TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Dumitru Mazilu

Copyright © 1999 - Editura ALL BECK

Toate drepturile sunt rezervate Editurii ALL BECK

Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea

scrisă a Editurii ALL BECK
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.

Copyright © 1999 by ALL BECK

All rights reserved.

The distribution of this book outside Romania, without the written permission
of ALL BECK is strictly prohibited.

Editura ALL BECK Bucureşti, Bd. Timişoara nr. 58,

sector 6, cod 76548
® 402 2600
Fax: 402 2610

Departamentul difuzare S 402 2620

Fax: 402 2630

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale

MAZILU, DUMITRU
Teoria generală a dreptului / Dumitru Mazilu - Bucureşti: Editura ALL BECK, 1999.
392p.; 24 cm. - (Biblioteca studentului)
Index

ISBN 973-9435-30-0

34(035)

Redactor: Tonei lonescu

Coperta: Dominic Cernea

PRINTED IN ROMANIA
 DUMITRU MAZILU

TEORIA GENERALĂ
A
DREPTULUI
 Colecţia JURIDICA - Biblioteca Studentului

1. Interpretarea normelor juridice

Constantin Mihail Eremia
2. Introducere în teoria generală a dreptului
Ioan Ceterchi
Ion Craiovan
3. Introducere în filozofia dreptului
Ion Craiovan
4. Drept civil. Culegere de teste şi probleme din practica judiciară
Gabriela Răducan
Gelu Titus Maravela
5. Interpretarea şi argumentarea în drept
Gheorghe Mihai
6. Drept comercial. Culegere de teste şi probleme din practica judiciară
Gabriela Răducan
Gelu Titus Maravela
 INTRODUCERE

I. UN CURS NECESAR

Este indiscutabil că pentru a înţelege dreptul în toate sensurile, semnificaţiile

şi ipostazele sale, examinate în detaliu în cadrul ştiinţelor de ramură, speciale, se
impune explicarea de la începutul cursurilor unei facultăţi de drept a noţiunilor,
categoriilor şi conceptelor de bază, într-o analiză ştiinţifică adecvată.
Aceasta este menirea unui curs de Teorie Generală a Dreptului, care este
inclus între disciplinele predate încă din primul an de facultate.
Pe parcursul anilor de studiu, noţiunile, categoriile şi conceptele însuşite ia
cursul de Teoria Generală a Dreptului - sunt aprofundate, îmbogăţindu-se cu
prilejul cunoaşterii problematicii complexe a Dreptului Civil, Dreptului Penal,
Dreptului Comercial e t c , iar la terminarea Facultăţii, studenţii sunt în măsură să
dea răspunsuri complete la examenul de absolvire, care include, de regulă, între
materiile respective, această ştiinţă generală a dreptului.

II. DREPTUL - COMPONENTĂ FIREASCĂ A CONVIEŢUIRII UMANE

Max Weber atrăgea atenţia asupra faptului că "Dreptul este premisa

necesară a coexistenţei libertăţilor" 1 . Dânsul demonstra că normele de drept
asigură un cadru minim de legitimitate convieţuirii umane, ele constituindu-se în
"condiţia existenţei posibile a comunităţii". După cum observa Montesquieu
"Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean
ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi
ceilalţi ar putea să facă la fel" 2 . în analiza pe care o face cu privire la rolul
dreptului în realizarea libertăţii, Hegel arăta că a susţine că "libertatea în genere
este să acţionezi aşa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca totală
lipsă de cultură juridică" 3 .
Experienţa demonstrează că viaţa cotidiană a oamenilor nu este posibilă
fără anumite reguli de conduită. Acestea au avut, la început, un caracter religios,
fiind promovate de biserică; apoi, s-au îmbinat cu reguli etice, îmbrăcând, mai
târziu un înveliş juridic. Pentru a-şi face convieţuirea posibilă, oamenii au selectat
din normele care guvernau existenţa lor cotidiană, pe cele mai semnificative,
consacrându-le în acte normative. Cu timpul, în baza normelor juridice, oamenii

Max Weber, Social action and its types - Theory and Society, The Free Press, New York, 1965,
p. 175.
C. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 193.
G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 48.

5
 au înţeles ce este bine şi ce este rău pentru activităţile lor zilnice, ajungând să-şi
călăuzească conduita după aceste norme. Ele au devenit, astfel, o componentă
firească a convieţuirii umane.

III. PRINCIPII Şl COMANDAMENTE MAJORE ÎN

ELABORAREA Şl APLICAREA DREPTULUI

încă din primul său articol, Declaraţia universală a drepturilor omului,

adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948,
stipulează că "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi" 4 . Condamnând inegalităţile existente în societatea de tip feudal şi
promovând egalitatea şanselor de afirmare şi dezvoltare a fiinţei umane,
Revoluţia franceză de la 1789 a înscris Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea, între
comandamentele sale majore.
împlinirea lor dădea sens şi substanţă nu numai Revoluţiei franceze, ci şi
celorlalte revoluţii ale epocii, care vizau statornicirea unui nou tip de relaţii, în
măsură să stimuleze iniţiativa individuală, în condiţii de libertate, egalitate,
\ fraternitate.
Aceste comandamente devin principii fundamentale ale dreptului,
guvernând amplul proces legislativ din anii care au urmat.
Unul din cei mai mari gânditori ai tuturor timpurilor, Jean Jacques Rousseau
atrăgea atenţia că procesul guvernării trebuie să se întemeieze pe norme de
drept, stipulate într-un Contract social, care să conţină drepturi şi obligaţii, atât
pentru guvernanţi, cât şi pentru guvernaţi. în optica sa, pentru ca principiile
justiţiei şi echităţii să se înfăptuiască:
"Nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul" şi
"Nimeni atât de sărac, încât să fie silit să se vândă"5.
Aceste comandamente şi-au găsit expresia în importante reglementări
juridice în anii care au urmat Revoluţiei, unele dintre ele dăinuind şi în zilele
noastre.
Se ştie, însă, că între exigenţele normelor de drept şi realităţile cotidiene
sunt, uneori, diferenţe atât de mari, încât mulţi oameni îşi exprimă îndoieli cu
privire la eficienţa dreptului. în Europa, în America, în Asia şi Africa, în cele mai
diferite zone ale lumii, decalajele dintre bogaţi şi săraci nu numai că se menţin, ci
se şi adâncesc. în unele ţări din Asia şi Africa, 200-300 de familii stăpânesc peste
70 % din bogăţiile naţionale, restul populaţiei alcătuită din zeci de milioane, iar în
câteva cazuri, din peste 100 de milioane de oameni, deţin restul de 20-30 % din
aceste bogăţii.
Se înţelege că, în aceste condiţii, exigenţele formulate de Jean Jacques
Rousseau într-un Contract social încheiat în respectul dreptăţii şi justiţiei sunt
departe de a se putea înfăptui.

Art. 1, Declaraţia universală a drepturilor omului, Rezoluţia 217 a Adunării Generale a ONU, din
4

10 decembrie 1948.
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 157.
5

6
 Şi, totuşi, aceste comandamente sunt avute în vedere în continuare, în
procesul legiferării şi pe parcursul aplicării normelor de drept. în toate societăţile
democratice, normele dreptului nu împiedică, ci, dimpotrivă, stimulează libera
iniţiativă, activitatea umană menită să contribuie la dezvoltarea economică şi la
acumularea de bunuri şi de capital.
în temeiul principiilor dreptăţii şi justiţiei, normele dreptului trebuie să dea
societăţii acele garanţii necesare ca această acumulare de bunuri şi de capital să
se realizeze prin muncă cinstită, prevenind, descurajând şi pedepsind, la nevoie,
faptele contrare legii, actele de corupţie şi alte asemenea acte potrivnice
reglementărilor în vigoare.
Din perspectiva unor asemenea finalităţi, dreptul este o garanţie majoră a
realizării şanselor egale ale fiinţei umane.
Revoluţiile din Centrul şi Estul Europei din anii '89-'90, au înscris, între
dezideratele lor, redobândirea Democraţiei, Libertăţii şi Demnităţii, principii şi
comandamente fundamentale ale dreptului, îngrădite în aceste ţări, în timpul
regimului totalitar.
Ca şi în cazul revoluţiilor burghezo-democratice, aceste comandamente au
guvernat şi continuă să guverneze procesul legiferării din ţările respective, în
efortul de eliminare a metodelor centraliste, sufocante din epoca anterioară şi de
stimulare a iniţiativei individuale, în condiţiile privatizării întreprinderilor existente
şi a încurajării procesului construirii şi dezvoltării unor unităţi economice care să
funcţioneze la nivelul exigenţelor contemporane.

IV. DREPTUL - INSTRUMENT INDISPENSABIL ÎN REALIZAREA

ŞANSELOR FIINŢEI UMANE

în afara accepţiunii de drept obiectiv - ca ansamblu de norme care

prefigurează scopurile generale ale vieţii sociale, dreptul semnifică şi posibilitatea
unui subiect de a-şi valorifica şi apăra un interes legitim, în accepţiunea de drept
subiectiv.
Dreptul însoţeşte fiinţa umană, încă din perioada concepţiunii - când fătul
•are deja o capacitate de folosinţă - şi până la moarte, care implică mai multe
drepturi şi obligaţii, inclusiv cele legate de succesiune.
Este indiscutabil că dreptul, prin normele care-l alcătuiesc, reprezintă un
instrument indispensabil în realizarea şanselor fiinţei umane, a unor şanse egale
la viaţă, instrucţie şi educaţie, afirmare şi promovare profesională, la protecţie
socială, la securitate individuală.
într-o societate democratică, sistemul de garanţii promovat prin normele
dreptului, facilitând dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane şi stimulând iniţiativa
fiecărui individ - constituie o premisă importantă a progresului economic şi social,
a asigurării bunăstării şi prosperităţii generale.
Din păcate, aceste principii generoase sunt, adesea, obstrucţionate în
promovarea lor, şi - în pofida unor norme juridice, care le stipulează - fiinţa
umană întâmpină dificultăţi în realizarea şanselor sale.

7
 Normele dreptului - dând expresie principiilor justiţiei şi echităţii - oferă
oamenilor speranţa că vor învinge dificultăţile şi că prin aplicarea lor corectă, mai
devreme sau mai târziu, dreptatea va triumfa.
Totuşi, nu odată, s-a dovedit că speranţele nu s-au înfăptuit, iar nu puţini
dintre noi am resimţit cu amărăciune regretul neîmplinirilor. De aceea, nu credem
că este misiune mai nobilă ca aceea pe care o are Dreptul, de a contribui - prin
aplicarea corectă a normelor şi principiilor sale - la dezvoltarea personalităţii
umane, la realizarea şanselor sale, la ocrotirea intereselor sale legitime, la
promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor sale.

V. DREPTUL - ŞTIINŢĂ, TEHNICĂ Şl ARTĂ

Ca ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii, dreptul este o ştiinţă, iar

cursul de Teorie Generală a Dreptului, împreună cu alte ştiinţe, răspunde
exigenţelor explicării ştiinţifice a Dreptului.
Ca ansamblu de norme care organizează convieţuirea umană şi îi
statorniceşte principalele coordonate, orientând comportamentul uman şi
apărând societatea de fenomenele dăunătoare, dreptul este o tehnică.
Participarea individuală în relaţiile sociale are loc pe baza unui statut
regelementat juridic (de producător; de locatar sau locator; de părinte sau fiu; de
vânzător sau cumpărător etc.)
Ca ansamblu de procedee şi mijloace prin care legiuitorul selectează
cerinţele tipice, dându-le expresie juridică, prin care judecătorul selectează norma
sau normele cele mai indicate spre a le aplica în procesul individualizării speţei
respective sau prin care avocatul selectează şi expune argumentele necesare
efectuării demonstraţiei în apărarea clientului său, dreptul este o artă.
Acestea sunt câteva din problemele care vor fi abordate în cursul de Teorie
Generală a Dreptului.
De modul în care noţiunile, categoriile şi conceptele predate la acest curs
vor fi însuşite depinde asimilarea cu mai multă uşurinţă a disciplinelor de ramură
şi, bineînţeles, înţelegerea corectă a rolului şi funcţiilor dreptului în societatea
contemporană.

8
 TITLUL I
OBIECTUL Şl METODA TEORIEI
GENERALE A DREPTULUI

CAPITOLUL I
OBIECTUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

După cum am precizat în Introducerea la curs, Teoria generală a dreptului

este o ştiinţă generală despre acest fenomen complex al vieţii sociale.
înainte, însă, de a analiza în detaliu obiectul şi sistemul cursului, se impun
unele consideraţiuni cu privire la ştiinţă şi la sistemul ştiinţelor sociale, pentru a
înţelege ce loc ocupă dreptul în sistemul acestor ştiinţe.

I. Sistemul ştiinţelor sociale

Aşa cum se consemnează în toate dicţionarele de referinţă ale lumii,

ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea
obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă (psihic şi gândire).
a. Ca Instituţie - este o organizaţie de oameni care efectuează cercetări şi
examinează căile promovării lor în practică.
b. Ca metodă - este un ansamblu de procedee şi mijloace, care ne
dezvăluie realitatea înconjurătoare.
Cum apare?
Ştiinţa apare sub influenţa nevoilor practice ale societăţii, scopul ei ultim
fiind tocmai de a servi practicii, progresului economic, soclal-cultural, în
general, progresului uman.
Aplicaţiile practice ale ştiinţei se regăsesc în: dezvoltarea mijloacelor
materiale de existenţă; apărarea şi dezvoltarea fiinţei umane; transformarea şi
perfecţionarea relaţiilor sociale.
G.W.F. Hegel definea ştiinţa ca fiind "ceea ce mintea omului a reuşit să
sintetizeze din contactul cu realitatea trăită", iar Charles Montesquieu o definea
ca "Un summum de Idei despre ceea ce ne înconjoară". Andrei Rădulescu
observa că ştiinţa reprezintă "un sistem de valori, de generalizări ştiinţifice
dobândite prin metode de cercetare".
Ştiinţele care au ca obiect de studiu societatea sunt ştiinţe sociale. Aceste
ştiinţe alcătuiesc un sistem, în care sunt grupate: ştiinţele care utilizează
observaţia, experimentul, statistica (ştiinţele politice; economice; sociologice;
demografice; lingvistice); ştiinţele istorice (naţionale şi universale), care îşi
propun reconstituirea şi interpretarea trecutului; ştiinţele care studiază

9
aspectele normative ale vieţii sociale şi alcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. La
aceste trei mari categorii de ştiinţe, se adaugă epistemologia, care abordează
activitatea cognitivă ca o activitate esenţial umană.

II. Dreptul - ştiinţă socială

Fiind o ştiinţă care are ca obiect de cercetare una din componentele

majore ale societăţii - realitatea juridică - dreptul este o ştiinţă socială.
Ştiinţa dreptului studiază juridicul, în toate formele în care se manifestă:
existenţa şi dezvoltarea statului şi dreptului; instituţiile politice şi juridice;
corelaţiile cu celelalte componente ale sistemului social; cum instituţiile juridice
influenţează societatea şi cum dezvoltarea socială influenţează, la rândul său,
juridicul.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în temeiul cărora sunt
structurate mecanismele prin care acţionează asupra relaţiilor sociale.
Ca şi în cazul celorlalte ştiinţe sociale, ştiinţa dreptului operează cu
noţiuni, categorii, concepte, principii, generalizând experienţa umană, pe baza
unei metodologii specifice.
Ştiinţa dreptului cercetează conduita umană şi dirijează comportamentul
uman în viaţa socială, pornind de la faptul că oamenii sunt purtători de drepturi
şi obligaţii în raporturile sociale.
Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu cele morale
şi religioase, subliniindu-le, totodată, specificitatea. în pofida numeroaselor
interferenţe cu'alte categorii de norme sociale - asupra cărora vom reveni,
într-un alt capitol al cursului - normele dreptului se disting prin aceea că sunt
instituite de stat şi sunt garantate, în aplicarea lor, de forţa coercitivă a statului.

III. T e o r i a d r e p t u l u i - ş t i i n ţ ă j u r i d i c ă cu c a r a c t e r g e n e r a l

Teoria dreptului este desigur, înainte de toate, o ştiinţă juridică cu caracter

general, având menirea să înfăţişeze o sinteză cât mai complexă, şi, pe cât
posibil, mai ordonată a întregii ştiinţe despre drept. Ea se prezintă astfel şi ca o
încoronare a rezultatelor dobândite în cercetarea particulară dintr-o ramură sau
alta a dreptului. Ajungând la un înalt grad de generalitate, teoria generală a
dreptului operează cu categorii, pe care le defineşte, le stabileşte coordonatele,
precizând locul şi însemnătatea fiecăreia în cadrul ştiinţelor juridice. Delimitând
sfera de cuprindere şi stabilind elementele de diferenţiere specifice categoriiler,
instituţiilor juridice, teoria generală a dreptului ajută ştiinţele de ramură în
explicarea sensului şi rolului lor, în teoria şi practica dreptului.
Având preocupări de generalizare a rezultatelor ştiinţelor juridice particu­
lare, de definire şi explicare a unor categorii şi instituţii, întâlnite în toate
ramurile dreptului, teoria generală a dreptului este denumită uneori filozofie
generală a dreptului sau enciclopedie juridică. Desigur că, pot fi luate în
considerare argumentele enunţate în definirea cursului ca o enciclopedie
juridică sau ca o disciplină filozofică. Totuşi, socotim că nu ar fi riguros exact să
definim cursul nici într-un fel, nici în celălalt, deoarece o enciclopedie juridică

10
are, în mod necesar, drept obiect o totalitate de cunoştinţe juridice, o explicare
exhaustivă a întregii terminologii juridice, ceea ce cursul nu poate face, iar
filozofia dreptului ar presupune o îndepărtare sensibilă de ştiinţele de ramură,
ceea ce n-ar ajuta la atingerea obiectivelor majore ale cursului.
Cuprinsul cursului, conţinutul materiei ce face obiectul părţilor sale compo­
nente - începând de la prima până la ultima temă - permite precizarea că este
vorba de o disciplină teoretică generală despre drept, cu numeroase implicaţii
filozofice şi cu frecvente referiri şi legături cu disciplinele de ramură. Este, în
acelaşi timp, o ştiinţă socială, întrucât cercetează şi explică una din compo­
nentele majore ale relaţiilor sociale: raporturile sociale cu caracter juridic.
Teoria generală a dreptului se opreşte - în explicitarea elementelor
componente ale dreptului - asupra a ceea ce este esenţial, asupra a ceea ce
constituie legătura interioară a relaţiei juridice şi, explicând procesul logic al
apariţiei şi dezvoltării ei, delimitează şi precizează ce este statul şi dreptul, care
sunt raporturile dintre ele, care este locul şi rolul lor în sistemul raporturilor
sociale, care este trecutul, în ce constă prezentul şi prin ce se caracterizează
perspectivele evoluţiei lor. în felul acesta, teoria generală a dreptului nu are
propriu-zis drept obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ştiinţe
juridice de ramură, ci este chemată să extragă din materialul bogat oferit de
celelalte ştinţe juridice ce este esenţial, arătând şi explicând, pe această cale,
ce este dreptul, care sunt originea şi formele lor concrete de manifestare.
lată de ce, teoria generală a dreptului este o ştiinţă generală despre stat şi
drept, al cărei obiect îl constituie studiul problemelor complexe ale apariţiei şi
dezvoltării în diferite etape istorice a dreptului ca fenomen social, care joacă un
rol important în reglementarea relaţiilor sociale.

IV. T e o r i a g e n e r a l ă a d r e p t u l u i şi c e l e l a l t e ş t i i n ţ e j u r i d i c e

Fiind o ştiinţă generală despre drept, teoria generală a dreptului este

strâns legată de ştiinţele juridice de ramură. Aceste ştiinţe oferă datele
concrete necesare pentru argumentarea tezelor generale cuprinse în sfera de
analiză a teoriei generale a dreptului. La rândul ei, teoria generală a dreptului
defineşte în mod ştiinţific categoriile şi instituţiile cu care operează,
necesarmente, toate ştiinţele juridice de ramură. Obiectul teoriei generale a
dreptului nu se confundă cu obiectul celorlalte discipline juridice de ramură.
Urmărind să dea o vedere de ansamblu asupra statului şi dreptului, teoria
generală a dreptului stabileşte ceea ce leagă elementele parţiale între ele,
explicând componentele esenţiale ale relaţiunii juridice şi precizând, în felul
acesta, ce este fundamental pe planul dreptului şi care, drept urmare, se
regăseşte în toate ramurile ştiinţei juridice. Aceasta explică caracterul distinct al
teoriei generale a dreptului în raporturile cu celelalte ştiinţe juridice. Deosebim
trei cateogirii principale de ştiinţe juridice: din prima categorie face parte teoria
generală a dreptului, ca ştiinţă juridică cu caracter general; din a doua
categorie fac parte disciplinele cu caracter istoric asupra dreptului; din a treia
categorie fac parte ştiinţele juridice de ramură, care studiază - potrivit relaţiilor
juridice specifice - probleme caracteristice domeniului respectiv: civil, penal,
financiar, administrativ, internaţional-public, international-privat etc.

11
 Desigur între toate ramurile ştiinţei juridice s-au statornicit legături foarte
strânse, formaţiunea completă a fiecărui jurist presupunând o cunoaştere de
ansamblu a tuturor ştiinţelor privitoare la drept. Numai astfel el va putea să-şi
explice diversele fenomene juridice, ce apar în viaţa reală şi va da soluţiile care
se impun în acele speţe ce-i sunt date spre soluţionare. Interacţiunea diferitelor
ramuri ale ştiinţei juridice este - în felul acesta - nu numai o necesitate
subiectivă, ci, în primul rând, una de natură obiectivă.
Şi n-am putea epuiza tabloul diferitelor ramuri ale ştiinţei despre drept,
fără a enunţa ştiinţele juridice auxiliare: criminalistica, medicina judiciară,
criminologia, statistica judiciară, care au jucat şi continuă să joace un rol din ce
în ce mai important în rezolvarea diferitelor probleme juridice ce se ivesc în
societate. Dacă vom aminti numai faptul - de altfel deosebit de important - că
măsurile la care se recurge în procesul aplicării normelor dreptului, de către
organele specializate ale statului se întemeiază din ce în ce mai mult, am putea
spune aproape exclusiv pe cele mai recente descoperiri ale ştiinţelor moderne,
vom înţelege ponderea deosebit de mare a sferei de acţiune a ştiinţelor juridice
auxiliare în procesul interpretării şi aplicării dreptului, lată de ce, examinarea
legăturilor teoriei generale a dreptului cu celelalte ştiinţe juridice trebuie să
cuprindă şi ştiinţele juridice auxiliare, cu precizarea rolului şi sensului acestei
corelaţii.
Ştiinţele juridice auxiliare oferă importante date statistice şi argumente
ştiinţifice cu privire la evoluţia fenomenului Infracţional, cu privire la conţinutul şi
formele de manifestare ale unor raporturi sociale date, pe care teoria generală
a dreptului le utilizează în scopul extragerii concluziilor de sinteză ce se impun,
care constituie un ajutor preţios în cercetarea efectuată în ştiinţele juridice
auxiliare, mai ales pentru orientarea luptei împotriva cauzelor care generează
fapte antisociale, încălcări ale dreptului. Succesiunea etapelor dezvoltării
sociale - prin determinări de natură, în primul rând obiectivă - apariţia unor
elemente de diferenţiere, care pot fi chiar importante, impune luarea lor în
considerare de către teoria generală a dreptului, pentru ca generalizările pe
care le efectuează să fie, întotdeauna, riguros ştiinţifice.
Cursul de teorie generală a dreptului cuprinde, în afara unei părţi introduc­
tive, în care sunt examinate obiectul, metoda, categoriile principale ale
suprastructurii politico-juridice, originea şi esenţa statului şi dreptului, o analiză
amplă asupra normei juridice, realizării şi interpretării acesteia, precum şi
asupra raporturilor juridice şi a formelor de încălcarea dreptului, demonstrând
că dreptul este un fenomen social, cu caracter normativ, care îmbracă forme
specifice de exprimare şi orientare a raporturilor sociale cu caracter juridic.
Pentru explicarea în mod corespunzător a problemelor dreptului în
general, în ultima parte a cursului sunt cercetate pe larg elementele
caracteristice ale sistemului dreptului printr-o analiză - desigur limitată - a
principalelor ramuri de drept. în felul acesta, devine posibilă înţelegerea unor
probleme ale unităţii dreptului, ale orientării sale generale şi finalităţilor juridice
urmărite.

12
V. Privire istorică a s u p r a apariţiei şi dezvoltării teoriei dreptului

In opera sa cu privire la "Filozofia dreptului", G. W. F. Hegel (1770-1831)

subliniază că filozofia dreptului îşi are rădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel, şi
că nici unul din marii filozofi ai omenirii "n-au ocolit filozofia dreptului". Argumentând
necesitatea dezvoltării acestei ştiinţe, Hegel dă numeroase exemple din viaţa
socială, care pun în lumină înţelesuri şi sensuri bogate ale diferitelor concepte
juridice şl etice, făcând unele consideraţii cu privire la rădăcinile istorice ale
adevărului despre ele. "Asupra dreptului, eticului, statului, adevărul este tot atât de
vechi, pe cât el este înfăţişat şi cunoscut în legile publice, în morala publică şi în
religie" . Dânsul surprinde unele elemente caracteristice ale relaţiei dintre libertate şi
drept, apreciind că "Terenul dreptului este în genere ce e spiritual şi locul său mai
apropiat şi punctul său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încât libertatea
constituie substanţa şi determinaţia lui; şi sistemul dreptului este domeniul libertăţii
înfăptuite, lumea spiritului produsă din el însuşi, ca o a doua natură" 2 . Analiza
vizează, totodată, esenţa dreptului şi modul în care se formează şi se exprimă în
norma juridică. "Libertatea este anume deopotrivă o determinaţie fundamentală a
voinţei, după cum gravitaţia este o determinaţie fundamentală a corpurilor" 3 . "Voinţa
conţine elementul purei nedeterminări, adică a purei reflexii a Eului în sine, în care
orice limitare, orice conţinut dat şi determinat prin natură, nevoi, dorinţe şi impulsuri,
sau prin orice altceva ar fi, este dizolvat; infinitatea Ilimitată a abstracţiei absolute
sau universalităţii, pura gândire de sine însuşi"4. "Aceia care consideră gândirea ca
~ facultate particulară specifică, separată de voinţă, considerată ca o facultate tot
atât de specifică, şi care mai departe consideră gândirea chiar ca păgubitoare
entru voinţă, în special pentru voinţa bună, arată de la început că nu ştiu nimic
espre natura voinţei" 5 . Evident, asupra acestor idei vom reveni la capitolul referitor
la esenţa dreptului. Ceea ce trebuie menţionat încă din expunerea unor idei
generale cu privire la apariţia teoriei dreptului este rolul important şi impactul pe
care l-au avut şi îl au concepţiile acestui mare gânditor asupra viziunii filozofice, de
ansamblu, cu privire la drept.
Contribuţii cu totul remarcabile la dezvoltarea concepţiilor despre drept, aduce
Charles Louis de Secondat Montesquieu (1689-1755) în "Spiritul legilor", elaborând
teoria separaţiei puterilor în stat şi argumentând necesitatea "respectării legilor" şi
"instituirii unui sistem în care să se asigure prioritatea legii" în ansamblul normelor
care reglementează relaţiile sociale.
"Libertatea - arăta marele gânditor - constă în primul rând în a nu putea fi silit
să faci un lucru pe care legea nu îl impune" 6 , şi "în această situaţie ne aflăm numai
pentru că suntem guvernaţi de către legile civile: suntem, deci, liberi, pentru că
trăim sub autoritatea legilor civile"7. După opinia Iul Montesquieu "Din aceasta

G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului,
Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 7.
2
Ibidem, p. 30 (subi. n.s.)
3
Ibidem, p. 30 (subi, n.s.)
4
Ibidem, p. 32.
5
Ibidem, p. 33.
Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 228.
6

Ibidem.

13
rezultă că principii, care nu se supun în relaţiile lor reciproce legii civile, nu sunt
liberi; sunt guvernaţi de forţă; ei pot neîncetat să exercite violenţa ori să fie supuşi
violenţei" 8 . Dânsul se referea la "tratatele care le-au fost impuse prin forţă" 9 , şi care
aveau aceeaşi putere ca şi tratatele "pe care le-ar fi încheiat prin bună învoială" 10 .
Dând expresie unuia din cele mai importante concepte ale teoriei dreptului,
Montesquieu atrăgea atenţia asupra faptului că atunci "când noi, care trăim sub
autoritatea legilor civile, suntem siliţi să încheim vreun contract, pe care legea nu-l
impune, noi putem, cu ajutorul legii, să cerem anularea a ceea ce am făcut sub
imperiul violenţei" 11 ; "un principe însă, care se află mereu în această situaţie, în
care exercită violenţa sau este supus violenţei, nu se poate plânge de un tratat a
cărui încheiere i-a fost impusă prin violenţă. Este ca şi cum s-ar plânge de situaţia
lui naturală; este ca şi cum ar voi să fie principe faţă de ceilalţi principi, iar aceştia
din urmă să fie simpli cetăţeni faţă de el" 1 2 . Relaţia dintre lege şi libertate, dintre
libertate şi violenţă - va reveni în analizele noastre din cadrul cursului. Ideile lui
Montesquieu se vor regăsi în aceste analize, aşa cum, în mod firesc, nu pot lipsi din
nici un curs de filozofie, enciclopedice sau teorie a dreptului.
Jean Jaques Rousseau (1712-1778) în "Contractul social" abordează mai
multe categorii cu care operează Teoria generală a dreptului. Astfel, dânsul se
opreşte asupra modului în care se formează "voinţa generală" 13 şi se reflectă în
lege 14 ,se opreşte asupra rolului legislatorului 15 şi enunţă consideraţii substanţiale
asupra diferitelor "sisteme de legislaţie" 16 şi cu privire la "diviziunea legilor" 17 . După
opinia sa, cele mai importante legi sunt acelea "care nu se sapă nici în marmură,
nici în bronz ci în inimile cetăţenilor; legi care alcătuiesc adevărata constituţie a
statului; legi care zi de zi câştigă puteri noi; care atunci când celelalte legi
îmbătrânesc sau pier, le reanimă sau le iau locul, menţin poporul în spiritul
rânduielilor sale şi înlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin forţa deprinderii" 18 .
J. J. Rousseau suprinde şi examinează relaţia dintre drept şi morală, dând expresie
concluziei - reluată şi repetată de mai mulţi specialişti în domeniul teoriei dreptului -
potrivit căreia legile "nu sunt decât bolta a cărei cheie o formează moravurile"
născute încetul cu încetul 1 9 .
Contribuţii la elaborarea şi dezvoltarea Teoriei generale a dreptului aduc
Wilhelm Durantis în lucrarea sa "Speculum juris"; E. R. Bierling în lucrarea
"Juristiche Prinzipienlehre"; Edmond Picard în lucrarea "La droit pur", precum şi
Jean Dabin în lucrarea "La philosophie de l'ordre juridique"; Leon Duguit în lucrarea
"Trăite de droit constitutionnel"; Hans Kelsen, în lucrarea "Teorie pure du droit";
Georges Ripert, în lucrarea "Le regie morale dans Ies obligations civiles"; Talcot
Parsons, în lucrarea "The Law and Social Control". Cercetări de referinţă au fost

Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
Jean Jacques Rousseau, Op. cit., p. 120.
13

Vezi Ibidem, p. 133.

14

15
Ibidem, p. 139.
16
Ibidem, p. 156.
17
Ibidem, p. 160.
18
Ibidem, p. 1 6 1 .
19
Ibidem, (subl. ns.)

14
 CAPITOLUL II
METODA TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

Fiind o ştiinţă generală, teoria dreptului elaborează, defineşte şi explică

conceptele şi categoriile fundamentale cu care operează toate ramurile
dreptului. în mod firesc, în acest proces, Teoria generală a dreptului foloseşte o
metodă proprie, cu ajutorul căreia îşi îndeplineşte menirea în sistemul ştiinţelor
juridice.
Valorificând rezultatele cercetării ştiinţelor de ramură, Teoria generală a
dreptului dezvăluie esenţa fenomenelor juridice şi pune la dispoziţia acestor
ştiinţe particulare concluzii, dobândite în procesul dezvoltării cunoaşterii unor
concepte, care fac posibile, apoi, noi progrese în cercetările juridice concrete.
Această activitate ştiinţifică complexă implică un efort de analiză şi
sinteză, Teoria generală a dreptului recurgând, în mod necesar, la metoda
sintezei pentru a elabora o concepţie juridică unitară şi cuprinzătoare, pe baza
rezultatelor cercetărilor ştiinţelor juridice particulare.
Este evident că - la rândul lor - ştiinţele juridice particulare recurg la mai
multe metode de cercetare ştiinţifică, a căror analiză va permite să înţelegem
mai bine rolul şi locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor dreptului
precum şi legăturile necesare dintre aceste metode şi activitatea de sinteză
efectuată în cadrul acestei ştiinţe juridice cu caracter general.

I. Definiţia metodologiei juridice

După cum am precizat în expunerea anterioară, metoda este un ansamblu

de procedee şi mijloace care ne dezvăluie realitatea înconjurătoare.
Grecii înţelegeau prin methodos calea, drumul, modul de expunere.
Treptat, în ştiinţă, această cale s-a folosit pentru a explica relaţia dintre
obiectul cercetării ştiinţifice şi metoda de cercetare, distingându-se între
metodele generale, comune pentru cercetarea mai multor domenii şi metodele
specifice de cercetare într-un anumit domeniu.
Sistemul celor mai generale principii de investigaţie ştiinţifică alcătuiesc
metodologia ştiinţifică, în aplicarea căreia îşi găseşte expresia legătura dintre
general şi particular, dintre obiectiv şi subiectiv.
Metodologia ştiinţifică este folosită şi în cercetarea fenomenelor juridice.
Metodologia juridică a apărut, s-a dezvoltat şi se perfecţionează în
procesul evoluţiei istorice a dreptului şi a ştiinţei dreptului.
în activitatea ştiinţifică juridică, întâlnim: a. metode tradiţionale de
explicare şi interpretare a realităţii juridice şi b. metode moderne, determinate
în apariţia şi evoluţia lor de mobilitatea realităţii juridice.

16
 "După metoda formală, nefilozofică a ştiinţelor, observa G. W. Fr. Hegel -
se caută şi se cere mai întâi definiţia, cel puţin în ce priveşte forma ştiinţifică
exterioară. De altfel, ştiinţa pozitivă a dreptului nu poate avea mult de a face cu
aceasta, căci ea urmăreşte, în special, să indice ceea ce aparţine dreptului,
aceasta înseamnă care sunt determinaţii/e /egale particulare, din care cauză se
spune spre avertizare: omnis definitio in iure civile periculosa. Şi, de fapt, cu cât
determinaţiile unui drept sunt mai incoerente şi mai contradictorii în sine, cu
atât mai puţin sunt posibile în el definiţiile, căci definiţiile trebuie deopotr'wă să
conţină determinaţii generale, acestea însă pun în lumină în mod nemijlocit
ceea ce se contrazice, aici ceea ce este nedrept în goliciunea sa" 1 . Şi pentru a
explica cum - prin metoda folosită - se ajunge la concluzia enunţată, marele
gânditor subliniază, ca exemplu, că "nici o definiţie a omului nu este posibilă
pentru dreptul roman, deoarece sclavul nu ar putea fi subsumat ei; în situaţia
lui, acel concept este mai degrabă lezat; tot atât de periculoasă ar apărea
definiţia proprietăţii şi a proprietarului în ce priveşte multe situaţii" . Şi,
valorificând metoda logică, dânsul atrage atenţia că "Deducţia definiţiei este
însă oarecum trasă din etimologie, dar mai ales din faptul că ea este abstrasă
din cazuri particulare şi atunci îi sunt puse la bază sentimentul şi reprezentarea
omului. Justeţea definiţiei va sta atunci în concordanţa cu reprezentările date.
Prin această metodă se lasă deoparte ceea ce singur este mai ştiinţific
esenţial, în ce priveşte conţinutul: necesitatea lucrului în şi pentru sine (aici, a
dreptului); în ce priveşte însă forma: natura conceptului. Or, în cunoaşterea
filozofiei necesitatea unui concept este lucrul principal şi mersul, faptul de a
ajunge rezultat este dovada şi deducţia sa"3.
"Vreau să cercetez dacă în ordinea civilă - preciza J. J. Rousseau în
"Contractul social" - poate exista vreo regulă de administrare legitimă şi sigură,
luându-i pe oameni aşa cum sunt şi legile aşa cum pot f i " 4 . Iar pentru a obţine
rezultatele dorite în cercetarea ştiinţifică pe care o efectua, dânsul îşi definea şi
metoda de investigaţie. "Vreau să îmbin necontenit, în cercetarea mea -
declara Rousseau -, ceea ce dreptul permite cu ceea ce impune interesul,
astfel încât justiţia şi utilitatea să nu se afle de fel în contrazicere" 5 . în
cercetarea sa, Rousseau se referea la administraţie într-un sens foarte
general. "Nu este vorba de guvernământ, ci de însăşi alcătuirea statului.
Legitimă şi sigură; conformă justiţiei şi având toate şansele să dăinuiască" 6 .
Atât la Hegel, cât şi la Rousseau întâlnim aplicarea metodelor în procesul
cercetării ştiinţifice a fenomenelor juridice, demonstrând cât e importantă este
metoda în cunoaştere corectă a acestor fenomene.
Dezvoltarea relaţiilor sociale şi extinderea rolului dreptului în societate a
determinat perfecţionarea metodelor de cercetare a fenomenului juridic, mulţi
autori subliniind necesitatea unei adevărate metodologii pentru cunoaşterea
acestui fenomen complex.

1
G. W. Fr. Hegel, Op. dt, pp. 22-23. (subl. ns.)
2
Ibidem, p. 23.
3
Ibidem, p. 23. (subl. ns.).
4
J. J. Rousseau, Op. dt, p. 8 1 .
5
J. J. Rousseau, Op. dt, p. 8 1 .
6
Ibidem.

17
 In literatura noastră juridică, Mircea Manolescu aprecia că metodologia
este un sistem care dezvăluie legăturile dinlăuntrul fenomenului juridic 7 , iar
Nicolae Popa şi Augustin Răducanu observă că metodologia juridică este un
"sistem al acelor factori de relativă invariantă într-un număr suficient de mare
de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc
între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic" 8 .
Puncte de vedere asemănătoare se întâlnesc la alţi cercetători români 9 , şi
străini, ceea ce ne îngăduie să subliniem că în cercetarea fenomenului juridic
se recurge la o metodologie specifică, care poate fi definită ca un ansamblu de
norme de selecţionare şi apreciere a avantajelor şi dezavantajelor în aplicarea
diverselor metode10.

II. Metodele cercetării ştiinţifice juridice

După cum am precizat deja, în cercetarea ştiinţifică juridică se folosesc

mai multe metode, fiecare având rolul şi importanţa sa în cunoaşterea
fenomenului juridic 1 1 . Astfel, sunt folosite: metoda logică; metoda comparativă;
metoda sociologică; metoda istorică şi metodele cantitative.

§ 1 . Metoda logică sau raţională

Este cunoscut că dreptul este, prin excelenţă, o ştiinţă deductivă, iar inima
deducţiei este silogismul. Experienţa demonstrează că numeroase fenomene
juridice pot fi clarificate şi explicate prin folosirea logicii. La această metodă se
recurge în procese complexe, cum sunt: elaborarea dreptului; interpretarea
normelor juridice; stabilirea şi calificarea faptelor; aplicarea normelor juridice.
Experienţa confirmă faptul că metoda raţională sau logică este specifică în
general ştiinţelor normative 1 2 . Logica juridică este folosită pentru a înţelege
logica normelor, a conduitei de urmat în relaţiile sociale 1 3 , adică a ceea ce este
permis, interzis, obligatoriu, recomandat etc. De asemenea, într-un sens larg,
logica juridică este folosită în elementele constructive de argumentare juridică.
După cum se ştie, teoria argumentării, a demonstraţiei este o importantă
componentă a logicii juridice. Logica juridică se întâlneşte atât în analiza
construcţiei tehnice a dreptului, cât şi a valorilor pe care le ocroteşte.

Vezi Mircea Manolescu, Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946.

Nicolae Popa, Augustin Răducariu, Quelques considerations sur la notion de la methodologie
8

juridique, Analele Universităţii Bucureşti, Drept, 2, 1983.

Sofia Popescu, Dragoş lliescu, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Bucureşti, 1979;
9

Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 24 şi urm.
10
Ibidem.
Vezi Sofia Popescu, Dragoş lliescu, Op. cit, loc. cit.
11

Vezi Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura ALL Educaţional S.A.,
12

Bucureşti, 1997, p. 22.

Vezi Nicolae Popa, Op. cit, pp. 26-27; vezi Drăgan Stoianovici, Logica juridică în trecut şi astăzi,
13

Studii de drept românesc, 1, 1995, p. 73 şi urm.

18
 Logica juridică are o contribuţie majoră în construcţia coerentă a dreptului,
aşa încât prin normele emise să nu se contrazică, ca urmare a unor
inadvertenţe juridice 1 4 .
Aristotel face consideraţii interesante asupra rolului metodei logice în
procesul dovedirii faptelor 1 5 , în constatarea stării de fapt 1 6 , în combaterea
argumentelor adversarului 1 7 , etc. Astfel, în privinţa "constatării stării de fapt",
dânsul observă că "aproape că nu există nici o deosebire între silogisme din
premise necesare şi silogisme care nu fac decât să constate o stare de fapt" 1 8 .
Dacă termenii sunt raportaţi în acelaşi fel, fie că ceva aparţine simplu, fie că
aparţine (fie că nu aparţine) cu necesitate, va rezulta sau nu va rezulta un
silogism deopotrivă în ambele cazuri, singura diferenţă fiind adaosul expresiei
"necesar" la termenii lui 1 9 . Aristotel conchide că "un silogism îşi trage concluzia
din ceea ce este necesar, altul din ceea ce există de fapt"20. în privinţa
combaterii argumentelor adversarului, dânsul atrăgea atenţia că "pentru a nu fi
respinşi prin contrasilogisme, trebuie să avem grijă, ori de câte ori un adversar
ne cere să admitem premisele fără concluzii, să nu-i acordăm acelaşi termen
de două ori în premisele lui, întrucât ştim că un silogism nu poate fi format fără
un termen mediu, şi că termenul care este enunţat mai mult decât odată este
mediu" 2 1 . "Dar lucrul de care trebuie să ne păzim când suntem întrebaţi trebuie
să rămână ascuns când întrebăm noi înşine" 2 2 . "Şi aceasta va fi posibil, întâi,
dacă în loc de a expune concluziile prosilogismelor, asigurăm premisele
necesare, dar lăsăm concluziile neobservate" 2 . Care este semnificaţia unei
asemenea metode şi în zilele noastre nu mai este cazul să demonstrăm.
G.W.F. Hegel sublinia importanţa metodei logice în cercetarea dreptului,
orpindu-se asupra sensurilor şi semnificaţiilor folosirii ei în practică. "Acea
consecinţă logică lăudată de Leibniz - observa Hegel - este desigur o
proprietate esenţială a ştiinţei dreptului ca şi a matematicilor şi a oricărei ştiinţe
raţionale"24. Relevând meritul incontestabil al juriştilor romani în folosirea
metodei logicii raţionale, marele gânditor preciza că "nu există scriitori care să
merite să fie puşi lângă matematicieni, în ce priveşte deducţia consecventă din
principii, ca juriştii romani" 2 5 . Dânsul observă faptul că, dreptul roman - prin
caracterul său sistematic - s-a apropiat de matematică 2 6 .

14
Ibidem.
Aristotel, Organon, II, Analitică primă, în Introducere de Mircea Florian, Editura Ştiinţifică,
15

Bucureşti, 1958, p. XLIX-L.

Aristotel, Op. cit, p. 36.
16

17
Ibidem, pp. 244-245.
18
Ibidem, p. 36.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 36.
21
Ibidem, p. 244.
22
Ibidem, p. 245
23
Ibidem. Adversarul discută în contradictoriu. Or, cunoscând argumentarea noastră silogistică,
ştim îndeajuns de bine dacă propoziţii contradictorii tezelor noastre pot duce la o concluzie.
Silogismul este tratat în raport cu dovezile cerute de întrebări şi răspunsuri. Premisele necesare
sunt aici acele care duc în mod necesar la concluzii: acestea nu vor fi enunţate înainte de vreme
şi nu vor fi dezvăluite adversarului.
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 29.
24

25
Ibidem (subl. ns.)
26
Ibidem.

19
 Această trăsătură s-a accentuat pe parcursul anilor, ca urmare a
multiplicării situaţiilor în care s-a recurs şi se recurge la logică pentru
cunoaşterea şi explicarea fenomenelor juridice. Astfel, în zilele noastre, efortul
depus pentru metoda logică are un rol tot mai important în descifrarea unor
grave încălcări ale dreptului, în descoperirea vinovaţilor şi demonstrarea
vinovăţiei infractorilor. De asemenea, rolul acestei metode este recunoscut în
activitatea ştiinţifică juridică.

§2. Metoda comparativă

Ca şi în alte domenii, comparaţia este folosită în domeniul dreptului pentru

a constata elementele identice, convergente sau divergente, în cazul
fenomenelor juridice supuse analizei 2 7 .
După cum se ştie, în prezent există o ştiinţă a dreptului comparat, care -
prin folosirea metodei comparaţiei - ne ajută să înţelegem atât elementele
comune, cât şi deosebirile constatate în statutul şi formele de manifestare ale
unor instituţii de drept, cum ar fi familia; proprietatea; succesiunea; înfierea;
adopţiunea e t c , în diferite tipuri de drept. Este ştiut că, în cazul instituţiilor
menţionate şi al altora există deosebiri importante. Spre exemplu, în baza
teoriei teocratice, proprietatea este permanetă, nu există prescripţia. în dreptul
musulman, întregul pământ aparţine lui Allah şi trimisului său Mahomed.
Proprietarul suprem al pământului este Califul - reprezentant şi continuator
al Profetului.
Metoda comparativă este folosită în scopul construirii: a. tipologiilor
juridice şi b. efectuării clasificărilor, operaţiuni care au nu numai o importanţă
teoretică, ci, mai ales, una practică, nemijlocită. Un exemplu elocvent, în acest
sens, este cel al elaborării Constituţiei României în anii 1990-1991. Prin
metoda comparaţiei unor legi organice din ţări democratice, cum sunt: Statele
Unite ale Americii, Franţa, Elveţia e t c , s-au conturat multe din normele noastre
fundamentale, având astăzi o Constituţie modernă, care răspunde aspiraţiilor
de dezvoltare pe baze democratice a ţării şi poporului român.
în promovarea normelor care să structureze, treptat, o nouă ordine
comunitară, organismele Uniunii Europene au folosit şi continuă să folosească
cu succes metoda comparativă. Această metodă şi-a găsit utilitatea în
elaborarea majorităţii reglementărilor, în domenii cum sunt: libera circulaţie a
capitalurilor şi plăţilor; libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a
persoanelor; libera circulaţie a serviciilor etc. De asemenea, la metoda
comparativă s-a recurs şi se recurge în procesul consacrării normelor privind
tarifele de transport aerian 2 8 ; taxelor cu efect echivalent 2 9 ; taxelor vamale 3 0 ;

Metoda comparativă este folosită, de pildă, în cercetarea fenomenului infracţional şi

descoperirea cauzalităţii acestui fenome. Aceasta presupune un studiu comparativ al normelor şi
instituţiilor aparţinând unor sisteme diferite de drept penal "în scopul cunoaşterii cauzelor,
semnificaţiilor şi consecinţelor identităţii şi deosebirilor dintre aceste norme şi instituţii"
(Costică Bulai, Op. cit, p. 22.)
Vezi Directiva № 87/601 din 14 decembrie 1987 privind tarifele pentru serviciile de transport
aerian între statele membre.
Comisia Europeană poate acorda cote tarifare la o rată redusă ori cu scutire de taxă.

20
pedepselor şi sancţiunilor pentru anumite încălcări ale legii în acest domeniu .
Este evident că această metodă presupune un studiu sociologic aprofundat,
care să ajute să se opteze pentru cele mai corecte soluţii în practica judiciară
generală.
Experimentul se foloseşte şi în alte domenii ale activităţii juridice,
ţinându-se seama, întodeauna, de rezultatele unor analize sociologice
adecvate.

