15

2 Ciclul de viaţă al produsului

2.1 Analizarea ciclului de viaţă

2.1.1 Etapele ciclului de viaţă

Începând de la perceperea necesităţii şi până la eliminarea sa, produsul trece printr-o succesiune de faze care se
derulează în trei etape (figura 2.1): creaţie, fabricaţie / distribuţie, eliminare.
In timpul etapei de creaţie produsul nu există decât în imaginaţie. După studiul de piaţă produsul se dezvoltă în stadiu
de proiect, trecând prin diferite faze: studierea fezabilităţii, concepere, proiectare, prototipare, industrializare.
Principalele obiective ale acestei etape sunt:
 îmbunătăţirea concepţiei, în scopul asigurării unei
producţii eficiente;
 punerea la punct a previziunilor asupra costurilor şi
asupra performanţelor produsului;
 îmbunătăţirea încercărilor şi a caracteristicilor în
faza de prototip;
 reducerea termenului de lansare în fabricaţie.
Produsul începe să existe odată cu punerea lui în fabricaţie
şi distribuţie. Această etapă este marcată prin curba de viaţă
a produsului, care exprimă variaţia cifrei de afaceri de-a
lungul fazelor derulate succesiv: lansare, creştere,
saturare, cădere. In timpul acestei etape produsul este comercializat şi urmărit în utilizare, asigurarea mentenanţei
trebuind să preocupe fabricantul din momentul începerii comercializării şi utilizării. Problemele esenţiale care se pun sunt:
 care componente să fie fabricate de propria întreprindere şi care să fie obţinute prin cooperare;
 cum să se reacţioneze cât mai prompt posibil la cererile clienţilor;
 cum să se menţină calitatea produsului;
 cum să se mărească productivitatea şi să se reducă costurile.
Ultima etapă a ciclului de viaţă, eliminarea produsului, este rezervată pentru reciclarea, distrugerea sau stocarea
deşeurilor. In ceea ce priveşte producţia, ea este destinată doar pentru asigurarea pieselor de schimb. Soluţiile care pot fi
adoptate pentru satisfacerea cererilor sunt următoarele:
 continuarea producţiei pe bază de previziuni;
 continuarea producţiei pe bază de comenzi;
 continuarea producţiei pe bază de contracte;
 cesionarea producţiei şi a distribuirii pieselor.
2.1.2 Parcursul produsului în întreprindere
In ciclul de viaţă al produsului se pot distinge două
parcursuri:
 un parcurs în întreprindere, care desemnează ciclul
de viaţă virtual al produsului, imaginat de către
inginerul de concepţie;
 un parcurs la utilizator, care desemnează ciclul de
viaţă real al produsului.
In ceea ce priveşte parcursul produsului în întreprindere,
acesta poate fi descompus în (figura 2.2):
 ciclul de comercializare, care începe cu studierea
pieţei şi preluarea comenzii, continuă cu studierea
fezabilităţii, şi sfârşeşte cu livrarea, facturarea şi
asigurarea mentenanţei produsului;
 ciclul de producţie, constând în conceperea şi
industrializarea produsului, aprovizionarea cu
materiale, fabricarea şi controlarea produsului
fabricat.
Intersecţia celor două cicluri este materializată de către
produs, care trece din starea virtuală spre starea reală.
Diferitele structuri antrenate de parcursul produsului în întreprindere în vederea realizării sale sunt prezentate în figura
2.3. Parcursul începe cu preluarea comenzii de la client. Primul care intervine este Serviciul comercial, care are
următoarele atribuţii:
16
 efectuarea studiului de piaţă;
 elaborarea caietului de sarcini al produsului;
 estimarea vânzărilor;
 elaborarea programului de producţie;
 stabilirea devizului;
 stabilirea termenelor de fabricaţie;
 organizarea publicităţii şi a promovării produsului;
 organizarea serviciului de mentenanţă.
In urma primirii caietului de sarcini, Serviciul concepţie
constructivă trece la următoarele activităţi:
 efectuarea studiului şi a concepţiei produsului;
 elaborarea desenelor de concepţie (ante-proiect) şi a
desenelor de definiţie (proiect) ale produsului.
Documentele tehnice primite de către Serviciul tehnologic
îi permit să înceapă activităţile de industrializare ale
produsului, efectuând următoarele lucrări:
 analizarea fabricaţiei;
 elaborarea ante-proiectului şi a proiectului studiului
de fabricaţie;
 elaborarea desenelor semifabricatelor;
 elaborarea fişelor tehnologice şi a planelor de
operaţii.
Tehnologia concepută este pusă în aplicare de către Biroul
concepţie SDV-uri, care materializează soluţiile prezentate
în planele de operaţii: scule speciale, port-scule, dispozitive
port-piese speciale sau modulare, mijloace de control.
Acestea sunt fabricate în Atelierul realizare SDV-uri.
Al doilea traseu urmat de documentele elaborate de către
Serviciul tehnologic trece pe la Serviciul planificare –
ordonanţare – lansare, în vederea continuării industrializării produsului, şi anume:
 calcularea necesarului de componente ale produsului;
 elaborarea planului de aprovizionare;
 elaborarea planului de încărcare a posturilor de lucru;
 ordonanţarea fabricaţiei;
 organizarea mijloacelor de producţie;
 stabilirea necesarului de resurse umane;
 lansarea şi urmărirea producţiei.
Produsul conceput şi industrializat urmează a fi realizat în Atelierul producţie, unde are loc:
 fabricarea pieselor,
 controlarea pieselor fabricate,
 montarea şi încercarea produsului.
Urmărirea producţiei este asigurată de către Serviciul gestiune producţie, care primeşte datele de la Atelierul producţie,
furnizându-le Serviciului comercial. Produsul fabricat este verificat în continuare de către Serviciul control calitate, al
cărui rol este de a asigura conformitatea produsului. Ajuns în starea sa finală, produsul poate fi ambalat şi stocat în
Magazie până la livrarea sa către client, efectuată de Serviciul expediţie.

