fi amânată până
când mărfurile ajung la destinație și în al doilea caz până după ce au sosit la
noua destinație, cu condiția ca ,,în momentul încheierii contractului vânzătorul
să fi avut cunoștință sau să fi trebuit să aibă cunoștință de posibilitatea unei
astfel de redirijări sau reexpedieri.” (Art. 38(2), (3)). Este regretabil că nu s-a
menționat foarte clar că această prevedere acoperă cazul când redirijarea sau
reexpedierea se datorează revânzării de către cumpărător. De aceea problema
este dacă vânzătorul putea în mod normal să prevadă că mărfurile ar putea fi
revândute în timp ce sunt în tranzit. Punerea la punct a ambalării moderne, mai
ales a produselor de înaltă tehnologie, și folosirea pe scară largă a containerelor
vor ușura obligația cumpărătorului de a arăta că ,,nu a existat posibilitatea
rezonabilă de a le examina.”84
Prevederile referitoarea la conformitate sunt urmate de prevederi similare (Art.
41-44) referitoare la cerința ca mărfurile să fie ,,libere de orice drept sau
pretenții din partea unei terțe părți” inclusiv drepturi sau pretenții bazate pe
proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală. Cu toate acestea, nu
există nimic care să corespundă limitei exterioare de 2 ani din Art. 39 (2).
Potrivit art. 30 din Convenție, obligațiile vânzătorului sunt predarea
mărfurilor (art. 31-33), transmiterea proprietății și remiterea documentelor
referitoare la marfă (art. 34). Cu toată această enumerare clară, Convenția
folosește o expunere diferită. Astfel, Convenția nu conține nicio dispoziție cu
privire la obligaţia de transfer al proprietăţii asupra mărfii, deşi este menţionată
de convenţie, pe care înțelege să nu-l reglementeze. În schimb, obligația de
remitere a documentelor care constituie un accesoriul al livrării propriu-zie, este
tratată în prima Secțiune (art. 31-34) și se consideră că este necesară o analiză

84
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu. op. cit., p. 40-41
separată a conformității modurilor și a drepturilor și obligațiilor terților în
Secțiunea a II-a (art. 35-44).85
Cu toate acestea, convenţia se referă indirect la dreptul de proprietate, în
art. 41, atunci când precizează că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere
de orice drept (inclusiv de proprietate) sau pretenție a unui terț.
În schimb, art. 30 nu cuprinde în enumerare alte obligaţii ale
vânzătorului, pe care convenţia le reglementează, şi anume obligaţia de
conformitate a mărfurilor, care include şi cea de garanţie pentru vicii (art. 35-
40), obligaţia de garanţie pentru evicţiune (art. 41-44) şi cea de conservare a
mărfurilor (art. 85 şi 87-88).
Răspunderea vânzătorului pentru nerespectarea obligaţiilor sale
contractuale este reglementată de convenţie sub titlul "Mijloacele de care
dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către vânzător".

Obligaţiile cumpărătorului
Prevederile referitoare la obligațiile cumpărătorului de a plăti prețul și de
a prelua mărfurile sunt reprezentate în Art.53, 54, 56-60.
Conform art. 53, cumpărătorul se obligă, în condiţiile prevăzute în
contract şi în convenţie, să plătească preţul (art. 54-59) şi să preia mărfurile
predate (art. 60). La acestea se adaugă obligaţia cumpărătorului de a specifica
forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii, în condiţiile şi cu consecinţele
prevăzute în art. 65, precum şi obligația de conservare a mărfurilor, în anumite
situaţii specifice, reglementată de art. 86-88.86

85
Ioan Bindiu, op. cit., p. 141
86
A se vedea Anexa prezentă la această lucrare
SUBCAPITOLUL al 2-lea – Rezoluțiunea Convenției de la Viena

