Sunteți pe pagina 1din 6

DOCTRINI ECONOMICE

Spătariu Alexandra

Suceava, 2019
Conceptul cu privire la proprietate(Platon și Aristotel)

Natura proprietăţii

Privită ca o categorie sociologică, proprietatea pare să fie puterea de a face uz de bunuri


economice. Proprietar este acela care dispune de un bun economic.

Astfel, conceptul sociologic şi cel juridic al proprietăţii sunt diferite. Desigur că această
deosebire este naturală şi nu putem fi decât surprinşi de faptul că, uneori, încă este trecută cu
vederea. Din punct de vedere sociologic şi economic, proprietatea este posesia bunurilor de
care oamenii au nevoie urmărindu-şi scopurile lor economice. Această posesie poate fi numită
proprietate naturală sau originară, întrucât nu este altceva decât o relaţie fizică între om şi
bunuri, independentă de raporturile sociale între oameni sau de o ordine legală. Semnificaţia
conceptului legal de proprietate constă tocmai în faptul că face deosebirea între fizicul are şi
legalul să aibă. Dreptul recunoaşte proprietari şi posesori lipsiţi de această posesienaturală,
proprietari care nu au, dar ar trebui să aibă. În ochii legii, „acela de la care s-a furat” rămâne
proprietar, în timp ce hoţul nu poate niciodată să-şi însuşească titlul de proprietate. Din punct
de vedere economic însă singură posesia naturală este relevantă, iar semnificaţia economică a
legalului să aibă constă numai în sprijinul pe care îl dă achiziţiei, păstrării şi
recâştigării posesiei naturale.
Considerată din punct de vedere economic, proprietatea nu e cu nici un chip uniformă.
Proprietatea asupra bunurilor de consum şi proprietatea asupra bunurilor de producţie se
deosebesc în multe privinţe, şi încă trebuie să mai distingem în ambele cazuri între bunurile
durabile şi cele care dispar prin întrebuinţare.
Bunurile de ordinul întâi, bunurile de consum, servesc la satisfacerea imediată a nevoilor.
În măsura în care sunt bunuri care dispar prin uz, adică bunuri care prin natura lor nu pot fi
întrebuinţate decât o singură dată şi care îşi pierd calitatea lor ca bunuri când sunt întrebuinţate,
semnificaţia proprietăţii constă, practic, în posibilitatea de a le consuma. Proprietarul poate, de
asemenea, să lase bunurile sale să se strice nefolosite sau chiar să le lase să fie distruse cu
intenţie sau poate să le dea în schimb sau să le dăruiască. În fiecare caz, el dispune de uzul lor,
care nu poate fi divizat.
Principiile lui ARISTOTEL și PLATON despre proprietate

Aristotel (384-322 înaintea erei noastre) este unul dintre filosofii cei mai cunoscuţi la
nivel de percepţie generală. Operele sale s-au axat pe subiecte variate, de la politică, la biologie,
geologie şi metafizică, acesta având un rol important şi în dezvoltarea gândirii economice în
epocă.

Fost student al lui Platon, Aristotel ajunge să îi fie profesor lui Alexandru cel Mare şi să
exercite o puternică influenţă culturală în epocă. Viziunea sa se separă de cea a lui Platon,
Aristotel fiind adeptul empiricismului, deci a cunoaşterii prin intermediul propriei percepţii.
Arealul vast de cuprindere a studiilor sale, cât şi noutatea acestora, i-au conferit lui Aristotel o
influenţă uriaşă asupra dezvoltării a numeroase idei sau curente filosofice.

Aristotel(384 - 322 î.e.n) Platon(428 - 348 î.e.n.)