2.2 Modelarea ciclului de viaţă

2.2.1 Activităţile fundamentale

Conceptul de inginerie, conform unei accepţiuni mai generale, este bine pus în evidenţă prin definiţia următoare: studiul
ansamblului tehnicilor şi relaţiilor stabilite într-un mediu uman, economic şi geografic în vederea unei desfăşurării
unei acţiuni definite, într-o perioadă dată. Astfel:
 sesizarea şi enunţarea unei necesităţi pornind de la insatisfacţiile resimţite de om constituie un aspect al
ingineriei;
 cercetarea soluţiilor folosind legi ştiinţifice şi utilizând tehnici de creaţie constituie un al doilea aspect al
ingineriei;
 calcularea, dimensionarea, desenarea, studierea mijloacelor de fabricaţie este întotdeauna inginerie;
 organizarea comercializării constituie, în fine, tot inginerie.
 17
Se observă că toate aceste acţiuni sunt legate de ciclul de viaţă al produsului, care poate fi decupat în 10 activităţi
fundamentale:
 analizarea necesităţii produsului;
 studierea fezabilităţii produsului;
 conceperea produsului;
 proiectarea produsului;
 industrializarea produsului;
 omologarea produsului;
 fabricarea produsului;
 comercializarea produsului;
 utilizarea produsului;
 eliminarea produsului.

2.2.2. Modelul ciclului de viaţă

Scopul urmărit este de a analiza în profunzime fiecare activitate a ciclului de viaţă, sub multiple aspecte:
 rolul fiecărei activităţi;
 lucrările efectuate;
 parametrii transformaţi;
 suporturile care permit efectuarea şi controlarea unei activităţi;
 schimburile de informaţii.
Pentru aceasta, fiecare activitate poate fi consemnată sub o formă modulară şi grafică, prevăzută cu săgeţi care au o
semnificaţie anume (figura 2.4).

Activitatea are ca scop transformarea datelor de intrare în date de ieşire. Realizarea activităţii necesită mijloace şi
organe de asistare, respectiv de control, care permit declanşarea sau controlul desfăşurării sale. Această reprezentare
este inspirată din modelul SADT (Structured Analysis and Design Technique).
Pentru a modela cât mai clar şi complet ciclul de viaţă al unui produs este indicat de a adopta un demers descendent,
care permite trecerea progresivă de la general spre particular. Pentru aceasta, fiecare modul de activitate face obiectul
unei descompuneri, respectiv deschideri în mai multe căsuţe, care la rândul lor pot fi descompuse în continuare. Astfel,
diagrama de nivel superior, numită A0 (figura 2.5), conţine cele 10 activităţi ale ciclului de viaţă specificate anterior.
La nivelul de detaliu următor, fiecare modul va face obiectul unei descompuneri în diagrame care conţin activităţi
elementare, numite faze. Dacă este necesară o deschidere suplimentară, căsuţele vor desemna lucrări, ş.a.m.d.
Principiul deschiderilor este ilustrat în figura 2.6.

2.2.3. Modelele activităţilor

Activitatea A1 - Analizarea necesităţii produsului (figura 2.7).
Obiectivul este de a sesiza şi a enunţa nevoia de a crea sau a recrea un produs. Iniţializarea sa este determinată de mai
mulţi factori, cum ar fi: perceperea unei noi pieţe, o idee sau insatisfacţiile tehnico-comerciale resimţite de către
utilizatori. Acestea corespund unora dintre rolurile funcţiei marketing care, în acest stadiu, urmăreşte:
 sesizarea necesităţii;
 enunţarea necesităţii;
 validarea necesităţii.
Se observă, prin urmare, interesul pentru munca în grup multidisciplinar şi aportul Ingineriei Valorii.
Activitatea A2 - Studierea fezabilităţii produsului (figura 2.8).
Aceasta este expresia funcţională a necesităţii, al cărui obiectiv este de a stabili documentul numit Caiet de Sarcini
Funcţional (CdSF). Necesitatea fiind enunţată şi validată, se pune problema de a recenza şi explicita satisfacţiile
18
aşteptate de către utilizatori. Altfel spus, această activitate impune considerarea produsului nu ca un ansamblu de
componente, ci ca un generator de servicii; se spune că el asigură funcţii de serviciu. Fazele pe care le conţine
activitatea sunt următoarele:
 identificarea funcţiilor de serviciu;
 caracterizarea funcţiilor de serviciu;
 ierarhizarea funcţiilor de serviciu;
 redactarea Caietului de Sarcini Funcţional.
Ca şi pentru activitatea precedentă, Ingineria Valorii constituie un instrument de ajutor fundamental, prin demersul său
riguros şi performant.

Activitatea A3 – Conceperea produsului (figura 2.9). Pornind de la Caietul de Sarcini Funcţional, această activitate are ca
scop stabilirea Dosarului Ante-Proiect, constând în alegerea definitivă a conceptului şi a exigenţelor funcţionale privind
performanţele scontate. Pentru parcurgerea fazelor acestei activităţi sunt folosite metode de creaţie, de calcul, de evaluare,
de încercare, precum şi mijloace de Concepţie Constructivă Asistată de Calculator (CAD - Computer Aided Design).
Aceste faze sunt:
 cercetarea ideilor şi a soluţiilor;
 studierea soluţiilor;
 evaluarea soluţiilor.
Activitatea A4 – Proiectarea produsului.
Aceasta constituie activitatea finală efectuată de către Serviciul concepţie constructivă. Ante-proiectul este completat
printr-o definire exactă a soluţiei. Componentele ce urmează a fi fabricate fac obiectul desenelor de definiţie (execuţie).
Trebuie remarcat însă că acestea devin definitive doar după punerea în acord cu serviciile productive (aprovizionare,
planificare, fabricare, control). Dialogul are ca scop mixarea competenţelor, îmbogăţind cunoaşterea reciprocă a
problemelor profesionale pe care le întâlnesc diferiţii participanţi operaţionali.
In figura 2.10 se prezintă modelul activităţii.

Activitatea A5 – Industrializarea produsului (figura 2.11).