În cele de față, este prezentată una dintre cele mai spinoase probleme din
sfera contractelor și vânzărilor: momentul în care se încalcă Convenția de către
una dintre părțile ,,părtașe” la contract, și când una dintre ele o va elibera pe
cealaltă de obligația sa de a-l executa. Cei ce studiază dreptul comparat nu
acordă încredere nici unui sistem juridic intern ca oferind o abordare
satisfăcătoare a acestei probleme; majoritatea legilor care se ocupă de vânzarea
de bunuri tind să fie cazuistice și nu răspund intereselor care sunt în joc.
În vânzările internaționale, problema are o semnificație deosebită din
cauza costului transportului bunurilor către un cumpărător aflat la mare distanță
și dificultatea de a se debarasa de bunurile respinse într-o țară străină. Acești
factori au dus la un acord asupra reglementărilor care pot salva contractul
format în baza Convenției de la distrugere din motive tehnice sau neimportante.
O soluție a fost printr-o serie de prevederi care permit părții care a încălcat
contractul să ,,remedieze” deficiențele în executare (art. 34, 37, 48). O a doua
abordare limitează anularea la încălcări care sunt ,,fundamentale” (art. 25, 49,
64). Această limitare a dreptului unei părți lezate de a anula contractul este
supusă unei puternice presiuni pentru a clarifica poziția ambelor părți: o parte
lezată care este pusă în fața neexecutării contractului (nelivrarea mărfurilor sau
neplătirea costului mărfurilor) poate fixa o perioadă suplimentară de timp –
finală - ,,Cu o durată rezonabilă pentru executare” – faimoasa notă Nachfrist
adoptată din legislația germană.87
Nereușita executării în conformitate cu această notă constituie motiv
pentru anularea contractului, nu este nevoie ca partea lezată să decidă că
încălcarea este ,,fundamentală” (Art. 47, 49 (1) (b) anularea de către cumpărător
(Art. 63 și 64 (1) (b) anularea de către vânzător).

87
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu, op. cit., p. 87
Rezoluțiunea intră în categoria faptelor juridice pentru care noul Cod civil
permite asigurarea opozabilității prin intermediul sistemului de publicitate al
cărții funciare.
Astfel, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 11 și 19 din Codul Civil, acțiunea în
rezoluțiunea judecătorească/arbitrală, precum și pactul comisoriu și notificarea
de rezoluțiune/reziliere se notează în cartea funciară, iar potrivit art. 1552 alin.
(3) din Codul Civil, notificarea de rezoluțiune unilaterală poate fi notată, după
caz, și în alte registre publice.88
Încetarea contractului sub imperiul noii reglementări civile este
reglementată la art. 1321 din Codul Civil, dispoziție legală care enumera expres
unele cazuri de încetare: executarea, acordul de voințe al părților, denunțarea
unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției și
imposibilitatea fortuita de executare, și, totodată, statuează că, prin lege, se pot
stabili și alte cazuri de încetare a contractului.89
Pentru a fi în situația de a invocă rezoluțiunea contractului în baza
Convenției, trebuie îndeplinite în prealabil două condiții cumulative: (i) una
dintre părți să fie în întârziere, și (ii) să nu existe nicio justificare pentru
neexecutarea obligațiilor contractuale.
În materie contractuală, debitorul este de drept în întârziere, potrivit art.
1523 din Codul Civil, dacă se află într-unul dintre următoarele cazuri: (i) prin
convenția părților s-a stabilit că la împlinirea termenului pentru executarea
obligației debitorul este drept în întârziere; (îi) natură obligației impunea că
acesta să fie executată până la un anumit termen; (iii) debitorul a făcut
imposibilă, prin faptă proprie, executarea în natură a obligației; (iv) debitorul a
încălcat o obligație de a nu face; (v) debitorul își exprimă neîndoielnic intenția
de a nu execută obligația; (vi) debitorul nu își execută în mod repetat o obligație
cu executare succesivă; (vii) debitorul profesionist nu-și execută la scadență