§4. Metoda istorică

Experienţa arată că instituţiile politico-juridice trebuie studiate, cunoscute

şi înţelese în succesiunea lor istorică.
Legea celor XII Table; Codul lui Justinian (Codul; Digestele; Institutele;
Novelele); Codul lui Mânu în India; Codul lui Mu în China; Pravila lui Vasile
Lupu şi Pravila lui Matei Basarab în ţările române - sunt reglementări de
referinţă în istoria popoarelor respective, dar şi documente juridice cu o
semnificaţie distinctă în înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Studiul
temeinic al acestor documente juridice ajută la înţelegerea nu numai a originii
şi evoluţiei dreptului, dar şi a societăţii omeneşti, a mobilurilor şi intereselor
care au determinat această evoluţie.
Autorul monumentalei "Filozofii a Dreptului" care a fost G. W. Fr. Hegel,
acorda o mare importanţă metodei istorice în cercetarea ştiinţifică a
fenomenelor juridice. "A considera ivirea şi dezvoltarea apărând în timp a
determinaţilor juridice, această strădanie pur istorică, ca şi cunoaşterea
consecvenţei lor inteligibile, rezultând din compararea lor cu raporturi de drept
dinainte date, are în sfera sa proprie meritul ei şi aprecierea ei; şi ea se află în
afara raportului cu considerarea filozofică, întrucât dezvoltarea din temeiuri
istorice, nu se confundă ea însăşi cu dezvoltarea din concept şi explicarea şi
justificarea istorică nu este lărgită la importanţa unei justificări valabile în şi
pentru sine" 3 7 . Subliniind semnifacţia cunoaşterii istorice a instituţiilor juridice,
Hegel demonstrează necesitatea cunoaşterii conceptelor pentru ca, astfel, să
se înţeleagă mai bine legea sau instituţia juridică 3 8 .
"O determinare juridică este poate să se arate perfect fondată şi
consecventă prin circumstanţele şi instituţiile juridice date, şi totuşi să fie în şi
pentru sine injustă şi neraţională, ca o mulţime de determinări ale dreptului
privat roman care decurgeau în mod cu totul consecvent din atare instituţii ca
puterea paternă romană, din căsătoria romană" 3 9 . După opinia marelui
gânditor, perspectiva filozofică se impune, datele istorice trebuie interpretate şi
înţelese prin concept. "Chiar dacă aceste reguli de drept ar fi juste şi raţionale,
este totuşi cu totul altceva de a arăta aceasta despre ele, ceea ce nu se poate
face într-adevăr decât prin concept, şi altceva de a înfăţişa istoricul apariţiei lor,
circumstanţele, cazurile, nevoile şi ocaziile care au dus la stabilirea lor" 40 .

Vezi Costică Bulai, Op. cit., p. 22.

G.W.Fr.Hegel, Op. cit, p. 2 5 . (sub. ns.)
Vezi Ibidem.
Ibidem.
Ibidem

22
Dânsul consideră că - punând în lumină împrejurările istorice - nu trebuie trecut
sub tăcere conceptul 1 . Hegel atrage atenţia asupra faptului că - în mod
obişnuit - se vorbeşte "despre concepte de drept romane, germanice, de
concepte aşa cum sunt definte în cutare sau cutare cod, în timp ce acolo nu
apare nimic despre concepte, ci numai determinări juridice generale, principii
abstracte, axiome, legi şi altele asemănătoare" 4 2 .
Metoda istorică dă rezultatele aşteptate dacă semnificaţia istorică,
înfăţişarea şi facerea inteligibilă istorică a originii" şi "prin privirea filozofică a
originii şi a conceptului" 4 3 nu se găsesc în sfere diferite 4 4 . Deci, metoda
filozofică se impune. Ea pune în lumină roadele cercetării istorice şi dă
posibilitatea omului de ştiinţă să desprindă concluzii cu adevărat utile din punct
de vedere practic" 4 5 .

§5. Metodele cantitative

Multiplicarea reglementărilor juridice, ca urmare a diversificării continue a

raporturilor sociale care fac obiectul acestor reglementări, a determinat
cercetătorii să recurgă la asemenea metode cum sunt: statistica juridică şi
informatica juridică 4 6 ;
Aceste metode au un rol deosebit în sistematizarea legislaţiei; evidenţa
deciziilor judecătoreşti; în cunoaşterea evoluţiei fenomenului infracţional în
diferite perioade istorice.
în ultimii ani, este tot mai mult utilizat calculatorul, care a devenit deja un
instrument de lucru în sistemul judiciar, punând la dispoziţia judecătorilor şi
altor persoane abilitate sau interesate, o evidenţă la zi a deciziilor judecătoreşti.
Calculatorul este deja în multe ţări o "adevărată enciclopedie a practicii
judiciare", precedentele judiciare sunt studiate mai uşor, iar judecătorii au la
îndemână "soluţii de referinţă; ceea ce, evident le uşurează munca.
în New York, de pildă, s-a organizat un "Law Research Service", care, în
acest moment, pune la dispoziţia clienţilor milioane de hotărâri judecătoreşti,
ceea ce îi ajută să-şi pregătească mai bine acţiunile lor judecătoreşti şi, cu
ajutorul unor cabinete de consultanţă juridică, să-şi pregătească argumentele
de drept necesare apărării intereselor lor legitime.
Metodele cantitative sunt de asemenea utile în activitatea organelor
legislative şi executive, care - pe baza datelor oferite de statistica juridică şi
informatica juridică - pot opta pentru: soluţii legislative adecvate; modificarea
unor reglementări juridice; adoptarea unor măsuri corespunzătoare în vederea
aplicării legilor în anumite sectoare şi ramuri de activitate.
O evidenţă riguroasă - prin folosirea metodelor cantitative - este
organizată de Comisia Comunităţilor Europene asupra: acordurilor de comerţ;
acordurilor comerciale comunitare; acordurilor de cercetare şi dezvoltare;

Ibidem, pp. 25-26.

Ibidem, pp. 25-26.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, pp. 25-27.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit, pp. 41-43.

23
acordurilor de cooperare; acordurilor de specializare; acordurilor în domeniul
proprietăţii industriale; actelor juridice ale instituţiilor comunitare; acţiunilor
comune ale statelor membre etc.
Metodele moderne îşi vădesc utilitatea şi în evidenţa deciziilor Curţii de
Conturi şi a Curţii de Justiţie, precum şi a deciziilor de arbitraj.
Toate organismele Uniunii Europene folosesc în mod curent metodele
statistice şi informatica atât în soluţionarea unor probleme practice cotidiene,
cât şi pentru elaborarea programelor de cooperare şi dezvoltare comunitară în
cele mai diferite domenii 1 .
Specialiştii sunt unanimi 4 8 în aprecierea că activitatea juridică complexă -
atât cea întemeiată pe acorduri şi alte reglementări cu caracter normativ, cât şi
cea bazată pe practica judiciară europeană - nu ar fi posibilă fără folosirea tot
mai eficientă a metodelor moderne ale statisticii şi informaticii 4 9 . Eforturile
financiare făcute în acest domeniu s-au dovedit pe deplin justificate.
La înmagazinarea datelor şi folosirea programelor pe calculator se
recurge tot mai frecvent în cele mai diferite domenii ale activităţii juridice la
nivel naţional. Se vădeşte a fi de o utilitate deosebită activitatea dedicată
armonizării modalităţilor implementării informaţiei juridice în calculator. Este un
efort prezent, cu importante consecinţe pentru pefecţionarea continuă, în anii
ce vin, a activităţii juridice în toate domeniile de activitate.

III. Metoda Teoriei Generale a Dreptului

Relevând importanţa metodologiei juridice şi analizând metodele cercetării

ştiinţifice juridice, teoria generală a dreptului îşi vădeşte menirea de ştiinţă care
explică fenomenele juridice, realitatea juridică, în ansamblu, dintr-o
perspectiviă filozofică, de sinteză. însăşi raţiunea ei de a fi este dictată de
cerinţe teoretice, fiind o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului 5 0 .
Metodele examinate îşi află utilitatea nu numai în cercetarea unor fenomene
juridice concrete, la care ne-am referit, ci şi în înţelegerea unor concepte
fundamentale cu care operează, în primul rând, teoria generală a dreptului.
Analizând fenomenele juridice dintr-o perspectivă filozofică, de sinteză,
Teoria generală a dreptului - prin metodele proprii de cercetare pe care le
foloseşte - nu are menirea numai să: elaboreze, definească şi explice
conceptele şi categoriile fundamentale cu care operează ştiinţele juridice
particulare, ci, şi să examineze, totodată, raporturile existente între ştiinţa
dreptului şi alte ştiinţe sociale.
După cum am subliniat deja, între drept, morală şi diferitele concepţii
religioase, între obicei şi regulile juridice au existat şi continuă să existe
numeroase legături.

Vezi J. M e r t e n s , J. S t e e n b e r g e n , The Court of Justice of the European Communities and

governance in an economic crises, în Michigan Law Review, vol. 82, No 5-6, 1984 pp
1388.
Vezi D. Simon, Chronique de jurisprudence du Tribunal et de la Cour de justice des
Communautés europeenes, în Journal de Droit International, No 2, 1993, p. 397.
Vezi Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Curţii de conturi.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit., p. 14.

24
 Prin metoda sa proprie de cercetare, Teoria generală a dreptului a
surprins şi surprinde, în continuare, aceste corelaţii, ajungând la concluzii nu
numai cu valoare teoretică, ci şi cu o valoare practică nemijlocită.

§ 1 . Privire istorică

Făcând o scurtă incursiune istorică, putem înţelege mai bine cum a

evoluat metoda şi, în general, metodologia în conturarea şi elaborarea unor
concepţii şi categorii fundamentale ale dreptului.
Confucius (551-479 î.e.n.) explica, de pildă, originea puterii împăratului
prin legenda religioasă potrivit căreia "împăratul ar fi fiul cerului". Platon
(427-347 î.e.n.) în "Republica" şi "Legile" situează toate problemele privitoare la
stat şi drept în sfera eticului. Aristotel (384-322 î.e.n.) consideră problemele
statului şi dreptului de domeniul ştiinţelor aplicate, iar în lucrarea sa "Politica"
se ocupă pe larg de formele de stat, pe care le împarte, până la urmă, tot
potrivit unui criteriu etic, în "juste" şi "injuste".
O conturare mai sensibilă a ştiinţelor despre drept se înregistrează în
Roma antică (sec. I-III e.n.) prin contribuţia adusă de jurisconsulţii Papinian,
Paul, Ulpian şi Modestin, care şi-au expus concepţia în lucrări precum:
Questiones, Responsa, Sententies, Regulae, lucrări care au stat la baza
Codului lui Justinian (sec. al. Vl-lea e. n.).
în feudalism, întâlnim accente puternice ale metodologiei scolastice, ca
urmare a cercetării problemelor statului şi dreptului în sfera teologiei. Episcopul
Augustin (354-430) promova concepţia potrivit căreia "lumea pământească
este propriu-zis imperiul diavolului", iar Thomas dAquino (1225-1271) susţinea
că statul şi dreptul au menirea de a pregăti omul pentru viaţa de apoi,
reprezentantul puterii divine pe pământ fiind biserica catolică.
Dezvoltarea societăţii omeneşti a determinat evoluţii importante şi în
domeniul concepţiilor despre drept şi despre instituţiile care îl structurează.
Sunt semnificative în acest sens lucrările utopiştilor: Thomas Morus
(1478-1535), T. Campanella (1568-1639), care fac o critică ascuţită în "Utopia"
şi "Civitas solis" orânduirii feudale, iar Nicollo Machiavelli în "II Principe" şi "Arta
de a guverna", confruntă teoriile politice şi principiile teologice şi morale.
Ulterior, Hugo Grotius (1583-1645) în "De jure belii ac pacis" şi Spinoza
(1632-1677) în "Tratatul teologico-politic" şi "Tratatul despre perfecţionarea
intelectului", Thomas Hobbes (1588-1679) şi John Locke (1632-1704) în
"Leviathan" şi "Două studii despre guvernământ" aduc contribuţii importante în
explicarea unor fenomene ale statului şi dreptului. Evident, schimbări sensibile
de metodă întâlnim la precursorii revoluţiei franceze Montesquieu (1689-1755)
în "Spiritul legilor" şi Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) în "Contractul
social", precum şi în alte lucrări. Ei dau o interpretare nouă problemelor
dreptului, despărţindu-le de celelalte ştiinţe, şi contribuind la conturarea lor în
discipline juridice de ramură. La aceasta au contribuit în mod deosebit,
codificările efectuate în timpul lui Napoleon Bonaparte (Codul civil, Codul penal,
Codul comercial e t c ) .
După cum se ştie, sub influenţa dezvoltării relaţiilor social-economice şi
creşterii rolului dreptului, un loc important ocupă câteva curente care

25
conturează adevărate şcoli, cu o metodologie proprie, cum sunt: şcoala
dreptului natural; şcoala istorică; teoriile sociologice; normativiste; pragmatiste.
în capitolele următoare ale cursului, vom analiza unele aspecte concrete ale
metodologiei acestor şcoli în legătură cu acele categorii şi instituţii juridice pe
care le vom examina.
Recurgând la metoda analitică, Dimitrie Cantemir, în "Istoria ieroglifică"
elaborată în 1705 conturează ideia statului de drept51, bazat pe norme, pe
legalitate, iar în "Descriptio Moldaviae", publicată în 1711, explică conceptul de
independenţă52. în "Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor", tipărit la laşi în
1835 dă expresie conceptului de unitate etnico-politică53.
în "Dreptul public al românilor", publicată în 1867, Simion Bărnuţiu aduce
importante contribuţii la definirea conceptului guvernământului, enunţând ideea
ca statul să se bazeze pe drept şi dreptate 5 4 : "în toată întinderea să domine şi
să guverneze numai dreptul şi dreptatea, pentru ca naţiunea română să poată
vieţui în etern liberă şi independentă sub scutul acestora" 5 5 . Profesând atât
dreptul, cât şi filozofia, Bărnuţiu recurge la metodele analizei şi sintezei în
expunerea cursurilor sale. Multe manuscrise privind dreptul natural privat şi
public, dreptul ginţilor, istoria filozofiei etc. se păstrează şi astăzi 5 6 . Dânsul a
avut un rol remarcabil în răspândirea dreptului natural 5 7 , recurgând la metoda
comparativă, prin care a relevat diferenţe şi asemănări între mai multe sisteme
de drept.
Metodologia dreptului natural în elaborarea şi explicarea conceptelor
juridice o întâlnim şi la Petre Depasta, cronicarul grec al lui Constantin
Mavrocordat 5 8 . Jurisconsulţii Christian Flechtenmacher (1785-1843) şi
Andronache Donici recurg la metodele analizei şi sintezei în elaborarea unor
concepte juridice 5 9 , iar jurisconsultul Damaschin Bojincă (1802-1869), foloseşte
comparaţia şi sinteza în aplicarea unor principii de drept, sub influenţa ideilor şi
conceptelor Revoluţiei Franceze.
în "Suplex Libellus Valachorum", lucrare publicată în 1791, se aduc
contribuţii remarcabile la elaborarea principiilor egalităţii şi a "unei drepte
reprezentări". Alexandru Papiu-llarian - pe baza metodelor analizei şi sintezei -
fundamentează conceptul "reprezentativităţii proporţionale" 6 0 , demonstrând
rolul său în viaţa publică şi în guvernământul democratic al unei ţări.

Vezi Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, în Opere, voi. VI, Ediţia A c a d e m i e i R o m â n e ,

51

Bucureşti, 1883.
Vezi Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Ediţia A c a d e m i e i R o m â n e , Pars S e c u n d a ,
52

Politica, Cap. I, p. 35 şi u r m .
Vezi Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, laşi, 1835, voi. II, p. 39 şi
53

urm.
Simion Bărnuţiu, Dreptul public al românilor, laşi, 1867, p. 8 1 .
54

55
Ibidem.
Vezi Istoria legislaţiunii române, Biblioteca A c a d e m i e i Române, ms. 3758, ff. 68-95.
56

57
Ibidem; Vezi şi Institutionum theologiae moralis, Partea I, mrs. 5432.
Vezi Viaţa românească, a n . XII, 1920, voi. XLIII.
58

Vezi Dreptul, an XLVI, nr. 9/1920, p. 97-100.

59

Alexandru Papiu-llarian, Indepdenţa constituţională a Transilvaniei, Cluj, 1880, p. 50; Vezi şi

60

Alexandru Papiu-llarian, Istoria românilor din Dacia superioară, voi. III, p. 155.

26
 §2. Metoda sintezei in Teoria Generală a Dreptului

Din scurta prezentare istorică a evoluţiei metodelor de cercetare folosite

de diferite şcoli în elaborarea şi definirea unor concepte fundamentale ale
dreptului a rezultat importanţa deosebită a analizei şi sintezei atât în explicarea
conceptelor şi categoriilor juridice, cât şi în înţelegerea raporturilor dintre ştiinţa
dreptului şi alte ştiinţe sociale.
îmbogăţind cunoaşterea acestor concepte fundamentale, Teoria generală
a dreptului serveşte, totodată, practicii juridice, aşa după cum s-a observat şi
din examinarea metodelor de cercetare a fenomenelor caracteristice dreptului.
Dar, pentru a-şi îndeplini menirea în domeniul îmbogăţirii şi amplificării
cunoaşterii juridice, a problemelor dreptului la nivel global, răspunzând în mod
adecvat cerinţelor practice, teoria generală a dreptului recurge la o metodă de
sinteză, prin folosirea căreia "înmagazinează, în funcţie de realitatea pe care o
exprimă, o serie de experienţe, apărând ca adevărate complexe de valori, în
care viaţa juridică a pus ceva general valabil şi stabil" 6 1 . Aşa cum am mai
subliniat, deducţiile, axiomele şi postulatele dobândite prin sinteză de Teoria
Generală a Dreptului, constituie răspunsuri aşteptate şi necesare la complexele
probleme ale practicii juridice 6 2 . Prin inducţie şi deducţie se ajunge la
construcţii teoretice, la dezvoltarea şi explicarea conceptelor filozofice asupra
cărora se concentrează Teoria Generală a Dreptului.
Este uşor de înţeles că în abordarea acestei problematici teoretice - cu
efectele practice relevate deja - Teoria generală a dreptului recurge în mod
necesar la metode analitice, sintetizând şi generalizând cunoştinţele oferite de
ştiinţele juridice particulare 6 3 .
Metoda de sinteză la care recurge Teoria generală a dreptului, implică
dialectica prin care îşi verifică concluziile, ajungând la o unificare a tuturor
cunoştinţelor adevărate. în "Filozofia dialogurilor", Platon observă că orice
ştiinţă de sinteză trebuie să recurgă la dialectică. "Cine este propriu a înţelege
lucrurile sintetic, declară Socrate, acela este un dialectician"64. "Cine nu, nu
este dialectician" 6 5 . Platon subliniază că "dialectica este ştiinţa cea mai înaltă.
Este singura adevărată ştiinţă, întrucât are ca obiect cunoaşterea existenţei în
sine ca şi a raţiunii acesteia" 6 6 . Dânsul demonstrează că "în ordinea progresului
cunoaşterii (dialectica - prec. n.s.) se situează ultima. Ca atare, ea este, după
cum se exprimă Socrate, oarecum încoronarea studiilor noastre"67. în viziunea
lui Platon, dialectica este atât o ştiinţă analitică, cât şi sintetică 6 8 . "La acela care
69
o practică, ea presupune un spirit de sinteză bine caracterizat" , deoarece
"între adevăruri ce par independente ea stabileşte strânse legături principiale".

61
Ibidem, p. 15
62
Ibidem
63
Ibidem.
A l . P o s e s c u , Platon, Filosofía dialogurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1 9 7 1 , p. 243 (subl.
64

n.s.).
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
Ibidem, (subl. n.s.).
68
Ibidem.
69
Ibidem.

27
Din alt punct de vedere - argumentează, în continuare, Platon - "dialectica este,
însă, şi o ştiinţă analitică" 7 0 , care "este strâns legată de cea dintâi" 7 1 .
Platon susţine - în argumentarea sa - că celelalte ştiinţe, prin metodele
folosite contribuie la o "cunoaştere discursivă" 7 2 . Valorificându-se, însă, aceste
cunoştinţe prin metodele analizei şi sintezei, într-un mod dialectic, se ajunge la
esenţa fenomenelor, la o "anumită unificare a tuturor cunoştinţelor" 7 3 , conchide
Platon.
Teoria generală a dreptului este - aşa cum am explicat de la primul curs -
o ştiinţă de sinteză ocupând un loc distinct în sistemul ştiinţelor juridice.
Recurgând la metodele analizei şi sintezei, ea are un rol hotărâtor în
elaborarea unei concepţii juridice unitare şi cuprinzătoare, pe baza rezultatelor
cercetărilor ştiinţelor juridice particulare. Concluziile teoriei generale a dreptului
sunt, apoi, valorificate de ştiinţele juridice de ramură, răspunzând, astfel, unor
comandamente majore pe care practica le pune în faţa ştiinţei dreptului, în
ansamblu.
Folosind - în procesul analizei - metodele ştiinţifice de cercetare şi
valorificând experienţa proprie acumulată în activitatea juridică, precum şi
experienţa celorlalte ţări, cursul oferă studenţilor un instrument necesar în
cunoaşterea principalelor concepţii despre drept, despre apariţia şi dezvoltarea
acestui important fenomen social, precum şi cu privire la principalele categorii
şi instituţii care îl structurează.

Ibidem (subi. n.s.). Platon se referă la necesitatea cunoaşterii rezultatelor "ştiinţelor

discursive" pentru a se ajunge - printr-o analiză şi sinteză dialectică - la esenţa
f e n o m e n e l o r c e r c e t a t e , şi pe această cale, la generalizările ştiinţifice care se i m p u n .

28
 TITLUL. II
ORIGINEA, ESENŢA Şl DEFINIŢIA
DREPTULUI

CAPITOLUL III
ORIGINEA, ESENŢA Şl DEFINIŢIA DREPTULUI

înţelegerea fenomenului juridic, în toată amploarea şi ipostazele sale de

manifestare pe parcursul timpului presupune cunoaşterea factorilor determi­
nanţi ai dreptului, a caracteristicilor sale majore în diferite etape istorice, de la
origini până astăzi. Bineînţeles, că spaţiul rezervat examinării acestor probleme
nu ne îngăduie o tratare exhaustivă, dar enunţarea unor momente de referinţă
în apariţia şi evoluţia dreptului este posibilă şi necesară.

I. Originea dreptului

Este cunoscut faptul că dreptul nu a existat dintotdeauna. Anterior apariţiei

dreptului, omenirea a trăit în cadrul comunităţii primitive, în care nu apăruse
încă proprietatea privată. în primele timpuri ale existenţei lor, oamenii trăiau în
turme, locuiau în copaci sau peşteri, s e j i r ă n e a u cu produse naturale şi se
apărau cu pietre şi bâte de lemn. Treptat, în lupta cu natura, omenirea şi-a
perfecţionat uneltele şi armele, a descoperit focul, desprinzându-se de regnul
animal. între îndeletnicirile mai importante se înregistrează în această perioadă
vânătoarea şi pescuitul. Oamenii intră în relaţii mai strânse între ei,
organizându-se în ginţi. Baza unirii în gintă o constituie rudenia de sânge şi
interesele economice comune. La început - datorită rolului important pe care-l
avea femeia în gospodărie - ginta are un caracter matriarhal, toţi membrii ei
având un strămoş feminin comun.
Mai multe ginţi - înrudite între ele - formau o fratrie, iar mai multe fratrii
alcătuiau un trib.
Organizarea gentilico-tribală cunoaşte câteva caracteristici, care subli­
niază stadiul de dezvoltare a societăţii în acea perioadă istorică şi pune în
evidenţă deosebirile ce existau faţă de organizarea ulterioară. în primul rând,
criteriul organizării gentilice îl constituie rudenia de sânge, fiind necunoscut
principiul repartiţiei teritoriale a cetăţenilor. în al doilea rând, puterea socială
aparţinea întregii colectivităţi; hotărârile sunt luate de adunarea membrilor
ginţii, a fratriei sau a tribului; conducătorii - arhonte, basileus, rex etc. - erau

29
primii între egali, autoritatea şi puterea lor derivând din voinţa obştească, ca
urmare a faptului că ei erau mandatari ai comunităţii.
La noi în ţară - după o perioadă foarte îndelungată a epocii paleolitice -
apar relaţiile gentilice matriarhale, în mileniul al V-lea î.e.n., făcându-şi apariţia
perioada neoloticului, care se caracterizează prin conturarea unor aşezări
gentilice la Hamangia, Boian, Vădastra, Perieni, Cernavodă, Glăvăneştii Vechr,
Traian, Cucuteni, Truşeşti, Hăbăşeşti. în cadrul ginţilor, rudenia se stabilea
după mamă, adunările gentilice cuprindeau pe toţi membrii ginţii, fără
deosebire de sex, având în frunte un conducător ales şi bazându-se pe egali­
tatea tuturor membrilor.
Scurgerea timpului a înregistrat preocupări susţinute pentru perfecţiona­
rea uneltelor de muncă, ceea ce a dus la rezultate importante, mai ales ca
urmare a descoperirii topirii cositorului şi aramei şi apariţiei aliajului de bronz.
Treptat producţia întrece nevoile consumului, creându-se posibilitatea structu­
rării proprietăţii private. Se pefecţionează munca în agricultură, se găsesc
mijloace mai eficace pentru vânătoare şi, mai ales, pentru creşterea vitelor.
Locul bărbatului în gintă devine primordial, ginta matriarhală este înlocuită
treptat de ginta patriarhală; femeia devine o servitoare a bărbatului, fiind înlătu­
rată de la producţia socială. Deşi membrii familiei patriarhale lucrează în
comun, iar problemele cele mai însemnate sunt rezolvate de patriarh - capul
familiei - cu asentimentul membrilor comunităţii, dezvoltarea proprietăţii şefilor
de familie duce la apariţia formei private de proprietate.

§ 1 . Apariţia primelor reguli cu caracter juridic

Descompunerea treptată a orânduirii comunei primitive determină noi

modalităţi de organizare socială, conturându-se primele reguli cu caracter
juridic. Momentele cele mai importante ale acestui proces de decompunere au
fost marcate de cele trei mari diviziuni sociale ale muncii. Este vorba despre
separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi, care înregistrează
acumularea unor bunuri ce depăşesc necesităţile întreţinerii şi iau calea
schimbului. Ca urmare a folosirii fierului în confecţionarea uneltelor şi utilizarea
animalelor ca forţă de tracţiune se perfecţionează meşteşugurile, care, treptat,
se despart de agricultură, înregistrând a doua mare diviziune socială a muncii,
în această perioadă sclavia devine o componentă de bază a societăţii, iar
războiul - mijlocul principal pentru procurarea sclavilor. Totodată, ca efect al
creşterii bogăţiilor capilor de familie, extinderii 'plys-produsului şi dezvoltării
schimbului de produse, apare negustorimea. Dezvoltarea comerţului atrage
după sine apariţia banilor de metal, ceea ce implică reglementări specifice cu
caracter juridic.
Orânduirea gentilică devine - în aceste condiţiuni - o frână în dezvoltarea
forţelor de producţie. Adunările gentilice nu se mai întrunesc, ca urmare a
faptului că omogenitatea societăţii dispare, interesele şi nevoile fiind, tot mai
evident, contradictorii. Era necesară o nouă formă de organizare a societăţii,
care să răspundă cerinţelor dezvoltării economice în noile condiţii. Noua
organizare social-politică se caracterizează prin: a. împărţirea cetăţenilor
potrivit criteriului teritorial; b. existenţa unei forţe publice; c. înlocuirea normelor

30
 sociale obşteşti cu norme care capătă, treptat caracter juridic; d. statornicirea
unui sistem de contribuţii din partea comunităţii, pentru întreţinerea noii forţe
publice.
Primele reguli cu caracter juridic sunt cele apărute în Egipt - pe valea
fluviilor Tigru şi Eufrat la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.e.n. -,
în India, în China la mijlocul mileniului III până la mijlocul mileniului II î.e.n.,
apoi Grecia, - Sparta şi Atena -, precum şi la Roma.
Proprietatea stăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producţie, cât şi
asupra producătorilor era foarte puternică. în consecinţă, şi puterea lor asupra
sclavilor era foarte mare, aceştia putând fi vânduţi, cumpăraţi, transmişi prin
moştenire sau chiar ucişi de către stăpânii lor. Normele juridice elaborate în
acea perioadă reflectau aceste relaţii şi serveau acestui tip de organizare
economică.

§2. Moment de referinţă în apariţia dreptului - declanşarea procesului

de codificare

Codificarea primelor reguli cu caracter juridic constituie - fără îndoială - un

moment de referinţă în apariţia dreptului. Sub impulsul dezvoltării relaţiilor de
producţie, normele sociale obşteşti sunt înlocuite, treptat, cu norme care
capătă tot mai mult, caracter juridic. Sclavul era socotit un lucru (res), putând fi
vândut, dăruit, moştenit sau ucis, deoarece era considerat o marfă ce trecea
din mâna unui proprietar în mâna altui proprietar. A c e s t j i p de drept consfinţea
făţiş deosebirea dintre oamenii liberi şi sclavi. Exemple în acest sens sunt
normele înscrise în Codul lui Hammurabi, (în Babilon), Codul lui Mânu (în
India), Codul lui Mu (în China), precum şi în Legea celor douăsprezece Table,
din secolul V î.e.n. la Roma. Dezvoltarea cea mai elocventă - în orânduirea
sclavagistă - a cunoscut-o dreptul roman, care a devenit forma clasică a
dreptului bazat pe proprietatea privată, reglementările sale regăsindu-se în
toate legislaţiile următoare, fără a cunoaşte schimbări substanţiale în acest
domeniu. Dreptul roman - sistematizat mai cu seamă de împăratul Justinian în
Corpus Juris Civilis în sex. VI e.n. - a facilitat dezvoltarea relaţiilor marfă-bani,
jucând un rol hotărâtor în consolidarea relaţiilor de proprietate.
a. Codul lui Hammurabi a fost edictat cu 2000 de ani înainte de Hristos şi
cuprindea norme juridice, morale şi religioase. Enunţarea câtorva reglementări
care erau stipulate în Cod, ajută la înţelegerea contextului social - economic în
care a fost elaborat, dar şi optica existentă cu privire la tratamentul acordat
oamenilor liberi şi sclavilor. încă din primul articol al Codului 1 sunt consacrate
norme care ne dezvăluie priorităţile epocii. "Dacă cineva 2 a învinovăţit pe altul,
acuzându-l de crimă, dar nu poate dovedi, atunci acuzatorul să fie dat morţii" 3 .
Iar, "dacă cineva a acuzat pe un altul de vrăjitorie dar n-a putut dovedi, atunci

D a t o r ă m excelenta traducere a acestui adevărat Monument juridic şi notele care îl î n s o ţ e s c

1

profesorului A t h a n a s e Negoiţă, traducere publicată de Editura Ştiinţifică în 1975.

2
Este vorba de un om liber, dintre: a. nobili; b. din alte clase sociale decât cea a nobililor; c. în
unele situaţii era vorba de un om din orice clasă.
Art. 1, C o d u l lui H a m m u r a b i l . A c e a s t ă prevedere din cod era o expresie a Lex talionis (Ochi
3

pentru o c h i , dinte pentru dinte).

31
cel învinovăţit de vrăjitorie să meargă la un râu 4 şi să se arunce în el. Dacă
râul l-a înecat 5 , atunci acuzatorul să-i ia casa. Dacă râul a arătat că acuzatul
este nevinovat, lăsându-l teafăr, atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii,
iar cel care s-a aruncat în râu să ia averea acuzatorului" 6 .
"Dacă cineva s-a prezentat la un proces cu un martor fals şi n-a putut
să-şi probeze declaraţia făcută, el va fi ucis dacă procesul era un proces de
condamnare la moarte" 7 . "Dacă însă se prezintă într-un proces referitor la
cereale sau bani, atunci el suportă pedeapsa procesului în cauză" 8 . în toate
aceste reglementări, Codul insistă pe dovedirea vinovăţiei, pentru a descuraja
"acuzarea fără temei" sau din răzbunare, destul de frecventă în acea vreme.
De asemenea, Codul pune un mare accent pe apărarea proprietăţii,
stipulând pedeapsa capitală pentru furt şi înşelăciune. "Dacă cumpărătorul n-a
adus pe vânzătorul de la care a cumpărat şi nici martorii în faţă cărora a
cumpărat, iar proprietarul bunului pierdut a adus martori care cunosc lucrul
său, atunci cumpărătorul este hoţul şi va fi omorât. Proprietarul bunului pierdut
îşi va relua ce pierduse" 9 . O preocupare evidentă rezultă din reglementările
Codului pentru ocrotirea oamenilor liberi. "Dacă cineva a furat pe un tânăr
născut liber va fi omorât" 1 0 .
Mai multe reglementări din Cod stabileau condiţiile vânzării şi cumpărării
sclavilor. "Dacă cineva a cumpărat un sclav (ori) o sclavă în străinătate, şi,
reîntors în ţară, stăpânul sclavului ori sclavei şi-a recunoscut sclavul sau sclava
sa şi dacă va dovedi că sclavul ori sclava sa sunt autohtoni, atunci ei vor fi
eliberaţi fără bani (fără despăgubiri)" 1 1 . în acele timpuri - pentru a cumpăra
sclavi mai ieftini - negustorii de sclavi mergeau în străinătate după ei. Or, Codul
stipula, în ultimele sale articole, reguli care să descurajeze înşelătoria şi în
acest doemniu. Chiar ultimul articol din cod se referă tot la relaţia dintre sclav şi
stăpânul său. "Dacă un sclav a zis către stăpânul său: "Tu nu eşti stăpânul
meu" să se facă dovada că acesta e sclavul său şi atunci să i se taie o
ureche" 1 2 .
^ ^ C ^ u J ^ l u j j y i a r u j sau Legile lui Mânu dau expresie concepţiei Brahmane
cu privire la organizarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale. în cele 5370 de
versuri edictate de brahmani sunt promovate reguli: cu privire la proprietate; cu
privire la viaţă; cu privire la moştenire, dar şi cu privire la modalităţile de
conducere, de luare a deciziilor şi realizarea lor.
c. în Europa, procesul de codificare este demonstrat de apariţia Legilor lui
Lycurg în Sparta; a Legilor lui Solon la Atena; Legii celor Douăsprezece Table
la Romani; Legii Salice la Francezi.
Consideraţii remarcabile pentru înţelegerea semnificaţiilor acestor
reglementări datorăm marilor gânditori ai continentului, dar, în primul rând, lui
Charles Louis de Secondat Montesquieu, care atrăgea atenţia - pe bună

4
Era vorba de Eufrat, care era luat de judecător, deoarece era privit ca zeu.
Vinovăţia se c o n f i r m a dacă a stat sub apă un timp fixat de juriu şi "râul l-a înecat".
5

Art. 2, Codul lui Hammurabi.

6

Art. 2, Ibidem.
7

Art. 3, Ibidem
8

Art. 4, Ibidem.
9

Art. 10, ibidem.

10

Art. 280, Ibidem.

11

Art. 282, Ibidem.

12

32
dreptate - asupra faptului că "nu trebuie să separăm legile de scopul în vederea
căruia sunt făcute 1 3 . în susţinerea acestui punct de vedere, Montesquieu releva
că "Legea celor Douăsprezece Table dispunea că hoţul manifest 1 4 să fie bătut
cu vergi şi redus în stare de sclavie, dacă era puber, sau numai bătut cu vergi
dacă era impuber; pe hoţul nemanifest 1 5 ea nu-l condamna decât la plata valorii
duble a lucrului furat" 1 6 . Şi, în continuarea argumentării, Montesquieu observă
că "Atunci când Legea Porcia a desfiinţat obiceiul de a bate pe cetăţeni cu
vergi şi de a-i reduce în stare de sclavie, hoţul manifest a fost condamnat la
plata a de patru ori valoarea lucrului furat; cel nemanifest a continuat să fie
pedepsit la plata dublului valorii lucrului furat" 1 7 .
Demonstrând mai departe legătura dintre lege şi scopul ei, Montesquieu
se oprea asupra raportului dintre legile civile şi cele politice, constatând că ele
sunt "totdeauna făcute pentru o societate dată" 1 8 , motiv pentru care recomanda
ca "atunci când avem să transplantăm la un popor o lege civilă de la altul, să
cercetăm mai întâi dacă ele au amândouă aceleaşi instituţii şi acelaşi drept
politic" 19 .
Totodată, Montesquieu sublinia necesitatea de a nu separa "legile de
împrejurările în care au fost făcute" 2 0 . Dânsul făcea o comparaţie între legile
romane şi cele franceze, observând că "legile romane prevedeau că medicii pot
fi pedepsiţi pentru neglijenţă sau pentru incapacitate. în acest caz, ele
condamnau la deportare pe un medic, de o condiţie întrucâtva înaltă, şi la
moarte pe cel care era de o condiţie mai umilă" 2 1 . Analizând legile franceze,
dânsul constată deosebirile şi cauzele acestor deosebiri. "Legile la Roma
fuseseră făcute în alte împrejurări decât ale noastre (franceze - prec. ns.): la
Roma se amesteca în medicină cine voia; la noi, însă, medicii sunt obligaţi să
facă studii şi să obţină anumite diplome; se presupune deci că ei îşi cunosc
meseria" 2 2 . Totodată, Montesquieu atrage atenţia şi asupra faptului că "legile
care par opuse au uneori la bază acelaşi spirit" 2 . Observând că |a romani
pentru chemarea în judecată nu se putea intra în casa celui în cauză, dânsul
subliniază că "legile romane şi ale noastre (cele franceze - prec. ns.) admit
deopotrivă principiul potrivit căruia casa fiecărui cetăţean este azilul său şi
potrivit căruia el nu trebuia să sufere în ea nici un act de violenţă" 2 4 .

Charles M o n t e s q u i e u , Despre spiritul legilor, III, Editura Ştiinţifică, B u c u r e ş t i , 1970, p. 120.

13

14
M o n t e s q u i e u explică ce î n s e m n a "hoţul manifest", precizând că este vorba despre hoţul
prins cu lucrul furat înainte de a-l ascunde.
15
Era vorba d e s p r e hoţul prins după ce acesta a reuşit să ascundă lucrul.
M o n t e s q u i e u , Op. cit, p. 1 2 1 .
16

Montesquieu arată cauza deosebirilor în privinţa calificării acestor două fapte penale. Dânsul
17

nota că "Lycurg, voind să-i facă pe cetăţenii săi abili, şireţi şi activi, a cerut să deprindă
copiii cu furtişagurile, şi să fie straşnic biciuiţi' cei care s-au lăsat prinşi asupra faptului".
Dânsul era de părere că "aceasta a avut ca urmare stabilitarea la greci, şi mai târziu la
r o m a n i , a unei mari deosebiri între furtul manifest şi cel nemanifest" (Ibidem).
M o n t e s q u i e u , Op. cit., p. 122.
18

19
Ibidem. Noţiunea de drept politic trebuie înţeleasă în sensul de drept public.
20
Ibidem, p. 122.
21
Ibidem, p. 123. M o n t e s q u i e u se referă la Legea Cornelia şi Legea Aquilia.
22
Ibidem, p. 123.
23
Ibidem, p. 118.
24
Ibidem. M o n t e s q u i e u arată că "chemarea în j u d e c a t ă era socotită un act de violenţă şi ca un
fel de arestare" (Ibidem).

33
 d. în Dacia, regulile privind familia, proprietatea, contractele etc. urmau
dreptul roman, cunoscându-se, în acelaşi timp, unele dispoziţii specifice, care
s-au accentuat abia mai târziu, cu trecerea timpului. în cazul în care un
cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină căreia i se acordase ius connubii,
căsătoria lor era considerată o căsătorie romană, iar copiii rezultaţi din această
căsătorie intrau în puterea (in potestate) şefului de familie (pater familias)25. în
privinţa proprietăţii, dacii puteau dobândi prin tradiţiune (traditio), întărită prin
rescriptul din 199 e.n., care stipula praescriptio longi temporis şi care permitea
celor ce posedaseră (longae possessionis) zece ani, între prezenţi, sau
douăzeci de ani, între absenţi 2 6 , să respingă acţiunea de revendicare a
proprietarului 2 7 .

§3. Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt şi Corpus Juris Canonice

Dezvoltarea forţelor de producţie impune înlocuirea, treptată, a sclavilor

cu lucrători interesaţi în procesul muncii, denumiţi coloni, cărora le rămân o
parte din rezultatele muncii.
a. Apar noi relaţii, cele de tip feudal, ce îşi găsesc expresia în norme
juridice, care consfinţesc caracterul ierarhic al proprietăţii asupra pământului şi
consacră existenţa unor particularisme, determinate de specificul localităţilor
sau al regiunilor. în Franţa, de pildă, existau peste 300 de cutume, care -
pentru a putea fi aplicate de instanţele de judecată - au fost codificate sub
denumirea de "Aşezămintele" lui Ludovic cel Sfânt (1270), iar în Germania sub
denumirea de Sachsenspiegel (1230) şi Schwabenspiegel (1274-1275). Cu
toate că formulează critici cu privire la "Aşezăminte", Montesquieu le subliniază
şi meritele pe care le-au avut la apariţie. "Această lucrare este foarte preţioasă
- arată Montesquieu -, pentru că ea cuprinde vechile cutume din Anjou şi
Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt, aşa cum erau ele puse în aplicare pe atunci
şi în fine ceea ce se aplică din vechea procedură franceză" 2 8 . Anterior Aşeză­
mintelor, procedura era potrivit obiceiurilor pe care le urmau tribunalele din
baronii. Spre deosebire de lucrările lui Defontaines şi Beaumanoir 2 9 - care
îmbinau procedurile franceze cu procedura dreptului roman - Aşezămintele
folosesc "termeni imperativi, cum fac legiuitorii" 3 0 . Fiind "o compilaţie de
cutume scrise şi de legi" 3 1 , Aşezămintele alcătuiau un Cod cu o natură dublă
"în care se amestecase practica judiciară franceză cu dreptul roman" 3 2 .
Montesquieu observa - în mod critic - că "se puneau alături, lucruri care nu

Vezi Ulpian, Reg. 5,3; Vezi Gaius, I, 76.

Era vorba despre un fond provincial. La început Rescriptul s-a referit numai la imobile, iar apoi,
26

împăratul Antonio Caracala l-a extins şi la mobile.

Vezi Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980,
27

pp. 105-107.
Montesquieu, Op. cit, p. 97.
28

29
Defontaines şi Beaumanoir au elaborat lucrări de autor, în care- îmbinau procedurile franceze cu
cele ale dreptului roman. Tocmai pentru că erau lucrări de autor, ele nu puteau folosi termeni
imperativi, ca în cazul Aşezămintelor.
Montesquieu, Op. cit, p. 97.
30

31
Ibidem, p. 97.
32
Ibidem

34
 avuseseră niciodată vreo legătură între ele şi care adeseori erau
contradictorii 3 3 . în acelaşi timp, Montesquieu constată că unele formule
procedurale "erau asemănătoare cu judecăţile populare ale romanilor" 3 4 .
b. O altă caracteristică a relaţiilor din Evul Mediu o constituia frecvenţa
normelor bisericeşti. în secolul al Xlll-lea se desfăşoară chiar un proces de
codificare a dreptului canonic, cunoscut sub denumirea de Corpus Juris
Canonice. Mai mult, biserica catolică a instituit instanţe speciale de judecată
(inchiziţia), în vederea pedepsirii celor ce încălcau normele canonice şi, în
special, a celor declaraţi eretici. Biserica avea competenţa judiciară în pricinile
referitoare la familie: înrudirea; adulterul; divorţul; moştenirea; filiaţia. De
asemenea, ca urmare a dobândirii unor bunuri considerabile, biserica şi-a
instituit jurisdicţia pe domeniile proprii. Dreptul pe care îl aveau clericii de a
administra justiţia pe teritoriul lor a fost numit imunitate în limbajul formulelor, al
hrisoavelor şi al capitulariilor 3 5 .
Regele Carol cel Mare a interzis funcţionarilor regali să exercite vreo
jurisdicţie asupra celor care cultivă pământurile bisericeşti. Excepţie de la
această regulă făceau cei care au trecut în această situaţie pentru ca să înşele,
să se sustragă sarcinilor publice" 3 6 . Dânsul a dispus ca bisericile să exercite
"jurisdicţia criminală şi civilă asupra tuturor celor ce locuiesc pe teritoriul lor" 37 .
La rândul său, regele Carol Pleşuvul a făcut distincţie între jurisdicţia regelui,
cea a seniorilor şi jurisdicţia bisericilor 3 8 . în felul acesta, Dreptul canonic ocupa
un loc distinct în sistemul dreptului, cuprinzând - cum am arătat mai sus - reguli
importante atât cu privire la bunuri, mobiliare şi imobiliare, cât şi cu privire la
persoane, reguli care în timpul Inchiziţiei erau foarte întinse.

II. Determinarea dreptului

Analiza unor aspecte semnificative ale procesului apariţiei şi dezvoltării

dreptului pe parcursul timpului a pus în lumină factorii care-i configurează
structura, modalităţile de manifestare şi evoluţia.
Dreptul este un produs al societăţii, reglementând - prin normele sale -
acţiunile zilnice ale omului, drepturile şi îndatoririle sale. "Legile - observa J. J.
Rousseau - nu sunt la drept vorbiridVdecât condiţiile asociaţiei civile. Autorul lor
trebuie să fie poporul, supus el însuşi legilor" 39 . Numai celor care se asociază
"li se cade să reglementeze condiţiile societăţii"40. în concepţia marelui
gânditor, "domnia legii este domnia adevăratei libertăţi" 4 1 pentru că omul -
trăind în societate - trebuie să-şi armonizeze modul de exercitare a libertăţii

Ibidem.
Ibidem.
Vezi Ibidem, p. 177.
Ibidem. Era vorba despre o trecere formală în slujba bisericilor pentru a se sustrage de la plata
dărilor către stat.
Ibidem
Vezi Ibidem.
J. J. R o u s s e a u , Op. cit, p. 137.
Ibidem, (subi. ns.).
Ibidem.

35
sale cu modul în care se exercită libertăţile celorlalţi, ceea ce se reflectă în
reglementarea conduitei umane în societate prin intermediul normelor de drept.
Cum s-a arătat deja în literatura de specialitate 4 2 , dreptul este determinat,
în mod obieciv, în apariţia şi dezvoltarea sa, de asemenea factori cum sunt:
cadrul natural: cadrul social-politic; factorul uman.

§ 1 . Cadrul natural

Hegel atrăgea atenţia că există "două feluri de legi: legi ale naturii şi ale
dreptului" 4 3 . Legile naturii "sunt în mod absolut şi sunt valabile aşa cum sunt" 4 4 .
Aceste legi trebuie să învăţăm să le cunoaştem, pentru că "măsura acestor lecji
este în afara noastră" 4 5 . Cunoaşterea noastră "despre ele se poate lărgi" 4 .
Legile juridice trebuie să ţină seama de legile naturii şi să asigure respectarea
lor. Montesquieu observa că normele dreptului trebuie să fie în concordanţă cu
unele particularităţi ale zonei sau mediului geografic 4 7 . în literatura de
specialitate se vorbeşte chiar de reflectarea în textele actelor normative ale
unor elemente specifice "din zone nordice şi din zone sudice"; "din regiuni cu
climă temperată şi din regiuni cu climă rece sau tropicală".
Experienţa arată că: mediul geografic; factorii demografici; factorii
biologici au avut şi au, în continuare, o anumită influenţă în elaborarea
normelor de drept.
a. De pildă, în condiţiile creşterii producţiei industriale şi deversării unor
substanţe poluante au apărut exigenţe sporite privind elaborarea unor norme
juridice care să protejeze mediul. în acest sens, au fost organizate ample
dezbateri internaţionale, în urma cărora s-au adoptat importante reglementări şi
contra radiaţiilor nucleare 4 8 , pentru combaterea poluării mediului marin 4 9 , etc.
b. în unele ţări, ca urmare a exploziei demografice, s-a impus necesitatea
adoptării unor norme juridice care să limiteze creşterea populaţiei; în alte ţări,
ca urmare a unor tendinţe de stagnare a creşterii populaţiei, au fost adoptate
măsuri de natură să stimuleze dezvoltarea demografică. Echilibrul demografic
s-a aflat şi se află în atenţia Naţiunilor Unite şi a organismelor sale specializate
privind populaţia.
c. Ca urmare a dezvoltării cercetării ştiinţifice biologice a apărut
posibilitatea donării fiinţelor umane. Forurile internaţionale şi guvernele mai
multor ţări au reacţionat cu promptitudine condamnând experimentele în acest
domeniu şi adoptând reglementări prin care "se interzice donarea umană" 5 0 .
Este cunoscut că - în cazul unor calamităţi naturale (inundaţii, surpări de
terenuri, etc.) - forurile legislative ale ţărilor respective şi organismele

Vezi Nicolae Popa, Op. cit., p. 63 şi u r m . Vezi Dan C i o b a n u , Op. cit, p. 18 şi u r m .

G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 9.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Vezi M o n t e s q u i e u , Op. cit., pp. 28-33.
Vezi Conferinţa de la Viena privind combaterea efectelor radiaţiilor nucleare de la Cernobâl, Viena,
1995.
Vezi Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, New-York-Geneva, 1973-1982
în anii 1997-1998, mai multe state, inclusiv România, au interzis prin lege d o n a r e a u m a n ă .

36
internaţionale competente au adoptat măsuri de combatere a fenomenului
respectiv; de prevenirea extinderii consecinţelor periculoase; de protejare a
vieţii oamenilor, animalelor şi a bunurilor respective.