Această activitate are ca scop stabilirea dosarului industrial, realizarea prototipului şi a seriei zero.
Pornind de la dosarul proiectului, pentru parcurgerea acestei etape sunt necesare:
 19
 elaborarea procesului de fabricaţie;
 stabilirea utilajelor şi organizarea posturilor de lucru;
 organizarea aprovizionării.
Se face apel la Serviciul tehnologic şi Serviciul planificare
– lansare – ordonanţare.
Activitatea A6 – Omologarea produsului.
Acesta este actul de verificare prin care i se certifică
produsului calitatea de a asigura misiunea ce i-a fost cerută
prin Caietul de Sarcini Funcţional, realizându-se astfel
validarea sa.
Pentru aceasta este necesar să se procedeze la încercări,
rezultatele fiind confirmate de către servicii oficiale. In
figura 2.12 se prezintă modelul activităţii.
Activitatea A7 – Fabricarea produsului (figura 2.13). Această
activitate are ca scop realizarea produselor, exploatând datele
existente în producţie, în scopul asigurării calităţii, costurilor,
cantităţii şi termenelor de livrare prevăzute.
Obiectivele reclamă, bineînţeles, competenţe profesionale,

dar trebuie reţinut că este necesară informarea şi implicarea personalului în vederea înlăturării obstacolelor ce izolează
diferite activităţi şi favorizării comunicării. Pornind de la dosarul de industrializare şi de la materiile prime
aprovizionate este necesar să se parcurgă următoarele faze:
 fabricarea;
 gestionarea producţiei.
Pentru această activitate se face apel la Serviciile planificare – lansare – ordonanţare, calitate, gestiunea producţiei.

Activitatea A8 – Comercializarea produsului (figura 2.14). Produsul fiind de acum realizat, este necesar să se
procedeze în continuare la pregătirea lui pentru ambalare şi trimitere către utilizator, în vederea vânzării. Acest ultim
punct implică punerea în practică a unei politici de comunicare cu clienţii potenţiali, prin acţiuni de publicitate şi
promovare a produsului. Pentru parcurgerea acestei activităţi este deci necesară:
 conceperea şi realizarea ambalajului;
20
 distribuirea produsului, alegând punctele şi metodele de vânzare;
 promovarea produsului (împingerea produsului către consumator sau atragerea acestuia către produs).
Activitatea este realizată de către Serviciul comercial.
Activitatea A9 - Utilizarea produsului (figura 2.15). La modul general, această activitate poate fi descrisă din două
puncte de vedere:
 cel al utilizatorului;
 cel al furnizorului.
Ca producător prezintă interes asigurarea urmăririi
logistice a produsului, evaluarea permanentă a
performanţelor sale şi luarea deciziilor care se impun.
Pentru parcurgerea activităţii este necesară:
 urmărirea administrativă şi economică a produsului,
studiind în special regulamentul de utilizare,
evidenţa clientului, garanţia legală şi garanţia
contractuală;
 urmărirea fizică relativ la transport, livrare,
instalare, punere în funcţiune, cât şi mentenanţă;
 evaluarea performanţelor, prin urmărirea cifrei de
afaceri şi a marjei asupra costului direct.
Ansamblul acestor acţiuni servesc drept bază pentru luarea de decizii care se încadrează într-o politică de calitate totală.
Activitatea este realizată de Serviciul comercial.
Activitatea A10. Eliminarea produsului (figura 2.16). Această ultimă activitate se referă la acţiunile purtate după
utilizarea produsului. Soluţiile reţinute pentru eliminarea produsului sunt:
 reciclarea elementelor constitutive recuperabile;
 distrugerea elementelor nerecuperabile;
 stocarea în securitate a elementelor nereciclabile şi nedestructibile.
Activitatea este realizată, în general, în întreprinderi specializate. Rolul său esenţial îl constituie protecţia mediului.
2.3. Diferite abordări ale ciclului de viaţă

2.3.1. Demersul secvenţial

Pe parcursul creaţiei unui produs, cea mai mare parte a întreprinderilor manufacturiere aplică încă un demers liniar.
Acest demers a fost impus de modul de organizare al întreprinderii şi de fluxul de informaţii între diferitele servicii.
O organizare a întreprinderii pe servicii ataşate activităţilor ciclului de viaţă al produsului, dotarea lor cu mijloace informatice
şi legarea în reţea conduce spre conceptul de CIM, dar ea rămâne o structură liniară şi secvenţială, care prelungeşte durata
ciclului de producţie, de la perceperea necesităţii şi preluarea
comenzii până la livrarea produsului (figura 2.17). In vederea
parcurgerii etapelor ciclului de viaţă al produsului, urmează să
intervină în mod succesiv un număr mare de persoane:
 specialiştii în marketing, care definesc caietul de
sarcini al produsului;
 inginerul de concepţie, care va crea o soluţie tehnică;
 proiectantul, care o va reprezenta;
 designerul, care va ajusta formele în mod estetic;
 inginerul de calcul, care va dimensiona elementele care
trebuie să garanteze un anumit comportament în
serviciu sau o anumită durată de viaţă a produsului;
 inginerul tehnolog, care va alege procedeele de
obţinere a pieselor şi va studia procesele de fabricaţie;
 meseriaşii din atelier, care urmează să realizeze
produsul;
 echipa de încercări, care va accepta sau va respinge
produsul, după verificarea conformităţii cu caietul de
sarcini;
 agentul de vânzare, care va comercializa produsul;
 echipa de mentenanţă, care va urmări produsul pe
parcursul utilizării sale.
Această viziune tradiţională, moştenire a Taylorismului, este calificată, în general, ca secvenţială, ţinând cont de
anclanşarea cronologică a activităţilor. Ea are meritul de a defini o ordine necesară în parcurgerea ciclului de viaţă al
unui produs, a proceselor sale, precum şi stabilirea clară a responsabilităţilor. Dar, diviziunea muncii între diferite
 21
servicii, cât şi în interiorul acestora, determină o specializare îngustă a personalului şi regruparea după criteriul
sarcinilor de îndeplinit. Astfel, fiecare grup se închide în propria sa idee asupra produsului, în cultura şi limbajul său de
comunicare. Într-adevăr, oamenii de la marketing nu au aceeaşi viziune asupra produsului ca şi specialiştii în
tehnologie, cei din atelier sau cei de la mentenanţă.
In activitatea cotidiană a întreprinderilor se observă adesea numeroase disfuncţionalităţi:
 cu toate că avusese specificat în mod complet şi sistematic toate datele în caietul de sarcini înainte de începerea
studiului, produsul rezultat din concepţie este adesea reluat la toate nivelurile, considerându-se că funcţionarea sa
este imperfectă sau că nu satisface în totalitate necesităţile utilizatorilor;
 sub presiunea termenelor impuse studiul este limitat în continuare la dezvoltarea primei idei sau soluţii
imaginate, neglijându-se astfel alte soluţii care s-ar fi putut dovedi a fi şi mai bune;
 personalul de concepţie este pus să efectueze numeroase alegeri şi să ia numeroase decizii asupra unor chestiuni
care nu ţin neapărat de competenţa sa directă; aceasta limitând intens libertatea de manevră a serviciilor care
intervin în continuare;
 serviciul tehnologic, însărcinat cu concepţia procesului şi a mijloacelor de producţie este foarte adesea pus în
situaţia să ceară modificări serviciului de concepţie constructivă, dar care sunt foarte rar acceptate, consecinţele
lor fiind judecate prea importante, căci ele intervin prea târziu;
 natura secvenţială a organizării determină apariţia buclajelor de corecţie, care se dovedesc a fi destul de rar
eficiente, influenţând termenele şi costurile.
La această problemă de fragmentare a activităţilor se adaugă o problemă conjuncturală: contextul economic instabil şi
nesigur. Întreprinderile operează pe micropieţe extrem de
schimbătoare, care pot să se deschidă şi să se închidă în
interval de 12 - 18 luni. Altfel spus, aceste "ferestre de
piaţă" există şi ele sunt oferite întreprinderilor capabile de a
se organiza pentru a răspunde la aceste variaţii
imprevizibile şi brutale ale pieţei, propunând produse în
timpul dorit, la nivelul de calitate cerut şi la preţul just.