88
Disponibil pe: http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-902-actele-sau-faptele-supuse-notarii-notarea-unor-drepturi-
fapte-si-raporturi-juridice
89
Ibidem
obligația de plată a unei sume de bani; și (vii) în alte cazuri menționate expres
de lege.90
Dacă în speță nu este incident niciunul din cazurile de întârziere de drept
menționate anterior, atunci creditorul poate pune debitorul în întârziere fie
printr-o notificare scrisă, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc,
fie prin utilizarea oricărui alt mijloc care asigură dovadă comunicării: fax,
email, înmânare sub semnătura etc. (art. 1522), fie prin formularea unei cereri
de chemare în judecată. 91
Una dintre părți poate să declare contractul anulat dacă nereușita
celeilalte părți de a-și îndeplini oricare din obligații duce la o nerespectare
fundamentală sau dacă vânzătorul nu reușește să livreze sau cumpărătorul să
plătească prețul sau să preia livrarea mărfurilor în intervalul unui Nachfrist92
fixat de cealaltă parte.93 Partea care anulează contractul trebuie s-o facă într-un
interval rezonabil de timp.
Regula generală este că acest interval de timp curge din momentul în care
aceasta a luat cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință de nerespectarea
contractului sau de la data expirării Nachfrist-ului. Totuși, în cazul unei
întârzieri, fie la livrarea de către vânzător, fie la achitarea sau preluarea livrării
de către cumpărător, celeilalte părți nu i se cere să-și asume riscul de a decide
câtă întârziere va constitui o nerespectare fundamentală, dar poate, dacă
dorește, să aștepte până când se face într-adevăr executarea întârziată. De

90
Disponibil pe: http://www.anuaruldeconsultanta.ro/articole/374-rezolutiunea-si-rezilierea-contractului-sub-
imperiul-noului-cod-civil.html
91
Ibidem
92
Formulă procedurală care semnifică dreptul oricărei părți de a fixa o perioadă suplimentară de timp cu o
lungime rezonabilă pentru executare de către cealaltă parte (Art. 47(1), 49(1)(b), 63(1), 64(1)(b)), deseori
desemnată în literatură prin termenul de ,,Nachfrist”, din similitudinea parțială cu o instituție germană cu acest
nume.
93
Sau declară că nu va face astfel. (Art. 49, 64)
aceea în aceste cazuri termenul curge din acest moment. Bineînțeles, la
alegere, partea lezată poate fixa un Nachfrist.94
În timpul perioadei Nachfrist-ului, partea care fixează perioada nu poate
recurge la nicio reparație pentru nerespectarea contractului. În afară de aceasta,
efectul juridic este limitat la cazurile în care vânzătorul nu reușește să livreze
sau cumpărătorul nu reușește să preia marga sau să plătească prețul. În aceste
trei cazuri, dacă nereușita nu este reparată până la expirarea perioadei
Nachfrist, cealaltă parte este îndreptățită să anuleze contractul fără a ține
seama dacă nerespectarea este fundamentală sau nu. Cu alte cuvinte, Nachfrist
eliberează partea de riscul posibilității de a se decide că nerespectarea inițială
nu a fost fundamentală (sau mai degrabă înlocuiește acest risc cu acela mai
mic ca lungimea Nachfrist-ului însuși să fie considerată exagerată). O parte
poate fixa Nachfrist (sau chiar o serie întreagă) și în alte cazuri, dar singurul
avantaj este că îi dă timp să se gândească ce mod de acțiune să adopte referitor
la nerespectarea (și să încurajeze cealaltă parte să execute).95
Anularea contractului eliberează ambele părți de obligațiile asumate prin
acesta, sub rezerva oricăror despăgubiri care ar putea fi datorate.96 O parte care
a executat contractul în totalitate sau parțial poate pretinde restituirea oricăror
furnituri sau plăți efectuate. Conform regulii aceasta dă dreptul vânzătorului la
returnarea mărfurilor livrate, dar măsura în care acest lucru este realizabil în
practică va fi limitată de restricția asupra reparațiilor specifice în Art. 28 și de
faptul că orice problemă referitoare la proprietatea asupra mărfurilor sau la
drepturile creditorilor va fi guvernată de legislația internă.97
Problematica rezoluțiunii contractului este guvernată, potrivit art. 2637
alin. (1) din Codul Civil, de legea stabilită de părți pentru guvernarea fondului