§2. Cadrul social-economic

încă de la apariţia sa, dreptul a fost determinat, într-o măsură hotărâtoare,

de condiţiile social-economice. Evoluţia sa a fost şi este înţeleasă numai pe
baza cunoaşterii acestor condiţii, observându-se că schimbările survenite în \
viaţa materială a societăţii îşi pun amprenta asupra apariţiei sau dispariţiei unor•
norme de drept.
a. Revoluţia Română din 1989 a determinat transformări radicale în
societatea românească. De la vechea economie, bazată pe conducerea
economică prin metoda centralizării excesive s-a trecut la o economie de piaţă
a cărui principal factor propulsator a devenit libera iniţiativă a producătorilor şi
autonomia agenţilor economici. Aceste principii au fost stipulate în Proclamaţia
Revoluţiei Române, în Constituţia ţării 5 1 şi în legi speciale 5 .
în baza ideologiei liberale şi neoliberale sunt promovate norme juridice de
natură să favorizeze "economia contractuală" şi să dea garanţii exercitării
"dreptului de a acumula bogăţii şi capital" prin valorificarea "capacităţilor
manageriale ale fiecărui participant la circuitul economic" şi "printr-o muncă
onestă şi responsabilă", în toate ramurile şi sectoarele economice.
b. Schimbările survenite în aceşti ani au determinat stipularea unor
principii fundamentale în relaţiile comerciale, cum sunt: libertatea comerţului 5 3 ;
concurenţa loială 5 4 ; stimularea investiţiilor străine 5 5 ; totodată, s-au adoptat
reglementări pentru combaterea şi interzicerea concurenţei neloiale 5 6 , a
metodelor ilicite în atragerea şi extinderea clientelei 5 7 şi pentru eliminarea şi
distrugerea unor agenţi economici 5 8 .
Ca urmare a extinderii corupţiei la nivel naţional şi local, s-au adoptat
reglementări mai eficiente pentru combaterea acestui fenomen, organele
competente ale statului fiind solicitate să-şi concentreze eforturile în primul
rând în direcţia prevenirii actelor şi faptelor de corupţie.
c. Un rol tot mai remarcat în influenţarea elaborării şi dezvoltării dreptului,
au grupurile de interese şi de presiune.

Art. 134, al. 2, lit. a, din. Constituţia României din 1991, consacră principiul libertăţii comerţului.
51

Vezi Decretul-Lege No. 54 din 1990 prin care se dă expresie juridică liberei iniţiative în economie,
52

răspunzându-se unuia din principalele comandamente ale Revoluţiei Române.

Vezi Legea No. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
53

societăţi comerciale . Vezi şi Legea No. 84/1992 privind regimul zonelor libere.
Vezi reglementările adoptate în acest sens prin Legea No. 31 din 17 noiembrie 1990.
54

Vezi Legea No. 35 din 10 aprilie 1991 privind regimul investiţiilor străine.
55

Vezi Legea No. 11 din 30 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
56

Vezi Legea No. 12 din 8 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
57

ilicite, modificată prin Legea No. 42/1991 şi republicată în M.OF. No. 133 din 20 iunie 1991.
Vezi Hotărârea Guvernului No. 228/1992, privind protejarea producătorilor naţionali şi a
53

pieţei interne de competiţia neloială rezultată din importul unor produse la preţ de dumping
sau subvenţionat.

37
 Grupurile de interese sunt constituite pe criterii: profesionale sau
teritoriale. Astfel, se constituie grupuri de interese în domeniul comercial;
agricol; maritim; aerian; petrolier; minier etc.
Totodată, consiliile de administraţie de canton; comună; departament etc.
au un rol recunoscut în pregătirea şi promovarea unor proiecte de acte
normative de interes pentru soluţionarea unor probleme sociale, economice
sau culturale din localităţile respective.
în afara unor organizaţii politice, cum sunt partidele politice, există uniuni
şi asociaţii ale consumatorilor; producătorilor dintr-un anumit domeniu; asociaţii
civice; asociaţii de femei e t c , care pot determina adoptarea unor măsuri
legislative, cum au fost cele privind protejarea consumatorilor în faţa avalanşei
unor produse de slabă calitate sau, pur şi simplu, cu termenul de valabilitate
expirat.

§3. Factorul uman

Reglementarea conduitei umane, în efortul de integrare în societate a

membrilor colectivităţii, promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor tuturor
cetăţenilor sunt exigenţe fundamentale ale procesului legislativ.
a. într-un Stat de drept, toate normele juridjceJxebuie să contribuie la
promovarea unej ordini juridice în care fiecărui individ să-i fie garantate
libertatea, onoarea şi demnitatea.
în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial şi în timpul marii
conflagraţii, constatându-se grave încălcări ale acestor valori sacre, repre­
zentanţii naţiunilor lumii au ajuns la concluzia că - prin reglementări adecvate -
libertatea, onoarea şi demnitatea tuturor fiinţelor umane şi, în primul rând,
dreptul lor la viaţă trebuiau ocrotite. în aceste condiţii, factorul uman a
determinat elaborarea şi adoptarea unuia din cele mai importante instrumente
internaţionale pentru promovarea, apărarea şi garantarea drepturilor şi libertă­
ţilor omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. încă din Preambulul
acestui document de referinţă sunt subliniate determinările majore ale adoptării
Declaraţiei. "Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului a
condus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei
lumi în care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a
convingerilor, eliberate de teroare şi de mizerie, a fost proclamată drept cea
mai înaltă aspiraţie a omului", se apreciază că "în Cartă popoarele Naţiunilor
Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului,
în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a
bărbaţilor şi femeilor şi că s-au hotărât să favorizeze progresul social şi să
instaureze condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari" (Al. 2 şi 5,
Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului).
Dar, şi după adoptarea acestui instrument internaţional, precum şi a
Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, şi a Pactului
Internaţional cu privire al drepturile Ecoonomice, Sociale şi Culturale şi a altor
instrumente menite să promoveze şi apere drepturile omului, acestea au
continuat să fie încălcate, mai ales sub regimuri dictatoriale, totalitare. Această
evoluţie îngrijorătoare, a adus în atenţia comunităţii internaţionale problema

38
adoptării unor măsuri care - depăşind sfera reglementărilor - să vizeze
implementarea normelor general recunoscute în acest domeniu" (Doc.
E/CN.4/Sub. 2/1989/41/Add. 1). Treptat, factorul uman a avut un impact
hotărâtor în accentuarea dimensiunii internaţionale a promovării, apărării şi
garantării drepturilor şi libertăţilor omului.
în elaborarea şi dezvoltarea dreptului trebuie să se ţină cont de factorul
uman în dinamismul său, luându-se în considerare: nevoile; trebuinţele;
acţiunile umane. în procesul legislativ, mai cu seamă în emiterea unor acte
normative specifice se impune să se reflecte statutul cetăţeanului în diferitele
sale ipostaze de: proprietar; funcţionar; muncitor industrial sau agricol;
intelectual etc.
b. Reglementarea conduitei umane trebuie să vizeze exigenţe-tip, care
urmează să călăuzeazcă comportamentul fiecărui individ, aşa încât relaţiile
sociale în ansamblu să fie posibile. Scopul final al reglementării acestor relaţii îl
constituie statornicirea unor raporturi juridice bazate pe încredere şi respect
reciproc, pe conlucrare şi sprijin reciproc, care să garanteze afirmarea
individului, dezvoltarea personalităţii sale.
c. Reglementarea conduitei umane presupune, în acelaşi timp, adoptarea
unor norme juridice care să descurajeze şi sancţioneze faptele antisociale şi să
pedepsească fenomenele infracţionale. Pentru că "numai atunci când se va
înţelege că ceea ce este permis poate şi trebuie făcut" 5 9 , iar "ceea ce este
interzis nu trebuie făcut" 6 0 , "fiecare dintre noi se va simţi în siguranţă 6 1 , putând
să se concentreze asupra activităţilor creatoare, utile pentru sine şi pentru
ceilalţi 6 2 .

III. D r e p t u l - c o m p o n e n t ă m a j o r ă a realităţii j u r i d i c e

Determinat în apariţia, configurarea şi evoluţia sa de factori naturali,

social-economici şi de factorul uman, dreptul se constituie - în mod necesar -
ca o componentă majoră a realităţii juridice. Cercetarea juridică a pus în
evidenţă că realitatea juridică -înscriindu-se în realitatea socială, care are un
sens mult mai larg, atotcuprinzător, cum am demonstrat deja, la începutul
cursului - se constituie şi strucurează în jurul dreptului, factor de polarizare a
celorlalte categorii (constante) ale acestei realităţi.

§ 1 . Constantele juridice

Teoria generală a dreptului, având drept obiect - aşa cum am văzut -

studiul problemelor apariţiei şi dezvoltării dreptului, recurge la categorii proprii
de cercetare, pe care le explică de la început pentru a da posibilitatea

Vezi Commisssion on Crime Prevention and Criminal Justice, Doc. E/CN15/1998/6/Add. 1.

Vezi Ibidem.
0

1
Ibidem
Vezi Commision on Human Rights, S u m m a r y Records, Fifty-fourth, 1998, S e s s i o n , Geneva,
2

1998; Vezi şi D u m i t r u Mazilu, Report on Human Rights and Youth, Doc. E/CN.4/Sub.2/
1998/41/Add. 1 , 1 0 July 1989.

39
 înţelegerii în ansamblu a fenomenelor examinate şi pentru a asigura cadrul
ştiinţific adecvat în tratarea fenomenelor şi proceselor juridice la nivelul
diferitelor ramuri ale ştiinţei dreptului.
Categoriile ştiinţei juridice au un caracter de permanenţă, fiind denumite şi
constante juridice. Pentru prima dată ele au fost astfel denumite 6 3 de către un
reputat jurisconsult belgian, Edmond Picard, profesor la Universitatea din
Bruxelles. La întrebarea dacă, în succesiunea istoriei, asistăm la apariţia şi
dispariţia unor "sisteme" juridice, Edmond Picard răspunde că, de fapt, suntem
martorii unei evoluţii a acestor sisteme, ceea ce demonstrează că, în drept, se
pot identifica unele permanenţe, categorii care reprezintă substanţa sa,
conţinutul dreptului.
Desigur, problema categoriilor - explicată şi prin prisma constantelor în
drept - nu poate primi răspunsuri ştiinţifice decât în măsura în care le
examinăm pe baza raportului conţinut - formă, deoarece, adesea,
menţinându-se vechile forme, conţinutul se îmbogăţeşte, se schimbă ca
urmare a evoluţiei realităţilor sociale, reflectate în drept. Fiecare definire dată
unei sau altei categorii trebuie să ia în considerare relaţia dintre conţinut şi
formă, pentru a înţelege asemenea categorii ale realităţii politico-juridice cum
sunt: dreptul; puterea de stat; suveranitatea de stat; forma statului; forma
dreptului etc.
Cum vom demonstra în continuare fiecare din categoriile enunţate sunt
constante, permanenţe ale realităţii juridice, regăsindu-se, cu unele
particularităţi, cu anumite trăsături specifice - ca efect al relaţiei conţinut-formă
din epoca istorică dată - în toate sistemele şi tipurile de drept. Analizele
efectuate în lucrările de referinţă asupra realităţii juridice au stăruit, în mod
firesc asupra acestor categorii, subliniind că dreptul, norma juridică, forma
dreptului, puterea de stat, suveranitatea de stat, forma statului, raporturile
juridice sunt nişte constante care configurează realitatea juridică, dându-i
substanţa, conţinutul definitoriu.
Un loc deosebit în realitatea juridică ocupă raporturile juridice, subiectele
\ de drept, faptele juridice, norma juridică, sistemul de drept, ramura şi instituţia
I juridică e t c , asupra cărora vom insista în ultima parte a cursului. Vom defini şi
explica astfel conţinutul şi formele lor de manifestare în cadrul realităţii juridice.

§2. Conştiinţa juridică, norma de drept, raporturile juridice

O relaţie observată şi examinată în multitudinea ipostazelor sale de

manifestare este cea dintre conştiinţa juridică, norma de drept şi raporturile
juridice.
Este ştiut că - atunci când definim conştiinţa juridică - avem în vedere
locul acesteia în conştiinţa socială, deoarece conştiinţa juridică este - în mod
necesar - o formă de manifestare a conştiinţei sociale 6 . Fiind definită ca un
sentiment interior care se exprimă în judecăţi de valoare asupra propriilor acte,

Edmond Picard, Le droit pur, Les Permanennces juridiques, Les Constantes juridiques, (ed.
Flamarion, Paris).
Vezi Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1993, p. 260.

40
în sensul de bine şi de rău , conştiinţa socială cunoaşte mai multe forme de
manifestare: libertatea de conştiinţă; conştiinţa profesională, conştiinţa morală,
inclusiv conştiinţa juridică. în toate formele de manifestare, conştiinţa socială
implică "un ansamblu de reprezentări ideologice şi de comportament social" 6 6 .
Conştiinţa juridică - ca formă specifică de manifestare a conştiinţei sociale -
este un ansamblu de idei, sentimente, voliţiuni cu privire la dreptul existent,
incjusiv atitudinea faţă de acest drept, precum şi cu privire la modul în care
acesta ar trebui să se modifice în viitor.
a. Deci, mai întâi observăm relaţia dintre conştiinţa juridică şi normele de
drept, în sensul configurării, structurării şi evoluţiei conţinutului acestora în
diferite etape ale dezvoltării relaţiilor sociale. Conştiinţa juridică se reflectă
într-un ansamblu de reprezentări cu privire la: ceea ce este dreptul, ca totalitate (
a normelor juridice existente 6 7 şi cu privire la ceea ce ar trebui să fie dreptul în )
raport cu ideile şi sentimentele membrilor societăţii privind evoluţia sa potrivit
cerinţelor şi aşteptărilor asupra contribuţiei normelor sale în reglementarea
raporturilor sociale.
b. Totodată, se observă relaţia dintre conştiinţa juridică şi raporturile
juridice, în sensul unor: aprecieri asupra actelor şi faptelor juridice, precum şi
unor luări de poziţie faţă de aceste acte şi fapte juridice. Aşadar, conştiinţa
juridică are un rol recunoscut în selectarea şi configurarea relaţiilor de
reglementat, în raport cu exigenţe prezente şi viitoare, în baza "judecăţilor de
valoare" cu privire la actele şi faptele juridice dintr-o etapă sau alta a
desfăşurării relaţiilor sociale, în conformitate cu normele dreptului, adică sub
forma raporturilor juridice. în acest fel, conştiinţa juridică se reflectă în
realizarea dreptului, în acel proces complex de transpunere în viaţă a normelor
dreptului, prin adoptarea unei atitudini pozitive, de înfăptuire conştientă a
prevederilor normelor juridice, şi a unei atitudini critice faţă de anumite
comportamente sociale, care contravin exigenţelor stipulate în aceste norme.
Când suntem în faţa unor încălcări ale normelor dreptului, conştiinţa
juridică se concretizează în acele aprecieri şi judecăţi cu privire la gravitatea
faptei şi - prin consecinţă - cu privire la răspunderea juridică a celui care a
săvârşit-o. Această răspundere implică, în acelaşi timp, aprecieri şi judecăţi cu
privire la valoarea socială care a fost lezată, cu privire la împrejurările concrete
ale săvârşirii faptei, precum şi cu privire la personalitatea făptuitorului (judecăţi
asupra comportamentului său general: dacă este prima încălcare a dreptului;
dacă este un element cu un comportament antisocial; dacă a comis fapta cu
vinovăţie e t c ) . în toate aceste momente, rolul conştiinţei juridice este
recunoscut, ca urmare a influenţei sale în conturarea ansamblului aprecierilor
şi judecăţilor de valoare privind desfăşurarea raportului juridic concret.

Vezi ibidem.
Ibidem.
Marea Enciclopedie Britanică (include în definirea conştiinţei juridice ansamblul judecăţilor cu
privire la normele existente şi la cele ce ar trebui elaborate şi promovate.

41
 §3. Dreptul - element definitoriu al realităţii juridice

între toate componentele realităţii juridice sunt legături foarte strânse,

influenţându-se reciproc şi configurând împreună ansamblul relaţiilor sociale
reglementate prin norme juridice. Dar, tocmai pentru că norma juridică are rolul
cunoscut în definirea tuturor celorlalte componente ale realităţii juridice, ea este
indispensabilă configurării acestei realităţi. Dreptul - care reprezintă ansamblul
normelor juridice - devine, în consecinţă, elementul definitoriu al realităţii
juridice. în jurul său gravitează asemenea constante juridice cum sunt: puterea
de stat; suveranitatea de stat; forma statului; definite prin norme de drept, care
le prezicează conţinutul şi formele de manifestare. Normele dreptului - la rândul
lor - sunt definite astfel pentru că sunt asigurate şi garantate în aplicarea lor de
forţa coercitivă a statului. Ca atare, între cele două constante ale realităţii
juridice există o strânsă interdependenţă reflectată în relaţiile sociale
reglementate prin norme juridice, deci în raporturile juridice.
Totodată, aşa cum am explicat în subcapitolul anterior, între conştiinţa
juridică, norma juridică şi raporturile juridice sunt legături foarte strânse,
vădindu-se - şi din analiza acestor legături - rolul esenţial al normelor juridice.
Conştiinţa juridică - cum s-a văzut - se exprimă în judecăţi de valoare cu privire
la dreptul existent şi cu privire la modul în care acesta ar trebui să evolueze în
viitor. Deci, conştiinţa juridică - ca formă a conştiinţei sociale - este definită
astfel în legătură cu rolul pe care îl are în relaţia cu normele de drept existente
şi cu normele ce ar urma să se elaboreze.
La rândul lor, raporturile juridice sunt nemijlocit legate de normele de
drept, pentru că aceste raporturi sunt - în toate cazurile - raporturi sociale
reglementate prin norme de drept.
Aşa se explică faptul că, mulţi cercetători au stăruit asupra acestor trei
componente ale realităţii juridice, caracterizându-le drept elemente esenţiale
ale suprastructurii juridice. Rezultă, astfel, rolul primordial, definitoriu al
dreptului, atât în relaţia cu aceste elemente ale suprastructurii juridice, cât şi cu
toate celelalte permanenţe, constante ale realităţii juridice.

IV. Tipurile de drept

Multă vreme s-a considerat că - prin studierea tipurilor de drept - devine

posibilă cunoaşterea, mai ales, a condiţiilor şi determinărilor specifice ale apariţiei
şi evoluţiei dreptului, în general. Recunoscând valoarea acestei concluzii,
considerăm necesar să adăugăm că acest studiu serveşte, totodată, la înţelege­
rea: conţinutului dreptului; esenţei sale; a legăturilor intime care îl caracterizează
în diferite etape ale dezvoltării istorice. Evident, la o asemenea concluzie se
ajunge dacă tipologia dreptului nu este cantonată exclusiv în zona dependenţei
sale de sistemele de organizare socială, ci ia în considerare şi alte criterii
importante, cum ar fi cel al apartenenţei la un anumit bazin de civilizaţie.

42
 Tipul de drept are în vedere însuşirile semnificative, ceea ce este esenţial,
caracteristic 6 8 şi nu diferenţele individuale nesemnificative 6 9 .

§ 1 . Tipurile de drept determinate de sistemele de organizare socială

O analiză amplă asupra acestor tipuri de drept găsim în literatura juridică

a ultimelor decenii, inclusiv în cea din România. Astfel, într-o lucrare de
referinţă, publicată de Editura Academiei Române, oameni de ştiinţă de
renume în domeniu, au elaborat o Istorie a Dreptului Românesc având în
vedere această tipologie 7 0 iar în domeniul Teoriei generale a dreptului se
subliniază elementele tipice ale formelor de manifestare a dreptului în diferite
orânduiri sociale 7 1 . Jean Poirier - unul din analiştii cei mai remarcabili ai
tipologiei dreptului şi sistemelor juridice - a ajuns la concluzia că dependenţa
de sistemele de organizare socială ne îngăduie să constatăm existenţa unor
asemenea tipuri istorice de drept cum sunt: a. dreptul sclavagist; b. dreptul
feudal; c. dreptul bughez; d. dreptul socialist 7 2 .
Fiecare din aceste tipuri istorice de drept au cunoscut trăsături
caracteristice generale, care justifică definirea ca atare a sistemului de drept
respectiv, fără a neglija unele elemente individuale, care se reflectau în reali­
tatea juridică dintr-o ţară sau alta. Aşa, de pildă, în cadrul dreptului sclavagist,
în Dacia - unde se aplica Dreptul roman - se înregistrau unele particularităţi în
privinţa modalităţilor de dobândire a proprietăţii, precum şi cu privire la regulile
referitoare la căsătorie, rudenie etc 7 . în ansamblu, însă, dreptul sclavagist îşi
exercita rolul în realizarea obiectivelor sale majore privind apărarea proprietăţii
stăpânilor de sclavi şi excluderea sclavilor din categoria subiectelor de drept şi
situarea lor în aceea a lucrurilor (res)74.
Dreptul feudal apără prin toate mijloacele proprietatea funciară, edictând
reguli menite să împiedice fărâmiţarea marilor domenii. Un loc important în
atingerea acestui obiectiv revenea regulii masculinităţii şi a regulei primo-
geniturii 7 5 .
Dezvoltarea relaţiilor de producţie a impus apariţia şi garantarea libertăţii
proprietăţii, a libertăţii contractuale, facilitând schimbul de mărfuri şi servicii.

Vezi John C. Mc. Kinney, Tipologia constructivă; aspecte structurale ale unui procedeu în: Teorie
şi Tehnică în ştiinţele sociale, vol. V, Editura politică, Bucureşti, 1967, p. 519.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit., pp. 84-90.
Vezi Vladimir Hanga, Liviu Marcu, Gheorghe Cronţ, loan Floca, Valentin Al. Georgescu, Nicolae
Grigoraş, Alexandru Herlea, loan Matei, Damaschin Mioc, Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu,
Petre Strihan, Valeriu Şotropa, Romulus Vulcănescu, Istoria Dreptului Românesc, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 31 şi urm.
Vezi loan Ceterchi, loan Demeter, VI. Harga, Gh. Boboş, M. Luburici, Dumitru Mazilu, C Zota,
7eor/a generală a statului şi dreptului, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 110 şi
urm.
Vezi Jean Poirier, Introduction a l'appareil Juridique - Tipologie des Systèmes Juridiques, în
Ethologie Generale, Encyclopédie de la Pleiade, Paris, 1968, p. 1102 şi urm.
Vladimir Hanga, Op. cit, p. 95 şi urm.
loan Ceterchi şi alţii, Op. cit., p. 116.
Ibidem.

43
 Dreptul burghez proclamă asemenea drepturi şi libertăţi democratice cum
sunt: libertatea persoanei, egalitatea cetăţenilor, libertatea întrunirilor etc." 6 .

§2. Tipologia dreptului determinată de apartenenţa la un bazin de

civilizaţie

Criteriul apartenenţei la un anumit bazin de civilizaţie 7 7 a permis o analiză

ştiinţifică a factorilor comuni de configurare a dreptului în diferite ţări, cât şi a
ramurilor şi instituţiilor de drept caracteristice sistemului juridic sau familiei
respective de drept.
în baza apartenenţei la un anumit bazin de civilizaţie sunt cunoscute mai
multe familii sau sisteme juridice, între care: familia romano-germanică; familia
anglo-saxonă; dreptul musulman; dreptul hindus; dreptul chinez; dreptul
japonez etc.
a. în sistemul juridic romano-germanic, distingem elemente caracteristice
ale familiei de inspiraţie franceze şi a familiei influenţată de Codul civil german
de la 1900.
Familia de inspiraţie franceză este influenţată de Codul civil napoleonian
de la 1804. Acest sistem de drept a avut un impact deosebit asupra sistemelor
juridice din Europa, cum sunt cele din Spania, Belgia, Luxemburg, Italia,
Portugalia, România, precum şi asupra unor sisteme de drept din America
Latină, cum sunt cele din Panama, Porto-Rico, Venezuela etc.
Spre deosebire de familia de inspiraţie franceză, care a reglmentat unele
instituţii de drept, cum este căsătoria şi filiaţia, potrivit unor norme de drept
canonic, şcoala germană, dominată de reglementările Codului civil din 1900,
stipulează divorţul, cu toate consecinţele pe care le implică. De asemenea,
şcoala germană pune un accent deosebit pe reglementarea drepturilor
patrimoniale. Această şcoală a influenţat sistemele de drept din Elveţia, Rusia,
Grecia, şi, într-o anumită măsură, pe cel din Brazilia.
b. Familia dreptului anglo-saxon, a apărut în Marea Britanie şi Ţara Galilor
şi a influenţat sistemele de drept din SUA, India, Australia, Noua Zeelandă.
Acest sistem de drept cunoaşte câteva momente esenţiale care îl structurează
şi îi dau substanţă. între acestea, sunt de relevat, ca fiind foarte importante prin
rolul pe care îl joacă în întregul sistem juridic: 1. Common Law, care reprezintă
precedentele judecătoreşti ale unor instanţe superioare care sunt obligatorii
pentru instanţele inferioare în cauze similare; 2. Equity, care reprezintă acele
reguli pronunţate de Curţi regale pentru atenuarea asperităţilor regulilor
Common Law; 3. Statutary-Law, care reprezintă regulile de drept stipulate în
acte normative.
c. Familia dreptului musulman - are drept sursă istorică: Coranul; Sunna;
Idjma; Idjitihad. Coranul conţine 500 de norme care au implicaţii juridice; Sunna

Ibidem.
Acest criteriu are o mare importanţă în descifrarea unor trăsături distinctive, tipice ale anumitor
familii de drept, trăsături care sunt comune sistemelor de drept aflate în vigoare în mai multe ţări.
Examinarea acestor trăsături comune, îngăduie desprinderea unor concluzii atât cu privire la
factorii determinanţi, cât şi cu privire la conţinutul şi finalităţile normelor juridice respective.

44
cuprinde faptele şi cuvintele atribuite Profetului; Idjma conţine preceptele
învăţaţilor, iar Idjitihad reprezintă jurisprudenţa 7 8 .
Dreptul hindus, chinez şi japonez are mai multe caracteristici distinctive,
determinate de evoluţia relaţiilor sociale în Extremul Orient, sub influenţa destul
de marcată a curentelor filozofice din această zonă a lumii. Astfel, filozofia
chineză a avut un impact hotărâtor asupra normelor juridice edictate în China
antică şi menţinute şi adaptate relaţiilor sociale din etapele următoare.
Dreptul Extremului Orient conţine norme influenţate de reguli religioase şi
de obiceiul juridic. Chiar mai târziu - când aceste norme au îmbrăcat o formă
juridică accentuată - au continuat să aibă o influenţă importantă: elementele
tradiţionale, precum şi caracteristicile diferitelor regiuni privind asemenea
instituţii importante, cum sunt: proprietatea; familia; rudenia etc.

§3. Unitate şi diversitate în tipologia dreptului

Analiza tipurilor de drept, atât în raport de sistemele de organizare socială,

cât şi pe baza apartenenţei la un anumit bazin de civilizaţie, permite
desprinderea trăsăturilor generale, tipice, cât şi a unor particularităţi în cadrul
fiecăruia din sistemele şi familiile de drept examinate.
Este evident că asupra trăsăturilor generale, tipice fiecărui sistem de drept
îşi pun amprenta transformările social-economice din fiecare etapă istorică,
ceea ce nu exclude, ci, presupune existenţa unor elemente individuale,
particulare în cadrul aceluiaşi sistem. Asemenea elemente specifice,
particulare, sunt de semnalat, de pildă, în legătură cu modalităţile de dobândire
a proprietăţii în dreptul roman şi în dreptul Orientului Antic sau în legătură cu
încheierea căsătoriei şi condiţiile ei de validitate în Roma antică, în India sau în
China antică.
De asemenea, erau particularităţi în reglementarea statutului juridic al
bunurilor tezaurului, împăratului şi bisericilor, sau cu privire la modalităţile de
dobândire a proprietăţii de către posesor, ori cu privire la jurisdicţia exercitată
în dreptul feudal pe proprietăţile care aparţineau bisericii 7 9 .
Aceste evoluţii atrag atenţia asupra importanţei înţelegerii raportului dintre
general şi particular în analiza tipologiei dreptului. O primă concluzie care se
desprinde din această analiză priveşte existenţa unităţii generale din cadrul
fiecărui sistem de drept, în condiţiile unei diversităţi de norme, sub influenţa
unor evoluţii specifice, particulare în unele zone sau regiuni. O altă concluzie
priveşte necesitatea înţelegerii impactului evoluţiilor specifice asupra dezvoltării
de ansamblu a fiecărui sistem de drept.

Vezi Nicolae Popa, Op. cit, pp. 87-88.

Vezi Charles M o n t e s q u i e u , Op. cit., pp. 176-177. Marele gânditor - subliniind importanţa şi
realitatea diversităţii - insista asupra cerinţei ca, din dorinţa de uniformizare să nu se
provoace un rău celor care se c o n d u c e a u după alte reguli. în acest sens, dânsul dă
exemplu Legii vizigoţilor, care după cum observă Montesquieu - conţinea "o dispoziţie
ridicolă obligând pe evrei să m ă n â n c e toate bucatele gătite cu carne de porc, numai să nu
m ă n â n c e chiar carne de porc. A c e a s t a era o mare cruzime: evreii erau supuşi unei legi
potrivnice legii lor; şi nu li se îngăduia să păstreze din această lege decât ceea ce putea fi
un s e m n de recunoaştere a lor". ( M o n t e s q u i e u , Op. cit., p. 129, sub. ns.)

45
 Numai prin cunoaşterea trăsăturilor generale, tipice, concomitent cu a
celor specifice, particulare, putem avea o imagine completă cu privire la
sistemul de drept examinat şi ne putem explica influenţa pe care a avut-o sau
continuă să o aibă sistemul de drept respectiv asupra relaţiilor sociale dintr-o
zonă sau alta, sau chiar dintr-o ţară sau alta.
Montesquieu atrăgea atenţia asupra complexităţii raportului dintre unitate
şi diversitate, sesizând pericolul exagerării uneia sau alteia din cele două
componente. "Şi măreţia geniului - observa dânsul - nu ar consta mai curând în
a şti în ce caz este nevoie de uniformitate şi în ce caz e necesară
diversitatea? 8 0 . "în China, chinezii se călăuzesc după ceremonialul chinez, iar
tătarii după cel tătăresc; şi totuşi acest popor ţine la linişte mai mult decât
oricare altul din lume. Atunci când cetăţenii se supun legilor, ce interesează
dacă ei se supun aceloraşi legi?"81.
La rândul său, J.J. Rousseau a surprins unele aspecte interesante cu
privire la raportul dintre unitate şi diversitate în sistemele şi familiile de drept.
"Mahomed a avut idei foarte sănătoase şi a închegat bine sistemul său politic;
cât timp forma guvernământului său a dăinuit, sub califi şi sub urmaşii lor,
acest guvernământ a fost unitar şi prin însuşi acest fapt, bun. Dar, arabii
deveniţi înfloritori, culţi, civilizaţi, molateci ... au fost subjugaţi de barbari; atunci
diviziunea dintre cele două puteri se ivi din nou. Deşi mai puţin vădită la
mahomedani decât la creştini, ea există totuşi, în special în secta lui Aii; şi sunt
unele state, de pildă, Persia, în care se face necurmat simţită" 8 2 . Şi observând
diversitatea reglementărilor din cadrul aceluiaşi sistem, Rousseau constată că
"Pretutindeni unde clerul alcătuieşte un corp, el este stăpân şi legiuitor în
domeniul său. Există deci două puteri, doi suverani, în Anglia şi în Rusia ca şi
oriunde în altă parte" 8 3 , iar aceasta este - după opinia marelui gânditor - una
din cauzele principale ale diversităţii reglementărilor în cadrul unuia şi aceluiaşi
sistem juridic.
Raportul dintre unitate şi diversitate rezultă şi din analiza unor instituţii ale
sistemului juridic de tradiţie romanică. De pildă, în dreptul succesoral,
nedemnitatea sau nevrednicia - care constituie o cauză de decădere a
moştenitorului - îşi află izvorul în două instituţii romane: exheredatio şi
ereptorium. Aceste două instituţii au fost preluate şi menţiunte în vechiul drept
francez. Nevrednicia era definită drept o exheredare fac/fă, pe care justiţia o
pronunţa în toate cazurile în care "se putea presupune că decujusul ar fi
exheredat pe moştenitor, de n-ar fi fost împiedicat să o facă" 8 4 .
Mai mult, exheredarea înlătura pe moştenitor şi de la rezerva
testamentară. Având în vedere că în acest înţeles, exheredarea provoca
numeroase scandaluri, ea a fost suprimată de Codul Napoleon în 1804. Potrivit
art. 727 din Codul civil francez, după suprimarea exheredării, nedemnitatea a
fost menţinută în trei cazuri limitative, iar aceste dispoziţii au fost reproduse -
fără modificare - în Codul nostru civil. Astfel, sunt nedemni de a succede:
condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; acela

M o n t e s q u i e u , Op. cit., p. 130 (subl. ns.).

Ibidem (subl. ns.).
Jean Jacques Rousseau, Op. cit., p. 274 (sub. ns.).
Ibidem.
Mihail Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 52.

46
 care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată
calomnioasă; moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului,
nu a denunţat aceasta justiţiei" 8 5 . Aşadar, în dreptul franco-român modern,
nevrednicia fiind limitativ stipulată de lege, şi-a schimbat caracterul 8 6 . Deci,
spre deosebire de reglementările din dreptul roman - care şi-a pus amprenta
asupra unui întreg sistem juridic, cel de tradiţie romanică, cum este şi sistemul
francez şi cel român - una din instituţiile juridice importante în dobândirea
proprietăţii a suferit schimbări importante, sub influenţa unor cauze
social-economice.
Raportul unitate-diversitate îşi găseşte expresia în toate sistemele de
drept, iar reglementările normative şi practica judiciară confirmă importanţa şi
semnificaţia atât a unităţii, cât şi a particularităţilor, elementelor specifice,
prezente chiar în ţările care aparţin aceleiaşi familii de drept.
Trebuie subliniat, însă, că - mai ales în ultimii ani, ca urmare a apariţiei
unor fenomene care depăşesc cu mult nu numai frontierele statelor, ci şi
limitele unor zone întinse, guvernate de sisteme juridice şi şcoli specifice de
drept, s-au intensificat eforturile de unificare, atât a reglementărilor, cât şi a
procedurilor menite să combată, de pildă, crima organizată 8 7 , traficul şi
consumul ilicit de stupefiante 8 8 etc.
Desigur, şi în aceste domenii se menţin unele norme specifice într-o ţară
sau alta, dar - în scopul creşterii eficienţei şi, mai ales, pentru a preveni la timp
asemenea fenomene nocive - comunitatea internaţională a ajuns la concluzia
că se impune promovarea unor reglementări unitare, atât cu privire la actele de
urmărire, cât şi cu privire la măsurile sancţionatorii.
Un alt domeniu în care exigenţele elaborării şi promovării unor
reglementări unitare în toate sistemele juridice şi familiile de drept priveşte
mediul înconjurător. De pildă, pe baza experienţei dramatice a cazului de la
Cernobâl, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a emis norme unitare
cu privire la securitatea nucleară, de natură a garanta prevenirea oricărui
accident în procesul folosirii în scopuri paşnice a energiei nucleare, urmărind
să garanteze funcţionarea - în deplină siguranţă - a centralelor nucleare 8 9 .
Amplificarea relaţiilor economice internaţionale a determinat extinderea
comerţului, multiplicarea schimbului de mărfuri şi servicii. Astăzi, comerţul
internaţional a depăşit cu mult cadrul tradiţional, cuprinzând o gamă extrem de
variată de operaţiuni, care se referă la mărfuri, servicii şi chiar la operaţiuni de
cooperare în sfera producţiei şi în sfera neproductivă. Ca urmare a acestor
evoluţii - în condiţiile în care actele şi faptele de comerţ sunt efectuate de
societăţi comerciale din toată lumea - s-a vădit necesitatea adoptării unor
reglementări unitare la nivel regional 9 0 , dar şi la nivel global 9 1 . Având în vedere

Art. 655, Capitolul II, Despre calităţile cerute pentru a succede, Codul civil român.
Mihail Eliescu, Op. cit., p. 53.
Vezi Lucrările Comisiei Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Crimei şi înfăptuirea Justiţie Penale,
Doc. E/CN15/1998/6/Add. 1.
Ibidem.
Vezi Convention sur les effets transfrontalières des accidents industriels, Helsinki, 17 martie
1992; Vezi şi Convention on Nuclear Safety, V i e n a , 17 iunie 1994.
Vezi Cooperarea economică, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie
1990.

47
diversitatea reglementărilor la nivel naţional şi regional, eforturile organismelor
internaţionale specializate s-au concentrat - în ultimii ani, mai ales în urma
transformărilor suvernite în Centrul şi Estul Europei după Revoluţiile din anii
'89-'90 - asupra elaborării unor norme şi principii unitare, care să elimine
barierele, adesea birocratice, şi să faciliteze relaţiile comerciale, în forme
moderne, eficiente 9 2 .

V. D r e p t u l c o m u n i t a r - un s i s t e m j u r i d i c cu t r ă s ă t u r i s p e c i f i c e

Evoluţiile examinate în subcapitolul anterior privind dezvoltarea şi

diversificarea relaţiilor economice, amplificarea comerţului, extinderea
schimbului de mărfuri şi servicii între ţările europene au determinat un proces
de integrare, care s-a accentuat pe parcursul ultimelor decenii, îmbrăcând
forme complexe pe planul relaţiilor economice, politice şi juridice.
Se formează, treptat, un drept instituţional al comunităţilor europene, care
are: izvoare proprii; principii definitorii şi reglementări de natură a contura o
ordine juridică, cu trăsături specifice.
Analiza dreptului comunitar duce la concluzia că suntem în prezenţa unui
tip de drept deosebit, care nu se confundă cu dreptul intern al statelor membre
şi nici cu sistemul juridic internaţional. Este un tip de drept care dă expresie
unităţii şi diversităţii reglementărilor existente, atât în planul relaţiilor
social-economice, cât şi în cel al relaţiilor politico-juridice la nivel naţional şi
continental.

§ 1 . Izvoarele dreptului comunitar

în literatura de specialitate s-a acordat o mare importanţă definirii şi

clasificării izvoarelor dreptului comunitar. Unii autori disting două grupe de
izvoare: dreptul originar şi dreptul derivat 9 3 , iar alţii disting între izvoare primare
şi izvoare secundare 9 4 .
a. Dreptul originar sau izvoarele primare se referă la actele juridice
fundamentale, constituţionale, care sunt:
- Tratatul privind stabilirea Comunităţii Economice Europene, semnat la
Roma la 20 martie 1957;
- Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice,
semnat la Roma la 25 martie 1957 9 5 .
- Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
adoptat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952 9 6 .

Vezi Trade and Development Report, United Nations Conférence on Trade and Development,
1

Geneva, 1991.
2
Ibidem.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit., pp. 9 0 - 9 1 .
3

Vezi J. Boulois, Droit institutionnel des Communautés européennes, 3-e édition, Montchretien,
4

Paris, 1991, pp. 165-171.

5
Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către statele-părţi.
Acest Tratat mai este cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Paris, fiind lansat la 9 mai 1950
6

prin 'Planul Schumann".

48
 Izvoarele primare includ şi acordurile de aderare la Comunităţile
Europene, deoarece - în urma negocierilor privind aderarea - prin aceste
acorduri 9 7 s-au adus unele completări şi dezvoltări textelor originare
La 7 februarie 1992, doisprezece membri ai Comunităţilor europene au
semnat Tratatul de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene",
ceea ce reprezintă o nouă etapă în procesul complex al integrării ţărilor
Continentului.
Izvoarele primare mai includ tratatele bugetare; deciziile privind resursele
proprii; decizia şi Actul privind alegerile în Parlamentul european din 1976,
precum şi alte acte juridice, considerate de Curtea de Justiţie a avea forţă
imperativă.
b. Dreptul derivat sau izvoarele secundare se referă la actele pe care le
adoptă instituţiile comunitare: regulamente; decizii; directive. Aceste acte sunt
emise în vederea aplicării prevederilor instrumentelor juridice originare şi nu pot
contraveni regulilor stipulate în aceste documente.
Spre deosebire de rezoluţiile sau recomandările adoptate de forurile
internaţionale - care au un caracter facultativ, regulamentele, deciziile şi
directivele instituţiilor comunitare au un caracter obligatoriu.

§2. Principiile dreptului comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale

a. Cooperarea dintre ţările membre este guvernată - în baza

documentelor constituţionale, adică a Tratatelor - de câteva idei condu­
cătoare, care configurează principiile dreptului comunitar. în analiza pe care
o face cu privire la Dreptul instituţional al Comunităţilor europene, J. Boulois
distinge între principiile comune dreptului statelor membre şi principiile
Comunităţilor europene 1 0 0 . Examinarea atentă a acestor două categorii de
principii vădeşte nu numai asemănări, ci chiar suprapuneri menţinându-se
totuşi, unele elemente distincte ce rezultă din natura şi particularităţile
Comunităţilor europene. Principiile ordinii comunitare se reflectă în principiile
de drept ale statelor membre, fiind încorporate în legile fundamentale, în
legile organice sau regăsindu-se în practica judecătorească din aceste state.
Atât în doctrină, cât şi în practica comunitară sunt enunţate - în mod
constant - între principiile definitorii ale acestui tip de drept: principiul
egalităţii în faţa reglementărilor economice; principiul proporţionalităţii;
principiul responsabilităţii puterii publice pentru daunele cauzate particularilor
prin acte normative; principiul păstrării secretului economic; principiul
solidarităţii statelor membre; principiul loialităţii; principiul protecţiei şi
garantării drepturilor omului; principiul respectării dreptului la apărare etc.

Actul final privind aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei a fost semnat în ianuarie 1973.
Acest act final a cuprins şi instrumentul de aderare al Norvegiei, dar - prin referendum naţional -
s-a respins aderarea acestei ţări la Comunităţile europene. Grecia a fost admisă la 1 ianuarie
1981, iar Spania şi Portugalia la 1 ianuarie 1986.
Pentru a reflecta în m o d adecvat interesele ţării respective.
România a solicitat aderarea la Uniunea Europeană la 22 iunie 1995.
' Vezi J. Boulois, Op. cit, p. 191 şi urm.

49
 Este ştiut că dreptul la apărare 1 0 1 ; autoritatea de lucru judecat; buna
credinţă; încrederea legitimă - sunt principii generale întâlnite în orice sistem
juridic, având preponderent, un caracter procedural" 1 0 2 . Dar şi principiul
protecţiei drepturilor omului, principiul loialităţii sau cel al egalităţii - sunt
stipulate în legislaţia statelor membre, ceea ce demonstrează tendinţa de
apropiere a sistemelor juridice, determinată de nivelul de dezvoltare
social-economică şi culturală a acestor state. Suntem, în mod evident, în
prezenţa unor opinii asemănătoare în legătură cu ideile călăuzitoare,
conducătoare, privind procesele reglementării juridice la nivel naţional şi
comunitar.
Dacă avem în vedere şi faptul că unele principii, cum sunt cele ale
solidarităţii; nediscriminării; egalităţii de tratament, au un caracter tradiţional
în mai multe sisteme juridice europene, vom înţelege de ce se recurge
uneori, la princpiile generale ale dreptului comunitar ca la importante izvoare
juridice.
După cum se ştie, Tratatele comunitare nu se referă expres la aceste
principii; ele conţin însă, regulile generale care călăuzesc întreaga activitate
de aplicare a reglementărilor pe care le stipulează. în cazul în care nici o pre­
vedere contrară nu este cuprinsă în Tratate "evident, se vor aplica principiile
generale ca parte a ordinei juridice comunitare" 1 0 3 .
b. Tratatul de la Roma reglementează "Politicile Comunităţii:, care
călăuzesc acţiunile comunitare, pe baza a patru libertăţi fundamentale: libera
circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a
capitalului şi plăţilor; libera circulaţie a serviciilor.
Este de remarcat că aceste libertăţi au fost stipulate şi în acordurile de
asociere la Uniunea Europeană. Astfel, în Acordul dintre ţara noastră şi
Comunităţile europene şi statele membre ale acestora 1 0 4 se precizează că pe
durata perioadei de tranziţie "România şi Comunitatea vor stabili gradual o
zonă de liber schimb bazată pe obligaţii reciproce şi echilibrate" 1 0 5 .
Reglementări exprese sunt convenite prin acord şi cu privire la celelalte
libertăţi™ 6 .
în privinţa liberei circulaţii a mărfurilor sunt stipulate reguli precise în
legătură cu: produsele industriale; agricultura; produsele piscicole etc.

Fiind părţi la Pactul Internaţional cu privire la drepturile Civile şi Politice, statele m e m b r e au

c o n s a c r a t de mult t i m p un a s e m e n e a principu. "Orice persoană acuzată de comiterea unei
infracţiuni penale are dreptul ... să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător
ales de ea" (art. 3, pct. a, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice,
adoptat de A d u n a r e a Generală a O N U la 16 d e c e m b r i e 1966 şi intrat în vigoare la 23
martie 1967).
Este vădit faptul că aceste principii sunt corelate cu principiile privind garantarea drepturilor
şi libertăţilor fiinţei u m a n e , care ocupă un loc primordial în sistemul juridic c o m u n i t a r şi în
s i s t e m e l e juridice ale statelor m e m b r e .
Pentru o analiză amplă şi documentată a acestui subiect, a se vedea Octavian Manolache, Drept
comunitar, Editura ALL, Bucureşti, 1995, pp. 14-25.
Acord european instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile europene şi
statele membre ale acestora pe de altă parte, Ratificat de România prin Legea No. 20 din 6
aprilie 1993, Monitorul Oficial No. 73 din 12 aprilie 1993.
Art. 8, al. 1, Ibidem.
Vezi Titlul IV şi Titlul V din Acordul respectiv.

50
 In privinţa liberei circulaţii a persoanelor sunt stipulate reguli în legătură
cu circulaţia lucrătorilor, precum şi cu privire la dreptul de stabilire a
companiilor şi cetăţenilor pentru operaţiunile efectuate de companiile şi de
cetăţenii respectivi 1 0 7 .
în privinţa liberei circulaţii a capitalului şi plăţilor sunt stipulate reguli în
legătură cu operaţiunile financiare, motivate de necesitatea efectuării de
investiţii pe piaţa comunitară, şi cu privire la efectuarea plăţilor.
în privinţa liberei circulaţii a serviciilor sunt stipulate reguli în legătură cu
libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau a unei profesii 1 0 8 .
Evident că aceasta este o componentă a libertăţii de circulaţie a persoanelor,
dar are - ca trăsătură dominantă furnizarea de servicii.
Am socotit necesară trecerea în revistă - chiar şi într-o formă succintă a
acestor patru libertăţi fundamentale - pentru a oferi o imagine cât mai
explicită, încă de la cursul de Teorie generală a dreptului, cu privire la Dreptul
comunitar, ca sistem juridic cu trăsături specifice. Aceste libertăţi
demonstrează cât de complex este procesul de integrare şi ce rol important
revine reglementărilor juridice în promovarea şi realizarea sa.

§3. Armonizarea legislaţiei

a. Analiza efectuată asupra dreptului comunitar, ne îngăduie să constatăm

că acesta exprimă mai elocvent ca alte tipuri şi sisteme de drept raportul dintre
unitatea şi diversitatea reglementărilor, care, în acest caz, este de observat, la
nivelul statelor membre şi la cel continental. în pofida evoluţiilor din ultimii ani,
în sensul unificării normelor juridice comunitare, la nivel naţional se menţin, în
mod firesc, reglementări specifice, care ţin nu numai de un proces normativ în
raport de particularităţi locale, ci, şi în raport de tradiţii.
Orientarea generală este ca ordinea juridică comunitară să se integreze,
treptat, în ordinile juridice naţionale, printr-un efort de armonizare a
legislaţiei109.
b. Armonizarea priveşte asemenea domenii importante, cum sunt:
domeniul vamal; domeniul bancar; societăţile comerciale; conturile şi taxele
societăţilor, protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă; securitatea
socială; serviciile financiare; regulile de concurenţă; protecţia sănătăţii şi vieţii
oamenilor, animalelor şi plantelor; protecţia consumatorilor; impozitarea
indirectă; standardele şi normele tehnice; proprietatea intelectuală şi legile şi
reglementările în domeniul nuclear; transporturile; mediul înconjurător etc.
c. Având în vedere complexitatea procesului armonizării legislaţiei,
Comunitatea a furnizat şi furnizează asistenţă tehnică pentru atingerea

Vezi Regulamentul No. 1612/68 al Consiliului din 5 octombrie 1968 privind libertatea de circulaţie
pentru lucrători în cadrul Comunităţii; Vezi şi Directiva No. 689/1360 din 15 octombrie 1968, a
Consiliului prin care sunt abolite restricţiile asupra circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii
pentru lucrătorii din statele membre şi familiile lor.
Vezi art. 52 şi art. 59, Tratatul de la Roma.
Din experienţa statelor membre, rezultă că armonizarea se desfăşoară: a. concomitent cu
structurarea sistemului juridic comunitar; b. nu numai prin integrarea normelor comunitare în
ordinile juridice naţionale, ci şi prin reţinerea - în sistemul comunitar - a unor reguli practicate de
mai multe state membre o perioadă îndelungată în relaţiile economice dintre ele.

51
obiectivelor urmărite prin: furnizarea ultimelor informaţii, cu deosebire asupra
legislaţiei relevante; schimb de experţi; activităţi de instruire şi formare în
domeniile de specialitate etc.

