Publicitatea şedinţei de judecată

1. Principiul publicităţii şi sancţiuni în caz de nerespectare.

Principiul constituţional al publicităţii şedinţei de judecată1, prevăzut şi în art. 6 parag.

1 din Convenţia europeană, precum şi în art. 122din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, îşi găseşte reglementarea, în materie procesuală penală, la art. 352 alin. (1) teza I
NCPP.

Norma are caracter de principiu comun şi constituie o garanţie pentru normala

desfăşurare a judecăţii şi un mijloc eficient pentru realizarea rolului educativ al acesteia 3.
Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice
persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva
încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti4. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, publicitatea procedurilor din faţa organelor judiciare la care se referă art.
6 parag. 1 din Convenţie protejează justiţiabilii de o justiţie secretă, care ar evita, în acest fel,
controlul publicului; ea constituie, totodată, unul dintre mijloacele care contribuie la menţinerea
încrederii în instanţe. Prin transparenţa pe care o dă administrării justiţiei, ea ajută la realizarea
scopului art. 6 parag. 1: procesul echitabil, a cărui garantare constituie unul dintre principiile
fundamentale ale oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei5.

Nerespectarea acestui principiu obligatoriu, se sancţionează cu nulitatea absolută, care

se constată din oficiu sau la cerere şi poate fi invocată în orice stare a procesului, potrivit
art. 281 alin. (1) lit. c), alin. (2) şi (3) NCPP, chiar dacă numai o parte a judecăţii s-a desfăşurat
în aceste condiţii sau caracterul nepublic era prevăzut de lege numai în considerarea unora
dintre inculpaţi (minori)6. Aceasta poate fi motiv de apel, atrăgând desfiinţarea hotărârii cu
trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a NCPP, dar şi caz de
contestaţie în anulare, prevăzut la art. 426 lit. g) din acelaşi cod.

1
Potrivit art. 127 din Constituţia României, şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de
lege.
2
„Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în
şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
3
V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. VI, p. 139.
4
C.C.R., dec. nr. 702/2014, parag. 19 (M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015).
5
2995 C.E.D.O., cauza Sutter c. Elveţiei, hot. din 22 februarie 1984, parag. 26, 27, apud G. Antoniu, A.
Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 433-434.
6
N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 151.
 După cum s-a arătat şi în practica judiciară anterioară, ori de câte ori, în aceeaşi cauză,
inculpatul este trimis în judecată pentru mai multe infracţiuni, dintre care unele se judecă în
şedinţă publică potrivit regulii publicităţii şedinţei de judecată, iar altele în şedinţă nepublică,
în conformitate cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cauza se judecă în şedinţă publică,
sub sancţiunea nulităţii absolute, întrucât excepţiile de la regula publicităţii şedinţei de judecată
sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte infracţiuni decât cele la care se
face referire în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. Într-un asemenea caz, atunci când
procedează la audierea victimei minore, instanţa are posibilitatea de a lua măsuri pentru a
asigura lipsa publicităţii şedinţei de judecată7. De asemenea, sunt publice şedinţele de judecată
atunci când infracţiunea a fost săvârşită de către un infractor major împreună cu un minor, iar
ambii au fost trimişi în judecată, faţă de dispoziţiile art. 510 alin. (1) NCPP, potrivit cărora,
„Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, şi nu este
posibilă disjungerea, judecata are loc (...) după procedura obişnuită”. La fel, în faza de judecată,
cererea de prelungire a dreptului de circulaţie, întemeiată pe prevederile art. 111 alin. (6)
din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se va soluţiona în
condiţii de publicitate, cu citarea părţilor, iar instanţa de judecată se va pronunţa prin încheiere
motivată, care poate fi atacată odată cu sentinţa sau decizia.