94
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu, op. cit., p. 45
95
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu, op. cit., p. 43-44
96
Art. 81 (1) Anexa la lucrarea prezentă
97
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu, op. cit., p. 46
contractului, iar în cazul în care părțile nu au stabilit legea aplicabilă fondului,
de legea cu care actul juridic are legăturile cele mai strânse sau dacă această din
urmă lege nu poate fi identificată, de legea locului încheierii contractului (art.
2638).
Noul cadru de reglementare al materiei rezoluțiunii contractului se aplică
numai pentru contractele încheiate după 1 octombrie 2011, astfel că, din punct
de vedere practic, acesta va trebui avut în vedere numai pentru activitatea de
redactare a unor proiecte de contracte, dar și pentru încheierea unor acte
adiționale la contractele încheiate sub imperiul vechiului Cod civil.
Totuși, noul cadru de reglementare ar putea fi invocat și în cazul
soluționării litigiilor privind contractele încheiate înainte de data de 1 octombrie
2011 în ceea ce privește punerea în întârziere după intrarea în vigoare a noului
Cod civil sau în ceea ce privește normele de drept internațional privat.98

98
Disponibil pe: http://www.anuaruldeconsultanta.ro/articole/374-rezolutiunea-si-rezilierea-contractului-sub-
imperiul-noului-cod-civil.html
SUBCAPITOLUL al 3-lea - Contractul de vânzare internațională de
mărfuri (CVI)

Aspecte juridice fundamentale

Contractul de vânzare internațională este un acord de voință bilateral prin


care una dintre părți, de regulă vânzător, dintr-o anumită țară, se angajează să
livreze celeilalte părți, de regulă cumpărător, dintr-o altă țară, un bun material al
său, determinat cantitativ și calitativ, într-un anumit loc și la o anumită dată, în
condițiile convenite, contra unui preț.99
Prin urmare, contractul internațional este un contract sinalagmatic. În
contractul internațional apare ca particularitate elementul de extraneitate, fapt
pentru care nu poate fi supus în exclusivitate prevederilor legislațiilor naționale.
Prezența elementelor de extraneitate le oferă părților dreptul de a stabili legea
care să le cârmuiască contractul.
Contractul internațional poate să aibă unul sau mai multe elemente de
extraneitate, printre care partenerul este în toate cazurile străin.
Sunt subiecte ale contractului internațional acele personae care își au
sediul sau reședința obișnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare dintre
situațiile următoare: când actele constituind oferta și acceptarea ofertei sunt
îndeplinite pe teritoriul unor state diferite; când contractual presupune ca lucrul
vândut face sau va face obiectul transportului din teritoriul unui stat în teritoriul
altui stat; când predarea lucrului trebuie să se realizeze pe teritoriul unui stat,
altul decât acela unde s-au îndeplinit actele constituind oferta și acceptarea
ofertei.100

99
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 9
100
Ibidem
Încheierea și derularea unei tranzacții internaționale antreneză și o serie
de contracte auxiliare precum: aranjamentul de garantare a creditului extern;
contractul de transport al mărfurilor; aranjamentul bancar pentru transferul și
plata documentelor; contractual de asigurare a mărfurilor etc.