§4. Dreptul comunitar şi sistemele juridice ale ţărilor asociate

Revoluţiile din anii '89-'90 din Centrul şi Estul Europei - odată cu

transformările politice şi social-economice din ţările respective - a adus în
atenţia Continentului preocuparea lor de integrare în structurile europene şi în
ordinea juridică Comunitară.
a. în acest sens, în ultimii ani, au avut loc negocieri cu fiecare ţară în
parte, care s-au concretizat în acorduri europene instituind o asociere între ţara
respectivă, pe de o parte, Comunităţile europene şi statele membre ale
acestora, pe de altă parte. Prin aceste acorduri s-au stabilit principiile generale,
odată cu reglementările privind realizarea practică a procesului integrării.
b. Pe plan juridic - între ţările asociate şi Comunităţile europene - s-au
prevăzut modalităţi şi procedee de apropiere legislativă, pe baza angaja­
mentului de adaptare a reglementărilor naţionale la cerinţele ordinii de drept
comunitare. Având în vedere dimensiunile acestui proces, precum şi durata sa
în timp, s-au prevăzut măsuri pentru înfăptuirea sa gradúala, pe măsura
parcurgerii etapelor fireşti ale integrării 1 1 0 .
c. Una din căile stipulate în acordurile de asociere este cea a dialogului
permanent în toate domeniile, inclusiv în cel juridic 1 1 1 , aşa încât să fie depăşite
mai uşor obstacolele 1 1 2 şi să se găsească metodele şi procedurile care să
faciliteze integrarea. Acest dialog urmăreşte să "sprijine schimbările politice şi
economice în curs de desăfăşurare" 1 1 3 şi să "contribuie la stabilirea de noi
legături de solidaritate şi de noi forme de cooperare" 1 1 4 .

§5. Ordinea juridică comunitară şi ordinile juridice naţionale

a. După cum am arătat, doctrina a subliniat necesitatea armonizării

legislaţiei, punând, adesea, accentul pe cerinţa integrării ordinii juridice
comunitare în ordinile juridice naţionale. în acelaşi timp, s-a atras atenţia
asupra rolului pe care reglementările naţionale continuă să-l joace în sistemul
juridic continental, observându-se - pe bună dreptate - că noul tip de drept, cel
comunitar, nu înseamnă dispariţia ordinilor juridice naţionale, ci adaptarea lor la

Procesul gradual vizează, în primul rând, schimbările economice şi atingerea unor parametri care
110

să facă compatibilă economia fiecărei ţări asociate cu economiile ţărilor membre ale Uniunii
Europene.
111
Dialogul are loc în domeniile: economic; politic; juridic.
11
Se au în vedere vechile structuri centralizate ale economiilor ţărilor asociate. P r o m o v a r e a
liberei iniţiative în e c o n o m i a , în condiţiile unei concurenţe loiale, a implicat şi implică, în
afara unor măsuri e c o n o m i c e , reglementări juridice adecvate.
Art. 2, al. 1, Acordul European instituind o asociere intre România, pe de o parte,
113

Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat de

România la 6 aprilie 1993.
114
Ibidem (subl. ns.).

52
o formă de cooperare modernă, eficientă economic, în cadrul unui sistem
economic şi politico-juridic integrat, în care îşi găsesc expresia ideile, gândirea
şi acţiunea, tradiţiile şi particularităţile existente în statele membre. Se
construieşte, astfel, o Europă a naţiunilor, a cărei forţă economică va fi cu atât
mai puternică, cu cât economiile statelor membre vor fi mai puternice, iar
cultura continentului va fi mai bogată, prin diversificarea şi creşterea capacităţii
şi a formelor de exprimare artistică, creatoare a fiecărei naţiuni europene.
b. Ordinea juridică comunitară este chemată să apere valorile tradiţionale
ale culturii şi civilizaţiei europene, aducând şi pe această cale, contribuţia sa
proprie la dezvoltarea şi îmbogăţirea culturii şi civilizaţiei universale.
c. Dreptul comunitar - ca expresie a unui raport armonios între unitatea şi
diversitatea reglementărilor juridice ale Continentului - evoluează în sensul
accentuării şi consolidării normelor unitare în domeniile examinate, fără a
subaprecia normele care se menţin la nivel naţional şi, uneori, chiar la nivel
local. Este dovada faptului că Dreptul comunitar nu respinge, ci încurajează
autonomia locală, în toate formele şi ipostazele sale de manifestare,
recunoscând dreptul suveran al statelor membre de a participa la adoptarea
tuturor deciziilor şi de a hotărî de comun acord în toate problemele Uniunii.
lată de ce între ordinea juridică comunitară şi ordinile juridice naţionale
există o relaţie foarte strânsă, exigenţele juridice generale ale Comunităţilor
europene reflectându-se în ordinile juridice naţionale, care - la rândul lor - prin
normele adoptate la nivelul fiecărei naţiuni, garantează aplicarea principiilor şi
normelor generale, luând în considerare unele cerinţe şi particularităţi proprii. în
acest proces nu este favorizat un stat sau defavorizat un altul, interrelaţia dintre
ordinea juridică comunitară şi cea naţională înfăptuindu-se în interesul tuturor
statelor membre.
Uniunea Europeană urmăreşte şi realizează obiectivele de dezvoltare şi
prosperitate economică ale tuturor popoarelor Continentului implicate, cu
participarea nemijlocită a acestora, pe baza acordului lor de voinţă, exprimat în
forme democratice, cu recunoaşterea şi respectarea drepturilor lor suverane,
într-un proces de cooperare, tot mai amplu, în beneficiul tuturor statelor
membre şi al fiecăruia, în parte.

VI. Esenţa dreptului

Marile enciclopedii ale lumii definesc esenţa unui fenomen ca fiind

unitatea trăsăturilor şi raporturilor interne necesare, având o stabilitate relativă,
în conexiune cu fenomenele adiacente. în Larousse, esenţa fenomenelor este
definită drept natura intimă, caracterul lor propriu 1 1 5 , care le exprimă identitatea
şi stabilitatea, deosebindu-le unele de altele.
în lumina acestor consideraţii, esenţa dreptului înseamnă determinarea
calitativă a interrelaţiilor sale intime, care-i conferă locul şi rolul în relaţiile
sociale. Prin analiza acestor interrelaţii şi explicarea lor se poate defini esenţa
dreptului, a legilor şi, în genere, a instituţiilor juridice. "Terenul dreptului -
observa Hegel - este în genere ce e spiritual şi locul său mai apropiat şi punctul

Vezi Le Petit Larousse, CEDEX, Paris, 1993, p. 406.

115

53
său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încât libertatea constituie
substanţa şi determinaţia lui (a dreptului - prec. ns.)" 1 1 8 . "Libertatea este anume
deopotrivă o determinaţie fundamentală a voinţei" 1 1 7 . Dânsul constată că
"voinţa fără libertate este un cuvânt gol, aşa cum libertatea nu este reală decât
ca voinţă, ca subiect" 1 1 8 . Dar - în demersul pe care îl întreprinde pentru a
explica esenţa dreptului - Hegel apreciază necesar să se clarifice legăturile
voinţei cu gândirea, relevând că "voinţa este o modalitate particulară a
gândirii" 1 1 9 căci numai "conceperea este sfredelirea obiectului", adică
dezvăluirea a ceea ce îi este propriu, esenţial 1 2 0 .
în gândirea juridică, s-a subliniat rolul voinţei în dezvăluirea esenţei
dreptului, precizându-se că este vorba de voinţa generală, înţeleasă nu ca o
sumă aritmetică a voinţelor individuale, ci despre o voinţă "determinată de
anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii
statale" 1 2 1 .

§ 1 . Formarea voinţei generale - un proces dialectic

a. Definind libertatea drept "substanţa şi determinaţia dreptului" şi stabilind

că libertatea este, în acelaşi timp, o "determinaţie fundamentală a voinţei",
Hegel observa că "voinţa se pune ca voinţa unui individ determinat"122,
înzestrat cu capacitatea de a gândi, a distinge între bine şi rău, între corect şi
incorect, reflectând asupra faptelor sale şi ale altora. Este o formă de
manifestare a libertăţii individului, ca expresie a voinţei sale - în baza
sentimentelor, instinctelor şi intereselor proprii. Dintr-o asemenea perspectivă,
Hegel constată că "libertatea voinţei este ... liber arbitru" 1 2 3 şi că "reprezentarea
cea mai obişnuită pe care o avem despre libertate este aceea a liberului
arbitru" 1 2 4 .
Pornind, însă, de la realitatea că omul este o fiinţă socială, că trăieşte în
societate, deci împreună cu ceilalţi, marele gânditor atrage atenţia asupra
necesităţii ca libertatea proprie să fie corelată cu libertatea celorlalţi. "Când se
aude spunând că libertatea în genere este să poţi acţiona aşa cum vrei, o atare
reprezentare poate fi luată numai ca o totală lipsă a culturii gândirii, în care nu
se găseşte încă nici o urmă despre aceea ce este voinţa liberă în şi pentru
sine, dreptul, moralitatea etc. 1 , 1 2 5 în lumina acestei analize dânsul observă că
"liberul arbitru este, în loc să fie voinţa în adevărul ei, mai degrabă voinţa ca
fiind contradicţia" 1 2 6 , iar contradicţia "este bunul plac", ce "apare, ca dialectică a

G. W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pp. 30 şi urm.
(subl. ns.).
117
Ibidem.
118
Ibidem.
119
Ibidem.
120
Ibidem.
121
Nicolae Popa, Op. cit,, p. 74 şi urm. în acest fel, voinţa generală "îmbracă o formă specifică",
printr-o acţiune statală "devenind, astfel, voinţă juridică."
122
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 42 (subl. ns.).
123
Ibidem, p. 43.
124
Ibidem. ,
125
Ibidem (subl. ns.).
126
Ibidem, pp. 44.

54
instinctelor şi înclinaţiilor, în felul că ele se tulbură reciproc, că satisfacerea
unuia cere subordonarea sau jertfirea satisfacerii celuilalt'-'127.
Libertatea se exercită de către un individ în relaţia cu libertatea exercitată
de ceilalţi indivizi, aşa cum exprimarea voinţei unei persoane trebuie să ţină
seama de "voinţa şi interesele celorlalţi". Jean Jaques Rousseau face o analiză
aprofundată asupra raportului dintre voinţa individuală, cea de grup şi voinţa
generală. Dânsul demonstrează că "Fiecare individ poate, ca om, să aibă o
voinţă particulară, contrarie sau diferită de voinţa generală, pe care o are ca
cetăţean" 1 2 8 , iar "interesul său particular poate să-i sugereze cu totul altceva
decât interesul comun" 1 2 9 . S-ar putea ca existenţa sa absolută şi natural
independentă "să-l facă să privească ceea ce datorează cauzei comune ca şi
cum ar fi o contribuţie gratuită, a cărei pierdere n-ar fi atât de dăunătoare
celorlalţi cât ar fi pentru el de împovărătoare plata ei". "El s-ar bucura de
drepturile de cetăţean, fără a voi să-şi facă datoria de supus" 1 3 0 . în legătură cu
această tendinţă, Rousseau constată că voinţa individuală poate fi în
contradicţie cu voinţa generală, motiv pentru care dânsul consideră necesar ca
voinţa generală "să fie apărată de ispitele voinţelor particulare"131.
b. Considerând că "voinţa generală este totdeauna dreaptă" 1 3 2 , Rousseau
subliniază necesitatea de a determina indivizii să-şi "pună de acord voinţele lor
1
133
cu raţiunea" , în sensul că publicul trebuie învăţat "să cunoască ceea ce
vrea", din luminile obşteşti, rezultând "unirea înţelegerii şi a voinţei în corpul
social".
Relaţia dintre voinţa individuală şi cea generală nu se referă la un aspect
anume, la un punct oarecare". Dânsul observă dificultatea, dacă nu chiar
imposibilitatea unui acord într-un raport având un asemenea obiectiv singular.
"Dacă nu este imposibil ca o voinţă particulară să se acorde cu voinţa generală
asupra unui punct oarecare, e cu neputinţă ca acest acord să fie cât de cât
durabil şi constant; căci voinţa particulară, prin natura ei, are o tendinţă spre
preferinţe, în timp ce voinţa generală tinde spre egalitate"134.
Dincolo de interese şi obiective singulare, particulare, indivizii au interese
comune, pe care vor să şi le apere şi protejeze", printr-o voinţă comună,
colectivă, de grup. Este evident că această voinţă vizează asemenea valori,
cum sunt siguranţa persoanei şi a bunurilor sale. Ele sunt valori care
interesează pe toţi membrii grupului, pe toţi membrii colectivităţii, ceea ce
explică structurarea şi exprimarea unei voinţe colective în acest sens.
Problema fundamentală - subliniază Rousseau - constă în a găsi forma "care

Ibidem, pp. 44-45.

Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. cit., p. 105 (subi. ns.).
Ibidem, pp. 105-106.
Ibidem, p. 106.
Ibidem, p. 138 (subi. ns.).
Ibidem, p. 138. După opinia sa "judecata care o călăuzeşte nu este întotdeauna dreaptă". De
aceea, dânsul apreciază că se impune să se arate lucrurile "aşa cum sunt" şi să i se arate "calea
pe care o caută". Evident că - fiind esenţa dreptului - această voinţă generală implică explicitarea
normei juridice în care a fost exprimată-
Ibidem, p. 138.
Ibidem, p. 115 (subi, ns.)

55
să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile
fiecăruia" 1 3 5 .
c. Raportul complex dintre voinţa şi interesele individuale, cele de grup şi
voinţa şi interesele generale, este considerat de Rousseau o problemă de
esenţa Pactului social. "Fiecare dăruindu-se tuturor, nu se dăruieşte nimănui şi
cum nu există nici un asociat asupra căruia să nu câştigi acelaşi drept pe care i
l-ai cedat, fiecare câştigă echivalentul a tot ce a pierdut şi, în plus, mai multă
forţă pentru a păstra ce are" 1 3 6 .
în opinia sa, printr-un adevărat Pact social, individul îşi armonizează
voinţa şi interesele proprii, cu voinţa şi interesele grupului, şi chiar cu cele ale
întregii societăţi. "Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui,
sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare
membru, ca parte indivizibilă a întregului" 1 3 7 .
Explicându-şi punctul de vedere, Rousseau atrage atenţia asupra unei
realităţi cunoscute: fiecare individ este membru al comunităţii, corelându-şi
voinţa şi interesele sale cu alte celorlalţi membri ai acestei comunităţi. "Ca
parte a comunităţii primeşte în dar drepturile tuturor celorlalţi membri, legaţi în
mod indivizibil de întreg ... Corpul social este deci o adevărată persoană,
avându-şi eul şi voinţa sa" 1 3 8 .
Aşadar, raportul dintre voinţa individuală, voinţa de grup şi voinţa
generală, trebuie înţeles într-un sens dialectic, cunoscând atât contradicţiile pe
care - în mod obiectiv - le implică, cât şi modalităţile reflectării voinţelor
individuale şi de grup, în cele din urmă, în voinţa generală a întregii societăţi.
Numai în cazul în care aceste contradicţii, sunt cunoscute şi studiate se va
înţelege, în mod corect, procesul formării voinţei generale, ca esenţă a
dreptului.

§2. Voinţa generală - esenţa dreptului

a. Explicând complexitatea formării voinţei generale, înţelegem

interrelaţiile intime, interne ale dreptului, care îi dau stabilitatea necesară, în
conexiune cu alte fenomene sociale. Formându-se într-un proces dialectic
firesc, voinţa generală dă expresie intereselor comune, care preocupă întreaga
societate sau un segment important al ei. "Când spun că obiectul legilor este
întotdeauna general, înţeleg că legea are în vedere pe supuşii in-corpore şi
acţiunile lor ca abstracte, şi niciodată un om ca individ şi nici o acţiune
' 139 '
particulară" . De aceea "legile sunt acte ale voinţei generale" şi nu "nişte
simple înregistrări ale voinţelor noastre" 1 4 0 .

Ibidem, p. 99.
Ibidem p. 101.
Ibidem, (subi, ns.)
Ibidem, (subi, ns.)
Ibidem, p. 136 (subi, ns.)
Ibidem, pp. 139-137. Rousseau atrage atenţia că legea poate "să stabilească că vor exista
privilegii, dar ea nu poate să le acorde nominal nimănui". Voinţa generală nu se poate confunda
cu voinţele individuale şi cu atât mai puţin nu se poate reduce la voinţele individuale, tocmai
pentru că obiectul dreptului conţine în mod necesar un element de generalitate.

56
 G.W.Fr. Hegel observă că voinţa generală, universală - ca esenţă a
dreptului - suprimă "orice mărginire şi singularitate particulară" 1 4 1 . Generalul
este definit prin ceea ce este comun, reprezentând substanţa, raţionalul, în
sensul de necesitate. Fiind o categorie psihologică, voinţa generală se
formează într-un proces de selecţie şi generalizare a ceea ce este esenţial şi
necesar să fie reflectat în drept pentru atingerea unui scop conştient în
reglementarea relaţiilor sociale, în ansamblu, sau a unui segment anume din
aceste relaţii.
b. în voinţa generală, ca esenţă a dreptului, îşi găseşte expresie relaţia
subiectiv-obiectiv, care are o semnificaţie concretă 1 2 . "Chiar dacă scopul este
el însuşi cu totul particular şi subiectiv - constată G. W. Fr. Hegel -, îl numim
totuşi obiectiv" 1 4 3 . Obiectivă poate fi numită "voinţa care este cu totul cufundată
în obiectul său, voinţa copilului, care, încrezătoare, stă fără libertate subiectivă,
şi aceea a sclavului, care încă nu ştie ca fiind liberă şi este de aceea o voinţă
lipsită de voinţă. Obiectivă în acest sens este orice voinţă care acţionează
îndrumată de o autoritate străină" 1 4 4 . Conţinutul subiectiv "este acela care
aparţine numai subiectului" 1 4 5 . Putem înţelege prin aceasta tot ceea ce facem
"fie existenţe reale sau simple gânduri pe care ni le punem în faţă", în vederea
realizării unui scop "el însuşi cu totul particular şi subiectiv"148.
c. Evident, relaţia obiectiv-subiectiv în formarea voinţei generale a
cunoscut particularităţi pe parcursul dezvoltării istorice a societăţii. Exprimată la
început în obiceiuri şi,, cu timpul, în norme cu caracter juridic, această voinţă
s-a conturat ca o conştiinţă generalizată, exprimată în înţelegerea necesităţii
subordonării voinţelor individuale unei voinţe generale, sub forma unui Contract
social 1 4 7 , în vederea apărării şi protejării persoanei şi avutului fiecăruia. Vasile
Conta observa că voinţa generală - exprimată în normele de drept - trebuie să
ducă la "conservarea şi dezvoltarea individului şi a societăţii" 1 4 8 . Dânsul
subliniază că - în mod obiectiv - voinţa generală urmează să reflecte exigenţele
egalităţii "ca o proporţionalitate în împărţirea bunurilor" 1 4 9 , sens în care această
împărţire trebuie să se întemeieze pe servicii care au o dublă natură:
sentimente favorabile aproapelui sau societăţii, adică o conduită subiectivă cu
o anumită eficienţă socială; munca fizică şi cea intelectuală" 15°.
Charles Montesquieu constata că voinţa generală a avut întotdeauna atât
o încărcătură subiectivă, cât şi una obiectivă, procesul psihic care o conturează
şi structurează are în toate cazurile o valoare subiectivă, însă, prin interesele
pe care le exprimă şi, apoi, prin normele juridice care apără relaţiile sociale
implicate, are o încărcătură obiectivă. "După ce popoarele care au distrus

G.W.Fr. Hegel, Op. cit, p. 5 1 .

141

142
Ibidem, pp. 52-54.
143
Ibidem, p. 53.
u
" Ibidem, p. 53 (subi. ns.).
145
Ibidem (subi. ns.).
146
Ibidem. Analiza efectuată de Hegel pune în lumină implicaţiile concrete ale voinţei generale,
exprimate în drept. Dânsul insistă ca semnificaţia subiectivului sau obiectivului voinţei,
concretizate în norme juridice, să fie elucidată de fiecare dată "din raportul pe care poziţia lor o
are faţă de totalitate" (Ibidem).
Vezi Jean Jacques Rousseau, Op. cit., p. 115 şi urm.
147

Vasile Conta, Ms. fr. 278, f. 16 r.

148

149
Ibidem.
1S
° Ibidem, ff. 7r-8r.

57
Imperiul Roman au abuzat o vreme de înseşi cuceririre lor, observa marele
gânditor, spiritul de libertate le-a făcut să se întoarcă la spiritul de echitate,
chiar şi drepturile cele mai barbare au început să fie exercitate cu
moderaţie 1 5 1 .

§3. Voinţa juridică

a. După cum am arătat, legea este - în acelaşi timp - gândire şi voinţă.

Dacă voinţa generală este o categorie psihologică, care se formează într-un
proces dialectic, în relaţia obiectiv-subiectiv, vizând o anumită finalitate,
urmărită în mod conştient, voinţa juridică este tocmai această voinţă generală
oficializată, întărită - cum remarca G.W.Fr. Hegel - "de o autoritate statală".
b. în voinţa generală nu se regăsesc - într-o formulă aritmetică - toate
voinţele individuale. Totuşi, în voinţa generală, care devine voinţă juridică, îşi
găsesc expresia voinţa şi interesele comune unor cercuri largi, dacă nu chiar
ale tuturor indivizilor; voinţa şi interese care preocupă grupuri întregi,
colectivităţi largi ale societăţii. Astfel, în voinţa juridică trebuie să se regăsească
reflectate şi apărate interesele comune, generale, ale comunităţii umane.
c. Transformarea voinţei generale în voinţă juridică nu se produce
automat. Ea parcurge un proces complex în cursul căruia organele abilitate ale
statului, în primul rând organele legislative - printr-o analiză aprofundată a
comandamentelor sociale ale fiecăreui etape - îmbracă în forma normei de
drept, conduita ce urmează a fi promovată în relaţiile sociale.
Dacă organele abilitate ale statului vor sesiza şi respecta voinţa şi
interesele comune ale colectivităţii, ele vor răspunde exigenţelor democratice
ale unui stat de drept. Dacă organele statului vor emite reguli contrare voinţei şi
intereselor colectivităţii, impunând - în mod abuziv - norme menite să apere
interese de grup, obligând comunitatea să le urmeze împotriva cerinţelor
generale de progres şi dezvoltare ale societăţii, vom constata că suntem în
prezenţa unui sistem dictatorial, cu toate caracteristicile ce îl definesc.
d. Marxismul definea dreptul ca fiind "voinţa clasei dominante ridicată la
rangul de lege", o voinţă care reflectă şi realizează, prin mijloace specifice
dreptului, în primul rând interesele acestei clase. Dând expresie unui
asemenea punct de vedere, marxismul critica teza potrivit căreia în drept şi-ar
găsi expresia voinţa generală a societăţii.
în analiza pe care am efectuat-o, am demonstrat că voinţa generală - ca
esenţă a dreptului - nu poate să reflecte şi nu reflectă mecanic toate interesele
individuale, singulare, ci pe cele comune "unor cercuri largi", care "preocupă
colectivităţi semnificative ale societăţii". Problema care se pune este aceea a
"selecţiei şi generalizării acestor interese comune", ceea ce este impsobil de
realizat fără o cunoaştere temeinică a realităţii, a fenomenelor sociale, a
principalelor tendinţe şi orientări şi fără buna credinţă şi priceperea celor care
legiferează, în efortul de a include în normele emise câf mai fidel "voinţa şi
interesele comune ale societăţii".

Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, voi. II, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 223.

58
 e. Nici indivizii, luaţi separat, şi nici anumite grupuri, care au voinţa şi
interesele lor propii, nu au acces nemijlocit la procesul legiferării, adică la
transformarea voinţei generale în voinţă juridică. Acesta este un domeniu rezervat
puterii legiuitoare. O putere care - în toate sistemele democratice - primeşte
învestitura societăţii, printr-un scrutin electoral, organizat şi desfăşurat după norme
convenite şi acceptat tot pe o bază democratică. în timpul desfăşurării campaniilor
electorale, populaţia dă expresie voinţei şi intereselor comune, pe care le doreşte
reflectate în normele de drept, împuternicindu-i pe cei pe care îi aleg să acţioneze
în acest sens.
Sunt însă situaţii în care - după ce au fost aleşi - legislatorii abandonează
interesele colectivităţii, făcând uitate promisiunile ferme pe care le-au făcut în
sensul că "vor elabora norme de drept care să reflecte cât mai fidel voinţa şi
interesele comune ale colectivităţii respective". în unele cazuri s-a constatat că
aceştia - profitând că au ajuns în forurile legiuitoare - recurg la fel de fel de
subterfugii, pentru a adopta norme de drept care le reflectă voinţa şi interesele
proprii sau ale unor grupuri foarte restrânse. încrederea acordată de colectivitate
este înşelată, iar actele normative emise - pe această cale - sunt viciate, ele
dovedindu-se contrare voinţei şi intereselor comune ale celor care i-au învestit pe
cei aleşi, cu puterea de a legifera.
Pentru a preveni şi a elimina asemenea evoluţii grave în procesul transformării
voinţei generale în voinţă juridică, colectivitatea, societatea a convenit asupra unor
instrumente prin care să pedepsească incorectitudinea legislatorilor. între aceste
instrumente, cel mai eficient s-a dovedit a fi revocarea legislatorilor incorecţi şi
corupţi, odată cu expunerea lor oprobiului public.
Evident că pentru ca asemenea măsuri să se aplice cu toată promptitudinea
pe care o implică asemenea fapte grave, este necesar ca cei învestiţi să ia măsura
respectivă să nu fie ei înşişi corupţi, să nu fie ei înşişi necinstiţi, incorecţi.
Poate una din cele mai complete caracterizări ale legislatorilor o găsim la
Rousseau. Dânsul atrăgea atenţia că pentru a descoperi cele mai bune reguli "care
se potrivesc naţiunilor, ar trebui o inteligenţă superioară care să cunoască toate
pasiunile oamenilor şi care să nu aibă nici una" 1 5 2 . Legislatorii ar trebui să cunoască
profund firea umană, iar fericirea lor "să fie independentă de noi, dar care totuşi să
vrea să se ocupe de a noastră" 153 . Unii autori au reproşat lui Jean Jacques
Rousseau că a mers prea departe, cerând un comportament ideal din partea
legislatorilor: şi inteligenţă superioară; şi neimplicarea propriilor interese; şi
preocupare pentru fericirea comună şi nu pentru fericirea personală.
Poate că - în unele privinţe - aceşti critici au dreptate. J.J. Rousseau cerea
mult, iar în unele privinţe, mult prea mult, legiuitorilor. Ceea ce, însă, nimeni nu ar
trebui să pună în discuţie este corectitudinea pe care are obligaţia să o dovedească
permanent acest corp de elită al oricărei societăţi democratice: legislatorii trebuie să
facă tot ce le stă în putinţă pentru a cunoaşte şi reflecta cu cât mai multă fidelitate
voinţa şi interesele comune ale societăţii în normele de drept, astfel încât voinţa
generală să îmbrace haina juridică, care să garanteze realizarea intereselor
generale ale colectivităţii umane.

Jean Jacques Rousseau, Op. cit., p. 139.

Ibidem.

59
VIII. Conceptul dreptului

Analiza apariţiei şi dezvoltării dreptului, a determinărilor sale şi înţelegerea

esenţei acestui important fenomen social, ne îngăduie să ne oprim asupra
conceptului dreptului şi să surprindem unele din cele mai semnificative relaţii pe
care le cunoaşte cu libertatea, cu morala, cu religa. G. W. Fr. Hegel atrăgea
atenţia asupra faptului că se obişnuieşte "să se vorbească despre concepte de
drept romane, germanice, de concepte aşa cum sunt definite în cutare sau cutare
cod, în timp ce acolo nu apare nimic despre concepte, ci numai determinări
juridice generale, principii abstracte, axiome, legi şi altele asemănătoare" 1 5 4 .
Marele gânditor observa că se neglijează diferenţa dintre concepte şi determinări,
ajungându-se "la devierea punctului de vedere şi la prefacerea întrebării despre
adevărata îndreptăţire juridică într-o justificare prin circumstanţe, în consecinţă
din presupoziţii care sunt tot aşa de puţin îndreptăţite" 1 5 5 , punându-se "apariţia
exterioară în locul naturii lucrului" 1 5 6 . Dânsul constata că în cazul "justificării
istorice a dreptului" se ajunge la confundarea "originii exterioare cu constituirea
din concept" 1 Ducând analiza până la capăt - în scopul înţelegerii conceptului
dreptului - Hegel suprinde relaţia dintre scop şi concept. "Dacă naşterea unei
instituţii se dovedeşte ca perfect adecvată scopului şi necesară sub
circumstanţele ei determinate, şi prin aceasta este realizat ceea ce cere punctul
de vedere Istoric, atunci, dacă aceasta urmează să fie privit drept o justificare
generală a lucrului însuşi, rezultă mai degrabă contrariul, anume că, fiindcă atare
circumstanţe nu mai sunt date, instituţia şi-a pierdut mai degrabă sensul şi
dreptul ei"^ 5 8 . Prin exemple concrete, dânsul demonstrează că "semnificaţia
istorică, înfăţişarea şi facerea inteligibilă istorică a originii şi de altă parte privirea
filozofică deopotrivă a originii, şi a conceptului lucrului se găseşte în sfere diferite,
ele pot păstra în măsura aceasta o poziţie indiferentă una faţă de alta" 1 5 9 . Dacă
punctul de vedere istoric ne ajută să înţelegem instituţia juridică examinată prin
prisma circumstanţelor care au determinat-o şi justificat-o, conceptul ne ajută să
descifrăm ce este profund, definitoriu pentru acea instituţie, care dăinuie peste
timp.

§ 1 . înţelegerea conceptului dreptului

a. Conceptul îşi are originea în latinescul conceptum, ceea ce înseamnă

cugetat, gândit. Conceptul reprezintă cea mai înaltă treaptă de abstracţie,
susceptibilă de o continuă perfecţionare, prin evoluţia progresivă a gândirii de
la simplu la complex, în efortul de reflectare cât mai exactă a realităţii obiective
în continuă transformare. Acest proces de reflectare vizează modalităţile în
care gândirea îşi însuşeşte concretul, cu multiplele sale determinaţii.

154
G.W.Fr.Hegel, Op. of., pp.25-26.
155
Ibidem, p. 26.
156
Ibidem.
157
Ibidem.
158
Ibidem (subl. ns.).
159
Ibidem (subl. ns.).

60
 b. Pentru a înţelege conceptul dreptului - în lumina coordonatelor şi
determinărilor sale generale - considerăm necesar să enunţăm concepţia, de
ansamblu, a lui G.W.Fr.Hegel asupra acestui subiect. în ştiinţă - observa Hegel
- conceptul "este numai un progres imanent şi o producţie a determinaţiilor
sale" 1 6 0 . Principiul "care pune în mişcare conceptul, care nu numai dizolvă
particularizările universului, ci le şi produce, eu îl numesc dialectică" 1 6 1 . O
dialectică care nu trebuie interpretată în sensul că "ea desface, încurcă, duce
încoace şi încolo o propoziţie, un obiect dat sentimentului, conştiinţei imediate
în genere", ci o dialectică mai înaltă a conceptului, care "înseamnă a produce
determinarea nu numai ca o pură limită şi un contrariu, ci de a scoate şi sesiza
din ea conţinutul pozitiv şi rezultatul, prin care numai determinarea este
dezvoltare şi progres imanent" 1 6 2 . Această dialectică nu este atunci acţiunea
exterioară a unei gândiri subiective ci "este sufletul propriu al conţinutului, care
îşi generează în mod organic ramurile şi fructele sale 1 6 3 . Gândirea ca
subiectivă "asistă numai la această dezvoltare a ideii, ca proprie activitate a
raţiunii sale, fără să-i adauge vreun ingredient din partea sa" A considera
ceva în mod raţional nu înseamnă a adăuga obiectului din afară o raţiune şi a-l
prelucra prin aceasta, ci obiectul este pentru el însuşi raţional. "Aici - constată
Hegel - spiritul este în libertatea lui, vârful cel mai înalt al raţiunii conştiente de
sine, care îşi dă realitate şi se creează ca lume existentă" 1 5 . Determinările în
dezvoltarea conceptului sunt, pe de o parte, ele însele concepte; pe de altă
parte, fiindcă conceptul "este în mod esenţial ca idee, ele sunt în forma
existenţei-în-fapt" şi seria conceptelor care rezultă astfel "este în acelaşi timp
prin aceasta o serie de formaţii concrete" 1 6 6 , ca "determinări ale conceptului în
dezvoltarea ştiinţifică a ideii: 1 6 7 . Şi, concretizând aceste raţionamente filozofice,
Hegel observa că ideea "aşa cum este determinată ca familie (instituţie juridică
- prec. ns.), are ca premisă determinările conceptuale de drept"168, care este
dat ca formaţie concretă, împreună cu alte premise interioare "ca drept al
proprietăţii, contract etc." 1 6 9 .
Hegel atrage atenţia asupra necesităţii de a se înţelege că determinările
conceptuale ale instituţiei juridice a familiei, instituţiei proprietăţii, contractelor
e t c , reprezintă "cealaltă faţă a dezvoltării, care numai într-o cultură mai înaltă,
mai împlinită, a dus la această existenţă specific definită a momentelor ei" 1 7 0 .
c. în opinia lui Montesquieu, conceptul dreptului trebuie înţeles în
devenirea sa istorică, în determinările sale. Dânsul porneşte de la teza potrivit
căreia "legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor". După
cum legile inutile slăbesc pe cele necesare - constata Montesquieu - cele care

160
Ibidem, p. 56.
161
Ibidem.
162
Ibidem.
163
Ibidem (subi, ns.)
164
Ibidem, p. 57.
165
Ibidem.
166
Ibidem.
167
Ibidem.
168
Ibidem, (subl. ns.)
169
Ibidem.
170
Ibidem (subl. ns.).

61
pot fi eludate slăbesc legislaţia" 1 7 1 . în baza unor exemple concrete din dreptul
roman, marele gânditor atrage atenţia asupra obligaţiei de a avea grijă ca
"legile să fie plăsmuite în aşa fel încât ele să nu vie în contradicţie cu natura
lucrurilor" 1 7 2 .
Jean Jacques Rousseau considera că este "nevoie de convenţii şi de
legi pentru a lega drepturile de datorii şi pentru a readuce dreptatea la
obiectul ei", ceea ce înseamnă "a o transforma într-o forţă reală", deoarece,
înainte de o asemenea transformare, dreptatea, justiţia nu sunt decât o
cerinţă a conştiinţei 1 7 3 .
In analiza conceptului dreptului, în gândirea românească sunt surprinse
locul şi rolul conştiinţei juridice, atât în cunoaşterea cerinţelor realităţii, cât şi
în enunţarea exigenţelor conduitei de urmat. Din cercetările efectuate, Vasile
Conta a ajuns la concluzia că dreptul ar fi putut fi definit ca fiind "conştiinţa
despre un tot ordonat şi coordonat de legi naturale, care cârmuiesc un feliu
de fenomene" 1 7 4 . Drept înseamnă a avea proprietatea cutărei utilităţi asupra
lucrului, adică un anumit drept (de creanţă, de folosinţă etc.). Dânsul
consideră că este un bun, în sens juridic "orice lucru util (chiar stelele pentru
navigator)" 1 7 5 , cu alte cuvinte, bunurile sunt "susceptibile de anumite drepturi
determinate din cauza naturii lor"; dreptul poate exista asupra unor bunuri
corporale sau incorpórale, dar, din această perspectivă - conceptul dreptului
îşi găseşte expresia "în existenţa specific definită" 1 7 6 a unuia din momentele
sale.
Atât ideile lui Montesquieu cu privire la nevoia ca legile, dreptul, în
general, să nu fie "în contradicţie cu natura lucrurilor", cât şi optica lui
Rousseau cu privire la relaţia dintre drept - dreptate - justiţie, precum şi
gândirea lui Vasile Conta în legătură cu rolul conştiinţei în construcţia
dreptului şi cu privire la unele din formele de manifestare ale dreptului,
confirmă multiplele determinaţii ale conceptului dreptului, care este o
reflectare a realităţii juridice în gândire, printr-o analiză ştiinţifică istorică şi
logică a naturii dialectice a instituţiilor juridice, a fenomenului juridic, în
general.

§2. Conceptele dreptului, libertăţii, moralei

Examinarea, chiar şi succintă, a unor forme de manifestare ale raportului

dintre aceste concepte fundamentale ne îngăduie să explicăm, şi din alte
unghiuri de vedere, conceptul dreptului. Dreptul este - observa Hegel -
"existenţa-în-fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine" 1 7 7 .

Charles M o n t e s q u i e u , Despre spiritul legilor III, loc. cit., p. 128.

Ibidem.
Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. cit., p. 134.
Vasile Conta, Opere filozofice, Bucureşti, 1924, p. 614.
Vasile Conta, Ms., f. 19r.
A c e a s t ă optică o g ă s i m la G.W.Fr.Hegel în demonstraţia asupra manifestărilor specifice ale
c o n c e p t u l u i dreptului.
G . W . F r . H e g e l , Op. cit, p. 55.

62
 a. Dreptul este "libertate ca idee" 1 7 8 . Fiecare treaptă a dezvoltării
libertăţii are dreptul ei propriu "fiindcă ea este existenţa-în-fapt a libertăţii
într-una din determinaţiile ei proprii".
în formalismul dreptului se regăsesc diferenţe faţă de conceptul de
libertate. Faţă de un drept mai formal "acesta înseamnă mai abstract şi de
aceea mai mărginit, sfera şi nivelul spiritului, în care el a adus în sine la
determinare şi realitate momentele următoare conţinute în ideea sa, au ca
fiind mai concrete, mai bogate în sine şi cu adevărat universale, tocmai de
aceea, un drept mai înalt" 1 .
b. Când se vorbeşte despre opoziţia moralităţii, a eticului, faţă de drept -
atrage atenţia Hegel - "atunci nu se înţelege prin drept decât cel formal al
personalităţii abstracte" 1 8 0 . Moralitatea, eticul, interesul societăţii al statului -
sunt fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste forme "este o
determinare şi o existenţă-în-fapt a libertăţii" 1 8 1 . în conflict ele nu pot intra
decât în măsura în care stau pe aceeaşi linie, aceea de a fi drepturi.
Dacă punctul de vedere moral nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din
formele sale, ea nu ar putea să intre în nici un fel în conflict cu dreptul
personalităţii sau cu un altul. Şi, pentru că dreptul cuprinde în sine conceptul
libertăţii - cea mai înaltă determinaţie a spiritului, faţă de care "orice altceva
este lipsit de substanţă" 1 8 2 -, conflictul pe care îl examinăm, cuprinde, în
acelaşi timp, celalalt moment: cel al limitării sale, în sensul că un drept este
subordonat altuia, iar libertatea unuia este corelată - prin normele moralei şi
ale dreptului - cu libertatea altuia.
c. Chiar atunci când conceptul dreptului pare a fi dispersat, aceasta nu
este decât o aparenţă, care se dovedeşte ca atare în progresul dreptului,
deoarece elementele concrete, particulare se întorc până la urmă în
conceptul său general.
Urmărind modul în care conceptul dreptului, în relaţia cu cel al libertăţii
şi moralei se îmbogăţeşte, înţelegem locul ce-i revine, la rândul său, în
exercitarea libertăţii şi în înfăptuirea preceptelor morale.
Valorile libertăţii şi ale moralei sunt prezentate nu numai într-o formă
generală, în drept, ci şi în diferitele modalităţi de manifestare ale instituţiilor
sale, în relaţiile de familie, în relaţiile de proprietate, în relaţiile contractuale.
Aşa cum observa Hegel, acestea sunt expresii concrete ale conceptului
dreptului, care - în relaţia cu libertatea şi morala - este înţeles în întreaga sa
complexitate, atât în dimensiunile sale generale, abstracte, cât şi în formele
concrete ale realităţii juridice.

"d Ibidem, p. 54.

179
Ibidem, p. 55.
180
Ibidem.
181
Ibidem, pp. 55-56.
182
Ibidem, p. 56.

63
 §3. Definiţia dreptului

Analiza conceptului dreptului, a determinărilor sale şi a diferitelor sale

forme concrete de manifestare ne permite să definim acest fenomen, ţinând
seama de genul proxim, şi de diferenţa sa specifică în raport cu celelalte
modalităţi de reglementare a relaţiilor sociale.
în decursul anilor, dreptului i s-au dat diferite definiţii. Unele mai bogate şi
mai detaliate; altele mai simple, aşa încât percepţia sa a devenit mai uşoară,
iar realitatea şi aplicarea normelor sale fiind stimulată de înţelegerea sensului
şi semnificaţiilor conduitei prescrise în relaţiile umane.
Romanii dădeau cuvântului jus nu numai sensul de drept, ci şi pe cel de
dreptate, de norme legale, de lege. Un sens similar întâlnim în sistemul
francez, unde se foloseşte cuvântul droit. Englezii folosesc cuvântul right, iar
germanii recht.
După cum am arătat, deja, în partea introductivă a cursului, dreptul este
folosit în sensul de ştiinţă, ca ansamblu de idei, concepte, noţiuni; în sensul de
artă, ca ansamblu de procedee pentru reflectarea în normele sale, cu cât mai
multă fidelitate, a cerinţelor realităţii sociale, şi de aplicare cât mai riguroasă a
textelor normative la un caz concret; în sensul de tehnică, ca ansamblu de
norme prin care sunt reglementate raporturile sociale.
în acelaşi timp, dreptul, fiind o tehnică a orientării şi organizării relaţiilor
sociale, pornind de la cerinţele obiective ale desfăşurării lor, este definit ca
drept obiectiv, spre a-l deosebi de dreptul subiectiv, care semnifică posibilitatea
subiectului de a-şi promova şi apăra interesele proprii prin mijloace juridice 1 8 3 .
Jean Jacques Rousseau, stăruind asupra rolului dreptului "în ordonarea
relaţiilor sociale", constata că putem vorbi despre legi, în sensul de legi
fundamentale prin care se urmăreşte să se asigure "cea mai bună formă
posibilă treburilor publice"; legi care se referă la relaţia membrilor societăţii
între ei şi a acestora cu întregul corp social. Aceste legi "asigură independenţa
unui individ faţă de ceilalţi şi în acelaşi timp dependenţa sa faţă de stat"; o
dependenţă care - după opinia marelui gânditor - "asigură libertatea, dat fiind
că ea este aceeaşi pentru toţi particularii" 1 8 4 ; legi care se referă la relaţia dintre
"om şi lege, adică relaţia dintre nesupunere şi pedeapsă, ceea ce dă naştere
legilor criminale" 1 8 5 ; legi care nu se sapă nici în marmură nici în bronz, ci în
inimile cetăţenilor, legi, care - după convingera lui Rousseau - "alcătuiesc
adevărata constituţie a statului" 1 8 ; aceste legi "menţin poporul în spiritul
rânduielilor sale şi înlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin forţa deprinderii.
Este vorba de moravuri, de obiceiuri şi mai ales de opinie ... de care depinde
succesul tuturor celorlalte" 1 8 7 .

Nicolae Popa, Op. cit, pp. 44-45.

Jean Jacques Rousseau, Op. cit, p. 160.
184

185
Ibidem, p. 161.
186
Ibidem.
187
Ibidem. Rousseau consideră că de aceste aspecte, un legislator mare ar trebui să se preocupe în
secret "dând impresia că s-ar limita la reglementări particulare, care nu sunt însă decât bolta a
cărei cheie o formează moravurile născute încetul cu încetul" (Ibidem - subl. ns.).

64
 Dreptul în sens subiectiv a cunoscut o dezvoltare deosebită, mai ales în
urma ultimei conflagraţii mondiale. Adoptarea de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, şi, apoi, a Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi a
Pactului Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale,
semnifică momente de referinţă în structurarea dreptului în sens subiectiv,
oferind fiinţelor umane de pretutindeni instrumentele necesare spre a-şi
valorifica, promova şi apăra drepturile 1 8 8 .
b. Din perspectiva acestei analize, rezultă că dreptul are - în mod necesar
- în primul rând un caracter normativ, care este demonstrat de unitatea internă
a normelor sale şi de modul în care acţionează. Eminenta cercetătoare a
fenomenului juridic în general, şi a conceptelor şi categoriilor sale, în special a
conştiinţei juridice, Anita Naschitz sublinia importanţa caracterului normativ al
dreptului, definindu-l ca un complex de reguli de comportament care urmăresc
"să reglementeze, într-un anumit scop conduita previzibilă a oamenilor" 1 8 9 .
c. Din examinarea conceptului dreptului, a relaţiilor sale cu alte concepte
fundamentale, cum sunt: libertatea, morala şi din explicarea instituţiilor juridice,
pe baza circumstanţelor care le-au determinat, rezultă dimensiunea istorică a
dreptului, a cărei cunoaştere ne îngăduie să descifrăm cauzele care au impus
emiterea unor norme într-o anumită perioadă şi a altor norme într-o altă
perioadă. Totodată, dimensiunea istorică permite să înţelegem rolul dreptului în
organizarea şi desfăşurarea relaţiilor social-economice în etapele succesive
ale istoriei, în efortul de progres şi dezvoltare al umanităţii. O contribuţie
remarcabilă în explicarea dimensiunii istorice a dreptului a avut-o şcoala
istorică germană, care a demonstrat că dreptul este un produs istoric şi trebuie
înţeles prin analiza împrejurărilor istorice care i-au configurat conceptele,
categoriile, structura normelor şi modalităţile de transpunere a lor în viaţă.
"Dacă naşterea unei instituţii se dovedeşte ca perfect adecvată scopului şi
necesară sub circumstanţele ei determinate, şi prin aceasta este realizat ceea
ce cere punctul de vedere istoric", atunci când acele "circumstanţe nu mai sunt
date, instituţia şi-a pierdut mai degrabă sensul" 1 9 0 . Documentele istorice -
observă Fr. Savigny - ne ajută să "recunoaştem în ele un drept cu caracter
propriu poporului căruia el se aplică" 1 9 1 .
Montesquieu sintetiza într-o formă concisă semnificaţia dimensiunii
istorice în definirea dreptului, sugerând că "trebuie să lămurim istoria cu
ajutorul legilor, iar legile cu ajutorul istoriei"192.
d. Dar, dacă caracterul normativ şi dimensiunea istorică se întâlnesc - în
mod necesar - şi în celelalte modalităţi de reglementare a relaţiilor sociale, cum
ar fi: obiceiul; normele religioase; normele morale, investirea regulilor de
conduită de către autoritatea statală este o caracteristică care aparţine exclusiv
normelor dreptului. Este evident că o asemenea trăsătură, proprie normelor

Vezi Dumitru Mazilu, Report on Human Rights and Youth, Doc. E/CN.4/Sub.2/1989/41/Add. 1, 10 July
1989.
' Anita Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 87.
G.W.Fr.Hegel, Op. cit, p. 26.
Fr. K. Savigny, Vom Beruf unserer Zeit fur Gesetzgebung und Rechtswissenschaft, Freiburg,
1982, p. 5 şi urm.
Charles Montesquieu, Op. cit, p. 203.

65
juridice, reprezintă acea diferenţă specifică, care - în raport cu genul proxim,
constituit de modalităţile diverse de reglementare a relaţiilor sociale -
individualizează şi particularizează dreptul în relaţia sa cu regulile obiceiului, cu
normele religioase şi cu cele morale. Montesquieu observa că "pe vremea lui
Carol cel Mare toţi erau obligaţi, sub ameninţarea unor pedepse grele, să se
prezinte la chemare, de orice război ar fi fost vorba; nu se admiteau scuze; iar
193 "
comitetele care ar fi scutit pe cineva erau ele însele pedepsite" . Intr-un
sistem democratic - observa Rousseau - "toţi hotărăsc, în calitate de cetăţeni,
legea de care ascultă toţi, în calitate de supuşi" 1 9 4 , iar, în cazul încălăcării
conduitei prescrise intervine sancţiunea, constrângerea puterii statale.
Pe baza acestor trăsături distinctive, putem conclude că dreptul este
ansamblul normelor de conduită instituite sau sancţionate de către stat, care
exprimă voinţa şi interesele comune, generale, asigurate, în aplicarea lor, de
forţa coercitivă a statului.

Charles Montesquieu, Op. cit, III, loc. cit, p. 250 (subl. ns.).
193

Jean Jacques Rousseau, Op. cit, p. 135. (subl. ns.).

194

66
 TITLUL III
DREPTUL Şl STATUL

CAPITOLUL IV
DREPTUL Şl STATUL

I. Apariţia statului. Primele forme de organizare statală

Aceleaşi cauze care determină apariţia dreptului, stau la baza apariţiei

statului.
Schimbările social-economice din Comuna primitivă au făcut insuficiente
formele de organizare existente: ginta; fratria; tribul.