2.3.2. Demersul simultan

Pentru o întreprindere dornică să păstreze sau să câştige
segmente de piaţă, o soluţie posibilă o constituie
"spargerea" demersului liniar şi secvenţial, de la concepţie
până la producţie, încercându-se paralelizarea unor
activităţi ale ciclului de viaţă, ceea ce ar aduce un câştig de
timp şi ar reduce termenele de lansare şi de punere în
distribuţie a produsului (figura 2.18).
In consecinţă, liniarităţii organizării secvenţiale i se opun în prezent diferite modele de inginerie simultană, care permit
a obţine, dacă nu simultaneitatea unor activităţi, cel puţin suprapunerea lor parţială. Să luăm exemplul activităţilor
realizate în mod secvenţial, repartizate în trei etape. Se poate imagina realizarea unei suprapuneri a activităţilor, făcând
să dispară, în primul rând, frontierele celor trei etape. Astfel, când o activitate ajunge să dispună de suficiente informaţii,
ea va putea începe înainte de încheierea activităţii precedente. Punerea în aplicare a unei asemenea situaţii necesită ca
fiecare activitate, fază sau lucrare ce urmează să cunoască stadiul efectuării lucrărilor precedente pentru a-şi putea
decide singură propriul demaraj. In ciclul de viaţă al unui
produs, etapele de analizare a necesităţii şi de dezvoltare
sunt cele a căror responsabilitate este foarte importantă, cu
consecinţe asupra costurilor, calităţii şi termenelor de
realizare.
Costurile angajate şi cheltuielile reale cumulate pe întregul
ciclu de viaţă al produsului sunt prezentate în figura 2.19. Sub
aspectul cheltuielilor, în raport cu demersul secvenţial, curba
demersului simultan se apropie sensibil de curba costurilor
angajate, ceea ce permite urmărirea în timp real a consecinţelor
financiare a deciziilor luate pe parcursul proiectului.
Punerea în aplicare a unei organizări de lucru în paralel nu
rezolvă totuşi absolut toate aspectele. Una dintre
dificultăţi este legată de probleme umane. Pentru a facilita
această restructurare, o soluţie constă în regruparea fizică
a participanţilor la proiect în aceeaşi încăpere, ceea ce nu
este deloc simplu, căci intervin în mod frecvent probleme
de comunicare între diferitele profesii. Spre exemplu, o
aripă de automobil va fi văzută astfel:
22
 în funcţie de modul în care reflectă lumina, de către designer;
 prin deformaţia plastică maximă suferită de tablă în timpul ambutisării, de către inginerul mecanic;
 prin traiectoria efectuată de sculă pentru obţinerea formei matriţei la toleranţele prescrise, de către prelucrător.
In toate aceste cazuri este vorba însă despre aceeaşi formă, care poate fi definită geometric prin carourile lui Bézier.
Găsirea unui limbaj comun, care să permită tuturor urmărirea evoluţiei proiectului în timp real constituie idealul
imposibil. Soluţia fizică o constituie punerea diferitelor servicii să lucreze în acelaşi timp asupra aceluiaşi proiect.
Aceasta are ca efect posibilitatea de
concepere şi fabricare a produsului dintr-odată.
Deosebirea faţă de organizarea secvenţială este constituirea de echipe de proiect multidisciplinare, care regrupează
diferiţii specialişti care intervin de-a lungul ciclului de viaţă al proiectului. Aceste echipe reprezintă centrul nervos al
ingineriei simultane.
Ideea constă în a ajunge la o soluţie quasioptimală în minimum de timp, culegând opiniile diverse şi variate ale acestor
specialişti încă din faza de concepţie, determinând participarea întregii întreprinderi şi înţelegând rolul diferitelor
servicii.
Aceste echipe permit catalizarea inovaţiei, asigurând un nivel de calitate adecvat exigenţelor pieţei. In sfârşit, faptul de
a lucra în echipă dinamizează sensul responsabilităţilor fiecăruia, rezultând o motivaţie sporită. Acest sentiment de
responsabilitate este întărit de descentralizarea şi destructurarea funcţiilor fiecăruia, calea ierarhică tradiţională fiind
desfiinţată.
Buna funcţionare a unei organizări de tip inginerie
simultană rezidă în alegerea şi implementarea echipelor de
proiect. Regrupând competenţe pluridisciplinare şi chiar
pluriîntreprinderi, ele sunt conduse de către directori de
proiect care au o responsabilitate transversală în cadrul
întreprinderii. Se trece deci de la o întreprindere structurată
pe funcţii şi sarcini, la o întreprindere care se organizează
în jurul unui produs, dezvoltat sub forma unui proiect
născut dintr-o necesitate exprimată de client.
Acest proiect este încredinţat unui şef de proiect, care
coordonează trei echipe de circa douăsprezece persoane,
fiecare regrupând mai multe grupe de meserii (figura 2.20):
 echipa de studiu, constituită din specialiştii în
marketing, proiectare, tehnologie, producţie,
logistică, aprovizionare, calitate are ca misiune
fixarea obiectivelor, validarea caietului de sarcini,