Din analizele lui Aristotel nu puteau lipsi aspectele economice. Astfel, principalele sale idei
de filosofie economică se axează în jurul următorelor idei:

 Aristotel este în favoarea unei economii de schimb, bazată pe proprietate privată; de ce


proprietate privată? – întrucât oamenii au mai multă grijă de bunul personal faţă de
bunul comun, aflat în devălmășie;
 Banii sunt necesari pentru a depăşi neajunsurile sistemului de troc;
 După cum menţionam în articolul referitor la Nicole Oresme, banii sunt văzuţi ca parte
a sistemului legislativ, Aristotel fiind de părere că tranzacţiile monetare trebuie să fie
strict reglementate de către lege;
 Banii prezintă avantajul că reprezintă o certitudine a activităţii economice în viitor,
întrucât aceştia pot fi păstraţi până la o tranzacţie ulterioară, spre deosebire de troc;
 În privinţa activităţilor de împrumut şi de dobândă, Aristotel se declară a fi împotriva
acestor practici, întrucât consideră că banii au fost inventaţi ca un mijloc pentru a facilita
schimburile de natură economică, nu pentru a produce mai mulţi bani;
 Într-una din operele sale principale, Etica nihomahică, Aristotel consideră monopolul
ca fiind un mijloc de exploatare a populaţiei, deşi nu face referiri explicite cu privire la
rolul spiritului competiţional.
În scrierile sale economice, Aristotel recurge şi la aspecte ale eticii pentru a îşi apăra
ideile. Astfel, contracarând aversiunea faţă de proprietatea privată a lui Platon, Aristotel se
bazează pe educaţia oamenilor pentru ca aceștia să îşi limiteze dorinţele nestăvilite de avuţie.
Adăugând o dimensiune etică aspectelor analizate, Aristotel dă naştere unui sistem filosofic ce
inspiră şi în ziua de astăzi, indiferent dacă timpul a confirmat sau infirmat viziunea sa.

Aristotel abordează relația stăpân-sclav și cea a dobândirii averilor. În ceea ce privește


sclavia, Aristotel este interesant în principal de statutul sclavului și de esența sa. El îl vede pe
sclav ca un instrument pentru administrarea vieții, altfel spus, sclavul este un obiect viu, de
POSESIE. Aici se discută mai degrabă despre sclavul domestic, decât despre cel folosit în
agricultură sau meșteșug. Aristotel considerăcă unii oameni sunt liberi de la natură iar alții nu,
la fel cum unii sunt destinați muncii fizice iar alții politicii.

Aristotel distinge două moduri diferite de dobândire a averii. Mai înâi există modul
natural, care constă în agonisirea produselor necesare vieții. El identifică trei moduri principale:
pășunatul, vânătoarea, și agricultura. Acest mod este limitat natural prin nevoile omului pentru
mâncare și îmbrăcăminte. El este o parte a gospodăririi căminului. Comerțul este o formp
intermediară între primul și al doilea mod de a dobândi averea.

Proprietatea este un instrument distinct al vieții sau mai bine spus al activității. Studiul
proprietății sau cel a bogăției conduce la analiza relației dintre achiziționarea și posesia
alimentelor și diversitatea genurilor de viață. Deși în unele cazuri precum vânatul, pescuitul,
păstoritul, de exemplu, în care activitatea nu este întotdeauna spontan productivă, ea provine
totuși din natură. Această formă primitivă a proprietății constituie forma fireasc și naturală a
bogăției. De fapt, bogăția reprezintă o cantitate finită de instrumente economice și politice.

Al doliea mod de dobândire a bunurilor îl constituie schimbul. Odată cu schimbul nu


doar al serviciilor, ci și al bogățiilor, nu mai există un raport exact și imediat între scop și
bunurile ce servesc la realizarea lui.