Principalele aspecte juridice ale contractului de vânzare internațională

a) Legea de cârmuire a contractului

Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă de


internaționalitate, obligațiile partenerilor vor fi cârmuite, în virtutea lui lex
voluntatis, de legea pe care o convin. Aceasta poate fi legea din țara
vânzătorului, legea din țara cumpărătorului, legea dintr-o țară terță, completate
cu norme decurgând din convenții internaționale, reguli și uzanțe de interpretare
uniformă a unor practici internaționale.
În majoritatea legislațiilor se prevede că, în cazul în care părțile nu fac uz de
lex voluntatis, contractului pe care îl semnează i se aplică legea țării pe teritoriul
căreia acesta a fost semnat (lex loci actus). Conform altor legislații, contractul
este guvernat de legea din țara vânzătorului (lex venditoris).101
Este important de remarcat tendința contemporană de a se intensifica
activitatea pentru uniformizarea normelor de drept ale comerțului internațional,
pentru a se elimina, pe cât posibil, conflictele dintre legislațiile naționale.
Dreptul aplicabil contractului internațional include întreg ansamblul de
reglementări normative dintr-un stat și nu un singur act normative sau o singură
lege. Dreptul unui anumit stat este folosit de părțile dintr-un contract
internațional nu numai pentru a fi adoptat drept lex contractus, ci și ca mijloc
tehnico-juridic de a preciza conținutul contractului.

101
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 11
Lex contractus guvernează ansamblul operațiunilor juridice privind
formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, neavând ca
obiect capacitatea părților, constituirea de drepturi reale, forma exterioară a
actului juridic. Capacitatea fiecărei părți contractante este stabilită de legea sa
națională (lex patriae). Condițiile de formă ale contractului internațional ies de
sub incidența lui lex contractus, legislațiile naționale reglementând prin
dispoziții de drept material cu caracter imperativ întocmirea unui înscris, iar
într-un număr mai redus de state se admite acordul de voință realizat pe cale
verbală. Constituirea de drepturi reale cade sub incidența lui lex rei sitae – legea
locului unde se găsește marfa.102

b) Uzanțe internaționale și norme uniforme de drept comercial


internațional

Uzanțele internaționale și normele uniforme internaționale sunt adoptate de


către părțile contractanet prin înscrierea în contract a unor clauze de trimitere la
acestea sau prin formularea unor claze tip, integrare în contract.
În vederea sistematizării uzanțelor izvorâte din practica comerțului internațional
au fost elaborate de către diferite organisme internaționale: reguli și principii
uniforme, contracte model de adeziune; contracte tip; condiții generale de
livrare atât în domeniul operațiunilor de vânzare-cumpărare, cât și în domenii
adiacente, precum plăți externe, transporturi și expediții internaționale, asigurări
etc.
Uzanțele care au fost sistematizate până în prezent au fost strânse în
documente de însemnătate internațională. Important este de reținut că ONU,
fiind preocupată de uniformizarea reglementărilor în materie de comerț
internațional, a înființat în 1966 ,,comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul

102
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 11-12
Comercial Internațional”, cu scopul de a coordona activitatea tuturor
organizațiilor care participă la opera de standardizare a regulilor, principiilor și
uzanțelor folosite în practica comercială internațională. Un rol deosebit îl are în
această direcție ,,Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat”, cu
sediul la Roma.

c) Dreptul părților de a determina elementele contractului

În virtutea libertății care le este recunoscută (lex voluntatis), părțile sunt


în măsură să determine elementele contractului și să-și asume obligații
reciproce. Cu cât conținutul contractului este mai temeinic elaborat, cu atât
riscul de a recurge, în ipoteza unui diferend, la întregiri, pe temeiul dispozițiilor
unei anumite legi, se diminuează în mod corespunzător.
Recunoscându-se avantajele neîndoielnice pe care le prezintă un contract
cu un conținut cât mai acoperitor și în scopul facilitării negocierilor, s-a
intensificat continuu procesul de tipizare a clauzelor invariabile față de cele
variabile, specifice. Acestea din urmă se adaptează și se schimbă potrivit
particularităților fiecărei operațiuni comerciale. Clauzele invariabile preced
contractul, spre deosebire de cele specifice care se nasc odată cu contractul.103