§ 1 . Caracteristicile primelor forme de organizare statală

Treptat, se conturează o nouă formă de organizare socială: cea

politico-statală, caracterizată prin structurarea unei forţe publice, de constrân­
gere, utilizată pentru: a promova interese generale, comune; a apăra drepturile
cetăţenilor; iar cu timpul pentru a impune voinţa unor grupuri, altora, de regulă
celor opuse.
în Asiria, în Babilon, în China apar mari gospodării sclavagiste, care se
întemeiază, tot mai mult, pe transformarea oamenilor liberi în sclavi pentru
neplata datoriilor. în Grecia, la Roma, se formează o aristocraţie gentilică, o
aristocraţie militară şi funcţionărească, precum şi clase ale negustorimii şi
cămătarilor. între aceste grupuri ale stăpânilor de sclavi se desfăşoară o luptă
acerbă pentru dobândirea unei părţi tot mai mari din plus-produsul realizat.
Setea de îmbogăţire determină punerea la cale a unor războaie împotriva altor
state, cei mai puternici jefuind nemilos pe cei învinşi şi transformându-i adesea,
în sclavi. Aceste scopuri şi interese ale stăpânilor de sclavi îşi găsesc expresie
în cele două funcţii - internă şi externă - exercitate de statul sclavagist.
Funcţia internă era îndreptată în direcţia ocrotirii stăpânilor de sclavi,
ţinerii în frâu a masei sclavilor, recurgându-se adesea chiar la mijloace
violente. Stăpânii de sclavi au înăbuşit sângeros răscoalele din Sicilia şi Asia
Mică, răscoala lui Saumacos din regatul Bosforului şi a "Sprâncenelor roşii" din
China. Prin mijloace violente a fost înăbuşită răscoala lui Spartacus "unul din
cei mai mari eroi ai acelor timpuri", cum a fost caracterizat de către cei mai
mulţi cercetători ai epocii.
Funcţia externă a statului sclavagist era exercitată în scopul extinderii
teritoriului precum şi pentru apărarea propriului teritoriu. Numărul războaielor

67
este deosebit de mare, unele dintre ele durând ani îndelungaţi: războiul
peloponezian dintre statele greceşti antice, războiul metecilor, războaiele
Romei antice etc.
Statul sclavagist a cunoscut trei forme de guvernământ: monarhia
sclavagistă, aristocraţia sclavagistă şi democraţia sclavagistă. Monarhia
sclavagistă cunoaşte ca element predominant aşa zisa "despoţie orientală",
fiind cunoscută mai ales în Babilon, India, Asiria, Persia ş.a. Ea este
caracterizată prin menţinerea - timp îndelungat - a proprietăţii obştilor asupra
pământului. Monarhia sclavagistă este cunoscută şi în unele state ale Greciei
antice sub forma tiraniilor - Dionis în Siracuza, Policrat în Samos, Pisistrate la
Atena etc. - iar la Roma antică sub forma diarhiei (puterea era împărţită între
senat şi împărat) până la Diocleţian, când devine absolută.
Aristocraţia sclavagistă este întâlnită în Sparta, la Roma în secolele Vl-I
î.e.n. şi în Cartagina în mileniul I î.e.n. Ea se caracterizează prin aceea că
puterea de stat se afla în mâna unei minorităţi - nobilimea aristocratică.
Democraţia sclavagistă - întâlnită în statul atenian - asigură guvernarea
stăpânilor de sclavi cu participarea la conducerea statului a unui număr mare
de cetăţeni, care se întruneau în adunări populare, în tribunalul juraţilor
denumit Helia şi prin exercitarea funcţiilor administrative pe baza unui cens de
avere.
Caracteristicile statului geto-dac se conturează în primele decade ale sec.
I î.e.n., în timpul domniei lui Burebista, care începuse puţin înainte ca Sylla să fi
devenit dictator la Roma 1 . Forţa publică era asigurată de un aparat de stat, în
structura căruia se distingeau: instituţia domnitorului, regele Burebista; instituţia
viceregelui, pe care o deţinea marele preot 2 ; un consiliu, alcătuit din consilieri
regali 3 ; dregătorii militari 4 ; clerul; strângătorii de impozite; judecătorii,
căpeteniile de obşti vicinale 5 .
Teritoriul statului dac, în vremea lui Burebista, atingea "spre apus
Cadrilaterul boem, Dunărea de mijloc şi Moravia, spre nord Carpaţii Păduroşi,
spre răsărit Bugul şi Marea Neagră, iar spre miazăzi lanţul Balcanilor" 6 .
Unificat prin intermediul davelor, acest teritoriu asigura participarea
populaţiei la schimburi comerciale; înlesnea recrutarea oştilor regelui; facilita
unitatea religioasă; îngăduia participarea la treburile publice 7 .
în pofida unor conflicte şi a unor evoluţii contradictorii - prezente şi pe
teritoriul Daciei - această formă de organizare statală reprezintă prima
organizare politică şi militară care s-a constituit pe teritoriul ţării noastre,
îmbinând formele tradiţionale ale organizării gentilice cu formele noi ce se
conturau în întreaga zonă şi care aveau să se amplifice sub influenţa
instituţiilor romane.
După cucerirea Daciei de către romani, marea majoritate a populaţiei a
continuat să o formeze geto-dacii, iar - după cum observa Ptolomeu - teritoriul

1
lordanes, XI, 67.
2
Ibidem, XI, 66-68.
3
A c o r n i o n , r. 25-26.
4
Suidas, I, p. 480.
Pentru o analiză amplă şi documentată a se vedea Vladimir Hanga, Istoria Dreptului Românesc,
5

loc. cit., p. 71 şi urm.

6
Ibidem, p. 73.
7
Strabo, VIII, 3, 1 1 .

68
noii provincii imperiale romane era format din "Transilvania, Banatul, Oltenia,
vestul Munteniei şi o parte din Moldova" 8 .
în timpul lui Traian, provincia era condusă de un guvernator legatus
Augusti pro praetore, iar în timpul domniei lui Hadrlan a fost împrăţită în Dacia
Superior şi Dacia Inferior, ca mai târziu, începând din iulie 133 să fie împărţită
în Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Aceste trei subdiviziuni
ale Daciei erau conduse de câte un procurator, care avea atribuţii
administrativ-financiare 9 . Pentru a asigura unitatea de conducere a întregului
teritoriu, era numit un guvernator peste cele trei Dacii; el era "legat al
împăratului", cu rang de pretor - legatus Augusti pro praetore trium Daciarum şi
consular al celor trei Dacii - consularis trium Daciarum.
Dreptul roman statornicea o organizare statală unitară în Dacia, împărţirea
în trei subdiviziuni urmărind o conducere administrativă mai eficientă. Atribuţiile
stipulate la nivelul subdiviziunilor erau corelate cu cele ale Puterii centrale.
Guvernatorul provinciei avea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecă­
toresc etc. 1 0

§2. Norme juridice care guvernează organizarea de stat feudală

Dezvoltarea relaţiilor de producţie a dus la apariţia proprietăţii feudalului

asupra pământului şi la proprietatea incompletă asupra producătorului, asupra
iobagului, pe care nu-l mai poate ucide, dar îl poate vinde şi poate dispune de
el, odată cu pământul de care era legat.
Marii feudali au declanşat frecvente războaie între ei, urmărind întărirea
puterii lor. Se cunosc războaie îndelungate cum au fost: războiul de 100 de ani
dintre Franţa şi Anglia (1337-1453), îndreptat spre ocuparea Flandrei
industriale, războiul de 30 de ani dintre Franţa şi Germania, cruciadele etc.
în această epocă istorică, statele mai mici au desfăşurat războaie legitime
de apărare împotriva cotropitorilor şi asupritorilor. Sunt edificatoare, în acest
sens, războaiele duse de ţările române sub conducerea lui Ştefan cel Mare,
Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul împotriva jugului otoman.
Trebuie precizat că în exercitarea funcţiilor statului, marii feudali au
recurs, adesea, la un mecanism de stat, caracterizat printr-o strânsă conlucrare
cu instituţiile clericale. Justiţia bisericească avea o sferă largă de aplicare, în
competenţa ei intrând nu numai pricini bisericeşti, ci şi laice. Mai mult, clerul se
transformase într-o castă privilegiată, având dreptul de a încasa o dijmă
bisericească de la credincioşi.
Forma de stat dominantă în feudalism a fost monarhia, care, pe măsura
dezvoltării feudalismului, se întăreşte continuu, îmbrăcând forma absolută, mai
ales în perioada accentuării tendinţelor de descompunere a feudalismului şi
intensificării răscoalelor ţărăneşti. Forma monarhică absolută se instaurează în
Franţa la începutul sec. XVII sub Francisc I, în Anglia odată cu instaurarea
dinastiei Tudorilor la sfârşitul sec. XVI, iar în ţara noastră îmbracă forma

Ptolomeu, II, 8, 1-2.

Vladimir Hanga, Op. cit, p. 84.
}
Ibidem, p. 85.

69
dominaţiei habsburgice în Transilvania şi asupririi turco-fanariote în Moldova şi
Ţara Românească.
Dreptul bizantin a influenţat puternic monarhia feudală din Moldova şi Ţara
Românească. Şeful statului a luat titlul de domn (dominus - stăpân de
domeniu), întrunind totalitatea puterilor în stat; în afară de învestitura laică,
domnul primea şi una mistică - ungerea cu mir de către Patriarhul
Constantinopolului şi de către mitropolitul ţării, odată cu rugăciunea de
încoronare; domnul se încorona şi presta jurământ pe Evanghelie; odată cu
prerogativele de drept laic, exercita unele prerogative de drept bisericesc;
puterea domnului era mărginită numai de regulile obiceiului pământului şi de
pravile; el exercita o putere personală, indivizibilă şi netransmisibilă;
succesiunea la tron era cârmuită de sistemul mixt electiv-ereditar. începând din
secolul al XVI-lea, reglementările privind acest sistem mixt au suferit modificări,
deschizându-se posibilitatea accesului la tron al oricărui "boier mare", cum au
fost familiile Movileştilor, Cantacuzinilor. înalta Poartă a anulat regula alegerii
pe viaţă a domnului, înlocuind-o cu regula "întăririi de către Poartă" a domnului
la fiecare 3 ani. Documentele atestă că în sec. al XVII-lea se instituise regula
prin care se dădea posibilitatea boierilor să aleagă din rândurile lor domnul.
Acest principiu a dăinuit până în sec. al XVIII-lea, când turcii consacră regula
numirii domnului de către înalta Poartă. Ultimul domn ales la 1730 a fost
Constantin Mavrocordat 1 1 .

§3. Forma Republicii aristocratice

Sub influenţa dezvoltării comerţului şi a extinderii relaţiilor comerciale,

apar reglementări specifice privind organizarea aristocratică. Analiza pe care o
efectuează Charles Montesquieu impactului raporturilor de comerţ asupra
normelor juridice ale timpului demonstrează existenţa unor particularităţi în
organizarea statală din acele zone în care comerţul era foarte întins, iar pe
alocuri, dominant 1 2 .
Aşa se explică apariţia formei republicii aristocratice în oraşe ca: Veneţia,
Genova, Florenţa, Milano, Verona, iar în Europa răsăriteană - Novgorod (sec.
XIII-XV). Aceste'oraşe şi-au dobândit autonomia politică, puterea găsindu-se în
mâna marilor comercianţi, era exercitată de consilii orăşeneşti sau de către un
sfat, prezidat de către unul din demnitarii cei mai bogaţi şi mai influenţi.
în această perioadă, se dezvoltă treptat, relaţii de producţie capitaliste,
care - îndeosebi, după Revoluţia franceză din 1789 şi după celelalte revoluţii
burghezo-democratice - determină o nouă organizare politică a societăţii, care
avea să evolueze, în perioadele istorice ce au urmat, atingând formele
moderne de astăzi.

11
Ibidem, pp. 250-251; vezi Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, II, 2; II, 4.
Vezi Charles Montesquieu, Op. cit., Il, p. 33 si urm.
12

70
II. Conceptul statului

Având contribuţii deosebite în elaborarea Conceptului Dreptului - aşa cum

rezultă din analiza succintă efectuată în capitolul anterior - G.W.Fr. Hegel
surprinde, totodată, elemente definitorii ale conceptului statului.

§ 1 . "Demonstrarea ştiinţifică a conceptului statului"

a. în cercetarea pe care o efectuează, Hegel porneşte de la analiza

realităţilor social-economice, atrăgând atenţia asupra factorilor care au dat
naştere statului. Dânsul observă că oraşul este "sediul industriei burgheze, al
reflexiei care se consumă în sine şi se izolează", iar ogorul este "sediul etosului
rezemat pe natură" 1 3 , indivizii care îşi mijlocesc "conservarea proprie în raportul
lor cu alte persoane juridice, şi familia, - alcătuiesc cele două momente, încă
ideale, din care se naşte statul ca fiind adevăratul lor temei" 1 4 . Marele gânditor
constată că "dezvoltarea aceasta a etosului nemijlocit, trecând prin sfâşierea
societăţii burgheze, ca să ajungă la stat, care se arată a fi adevăratul lor
temei", este "demonstrarea ştiinţifică a conceptului statului"15.
b. în mersul conceptului ştiinţific - observă Hegel - "statul apare drept
rezultat, în timp ce el se dovedeşte a fi adevăratul temei, acea mijlocire şi acea
aparenţă se suspendă şi ea, devenind nemijlocire"16. Pe această bază, dânsul
ajunge la concluzia că statul este în realitate, ceea ce e prim în genere; în
sânul lui abia, familia se dezvoltă ca să devină societate civilă, şi ideea statului
ea însăşi este aceea care se divide în aceste două momente; în dezvoltarea
societăţii civile, substanţa etică îşi dobândeşte forma ei infinită, care conţine în
sine cele două momente: acela al distingerii infinite ... şi acela al formei
universalităţii, care se găseşte în cultură, al formei gândului, prin care spiritul îşi
este obiectiv şi real sieşi în legi şi instituţii"17.
c. Hegel atrage atenţia asupra faptului că, în timp ce statul are caracter
obiectiv "individul este un membru al statului" 1 8 . Dânsul observă că statul este,
uneori, confundat cu societatea civilă, reducându-se destinaţia lui "la siguranţa
şi apărarea proprietăţii şi a libertăţii personale" 1 9 . în aceste cazuri - constată
Hegel - "interesul indivizilor singulari, ca atare, este scopul suprem în vederea
căruia ei sunt reuniţi 2 0 , iar calitatea de membru al statului ar atârna de voinţa
lor subiectivă. Or, reunirea lor este "ea însăşi adevăratul conţinut şi scop",
potrivit conţinutului, în unitatea libertăţii obiective şi a libertăţii subiective
"aparţinând cunoaşterii individului şi voinţei sale care urmăreşte scopuri
particulare" 21 .

G. W. Fr. Hegel, Op. cit., p. 276.

13

14
Ibidem (subi. ns.).
15
Ibidem (subi. ns.).
16
Ibidem (subi. ns.).
17
Ibidem (subi. ns.).
18
Ibidem, p.278.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
Ibidem.

71
 Marele gânditor observă anumite slăbiciuni şi erori ale cercetărilor din
vremea sa asupra conceptului statului 2 2 , dar subliniază şi meritele unora din
aceste cercetări 2 3 . "în toate încercările de a sesiza esenţa statului, oricât ar fi
principiile de unilaterale şi de superficiale, intenţia însăşi de a înţelege statul în
conceptul său aduce cu sine gânduri, determinaţii universale" 2 4 .
Demonstrând că "statul este realitatea libertăţii concrete" 2 5 , Hegel critică
cu severitate concepţia lui von Haller, potrivit căreia "domnia celui mai puternic
este ordinea veşnică a lui Dumnezeu, ordinea după care uliul sfâşie mielul
nevinovat, aşadar că cei mai puternici, datorită cunoaşterii legilor, procedează
foarte drept când jefuesc pe cei încrezători" 2 6 . Mai mult, Hegel subliniază că a
socoti legile civile inutile, întrucât ele se înţeleg de la sine, din legea naturală -
aşa cum susţine von Haller - înseamnă să "nu se înţeleagă mecanismele
determinate de realităţile vieţii" şi să nu se vadă menirea legiferării şi, în
general, a reglementării conduitei umane. Hegel atrage atenţia şi asupra opticii
greşite a lui von Haller asupra esenţei statului, înţeleasă de el "nu ca putere a
ceea ce este drept şi a ceea ce este etic, ci ca o putere accidentală a naturii" 2 7 .
în viziunea lui Hegel, "ideea statului în timpurile noi are drept caracteristică
a sa că statul este realizarea libertăţii", iar "principiul statelor moderne are tăria
şi adâncimea imensă de a îngădui principiului subiectivităţii să se
desăvârşească pentru sine, ca extrem de independent al particularităţii
personale, şi totodată să-l întoarcă înapoi în unitatea substanţială şi astfel să
conserve în el însuşi această unitate" 2 8 . Ideea statului are realitate nemijlocită
şi este "statul individual, ca organism ce se raportează la sine, constituţie sau
drept public intern" şi "devine raportul statului singular cu alte state" în dreptul
public exterior 2 9 . în optica sa, esenţa statului constă "în cerinţa ca universalul
să fie legat cu libertatea deplină a particularităţii şi cu propăşirea indivizilor... în
cerinţa ca interesul familiei şi al societăţii civile să se reunească, supunându-se
statului" 3 0 . Aşadar, universalul trebuie înfăptuit, şi, pe de altă parte,
subiectivitatea trebuie şi ea "să fie în întregime şi viu dezvoltată". Hegel
conclude că numai când ambele momente îşi păstrează puterea "statul poate fi
considerat ca stat deplin articulat şi cu adevărat organizat"31.

Hegel se referă la cartea lui von Haller: Restaurarea ştiinţifică a statului, în care G.W.Fr.
Hegel constată că se regăsesc idei caracterizate prin "ura cea mai anarhică împotriva
legilor, împotriva oricărei legiferări, împotriva oricărui drept d e t e r m i n a t în chip expres prin
legi".
Hegel subliniază meritele cercetărilor efectuate de Rousseau asupra conceptului statului în
"Contractul social".
G.W.Fr. Hegel, Op. cit, p. 280 (subl. ns.)
Ibidem, p. 285.
Ibidem, p. 2 8 1 .
Ibidem.
Ibidem, p. 285.
Ibidem, p. 284.
Ibidem, pp.285-286 (subl. ns).
Ibidem, p. 286 (sub. ns).

72
 § 2. Statul politic şi Statul civil

a. Charles Louis de Secondat Montesquieu a demonstrat că separaţia

puterilor în stat este o cerinţă firească a unei guvernări democratice. Fiind de
acord cu opiniile exprimate de profesorul Giovani Gravina 3 2 , privind modalităţile
de exercitare a guvernământului, Montesquieu observă că "o societate nu s-ar
putea menţine fără un guvernământ" 3 şi că "gruparea tuturor forţelor
individuale formează ceea ce se cheamă STATUL POLITIC" 3 4 . După opinia sa,
este mai bine să spunem că "cel mai firesc dintre guvernăminte este cel al
cărui osebită întocmire se potriveşte mai mult cu felul de a fi al poporului pentru
care e statornicită" 3 5 .
b. Pe de altă parte, Montesquieu atrăgea atenţia asupra guvernământului
civil, constatând că "forţele individuale nu se pot înmănunchea fără ca toate
voinţele să se înmănuncheze". Şi, pornind tot de la opiniile profesorului Giovani
Gravina, pe care le împărtăşeşte, Montesquieu constată că "gruparea acestor
voinţe este ceea ce se cheamă STATUL CIVIL" 35 .
în viziunea lui Montesquieu, legile trebuie să corespundă "naturii şi
principiului guvernământului statornicit sau care se plăsmuieşte a fi statornicit,
fie că au drept scop organizarea lui, ca legile politice, fie că au drept scop
menţinerea lui, ca legile civile"37. După opinia marelui gânditor, legile trebuie să
i se potrivească "într-un asemenea grad poporului pentru care sunt făcute,
încât este o foarte rară întâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite pentru
altul" 3 8 . Dânsul consideră că este necesar ca atunci când poporul votează
"votarea să se facă pe faţă", atrăgând atenţia asupra faptului că "uneltirile cu
scopul de a învinge într-o alegere sunt primejdioase". Montesquieu susţinea că
"într-o democraţie, trebuie ca "poporul singur să facă legi", orbservând că
"orânduirea de stat a Romei şi cea a Atenei erau foarte înţelepte", deoarece
hotărârile senatului "nu deveneau legi permanente decât prin voinţa
poporului"39.
c. Distincţia între Statul politic şi Statul civil, deci între forţă şi voinţă, pe
care o face Montesqueiu, aprobând opiniile lui Giovani Gravina, este o expresie
a gândiri sale cu privire la separarea puterilor legislativă şi executivă în stat,
considerată de marele gânditor ca o condiţie a exercitării Puterii de stat în orice
formă de guvernământ democratic. După cum se ştie, dânsul a demonstrat de
ce separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească are un rol
hotărâtor în înţelegerea conceptului statului, fiind un principiu definitoriu pentru
explicarea esenţei statului.

Vezi Giovani V i n c e n z o Gravina (1664-1718), Origines juris civilis, Neapole, 1 7 0 1 .

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., I, p. 16.
Ibidem. Giovani Gravina vorbeşte în lucrarea sa despre guvernământ politic pentru care
M o n t e s q u i e u f o l o s e ş t e formula Stat politic.
Ibidem (subi. ns).
Ibidem. Giovani Gravina vorbeşte în lucrarea citată de guvernământ civil pentru care Montesquieu
foloseşte formula Stat civil.
Ibidem, p. 17 (subi. ns.).
Ibidem.
Ibidem, p. 23 (subi, ns.)

73
 §3. Corpul politic - puterea legislativă şi puterea executivă

a. Observând contribuţia lui Rousseau în explicarea Conceptului Statului,

G. W. Fr. Hegel sublinia că "Rousseau are meritul de a fi pus la baza statului
un principiu care, nu numai potrivit formei sale..., ci potrivit conţinutului este
gând, mai exact gândirea însăşi, anume voinţa" 4 0 . în raportul dintre voinţa
particulară sau individuală, voinţa de corp a guvernământului şi voinţa
generală, J. J. Rousseau susţine că voinţa generală "trebuie să fie întotdeauna
dominantă şi să constituie regula unică a tuturor celorlalte" 4 1 .
b. Corpul politic - constată Rousseau - are aceleaşi mobiluri: şi la el putem
deosebi forţa şi voinţa: una sub numele de putere legislativă, celalaltă sub
numele de putere executivă. După opinia sa "nimic nu se face sau n-ar trebui
să se facă fără concursul lor" 42 . Urmărind analiza efectuată de Montesquieu
asupra aceluiaşi subiect, constatăm nu numai similitudini, ci şi unele nuanţări în
gândirea acestor iluştri cercetători ai realităţii juridice, în general, ai esenţei,
rolului şi conceptului statului şi dreptului, în special. Atât Rousseau, cât şi
Montesquieu, observau şi analizau rolul forţei şi voinţei, unul sub forma statului
politic şi statului civil, celălalt sub forma puterii legislative şi puterii executive. în
ambele analize găsim o amplă argumentaţie în determinarea conceptului
statului. Ca şi Montesquieu, în explicarea acestui concept Rousseau susţine că
"puterea legislativă aparţine poporului şi nu-i poate aparţine decât lui" 4 3 .
Puterea executivă - observa Rousseau - dimpotrivă "nu poate să aparţină
obştei, ca legislatoare sau suverană, pentru că această putere nu e formată
decât din acte particulare care nu sunt de resortul legii" 4 4 . Dânsul consideră că
forţei îi trebuie un agent al ei "care s-o unească şi s-o pună în acţiune potrivit
directivelor voinţei generale". Spre deosebire de Montesquieu, Jean Jacques
Rousseau circumscrie rolul guvernământului la "executarea legilor".
După opinia lui Rousseau, guvernământul este "un corp intermediar,
plasat între supuşi şi suveran pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu
aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atât civile cât şi politice" 5.
c. O importanţă deosebită în înţelegerea conceptului statului are analiza
efectuată de Rousseau cu privire la raporturile existente între "puterea
guvernământului" şi "puterea cetăţenilor". Pentru ca statul să aibă un bun
echilibru - atrage atenţia marele gânditor - "trebuie ca totul să fie compensat,
să existe egalitate între produsul sau puterea guvernământului luat în sine şi
produsul sau puterea cetăţenilor, care sunt pe de o parte suverani şi pe de altă
parte s u p u ş i " 6 . Dânsul atrage atenţia asupra consecinţelor grave ale încălcării

G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 279.

4U

Jean Jaques Rousseau, Op. cit, p. 175 (sub. ns.). Marele gânditor ajunge la concluzia că "în
41

guvernământ fiecare membru este mai întâi el însuşi, apoi magistrat şi abia la urmă cetăţean".
Dânsul consideră că o asemenea "gradaţie este direct opusă celei cerute de ordinea socială"
(Ibidem, (subl. ns.).
42
Ibidem, p. 163.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
Ibidem, (subl. ns.).
46
Ibidem, pp. 165-166. Rousseau elaborează o s c h e m ă în care îşi expune punctul de vedere
cu privire la această proporţie, la acest raport. Concluzia pe care o trage - în t e m e i u l
analizei - este că "suveranul trebuie să aibă tot atâta putere asupra g u v e r n ă m â n t u l u i , cât
are şi g u v e r n ă m â n t u l asupra supuşilor" (Ibidem, p. 166).

74
 echilibrului dintre aceşti trei termeni. "Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă
magistratul vrea să facă legi sau dacă supuşii refuză să asculte, dezordinea ia
locul ordinii, forţa şi voinţa nu mai acţionează în armonie, iar statul descompus
cade în despotism sau anarhie"47. Exemplele date de Rousseau în susţinerea
acestui punct de vedere, precum şi concluziile pe care le desprinde, reprezintă
o contribuţie remarcabilă la înţelegerea conceptului Statului ca o reflectare în
gândire a organizării şi exercitării, puterilorlor legislativă, executivă şi
judecătorească în condiţii şi determinaţii istorice concrete, pe baza unui raport
de echilibru între ele, în realizarea obiectivelor şi finalităţilor comune ale
guvernământului.

§4. Definiţia statului

Analiza conceptului statului, a determinărilor sale şi a diferitelor sale forme

concrete de manifestare ne îngăduie să definim acest fenomen, să-i explicăm
conţinutul şi scopul, precum şi trăsăturile care îl caracterizează.
a. După cum am arătat, încă din Grecia antică şi Roma antică, statul se
conturează ca o organizaţie politică. Cicero în "De Republica", definea statul
drept "o structură de putere", "un mecanism care asigură funcţionarea socială
normală".
Statul are o evoluţie istorică, fiind determinat, în apariţia şi dezvoltarea sa,
de schimbările social-economice survenite în viaţa societăţii, care au impus
forma politică-statală în organizarea relaţiilor sociale. "Dreptul ginţilor - constată
Montesquieu - a cerut ca prizonierii de război să fie făcuţi sclavi, pentru a nu fi
ucişi" 48 . Dreptul civil al romanilor a îngăduit datornicilor, pe care creditorii lor îi
puteau maltrata, să se vândă, iar dreptul natural a impus copiilor "pe care un
tată sclav nu-i mai putea hrăni, să fie sclavi ca şi tatăl lor" 49 . Cu timpul, aceste
argumente ale jurisconsulţilor Romei antice s-au dovedit a nu fi judicioase. Atât
ia Roma, cât şi la Atena, concepţiile evoluează, organizarea politico-statală
adaptându-se unor cerinţe noi, care se reflectă în norme ce definesc raporturile
dintre diferite categorii sociale. Treptat, se impune - în etapele succesive ale
dezvoltării organizării politice-statale - regula potrivit căreia "dacă nu este
îngăduit să te sinucizi pentru că sustragi patriei persoana ta, nu este îngăduit
nici să te vinzi" 5 0 . Libertatea fiecărui cetăţean - constată marele gânditor - "este
o parte din libertatea publică", iar în organizarea statală modernă "această
calitate este chiar o parte a suveranităţii" 5 1 .
b. înţelesul ce i se dă "Statului" este de origine modernă. în lumea antică,
pentru noile structuri politico-statale care apăruseră se foloseau denumiri
diferite, în special aceea de "organizaţie" sau de "comunitate organizată" ori de
"Cetate". Plutarh distingea în Sparta, pe vremea lui Lycurg, "comunitatea

Ibidem, p. 166. (subi. ns.).

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., I, p. 3 0 1 .
Ibidem. Montesquieu atrăgea atenţia asupra faptului că "nu este falsă afirmaţia că în război ar fi
îngăduit să ucizi altfel decât în caz de necesitate; de îndată ce un om a făcut pe altul sclavul său
nu se poate spune că el a fost supus necesităţii de a-l ucide" (Ibidem).
Ibidem.
Ibidem.

75
egalilor", sau "comunitatea spartanilor", organizaţi în "adunarea poporului", în
care intrau "toţi egalii ajunşi la majorat" 5 2 . Tot Plutarh descrie cum se adoptau
hotărârile după care trebuia "să acţioneze conducerea Cetăţii", iar Aristotel în
"Politica" se referă la "organizarea politică" 5 3 .
c. G. W. Fr. Hegel defineşte statul ca un organism, ale cărui laturi sunt
"puterile diferite şi funcţiile şi activităţile lor", care trebuie să se afle în unitate,
deoarece - ca în cazul oricărui organism - "dacă toate părţile nu trec în
identitate, dacă una din ele se pune ca independentă, toate trebuie să se
prăbuşească" 5 4 .
Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică,
principal element al suprastructurii, având menirea să promoveze şi să apere
interesele generale ale societăţii respective. în Larousse, statul este definit ca o
"entitate politică constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie
şi o putere instituţionalizată" 5 5 .
Aceste elemente definitorii ale statului se regăsesc în toate analizele
ştiinţifice efectuate 5 6 , iar concluziile la care ajung toţi analiştii subliniază
importanţa şi semnificaţia puterilor exercitate, precum şi particularităţile
îndeplinirii funcţiilor sau chiar a anumitor atribuţii ale organelor statului în
diferite etape istorice 5 7 .
Anibal Teodorescu definea statul ca formă superioară de societate
omenească "învestită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de
indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat, ce-i aparţine" 5 8 , iar George Alexianu
definea statul drept "o grupare de indivizi, reuniţi printr-o legătură naţională,
ocupând un teritoriu determinat şi fiind guvernaţi de o putere superioară
voinţelor individuale" 5 9 . în acelaşi sens definea statul Constantin Dissescu. în
opinia sa, statul este "o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe
un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor" 6 0 .
Subliniind relaţia organică dintre stat şi drept, Dan Ciobanu defineşte
statul ca fiind "organizarea colectivă, prin norme de drept, a unei societăţi, în
scopul asigurării satisfacerii intereselor generale ale societăţii respective,
interese care au fost exprimate, în mod direct sau indirect, în normele de drept
edictate sau sancţionate, ca şi în scopul asigurării respectării, eventual prin
constrângere, a acestor norme de către toate subiectele de drept intern" 6 1 .
Profesorul Nicolae Popa defineşte statul ca "principala instituţie politică a
societăţii" 6 2 , "instrumentul conducerii sociale" 3 , subliniind relaţia sa cu
societatea civilă, faţă de care "statul este o necesitate exterioară" 6 4 , o putere

Vezi M. M a r i n e s c u - H i m u , Cuvânt introductiv la Xenofon, Statul spartan. Statul atenian,

Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 24.
Vezi Aristotel, Politica, Cartea III, Cap. IX, §4.
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, pp. 293-294.
Le Petit Larousse, loc. cit, p. 410.
Vezni Nicolae Popa, Op. cit, p. 99 şi urm.; Vezi Dan Ciobanu, Op. cit, pp. 111-114.
Vezi Dan Ciobanu, Op. cit, pp. 115-116.
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, voi. I, Ed.a 3-a, Bucureşti, 1929, p. 24.
G e o r g e Alexianu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1926, p. 88.
Constantin D i s s e s c u , Dreptul constituţional, 1915, p. 249.
Dan C i o b a n u , Op. cit, pp. 113-114.
Nicolae Popa, Op.cit, p. 98.
Ibidem.
Ibidem, p. 99.

76
"superioară pentru ea" . Precizând elementele definitorii ale statului nostru,
Constituţia României din 1991 stipulează - chiar în primul său articol că
"România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil"66, un
"stat de drept, democratic şi social , a cărui formă de guvernământ este
republica 6 8 , garantând asemenea valori supreme, cum sunt "demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane" 6 9 , "dreptatea şi pluralismul politic" 70 .
Aşadar, statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe
un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având
menirea să promoveze şi garanteze interesele generale ale societăţii
respective.
Din definiţie rezultă care sunt elementele distinctive ale statului.
Încă din perioada în care s-au conturat - în epoca antică - primele
formaţiuni politice, elementele care le-au caracterizat au fost: teritoriul;
populaţia; forţa publică.
1. G. W. F. Hegel atrăgea atenţia că teritoriul a marcat trecerea de la
legăturile de sânge ale Ginţii la un sistem politic.
Organizaţia politică statală îşi exercită suveranitatea pe un anumit
teritoriu. Aceasta subliniază importanţa criteriului teritorial în definirea statului.
2. Un alt element distinctiv al statului, îl constituie populaţia, deoarece
aceasta se raportează la stat prin cetăţenie, iar cetăţenii - care alcătuiesc
populaţia - au drepturi şi obligaţii.
Cetăţenia este o legătură juridică, care se statorniceşte între populaţia de
pe un anume teritoriu cu organizaţia politică statală respectivă.
3. Forţa publică, denumită şi Putere de stat, are o semnificaţie deosebită
în definirea organizaţiei politice statale, deoarece reprezintă puterea de
constrângere (coercitivă), care garantează aplicarea normelor dreptului. Leon
Duguit observa, pe bună dreptate, că statul îşi găseşte expresia sintetică "în
puterea politică".
Puterea de stat, spre deosebire de puterea morală, părintească, religioasă
- are un caracter politic; o sferă generală de aplicabilitate şi dispune de agenţi
speciali, care o aplică (poliţie etc.)
Cea mai importantă trăsătură a puterii de stat este suveranitatea, care
presupune: supremaţie în interior, ceea ce înseamnă că se află deasupra altor
organizaţii sociale existente în societate, fiind - prin structurile sale - superioară
acestora; independenţa în exterior, adică nu depinde de vreo altă putere,
"acţionând în mod neatârnat", cum observa Tudor Vladimirescu 7 1 .

Ibidem.
Al. 1, Art. 1, Constituţia României din 1991 (subl. ns.).
Al. 3, Art. 1, Ibidem (subl. ns.).
Al. 2, Art. 1, Ibidem.
Al. 3, Art. 1, Ibidem.
Ibidem. (A se vedea analiza amplă şi d o c u m e n t a t ă asupra acestor e l e m e n t e definitorii,
efectuată de Victor D u c u l e s c u , Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu în "Constituţia
României - c o m e n t a t ă şi adnotată", Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 13-45.
în Proclamaţia către locuitorii Ţării Româneşti, Tudor V l a d i m i r e s c u îi c h e a m ă să se înroleze
în A d u n a r e a cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara, 23 ianuarie 1 8 2 1 ,
Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Voi. I, Editura A c a d e m i e i ,
Bucureşti, 1959, p. 207.

77
 Alexandru loan Cuza atrăgea atenţia asupra necesităţii ca organele
statului să-şi îndeplinească misiunea independent, neatârnat 7 2 , iar Mihail
Kogălniceanu declara că independeţa unei naţii presupune neatârnarea ei,
deoarece cel mai sfânt dintre drituri "este neatârnarea" 7 3 . Aşadar, suveranitatea
- găsindu-şi expresia în supremaţia puterii de stat în interior şi independenţa sa
în exterior - înseamnă dreptul statului "să se cârmuiască după înseşi legile
sale" 7 4 .
Suveranitatea este dreptul statului de a-şi elabora orientările fundamentale
ale dezvoltării sale economico-sociale şi de a stabili raporturi cu alte state
75
potrivit voinţei şi intereselor naţionale, fără amestec extern . De suveranitate
se poate vorbi - preciza G. VV. Fr. Hegel - "în sensul că un popor este în
genere independent către exterior şi constituie un stat propriu" 7 6 , "suveranitatea
interioară rezidă în popor", dacă se vorbeşte numai despre întreg în genere" 7 7 ,
incluzându-se monarhul care are un rol important în exercitarea suveranităţii 7 8 ,
în această viziune, suveranitatea - ca cea mai importantă trăsătură a puterii de
stat - se raportează la procesele generale de conducere a societăţii, la deciziile
adoptate în interiorul statului şi în relaţiile sale cu celelalte state.

III. R o l u l şi f u n c ţ i i l e s t a t u l u i

Rolul şi funcţiile statului au constituit un obiect principal de studiu şi

analiză în lucrările marilor gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra
fenomenului juridic, îndeosebi asupra contribuţiei dreptului la reglementarea
raporturilor sociale, la organizarea societăţii omeneşti, mai ales după apariţia
relaţiilor politice-statale. Charles Louis de Secondat Montesquieu a explicat pe
larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. "Deşi toate statele
au, în general, acelaşi scop, anume conservarea, lor, fiecare stat are pe lângă
aceasta şi scopul său particular" 7 9 . Astfel, Roma avea drept scop lărgirea
hotarelor; Marsilia avea drept scop comerţul; scopul legilor iudaice era religia;
scopul Chinei era liniştea publică; cel al insulei Rhodos era navigaţia; al
Poloniei, independenţa fiecărui particular, etc 8 0 . Marele gânditor se opreşte
însă, pe larg, în analiza efectuată, asupra apărării şi garantării libertăţii politice,
observând locul şi rolul ce a revenit orânduirii de stat a Angliei în acest
domeniu 8 1 .

Alexandru loan Cuza, Mesajul Domnesc din 6 decembrie 1859.

Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale din Moldova, august 1848, în "Anul 1848-în
3

Principale Române", Voi. IV, p. 112.

4
Hatihumaiunul dat la Nicopole 1393, de sultanul Baiazid I, Nicolae Bălcescu, Opere, vol.l, Editura
Academiei, Bucureşti, 1953, p. 227.
Dumitru Mazilu, Independenta naţională, Editura militară, 1978, p. 5.
5

G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 322. '

6

7
Ibidem.
8
Ibidem.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 194 (subl. ns.).
9

0
Ibidem (subl. ns.).
1
Ibidem (subl. ns.) M o n t e s q u i e u atrage atenţia asupra faptului că "libertatea politică nu există
decât în g u v e r n ă m i n t e l e m o d e r a t e . Ea nu se află în ele decât atunci când nu se abuzează
de putere". Dânsul observă că "experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine
o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până dă de graniţe.

78
 Jean Jacques Rousseau definea guvernământul sau administraţia
supremă "exercitară legitimă a puterii executive" 8 2 , iar pentru ca "statul să aibă
un bun echilibru, trebuie ca totul să fie compensat, să existe echilibru între
produsul sau puterea guvernământului" 8 3 . După opinia lui Rousseau, rolul
statului constă în a asigura un raport corespunzător între autorităţile publice şi
cetăţeni. Dânsul consideră că "guvernământul, ca să fie bun, trebuie să fie mai
puternic cu cât poporul este mai numeros" 8 4 . Pe de altă parte, "creşterea
statului punând în faţa deţinătorilor autorităţii publice mai multe ispite şi
posibilităţi de a abuza de puterea lor, cu cât guvernământul trebuie să aibă mai
multă forţă pentru a stăpâni poporul, cu atât suveranul trebuie să aibă şi el mai
multă forţă pentru a putea stăpâni guvernământul"85.

§ 1. Rolul şi scopul statului

a. Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul
statului este că acesta apără interesul general 8 6 al tuturor cetăţenilor şi al
fiecăruia în parte. "Sentimentul de sine al indivizilor constituie realitatea statului,
şi tăria lui stă în identitatea acelor două laturi" 8 7 . "Scopul statului este fericirea
cetăţenilor"88, deoarece "statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi
binelui particular" 8 9 . Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor
subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfacţii
constituie statul însuşi "atunci statul stă pe picioare slabe". Individul, potrivit
îndatoririlor sale ca supus al statului, găseşte ca cetăţean "apărarea persoanei
şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său particular şi satisfacerea esenţei
sale substanţiale, conştiinţa şi mândira de a fi membru al acestui întreg" 9 0 . în
îndeplinirea îndatoririlor - ca realizări şi îndeletniciri în serviciul statului -
individul îşi află "conservarea şi subzistenţa sa" 9 1 .
b. în analizele efectuate de Immanuel Kant şi Rene Casin 9 2 , se subliniază
că scopul principal al organizaţiei politice statale îl constitie "apărarea
drepturilor inalienabile ale omului". Kant lega acest obiectiv de morală şi îl
explica prin morală, iar Casin îl lega de "interesul civic general". De altfel, mai

Cine ar putea spune aşa ceva?! însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri". (Ibidem - subl.
ns.). De a c e e a , M o n t e s q u i e u consideră că statului îi revine un rol important în apărarea şi
garantarea libertăţii politice.
Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. cit, p 165 (subl. ns.).
Ibidem (subl. ns.)
Ibidem, p. 168.
Ibidem (subl. ns). Rousseau precizează că "în g u v e r n ă m â n t există o serie de consilii sau
tribunale ... g u v e r n ă m â n t u l fiind persoana sau persoanele sau o r g a n i s m e l e care exercită
un rol diriguitor în ansamblul guvernamental" {Ibidem, p. 1 7 1 , subl.ns).
Vezi Nicolae P o p a , Op. cit, p. 100 şi u r m .
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 2 9 1 .
Ibidem (subl. ns).
Ibidem (subl. ns).
Ibidem p. 288.
Ibidem.
î m p r e u n ă cu A n n a Eleanor Roosevelt a elaborat textul Declaraţiei universale a Drepturilor
Omului. Pentru această contribuţie excepţională a primit Premiul Nobel, fiind considerat
unul din cei m a i remarcabili cercetători în d o m e n i u l dreptului, cu deosebire în d o m e n i u l
drepturilor o m u l u i .

79
 mulţi autori se opresc - în analiza efectuată cu privire la obiectivele urmărite în
activitatea statală - asupra relaţiei acesteia cu societatea civilă, subliniind că:
ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace
juridice, societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice;
statul acţionează ca o forţă exterioară într-o relaţie necesară cu societatea
civilă, care vizează procese, dezvoltări interioare; societatea civilă - ca un
seismograf sensibil - este chemată să dezvăluie din interior ce se cuvine a fi
corectat în raporturile juridice statale şi să stimuleze elementele pozitive.
Immanuel Kant atrage atenţia asupra faptului că nu toţi cei ce sunt egali
sub legile publice existente "trebuie consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul
de a da aceste legi". După opinia sa, libertatea în acest domeniu trebuie
exercitată în limitele "respectului şi dragostei pentru constituţia sub care
trăieşte" 9 3 , fiecare cetăţean. Cu toate că marele gânditor recunoaşte poporului
atributele de adevărat suveran, îi limitează câmpul de acţiune în cazul unei
schimbări necesare, pe calea unei revolte 9 4 . în acelaşi timp, însă, Kant
demonstrează că "libertăţile contribuie la vitalitatea internă a statului şi la
prestigiul internaţional al acestuia". Dânsul observă că nu se mai poate aduce
atingere libertăţii civile "fără să se simtă prejudiciul pe care îl produce aceasta
în întreaga activitate a ţării, mai ales în comerţ, şi aceasta face să slăbească
forţele statului în relaţiile externe". Dacă este împiedicat cetăţeanul să-şi caute
bunăstarea în orice mod crede de cuviinţă "cu condiţia ca acţiunile sale să fie
în acord cu libertatea altora, se atinge dinamismul activităţii generale a ţării, şi,
prin aceasta, din nou toate puterile ţării" 9 5 .

§2. Principiul non-intervenţiei statului în treburile private

Mulţi autori subliniază că una din cele mai importante îndatoriri ale Puterii
de stat este aceea de "a face legi bune". în concepţia liberalistă care şi-a făcut
tot mai marcată prezenţa şi în ţara noastră după Revoluţia Română din 1989 -
"un stat trebuie să fie puternic prin acţiunea sa" şi "moderat prin ambiţiile sale".
Statul modern - în respectul principiilor libertăţii, democraţiei şi demnităţii -
trebuie să acţioneze în baza "principiului non-intervenţiei în treburile private",
individul reprezentând componenta fundamentală a societăţii, în măsură a avea
iniţiative de natură a stimula dezvoltarea.
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine
"rolul primordial al colectivităţii în dezvoltarea individului şi în progresul
societăţii". Teza fundamentală a materialismului este că individul se realizează
"prin colectivitate" şi "în cadrul acesteia".
Experienţa arată că în procesul dezvoltării sociale, are loc "o îmbinare a
intereselor individuale cu cele colective", iniţiativa individuală urmărind - odată

I m m a n u e l Kant, Conflictul facultăţilor, în La philosophie de l'histoire, Paris, 1947, p. 48.

Vezi analiza efectuată de Hannah Arendt, Lectures on Kant's Political Philosphy, Chicago, 1982,
p. 60 şi urm.
Immanuel Kant, Idee d'une histoire universelle du point de vue cosmopolitique, Paris, 1988, p. 23.
(A se vedea, pentru o analiză aprofundată - din perspectiva drepturilor omului - Victor Dan
Zlătescu - Irina Moroianu Zlătescu, Kant şi raţiunea de a fi a drepturilor omului, In "Repere pentru
o filosofie a drepturilor omului", Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996,
p. 50-60).

80
cu acumularea de bunuri şi capital în interes propriu - să contribuie la
dezvoltarea economică, de ansamblu, a unei întregi comunităţi.
în "Contractul social", J. J. Rousseau arăta că statul are menirea să
asigure democraţia şi justiţia, sistem care duce la "respectarea drepturilor
omului". Totodată, marele gânditor constată că sistemul existent împinge
oamenii la o luptă înverşunată pentru putere, ceea ce este un fenomen extrem
de negativ. Evident, această constatare a fost confirmată în anii ce au urmat, şi
cunoaşte ipostazele unor confruntări dramatice în zilele noastre. Cetăţeanul,
mai ales în statele democratice - atrăgea atenţia Jean Jacques Rousseau -
"trebuie să se înarmeze cu forţă şi statornicie şi să-şi repete în fiecare zi a
vieţii, în sinea lui, cuvintele unui virtuos palatin 9 6 din Dieta Poloniei: Malo
periculosam libertatem quam quientum servitium'67.
Principiul non-intervenţiei statului în treburile private - fiind esenţial pentru
exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative a cetăţenilor şi pentru respectul
datorat vieţii private, ca atribut important al libertăţii - nu exclude, ci, dimpotrivă,
presupune exercitarea de către stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor obligaţii şi
activităţi care să faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, promoveze şi
garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele
antisociale, crima organizată şi să asigure climatul necesar desfăşurării
normale a relaţiilor sociale.

§ 3. Funcţiile statului

După cum rezultă din capitolul anterior, j p l u l şi scopul statului se

realizează prin funcţiile sale, care sunt: funcţii interne şi funcţii externe. în
analiza obiectivelor sale majore, am văzut că statul are îndatorirea să asigure
ordinea şi stabilitatea în societatea dată, şi să contribuie, prin mijloacele sale
proprii, la progresul economic, tehnic, uman. Pe plan extern, statul modern
îndeplineşte funcţiile: de promovare a cooperării cu celelalte state; de
statornicire a unor relaţii de bună vecinătate; şi de apărare a ţării printr-o relaţie
de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
Statul - în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principală instituţie
politică, şi, totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate
în proprietatea sa - are obligaţia ca, în condiţiile dezvoltării tehnice fără
precedent, din ultimii ani, să îndeplinească funcţii multiple: să asigure, în
măsura mijloacelor de care dispune, progresul economic, tehnic şi uman; să
menţină ordinea; să garanteze stabilitatea politică şi socială.
Este neîndoielnic, că statul modern are un rol esenţial în asigurarea
Protecţiei sociale. Unii autori au definit statul contemporan, chiar ca un "stat
social", "stat asistenţial", care are îndatoriri majore în: combaterea şomajului;
combaterea poluării; combaterea crimei organizate. _
Se înţelege că pentru atingerea acestor obiective, statul trebuie să
dispună de importante mijloace financiare, motiv pentru care, în cele mai multe

Este vorba despre Palatinul Posnaniei, tatăl regelui Poloniei, Duce de Lorena (nota lui
J. J. Rousseau).
Jean Jacques Rousseau, Op. cit, p. 183. în traducere cuvintele palatinului: "Mai bine o libertate
primejdioasă decât o sclavie liniştită".