Publicitatea şedinţei de judecată este asigurată dacă accesul în sala sau la locul de
judecată este liber pentru orice persoană (cu excepţia minorilor sub 18 ani – dacă aceştia nu
au calitatea de părţi, persoană vătămată sau martori –, precum şi a persoanelor înarmate, dacă
nu fac parte din personalul care asigură paza şi ordinea). Aceasta, chiar dacă în timpul judecăţii
nu s-au aflat în sală persoane străine de cele chemate în cauză8 şi indiferent dacă încăperea de
la sediul instanţei unde are loc judecata este, prin destinaţie, o „sală de şedinţă” sau un „birou”.
Publicitatea nu este încălcată dacă instanţa limitează accesul publicului în şedinţa de judecată
în funcţie de mărimea sălii sau, uneori, pentru considerente de igienă.9

7
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 99 din 19 ianuarie 2009, www.scj.ro. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001), şedinţele de
judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de minori, prevăzută de art. 211 NCP, şi de pornografie
infantilă, prevăzută de art. 374 NCP, sunt nepublice. La desfăşurarea şedinţelor pot asista părţile, reprezentanţii
acestora, avocaţii, reprezentanţii Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane, precum şi alte persoane
a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă. De asemenea, art. 25 din aceeaşi lege prevede că,
la judecarea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 NCP, şi facilitare a şederii ilegale în
România, prevăzută de art. 264 NCP, la cererea persoanei vătămate, instanţa poate declara şedinţa nepublică.
8
N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 151.
9
T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1948, p. 209, apud I. Neagu, Drept
procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2008, p. 152.
 Publicitatea nu presupune însă numai accesul liber în sală, ci şi posibilitatea
nerestricţionată de a auzi şi de a înţelege tot ceea ce se discută în timpul procesului, prin
asigurarea unui interpret pentru partea sau subiectul procesual care nu cunoaşte limba română,
dat fiind că, potrivit art. 128 din Constituţie şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004privind
organizarea judiciară, procedura judiciară se desfăşoară în limba română, iar conform
art. 12 alin. (1) şi (2) NCPP, limba oficială în procesul penal este limba română, actele
procedurale întocmindu-se tot în limba română.

Principiul publicităţii se referă numai la şedinţa de judecată, şi nu la alte activităţi ale

judecăţii din afara şedinţei, care sunt secrete sau publice, după caz. Astfel, deliberarea este
secretă, fără nicio excepţie, iar pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică, chiar dacă
şedinţa de judecată – din faza judecăţii – a fost nepublică în integralitatea sa (inclusiv pentru
cauzele cu minori).

Pentru ca principiul să acopere o sferă cât mai largă, el presupune posibilitatea folosirii
tuturor mijloacelor de publicitate prin care se aduce la cunoştinţa generală activitatea de justiţie,
în condiţiile legii. Sub acest aspect, Curtea Europeană a arătat că, în ceea ce priveşte prezentarea
de către presă a ştirilor privind procedurile penale aflate în curs de derulare, trebuie precizat că
este general recunoscut faptul că o instanţă nu îşi desfăşoară activitatea într-o completă izolare.
În timp ce instanţele sunt forul în care se determină vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane
faţă de anumite acuzaţii, nu înseamnă că anterior sau concomitent cu procesul nu pot exista
discuţii cu privire la acest subiect al procesului penal şi în altă parte, în special în ziare, în presă
sau în public la modul general [cauza The Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 1)]. Raportarea,
inclusiv prin comentare, a procedurilor existente pe rolul instanţelor contribuie la publicitatea
adusă acestora şi este în perfectă concordanţă cu cerinţa art. 6 parag. 1 din Convenţie referitoare
la audierile publice. Nu doar media are rolul de a împărtăşi aceste informaţii şi idei, ci şi publicul
are dreptul de a le primi.

Instanţa trebuie să menţioneze în hotărâre (sentinţă, decizie sau încheiere) „dacă şedinţa
a fost sau nu publică”, potrivit art. 370 alin. (4) lit. b) şi alin. (6) şi art. 402 alin. (1)NCPP,
precum şi că „pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică” [art. 404 alin. (7) şi art. 424 alin. (1)
teza a II-a NCPP]. Respectarea regulii publicităţii se verifică în raport de menţiunile cuprinse
în hotărâre, şi nu faţă de cele din condica de şedinţă.