Trecerea de la economia naturală la cea de schimb face necesară apariția monedei,


precum și a determinării valorii. ”Trăsătura banilor, reliefată de Aristotel, este că ei sunt mai
ușor de purtat decât bunurile și că au o utilitate a lor proprie, diferă de cea din schimbul
comercial. Fără îndoială, tot ceea ce este util omului are valoare. Măsurarea bogățiilor a început
în ziua în care ele au fost schimbate. Această măsură a valorilor se face în funcție de utilitate,
prin compararea activității productive. Când trocul a devenit imposibil, a fost mai ușor să se
exprime valoarea utilității prin monedă, care este un fel de unitate de măsură a valorii, un
termen mediu pentru valori diferite, un factor comun în schimbul utilității: ” Moneda este așadar
un fel de etalon, care aducând lucrurile la o măsură comună, le egalizează(...) Trebuie doar să
existe o unitate de măsură stabilită prin convenție, de unde și numele de monedă, ea fiind aceea
ce face ca toate lucrurile să fie comensurabile.”

Aristotel distinge cu grijă diversele forme ale acestei economii de schimb. Mai întâi,
este vorba despre mercantilism, cumpărători și vânzători fixând pe piață prețul mărfurilor și
odată cu el calitățile acestora. Un alt exemplu al acestei pervertiri îl constituie munca salariată.
Cât despre meșteșuguri, din momentul în care n-au mai fost doar agricultura și păstoritul, ele
devin artificiale și se îndepărtează de natură chiar și când este vorba despre exploatarea
pădurilor și a minereurilor.”Cel mai important lucru este însă în faptul că acest tip nou de
economie antrenează și denaturalizează starea generală a vieții sociale: banul încetează să fie
simbol și devinde un scp distinct, producția industrială căutându-și scopul în ea însăși și nu în
satisfacerea nevoilor reale. Ca urmare ”scopul suprem nu va mai fi o viață fericită în
conformitate cu virtutea, ci o viață a plăcerilor”. În această situație, mijloacele fiind
transformate în scopuri. Astfel, dorința de a aavea mai mult nu va cunoaște limite. Iată de ce
Aristotel,ostil dezvoltării meseriilor, este, dimpotrivă, favorabil Statului agricol, în care sursa
producției este narală și limitată nevoilor iar comerțul fiind redus la minim. Numai statul
agricol, dacă este bine organizat, se poate apropia de un ideal al statului, care își este sufiecient
și poate să răspundă exigențelor unei economii închise, fără importuri sau exporturi.

Două dovezi foarte semnificative pentru concepția lui Aristotel sunt atitudinea sa cu
privire la problema muncii și a populației. Aceasta trebuie să rămână aproape constantă, cel
puțin populația liberă, în raport cu teritoriul și resursele statului. Astfel se va generaliza sărăcia,
se va ruina coeziunea interioară, fapt ce va conduce la imposibilitatea acțiunii legilor; Statul se
va dovedi în cele din urmă incapabil să-și fie suficient. Pe de altă parte, munca meșteșugarului
este considerată o degradare a ființei umane: meseriașul, manufacturierul, sunt oameni dominați
de truda lor și de salariul pe care îl așteaptă chiar și lucrător al spritului, care este limitat de
specializarea sa(sofiștii) la cheremul unei cliente nu va mai cunoaște nici răgazul, nici libertatea
gândirii. ”Este un regret la Aristotel că meșteșugarii, negustorii și agricultorii ar putea fi cetățeni
liberi iar Statul său ideal, nu este loc decât pentru lucrători aserviți.”

Dacă Platon a admis o egalitate limitată în sfera conducătorilor statului, Aristotel


dimpotrivă, i-a apararea proprietății private și a familiei, considera că forma ideal de stat este
aceea în care puterea politică aparține celor cu stare mijlocie. El admite că pot fi alte forme de
stat: monarhie, aristocrație și democrație. Aristotel face o pledorie remarcabilă în favoarea
democrației. Arată că mulțimea are capacitatea de a judeca mai bine în orice împrejurare decât
un grup restrâns de oameni. Vorbește de faptul că omul trebuie să se supună legii, că legea are
putere supremă în stat. Este întemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la începutul
majorității științelor.