d) Condițiile de formare ale contractului

Părțile semnatare trebuie să aibă condiție juridică. Nu au capacitate juridică:


minorii, alienații mintali și persoanele puse sub interdicție judecătorească,
urmare a unei condamnări judecătorești.
Consimțământul părților nu trebuie să fie viciat. Vicierea acestuia se poate face
prin: eroare, respectiv printr-o falsă prezentare a realității în momentul semnării

103
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 13
contractului; dol care constă în înșelarea semnatarului prin mijloace necinstite,
precum prezentarea de mostre sau modele false, acte false, referințe de
complezență; violența, adică amenințarea semnatarului cu un rău de natură să-i
provoace o temere, cum ar fi șantajul; evicțiunea, adică exercitarea de către
partener a unor drepturi care nu-i aparțin, precum vânzarea unui bun proprietate
a unui terț.
Obiectul contractului trebuie să fie licit (admis de lege), să existe în momentul
încheierii contractului sau să poată fi constituit în viitor, să fie determinat sau
determinabil.104

104
Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, op. cit., p. 15
CONCLUZII

Argumentul pentru aderarea la Convenția prezentată amănunțit în


lucrarea de față este acela că ea furnizează o portiță de scăpare de posibilele
dificultăți de a determina legislația adecvată sau de capcanele unui sistem străin
nefamiliar, în care legea vânzărilor poate fi greșit adaptată tranzacțiilor
comerciale moderne.
Tranzacțiile de vânzări care traversează hotarele internaționale sunt
expuse la incertitudine juridică – îndoieli cu privire la sistemul juridic care se va
aplica și dificultatea de a face față unei legislații străine nefamiliare. În acest
caz, contractul de vânzare poate specifica ce legislație se va aplica, dar
vânzătorii și cumpărătorii nu se pot aștepta ca partenerii comercial străini să fie
întotdeauna de acord cu aplicabilitatea respectivei legislații. Insistența ambelor
părți asupra acestui punct sensibil poate prelungi și pune în pericol încheierea
contractului. Bineînțeles, acceptarea Convenției nu va îndepărta complet
necesitatea de a recurge la regulile conflictului între legislații când se ivesc
probleme care sunt în afara Convenției. Chestiunea valabilității, de exemplu,
poate produce probleme dificile în această privință.
Fără îndoială că modul de redactare al acesteia nu va satisface toate
părțile implicate. Aceasta parțial pentru că reflectă stiluri naționale diferite in
diferite articole dar și pentru că reflectă dificultatea redactării internaționale, în
care o îmbunătățire stilistică poate fi greșit înțeleasă în mod invers, ca o
modificare de fond. Cu toate acestea, Convenția este un act util, în comparație
cu multe alte texte internaționale.
Un defect mai important al Convenției este faptul că versiunile în toate
cele șase limbi ale Națiunilor Unite sunt în mod egal autentice. Totuși, acesta
este numai un aspect al problemei mult mai complexe de a asigura uniformitatea
interpretării de către un mare număr potențial de tribunale naționale, atunci când
nu există un tribunal cu puterea de a da o regulă finală.
Uniformitatea interpretării Convenției este și va fi întotdeauna greu de
asigurat, mai ales acolo unde se folosesc concepte foarte largi, cum ar fi
,,principiile generale pe care se bazează [Convenția]”105 sau ,,respectarea bunei
credințe în comerțul internațional”106 sau ,,nerespectarea fundamentală”107, dar
astfel de dificultăți sunt inerente oricărei codificări. Ceea ce s-ar fi putut evita
într-o lume ideală sunt compromisurile prin care un text a fost lăsat, în mod
conștient, într-o formă ambiguă pentru a asigura aparența unui acord. Acestea,
includ prevederile referitoare la caracterul definit al mărfurilor și, mai ales al
prețului, oferte ferme, riscul referitor la mărfurile vândute în tranzit și la buna
credință. Divergențele de interpretare în aceste cazuri par aproape inevitabile.
Mai mult, prevederile referitoare la caracterul definit al prețului și al ofertelor
ferme, împreună cu posibilitatea statelor contractante de a declara că forma
scrisă este esențială, vor constitui capcane pentru comercianții imprudenți.
Un număr de prevederi, mai ales în domeniul reperațiilor, ar putea fi
considerate indezirabile, cum ar fi elasticitatea prevederilor referitoare la
momentul în care cumpărătorul își pierde dreptul de a se baza pe non-
conformitatea mărfurilor, ori dreptul vânzătorului de a întocmi o specificație
pentru mărfuri dacă n-o face cumpărătorul. Altele ar putea fi considerate ca o
îmbunătățire adusă stării actuale, cum ar fi prevederile de reparații pentru
cazurile de executare parțială sau excesivă.
În încheiere se poate concluziona, că dată fiind dificultatea de a se ajunge
la un acord într-un mare număr de națiuni, între dreptul cutumiar și cel civil,
între capitaliști și socialiști, țări dezvoltate și în curs de dezvoltare și după 17
ratificări și aderări și perspectiva altora, acest cod este probabil atât de bun pe
cât permit așteptările.108