Relevante sunt, sub acest aspect, şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXIV din 18
septembrie 2006: „Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia
s-a făcut în şedinţă publică. Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile
reglementate prin art. 197 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală (din 1968 – n.n.), numai
atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare
a cauzei”.

2. Excepţii de la principiul publicităţii şedinţei de judecată.

Reglementând în continuare în mod expres principiul publicităţii şedinţei de judecată ca

regulă specifică a desfăşurării judecăţii, noul Cod de procedură penală prevede şi excepţiile de
la această regulă, în care şedinţele de judecată vor avea caracter nepublic (renunţându-se la
formula improprie „şedinţă secretă”), pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării
cauzei:

– şedinţele care se desfăşoară în camera de consiliu, potrivit legii;

Dintre cauzele care se desfăşoară în camera de consiliu, potrivit Codului de

procedură penală, le menţionăm pe cele privind: soluţionarea abţinerii sau recuzării,
desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei, dispu nerea măsurii protecţiei
martorului în cursul judecăţii, încuviinţarea supravegherii tehnice sau autorizarea
unor măsuri de supraveghere tehnică, prelungirea mandatului de supraveghere
tehnică, solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a date lor, emiterea
mandatului de percheziţie domiciliară, încuviinţarea percheziţiei informatice,
revocarea internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico -legale
psihiatrice, soluţionarea cererii de efectuare a examinării fizice, soluţionarea
cererilor, propunerilor, plângerilor şi contestaţiilor privitoare la măsurile preventive
în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, soluţionarea
plângerii împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, măsurile de
siguranţă cu caracter medical şi măsurile asigurătorii în cursul urmăririi penale şi al
procedurii de cameră preliminară, emiterea mandatului de aducere în cursul urmăririi
penale, confirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră
preliminară, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată,
procedura în camera preliminară, preschimbarea termenului de judecată, soluţionarea
apelului împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat,
admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, recurs în casaţie şi
revizuire, contestaţia privind durata procesului penal, măsurile preventive dispuse
faţă de persoana juridică, cererea de încuviinţare a părăsirii teritoriului României pe
durata termenului de supraveghere de către persoana supravegheată, în faza de
executare, aplicarea amnistiei şi a graţierii, atunci când intervin după rămânerea
definitivă a hotărârii. Dintre acestea, legea prevede că se şi pronunţă în camera de
consiliu soluţiile privind: încuviinţarea supravegherii tehnice sau autorizarea unor
măsuri de supraveghere tehnică, prelungirea mandatului de supraveghere tehnică,
solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, cererile,
propunerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive în cursul
urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară.

– cazurile în care judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de
stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale
justiţiei – la cererea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate ori din oficiu;

Potrivit art. 6 parag. 1 teza a II-a din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, „hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod
public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga
durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura
considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejur ări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Deşi persoana vătămată nu este menţionată la art. 352 alin. (3) NCPP printre
persoanele care pot cere declararea şedinţei nepublice în această situaţie, omisiunea
ei nu se justifică şi este cu siguranţă o eroare a legiuitorului.

– dacă audierea în şedinţă publică ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii
intime a unui martor ori a membrilor familiei sale – la cererea martorului;

– în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor

informaţii – la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor;

– în alte cazuri prevăzute de lege, de exemplu: cauzele cu inculpaţi minori [art. 509 alin.
(2) NCPP], cele privind infracţiunile de trafic de minori, prevăzută la art. 211 NCP, şi de
pornografie infantilă, prevăzută la art. 374 NCP [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001]10.