81
cazuri, mijloacele de producţie de importanţă strategică, cum sunt
telecomunicaţiile, industria de apărare etc., sunt menţinute în proprietatea
statului.
Pe plan intern, statul modern - respectând principiul non-intervenţiei în
treburile private - are, totuşi, atribuţii importante acolo unde iniţiativa particulară
este insuficientă.
Statul acţionează ca subiect de drept privat (de jure gestiones), ca parte -
într-un contract, de pe poziţii de egalitate cu celelalte părţi. Totodată, statul
acţionează ca putere suverană (de jure imperii) când reglementează relaţiile
financiar-valutare; vamale etc.
1. Deci, statul modern îndeplineşte o funcţie economică, în ambele
ipostaze menţionate, fiind implicat în efortul de asigurare a progresului
economic, tehnic şi uman, în limita mijloacelor de care dispune.
a. Statul se implică în activităţi publice, de natură a asigura funcţionarea
efectivă a economiei private, cum sunt: construcţia şi întreţinerea autostrăzilor;
transporturile aeriene; protecţia cetăţeanului şi a întreprinderii etc.
b. Statul exercită o funcţie necesară de control asupra mediului, precum şi
pentru combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale^
Este cunoscut faptul că protejarea mediului a devenit una din priorităţile
lumii contemporane, în condiţiile unei ofensive fără precent - prin agresivitate şi
consecinţe - a surselor de poluare şi a comportamentului lipsit de răspundere a
multor agenţi economici.fAvând în vedere costurile ridicate ale procesului de
combatere a poluării şi a absenţei unui profit imediat în acest domeniu, funcţia
de control exercitată de stat, prin organismele sale abilitate, se impune cu
necesitate, atât pentru a asigura viaţa şi bunăstarea generaţiilor de azi, cât şi a
celor viitoare.
în ultimul timp, concurenţa neloială a luat proporţii, îndeosebi prin dumping
şi mijloace ilicite de atragere a clientelei, ceea ce a impus măsuri adecvate din
partea statului, cum sunt: aplicarea unor supra-taxe; stabilirea unor restricţii
cantitativei (contigente la importul unor anumite produse) etc. Paul Roubier
observă că în acest domeniu, funcţia de control a statului se exercită prin
adoptarea unei reglementări adecvate 9 8 . Dânsul precizează că dispoziţiile care
reglementează restricţiile, descurajarea şi prevenirea concurenţei neloiale
urmăresc protejarea intereselor colectivităţii 9 9 .
ic. Totodată, statul are atribuţii importante în domeniul relaţiilor
financiar-valutare, vamale, în domeniul fiscalităţii 1 0 0 . Acţionând ca putere
suverană (de jure imperii), statul stabileşte nivelul impozitelor şi dispune asupra
modalităţilor practice de colectare a lor.
d. De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete în organizarea şi
asigurarea serviciilor pe care economia privată nu le poate acoperi, cum sunt
cele privind şcolarizarea; gospodăria comunală etc. Este recunoscut faptul că

Vezi P. Roubier, Le droit de la prophète industrielle, vol. I, Sirey, Paris, 1952, pp. 482.
Pentru o analiză amplă a rolului statului în sistemul german, francez, suedez şi italian, a se vedea
Yolanda Eminescu, Concurenta neleală - drept român şi comparat, Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pp. 1 5 1 - 1 7 5 .
Vezi, în acest sens, lucrarea de referinţă efectuată de prof. dr. Octavian C ă p ă ţ â n ă , Dreptul
3

concurentei comerciale. Concurentă patologică - Monopolismul, Lumina Lex, Bucureşti,

1993, pp.'20-40.

82
educaţia reprezintă o componentă a politicii economice de ansamblu, fiind o
investiţie în resursele umane. Domenii ale tehnologiei de vârf, cum sunt
electronica, informatica, comunicaţiile, folosirea energiei nucleare în scopuri
paşnice etc. implică adevărate orientări strategice ale proceselor educaţionale,
în organizarea şi finanţarea cărora statul este tot mai implicat.
e. Aşa cum subliniam, în introducerea acestui subcapitol,fstatul continuă
să aibă atribuţii numeroase în domeniul protecţiei sociale în combaterea
şomajului, în ajutorarea celor săraci, în statornicirea unui sistem de ocrotire a
persoanelor handicapate etc. Statul trebuie să facă investiţii pentru reorientarea
şi ocuparea forţei de muncă, pentru instruirea în noi domenii şi specialităţi a
forţei de muncă disponibilizate etc. c ...
2. Statul modern îndeplineşte în acelaşi timp, o funcţie de asigurare a
ordinii publice, de combatere şi prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei
organizate etc. Amploarea fenomenului infracţional, diversificarea acţiunilor
antisociale şi internaţionalizarea lor, obligă organele statului abilitate să-şi
concentreze eforturile în direcţia prevenirii şi eliminării lor din viaţa societăţii,
aşa încât drepturile şi libertăţile fiecărui membru al colectivităţii umane să fie pe
deplin respectate.
3. Evident, cea mai importantă funcţie a statului modern o constituie
promvoarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii.^ După cum
observa G. W. Fr. Hegel, dacă acest scop nu este realizat, "atunci statul
respectiv "stă pe picioare slabe". După cum am subliniat în primul subcapitol al
acestei analize, / obiectivul fundamental al statului îl constituie "apărarea
persoanei umane şi a proprietăţii sale". Normele emise sau sancţionate de stat
vizează, în mod constant, atingerea acestui obiectiv. De altfel, toate celelalte
atribuţii ale statului în domeniile economic şi social concură la promovarea
drepturilor şi libertăţilor tuturor membrilor societăţii^
f P e plan extern, statul modern îndeplineşte funcţii de promovare a
cooperării cu alte state; de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de
apărare a ţării, printr-o relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţărL\
1. în ultimul timp, s-au intensificat raporturile comerciale şi de cooperare
economică, s-au încheiat numeroase acorduri şi convenţii de natură a facilita
extinderea acestor" raporturi, accentuându-se procesele de integrare
economică la nivel regional şi continental. Au fost stabilite "zone libere" în multe
state, s-au stimulat relaţiile de schimb, s-a încurajat circulaţia mărfurilor etc.
în exercitarea acestor importante atribute pe plan extern, statul - prin
organismele sale specializate - încheie acorduri de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică; acorduri de împrumut; acordă garanţia statului pentru credite
ale societăţilor comerciale, regiilor autonome şi autorităţilor publice; emite titluri
de valoare cotate pe pieţele financiare externe; acordă credite unor societăţi
comerciale în vederea efectuării unor plăţi externe; participă la litigiile
comerciale în care este implicat etc.
2. Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o
preocupare constantă a statului modern 1 0 1 . Relaţiile internaţionale

Proclamaţia Revoluţiei Române din 1989 stipulează că "întreaga politică externă a ţării va
servi promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de
construire a unei Europe unite, casă c o m u n ă a tuturor popoarelor continentului" (Punctul 9
din acest D o c u m e n t ) .

83
contemporane implică o conduită prietenească între vecini, raporturi de
cooperare politică, economică şi culturală, liberalizarea formalităţilor privind
circulaţia persoanelor într-un mod liber, în baza prevederilor Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului 1 0 2 . Orice îngrădire impusă de un stat altui stat
în acest domeniu contravine normelor general admise ale dreptului
internaţional 1 0 3 , fiind de natură să statornicească zone discriminatorii în relaţiile
dintre state, neconforme principiului bunei vecinătăţi, încrederii şi respectului-
reciproc între state 1 0 4 .
3. în condiţiile moderne, apărarea ţării se realizează pe calea cooperării
politico-militare, prin statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de Partenerii, cum
sunt cele promovate în cadrul "Parteneriatului pentru Pace'V Prioritare devin
relaţiile de colaborare militară, descurajându-se orice tendinţă de confruntare,
orice acţiune de natură a periclita securitatea şi stabilitatea unei ţări sau a unui
grup de ţări.
Funcţiile externe ale statului modern se exercită într-un nou climat
internaţional, dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin
mutual în efortul comun de propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.

IV. S e p a r a ţ i a p u t e r i l o r în s t a t

§ 1 . Premisă majoră şi condiţie necesară a exercitării democratice a

guvernământului

în baza unei analize ştiinţifice aprofundate, Charles Louis de Secondat

Montesquieu a ajuns la concluzia că separaţia puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească în stat constituie premisa majoră şi condiţia necesară a
exercitării democratice a guvernământului.
a. într-un stat liber - atrăgea atenţia marele gânditor - "puterea legislativă
nu trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă" 1 0 5 . Puterea legislativă
are, însă, dreptul şi "trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au
fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut" 1 0 6 .
b. Puterea legislativă nu are "dreptul de a ţine în loc puterea executivă"107.
în susţinerea tezei sale, Montesquieu aminteşte că puterea executivă prin
natura ei este limitată, ceea ce demonstrează că "este inutil de a o îngrădi" 1 0 8 .

Aliniatele 1 şi 2, art. 13, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de A d u n a r e a

Generală a O N U la 10 Decembrie 1948.
Toate d o c u m e n t e l e internaţionale adoptate în ultimii ani stipulează dreptul la libera
circulaţie a fiecărei persoane în termenii consacraţi în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului.
încercarea de a împărţi cetăţenii continentului în mai multe categorii a fost şi continuă să fie
criticată cu severitate, ca un exemplu de încălcare deliberată a unuia din cele mai importante
drepturi ale omului, acela la liberă circulaţie.
105
Charles Louis S e c o n d a t de M o n t e s q u i e u , Op. c/f.,l, p. 202 (subl.ns).
106
Ibidem (subl. ns).
107
Ibidem.
108
Ibidem.

84
Mai mult, puterea executivă "se exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care
cer o rezolvare promptă" 1 0 9 .
c. Susţinând dreptul puterii legislative de a examina în ce chip au fost
puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea, Montesquieu se pronunţă
împotriva acordării Corpului legislativ a puterii de a judeca persoana şi ca atare
"conduita celui împuternicit să pună în aplicare legile" 1 1 0 . Dânsul apreciază că
această persoană "trebuie să fie inviolabilă... fiindu-i necesară statului pentru
ca, Corpul legislativ să nu devină tiranic". Dânsul consideră că "din momentul
în care (persoana respectivă - prec. ns.) ar fi acuzată sau judecată, nu ar mai fi
libertate" 111 . După opinia sa "cel învestit cu putere executivă nu poate aplica
rău nici o lege fără să aibă sfătuitori porniţi spre rău, şi care urăsc legile ca
miniştri, deşi ele îi ocrotesc ca oameni, aceştia pot fi anchetaţi şi pedepsiţi"112.
La expirarea "perioadei lor de administraţie" poporul are dreptul să le "ceară
socoteală pentru nedreptăţile care i se făcuseră" 1 1 3 .
Puterea judecătorească "nu trebuie să fie îmbinată cu nici o parte a celei
legislative" 114 . Montesquieu considera judecătorii "gura care rosteşte cuvintele
legii", nişte fiinţe pe care "nu-i pot modera nici forţa, nici severitatea" 1 1 5 .
Puterea legislativă "nu poate să judece". Ea "nu poate fi decât acuzatoare".
Dar şi în acest caz se punea întrebarea în faţa cui va pronunţa acuzarea?
Montesquieu opiniază că puterea legislativă poate rosti acuzarea în faţa Corpului
legislativ pentru a păstra demnitatea poporului şi a garanta siguranţa individului,
deoarece poporul "nu poate fi în acelaşi timp judecător şi acuzator" 1 1 6 .
Dacă puterea executivă hotărăşte, cu privire la perceperea impozitelor,
fără a avea consimţământul poporului "nu va mai exista libertate" 1 1 7 , deoarece
ea va deveni putere legislativă "în privinţa celui mai important punct al activităţii
legislative" 118 .
Dacă puterea legislativă hotărăşte, nu din an în an, ci o dată pentru totdea­
una, cu privire la perceperea impozitelor "ea riscă să-şi piardă libertatea" 1 1 9 , din
pricină că "puterea executivă nu va mai depinde de ea". Când cineva capătă un
asemenea drept pentru totdeauna consecinţele pot fi grave, iar raporturile dintre
puterile statului pot fi puse sub semnul întrebării. Aceleaşi urmări se constată
dacă puterea legislativă hotărăşte nu din an în an, ci o dată pentru totdeauna "cu
privire la forţele armate de uscat şi maritime pe care trebuie să le încredinţeze
puterii executive" 1 2 0 . Montesquieu consideră că armata "nu trebuie să depindă

Ibidem. M o n t e s q u i e u dă exemplul R o m e i , unde puterea tribunalelor "avea defectul de a

frâna nu numai activitatea legislativă, ci şi pe cea executivă, ceea ce pricinuia mari
neajunsuri" (Ibidem - subi. ns).
110
Ibidem (subi. ns).
111
Ibidem.
112
Ibidem, (subi. ns).
113
Ibidem, p. 2 0 3 .
114
Ibidem.
115
Ibidem.
116
Ibidem, p. 204.
117
Ibidem, p. 205.
118
Ibidem.
119
Ibidem.
120
Ibidem. Evident, aceste e x e m p l e date de Montesquieu se referă la diviziunea răspunderilor
între puterile statului în acea perioadă. Ideea susţinută de marele gânditor priveşte

85
direct de Corpul legislativ, ci de puterea executivă", ca urmare a faptului că
"treaba ei (a armatei - prec. ns.) constă mai mult în acţiune decât în
deliberare"121.
Separaţia puterilor - în optica marelui gânditor - nu este şi nu poate fi
rezultatul unor opţiuni subiective, ci efecutul unei temeinice cunoaşteri a "naturii
lucrurilor". în mod obiectiv, atributele puterii legislative nu este potrivit a fi
transferate puterii executive şi invers. Aşa cum nici una din aceste puteri nu
este potrivit să preia şi să exercite atribute ale puterii judecătoreşti, care - la
rândul ei - nu ar trebui să se implice în activitatea legislativă sau în cea
executivă.

§2. Diviziunea răspunderilor în cadrul guvernământului

G. W. Fr. Hegel atrăgea atenţia asupra faptului că guvernarea societăţii,

în baza legii, presupune "diviziunea muncii" 1 2 2 .
în urma cercetărilor efecutate, marele gânditor ajunge la concluzia că
"punctul principal de care depinde totul, în ce priveşte puterea de guvenământ,
este diviziunea treburilor"^23. Această putere - relevă dânsul - are de-a face cu
trecerea de la universal la particular şi la singular, iar "afacerile ei trebuie
divizate după ramurile lor diferite", urmând ca - în pofida unor dificultăţi - "să
se reunească din nou, în sus ca şi în jos". Dânsul evocă - spre exemplificare -
puterea administrativă şi puterea judiciară, care, deşi se despart, "se întâlnesc
din nou, în orice afacere" 1 2 4 . Formula la care s-a recurs şi se recurge este
numirea unui cancelar al statului, a unui prim-ministru, a unui consiliu de
miniştri, pentru a se simplifica conducerea de sus, totul pornind de la puterea
ministerială, iar afacerile fiind centralizate. Hegel constată că această
modalitate de guvernare a fost introdusă de Revoluţia franceză, a fost
perfecţionată şi desăvârşită de Napoleon, fiind menţinută în anii care au urmat,
în viziunea lui Hegel "de această centralizare e legată uşurinţa cea mai mare,
iuţeala, eficacitatea în tot ce trebuie să se facă în vederea interesului general al
statului" 1 2 5 .
Având aceeaşi preocupare de realizare a interesului general, Montesquieu
demonstra necesitatea ca "prin diviziunea răspunderilor", fiecare putere - în
domeniu propriu de activitate - să contribuie la înfăptuirea obiectivelor comune
ale guvernământului. în acelaşi scop, dânsul considera că se impune
"coordonarea şi ordonarea puterilor". "Pentru a crea un guvernământ moderat -

"delimitarea rolului fiecărei puteri", aşa încât - prin activitatea uneia să nu se anuleze sau
anihileze activitatea alteia.
121
Ibidem.
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 334.
122

:23
lbidem, p. 335 (subl.ns).
124
Ibidem (subl. ns).
125
Ibidem (subl. ns). Hegel atrage totodată atenţia asupra faptului că Franţa era lipsită de
corporaţii şi de c o m u n e "adică de cercurile în care se întâlnesc interesele particulare cu
cele generale". După opinia sa "în comune stă adervărata tărie a statelor Aici
g u v e r n ă m â n t u l întâlneşte interese îndreptăţite, care trebuie respectate de el, şi, întrucât
administraţia nu poate fi decât în avantajul unor atare interese... trebuie să le
supravegheze, individul g ă s e ş t e ocrotire pentru exerciţiul drepturilor sale, şi astfel interesul
său particular se leagă de conservarea întregului" (Ibidem, subl. ns).

86
atrăgea atenţia Montesquieu - trebuie să combinăm puterile, să le ordonăm, să
le îngrădim, să le punem în acţiune". Dânsul sublinia necesitatea să se dea
"uneia mai multă greutate pentru ca să poată ţine în cumpănă pe alta" 1 2 6 .
Relevând rolul dreptului în înfăptuirea acestui deziderat, Montesquieu observa
că "aceasta este o capodoperă de legislaţie pe care rareori o realizează
întâmplarea şi pe care rareori i se îngăduie prudenţei s-o înfăptuiască" 1 2 7 .
Aşadar, diviziunea răspunderilor în cadrul guvernământului, printr-o
separaţie a puterilor nu este efectul hazardului, a unor evoluţii întâmplătoare, ci
a unor procese legislative, care urmăresc deliberat combinarea, ordonarea şi
îngrădirea puterilor, nu pentru a le creea dificultăţi în activitatea lor, ci,
dimpotrivă, pentru ca această activitate să fie mai eficace, prezentând garanţii -
printr-o dreaptă cumpănă între puteri - că se va înfăptui în mod democratic în
preocuparea lor comună de realizare a interesului general.

§3. Actualitatea şi necesitatea principiului separaţiei puterilor în stat

După ce mai mulţi ani, în ţările din Europa Centrală şi de Est, principiul
separaţiei puterilor în stat fusese considerat depăşit, susţinându-se ideia
marxistă a "unicităţii puterii de stat", în urma Revoluţiilor din anii '89-'90 a fost
readus în actualitate, demonstrându-se necesitatea stipulării sale chiar în legile
fundamentale pentru a garanta exercitarea democratică a fiecărei puteri, în
baza exigenţelor statului de drept. Aşa, de pildă, în Proclamaţia Revoluţiei
Române din 1989 se stipulează "separarea puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească în stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel
mult două mandate" 1 2 8 , iar în Constituţia României, adoptată prin referendum în
decembrie 1991, celor trei puteri, denumite "autorităţi publice" 1 2 9 , le este
reglementată riguros întreaga activitate, aşa încât să se asigure funcţioanrea
lor democratică, la nivelul exigenţelor contemporane.
Aceleaşi opţiuni privind separarea puterilor în stat se constată în alte ţări
din Europa Centrală şi de Est, sunt întâlnite în toate sistemele democratice ale
lumii.
Practica a demonstrat, însă, că - în aplicarea acestui principiu - se
întâlnesc unele dificultăţi, determinate de mai multe cauze, dar mai ales de
persistenţa unor mentalităţi totalitare în comportamentul anumitor guvernanţi.
Tendinţa cea mai frecventă şi cea mai gravă, de natură a încălca normele
fundamentale ale democraţiei o constituie preluarea de către Puterea executivă
a atributelor Puterii legislative şi transformarea acesteia într-o anexă a
executivului.
Concentrarea în mâinile unei singure puteri, a celei executive, atât a
activităţii legislative, cât şi a celei de execuţie, a fost în toate timpurile şi este şi

Charles Louis de S e c o n d a t M o n t e s q u i e u , Op. cit, p. 83.

Ibidem. Montesquieu observă că dimpotrivă, în cazul unui guvernământ despotic "pentru a-l crea
nu se cer decât patimf, iar "oricine e bun de aşa ceva" (Ibidem).
Punctul 3, Proclamaţia Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
Titlul III, Autorităţile publice, Constituţia României din 1991. A se vedea şi dezbaterile Adunării
Constituante cu privire la principiul separaţiei puterilor în stat, în lumina exigenţelor Revoluţiei
Române din 1989 şi a practicii statelor democratice în acest domeniu.

87
astăzi expresia unor practici dictatoriale, cu grave consecinţe pe planul
organizării şi desfăşurării raporturilor sociale, aducând grave atingeri
exigenţelor democratice ale înfăptuirii guvernământului. Tocmai de aceea
aceste practici sunt condamnate şi respinse cu fermitate, în scopul garantării
exercitării puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în conformitate cu
principiile statului de drept.

V. P u t e r i l e l e g i s l a t i v ă , e x e c u t i v ă şi j u d e c ă t o r e a s c ă

Pentru îndeplinirea funcţiilor sale interne şi externe, statul dispune de un

sistem de instituţii (organe) 1130 , care sunt grupate - în viziunea separaţiei
puterilor în stat, elaborate de Charles Montesquieu - în: organe legislative;
organe executive; organe judecătoreşti.
Fiecare categorie de organe îndeplineşte o formă de activitate a statului:
legislativă; executivă; judecătorească.
Conţinutul statului îşi găseşte expresia, în modul cel mai elocvent, în
Puterea de stat, care exprimă autoritatea de stat.
în organizarea prestatală, organele democraţiei gentilice, aveau, la
început, o autoritate morală, iar, apoi, una militară, caracteristică epocii
"democraţiei militare". în Roma antică, puterea - potestas, era a poporului, iar
autoritatea - auctoritas, era a Senatului.
în analiza pe care o face asupra modului în care se constituie şi exercită
Puterea, Jean Jacques Rousseau constată că "şefii de familie hotărau între ei
asupra treburilor publice. Cei tineri cedau fără greutate în faţa autorităţii
experienţei" 1 3 1 . De aici numele de "preoţi, bătrâni, Senat, geranţi" 1 3 2 . Dânsul
observă că "sălbaticii din America de Nord se guvernează astfel şi în zilele
noastre, şi sunt foarte bine guvernaţi" 1 3 3 .
în privinţa constituirii puterii, Rousseau atrăgea atenţia asupra importanţei
şi necesităţii alegerii demnitarilor, ca "mijloc prin care cinstea, cultura,
experienţa şi toate celelalte calităţi care atrag preferinţa şi stima publică sunt
tot atâtea chezăşii ale unei guvernări înţelepte". Dânsul constata că adunările
se fac mai uşor că "treburile se discută mai bine şi se rezolvă cu mai multă
ordine şi urgenţă", iar "creditul statului este susţinut mai bine faţă de străinătate
de către nişte venerabili senatori". Rousseau considera necesar ca alegerile
"să se reglementeze prin legi", deoarece "lăsând alegerea pe seama voinţei
prinţului, nu se poate evita căderea în aristocraţia ereditară 1 3 4 .

în literatura de specialitate acest sistem de organe este denumit mecanism al statului pentru a
130

sublinia interrelaţiile existente între instituţiile componente. (Vezi loan Ceterchi, loan Demeter,
Vladimir Harga, Gheorghe Boboş, Momcilo Luburici, Dumitru Mazilu, Constantin Zotta, Op. cit,
p. 267 şi urm.).
Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. cit, pp. 183-184 (subl. ns).
131

132
Ibidem, p. 184 (subl. ns).
133
Ibidem.
134
Ibidem. în susţinerea acestui punct de vedere, Rousseau dă exemplul republicilor din
V e n e ţ i a şi din Berna, arătând că prima s-a dizolvat şi că a doua "se menţine prin marea
înţelepciune a Senatului său". (Ibidem, subl. ns.).
Dacă sunt corect organizate, pe baza unor legi corespunzătoare, alegerile constituie
garanţia constituirii unui Guvernământ, care să se exercite democratic.

88
 § 1 . Puterea legislativă

Fiind o putere legiuitoare, deci chemată - prin natura ei - să facă legi,

Puterea legislativă a fost cunoscută, din cele mai vechi timpuri, ca un Corp
politic, constituit de regulă, printr-un vot popular. Acest Corp politic funcţiona la
Atena ca Adunare a poporului, la Roma - după cum am văzut, deja - ca Senat,
ca Adunare deliberativă, şi, apoi, ca Parlament în Anglia, model preluat, după
aceea în mai multe ţări şi devenind dominant în zilele noastre.
Parlamentul - unicameral, în unele ţări - şi bicameral în multe sisteme
politice, este definit drept "organul reprezentativ suprem al poporului" din ţara
respectivă, deoarece este ales de popor şi acţionează pe baza unui mandat
popular. Aşa s-a întâmplat la Atena, la Roma, în celelalte sisteme politice; aşa
se întâmplă astăzi în toate sistemele democratice ale lumii.
Principiile constituirii şi funcţionării Puterii legislative au fost elaborate de
către Montesquieu, dovedindu-se viabile şi în zilele noastre. "Poporul care
deţine puterea supremă - atrăgea atenţia marele savant - trebuie să facă el
însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine; iar ceea ce nu poate îndeplini bine,
trebuie să facă prin împuterniciţii săi" 1 3 5 . Dar, "aceştia nu sunt împutericiţii săi,
dacă nu-i desemnează el însuşi" 1 3 6 . Dânsul consideră că este un principiu
fundamental al unui guvernământ democratic "ca poporul să-şi desemneze
împuterniciţii, adică dregătorii" 1 3 7 .
. Având în vedere că problemele constituirii Puterii legislative, prin alegeri
democratice, face obiectul altor ramuri, îndeosebi celei a Dreptului
constituţional, ne vom opri - în cele ce urmează - asupra atribuţiilor acestei
puteri, în sistemul general al organelor statului. Evident, şi aceste atribuţii vor fi
tratate într-o viziune globală, generală, în măsura în care considerăm că se
cuvine într-un Curs de Teorie Generală a Dreptului.
Puterea legislativă (Parlamentul; Adunarea poporului, etc.) dezbate şi
adoptă legi constituţionale 1 3 8 ; legi organice 1 3 9 şi legi ordinare 1 4 0 . Având în
vedere că legile constituţionale se adoptă în condiţii riguros determinate,
potrivit unei proceduri speciale, fiind o activitate mai puţin frecventă, iar - în
unele sisteme constituţionale 1 4 1 reprezentând o excepţie - principalele atribuţii

135
Ibidem, p. 19.
136
Ibidem.
137
Ibidem. M o n t e s q u i e u preciza că "atunci c â n d , în republică, puterea s u p r e m ă aparţine
întregului popor, a v e m o democraţie. A t u n c i când puterea s u p r e m ă se află în mâinile unei
părţi a poporului, a v e m ceea ce se numeşte aristocraţie" (Ibidem, p. 18).
A t u n c i când dezbate şi adoptă Constituţia, Puterea legislativă f u n c ţ i o n e a z ă ca Adunare
Constituantă. După adoptarea Constituţiei, Legile constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei.
Legile organice sunt legi intermediare între legea constituţională şi o lege ordinară. Precizăm că
legea organică este constituţională prin materia pe care o reglementează şi ordinară prin
procedura urmată pentru adoptarea ei. (Vezi Ion Deleanu, Monitorul Oficial al României, Anul II,
No. 9, Partea a ll-a, 29 martie 1991, p. 13).
Legile ordinare sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare C a m e r ă , pe
când legile organice sunt adoptate cu votul majorităţii m e m b r i l o r fiecărei C a m e r e .
(Diferenţierea acceptată de A d u n a r e a Constituantă).
în sistemul constituţional român, statuat după Revoluţia din 1989, precedura de revizuire a
Constituţiei este riguros reglementează (Vezi art. 147) şi are anumite limite (Vezi art. 148).

89
ale Puterii legislative sunt concentrate în direcţia elaborăriii, dezbaterii şi adoptării
legilor organice şi a legilor ordinare. De pildă, în baza Constituţiei României,
Parlamentul reglementează prin lege organică: sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării
de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora; acordarea amnistiei şi a graţierii colective; organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul
administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, regimul general
privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală
a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire
a zonei economice exclusive; celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se
prevede adoptarea de legi organice 1 4 2 .
Prezentarea 'acestor prerogative ale Forului Suprem al Puterii de stat,
demonstrează locul primordial al Puterii legislative în sistemul constituţional al
României 1 4 3 .

§2. Puterea executivă

Ca şi în cazul Puterii legislative, Puterea executivă - cunoscută încă din

antichitate ca o componentă a organizaţiei politice-statale - îmbracă forme mai
bine conturate, distincte de celelalte puteri ale statului, la Roma. Montesquieu a
făcut observaţii deosebit de interesante cu privire la atitudinea poporului faţă de
puterea executivă. "Dacă poporul ţinea mult la puterea sa legislativă, la cea
executivă ţinea mai puţin"144. Roma - bine cunoscută pentru pasiunea ei de a
conduce şi pentru ambiţiile ei de a supune totul - "avea necontenit treburi
importante", cele mai multe ţinând de puterea executivă, cum erau cele privind:
veniturile statului; impozitele; arenda; organizarea operaţiunilor militare şi
negocierea păcii; primirea şi trimiterea solilor; administrarea provinciilor etc. "în
beţia succeselor - observa Montesquieu - poporul şi-a sporit puterea
executivă" 1 4 5 , implicându-se în activităţi mai ales în provincii, care nu-l
interesaseră până atunci, deoarece era preocupat de participarea la "puterea
sa legislativă" 1 4 6 .
Analiza pe care o face marele savant cu privire la acea epocă istorică este
de o mare actualitate, deoarece subliniază percepţia generală faţă de puterea
executivă. Din cele mai vechi timpuri, de la apariţia primelor forme de
organizare statală, Puterea executivă a fost aşezată după Puterea legislativă,
considerată cea mai importantă, deoarece era puterea legiuitoare.

Art. 72, Constituţia României, adoptată prin Referendum în decembrie 1991.

Pentru o analiză aprofundată a materiei, a se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu,
Georgeta Duculescu, Op. cit., pp. 230 şi urm.).
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 219.
Ibidem, p. 2 2 1 .
Ibidem, p. 219.

90
 Treptat, însă, puterii executive i-au fost conferite atribuţii tot mai
numeroase şi mai diverse şi - cu toate că era şi este chemată să aplice legile -
ocupă un loc de prim ordin în mecanismele de conducere economico-socială,
în sistemul politic al societăţii 1 4 7 .
Puterea executivă este exercitată de către organele administraţiei de stat,
care realizează sarcinile şi funcţiile statului prin acţiuni de organizare, de
aplicare directă a legilor şi celorlalte acte normative bazate pe lege, cât şi prin
emiterea de acte administrative, pe baza şi în executarea legilor. După
competenţa lor materială, organele administraţiei de stat se împart în organe
cu competenţă generală cum sunt: Guvernul şi consiliile locale; organe cu
competenţă specială, cum sunt: ministerele, consiliile, comitetele şi direcţiile
generale independente subordonate Guvernului; direcţiile de specialitate ale
administraţiei de stat, organizate de consiliile locale pe lângă primării. După
domeniul în care activează, aceste organe se împart în: organe ale
administraţiei de stat cu activitate economică; organe ale administraţiei de stat
cu activitate cultural-educativă; organe ale administraţiei de stat cu activitate
specială (poliţia, pompierii e t c ) .
Organul suprem al Puterii executive este Guvernul, care exercită
conducerea generală a activităţii executive pe întreg teritoriul ţării. Pe plan
central, Guvernului i se subordonează ministerele, precum şi o serie de consilii
şi comitete, direcţii generale şi alte instituţii centrale. Ministerele, precum şi
celelalte instituţii centrale ale administraţiei de stat, subordonate direct
Guvernului, au atribuţiuni importante în direcţia conducerii unei anumite ramuri
sau domeniu de activitate. Guvernul elaborează hotărâri, sau ordonanţe pe
baza şi în vederea executării legilor în vigoare, prin reglementarea în mod
nemijlocit a anumitor relaţii sociale într-un sector sau altul de activitate, ce se
află în competenţa sa. în baza Constituţiei României, "ordonanţele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta" 1 4 8 . în timp ce Parlamentul are o competenţă nelimitată în domeniul
legiferării, fiind unica Putere legiuitoare a ţării, Guvernul are - în mod firesc - o
competenţă limitată atât în timp, cât şi sub aspectul anumitor circumstanţieri în
ceea ce priveşte domeniile la care trebuie să se refere 1 4 9 .

§3. Puterea judecătorească

Analizând modul în care se exercita Puterea judecătorească, Montesquieu

constată că la Roma şi în alte sisteme politico-juridice, cu timpul, judecătorii
erau numiţi şi se organizau tribunale, chemate "să judece" 1 5 0 . "în fiecare an

Principalii analişti ai fenomenului politico-juridic au atras, în mod constant, atenţia asupra

tendinţelor de extindere a atribuţiilor, a rolului şi funcţiilor Puterii executive, care - prin aceste
tendinţe - a fost şi continuă să fie principalul factor perturbator al raporturilor cu celelalte două
puteri în stat, cea legislativă şi cea judecătorească. De aceea, se pune astăzi un accent deosebit
pe reglementarea cât mai precisă a atribuţiilor Puterii executive, şi a răspunderilor ce-i revin în
sistemul politico-juridic al societăţii.
Art. 107, al. 3, Constituţia României, adoptată în 1991.
Vezi, pentru o analiză detaliată, Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op.
cit, p. 315 şi urm.
Ibidem, p. 2 2 1 .

91
 praetorul întocmea o listă sau un tabel de cei pe care îi alegea pentru a
îndeplini funcţia de judecători în timpul anului magistraturii sale" 1 5 1 . Dintre
aceştia erau luaţi judecătorii necesari pentru fiecare pricină. Montesquieu
observa că aproape la fel se proceda şi în Anglia. "Şi, ceea ce era deosebit de
favorabil libertăţii, praetorul îi desemna pe judecători cu consimţământul
părţilor" 152 . Recuzările - care sunt îngăduite şi astăzi în sistemele judiciare -
corespund obiceiului din sistemul roman şi sunt cotate pretutindeni ca o
expresie a democratismului procesului şi ca o importantă garanţie procesuală.
Se înţelege că în modalităţile practice de exercitare a puterii judecătoreşti
se cunosc particularităţi de la o zonă la alta şi chiar de la o ţară la alta. în toate
sistemele politico-juridice - cel puţin la nivelul organizării şi desfăşurării
activităţii procesuale - sunt consacrate şi recunoscute câteva principii funda­
mentale, cum sunt cele privind egalitatea părţilor; aflarea adevărului; principiul
legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege); principiul ascultării şi celeilalte
părţi (audiatur et altera pars); principiul reparării prejudiciului cauzat etc.
în ţara noastră, potrivit Constituţiei, "justiţia se înfăptuieşte în numele
legii", iar "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" 1 5 3 . Puterea
judecătorească este exercitată de către judecătorii; tribunale; curţi de apel şi
Curtea Supremă de Justiţie 1 5 4 . Şedinţele de judecată sunt publice, afară de
cazurile prevăzute de lege. Este interzisă crearea unor instanţe speciale, cu
excepţia celor militare în timp de război, iar instanţe pentru materii speciale pot
fi create numai prin lege.
Experienţa demonstrează că Puterea judecătorească a jucat şi joacă un
rol deosebit în apărarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.
în baza legii, Puterea judecătorească "este separată de celelalte puteri ale
statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti şi
Ministerul Public, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în
Constituţie şi în celelalte legi ale ţării" 1 5 5 .
Pornindu-se de la principiul democratic, potrivit căruia "Nimeni nu este mai
presus de lege", s-a statuat că "Justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate
persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială" 1 5 6 .
O importanţă deosebită în apărarea şi realizarea drepturilor cetăţenilor o
prezintă judecarea de către tribunale, în limita competenţei lor, a pricinilor civile
şi exercitarea controlului asupra hotărârilor organelor administraitve. în baza
Constituţiei României, "persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins,

151
Ibidem, p. 222.
152
Ibidem.
153
Ibidem.
Art. 123, Constituţia României din 1 9 9 1 .
164

Art. 10, Legea 92 din 1992. Precizăm că Titlul II din Legea №. 92 cuprinde dispoziţii
15S

distincte privind judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Ministerul Public. Cu privire la

Curtea S u p r e m ă de Justiţie a fost adoptată Legea №. 56 din 1993, prin care se
reglementează modalităţile de funcţionare a acestei instanţe judiciare s u p r e m e .
Art. 1, Legea №. 92 din 4 aprilie 1992 pentru organizarea j u d e c ă t o r e a s c ă .
186

92
anularea actului şi repararea pagubei" 1 5 7 . în acest sens, Legea contenciosului
administrativ reprezintă un act semnificativ în direcţia apărării drepturilor
legitime ale cetăţenilor împotriva abuzurilor unor autorităţi publice.

VI. Forma de stat

Toţi marii analişti ai fenomenelor politico-juridice au acordat o atenţie

deosebită cercetării formei statului, modalităţilor în care se manifestă şi
exigenţelor ce se pun în faţa unei sau altei forme concrete a structurilor statale,
în "Politica", Aristotel distinge trei forme de guvernământ: monarhia; aristocraţia
şi democraţia. Dânsul se opreşte asupra virtuţilor fiecăreia din cele trei forme
de guvernământ, dar şi asupra limitelor şi neajunsurilor ce le caracterizează. La
rândul lor, Montesquieu, Rousseau şi Hegel - constatând existenţa acestor trei
forme de guvernământ - examinează evoluţia lor în decursul istoriei şi
elaborează concluzii, care, după opinia noastră, sunt de o mare actualitate,
deoarece oferă guvernanţilor posibilitatea'să valorifice exprienţa trecutului spre
a evita erorile şi a opta pentru soluţiile cele mai adecvate în procesele
conducerii societăţii în zilele noastre.
înainte de a ne opri asupra unora din aceste concluzii, vom defini forma
de stat şi vom enunţa componentele sale.
în literatura de specialitate, forma statului este definită ca fiind modul de
organizare a conţinutului Puterii de stat158.

§ 1 . Forma de guvernământ

în lucrarea sa "Despre spiritul legilor", Charles Louis de Secondat

Montesquieu arată că există trei forme de guvernământ: "cel republican; cel
monarhic şi cel despotic" 1 5 9 , definindu-le astfel: "guvernământul republican este
acela în care întregul popor sau numai o parte a lui deţine puterea supremă;
cel monarhic este acela în care conduce unul singur, dar potrivit unor legi fixe
şi dinainte stabilite; pe când, în cel despotic, unul singur, fără vreo lege şi fără
160
vreo regulă, mână totul după voinţa sa şi capriciile sale" . La rândul său, Jean
Jacques Rousseau, în lucrarea sa "Contractul social" distinge tot trei forme de
guvernământ: democraţia; aristocraţia şi monarhia 1 6 1 , deci nu aceleaşi definite
de Montesquieu, dar - după cum rezultă din analiza pe care o efectuează

t Ibidem, art. 4.
Art. 48, Constituţia României din 1991. Precizăm că în baza Legii no. 29 din 1990 privind
8

Contenciosul administrativ, este restaurat un important domeniu de reglementări juridice, existent

în România încă din 1864, şi recunoscut în perioada dintre cele două războaie prin Legea din 23
decembrie 1925. (Pentru o analiză mai detaliată a se vedea Victor Duculescu, Constanţa
Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op. cit, p. 161 şi urm.).
Vezi loan Ceterchi şi alţii, Op. cit., p. 150 şi urm.; Vezi Nicolae Popa, Op. cit, p. 109 şi
9

urm.
Charles Louis de S e c o n d a t M o n t e s q u i e u , Despre natura celor trei diferite forme de
0

guvernământ, în "Despre spiritul legilor", I, p. 18 şi urm.

1
Ibidem. După cum declară, el însuşi, Montesquieu se opreşte pe larg asupra legilor "ce decurg
nemijlocit din această natură" a formelor de guvernământ.

93
Rousseau - cu multe elemente caracteristice asemănătoare. G. W. Fr. Hegel
se referă la monarhie, aristocraţie şi democraţie, dezvăluindu-le trăsăturile
istorice, dar se ocupă în detaliu de forma monarhică de guvernământ, căreia îi
subliniază importanţa şi efectele pozitive, în condiţiile în care se exercită pe
baza constituţiei, deci, ca o monarhie constituţională 1 6 2 . După opinia sa, este
esenţial ca elaborarea Constituţiei să reflecte cerinţele de urmat, pornind de la
faptul că "facerea Constituţiei nu înseamnă decât o transformare", iar
"transformarea nu poate avea loc decât pe cale constituţională" 1 6 3 . Hegel
consideră că forma monarhică trebuie să pună la baza guvernământului tocmai
o asemenea Constituţie, care reflectă transformarea şi o produce.
în decursul timpului, s-au înregistrat evoluţii importante în privinţa fiecărei
forme de guvernământ, conturându-se, în zilele noastre, două forme de
guvernământ: republica şi monarhia.
Republica poate fi parlamentară, în cazul în care rolul primordial în stat
revine Parlamentului, sau prezidenţială, în cazul în care şefului statului îi revine
un rol sporit, având atribuţii majore în exercitarea puterii, aşa cum se întâmplă
în Statele Unite sau în Franţa.
Monarhia poate fi constituţională sau absolută. în cazul monarhiei
constituţionale, sistem existent în Marea Britanie, Belgia, Suedia, Danemarca
e t c , monarhul are atribuţii restrânse, rolul Parlamentului fiind foarte important.
Monarhia absolută este aceea în care atribuţiile monarhului sunt foarte întinse.
Această formă de guvernământ a fost caracteristică, în special, în evul mediu,
când monarhul avea practic puteri nelimitate.

§2. Structura de stat

Structura de stat poate fi unitară sau federativă, după cum este vorba
despre o singură unitate naţională teritorială şi un singur rând de organe
supreme ale puterii de stat ori despre mai multe unităţi naţionale teritoriale şi
mai multe rânduri de organe supreme ale puterii de stat.
Desigur, structura de stat în modalităţile ei diversificate de manifestare se
află într-o strânsă interdependenţă cu acele categorii care dau expresie
conţinutului şi esenţei statului.

§3. Regimul politic

Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor

de guvernare. Astfel, se cunosc: regimuri democratice, în care Puterea de stat
se exercită pe baza normelor democraţiei, caracteristice sistemelor politice din
majoritatea ţărilor lumii; regimuri autocratice, în care sfera de aplicare a
normelor democratice este restrânsă, Puterea de stat exercitându-se prin
mijloace autocrate.

Jean Jacques Rousseau, împărţirea guvernămintelor, în "Contractul social", loc. cit, p. 178 şi
urm.
G. W. Fr. Hegel, Statul, în "Principiile filozofiei dreptului", loc. cit, p. 311 şi urm.

94
 a. Aristotel atrăgea atenţia asupra faptului că în toate formele de stat
există pericole de degenerare, în cazul în care normele democratice nu sunt
respectate. Astfel, monarhia poate degenera în tiranie, aristocraţia poate
degenera în oligarhie, iar democraţia în demagogie.
Câte dreptate avea marele gânditor în analiza efectuată, rezultă din
practicarea unor promisiuni electorale fără acoperire pentru a obţine voturile
alegăturilor, ceea ce demonstrează extinderea pe care a căpătat-o astăzi
demagogia în campaniile electorale.
Singura sancţiune la îndemnâna alegătorilor este votul: refuzul
demagogiei prin exercitarea dreptului la vot.
b. După cum observa Montesquieu, "în democraţie, poporul este în
anumite privinţe monarhul, iar în alte privinţe, supusul" 1 6 4 . într-o republică -
atrăgea dânsul atenţia - "este tot atât de important să se fixeze în ce mod, de
către cine, cui şi cu privire la ce trebuie să fie date voturile, pe cât este de
important într-o monarhie să se ştie cine este monarhul şi în ce chip trebuie el
să guverneze" 1 6 5 . După opinia sa, poporul se pricepe de minume să aleagă pe
cei cărora "trebuie să le încredinţeze o parte oarecare din puterea sa". Pentru
acest ţel nu are decât să se călăuzească după lucruri pe care nu le poate
ignora şi după fapte evidente"166.
Montesquieu aprecia că "nu este nevoie de multă probitate pentru ca un
guvernământ monarhic sau unul despotic să se menţină ori să dăinuiască" 1 6 7 .
Tăria legilor în cel dintâi, braţul mereu ameninţător al principelui în cel din urmă
rânduiesc sau ţin în frâu totul". "Dar într-un stat popular e nevoie de încă o
forţă, şi aceasta este VIRTUTEA" 1 6 8 . Atunci când această virtute dispare,
ambiţia se încuibează în inimile care o pot încerca "iar lăcomia pune stăpânire
pe toate inimile" 1 6 9 .
în monarhie - observă marele gânditor -, legile, religia şi onoarea nu ne
prescriu nimic atât de stăruitor cât ne prescriu supunerea faţă de voinţa
principelui. ONOAREA dictează ca principele să nu ordone niciodată
"îndeplinirea unei acţiuni care ne dezonorează, pentru că ne-lr face nevrednici
de a-l servi" 1 7 0
Dânsul apreciază că dragostea de republică, într-o democraţie, este
dragostea de democraţie, "iar dragostea de democraţie este dragostea de
egalitate" 1 7 1 . Argumentând, în continuare, acest punct de vedere, Montesquieu
arată că "dragostea de egalitate şi de cumpătare sunt trezite în cel mai înalt
grad de către egalitate şi cumpătare înseşi, când trăim într-o societate în care
legile au rânduit şi pe una şi pe cealaltă"17.
Concluziile lui Montesquieu asupra formei de stat, în general, şi asupra
formei de guvernământ, în special, au făcut şi continuă să facă obiectul multor
analize de specialitate. Dincolo de unele exemple, caracteristice epocii sale sau

Charles M o n t e s q u i e u , Op. cit., p. 19.

164

165
Ibidem:
166
Ibidem, p. 20 (subi. ns.).
167
Ibidem, p. 32 (subi. ns).
168
Ibidem.
169
Ibidem, p. 33.
170
Ibidem, pp. 46-47.
171
Ibidem, p. 58.
172
Ibidem, p. 59.

95
•

epocilor anterioare, ideile pe care le lansează şi judecăţile cu privire la

fenomenul statal îşi păstrează - în cea mai mare parte - valabilitatea. Astfel,
concluziile sale cu privire la alegeri şi, mai ales, cu privire la capacitatea
poporului de a-şi selecta reprezentanţii după faptele lor îşi vădesc pe deplin
actualitatea, toate sistemele electorale democratice avându-le în vedere. Pe
deplin întemeiate sunt şi concluziile sale cu privire la guvernământul monarhic
şi cel despotic. După cum s-a subliniat deja în literatura de specialitate,
onoarea obligă nu numai principele, ci pe toţi guvernanţii să nu ceară celor
guvernaţi să îndeplinească acţiuni care să-i dezonoreze, pentru că aceasta ar
face imposibilă guvernarea. în privinţa guvernământului despotic, numeroase
exemple din zilele noastre confirmă că despoţii guvernează de unii singuri,
"fără vreo lege şi fără vreo regulă", "după voinţa şi capriciile lor", provocând
protestele vehemente ale popoarelor respective şi determinând ample mişcări
populare pentru îndepărtarea lor şi instaurarea unor regimuri democratice.
O valoare indiscutabilă are şi teza marelui gânditor cu privire la relaţia
dintre democraţie, egalitate şi cumpătare. Şi este neîndoielnic că numai acolo
unde aceste principii ale guvernământului sunt rânduite prin lege, sunt
respectate şi aplicate sau, în orice caz, călăuzesc raporturile dintre guvernaţi şi
guvernanţi.
c. Jean Jacques Rousseau observa - cu privire la guvernământul
monarhic - că "regii vor să fie absoluţi, şi din depărtare li se strigă că cel mai
bun mijloc pentru aceasta este să se facă iubiţi de popoarele lor. Această
maximă este foarte frumoasă, ba chiar foarte adevărată în anumite privinţe".
Dânsul constată însă, că, din nefericire, "curţile domneşti îşi vor bate
întotdeauna joc de ea". Cei mai buni regi "voiesc să poată fi şi răi dacă aşa le
place, fără a înceta să fie stăpâni" 1 7 3 .
în privinţa guvernământului democratic, Rousseau atrăgea atenţia că
"nimic nu este mai primejdios decât amestecul intereselor private în treburile
publice, şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic
decât coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilor
particulare".
"Atunci, statul, fiind alterat în substanţa sa, orice reformă devine
imposibilă"4.
Aceste concluzii sunt de o acută actualitate pentru ţările în traniziţie din
Europa Centrală şi de Est, deci inclusiv pentru România.
De asemenea, Rousseau atrăgea atenţia asupra faptului că "nu trebuie
înmulţite zadarnic instituţiile şi nici să se facă cu douăzeci de mii de oameni,
ceea ce o sută de oameni aleşi pot face mai bine" 1 7 5 . Costurile ridicate ale
aparatului guvernamental au preocupat întotdeauna societatea, contribuabilii.
Această preocupare este cu atât mai mare în perioada de tranziţie la economia
de piaţă, când tendinţa de "înmulţire a instituţiilor" vizează, totodată, asigurarea
unor substanţiale sinecuri clientelei politice a guvernanţilor 1 7 6 .

Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. cit., pp. 188-189.