definirea în linii mari a produsului şi, bineînţeles, de
a face o primă estimare a costurilor;
 echipa de concepţie, reprezentată de inginerii de
proiectare, tehnologie, mentenanţă, calitate, traduce
specificaţiile caietului de sarcini în soluţii
tehnologice, ţinând cont de procesele de fabricaţie şi mijloacele de producţie ale întreprinderii;
 echipa de realizare a produsului industrializează desenele, procesele şi logistica. Această echipă, regrupând
specialiştii de proiectare, tehnologie şi logistică, gestiune de producţie şi calitate, realizează desenele de detalii,
concepe procesele de prelucrare, desenele utilajelor şi dispozitivelor speciale, şi asistă la realizarea produsului.
Crearea unei structuri de date comună, interactivă, bazată pe punerea în reţea a mijloacelor specializate, garantează
coerenţa fluxului de informaţii, indispensabil unui demers de inginerie simultană. Această bază de date conţine
ansamblul informaţiilor relative la produs şi trebuie să fie, de aceea, o bază de date dinamică, evoluând în acelaşi timp
cu actul de concepţie. Pentru a ajunge la o concepţie integrată trebuie realizată integrarea cunoştinţelor şi constituirea
modelului de produs care explicitează funcţiile îndeplinite, fazele ciclului de viaţă ale produsului virtual, fabricaţia,
mentenanţa şi reciclarea sa.
In lanţul de creaţie al unui produs manufacturat, cercetările se poartă mai ales asupra activităţilor de concepţie ale
produsului şi ale procesului său de fabricaţie. Ele se extind însă la ansamblul de activităţi ale ciclului de viaţă, de la
definirea necesităţii până la reciclarea produsului. In acest domeniu, obiectivul prioritar îl constituie degajarea
metodelor şi mijloacelor de integrare sistemică a actului de concepţie, constrâns prin compromisul cost – termen –
calitate – mentenanţă - reciclare. Pornind de la aceste criterii, demersul devine concurent. El vizează diversitatea,
simultaneitatea şi integrarea.
Cheile succesului organizării simultane sunt:
Prima cheie a succesului organizării simultane ţine de aplicarea managementului în implementarea sa.
Managementul trebuie gândit în sens mai larg în organizarea întreprinderii, în termen de optimizare şi de memorare a
metodelor de lucru, de gestiune a resurselor umane implicate, de interacţiune a structurilor formale şi informale. Toate
acestea trebuie să conducă la implementarea unei structuri matriciale compuse din echipe autonome de proiect / produs,
 23
extinse spre partenerii strategici ai întreprinderii (furnizori, colaboratori, subordonaţi), fără a uita că clientul poate
deveni partenerul privilegiat în implicarea cât mai grabnică în proiect.
A doua cheie a succesului organizării simultane rezidă în alegerea şefului de proiect / produs, care va trebui să fie
releul eficace şi credibil al managementului, înzestrat cu autoritate, diplomaţie şi spectru larg de cunoştinţe, pentru a
motiva echipa sa multidisciplinară şi a fi recunoscut şi acceptat de membrii săi. El va trebui să dovedească rigoare
metodologică, să stabilească planuri precise pe care să le respecte, să le identifice şi să-şi asume riscurile. Pe scurt,
personalităţile puternice, cu energie debordantă, vor putea să se exprime din plin în acest post şi să-şi canalizeze
vitalitatea şi imaginaţia, cu condiţia să fie susţinute şi monitorizate printr-un management inteligent, care le va furniza
totodată noţiunile paradoxale de sprijin şi de autonomie.
Cum organizarea simultană se bazează, în principal, pe constituirea de echipe multidisciplinare de proiect asamblate în
jurul unui şef, cea de-a treia cheie a succesului va fi uşurinţa de comunicare între membrii acestei echipe, ceea ce
poate conduce la reunirea ei în acelaşi loc, cel puţin pe durata fazelor iniţiale ale proiectului. In aceste condiţii este clar
că apropierea marilor servicii verticale (concepţie constructivă, tehnologie, atelier, logistică) simplifică comunicarea
oamenilor şi creează sinergii. Buna comunicare va fi garantată, de asemenea, printr-un solid sistem de informare.
A patra cheie a succesului organizării simultane constă în crearea unei baze de cunoştinţe, compuse din experienţa
şi datele tehnice la care vor avea acces membrii echipei de proiect / produs prin intermediul unui repertoar de metadate,
veritabil tezaur care le va permite să le regăsească şi să le reutilizeze.
Folosirea acestei baze de cunoştinţe capitalizate pe durata de existenţă a întreprinderii, a acestui depozit de experienţă şi
date tehnice, se bazează pe pertinenţa informaţiilor pe care le conţine, actualizarea continuă şi facilitatea de acces. Este
vital pentru întreprindere ca fiecare nivel de modificare a acestor informaţii să fie stăpânit în funcţie de stadiul de
avansare a proiectului.