10
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 99 din 19 ianuarie 2009, www.scj.ro. În cazul infracţiunii de trafic de persoane
majore, instanţa poate declara, în condiţiile art. 352 alin. (3) NCPP, şedinţă nepublică pentru tot cursul judecării
 În această materie, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii
dispoziţiilor art. 341 alin. (5) NCPP, arătând că „nu pot fi identificate niciun fel de motive care
să conducă la concluzia că, în măsura în care părţile, subiecţii procesuali principali şi procurorul
beneficiază de dreptul de a fi prezenţi în faţa judecătorului de cameră preliminară şi de a-şi
susţine oral interesele, absenţa publicului din sala de judecată este de natură a afecta dreptul la
un proces echitabil”. A motivat, în acest sens, că „ceea ce analizează judecătorul de cameră
preliminară este legalitatea unei soluţii prin care a fost stinsă acţiunea penală. În ceea ce priveşte
faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului), Curtea Europeană a considerat
procedurile penale ca un întreg şi, în consecinţă, anumite condiţii impuse de art. 6, precum
termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al
procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea
iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în
cauza Imbrioscia c. Elveţiei, parag. 36). Cu toate acestea, modul în care se aplică aceste garanţii
în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei,
iar dacă judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei „acuzaţii
în materie penală”, atunci este posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 parag.
1, cum ar fi publicitatea şedinţei, să nu se aplice (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în
cauza John Murray c. Regatului Unit, parag. 62, şi Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în
cauza Vera Fernández-Huidobro c. Spaniei, parag. 108-114). De asemenea, faptul că
verificările prevăzute de art. 341 din Codul de procedură penală se realizează în camera de
consiliu este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit
cărora «Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege», şi nu aduce
atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate”.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o decizie pronunţată în soluţionarea

unui recurs în interesul legii11, referitor la cauzele având ca obiect contestaţia împotriva
încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră
preliminară privitoare la măsurile preventive, în cursul urmăririi penale şi al procedurii de
cameră preliminară, care se soluţionează în camera de consiliu, a statuat următoarele: „Şedinţa
desfăşurată în camera de consiliu nu este publică, însă instituie o serie de garanţii suficiente
pentru respectarea drepturilor inculpatului. Astfel procedura, atât în fond, cât şi în calea de atac,
este contradictorie şi se desfăşoară în prezenţa avocatului şi a inculpatului care beneficiază de

cauzei, în conformitate cu prevederile art. 352 alin. (5) din acelaşi cod (mutatis mutandis, I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2191 din 18 iunie 2008, www.scj.ro).
11
I.C.C.J., compl. RIL, dec. nr. 4/2014 (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014).
toate înlesnirile necesare organizării eficiente a apărării (audiere, acces la dosar, comunicarea
hotărârii ş.a.). În materia măsurilor preventive, în faza urmăririi penale ori în cameră
preliminară, lipsa de publicitate nu exclude şi nu limitează garanţii procesuale recunoscute
pentru şedinţa publică, ci protejează inculpatul şi cercetarea de o publicitate nocivă. Argumentul
conţinut în sesizare referitor la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în
cauza Bocellari şi Rizza c. Italiei12, respectiv la necesitatea unei judecăţi publice în cererile
referitoare la măsurile preventive, nu se susţine nici din perspectiva faptului că o astfel de
condiţie este respectată pe toată perioada judecăţii în fond şi în calea de atac [art. 208 raportat
la art. 352 alin. (1) teza I şi art. 206 alin. (3) din Codul de procedură penală], şi nici a faptului
că soluţia Curţii Europene s-a referit la «măsuri preventive patrimoniale», respectiv la
confiscare”.

În schimb însă, în ceea ce priveşte procedura referitoare la luarea măsurii de siguranţă a

confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea
penală, prevăzută de art. 5491 NCPP, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 166/2015, anterior
menţionată, a constatat „înfrângerea principiului publicităţii procesului, întrucât atât fondul
cauzei, cât şi contestaţia împotriva soluţiei pronunţate, conform art. 5491 alin. (3) şi (5)
din Codul de procedură penală, se soluţionează într-o şedinţă nepublică. Principiul publicităţii
reprezintă una dintre garanţiile explicite ale procesului echitabil, consacrată în art. 6 parag. 1
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia
fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. Instanţa europeană a
statuat că publicitatea procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare are ca scop protejarea
justiţiabililor împotriva unei justiţii secrete şi că, prin transparenţa pe care o asigură
administrării justiţiei, publicitatea procedurilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial
al art. 6 parag. 1 din Convenţie, respectiv derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă
cu principiile fundamentale ale unei societăţi democratice. Principiul publicităţii vizează
dezbaterile propriu-zise ale procesului şi pronunţarea hotărârilor şi implică dreptul la o şedinţă
publică, cu excepţia situaţiilor în care circumstanţe excepţionale justifică desfăşurarea
procesului «cu uşile închise». Instanţa europeană a decis că renunţarea la publicitate poate fi
expresă sau tacită, trebuie să fie neechivocă şi să nu pună în discuţie un interes public important.
Pornind de la aceste premise şi ţinând seama că procedura de soluţionare a cererilor privind
desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială a unui bun antamează fondul
cauzei, Curtea Constituţională observă lipsa unei raţiuni care să justifice absenţa publicităţii