105
Art. 7 (2)
106
Art. 7 (1)
107
Art. 25
108
Vasile Popa, D.A. Crăciunescu, op. cit., p. 68
BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Bindiu, Dreptul comerțului internațional, Editura Paralela 45, București,


2001

2. D.A. Crăciunescu, Vasile Popa, Convenția de la Viena asupra vânzărilor


internaționale de mărfuri, Editura Helicon, Timișoara

3. Constantin Fota, Luminița Degeratu, Loredana Niță, Contractele comerciale


internaționale, Universitate din Craiova, Facultatea de Științe Economice,
Reprografia Universității din Craiova – 2001

4. Prep. univ. drd. Mihai Floroiu, Câteva considerații privind problemele


juridice ridicate de Convenția de la Viena a Națiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaționale de mărfuri (11 aprilie 1980)

5. drd. Iftime Emanuela, prof. Univ. Dr. Ioan Macovei, Facultatea de Drept,
Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Probleme ale Convenției Națiunilor Unite
asupra Contractelor de vânzare internațională de mărfuri prin prisma Statelor
nesemnatare, Iași

6. Av. dr. Chirilă Nicolae, CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE ASUPRA


CONTRACTELOR DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI Viena
1980 Domeniul de aplicare şi formarea contractului - Comentariu pe articole -
Volumul I Art. 1-29, Editura Universul Juridic, București, 2011

7. I.Rucăreanu, Curs de drept, Elemente de drept civil și comercial comparat,


Atelier poligrafic A.S.E. București, 1980

8. Brîndușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional,


Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

9. B. Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Note de curs, Academia de


poliție ,,Al. I. Cuza”, București, 1998
Resurse web:

*** http://www.cssp.ro/analize/2012/10/23/scurt-istoric-al-integrarii-apararii-
europene-1967-1987/

*** https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece

***http://ziarullumina.ro/revitalizarea-economiei-europene-in-contextul-
globalizarii-60378.html

***http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Uniunea_Eur
opeana_si_economia_globala.pdf

*** http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-902-actele-sau-faptele-supuse-notarii-
notarea-unor-drepturi-fapte-si-raporturi-juridice

*** http://www.anuaruldeconsultanta.ro/articole/374-rezolutiunea-si-rezilierea-
contractului-sub-imperiul-noului-cod-civil.html

*** http://www.anuaruldeconsultanta.ro/articole/374-rezolutiunea-si-rezilierea-
contractului-sub-imperiul-noului-cod-civil.html