Ibidem, pp. 1 8 0 - 1 8 1 .
Ibidem, p. 185.
Cu toate că reducerea aparatului g u v e r n a m e n t a l a fost promisă în fiecare c a m p a n i e
electorală, după alegeri, promisiunea a fost uitată, iar - în locul reducerii instituţiilor -
cetăţenii au constatat cu suprindere, că guvernanţii aleşi le multiplică.
 Jean Jacques Rousseau releva că "nu există formă de guvernământ care
să se potrivească oricărei ţări" 1 7 7 . în lumina acestei concluzii, dânsul observa
că unele guvernăminte "consumă mai mult, altele mai puţin; iar deosebirile sunt
fundate pe principiul că, contribuţiile publice sunt cu atât mai împovărătoare cu
cât se îndepărtează mai mult de sursa lor". Dânsul aprecia că "această sarcină
trebuie măsurată nu după cantitatea birurilor, ci după drumul pe care îl au de
străbătut pentru a se întoarce în mâinile din care au plecat". Atunci când
această circulaţie este rapidă şi bine organizată "nu are importanţă dacă se
plăteşte puţin sau mult: poporul este mereu bogat şi finanţele sale merg
întotdeauna bine". Dânsul constată că, dimpotrivă, oricât de puţin ar da poporul
"dacă acest puţin nu-i vine înapoi, plătind într-una el este repede sleit: statul nu
este niciodată bogat, iar poporul e mereu în mizerie" 1 7 8 .
Deci, chiar în cazul în care statul solicită contribuţii publice importante,
dacă le foloseşte eficient, rezultatele sunt resimţite de populaţie şi se regăsesc
în bunăstarea oamenilor. Iar în cazul în care aceste contribuţii nu sunt folosite
eficient - chiar dacă ele sunt mai mici - consumul creşte, pierderile se
acumulează, consecinţele cele mai evidente fiind sărăcirea statului şi mizeria
poporului.
Nu credem că mai este cazul să subliniem valabilitatea acestei concluzii
pentru unele state în tranziţie din Europa Centrală şi de Est. Chiar dacă forma
de stat democratică a fost reinstaurată, în cazul incompetenţei şi lipsei de
răspundere a guvernanţilor, banii contribuabililor şi împrumuturile externe, tot
mai împovărătoare, "se duc pe apa sâmbetei", ţările respective sunt tot mai
sărace, iar milioane de oameni sunt sortiţi mizeriei, chiar unor suferinţe greu de
imaginat.
După opinia lui Rousseau, un defect esenţial şi inevitabil, care va pune
întotdeauna guvernământul monarhic mai prejos decât cel republican este că
"în guvernământul republican votul public nu ridică aproape niciodată în locurile
de frunte decât oameni luminaţi şi capabili, care să le ocupe cu cinste; în timp
ce în regimul monarhic cei care parvin nu sunt, de cele mai multe ori, decât
nişte mici încurcă-lume, exc[oci sau intriganţi, ale căror mici talente - prin care
la curte se ajunge la situaţii înalte - nu-i ajută decât să arate publicului cât sunt
de stupizi, de îndată ce au ajuns la aceste situaţii". Jean Jacques Rousseau
consideră că poporul se înşeală mult mai puţin decât principele în privinţa
acestei alegeri. Un adevărat om de merit într-o funcţie înaltă "este o raritate
aproape tot atât de mare ca şi un prost în fruntea unui guvernământ
republican". Dânsul apreciază că atunci când printr-o întâmplare fericită "într-o
monarhie aproape complet ruinată de această liotă de jalnici administratori,
ajunge la cârma treburilor publice un astfel de om, născut pentru a conduce,
rămâi surprins de câte resurse găseşte, lucru care face epocă în istoria unei
ţări" 1 7 9 .

177
Ibidem, p. 198.
178
Ibidem, pp. 199-200 (subl. ns.). înlocuirea c o m p e t e n ţ e i cu "devotamentele politice" a
oamenilor pregătiţi profesional cu cei care fac parte din "clientela politică" a partidelor la
putere d u c la secătuirea bugetelor şi proliferarea mizeriei; statele devin tot mai sărace, iar
populaţia trăieşte în limita subzistenţei şi sub această limită.
Jean Jacques Rousseau, Despre monarhie, în "Contractul social", loc. cit, p. 191. (subl. ns.).
179

97
 Experienţa demonstrează, însă, că nu întotdeauna în guvernământul
republican, prin votul public sunt ridicaţi "oameni luminaţi şi capabili". Dacă
asemenea oameni sunt, de regulă, promovaţi prin votul uninominal, în cazul
votului pe bază de listă - opţiunea fiind pentru partide şi nu pentru oameni - au
ajuns la conducerea treburilor publice destui oameni incapabili, fără dăruirea şi
răspunderea, implicate de înaltele poziţii în care au fost propulsaţi, mai ales
datorită apartenenţei lor partinice şi mai puţin datorită talentului şi priceperii în
conducerea treburilor Cetăţii. Se înţelege că asemenea anomalii pot şi trebuie
să fie eliminate, prin regândirea sistemelor electorale, aşa încât - într-un
guvernământ democratic - să se garanteze promovarea "oamenilor luminaţi şi
capabili" la care se referă J. J. Rousseau.

VII. S t a t u l d e d r e p t

Preocuparea de a construi un stat de drept şi a-i asigura funcţionarea

normală este legată istoriceşte de promovarea democraţiei şi edificarea unor
structuri statale în măsură să apere şi realizeze drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, să garanteze desfăşurarea relaţiilor sociale într-un climat de
legalitate, deci în conformitate cu legea, prin respectarea şi aplicarea
prevederilor normelor legale.

§ 1 . Conceptul statului de drept

a. După cum am văzut, apariţia statului a fost determinată de anumite

cauze social-economice. Aceleaşi care au determinat apariţia dreptului.
Analiza evoluţiei fenomenului politico-juridic duce la concluzia că - în
anumite perioade istorice şi în anumite zone - organizaţia politică statală a
cunoscut particularităţi în dezvoltare, care, nu rareori, au avut un caracter
negativ. Aşa cum observa Aristotel, s-a văzut că monarhia degenera în tiranie,
aristocraţia în oligarhie, iar democraţia în demagogie. Au apărut regimuri
despotice - după cum constata Montesquieu - în care "unul singur, fără vreo
lege şi fără vreo regulă, mână totul după voinţa şi capriciile sale", pentru că
despotul, cum releva Jean Jacques Rousseau "este acela care se situează
mai presus chiar şi decât Jegea"1 °, acela căruia "cele cinci simţuri ale sale ii
spun neîncetat că el este totul, iar ceilalţi nimic", fiind "în mod firesc leneş,
ignorant, desfrânat" 1 8 1 .
b. Apariţia unor regimuri politice tiranice, despotice, tendinţele de
subordonare a puterilor şi de folosire a mecanismului guvernamental împotriva
poporului, încălcând grav drepturile şi libertăţile cetăţenilor, au determinat o
concentrare a eforturilor şi preocupărilor societăţii civile, a oamenilor politici
ataşaţi democraţiei şi a cercetătorilor fenomenului politico-juridic în direcţia

Jean Jacques Rousseau, Despre abuzurile guvernământului şi despre încliniarea sa spre

degenerare, în "Contractul social", loc. cit, p. 213.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Despre legile ce decurg din natura statului despotic, în
1

"Despre spiritul legilor", loc. cit., p. 29 şi urm.

98
elaborării unor principii şi norme care să prevină şi elimine asemenea evoluţii
negative în viaţa socială.
Aşa s-a conturat şi, apoi, s-a dezvoltat Conceptul statului de drept, care -
într-o formă concisă - se referă la constituirea şi exercitarea Puterii de stat pe
baza legii. Conceptul statului de drept subsumează acele principii
fundamentale, care garantează exercitarea guvernământului în ansamblul său
şi în toate componentele sale alcătuitoare în conformitate cu prevederile legii.
Acest concept implică, totodată, statuarea unor asemenea norme, care să dea
cetăţenului "acea linişte sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se
află în siguranţă" 1 8 2 .
Conceptul statului de drept reprezintă interrelaţia dintre stat şi drept, acea
legătură intimă, firească şi necesară între norma juridică şi realitatea politică
statală. Statul - prin instituţiile sale abilitate, în primul rând prin puterea
legiuitoare - emite normele de drept, pe baza cărora, apoi, chiar aceste instituţii
sunt obligate să funcţioneze.
Aşadar, statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii, lege
care există tocmai ca urmare a existenţei şi activităţii legislative a statului de
drept.
c. lată de ce explicarea conceptului statului de drept ne obligă să
precizăm, mai întâi care sunt elementele definitorii ale orânduirii de stat care
emite sau sancţionează legile în temeiul cărora funcţionează statul de drept, şi,
apoi, care sunt comandamentele legilor elaborate de acest stat.
1. După cum atrage atenţia Montesquieu "pentru ca să nu existe
posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită,
puterea să fie înfrânată de putere". Orânduirea de stat poate fi de aşa natură,
încât "nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile la care legea nu-l obligă şi să
nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie" 1 8 3 .
Montesquieu constata că asemenea exigenţe - care presupun libertatea
politică - există numai în guvernămintele moderate, dar că nu se află
întotdeauna nici în aceste guvernăminte. Ele pot fi împlinite - în condiţiile
libertăţii politice - numai "atunci când nu se abuzează de putere". Dânsul
observă, însă, că "experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o
putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce
dă de graniţe". După opinia sa "însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri" 1 8 4 . în
absenţa unor asemenea îngrădiri, care trebuie stipulate prin legile emise sau
sancţionate de stat - atrăgea atenţia Rousseau - democraţia degenerează în
ohlocraţie, aristocraţia în oligarhie, iar "regalitatea degenerează în
tiranie".Precizând că "tiran este acela care ajunge la putere pe căi ilegale",
Rousseau sublinia că depinde de oameni să-i dea statului "cea mai bună
alcătuire pe care o poate avea", deoarece un stat dăinuieşte "prin puterea sa

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 195.

Ibidem, p. 194 (subl. ns.).
Ibidem. M o n t e s q u i e u observa că "gânditorii politici greci, care trăiau sub g u v e r n ă m â n t u l
popular, nu s o c o t e a u drept capabilă să-i susţină altă forţă în afară de aceea a virtuţii"
(Ibidem, p. 33). "înainte oamenii erau liberi sub ascultarea legilor, a c u m ei vor să fie liberi
împotriva legilor" (Ibidem).

99
 legiuitoare". "Departe de a slăbi, legile dobândesc mereu puteri noi în orice stat
bine constituit"18*.
2. Dar ce principii trebuie să guverneze aceste legi? Ce comandamente
trebuie să călăuzească Puterea legiuitoare în elaborarea legilor pentru ca
acestea să garanteze funcţionarea statului de drept?
Constatăm că un răspuns la aceste întrebări a dat iniţiat Hugo Grotius
(Hugo van Groot), care a contribuit - aşa cum sublinia G. W. Fr. Hegel - la
stabilirea unor principii generale, "principii rezonabile şi raţionale", care "au fost
recunoscute ca valabile", fiind "mai mult sau mai puţin acceptabile" 1 8 6 . Astfel,
Hugo Grotius - unul din cei mai remarcabili reprezentanţi ai şcolii dreptului
natural - consideră că dreptul, normele juridice, ar trebui să răspudă unor
comandamente şi să se întemeieze pe asemenea principii, cum sunt: respectul
faţă de tot ce este al altuia: viaţa; bunurile; onoarea şi demnitatea; respectarea
angajamentelor luate; repararea pagubelor cauzate altora; pedepsirea
echitabilă a tuturor celor care încalcă aceste principii 1 8 7 . Cu toate că Hegel are
anumite observaţii critice cu privire la unele opinii ale lui Hugo Grotius, dânsul
recunoaşte meritele excepţionale ale marelui gânditor în "stabilirea unor
principii generale, care îşi au supremul lor temei în înseşi obiectele, - în spirit,
gânduri întemeiate, principii confirmate" 1 8 8 . Se înţelege că, la aceste principii şi
comandamente, care trebuie să stea la baza elaborării legilor statului de drept,
ar trebui adăugate: libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea, care vor fi
examinate pe larg în capitolul următor.

§2. Principiile şi comandamentele statului de drept

Montesquieu atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre natura

guvernământului şi principiilor sale, subliniind că aceasta constă în faptul că
"natura sa îl face să fie aşa cum este", pe când principiile îl fac "să acţioneze".
Natura guvernământului exprimă "structura sa specifică", pe când principiile
exprimă "pasiunile omeneşti care îl pun în mişcare". Or, "legile nu trebuie -

Jean Jacques R o u s s e a u , Op. cit., p. 214.

G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istoria filozofiei, Volumul al lll-lea, traducere de D.D. Roşea, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964, p. 494.
Hugo van Groot s-a născut în 1583 în Delft. A fost jurist, avocat general şi primar. După cum îl
prezintă Hegel "în 1619, implicat în procesul Barneveld.a fost nevoit să fugă". A stat timp mai
îndelungt în Franţa, până ce în 1634 a intrat în serviciul reginei Cristina a Suediei. în 1635 a
devenit ambasadorul Suediei la Paris. A murit în 1645, ia Rostock în cursul unei călătorii de la
Stockholm spre Olanda. Principala sa operă a fost "De iure belii ac pacis", apărută în 1625, a
cărei excelentă traducere în română, e datorată lui George Dimitriu, iar apariţia şi ampla
prezentare - într-un remarcabil studiu introductiv - profesorului Vladimir Harga (Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1968).
Vezi I. H a t m a n u , Istoria doctrinelor juridice, Editura Fundaţiei "România de mâine",
B u c u r e ş t i , 1996, p. 65 şi urm. După cum observă profesorul Vladimir Hanga, în studiul
efectuat asupra operei lui Hugo Grotius, marele gânditor "pune mai presus de toate
libertatea de voinţă a omului şi, în consecinţă, atribuie fiinţei u m a n e un rol activ în
d o b â n d i r e a mântuirii". (VI. Harga, Hugo Grotius şi opera sa, în "Hugo Grotius - Despre
Dreptul Războiului şi al Păcii", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 18).
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 494.

100
după opinia lui Montesquieu - să corespundă în mai mică măsură principiului
fiecărui guvernământ decât naturii l u i " 1 8 9 .
Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că statul de
drept presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale:
accesul la putere să aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în
baza legii; izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber exprimată
a poporului.

Accesul la putere să aibă loc prin vot popular

După cum observa Jean Jacques Rousseau "ideea reprezentanţilor este o

idee modernă; ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ
nedrept şi absurd, în care specia umană este degradată, iar numele de om
este dispreţuit" 1 9 0 .
într-un stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot
popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece
"legea care stabileşte felul de a da votul - după cum sublinia Montesquieu -
este... o lege fundamentală a democraţiei". Atunci când poporul votează trebuie
să i se asigure toate condiţiile pentru a se exprima în deplină libertate; nimeni
nu trebuie să se îndoiască de discernământul poporului în alegerea
reprezentanţilor săi. "Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o
are poporul de a discerne meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra
şirului neîntrerupt de alegeri uimitor de potrivite pe care le-au făcut atenienii şi
romanii". După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de
destoinici să aleagă , dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de
capabil să ceară altora socoteală de administrarea treburilor obşteşti, dar unii
nu sunt în măsură să administreze nemijlocit treburile publice \ De aceea,
desemnarea reprezentanţilor trebuie să se facă pe criterii de competenţă şi
experienţă, pe baza unui comportament civic, care a trecut cu succes proba
timpului; prin fapte recunoscute de comunitatea pe care urmează să o
reprezinte.

Exercitarea puterii să se facă în baza legii.

Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul

cum este exercitată Puterea, adică în modul în care: sunt conduse treburile
Cetăţii; sunt luate în considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi
dezvoltare din perioada dată şi sunt apărate şi garantate drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, deci ale celor care i-au ales pe cei care conduc Cetatea, adică
reprezentanţii populaţiei respective.
a. Treburile Cetăţii - într-un stat de drept - se cere să fie conduse în mod
democratic, ceea ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la
metode, procedee şi mijloace democratice în soluţionarea oricărei probleme

Charles Louis de S e c o n d a t M o n t e s q u i e u , Op. cit., p. 3 1 .

Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. cit., p. 223 (subi. ns).
Charles Louis de S e c o n d a t M o n t e s q u i e u , Op. cit., p. 20 şi urm. (subl. ns).

101
publice. Marii gânditori ai omenirii - Platon, Aristotel, John Locke, Charles
Montesquieu, Jean Jacques Rousseau, G. W. Fr. Hegel - au atras în mod
constant atenţia asupra obligaţiei guvernanţilor de "a se dedica treburilor
Cetăţii", punând pe prim plan interesele generale, dacă au acceptat mandatul
încredinţat de comunitate. "Dragostea de patrie - observa Montesquieu - duce
la moravuri bune, iar bunele moravuri duc la dragostea de patrie. Cu cât mai
puţin ne putem noi satisface pasiunile particulare, cu atât ne lăsăm mai mult
cuprinşi de cele generale" 1 9 2 .
b. Guvernanţii au - în acelaşi timp - îndatorirea să cunoască nevoile
populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul
societăţii, în ansamblul ei, cât şi la nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea
temeinică a realităţilor economico-sociale constituie premisa şi condiţia
firească a unor decizii corecte privind soluţionarea acestor probleme,
încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase
private, sau tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu
severitate, iar guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele
individuale, desconsiderându-le pe cele obşteşti, ori - profitând de poziţiile lor în
cadrul guvernământului - au recurs la abuzuri şi ilegalităţi au fost şi sunt supuşi
oprobiului popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii. Cunoaşterea nevoilor şi a
problemelor Cetăţii şi devotamentul pentru soluţionarea lor în interesul întregii
comunităţi implică reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să
acţioneze guvernanţii şi răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele
lor!
c. Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi
garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Când membrii Cetăţii au dat
mandat guvernanţilor să-i reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în
cei aleşi "oamenii oneşti şi capabili", în măsură să le apere interesele. După
cum observa Jean Jacques Rousseau, "în procesul electoral, prin votul
încredinţat şi prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social",
în care guvernanţii se angajează să rezolve "mai repede, şi mai bine", ceea ce
vechii guvernanţi nu reuşiseră mai ales pe planul drepturilor cetăţeneşti. Atunci
când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu, nemulţumirea
populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi unor critici
severe, compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt aleşi
în următoarele tururi de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav
în timpul mandatului se poate cere revocarea lor.

Izvorul puterii trebuie să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber

exprimată a poporului

a. într-un stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană,
liber exprimată a poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau
dacă s-a recurs "la uneltiri cu scopul de a învinge într-o alegere" suntem - aşa
cum observa Montesquieu - în prezenţa unor acţiuni primejdioase.
"Nenorocirea unei republici - atrăgea atenţia marele gânditor - vine, atunci când

Ibidem, p. 58.

102
în ea nu mai există lupte electorale" 1 9 3 , când puterea ce se constituie nu-şi are
izvorul în voinţa liber exprimată a poporului. Cum s-ar mai putea vorbi de un
stat de drept într-un asemenea caz?
Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în
cauză legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire
la constituirea sa democratică.
b. în aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la
putere de forţe străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu
se bucură niciodată de sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul
servirii intereselor poporului din ţara respectivă, ci a intereselor unor state sau
grupuri de state străine.
c. Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost
propulsaţi la putere prin voinţa poporului, în loc să servească interesele
acestuia, se pun în slujba unor interese străine, ruinând economia naţională, şi
transformând ţările respective în pieţe de desfacere pentru produsele
străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte grave de încălcare a mandatului
primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte care implică nu numai
răspunderea lor morală, ci şi răspunderea lor penală.
Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate
asemenea situaţii, să precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi
să stipuleze răspunderi concrete pentru fiecare din aceste fapte.
Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante - absolut
necesare - nu numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi,
ci, mai ales, pentru prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul
încredinţat de alegători, având un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii
cum se cuvine a obligaţiilor lor civice într-un Stat de drept.

§3. Construcţia statului de drept - între deziderate şi realităţi

a. Analiza procesului construcţiei statului de drept demonstrează nu numai

complexitatea acestuia, dar şi dificultăţile întâmpinate, iar - nu rareori - a
piedicilor şi obstacolelor apărute în finalizarea obiectivelor sale. Aristotel,
Montesquieu, Rousseau, Hegel şi alţi mari gânditori ai umanităţii, au stăruit
asupra multora din neajunsurile observate pe parcursul acestei construcţii şi
s-au oprit pe larg asupra cauzelor obstacolelor întâmpinate în aşezarea
organizaţiei statale pe temelia trainică a legii, a principiilor şi normelor dreptului.
"Activitatea statului - arăta G. W. Fr. Hegel - este delegată unor indivizi;
îndreptăţirea de a purta grija afacerilor ei însă nu o au în virtutea felului lor
natural de a fi, ci după calitatea obiectivă a lor. Capacitatea, abilitatea,
caracterul, ţin de natura particulară a individului: aceasta trebuie educată şi
formată". De aceea "o funcţie nu poate fi nici vândută, nici moştenită". Dânsul
atrage atenţia asupra faptului că tocmai absenţa unor asemenea calităţi,
explică corupţia guvernanţilor, încălcarea prevederilor legii, abuzurile şi
ilegalităţile. Hegel dădea în acest sens exemple concrete când "posturile în
parlament puteau fi vândute" sau cum "posturile de ofiţer erau de vânzare până

Ibidem, p. 23.

103
la un anumit grad" 1 9 4 . Rousseau - după ce analizează unele din gravele
încălcări ale exigenţelor statului de drept - ajunge la concluzia că "principala
vină este a oamenilor", a guvernanţilor care, după ce au ajuns la putere,
încalcă principiile şi normele democratice ale guvernământului. Dânsul emite
celebra concluzie potrivit căreia: "dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna
democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernământ atât de perfect"195. In
literatura noastră de specialitate s-a arătat că statul de drept "nu este nici statul
ideal în care domneşte raiul mitic şi nici statul miracol ce are reţete pentru toate
racilele societăţii" 1 9 6 .
b. într-adevăr, statul de drept nu este nici statul mitic, nici statul miracol,
dar reprezintă organizaţia politico-juridică pe care o cere societatea şi pe care o
poate accepta comunitatea umană şi de care este absolută nevoie într-o lume
ce se dezvoltă sub semnul progresului şi civilizaţiei. Nu încape îndoială că
Hegel şi Rousseau au dreptate văzând în imperfecţiunile guvernământului
absenţa unor asemenea calităţi ale guvernanţilor, cum sunt: capacitatea,
abilitatea, caracterul. Dar, tocmai de aceea, concluzia lui Hegel cu privire la
"educarea şi formarea" unor astfel de calităţi este deosebit de actuală. Oamenii
sunt imperfecţi, iar defectele lor - când sunt propulsaţi în posturi
guvernamentale - ies şi mai mult în evidenţă.
Putem accepta, însă, comportamentul imoral, corupt, abuziv, violent al
celor care au ajuns la putere, ca pe o fatalitate?
Bineînţeles că nu!
Aceasta ar însemna că popoarele ar fi dispuse să se împace cu tirania, cu
despotismul, cu absenţa ordinii şi legalităţii.
Ceea ce - aşa cum demonstrează experienţa - nu s-a întâmplat şi nu se
va întâmpla.
Popoarele îşi aleg reprezentanţii - pe baza unor principii şi norme,
enunţate şi examinate deja -, le dau un anumit mandat şi le cer, în mod
imperativ, să-l execute.
c. în societatea modernă, statul de drept poate şi trebuie să fie construit,
tocmai pentru a da oamenilor Cetăţii liniştea şi siguranţa de care au nevoie
pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, stipulate nu numai în
constituţiile statelor naţionale, ci şi în documente internaţionale de referinţă, în
primul rând în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948.
Aşa se explică faptul că în faţa acestei construcţii stau obiective şi
deziderate precise - după cum am subliniat în prima parte a acestei analize - în
raport cu care popoarele din ţările respective evaluează rezultatele pozitive şi
critică neîmplinirile, cu speranţa şi încrederea că, treptat, toate exigenţele
construcţiei statului de drept vor fi respectate şi că guvernământul se va
înfăptui potrivit mandatului conferit de populaţie în timpul scrutinului electoral.

G. W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Traducere de Virgil Bogdan şi Constantin

Floru, Editura A c a d e m i e i , Bucureşti, 1969, p. 318 (subl. ns).
Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Contractul social, loc. cit., p. 183 (subl. ns).
losif R. Urs, S m a r a n d a A n g h e n i , Drept civil, voi. I, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1997,
p. 12.

104
 încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat

a. De departe, cea mai gravă încălcare a dezideratelor construirii statului de

drept a fost şi, din păcate, continuă să fie, încălcarea principiului separaţiei puterilor
în stat. Montesquieu observa că este imperios necesar ca puterea legislativă,
executivă şi judecătorească "să se exercite separat", pentru a se garanta
conducerea democratică a societăţii. Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau
ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite aceste puteri "nu există libertate",
deoarece se naşte teama să se ajungă la "legi tiranice, pe care să le aplice în mod
tiranic". "Totul ar fi pierdut - atrage atenţia marele gânditor - dacă acelaşi om sau
acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri:
pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea
de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari". Dacă puterea judecătorească
ar fi îmbinată cu puterea legislativă "puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţeqilor ar fi
arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor". Dacă puterea judecătorească "ar fi
îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor"197.
b. Aşa, de pildă, în România - în ultima perioadă - abuzul de ordonanţe de
urgenţă, în numele grăbirii ritmului reformei, a dus la transformarea Forului
legislativ, a Parlamentului democratic ales de popor, într-o anexă a Puterii
executive.
în legătură cu această gravă încălcare a dezideratelor construcţiei statului de
drept, nu este lipsit de interes să amintim opiniile lui Jean Jacques Rousseau, care
arăta că "Puterea legiuitoare este inima statului... Un om poate rămâne imbecil, dar
să trăiască; de îndată, însă, ce inima şi-a încetat funcţiunile, animalul e mort" 1 9 8 .
Deci, acel stat care este lipsit de Puterea legiuitoare, care este inima sa, încetează
să-şi mai îndeplinească în mod normal funcţiunile, punând în pericol - cum observa
Montesquieu - libertatea.
c. Pe de altă parte, executivul - prin modificările aduse în activitatea Puterii
judecătoreşti - a acţionat în direcţia promovării unor proceduri de natură a statua
dependenţe ale Puterii judecătoreşti, faţă de cea executivă. Consecinţele sunt deja
cunoscute prin reflectarea voinţei şi opţiunilor politice ale executivului în soluţiile
date de unele instanţe, nu în conformitate cu legile în vigoare, ci chiar prin ignorarea
acestora. Aşa, de pildă, făcând abstracţie de prevederile Legii no. 112 din 1995 -
pusă sub semnul controversei de unele forţe politice, inclusiv de membri ai
Executivului, dar fiind încă în vigoare - multe instanţe pronunţă soluţii dramatice,
înlocuind vechi nedreptăţi cu altele noi, care pun în cauză nu numai caracterul
democratic şi social al statului, ci însăşi ideea de Justiţie. Guvernanţii n-ar trebui să
uite - atrăgea atenţia Montesquieu - că "atunci când oamenii îşi pierd încrederea în
Justiţie totul este pierdut".

încălcarea principiului pluralismului politic

Constituţia statului de drept presupune - aşa cum demonstrează

experienţa şi după cum argumentează doctrina - nu numai recunoaşterea

Charles Louis de S e c o n d a t M o n t e s q u i e u , Op. cit., I, p. 195 şi urm. (subl. ns).

Jean J a c q u e s R o u s s e a u , Op. Cit., p. 214.

105
declarativă a pluralismului politic, ci şi adoptarea unor măsuri practice, care să-i
asigure şi garanteze viabilitatea. Aceasta implică îndeplinirea obligaţiilor ce
revin Puterii, deci guvernanţilor, să respecte Opoziţia şi să-i asigure condiţiile
necesare pentru a-şi îndeplini rolul critic - corectiv ce-i revine în mod firesc în
mecanismele guvernământului.
Or, experienţa arată că guvernanţii recurg frecvent la acţiuni sistematice
împotriva Opoziţiei, încercând să-i anuleze Mesajul critic-corectiv, prin calom­
nierea partidelor şi a liderilor acestora.
Este, fără îndoială, o altă gravă încălcare a dezideratelor construcţiei
Statului de drept, cu multiple consecinţe pe plan politic, economic şi social.

Imperativul unei minime moralităţi

Statul de drept - fiind o construcţie opusă sistemului totalitar -, implică,

totodată, aşezarea instituţiilor sale, pe temelia trainică a valorilor juridice
recunoscute în întreaga lume civilizată şi adoptarea unui comportament politic,
care să răspundă exigenţelor unei minime moralităţi:
Aceasta obligă guvernanţii, care au obţinut sufragiile electoratului pe baza
unor anumite programe electorale, să le respecte şi să le îndeplinească, la
termenele pe care şi le-au asumat.
Oricine înţelege că încălcarea acestor promisiuni este un act cu impliciaţii
juridice şi morale, punând sub semnul întrebării credibilitatea Guvernământului,
ca urmare a încălcării Contractului încheiat cu electoratul, care - în schimbul
angajamentelor solemne ale candidaţilor - şi-au dat votul.
Deci, numai dacă la baza construcţiei pe care o înfăptuim sunt puse
Legea, Justiţia şi o minimă Moralitate - valori aparţinând unei societăţi civilizate
- se împlinesc dezideratele fundamentale ale Statului de drept, asigurându-se
acele aşezăminte trainice, pe temelia cărora se pot orândui cu dreptate
prezentul şi viitorul unei naţiuni, pot fi garantate libertatea, onoarea şi
demnitatea cetăţenilor ei.

106
 TITLUL IV
PRINCIPIILE DREPTULUI

CAPITOLUL V
PRINCIPIILE DREPTULUI

Dincolo de nuanţele diferite în definirea şi explicarea principiilor dreptului,

acestea sunt înţelese în sensul de prescripţii sau idei fundamentale care
călăuzesc crearea dreptului şi aplicarea normelor juridice.

I. A p a r i ţ i a şi e v o l u ţ i a c o n c e p ţ i e i a s u p r a p r i n c i p i i l o r d r e p t u l u i

La începutul structurării societăţii omeneşti şi conturării regulilor de

conduită se suţinea că normele de drept sunt expresia unor porunci divine,
care trebuiau respectate de oameni. Se afirma că forţa dreptului în societate
"s-ar baza pe sursa supranaturală a sa" 1 . în această viziune, se răspândise
concepţia că "legile sunt veşnice", "neschimbătoare".

§ 1 . Idei conducătoare de care legiuitorul trebuie să ţină seama

Mai târziu, şcoala dreptului natural considera că dreptul este alcătuit din
"precepte întemeiate pe echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie
neapărat să ţină seama, dacă voieşte să facă o lege bună" 2 . Dreptul era socotit
"un ansamblu de idei conducătoare de care legiuitorul trebuie să ţină seama
dacă vrea să facă legi care să corespundă cerinţelor sociale" 3 . între acestea,
Hugo Grotius observa: respectul faţă de tot ce este al altuia; respectarea
angajamentelor asumate; repararea pagubelor provocate altuia; pedepsirea
echitabilă a celor ce nu respectă aceste principii 4 . G. W. Fr. Hegel constata că
sistemul lui Hugo Grotius a stabilit nişte "principii generale, care îşi au
supremul lor temei în înseşi obiectele, - în spirit; gânduri întemeiate, principii
confirmate"5, iar Mircea Djuvara sublinia că acest sistem "a răspuns unei

Dan Ciobanu: Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion, XXI, Bucureşti, 1992, p.12.
1

I. Rosetti-Bălănescu.Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Editura de

2

Stat, 1947, p. 9.
3
Ibidem (subl. ns).
Vezi I. Hatmanu, Op. cit, p. 65 şi urm.
4

G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istoria filozofiei, loc. cit., p. 494 (subl. ns).
5

107
profunde necesităţi" 6 , deoarece "dreptul cel vechi, aşezat pe baze feudale şi
religioase, nu mai reuşea a regula raporturile dintre state" 7 . Trebuia demonstrat
că aceste raporturi sunt reglementate "pe baza raţională a unui principiu
superior forţei şi interesului în natura însăşi". Grotius întemeiază sistemul său
"pe ideea naturii sociabile a omului (appetitus socialis) care-l împinge pe acesta
spre o înţelegere cu ceilalţi". Statul, comunitatea juridică, devin un scop al
naturii "fără de care omul nu poate subzista" 8 .
în concepţia lui Thomas Hobbes mai înainte au fost fixate idealuri,
reflectate apoi "în scris în drepturi pozitive" 9 . Puterea statului rezultă din
asemenea principii, cum sunt: ascultarea pasivă a supuşilor; autoritatea divină
a suveranului; voinţa acestuia este lege absolută 1 0 . El ajunge la concluzia că
toţi oamenii au instinctul de a-i domina pe ceilalţi, susţinând că "orice societate
civilă îşi datoreşte originea fricii reciproce a tuturora" şi că "orice societate este
întemeiată în vederea propriului său folos sau glorii, din egoism" 1 1 . De aceea,
principiul dominant îl constituie "neîncrederea tuturor în toţi", o stare de război
al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes)". Dânsul explică acest
principiu prin existenţa unei tendinţe irezistibile a omului, care-i conferă
"dreptul" să-i domine "pe cei ce nu-ţi pot rezista" 1 2 . Totuşi, Hobbes, afirmă că
"omul trebuie să iasă din starea de natură", deoarece această stare nu este o
stare de drept, şi că voinţele particulare trebuie să se supună "voinţei generale,
legilor naturii" 1 3 .
Samuel Pufendorf susţine că relaţiile de drept rezultă din principiul
instinctului social al omului şi că fundamentul statului "este sociabilitatea" 1 4 .
Scopul suprem al statului, în concepţia sa, este "pacea şi securitatea vieţii
sociale prin transformarea obligaţiilor interioare ale conştiinţei în obligaţii
exterioare impuse" 1 5 .
Gottfried Wilhelm Leibniz consideră că principiul fundamental este
individul. în teza sa de doctorat 1 6 demonstrează viabilitatea acestui principiu.
Dânsul atrage atenţia asupra existenţei raporturilor de: cauzalitate, asistenţă şi
armonie. Legătura indivizilor unii cu alţii este explicată "susţinând că Dumnezeu
este acela care determină armonia în modificările indivizilor". Contradicţia
dintre dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu "se temperează una pe alta", tot
aşa cum "se împacă preştiinţa lui Dumnezeu cu libertatea omenească". G. W.
Fr. Hegel observă că "ceea ce este important la Leibniz rezidă în principii, în
principiul individualităţii şi în teza indiscernabilităţii" 1 7 .

Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, Izvoare şi Drept pozitiv, Editura ALL,
Bucureşti, 1995, p. 329.
7
Ibidem (subi. ns).
8
Ibidem (subi. ns).
G. W. Fr. Hegel, Op.cit, p. 495 (subi. ns).
9

Vezi Ibidem.
10

Thomas Hobbes, De cive, c. 1 § 2 (Operaphil. etc. Amstel, 1668), pp. 3-4.

11

12
Ibidem.
13
Ibidem, pp. 37-38.
Samuel Pufendorf, De iure naturae et gentium, Libri VIII, Landin, 1672, pp. 157-161.
14

15
Ibidem, II, 2, §§5-7 (Francof. Ad Moenum, 1706); VII, 1, §§ 3-7, pp.900-909.
Vezi Gottfried Wilhelm Leibniz, De principio individui, lucrare dezvoltată în Opera omnia, Editura
16

Dutens, Vol II, Partea I.

G. W. Fr. Hegel, Op. cit., p. 520 (subi. ns).
17

108
 Analizând determinaţiile juridicului, David Hume ajunge la concluzia că
este adevărat "numai ceea ce provine din experienţă". Descoperim "în
sentimentul nostru de exemplu, sentimentul că ucigaşul, hoţul trebuie să fie
pedepsit". Lucrul acesta îl simt şi alţii, şi astfel "acest sentiment devine general
valabil". După cum observă G. W. Fr. Hegel, David Hume "a adoptat principiul
experienţei preconizat de Locke, dar el l-a urmat în chip mai consecvent" 1 8 .

§2.Voinţa liberă a omului - principiu fundamental al ordinii de drept

După cum am relevat deja în capitolele anterioare, Jean Jacques

Rousseau a făcut din voinţa liberă a omului principiu fundamental al ordinii de
drept. Dânsul a demonstrat că "libertatea este calitatea specifică a omului. A
renunţa la libertate înseamnă să renunţi la calitatea ta de om, la drepturile
umane, ba chiar la datoriile tale. 1 9
Immanuel Kant atrăgea atenţia că "principiile trebuie întemeiate pe
concepte" şi că "aceste concepte, dacă trebuie să devină subiectiv practice, nu
trebuie să se oprească la legile obiective ale moralităţii, ci trebuie să se
considere reprezentarea lor în legătură cu omul, cu individul" 2 0 . Kant concepe
libertatea în legătură cu "calitatea de om". Kant a adoptat determinaţia lui
Rousseau, potrivit căreia "voinţa în sine şi pentru sine este liberă". Voinţa care
nu are scopuri exterioare, individuale, ci scopuri generale este - în concepţia
marelui gânditor - "o voinţă superioară". Omul poate fi determinat în acţiunile
sale de "tot felul de principii, bunăvoinţa, fericirea e t c " . Ca fiinţă morală "omul
are legea morală în el însuşi, lege al cărei principiu este libertatea şi autonomia
voinţei" 21 . Esenţa voinţei este "aceea de a fl liberă, de a se determina pe sine
din sine; ea este autonomă, spontaneitate absolută, principiu al libertăţii"22.
Kant atrage atenţia asupra faptului că principiile materiale ale acţiunii
oamenilor "se reduc la impulsuri, la fericire" 2 3 .
G. W. Fr. Hegel demonstra că dreptul are "un temei determinat"24. Fiecare
persoană "vrea ce este drept, şi vrea să i se dea numai ce este drept" 2 5 . Voinţa
universală este - în concepţia lui Hegel - determinată prin cea particulară, este
în relaţie faţă de ceva neesenţial. Este raportul esenţei faţă de fenomenul ei.
Deşi fenomenul este conform cu esenţa, totuşi, privit din altă latură, fenomenul
este treapta contingenţei, este "esenţa raportată la neesenţial" 2 6 . Dânsul
analizează principiul dreptăţii în raportul cu nedreptatea, prin dispariţia căreia
"dreptul obţine determinarea a ceva stabil şi valabil" 2 7 .

Ibidem, p. 542 (subl. ns). Din analiza efectuată de Hume rezultă că experienţa - ca principiu
fundamental - explică şi determină dreptul, deoarece, după cum susţine acest gânditor "ceea ce
trece drept imoral, ruşinos, nereligios în ochii unui anumit popor nu este considerat ca atare de
un alt popor", întrucât "astfel de lucruri se bazează pe experienţă".
Jean Jacques Rousseau, Op. cit, p. 9 1 .
Immanuel Kant, Critica raţiunii pracf/ce,Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 247.
Ibidem, Ediţia a 4-a, Riga, 1797, p. 38 şi urm. (subl. ns).
Ibidem (subl. ns.)
Ibidem, p. 40.
G. W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, loc. cit, p. 113 (subl. ns).
Ibidem.
Ibidem, p. 111.
Ibidem.

109
 §3. Principiile supremaţiei legii, virtuţii şi dreptăţii

în gândirea românească s-au afirmat puternic principiile supremaţiei legii,

virtuţii, dreptăţii, libertăţii şi justiţiei.
în lucrarea sa de referinţă "Manualul juridic", Andronache Donici 2 8 enunţa
principiul supremaţiei legii, de la care era derivată valabilitatea obiceiului şi
ideea de legalitate. Acest principiu - arăta gânditorul român - trebuie să
călăuzeazcă legiuitorul, legea fiind identificată, în concepţia sa, cu "firea
lucrurilor, cu dreapta judecată". în capitolul 12 al lucrării, Donici demonstra
necesitatea ca noile texte să reflecte prefacerile social-economice şi să se
subordoneze condamdamentelor sociale. în acest sens, dânsul elaborează
principiul abrogării textelor vechi, printr-o lege nouă, care să răspundă
comandamentelor respective. Conceptele juridice pe care le analizează:
superficia, emfiteoza, prescripţia etc. le aşază sub ideea călăuzitoare a legii, a
principiului "care trebuie să fie îndrumătoriu" în viaţa juridică.
Simion Bărnuţiu 2 9 atrăgea atenţia asupra importanţei principiilor libertăţii şi
egalităţii, subliniind că nimeni nu are dreptul să impună norme "contrare
dreptului natural şi principiilor de libertate şi egalitate"30. Dânsul a ajuns la
concluzia că principiul suprem ce se naşte nemijlocit din raţiune şi care este
obligatoriu atât în ordinea naturală, cât şi în cea pozitivă poate fi formulat astfel:
"Drept este tot ce nu tulbură ordinea raţională dintre oameni" 3 1 . Simion Bărnuţiu
arăta că jurisprudenţa strămoşilor era "un sistem de adevăruri juridice şi
politice, deduse cu necesitate logică din principiile supreme recunoscute şi
consimţite de toti românii". Dânsul observa importanţa tradiţiilor, a vechilor
obiceiuri juridice 3 1 2 în statornicirea principiilor care călăuzesc normele, dreptul,
în general.
în concepţia lui Eftimie Murgu 3 3 era necesar ca, mai întâi, să se
întocmească "nişte principuri de legi" după care să se înfăptuiască "oblăduirea
ţării". Legile ţării trebuie întocmite - în optica marelui cărturar - "pe baza a trei
principii: Libertate, egalitate şi virtute" 3 4 . Dânsul a insistat în mod deosebit
asupra îndatoririi de a îndepărta corupţia ce domnea în Principatele române şi

Andronache Donici este fiul marelui spătar Constantin Donici şi a fost crescut de unchiul său,
mitropolitul Gavril Calimachi, fratele fostului domn al Moldovei loan Teodor Calimachi. A studiat
la şcoala domnească din laşi. în 1786 a studiat la Constantinopol. Un accent deosebit a pus pe
studiul legislaţiei lui lustinian, Corpus luris Civilis.(Vezi Sever Zotta, Date noi cu privire la
Andronache Donici, laşi, 1915).
Simion Bărnuţiu s-a născut la 21 iulie (2 august) 1808, în comuna Bocşa Română din Comitatul
Crasnei. Tatăl său a fost învăţător, iar mama sa fiică de preot. Şi-a făcut studiile la Blaj
(1825-1829). A fost profesor şi funcţionar la episcopat. A fost unul din marii cărturari români care
s-a ridicat împotriva politicii de deznaţionalizare dusă de guvernul maghiar.
Simion Bărnuţiu, Dreptulu publicu naturale, Biblioteca Academiei Române, ms. 5437 (subl. ns).
Ibidem.
Simion Bărnuţiu, Dreptul natural public, p. 180 şi urm.
Eftimie Murgu s-a născut la 20 decembrie 1805, în comuna Rudăria, care-i poartă astăzi numele.
Fiu al unui ofiţer de grăniceri bănăţeni. A studiat filozofia la Seghedin şi Facultatea de drept la
Budapesta. A fost profesor de filozofie şi drept natural la Academia Mihăileană din laşi şi, apoi
profesor de logică şi drept roman la Bucureşti.
T. Tolpliceanu, Eftimie Murghu, Timişoara, 1938, p. 33 (subl. ns.).

110
a pune "la baza orânduirii de drept principiul virtuţii' . în opinia sa, virtutea
trebuie să călăuzească atât elaborarea "regulilor de drept", cât şi "aplicarea
lor", pentru "a avea ordine în ţară".
Principiul dreptăţii - sublinia George Bariţiu 3 6 - "e dătătoriu de viaţă
legiuirilor". Dreptatea este "substantia dreptului". Fiecare popor, ca şi românii,
luptă pentru dreptate, care este "un principiu călăuzitoriu". Românii cer să se
facă dreptate "să nu se deie la un popor mai multe drepturi decât la altul", "să
nu domnească un popor asupra celuilalt nici cu puterea, nici cu limba" 3 7 .
în Proclamaţia de ia Islaz, pe care Nicolae Bălcescu 3 8 o considera o
Constituţie, se proclamau principiile libertăţii, egalităţii şi dreptăţii, drept
"principiile Constituţiei celei nouă". Marele cărturar şi patriot considera că
"aceste prinţipuri trebuie să stea la temelia orânduielilor din ţară" şi se opunea
cu fermitate încercărilor de încălcare a lor. în "Manifestul către poporul român"
din 20 septembrie 1850 se sublinia "nevoia de dreptate" şi "dorinţa românilor
de a o înfăptui, într-o nouă ordine politică şi juridică.

II. Definirea principiilor dreptului

Pentru a putea explica ce se înţelege prin principii ale dreptului se impune

să clarificăm problemele determinării acestora şi cele privind raporturile cu
celelalte fenomene juridice: categorii, concepte, axiome, maxime şi aforisme
juridice.

§ 1 . Principiile dreptului şi societatea omenească

Experienţa demonstrează că principiile dreptului nu pot fi disociate de

evoluţia societăţii omeneşti.
Aceste principii sunt nişte comandamente ale vieţii sociale, ele vizând
garantarea ordinii şi securităţii relaţiilor sociale, oferind siguranţa necesară
fiecărui cetăţean, prin ocrotirea vieţii sale, a bunurilor dobândite de el în mod
legitim.
Principiile dreptului se dezvoltă şi evoluează într-o strânsă legătură cu
principiile generale care guvernează activitatea umană.
în lucrarea sa "Fundamentele sociologiei dreptului" 3 9 , Eugen Ehrlich
demonstrează că evoluţia dreptului, în general, "nu rezidă nici în legislaţie, nici
în jurisprudenţă sau doctrină, ci în însăşi societatea". Dânsul observă că numai

Istoria gândirii sociale şi filozofice in România, Bucureşti, 1964, p. 190 şi urm.

George Bariţiu s-a născut la 12/24 mai 1821, în comuna Jucul de Jos, judeţul Cluj. A urmat
cursurile facultăţii de teologie de la Blaj (1831-1834). A fost profesor şi ziarist la Braşov, unde
desfăşoară o bogată activitate socială şi publicistică.
George Bariţiu, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, no. 26 din 1860.
Nicolae Bălcescu s-a născut la 29 iunie 1819, la Bucureşti. Părinţii săi Barbu şi Zinca Bălcescu
aparţineau micii boierimi. Şi-a făcut studiile la Colegiul "Sfântul Sava". în 1846 îşi continuă
studiile la Paris şi face cercetări documentare la Roma, Neapole şi Palermo. Este unul din
principalii conducători ai Revoluţiei de la 1848. A elaborat numeroase şi valoroase lucrări cu
caracter juridic, în care a fundamentat principiile libertăţii, egalităţii şi dreptăţii.
Eugen Ehrlich, Grundlegung der Soziologie des Rechts, München und Leipzig, 1913.

111
 o parte din ordinea socială este reglementată de legislaţia oficială, instituită sau
sancţionată de stat, cea mai mare parte fiind reglementată de "normele vii",
care sunt creaţia grupurilor sociale, în interrelaţia permanentă dintre indivizi şi
colectivitate. Există o ordine socială spontană, care se formează şi menţine
prin libera organizare a voinţelor individuale sau colective, guvernată de
principii care călăuzesc activitatea umană, în general.
în literatura de specialitate s-a subliniat că orice regulă de drept stabileşte
o normă de comportament sau enunţă un principiu de drept, urmărind să
asigure ordinea socială, binele comun. Regulile care nu urmăresc asemenea
obiective sunt considerate nedrepte, injuste, fiind lipsite de forţă obligatorie.
Leon Duguit consideră că oamenii sunt în măsură, să nu se supună unor
norme contrare principiilor de dreptate şi justiţie. Observând că legea ar trebui
respectată, deoarece aceasta "este o necesitate socială", Duguit atrage atenţia
că "fiecare este liber să aprecize valoarea unei legi şi să facă ce este posibil
fără a recurge la violenţă pentru a se sustrage de la o lege pe care o consideră
contrară dreptului" 4 0 . Jean Jacques Rousseau era de părere că atâta vreme cât
un popor este silit să asculte şi ascultă, bine face. Dar dacă el scutură jugul de
îndată ce-l poate scutura, face şi mai bine! Căci dacă-şi regăseşte libertatea pe
temeiul aceluiaşi drept prin care i-a fost răpită înseamnă că: sau este
îndreptăţit să şi-o recapete, sau i-a fost răpită fără temei" 4 1 .
în acelaşi timp, marele gânditor observă că "ordinea socială este un drept
sfânt care stă la temelia tuturor celorlalte" 4 2 . Francois Geny consideră că atunci
când se susţine "dreptul de împotrivire" la o lege neconformă cu principiile
justiţiei, trebuie să se manifeste "tact şi înţelepciune" 4 3 , deoarece legea
dobândeşte forţă obligatorie nu numai atunci când este conformă principiilor
dreptăţii. Ea este o necesitate, reprezentând principalul mijloc de menţinere a
ordinii sociale.
Apreciind teza lui Leon Duguit drept originală "ca o reacţie în contra
şcolilor clasice" 4 4 , Mircea Djuvara subliniază că nu se poate contesta că statul
"are un drept de suveranitate, adică un drept de comandă asupra
particularilor" 4 . "Guvernanţii nu au un drept al lor propriu, pentru că sunt
oameni ca şi noi, au însă datoria să se supună regulilor pe care rolul lor în mod
normal le impune; trebuie să se supună cu alte cuvinte principiilor care decurg
din faptul solidarităţii sociale care ne leagă şi care se constată prin observaţie
directă" 4 6 . în acest sens, s-a demonstrat necesitatea circumscrierii şi delimitării
acelor norme care contravin principiilor justiţiei şi echităţii în relaţiile dintre
guvernanţi şi guvernaţi.
Aşadar, principiile dreptului cunosc importante determinări sociale în
conturarea şi dezvoltarea lor. Ele răspund unor cerinţe majore, unor adevărate
comandamente ale evoluţiei relaţiilor sociale.

Leon Duguit, Traite de Droit Constitutionnel, T o m m e III, Paris, 1920, p. 745.

Jean Jacques Rousseau, Op. cit., pp. 83-84 (subi. ns).
41

42
Ibidem, p. 84. (subi. ns).
Francois Geny, Science et technique en droit prive positif, Tomme IV, Paris, 1924.
43

44
Mircea Djuvara, Op.c/f.,p. 5 1 .
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 51 (subi. ns). Observarea realităţii - precizează Mircea Djuvara - nu descoperă decât
indivizi în acţiune în societate, de fapt interdependenţa oamenilor.care dă expresie principiului
solidarităţii sociale.

112
 La rândul lor, principiile dreptului au, în mod firesc, un impact recunoscut
asupra desfăşurării relaţiilor umane în cadrul societăţii, influenţând
comportamentul indivizilor şi grupurilor sociale şi determinându-le opţiunile în
sistemul general al guvernământului.