12
C.E.D.O., hot. din 13 noiembrie 2007, hudoc.echr.coe.int.
şedinţei de judecată în procedura supusă controlului de constituţionalitate şi, prin urmare,
constată că dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură penală contravin prevederilor
constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil”.

Excepţiile de la regula publicităţii şedinţei de judecată sunt de strictă interpretare şi

aplicare, neputând fi extinse la alte infracţiuni sau la alte situaţii neprevăzute de lege.

3. Procedura prin care se declară caracterul nepublic al şedinţei de judecată.

Potrivit art. 352 alin. (5)-(9) NCPP, după ascultarea în şedinţă publică a părţilor
prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului cu privire la cererea formulată, dacă instanţa
admite cererea, în şedinţă publică declară caracterul nepublic al şedinţei/al unei părţi din
aceasta, dispoziţia instanţei fiind executorie. Tocmai pentru respectarea principiului
publicităţii, declararea caracterului nepublic al şedinţei de judecată trebuie să fie realizată în
şedinţă publică, supusă deci controlului opiniei publice, iar pronunţarea hotărârii asupra
fondului trebuie să aibă loc tot în şedinţă publică.

Declararea şedinţei secrete nemotivat şi fără a asculta părţile prezente şi

procurorul, precum şi omisiunea instanţei de a menţiona dacă această măsură este
valabilă pentru tot cursul procesului sau numai pentru acea şedinţă de judecată
constituie încălcări ale dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată
(I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3499 din 31 mai 2006, apud G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A.
Barbu, op. cit., p. 432).

În timpul cât şedinţa este nepublică nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile,
persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este
autorizată de instanţă, cu excepţia acestei din urmă categorii, toate celelalte, precum şi experţii
desemnaţi în cauză având dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului.

Preşedintele completului va aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata

desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute
pe parcursul procesului.

Pe durata judecăţii, în situaţiile în care caracterul nepublic al şedinţei de judecată este

hotărât de instanţă, aceasta poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau
audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei
vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor.

4. Informaţiile de interes public.

 Potrivit art. 352 alin. (10) NCPP, informaţiile de interes public din dosar se comunică
în condiţiile legii. În acest sens, menţionăm că în art. 2din Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate se prevede că dreptul de a avea acces la informaţii de interes public este
garantat prin lege, iar prin Legea nr. 544/2001 este reglementat liberul acces la informaţiile de
interes public13.

În art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 sunt enumerate informaţiile exceptate de la
accesul liber al cetăţenilor:

– informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din
categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;

– informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice
şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;

– informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce
atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei
loiale, potrivit legii;

– informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

– informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează
rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea
corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;

– informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării
unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;

– informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.

Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie
publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes
public (art. 13 din Legea nr. 544/2001).

Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes
public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice
[art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001].