2.4. Concepţia integrată şi simultană a produsului şi a procesului său de fabricaţie

2.4.1. Demersul de concepţie integrată şi simultană

Obiectivul acestui demers îl constituie reducerea termenelor de concepţie ale produsului, ale procesului său de fabricaţie
şi ale mijloacelor de realizare, acţionând asupra duratei activităţilor acestora, cât şi asupra punerii lor în paralel.
In dezvoltarea unui produs, prin înlocuirea demersului secvenţial cu alte modele, legate de ingineria simultană, se poate
ajunge, dacă nu la simultaneitatea activităţilor, cel puţin la suprapunerea lor parţială. Aceasta pune problema
determinării unei metode adecvate pentru stabilirea activităţilor paralelizabile, cât şi a punerii la punct a unui mijloc
informatic de derulare, atât la nivel operaţional, cât şi la nivel de gestiune.
Prima etapă are ca obiectiv constituirea bazei de date necesară definirii unei metode de concepţie paralelă, compusă din:
date, resurse, invarianţi produs, invarianţi proces şi activităţi.
Intr-o a doua etapă, în afara dualităţii costuri - termene se pun bazele unei metode de paralelizare, pornind de la
definirea şi reprezentarea microactivităţilor de concepţie, cărora li se asociază un ansamblu de reguli privind datele şi
resursele necesare la anclanşarea de acţiuni ce regrupează micro- activităţi. Rezultatul este folosit apoi pentru elaborarea
unui model cognitiv de structurare a activităţilor.
In final se dezvoltă o machetă informatică aplicată la structurarea activităţilor, al cărei rezultat îl constituie graful de
anclanşare a acestora, precum şi diferite caracteristici temporale.
Definirea unei metode de concepţie paralelă a produselor şi a proceselor de producţie cuprinde:
 analizarea demersurilor de concepţie ale produsului şi ale procesului de fabricaţie utilizate în prezent în
întreprindere şi punerea în evidenţă a deficienţelor acestora;
 caracterizarea invarianţilor de definire ai unui produs;
 caracterizarea invarianţilor de definire ai unui proces de fabricaţie;
 identificarea activităţilor de concepţie relativ la invarianţii produsului;
 identificarea activităţilor de concepţie relativ la invarianţii procesului;
 structurarea intra şi inter-activităţilor de concepţie ale produsului şi ale procesului, în scopul căutării activităţilor
paralelizabile.
Produsul este definit prin structura (arhitectura) sa, care caracterizează prezenţa şi poziţia relativă a tuturor elementelor
componente. Produsul este considerat ca un sistem modular, unele piese şi subansambluri putând apărea sau nu în gama
produsului. Procesul constituie, în principal, rezultatul activităţilor desfăşurate de către Serviciul tehnologic. Analizarea
fluxului de informaţii care tranzitează acest serviciu permite recenzarea documentelor stabilite.

2.4.2. Analiza demersurilor folosite în întreprindere

Pentru a putea conduce un demers de inginerie simultană se impune a fi cunoscute activităţile de concepţie ale
produsului şi ale procesului său de fabricaţie desfăşurate în cadrul întreprinderii, definite în mod clar funcţionarea şi
anclanşarea fiecăreia dintre ele, în scopul de a putea pune mai uşor în evidenţă eventualele probleme.
Pentru reprezentarea situaţiei existente se poate folosi metoda SADT (Structured Analysis and Design Technique),
prezentată în subcapitolul 2.2. Aceasta permite o înţelegere în profunzime a problemei modelate şi o ordonare a
demersului de analiză, bazându-se pe principiul descendent, modular şi ierarhic.
24
Analiza completă a unui sistem necesită a aborda trei niveluri de abstractizare:
 nivelul conceptual;
 nivelul organizaţional;
 nivelul operaţional.
Metoda SADT est bine adaptată la primele două niveluri, asigurând astfel că problema va fi bine pusă şi bine înţeleasă.

2.4.3. Metoda de cercetare

Urmează să se caute demersul care permite reducerea duratei globale a fazelor de concepţie ale produsului şi ale
procesului său de fabricaţie. Pentru atingerea obiectivului trebuie acţionat nu numai asupra duratei activităţilor, ci şi
asupra momentului de anclanşare a acestora.
Durata unei activităţi de concepţie depinde în principal de complexitatea sa, de metodele de lucru şi de mijloacele
materiale şi umane folosite. Reducerea duratei de execuţie a unei activităţi presupune deci acţionarea asupra tuturor
factorilor sau a unei părţi a acestora. Pentru operativitate se consideră că factorul prioritar este complexitatea
activităţilor de realizat.
Succesiunea teoretică a acestor activităţi este legată de anteriorităţile care le condiţionează, prin rezultatele pe care
aceste activităţi le produc. Astfel, când o activitate de concepţie produs produce un rezultat necesar executării unei
activităţi de concepţie proces, prima activitate este anterioară celeilalte.
Principiul este valabil şi în cadrul activităţilor de concepţie produs sau a activităţilor de concepţie proces, o activitate i
fiind anterioară unei activităţi j.
Pornind de la această succesiune a activităţilor se va putea obţine ulterior o structură operaţională de execuţie a
activităţilor, sub forma unei machete. Cum aceste activităţi produc un rezultat cunoscut, va trebui considerat nivelul de
complexitate la care ele se referă. Ideea constă în descompunerea rezultatelor de obţinut în elemente de cea mai mică
complexitate, numite atribute. Acestea permit, prin regrupare, definirea produsului şi a procesului său de realizare.
Regrupările sunt denumite invarianţi produs, respectiv invarianţi proces, având un caracter invariabil. Atributele, care
au un nivel de detaliu foarte ridicat, sunt rezultatul unor activităţi de concepţie numite activităţi elementare.
După explicarea procedurilor de definire a invarianţilor, în scopul de a obţine o machetă de structură operaţională,
trebuie rezolvate două tipuri de probleme:
 prima constă în definirea unui mijloc de reprezentare a activităţilor, care să pună în evidenţă elementele
manipulate, relaţiile şi dependenţele lor;
 a doua problemă este definirea unei metode de cercetare a activităţilor elementare.