Primul lucru demn pus în evidență în legătură cu ideea aristotelică: de Stat este mărimea
acestuia ”Căci dacă din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai
constitui o cetate.” El nu și-a schimbat niciodată părerea că micile orașe-state erau cea mai
propice și cea mai naturală formă de societate civilă.

Un Stat trebuie să-și fie suficient sieși și să atingă țelul pentru care el există.
”Bunăstarea”, care este țelul Statului, este identificată cu ”eudaimonia” (fericirea), care este
scopul individului. Statele sunt entități naturale și asemenea altor obiecte naturale, au un scop
sau un țel. Noțiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. ” Principiul fundamental
al constituțiilor democratice este libertatea(...) Cea dintâi formă a libertății este de a conduce
și de a fi condus, în mod succesiv(...) Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după
cum îî place.”

Cetățenii puteau să dețină sclavi, așa cum puteau poseda și ale forme de proprietate.
”Evident”, scrie el, ”e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în
comun la folosință.”. Tot el adaugă ”Este sarcina legiuitorului de a vehgea cetățenii să facă
astfel.” Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producție; el nu controlează direct
nici economia. Dar legiuitorul veghează ca regimul economic al cetățenilor să fie guvernat
potrivit.
Între cei doi filosofi greci Platon şi Aristotel există, însă, o serie de deosebiri. Platon a
fost preocupat de latura pragmatică şinormativă a cunoaşterii economice. El considera ca fiind
necesară intervenţia statului în problema repartiţiei produsului obţinut.
Spre deosebire de Platon, Aristotel pune accentul cu precădere pe clarificarea şi
explicarea unor procese economice. El reuşeşte să formuleze şi o serie de ipoteze şi generalizări
îndrăzneţe pentru gîndirea economică a timpului. Spre exemplu, o mărturie incontestabilă a
valorii ideilor aristoteliene este cartea I, intitulată: Statul şi bazele sale din lucrarea în mai
multe părţi Politica. În cadrul cărţii I, Aristotel încearcă să facă distincţia între obiectul
economiei şi cel al politicii; să cerceteze schimbul de mărfuri şi categoriile sale; să efectueze o
analiză pertinentă şi complexă din punct de vedere economic al societăţii sclavagiste.
Potrivit concepţiei aristoteliene, există o deosebire fundamentală între economie şi
politică. Economia se referă la gospodăria casnică a stăpînului de sclavi, pe cînd politica
vizează activitatea statului.
Sunt sezizate şi deosebirile fundamentale ce există între economia naturală şieconomia
de schimb, prin intermediul distincţiei pe care Aristotel o face între cele două modalităţi de
creare a bogăţiei. Astfel economia naturală apare, în accepţiunea sa, sub numele de economie
şi se manifestă prin activitatea de producere a valorilor de întrebuinţare necesare gospodăriei
stăpînului de sclavi. Economia de schimb are la bază procesul acumulării de bani, cu scopul de
a obţine avere şi apare sub numele de chrematestică , modalitate cu care nu este de acord şi pe
care o consideră contrară naturii umane.
Aristotel examinează îndeaproape şi categoria economică de marfa cu cei doi factori ai
săi: valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Valoarea, spune filosoful grec, se manifestă în
procesul circulaţiei mărfurilor, cînd produse diferite ca însuşire şi utilităţi sunt aduse la acelaşi
numitor. Spre deosebire de valoare, valoarea de întrebuinţare a mărfii, consideră el, este dată
de utilitatea acesteia. Totodată, este legată valoarea mărfii, de însuşirea acesteia de a fi
schimbată cu o alta şi, potrivit raţionamentului, el ajunge la aşa numita valoare de schimb.
Pentru explicarea mecanismului de formare a valoarii de schimb, Aristotel foloseşte exemplul,
devenit celebru: al perechii de sandale care poate fi folosită atît la încălţat sau umblat şi care
capătă astfel valoare de întrebuinţare, dar care poate fi schimbată pe alte produse şi deci
capătă valoare de întrebuinţa.