5. Regimul probator al informaţiilor clasificate.

Cu titlu de noutate, în art. 352 alin. (11) şi (12), noul Cod de procedură penală prevede
că, în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei,

13
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (M. Of. nr. 663 din 23 octombrie
2001).
instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea
parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate
de către apărătorul inculpatului, în vederea asigurării în acest fel a exercitării dreptului la
apărare. Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile
clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

Potrivit art. 15 lit. b) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, prin „informaţii clasificate” se înţelege informaţiile, datele, documentele
de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi
consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate,
trebuie să fie protejate. Actele normative ce reglementează protecţia informaţiilor
clasificate sunt: Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate; H.G.
nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu (M. Of. nr. 575 din 5
august 2002); H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de
protecţie a informaţiilor clasificate în România (M. Of. nr. 485 din 5 iulie
2002); H.G. nr. 1349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia,
pe teritoriul României, a corespondenţei clasificate (M. Of. nr. 909 din 13 decembrie
2002); Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, „accesul la informaţii
clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu (...), este garantat,
sub condiţia validării (...) numirii şi a depunerii jurământului, pentru următoarele
categorii de persoane: (...) f) judecători; g) procurori; h) magist raţi-asistenţi ai Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt
îndreptăţiţi să aibă acces la informaţiile clasificate (...) în baza unor proceduri interne
ale instituţiilor din care aceştia fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le
revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de
păstrare a secretului (...)”. Anterior modificării Legii nr. 182/2002 prin Legea nr.
255/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii
dispoziţiilor din lege care condiţionează accesul la informaţiile secrete de stat de
obţinerea autorizaţiei prevăzute de lege inclusiv în cazul judecătorilor, arătând că
„dispoziţii(le) referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile
clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de
secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii
ori accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să
afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din
Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea
judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor
de natură procedurală prevăzute de lege. Astfel, cât priveşte susţinerea privind
scoaterea de sub incidenţa art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 a unor categorii de
persoane – ofiţeri de poliţie judiciară, procurori, judecători şi avocaţi –, aceasta nu
intră în competenţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr.
47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Critica
privind încălcarea, prin normele ce fac obiectul excepţiei, a principiului egalităţii în
drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi
apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate
trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a
certificatelor/autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest
lucru. Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia se creează categorii diferite
de magistraţi în cadrul aceluiaşi sistem judiciar, d eoarece, pe de o parte, din raţiuni
ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de
securitate, iar, pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să
lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a
funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul
judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi
profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii. Aşa fiind, nu poate fi
pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare
obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, m ai cu seamă că pentru
acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a
cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor
stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de
loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de
viaţă ale persoanei în cauză. Este firesc să fie aşa, deoarece, în caz contrar, există
riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţ ie a informaţiilor clasificate,
care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită
prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare,
reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care
prezumţia de onestitate sau profesionalism al persoanei care gestionează informaţii
clasificate este pusă la îndoială” (C.C.R., dec. nr. 1335 din 9 decembrie 2008, în M.
Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009).

Informaţiile clasificate sunt împărţite în două clase: secrete de stat – care

privesc securitatea naţională şi prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa
naţională şi apărarea ţării; secrete de serviciu – prin a căror divulgare se pot
prejudicia persoane juridice de drept public sau privat. Potrivit art. 15 lit. f)
din Legea nr. 182/2002, nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate
din clasa secrete de stat şi sunt: strict secret de importanţă deosebită (informaţiile a
căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate
excepţională securităţii naţionale); strict secret e (informaţiile a căror divulgare
neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale); secrete
(informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune
securităţii naţionale). Potrivit art. 24 alin. (4), informaţii le clasificate potrivit art. 15
lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a
emitentului. Potrivit art. 24 alin. (10), declasificarea ori trecerea la un nivel inferior
de clasificare este realizată de persoanele sau au torităţile publice competente să
aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective.Informaţiile
secrete de serviciu se declasifică de către conducătorii unităţilor care le -au emis, prin
scoaterea lor de pe listele cu informaţii clasi ficate secrete de serviciu.

Potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, se interzice clasificarea ca secrete de
stat sau secrete de serviciu a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii
încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public,
restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese
legitime. De asemenea, art. 13 din Legea nr. 544/2001 prevede că informaţiile care favorizează
sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în
categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.