2.4.4. Cercetarea activităţilor elementare

a) Mijloace de reprezentare a activităţilor elementare
Realizarea unei succesiuni optime a activităţilor elementare de concepţie necesită cunoaşterea anteriorităţilor care leagă
în mod strict aceste activităţi. Se pun astfel în evidenţă relaţiile, de la cauze la efect. Mijlocul de reprezentare cel mai
bine adaptat este diagrama cauze-efect (Ishikawa). Această diagramă permite descrierea cauzelor care condiţionează
rezultatul unei acţiuni.
Pentru ca acest mod de reprezentare să fie cât mai universal posibil este recomandabil a dispune de un model de bază
aplicabil în toate domeniile (administrativ, tehnic etc.). Modelul de bază întâlnit cel mai frecvent este modelul 5M
(Maşini, Materiale, Manoperă, Metode şi Mediu).
Modelul de diagramă ales trebuie sa răspundă la următoarele întrebări:
 CE ? Aceasta pune problema definirii complete a activităţii de realizat, a identificării sale.
 CINE realizează activitatea elementară, în termen de alocare de resurse umane şi materiale ?
 CU CE date puse la dispoziţia resurselor însărcinate se realizează activitatea elementară ?
 CUM să se procedeze pentru a realiza activitatea elementară ?
 CÂND ? Astfel rezultă noţiunile de anteriorităţi şi de legături cu alte activităţi elementare, dar şi noţiuni
temporale de execuţie.
Diagrama cauze-efect clasică (5M) nefiind direct utilizabilă, este necesar a se stabili un nou model, adecvat concepţiei
produsului şi procesului său de fabricaţie:
 se observă că familia Materiale nu intervine;
 Mediul nu are incidenţă asupra executării activităţilor de concepţie, fiind deci eliminat;
 familiile Maşini şi Manoperă au fost regrupate într-o singură familie - Resurse (care sunt de două tipuri:
materiale şi umane);
 familia Metode, puternic legată de cunoştinţe, va fi integrată în realizarea activităţilor elementare; în scopul de a
face să apară în mod distinct datele de care se dispune pentru realizarea unei activităţi se prevede familia Date:
date statice, care nu pot evolua în cursul timpului, sau mai exact care evoluează foarte lent faţă de îmbogăţirea
cunoştinţelor şi date dinamice, care sunt susceptibile a se modifica, a-şi schimba valoarea în cursul timpului;
 ştiind că activităţile elementare care se tratează sunt asigurate de funcţiile concepţie produs şi concepţie proces,
că între ele pot interveni relaţii de anterioritate, în noul model de diagramă este necesar a se prevedea o familie
 25
Invarianţi produs (invarianţi organici, invarianţi funcţionali şi invarianţi informaţionali) şi o altă familie numită
Invarianţi proces (invarianţi documente şi invarianţi informaţionali).
Modelul acestei diagrame este prezentat în figura 2.21.

b) Cercetarea activităţilor elementare pentru produs

Demersul de modelare preconizat este ghidat de trei principii fundamentale:
 modelul propus trebuie să păstreze o generalitate suficientă în raport cu conceptele şi entităţile manipulate;
 modelul trebuie să garanteze unicitatea reprezentărilor şi modelărilor puse în aplicare;
 modelul trebuie să permită uniformitatea protocoalelor tratărilor operate.
O dublă metodă, atât sistemică cât şi orientată pe obiecte, permite să se propună un model având baze comune pentru
activităţile de concepţie produs şi proces. Urmând această metodă se propun trei clase de invarianţi produs:
 invarianţi produs informaţionali,
 invarianţi produs funcţionali,
 invarianţi produs organici.
Aceste clase sunt rezultatul analizei informaţionale a funcţiei concepţie produs şi a analizei funcţionale şi organice a
produsului.
Analiza informaţională. Funcţia concepţie produs este în relaţie cu clientul şi cu diferiţi interlocutori din cadrul
întreprinderii (figura 2.22).
Invarianţii produs informaţionali corespund diferitelor tipuri de informaţii schimbate între funcţia concepţie produs şi
celelalte funcţii cu care aceasta întreţine relaţii în timpul activităţii de concepţie. Aceşti invarianţi produs informaţionali
şi atributele asociate lor decurg din analiza informaţională a funcţiei concepţie produs.
Se consideră că singurele generatoare de activităţi elementare de concepţie sunt atributele invarianţilor produs
informaţionali emise de către funcţia concepţie produs. Cu toate acestea, activităţile elementare de concepţie vor fi
efectuate în afara funcţiei concepţie produs.
In această clasă de invarianţi produs informaţionali urmează să se integreze informaţii disponibile încă de la începutul
concepţiei, şi care sunt esenţiale acesteia. Este vorba de informaţii externe aduse de client şi consemnate în caietul de
sarcini, cât şi de informaţii interne funcţiei concepţie produs, cum ar fi capitalizarea cunoştinţelor dobândite sau chiar
dosarele de concepţie ale produselor anterioare. Aceste două tipuri de informaţii disponibile, numite date, sunt
categorisite în date statice şi date dinamice.
Analiza funcţională. A propune clientului un produs care să fie perfect adaptabil necesităţilor sale este una dintre
preocupările majore ale întreprinderilor. Pentru a nu lăsa nimic întâmplării, concepţia produsului trebuie să urmeze o
metodă riguroasă, cum ar fi, de exemplu, analiza sistemică. Aceasta comportă două faze:
 analiza funcţională a produsului;
 analiza organică a produsului.
Analiza funcţională, prin metoda de inventariere sistematică a mediului înconjurător (APTE), prezentată în
subcapitolul 3.1.1, are ca scop să definească în mod exhaustiv funcţiile pe care trebuie să le realizeze produsul vizavi de
diferite medii exterioare, în faza de funcţionare. Această fază a vieţii produsului este cea mai importantă pentru client.
Totodată, inginerul de concepţie trebuie să ia în
considerare şi celelalte faze de viaţă ale produsului.
Aceste faze trebuie să apară sub formă de restricţii atunci
când se determină activităţile elementare.
Arborescenţa funcţională a produsului conţine mai multe
categorii de funcţii (figura 2.23):
 F, funcţia globală a produsului,
 Fi, funcţiile de serviciu,
 Fij, subfuncţiile unor funcţii,
 Fijk, subfuncţiile unor subfuncţii.
26
Invarianţii produs funcţionali corespund funcţiilor de serviciu pe care trebuie să le asigure produsul şi care sunt situate
la cele mai de jos niveluri ale ierarhiei funcţionale prezentate în diagrama arborescentă. Se consideră ca atribute ale
acestor invarianţi produs funcţionali restricţiile de validitate şi de preferinţă ataşate acestor funcţii. Trebuie remarcat că
aceste atribute nu vor genera în mod direct o activitate elementară de concepţie produs.
In nici un caz analiza funcţională nu ţine cont de legăturile dintre componente în cadrul produsului. De aceea, acestea
vor trebui luate în considerare neapărat pe parcursul analizei organice.
Analiza organică. Produsul are impusă o structură modulară. Analiza organică constă în punerea în evidenţă a acestei
modularităţi sub formă arborescentă, similară celei de la analiza funcţională. Invarianţii produs organici corespund
organelor pe care trebuie să le posede produsul, fiind definiţi prin ierarhia sa organică. Atributele acestor invarianţi
produs organici urmează să genereze activităţi elementare de concepţie produs.
După această recenzare exhaustivă a invarianţilor produs şi a atributelor lor se poate preciza noţiunea de activitate
elementară de concepţie produs.
Aceasta priveşte orice activitate de concepţie realizată de funcţia concepţie produs, constând în fixarea valorilor
atributelor invarianţilor produs organici.
Aceste activităţi nu vor putea fi executate, bineînţeles, într-o ordine arbitrară. Intre activităţile de realizat vor trebui
respectate restricţiile de anterioritate. Pentru punerea în evidenţă a acestor anteriorităţi este necesară efectuarea unei
analize a dependenţelor între activităţile elementare de concepţie produs şi proces, cât şi a informaţiilor, datelor,
resurselor umane şi materiale necesare îndeplinirii lor.
c) Cercetarea activităţilor elementare pentru proces
In urma analizării situaţiei existente în întreprindere avem la dispoziţie lista rezultatelor (atributelor probabile). Din
păcate, nu este sigur că fiecare rezultat din această listă are un nivel de detaliu suficient pentru ca el să constituie fructul
unei activităţi elementare. Principiul demersului de cercetare se bazează pe o clasificare a diagramelor cauze-efect
stabilite în trei configuraţii (figura 2.24):
 dacă structura corespunde configuraţiei 1 (figura 2.24 a), execuţia activităţilor elementare este posibilă, căci ea
nu depinde de nici un invariant document;
 dacă se întâlneşte configuraţia 2 (figura 2.24 b), activitatea elementară este de asemenea posibilă, căci ea este
legată de cunoaşterea unui atribut aparţinând listei iniţiale;
 dimpotrivă, dacă se întâlneşte configuraţia 3 (figura 2.24 c), execuţia activităţii este imposibilă, atributul de care
ea depinde neaparţinând listei cunoscute.
Fiecare atribut fiind rezultatul unei activităţi elementare, trebuie găsită această activitate.
Pentru aceasta se creează o nouă activitate, al cărei rezultat este atributul respectiv, introducându-se astfel un nivel de
detaliu suplimentar.
Dacă se obţine configuraţia 1 sau 2, noua activitate este într-adevăr o activitate elementară, în caz contrar se reîncepe
operaţia, până la obţinerea activităţilor elementare necesare. Dacă prin configuraţia 3 apar mai multe atribute
necunoscute procedura trebuie aplicată fiecăruia, până la obţinerea activităţilor elementare necesare.