Trebuie avută în vedere, de asemenea, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului în materie, în care s-a arătat că orice persoană împotriva căreia se ia o măsură care are
la bază motive de securitate naţională trebuie să beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului.
În special, persoana trebuie să aibă posibilitatea de a declanşa un control al măsurii litigioase
din partea unui organ independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu privire la toate
problemele de fapt şi de drept relevante, în vederea stabilirii legalităţii măsurii şi a sancţionării
unui eventual abuz din partea autorităţilor. În faţa unui astfel de organ de control, persoana în
cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de
vedere şi a combate argumentele autorităţilor. Or, condiţia nu este îndeplinită dacă instanţei nu
îi este furnizată nicio precizare referitoare la faptele de care era acuzat reclamantul, iar aceasta
nu merge dincolo de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-
adevăr un pericol pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică.

6. Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive. Caracterul şedinţei de

judecată.

În ceea ce priveşte actul documentar procedural prin care se dispune asupra măsurilor
preventive, regulile sunt simple: procurorul şi organul de cercetare penală dispun
prin ordonanţă motivată [art. 203 alin. (4) NCPP], în vreme ce judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi, respectiv, instanţa de judecată vor dispune
prin încheiere motivată.

Menţionăm că asupra măsurilor preventive, în cursul judecăţii, instanţa de fond se va

putea pronunţa şi prin sentinţa prin care soluţionează acţiunea penală [art. 399 alin. (1)NCPP].
De asemenea, asupra menţinerii măsurii preventive s-ar putea pronunţa instanţa de apel şi
prin decizie, în condiţiile art. 423 alin. (3) NCPP („În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de
apel poate menţine măsura arestării preventive”). Deşi textul menţionat face referire doar la
măsura arestării preventive, apreciem că, pentru identitate de raţiune, având în vedere
dispoziţiile art. 208 alin. (4) şi (5) NCPP [„(4) În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin
încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au
determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu (s.n.)
dispuse faţă de inculpat. (5) În tot cursul judecăţii, instanţa verifică prin încheiere, din oficiu,
periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea
măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri
noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri”], instanţa de apel se poate pronunţa, în acelaşi
sens, şi asupra menţinerii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a controlului judiciar
pe cauţiune.

Un caz particular de luare a măsurilor preventive este cel reglementat de art. 399 alin.
(10) NCPP, potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel,
instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri
preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. Se deduce din textul de lege
că această ipoteză vizează exclusiv situaţia inculpatului în privinţa căruia, prin sentinţa asupra
fondului, instanţa de judecată a pronunţat o soluţie de condamnare. Nu are relevanţă dacă în
cauză a început sau nu să curgă termenul de declarare a apelului, dacă s-a declarat deja calea de
atac a apelului, cu condiţia ca dosarul să nu fi fost încă înaintat instanţei de control judiciar.

În ceea ce priveşte caracterul şedinţei de judecată în care are loc soluţionarea sesizărilor
privind măsurile preventive date în competenţa judecătorului sau instanţei, dispoziţiile
procedurale stabilesc faptul că, pentru măsurile preventive discutate în cursul urmăririi
penale (judecătorul de drepturi şi libertăţi) şi în faza de cameră preliminară (judecătorul de
cameră preliminară), judecata se face în camera de consiliu [art. 203 alin. (5) NCPP], aşadar, în
şedinţă nepublică. Mai mult, ca derogare de la regula generală a pronunţării hotărârilor în
şedinţă publică, încheierile date în materia măsurilor preventive în faza de urmărire penală şi în
faza de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu.

În ceea ce priveşte caracterul şedinţei de judecată în care se

soluţionează contestaţia împotriva încheierii pronunţate în materia măsurilor preventive de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi (în faza de urmărire penală) ori de către judecătorul de
cameră preliminară (în faza de cameră preliminară), printr-o decizie pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în soluţionarea
unui recurs în interesul legii14, s-a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor
art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale
şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi
şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive
se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de
consiliu”.

Pentru faza de judecată, legiuitorul nu a mai fixat caracterul public sau nepublic al
şedinţei de judecată în cadrul căreia instanţa este chemată a se pronunţa asupra măsurilor
preventive. De asemenea, nu a mai statuat asupra felului – public sau nepublic – al şedinţei în
care are loc pronunţarea. Prin urmare, în această situaţie, se vor aplica dispoziţiile
art. 352 NCPP. Astfel, pronunţarea asupra celor dispuse în materia măsurilor preventive se va

14
I.C.C.J., compl. RIL, dec. nr. 4 din 29 septembrie 2014 (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014), referitoare la
examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) NCPP, în sensul de a stabili
care dispoziţii sunt aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi
penale şi în procedura de cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de
drepturi şi libertăţi şi de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se
desfăşoară în şedinţă publică şi dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o decizie.
face, ca regulă, în şedinţă publică, conform art. 352 alin. (1) NCPP, iar cu titlu de excepţie, în
şedinţă nepublică ori de câte ori şedinţa a fost declarată ca atare potrivit excepţiilor reglementate
în art. 352 alin. (3) şi (4) ori atunci când dispoziţiile legale din legi speciale prevăd expres acest
lucru.

Există totuşi o situaţie în care legiuitorul a stabilit expres caracterul public al şedinţei de
judecată în care instanţa este chemată a dispune asupra măsurilor preventive. Astfel, potrivit
art. 362 alin. (2) NCPP, „În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă,
instanţa este datoare să verifice, în cursul judecăţii, în şedinţă publică, legalitatea şi temeinicia
măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 208” (s.n.). Prin urmare, caracterul
public obligatoriu al şedinţei de judecată vizează doar ipoteza verificărilor din oficiu pe care
instanţa de judecată (instanţa de fond) învestită cu soluţionarea cauzei este obligată a le
întreprinde la primirea dosarului (indiferent de natura măsurii preventive) ori ulterior, dar nu
mai târziu de 60 de zile de la verificarea anterioară.

Ori de câte ori judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori
instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive, rezultatul deliberării va fi
consemnat într-o minută, întocmirea acesteia fiind obligatorie, conform art. 400 alin.
(2) NCPP.

7. Cazul prevăzut în art. 426 lit. g) NCPP este incident când şedinţa de judecată nu a
fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel, şi corespunde motivului derecurs de
la art. 3859 alin. (1) pct. 4 CPP 1968.

Acest caz priveşte situaţia în care şedinţa de judecată nu a fost publică, deşi legea nu
prevede că judecata se desfăşoară în camera de consiliu sau că şedinţa de judecată nu este
publică, ori situaţia în care şedinţa de judecată nu a fost declarată nepublică în condiţiile
art. 352 alin. (3)-(5) NCPP.

Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii şedinţei de judecată este ca accesul public
la dezbateri să nu fie interzis, fiind indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde au loc
acestea este, prin destinaţie, o „sală de şedinţă” sau un „birou”315.

Constituie o încălcare a dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată judecarea

cauzei în şedinţă nepublică atunci când în aceeaşi cauză unii inculpaţi sunt minori şi alţi
inculpaţi sunt majori sau, în orice altă cauză, declararea şedinţei nepublice nemotivat, fără
ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului, precum şi omisiunea de a

15
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 621/1997, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 432.
menţiona dacă această măsură este valabilă pentru tot cursul procesului sau pentru o anumită
parte a judecării cauzei. Aceeaşi este situaţia dacă în hotărâre nu se consemnează că şedinţa a
fost publică sau nepublică, iar din alte acte ale dosarului nu rezultă publicitatea şedinţei de
judecată.16

Cazul de contestaţie în anulare priveşte numai încălcarea dispoziţiilor privind

publicitatea şedinţei de judecată, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit
art. 281 alin. (1) lit. c) NCPP, nu şi încălcarea dispoziţiilor prin care se stabileşte că judecata se
desfăşoară în camera de consiliu sau că şedinţa de judecată este nepublică, aceste din urmă
dispoziţii fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative17.

16
Gr.Gr. Theodoru, op. cit., 2008, p. 823-824.
17
N. Volonciu, A. Vlăşceanu, op. cit., p. 59 şi jurisprudenţa acolo citată; Gr.Gr. Theodoru, op. cit., 2008, p. 824 şi
jurisprudenţa acolo citată.