2.4.5. Macheta informatică de concepţie integrată şi simultană

a) Mediul de dezvoltare
Lipsurile metodelor actuale de ordonanţare fac necesară cercetarea şi utilizarea unui nou mijloc care să permită
paralelizarea activităţilor de concepţie produs şi proces. Acest mijloc trebuie să poată să întrepătrundă diferitele
activităţi elementare de concepţie, luând în considerare diverşi parametri, cum ar fi resursele umane şi materiale, cât şi
noţiunea de timp.
Mediul de dezvoltare adecvat este un sistem expert de modelare şi tratare a cunoştinţelor bazat pe o metodologie
cognitivă orientată pe obiecte. Este vorba de un sistem de propagare de constrângeri care se comportă ca un rezolvitor
de ecuaţii logice. Cunoştinţele sunt reprezentate sub formă de constrângeri care leagă diferitele date între ele. Structura
acestui sistem expert în X este reprezentată în figura 2.25.
 27
Modelul cognitiv este un concept metodologic care suportă programul. Acest model defineşte în mod clar problema. El
permite stabilirea unui vocabular comun între experţii acestui proiect. Totodată, el reprezintă relaţiile existente între
diferitele clase utilizate, problema fiind studiată prin modelare orientată pe obiecte. Tipurile de clase din care este
compus modelul cognitiv sunt: clase fundamentale, clase enumerate, clase compuse, superclase.
Baza de obiecte conţine un ansamblu de obiecte. Fiecare obiect este în fapt o instanţă a fiecărei clase definite în model.
Un obiect este caracterizat prin atributele sale.
Motorul de inferenţă este un algoritm de simulare a comportamentului uman
Baza de cunoştinţe regrupează ansamblul cunoştinţelor care concură la paralelizare. Acestea sunt de fapt reguli care
conţin restricţii de utilizare.
Baza de meta-cunoştinţe conţine cunoştinţe despre cunoştinţe. Acestea sunt reguli care acţionează în mod direct asupra
bazei de cunoştinţe.
b) Demersul metodei de concepţie
Documentele care descriu activităţile elementare de concepţie servesc pentru stabilirea unui model care permite uniformizarea
informaţiilor provenind fie de la produs, fie de la proces. Acest model se bazează pe diagramele cauze-efect.
După descompunerea în diferite clase a diagramelor cauze-
efect se stabileşte un al doilea model, numit model cognitiv.
Acest model este parte integrantă a aplicaţiei expert a
programului. El este însoţit de o bază de cunoştinţe, adică
reguli sau constrângeri care determină paralelizarea.
Modelul cognitiv este scris sub un fişier ASCII, lectura sa
fiind greoaie. Pentru a răspunde la aceasta problemă,
programul trebuie să conţină un mijloc de reprezentare
grafică sub formă arborescentă, care permite vizualizarea
diferitelor clase ale modelului, arătând totodată relaţiile lor.
Aceasta uşurează înţelegerea, comunicarea şi punerea la
punct a modelului.
Evoluţia diferitelor modele în vederea stabilirii machetei
informatice de realizare a paralelizării activităţilor de
concepţie produs şi proces într-un context de inginerie
simultană este prezentată în figura 2.26.