§2. Principiile dreptului, categoriile şi conceptele juridice

a. După cum am demonstrat în capitolele anterioare, categoriile şi

conceptele juridice au un conţinut concret, fiind preluate de la un sistem de
drept la altul. Căsătoria, rudenia, proprietatea etc. au dăinuit şi vor dăinui peste
ani, în toate sistemele juridice, deoarece definesc şi explică categorii şi
concepte, care reprezintă permanenţe adevărate, constante ale oricărei realităţi
juridice.
Montesquieu, Kant, Fichte şi alţi mari gânditori ai umanităţii au examinat
asemenea concepte, cum sunt libertatea şi proprietatea, definindu-le şi
explicându-le în raporturile lor cu principiile libertăţii şi proprietăţii.
Conceptul libertăţii este definit prin dreptul individului de a opta pentru o
anumită conduită, de a săvârşi sau a nu săvârşi o anumită faptă.
Principiul libertăţii - ca principiu fundamental al dreptului - înseamnă
orientarea activităţii creatoare de drept, precum şi pe aceea de realizare a
dreptului, în baza ideii de libertate, sens în care principiul leagă conceptul de
libertate de realitate, călăuzind acţiunile subiecţilor raporturilor juridice în
conformitate cu acest concept, în contextul vieţii sociale, a sistemului de relaţii
la care se referă la un moment dat. "Libertatea filozofică - observa
Montesquieu - constă în exercitarea voinţei noastre, sau, cel puţin (dacă ţinem
seama de toate sistemele), în convingerea pe care o avem că ne exercităm
voinţa" 4 7 . Această voinţă se întâlneşte cu voinţa altuia sau a altora. Apare o
relaţie între libertatea noastră şi libertatea celorlalţi. Libertatea noastră trebuie
să se armonizeze cu libertatea celorlalţi, pentru ca viaţa în societate să fie
posibilă. Conceptul libertăţii - observa Immanuel Kant - "potrivit căruia toţi
oamenii sunt liberi" 4 8 , presupune ca "natura, lumea... să fie în armonie" cu
acest concept 4 9 . Tocmai în această nevoie de armonie apare relaţia dintre
concept şi principiu. Este o cerinţă imperioasă - subliniază Kant - ca voinţa
particulară "să fie adecvată voinţei generale; unitatea aceasta este postulată;
omul trebuie să fie moral" 5 0 , el trebuie să perceapă nevoia de a-şi armoniza
voinţa sa liberă cu voinţa liberă a celorlaţi. Deci, principiul este "ceva ce se află
dincolo de concept", este "ideea care-i călăuzeşte integrarea socială".
Conceptul proprietăţii este definit, în sens juridic, ca un drept de posesie,
folosinţă şi dispoziţie, pe care îl exercităm în privinţa unui bun. Montesquieu dă,
în acest sens, exemplul proprietăţii asupra pământului, stăruind asupra
modalităţilor în care se exercită acest drept 5 1 . "Proprietatea - atrage atenţia
Immanuel Kant - trebuie respectată, deoarece contrariul nu poate fi lege

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op.cit, p. 232.

Immanuel Kant, Op. cit., p. 447.
Ibidem.
Ibidem.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op.cit, I, p. 264 si urm.

113
g e n e r a l ă . Dar tocmai într-o asemenea cerinţă îşi găseşte expresia principiul
proprietăţii, care reprezintă ideea călăuzitoare a tuturor normelor create sau
realizate în legătură cu proprietatea. Exercitarea drepturilor mele asupra
bunurilor pe care le am în proprietate se efectuează în relaţia cu alţi proprietari,
cu toţi proprietarii dintr-o zonă, regiune sau comunitate. Principiul proprietăţii
leagă exercitarea drepturilor mele asupra bunurilor de drepturile celorlalţi, dând
substanţa necesară relaţiilor de proprietate ale tuturor subiectelor raporturilor
juridice implicate.
Aşa cum observă Johann Gottlieb Fichte, conceptele servesc ca elemente
de mijlocire pentru principii, procesele realizării dreptului, având o "determinaţie
principială" 5 . Dreptul unui individ se întâlneşte cu dreptul altui individ, cu care
prilej se înregistrează, uneori, interese contradictorii. Tocmai de aceea,
principiile - servind la evaluarea şi aprecierea acţiunilor umane - trebuie să
contribuie la armonizarea drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor
membrilor comunităţii umane, constituindu-se în criterii juridice necesare în
practica socială.
b. în relaţia cu normele dreptului pozitiv se constată că: acestea descriu şi
stipulează multe din principiile dreptului, principii care, la rândul lor, se realizea­
ză, apoi, prin aplicarea conduitei consacrată prin norma juridică 5 4 . Astfel,
principiul separaţiei puterilor în stat este stipulat în mod expres în Proclamaţia
Revoluţiei Române din 1989, care consacră "separarea puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru
unul sau cel mult două mandate" 5 5 . Constituţia României emite, apoi, în Titlul III,
normele care garantează transpunerea în viaţă a acestui principiu 5 6 .
Dacă normele pozitive ale dreptului au o valoare explicativă mult mai
săracă, vizând orientarea unei anumite conduite, într-un sens concret,
delimitat, principiile dreptului au o valoare explicativă substanţială, oferind acele
idei călăuzitoare necesare evoluţiei dreptului, în general 5 7 .
c. O relaţie asupra căreia s-a insistat, mai ales în perioada contestării
violente a despotismului feudal şi afirmării voinţei libere a omului, este relaţia
cu normele dreptului natural. Mai mulţi autori ai timpului au identificat
asemănări importante între aceste norme şi principiile dreptului. Autorii
monografiei: "Principiile dreptului civil român" 5 8 definesc dreptul natural ca fiind
"dreptul ideal, adică un drept superior fiecărei reguli pozitive şi care ar fi
neschimbat în esenţa sa" 5 9 . Dânşii apreciază că dreptul natural reprezintă
"suma tendinţelor şi a nevoilor generale, mai mult sau mai puţin clar exprimate,
pe care le are la un moment dat societatea, şi pe care un bun legiuitor trebuie
să le satisfacă prin texte de lege" 6 0 . Asemenea norme ale dreptului natural,
cum sunt: respectul faţă de tot ceea ce este al altuia; respectarea
angajamentelor asumate sau repararea pagubelor provocate altora, au fost

Immanuel Kant, Op. cit, p. 445 şi urm.

Johann Gottlieb Fichte, Grundlage des Naturrechts, Partea a ll-a, p. 2 1 .
Ibidem.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit, pp.116-117.
Punctul 3, Proclamaţia Revoluţiei Române din 22 decembrie 1989.
Titlul III, Constituţia României din 1991.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit, p. 116.
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sacheiarie, Nic.G. Nedelcu, Op.c/f., pp. 8-9.
Ibidem.

114
considerate adevărate postulate ale reglementării juridice, de care trebuie să
se ţină seama şi în crearea dreptului şi în aplicarea normelor sale. în această
privinţă găsim importante apropieri şi asemănări cu principiile dreptului. Totuşi,
în raport cu normele dreptului natural, principiile dreptului au o sferă mult mai
largă de cuprindere, vizând orientarea întregii reglementări juridice. Principiile
reflectă exigenţele dreptului natural, îmbogăţindu-se cu noi elemente, care le
asigură forţa şi eficienţa necesară în procesul legiferării şi aplicării dreptului. Se
înţelege că raţiunea umană are o mare importanţă în conturarea şi precizarea
exigenţelor conduitei umane, dar ea nu conţine norme. După cum am arătat
mai sus, relaţiile sociale exercită o puternică influenţă asupra normelor şi
principiilor dreptului. Aceste principii sunt produse ale conştiinţei colective,
există şi se dezvoltă într-o strânsă interdependenţă cu evoluţia generală a
societăţii omeneşti, având un rol recunoscut în orientarea relaţiilor sociale, în
ansamblu.

§3. Noţiunea principiilor dreptului

Principiu provine din latinescul principium, care înseamnă început. în

filozofie este definit ca izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, teză
fundamentală cu caracter logic.
Marile dicţionare ale lumii definesc principiul drept "sursă, cauză
primară" 6 1 , ca lege generală referitoare la un ansamblu de fenomene, care se
verifică prin exactitatea consecinţelor lor, ca o regulă generală care "ghidează
conduita" 6 2 .

Principiile dreptului şi aforismele juridice

Aforism provine din grecescul aphorismos, care înseamnă definiţie,

judecată cu caracter moral, într-o formă concisă. O părere despre viaţă. Un
enunţ care sugerează un adevăr teoretic. în Larousse se precizează că prin
aforism se înţelege o definiţie, fiind considerat sinonim cu maximele 6 3 . Pentru a
ilustra aceste explicaţii se citează ca exemplu de aforism "aşa tată, aşa fiu" 6 4 .
în domeniul dreptului se cunosc mai multe aforisme sau maxime juridice.
Astfel, în dreptul roman s-a dat expresie aforismului: "sub lege libertas", adică
"libertatea, sub lege", potrivit căruia libertatea trebuie să se exercite în limita, în
cadrul legii. Acest aforism a apărut ca o necesitate pentru a tempera pe cei
care înţelegeau prin libertate posibilitatea de a face orice, punând în pericol
drepturile şi libertăţile celorlalţi.
De asemenea, la Roma era cunoscută maxima: "Salus populi suprema lex
esto" (Salvarea poporului să fie legea supremă). Această maximă mai era
cunoscută şi în formula: "Salus reipublicae, suprema lex" (Salvarea republicii
să fie legea supremă).

1
Ibidem.
Le Petit Larousse, loc. cit., p. 823.
2

3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 77.

115
 Această maximă de drept public dădea expresie concepţiei potrivit căreia
interesele poporului trebuiau să aibă întâietate faţă de interesele particulare.
Exemplele date ne îngăduie să înţelegem că aforismele şi maximele
juridice au un grad de cuprindere mult mai redus decât principiile, vizând
anumite' secvenţe ale fenomenului juridic şi nu ansamblul acestuia. Cu toate
acestea, aforismele şi maximele juridice îmbogăţesc principiile, le dau
substanţă prin definiţiile concise, dar deosebit de sugestive cu privire la
fenomene tipice din domeniul relaţiilor juridice.

Principiile dreptului şi axiomele juridice

Axioma provine din grecescul axioma, care înseamnă opinie şi din axios,
care înseamnă adevărat. Axioma este un enunţ, evident prin el însuşi. De pildă,
partea este mai mică ca întregul. în Larousse se precizează că prin axiomă se
înţelege "un adevăr care nu se cere demonstrat, deoarece se impune cu
evidenţă" 6 5 . Adevărul exprimat prin axiome îşi are originea în practica
îndelungată a omenirii şi confirmat de aceasta.
în domeniul dreptului se cunosc mai multe axiome juridice. Astfel, în
dreptul roman s-a dat expresie axiomei: "nu există efect fără cauză" ("Sublata
causa, tollitur effectus - Suprimată cauza, dispare efectul"). Evident, în
domeniul juridic relaţia cauză-efect are o sferă foarte largă de cuprindere.
După cum se ştie, Cicero lansase acel adevăr, care nu se cerea
demonstrat: "Silent leges inter arma" ("Legile tac între arme") 6 6 .
Totodată, în drept au fost formulate asemenea principii, cum sunt: "Suum
cuique tribuere" ("Să dai fiecăruia ceea ce este al său") sau "Tertium non datur"
("A treia soluţie nu s-a dat"), cu sensul juridic alb sau negru; vinovat sau
nevinovat, a treia ipoteză nu există. împăratul roman Alexandru Sever 6 7
lansase principiul: "Quod tibi fieri non vis, alteri non feceris" ("Ceea ce nu vrei
să ţi se facă ţie, să nu faci nici tu altuia"). Fiind cunoscut pentru lupta sa
împotriva abuzurilor şi corupţiei, împăratul roman a formulat această exigenţă,
care s-a răspândit cu trecerea timpului, fiind cunoscută în zilele noastre cu
sensul popular de "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".
Aşadar, atât aforismele şi maximele, cât şi axiomele îşi au originea mai
ales, în dreptul roman, fiind rezultatul experienţei, analizei şi generalizării unor
situaţii tipice, care au fost confirmate de evoluţia fenomenelor juridice peste
veacuri.
Ca şi în cazul aforismelor şi maximelor, principiile dreptului se îmbogăţesc
prin cunoaşterea axiomelor juridice, îşi realizează cu mai multă eficienţă
menirea, rolul ce le revine în orientarea proceselor complexe ale creării şi
aplicării dreptului.

Ibidem. Aforism latin: "Qualis pater, talis f/'//us",cunoscut şi sub forma "talis pater, talis filius", a
cărui înţeles curent este "aşchia nu sare departe de copac".
Ibidem, p. 114.
Cicero, Pro Milone, IV, 10.

116
 Definiţia principiilor fundamentale ale dreptului

în lumina analizei efectuate, putem defini principiile fundamentale ale

dreptului ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării
dreptului şi realizării normelor juridice. Aşa cum s-a subliniat în literatura
juridică 6 8 , principiile fundamentale ale dreptului reprezintă acele orientări
generale, cărora le sunt subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea
sistemului dreptului 6 9 .
Principiile fundamentale sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale
societăţii, conţinând judecăţi asupra fenomenelor juridice 7 0 . Atrăgând atenţia
asupra unei asemenea valori esenţiale, cum este dreptatea, G. W. Fr. Hegel
preciza că "adevărata nedreptate este crimă, în care nici dreptul în sine, nici
felul în care el îmi apare, nu este respectat, în care deci ambele laturi, cea
obiectivă şi cea subiectivă, sunt încălcate" 7 1 .
Lon L. Fuller sublinia că principiile fundamentale sunt o sinteză a
"moralităţii", pe care o proiectează în normele ce se construiesc 7 2 , iar Mihail
Kogălniceanu releva că "avem nevoie de prinţipuri", care să determine rânduieli
"după luminile şi trebuinţele epohei", îndreptând "crudele strâmbătăţi ale
veacurilor trecute" 7 3 .
Principiile fundamentale ale dreptului reprezintă o generalizare a
experienţei, o sinteză a multitudinii ipostazelor realităţii, conţinând acele idei
directoare necesare construcţiei şi realizării dreptului.

Definiţia principiilor specifice diferitelor ramuri ale dreptului

Spre deosebire de principiile fundamentale, care orientează conţinutul

tuturor normelor juridice, motiv pentru care se mai numesc şi principii generale,
principiile specifice se referă la o anumită ramură, având menirea să orienteze
conţinutul normelor acesteia, statuându-le finalităţile concrete pe care le
implică. Aşa, de pildă, în Dreptul civil acţionează principiul în temeiul căruia
"orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a
cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara" 7 4 , precum şi principiul potrivit căruia
dacă cineva "se îmbogăţeşte fără cauză, în dauna altuia", chiar dacă a făcut-o
fără voie, este obligat să restituie valoarea cu care s-a îmbogăţit astfel.

împăratul Alexandru Sever (222-235) a încercat, şi pe această cale, să tempereze unele din
fenomenele grave, care măcinau deja societatea romană.
Vezi Mircea Djuvara, Op. cit, pp. 50-98; Nicolae Popa, Op. Cit, p. 112 şi urm.; Gheorghe Boboş,
Op. cit, p. 186.
Vezi H. Buche, La nature des principes generaux du droit, Revue de Droit internaţional et de Droit
compare,2, 1962, p. 56; Lon L. Fuller, The Morality of Law, New Haven and London, Yale
University Press, 1964. Lon L. Fuller stăruie asupra principiilor legalităţii, justiţiei şi moralei în
dezvoltarea sistemului dreptului şi realizarea obiectivelor sa\e{lbidem, p. 155 şi urm).
Vezi Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.631.
G. W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, loc. cit, p. 115.
Leon L. Fuller, Op. cit, p. 159 şi urm.
Mihail K o g ă l n i c e a n u , Texfe social-politice alese, Editura politică, Bucureşti, 1969,
pp. 152-153.

117
 In Dreptul penal, acţionează principiul legalităţii încriminării (nullum crimen
sine lege) şi cel al legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege).
între principiile fundamentale, generale, ale dreptului şi principiile specifice
fiecărei ramuri există o legătură foarte strânsă, explicată prin faptul că
principiile generale nu au o existenţă abstractă, ruptă de realitatea juridică, ci
rezultă din această realitate, sintetizând şi generalizând experienţa pentru a
contribui, apoi, la orientarea fenomenelor juridice potrivit unor asemenea valori
esenţiale, cum sunt libertatea, justiţia, echitatea etc.
Principile fundamentale acţionează în diferite ramuri ale dreptului prin
principiile specifice ale acestora. Aşa, de pildă, principiile generale ale
legalităţii, echităţii şi justiţiei, sunt transpuse în Dreptul penal prin asemenea
principii specifice, cum sunt nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege
sau în Dreptul civil privind principiul obligativităţii reparării prejudiciului cauzat
etc.
Astfel, principiile specifice ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei
călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice ale unei anumite ramuri de drept,
care cuprind cerinţele obiective ale creării şi realizării normelor juridice din acea
ramură a sistemului dreptului.
Aceste principii au un rol important în asigurarea coerenţei normelor
ramurii respective şi în garantarea aplicării lor, atât în litera cât şi în spiritul lor.
Principiile specifice călăuzesc instituţiile din ramura respectivă, având o
importanţă recunoscută şi subliniată în doctrină 7 5 , mai ales în procesul aplicării
legii penale, legii civile e t c , dar cu o vocaţie mult mai redusă decât aceea pe
care o au, în mod necesar, principiile generale ale dreptului 7 6 .

III. Rolul principiilor dreptului

Din definirea principiilor fundamentale ale dreptului a rezultat că acestea

călăuzesc activitatea de creare şi de aplicare a dreptului. Conţinând prescripţii
esenţiale cu privire la construcţia normelor juridice şi cu privire la procesul
realizării dreptului, principiile generale au un rol recunoscut în structurarea şi
dezvoltarea sistemului de drept.

§ 1 . Impactul principiilor dreptului

a. După cum observa John Locke 7 7 , principiile "au o influenţă atât de mare
asupra opiniilor noastre încât de dbicei prin ele judecăm adevărul şi cântărim
probabilitatea, în aşa măsură încât ceea ce este incompatibil cu ele este atât

Art. 998, Codul civil român.

Vezi Mircea Djuvara, Op. cit, pp. 75 şi urm. Referindu-se la principiile specifice dreptului penal,
profesorul Djuvara atrăgea atenţia că Revoluţia franceză a pus marele principiu, care a intrat
astăzi în conştiinţa juridică a întregii lumi civilizate şi care se aplică şi la noi, că pedeapsa, ca să
existe în mod legal, trebuie întâi prevăzută de lege şi numai cu această condiţie poate fi
pronunţată (nulla poena sine lege)", (Ibidem, p. 76 - subl.ns).
Vezi losif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, voi. I, Partea generală. Persoanele, Editura
Oscar Prinţ, Bucureşti, 1997, p. 17 şi urm. Autorii examinează principiile specifice Dreptului civil
în corelaţie cu principiile generale ale dreptului, (vezi Ibidem, p. 16 şi urm.).

118
de departe de a ne apare probabil încât nu-l socotim nici măcar posibil" .
Respectul înăscut pentru principii "este atât de mare şi autoritatea lor aşa de
suverană, încât nu numai mărturia altor oameni, dar chiar evidenţa propriilor
noastre simţuri este adeseori respinsă dacă aduce o mărturie contrară acestor
reguli stabilite" 7 9 . Marele cărturar atrage atenţia asupra contribuţiei remarcabile
pe care a adus-o doctrina la creşterea autorităţii principiilor. Doctrina - constata
John Locke - a indus concepţia că "principiile nu trebuie dovedite sau
discutate" 8 0 . Oamenii sunt dispuşi să respecte principiile şi să nu îngăduie să
fie puse sub semnul îndoielii. Ei le primesc ca pe urim şi thumim81. Această
atitudine faţă de principii se explică prin experienţa umană acumulată şi prin
rolul pe care l-au înţeles oamenii în privinţa reglării mecanismelor sociale, a
relaţiilor morale şi religioase în care intră în viaţa cotidiană. Locke vede în
comportamentul descris, modul de a raţiona al oamenilor "cu ajutorul
principiilor tradiţionale consacrate" 8 2 .
b. Impactul principiilor dreptului a fost subliniat şi în studiile lui Vasile
Conta 8 3 , care demonstra că prin normele dreptului este aplicat principiul justiţiei
şi că prin modificarea dreptului trebuie să se ajungă la "restabilirea justiţiei" 8 4 .
Conştiinţa dreptului se manifestă "la majoritatea indivizilor şi, apoi, puţin câte
puţin, până se formează umanitatea" 8 5 . Dânsul examinează, în acelaşi timp,
impactul principiilor libertăţii şi egalităţii asupra dezvoltării şi realizării dreptului,
ca şi asupra relaţiilor umane, în general 8 6 .
c. Jean Carbonnier observă influenţa principiilor dreptului asupra
comportamentelor individuale şi colective. Impactul lor asupra relaţiilor sociale
este mediat - prin intermediul normelor juridice -, sau chiar direct ca urmare a
formării şi dezvoltării conştiinţei necesităţii transpunerii lor în viaţă 8 7 .

John Locke s-a născut în 1632 la Wrigton, în Marea Britanie. A studiat la Oxford filozofia
carteziană. Cu toate că în acea perioadă, se mai preda filozofia scolastică, Locke nu i-a acordat
nici o atenţie. A deţinut funcţii importante în guvernul britanic pe timpul contelui Shaftesbury.
După o perioadă de refugiu în Olanda, revine în Anglia în 1688, devenind comisar al Comerţului
şi al coloniilor. Cea mai importantă lucrare a sa este dedicată intelectului omenesc. A murit la 28
octombrie 1704, în vârstă de 73 de ani.
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, II, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 332
(subl.ns.).
Ibidem (subl. ns). După cum se ştie, John Locke a argumentat că principipiile, ca reprezentări
generale, ca şi asemenea categorii, cum sunt adevărul, cunoaşterea, "se bazează pe experienţă"
Dânsul a susţinut constant că principiile, reprezentările, au determinaţiile lor generale, şi "iau
naştere din experienţă".
Ibidem.
Ibidem, p. 323. Urim şi thumim - expresie ebraică ce se poate traduce prin lumină şi adevăr. După
tradiţia ebraică, ea desemnează colanul de pietre preţioase cu care se împodobea marele preot
atunci când era consultat asupra voinţei divine în cazuri de interes public {Ibidem, p. 360).
Ibidem.
Vasile Conta s-a născut la 15 noeimbrie 1845 la Ghindăoani, judeţul Neamţ, în familia protopopului
Grigorie. A făcut studii la Facultatea de drept din laşi şi, apoi, primind o bursă, studiază în Belgia
(1868-1872). Obţine titlu de doctor în drept la Bruxelles în 1872. Profesor de drept la laşi. Publică
numeroase lucrări de specialitate.
Vasile Conta, Manuscrise, fr. 278, f. 16 r.
Ibidem.
Vezi Jean Carbonnier; Sociologie juridique, Paris, Armând Colin, 1972.Vezi şi Jean Carbonnier,
Efectivitee et Inefectivee de la regie du droit, L'Annee Sociologique, 1957/58.

119
 §2. Rolul principiilor în crearea dreptului

Din analiza efectuată până aici, este uşor de înţeles că libertatea,

egalitatea, justiţia, au - şi vor continua să aibă - un rol major în laborioasa
activitate umană creatoare de norme juridice.
Acest rol este exercitat sub influenţa tradiţiei şi inovaţiei. Tradiţia ţine de
vechile modele, iar inovaţia impune modele noi. întregul proces creator de
drept presupune îmbinarea cu pricepere a tradiţiei şi inovaţiei, aşa încât să se
impună soluţiile legislative cele mai adecvate.
Principiile orientează activitatea legiuitorului încă din momentul conceperii
normei juridice. Având permanent în atenţie comandamentele implicate în
principiile dreptului, legiuitorul selectează acele cerinţe ale reglementării
relaţiilor sociale, care răspund cât mai bine acestor comandamente, aşa încât
norma juridică adoptată să asigure promovarea unei conduite umane conformă
principiilor dreptului.
Desfăşurând o activitate raţională, legiuitorul este obligat să descifreze
sensul şi semnificaţiile principiilor, aşa încât să elimine contradicţiile şi
ambiguităţile normelor juridice şi să le dea coerenţa necesară 8 8 . Fără îndoială
că aceasta implică cunoaşterea temeinică a tuturor principiilor dreptului - atât
cele generale, cât şi cele specifice - de către cei chemaţi să facă legea"; să
elaboreze normele juridice.

§3. Rolul principiilor în procesul complex al realizării dreptului

a. Experienţa a demonstrat şi demonstrează că principiile generale şi

specifice ale dreptului au un rol excepţional în procesul realizării normelor
juridice. Se ştie că, nu odată, opinia publică, colectivităţi umane sau chiar
cetăţeni, acţionând individual, au cerut şi cer "să se facă dreptate", "să
biruiască justiţia" 8 9 , "să nu se îngăduie acte de corupţie", nimeni să nu fie
favorizat, pentru că "nimeni nu este mai presus de lege" ^
în activitatea de aplicare a dreptului, organele statului au obligaţia să ţină
seama de prevederile legii, aşa încât normele prescrise să fie respectate de
toţi, atât de cetăţeni, cât şi de organele statului. Se înţelege că în acest proces,
acţiunea celui chemat să aplice un anume text concret de lege are deplin
succes, dacă este luminată şi de "spiritul" acelui text, care poate fi descifrat,
înţeles numai dacă se dă curs exigenţelor principiilor dreptului.
b. Obligaţii deosebite are, în acest sens, judecătorul, care - poate mai
frecvent şi în situaţii, adesea mai dificile, ca alte organe ale statului - urmează
să aplice legea atât în litera cât şi în spiritul ei. Judecătorul are îndatorirea să
aplice legea şi să realizeze justiţia, să înfăptuiască "actul de dreptate",
garantând legalitatea şi legitimitatea soluţiilor pronunţate. în literatura de

Vezi Jean Dabin, Théorie généale du droit, Nouvelle édition, Paris, 1969, p. 34 şi urm.
Nicolae Bălcescu observa că setea de dreptate şi dorinţa de a vedea biruind justiţia au fost
generate "de nedreptăţile cele mari" şi de "împilările stăpânirii".
Al. 2, art. 16, Constituţia României, adoptată în 1991.

120
specialitate s-a subliniat întotdeauna rolul principiilor generale şi specifice ale
dreptului în activitatea instanţelor judecătoreşti 9 1 .
Dar, după cum se ştie, nu numai judecătorul, ci şi avocatul, toţi oamenii de
drept, sunt datori: să cunoască norma respectivă; să-şi explice raţiunea
existenţei sale sociale şi să înţeleagă suportul său social.
Este deja un adevăr recunoscut în activitatea judiciară că atunci când
"legea tace", judecătorul dă o soluţie în baza principiilor dreptului. Se înţelege
că, aceasta nu este regula, ci excepţia, deoarece tendinţa generală este aceea
de a stabili prin norme juridice precise şi clare cadrul în care urmează să
acţioneze instanţele de judecată 9 2 .
c. Principiile dau acele garanţii necesare indivizilor că normele dreptului
sunt aplicate în concordanţă cu exigenţele fundamentale ale societăţii, aşa cum
rezultă din analiza efectuată în prima parte a acestui capitol.
lată de ce analiza şi cunoaşterea acestor principii este o obligaţie, iar
înţelegerea lor o îndatorire primordială a celor ce au optat să lucreze în
domeniul dreptului 9 3 .

IV. P r i n c i p i i l e g e n e r a l e ale d r e p t u l u i

Un studiu analitic asupra unora din cele mai cunoscute principii ale
dreptului, duce la concluzia că ele au - dincolo de determinările obiective
asupra cărora am stăruit deja - un anumit grad de subiectivitate, fiind: extrase
din dispoziţii constituţionale sau deduse pe cale de interpretare 9 4 . De
asemenea, ele sunt stipulate în unele documente internaţionale de referinţă,
aşa cum este Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie 9 5 .
Pe baza determinărilor obiective cercetate, în lumina unor documente
fundamentale şi a numeroase concluzii doctrinare, distingem mai multe principii
generale ale dreptului, între care: pluralismul politic; separaţia puterilor în stat;
legalitatea; libertatea; egalitatea; echitatea; justiţia; buna credinţă; pacta sunt
servanta; responsabilitatea.

§ 1 . Principiul pluralismului politic

Pluralismul politic este o componentă fundamentală a democraţiei. în

toate statele civilizate, acest principiu este recunoscut şi consacrat în legile
fundamentale, ca şi în legi ordinare, în scopul de a statua garanţiile necesare
respectării, transpunerii sale în viaţă.

Vezi Mircea Djuvara, Op. cit., p. 304.

Asupra acestor probleme vom reveni pe larg cu prilejul cercetării problemelor realizării dreptului şi
interpretării normelor juridice.
Analiza principiilor libertăţii, egalităţii, justiţiei, face obiectul şi altor discipline universitare,
îndeosebi a celor cu caracter filozofic. De atlfel, şi în cercetarea pe care o facem în ultima parte
a acestui capitol cu privire la principiile generale ale dreptului, recurgem, adesea, la opiniile şl
concluziile unor filozofi de renume, care au inclus în preocupările lor ştiinţifice principiile libertăţii,
egalităţii, justiţiei etc.
Nlcolae Popa, Op. cit, p. 120.
Art. 38, al. 1, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

121
 în anii 1989-1990, în timpul revoluţiilor din ţările Europei Centrale şi de
Est, a fost respins sistemul partidului unic, demonstrându-se rolul pe care l-a
avut în perpetuarea unui guvernământ totalitar, potrivnic exigenţelor
democraţiei. Aceste revoluţii au repus în drepturi, între altele, diversitatea
opţiunilor ca o manifestare firească a libertăţii. Pluralismul politic a fost
recunoscut ca principiu democratic indispensabil şi a fost reglementat în mod
corespunzător. în Proclamaţia Revoluţiei Române, de pildă, se stipulează
"abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui
sistem democratic pluralist de guvernare'36. Documentul precizează că această
măsură urmăreşte - împreună cu celelalte măsuri consacrate atunci -
reinstaurarea "Democraţiei, Libertăţii şi Demnităţii poporului român" 9 7 .
Constituţia României - în titlul I, Principii generale - înscrie "pluralismul
politic" chiar în primul său articol, precizând că reprezintă una din "valorile
supreme" 9 8 , care, alături de alte asemenea valori fundamentale nu poate
"forma obiectul revizuirii" 9 9 .
Principiul pluralismului - înscris între principiile generale în Constituţia
României - este garantat prin reglementări normative exprese. Astfel, în legea
fundamentală se stipulează că "pluralismul în societatea românească esfe o
condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale"100. Atât în Constituţie, cât şi
în legi speciale a fost consacrat "dreptul de asociere" al cetăţenilor "în partide
politice, în sindicate şi în alte forme de asociere". Totodată, sunt declarate
neconstituţionale "partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic" 1 0 .
Dezbaterile din Adunarea Constituantă 1 0 pun în evidenţă argumentele
care aşează pluralismul politic între principiile fundamentale ale dreptului.
Toate normele de drept, în primul rând cele din domeniul constituţional, trebuie
să ţină seama de acest principiu şi să faciliteze buna lui funcţionare, ca o
condiţie necesară, firească a statului de drept.

§2. Principiul separaţiei puterilor în stat

După cum am arătat în capitolul anterior, principiul separaţiei puterilor

legislativă, executivă şi judecătorească în stat a fost promovat cu insistenţă de
către personalităţi ilustre ale umanităţii, între care Platon, Aristotel, John Locke,
Rousseau, etc. Cea mai completă analiză a acestui principiu general de drept o
găsim la Montesquieu, care, în "Spiritul legilor", demonstrează virtuţile
indiscutabile ale separaţiei puterilor, dar şi pericolele grave ale nerespectării
s&le 1 0 3 în exercitarea guvernământului. Totul este pierdut, atrăgea atenţia
marele gânditor, "dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi ar exercita
aceste trei puteri". Şi, pentru că, în capitolul referitor la "Dreptul şi statul" am

Punctul 1, Proclamaţia Revoluţiei Române, publicată la 22 decembrie 1989 (subl. ns).

Preambul, Proclamaţia Revoluţiei Române, publicată la 22 decembrie 1989. /
Art. 1, al. 3, Constituţia României, loc. cit.
Art. 148, al. 1, privind limitele revizuirii, Constituţia României, loc. cit.
Art. 8, al. 1, Constituţia României.
3

' Art. 37, al. 1 şi 2, Ibidem.

'' Vezi Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op.cit, pp. 135-136.
' Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 218 şi urm.

122
comentat pe larg acest punct de vedere, vom aminti, de această dată, numai
ideea lui Montesquieu cu privire la necesitatea imperioasă a "unui echilibru"
între aceste trei puteri, fiind nevoie de legi care să facă posibil ca o putere să
fie "cumpănită prin alta" 1 0 4 Teza fundamentală a marelui cărturar privea cerinţa
ca "puterea să fie limitată prin putere", pentru ca abuzul să fie evitat şi
eliminat 1 0 5 . \
Revoluţiile din anii 1989-1990 din ţările Europei Centrale şi de Est au
readus în atenţie acest principiu, încălcat în mod grav în anii totalitarismului 1 0 6
Principiul separaţiei puterilor în stat călăuzeşte întregul proces de
legiferare cu privire la activităţile organelor statului şi se reflectă în activitatea
cotidiană a acestor organe în toate statele lumii civilizate. După cum observa
profesorul Mircea Djuvara "separaţia puterilor se prezintă ca un echilibru al
lor" 107 , fără a se merge, însă "până la o separaţie absolută" 1 0 8 . într-un regim
constituţional bine structurat - observă cunoscutul teoretician al dreptului -
aplicarea principiului separaţiei puterilor presupune organizarea unor legături
între acestea şi realizarea, pe această cale, a exigenţelor regimului
parlamentar 1 0 9 .
Analiştii acestui principiu fundamental al dreptului consideră necesar ca
separarea puterilor să ofere garanţii că puterile naţiunii nu se concentrează în
mâinile unui singur organ, ci a mai multor organe, în măsură "să se controleze
unele pe altele" °.

§3. Principiul legalităţii

Legalitatea este unul din principiile fundamentale ale statului de drept,

reprezentând principalul mijloc de realizare şi promovare a ordinii juridice, de
menţinere a unor relaţii bazate pe lege, în general, pe normele juridice.
Acest principiu presupune recunoaşterea supremaţiei legii în toate
componentele mecanismului social, în relaţiile cotidiene dintre membrii Cetăţii.
Legea fundamentală a României statorniceşte principiul potrivit căruia
"respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" 1 1 1 .
în sistemul nostru de drept, supremaţia legii şi, în primul rând a legii
fundamentale a fost ridicată la rangul de principiu constituţional. în literatura de
specialitate s-a subliniat că prin consacrarea acestui principiu "întreaga ordine
de drept se bazează pe Constituţie" 1 1 2 . S-a demonstrat că fiind la originea
întregii activităţi juridice, Constituţia "este în mod necesar superioară tuturor

104
Ibidem, p. 226.
105
Ibidem, pp. 218-238.
Vezi Punctul 2, Proclamaţia Revoluţiei Române; Vezi Titlul III, Autorităţile publice, Constituţia
106

României.
Mircea Djuvara, Op. cit, p. 60.
107

108
Ibidem.
109
Ibidem.
110
Ibidem. Profesorul Mircea Djuvara analizează aspecte caracteristice în aplicarea principiului
separaţiei puterilor în Marea Brltanie, în Statele Unite ale Americii, în Franţa etc.
Art. 5 1 , Constituţia României.
111

loan Muraru, Drepf constituţional şi instituţii politice, Ediţia a Vl-a, revăzută şi adăugită, voi. I,
112

Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, p. 7 1 .

123
 formelor de activitate, deoarece ea singură determină valabilitatea lor" 1 1 3 .
Superioritatea legii fundamentale "rezultă din faptul că ea reglementează
competenţele, fapt ce are drept consecinţă că asigură întărirea legalităţii şi se
opune ca un organ investit cu competenţă să o delege altei autorităţi" 1 1 4 .
Supremaţia legii fundamentale legitimează puterea, convertind voinţele
individuale sau colective în voinţe de stat 1 1 5 . Legea fundamentală statuează
cadrul raporturilor dintre cetăţeni, precum şi dintre aceştia şi autorităţile publice,
indică sensul şi scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi
morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic" 1 1 .
Doctrina de specialitate a subliniat, totodată, rolul reglementărilor stipulate în
legea fundamentală în precizarea reperelor pentru aprecierea validităţii actelor
şi faptelor juridice 1 1 7 .
Legalitatea este un principiu fundamental al dreptului, deoarece constituie
garanţia exercitării guvernării societăţii pe baza exigenţelor democratismului,
care sunt consacrate în legea fundamentală şi în celelalte legi şi acte normative
ale unui stat de drept.
Acest principiu de drept implică elaborarea şi aplicarea unor asemenea
norme juridice, care să aşeze întreaga activitate economico-socială şi politică
pe temelia trainică a legii.
Principiul legalităţii se află într-o strânsă legătură cu celelalte principii
fundamentale ale dreptului, şi, îndeosebi, cu principiile libertăţii, egalităţii şi
justiţiei. După cum am arătat în prima parte a acestui capitol, legile trebuie "să
fie drepte" şi să dea cetăţenilor certitudinea că sunt în interesul lor şi al
dezvoltării societăţii, în general. Am înfăţişat, în analiza efectuată, atât
concepţia lui Leon Duguit, cât şi pe aceea a lui Francois Geny în legătură cu
necesitatea ca normele juridice să răspundă principiilor de dreptate şi justiţie şi
să nu genereze un sentiment de frustrare, de neîncredere şi nemulţumire din
partea cetăţenilor, atunci când aceştia ar constata existenţa unor norme care
nu sunt conforme cu exigenţele acestor principii.
Se înţelege că numai prin cunoaşterea şi realizarea cerinţelor, a
comandamentelor tuturor principiilor dreptului, se asigură dezvoltarea
armonioasă a relaţiilor sociale, într-un climat de încredere şi respect reciproc.
Ordinea juridică astfel statornicită, prin transpunerea în viaţă a principiului
legalităţii, este trainică, având stabilitatea proprie unui stat de drept.

§4. Principiul libertăţii

a. Libertatea ca principiu fundamental al dreptului presupune: elaborarea

unor asemenea norme de drept care să garanteze tuturor oamenilor să se
realizeze potrivit opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivităţii şi

113
Ibidem.
114
Ibidem.
Vezi Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Voi. I, Editura Europa Nova,
115

Bucureşti, 1996, p. 273.

Vezi Ibidem.
116

Vezi Ibidem. Vezi Victor Duculescu, Constanta Călinoiu, Georgeta Duculescu, Op. cit,
117

pp.168-169.

124
în cadrul social dat; aplicarea legii de către organele abilitate ale statului în aşa
fel încât să dea siguranţa necesară fiecărui individ că este ocrotit în
manifestările şi acţiunile sale libere, în măsura în care respectă libertatea
celorlalţi.
Libertatea - arăta Montesquieu - "constă în exercitarea voinţei noastre,
sau, cel puţin (dacă ţinem de toate sistemele), în convingerea pe care o avem
că ne exercităm voinţa" 1 1 8 . După opinia marelui cărturar "libertatea politică
constă în siguranţa sau cel puţin în convingerea pe care o avem cu privire la
siguranţa noastră" 1 1 9 . De aceea, este esenţial ca - prin respectarea
comandamentelor acestui principiu fundamental de drept - toate organele
abilitate ale statului, atât în procesul legiferării, cât şi în cel al aplicării normelor
juridice - să dea individului garanţiile necesare că este ocrotit în manifestările şi
acţiunile sale libere, dacă prin acestea nu a adus vreo atingere libertăţii
celorlalţi.
b. Pentru a respecta şi a transpune în viaţă comandamentele principiului
libertăţii se impune cunoaşterea şi înţelegerea lor, aşa cum au fost definite de
marii gânditori ai umanităţii. "A voi şi a acţiona înseamnă a fi liber" - atrăgea
atenţia Francois Mărie Arouet Voltaire 1 2 0 , Totodată, Voltaire preciza că "o
libertate bine înţeleasă înalţă spiritul, în timp ce sclavia îl sileşte să se târască
pe jos". Maximilien de Robespierre 1 2 1 - unul din conducătorii Revoluţiei
Franceze - sublinia că "legea tuturor e libertatea, care se sfârşeşte acolo unde
începe libertatea altuia", iar Jean Jacques Rousseau declara că ar fi "mai bine
o libertate primejdioasă decât o sclavie liniştită".
Toţi marii analişti ai principiului libertăţii, atrag atenţia asupra "nevoii de a
corela libertatea noastră cu libertatea celorlalţi". Am enunţat deja, în acest
sens, opiniile lui Montesquieu, Rousseau, Hegel. Am adăuga la punctele de
vedere enunţate, concluziile lui Leon Bourgeos, care demonstrează că
"libertatea nu înseamnă a trăi după bunul plac, ci a trăi după legi drepte, iar
faptul de a te supune nu este mai puţin firesc, folositor şi trebuincios decât
faptul de a porunci... Tiranii se tem tocmai de acei cărora ei le dau porunci; de
aceea, cu cât sunt mai puternici şi cu cât e mai mare numărul celor cărora le
poruncesc, cu atât mai mult se tem şi cu atât mai mare e numărul duşmanilor

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, p. 232.

119
Ibidem.
120
Voltaire este pseudonimul literar al lui Francois Mărie Arouet. Mare gânditor al secolului luminilor,
care a trăit în anii 1694-1778. Voltaire a fost una din cele mai remarcabile personalităţi europene,
unul din precursorii ideologici ai Revoluţiei franceze, membru al Academiei Franceze. A elaborat
numeroase lucrări de referinţă, între care: "Elemente ale filozofiei lui Newton" (1734); Istoria lui
Petru cel Mare" (1758); "Tratatul despre toleranţă" (1763) etc.
121
Maximilien de Robespierre a fost conducătorul iacobinilor, un mare revoluţionar francez. A trăit în
anii 1758-1794. A fost şeful Guvernului revoluţionar al Convenţiei în anul 1793. în anii 1793-1794
a instituit teroarea iacobină. A fost ghilotinat la 27 iulie 1794.
Leon Bourgeois, Solidaritatea, Editura Cultura Naţională, 1928. Leon Bourgeois atrage atenţia
122

asupra faptului că "numai atunci avem de-a face cu o liberate adevărată şi egală pentru toţi, când
cei ce uneori comandă se şi supun apoi". Această judecată se bazează pe experienţă şi are o
deosebită importanţă atât pentru legiuitori, cât şi pentru cei ce aplică legea. Aflându-se în postura
care le îngăduie să comande, ei au îndatorirea să respecte libertatea celor conduşi. Dar aceasta
nu este posibil decât într-un stat de drept.

125
 Apare cu claritate obligaţia ca în procesul creator de drept ca şi în acela
al realizării normelor juridice să fie corelată libertatea unui individ cu libertatea
celorlalţi, având în vedere că în societatea umană coexistă libertăţile, iar
această coexistenţă se realizează pe temeiul "unor legi drepte", în sensul că
prescripţiile lor facilitează şi garantează manifestările şi acţiunile libere ale
fiecăruia, într-o relaţie firească cu manifestările şi acţiunile libere ale celorlalţi.
c. Declaraţia universală a drepturilor omului consacră faptul esenţial că
"fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţă personală" 1 2 3 .
Astfel, libertatea este aşezată imediat după dreptul la viaţă şi este legată
intrinsec de siguranţa personală a fiinţei umane. Este indiscutabil că libertatea
"reprezintă modul cel mai firesc de manifestare a fiinţei umane". Adesea, s-a
subliniat că "un om lipsit de libertate este condamnat la moarte". Evident, nu la
o moarte fizică, în sensul obişnuit al cuvântului, ci la o moarte civică.
Experienţa a demonstrat că, fără a avea posibilitatea să-ţi exerciţi atributele
civice - dintre care libertatea este cel mai important - viaţa omului este lipsită
de una din dimensiunile ei fundamentale, devenind greu, iar în unele cazuri,
imposibil de suportat. Pierre Corneille sublinia importanţa acestei dimensiuni a
existenţei .umane şi atrăgea atenţia asupra insistenţei şi determinării cu care
"omul este hotărât să trăiască în libertate". "Cine să moară ştie nu este
îngenunchiat"124, iar Pompiliu Constantinescu constată că "pierderea libertăţii
degradează şi ucide avânturile" 1 2 5 .

§5. Principiul egalităţii

a. Egalitatea este un principiu fundamental al dreptului, deoarece dă

oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu respectul care li se cuvine, că se
bucură de dreptatea pe care o merită toate fiinţele umane. Lucius Annaeus
Seneca 1 2 6 observă că "temeiul dreptăţii este egalitatea", iar Montesquieu
sublinia că "principiul egalităţii este fundamental într-o democraţie". Bogăţiile -
preciza marele cărturar - "dau o putere pe care un cetăţean nu o poate folosi
pentru sine, căci altminteri n-ar fi egal cu ceilalţi. Ele procură desfătări de care,
de asemenea, nu trebuie să se bucure, deoarece şi ele ar aduce atingere
egalităţii". Dânsul consideră că "egalitatea şi cumpătarea sunt trezite în cel mai
înalt grad de către egalitate şi cumpătare însăşi", atunci când "trăim într-o
societate în care legile au rânduit şi pe una şi pe alta"127.
Deci, principiul juridic al egalităţii presupune: tratarea tuturor oamenilor în
mod egal; soluţionarea oricărei probleme conflictuale, a oricărei probleme
juridice fără nici o discriminare.

Art. 3, Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948.

Pierre Corneille, Teatru, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1958, p. 114 şi urm.
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, Voi. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 81 şi urm.
Lucius Annaeus Seneca a trăit în anii 4 î.e.n. până în 65 e. n. Filozof, scriitor şi om de stat roman.
Este autorul unor lucrări renumite, între care: "Medeea"; "Fedra"; "Scrisori către Lucilius". în
ultima lucrare - socotită şi opera sa principală - enunţă mai multe idei filosofice, care au dăinuit
peste veacuri.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, pp. 58-59 (subl. ns.).

126
 Declaraţia universală a drepturilor omului stipulează, încă din primul său
articol, că "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi" 1 Deci, toţi
oamenii au şanse egale şi nici o discriminare nu este admisă.
Având în vedere importanţa principiului egalităţii, l-am enunţat şi analizat
încă din Introducerea la acest curs, în lumina în care a fost perceput de
Revoluţia franceză din 1789 şi cum a evoluat în concepţia şi practica juridică
după revoluţiile din Europa Centrală şi de Est din anii 1989-1990.
După cum se vede, Declaraţia situează principiul egalităţii alături de cel al
libertăţii, subliniind legătura indisolubilă dintre aceste principii de drept. Şi este
firesc să fie aşa, pentru că "egalitatea se poate împlini între oameni liberi", iar
"libertatea îşi află expresia între oameni egali" 1 2 9 .
Atunci când vorbim de egalitate, avem în vedere multitudinea formelor ei
de manifestare, iar, când vorbim de libertate, ca principiu, ne referim la
ansamblul libertăţilor: libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea
religioasă etc.
b. Experienţa acumulată în anii care au trecut de la Revoluţia Română din
1989, a confirmat concluzia că "fără libertate economică este deschis drumul
servitutii". în acest sens, Mihai Eminescu a sintetizat în mod genial relaţia
dintre poziţia materială, egalitatea şi libertatea oamenilor. "Un stat e ca şi omul
- preciza marele gânditor - are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar
cel sărac e întotdeauna sclav şi inegal cu cel ce stă deasupra lui". Deci, cei ce
urmăresc subjugarea statelor şi popoarelor, purced, în mod sistematic, ia
sărăcirea lor. Un stat puternic sub aspect economic este greu, dacă nu chiar
imposibil de subjugat. Ca şi în cazul unui om. Experienţa arată că, cel mai uşor
poate fi subjugat omul pe care l-ai sărăcit, fiind adus în stare de dependenţă,
deci lipsindu-l de libertate. Amintim aici memorabila judecată a lui Jean
Jacques Rousseau, comentată, deja, la începutul cursului: "Nimeni nu trebuie
să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atât de sărac
încât să fie silit să se vândă" 1 3 0 .
c. Asemenea comandamente ale principiului egalităţii trebuie să
călăuzească atât activitatea legiuitorului, cât şi pe aceea a organelor de
aplicare. Dând curs principiului egalităţii, legea fundamentală a României
consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Astfel, se precizează că "cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".
Nimeni nu este mai presus de lege 1 3 1 .
Subliniind importanţa deosebită a principiului egalităţii într-un sistem
democratic de guvernământ, Montesquieu arată că "toţi oamenii trebuie să se
bucure de aceeaşi fericire şi de aceleaşi avantaje, fiecare trebuie să simtă
aceleaşi plăceri şi să nutrească aceleaşi speranţe; iar aceasta nu se poate
realiza decât prin cumpătarea generală" 1 2 , pentru că "dragostea de democraţie
este dragostea de egalitate"133.

Art. 1, Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948.

Vezi, Nicolae Popa, Op. c/'f.,pp. 121-123.
Jean Jacques Rousseau, Op. cit, p.157.
Al. 1 şi 2, art. 16, Constituţia României, loc. cit.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, p. 58.
Ibidem.

127
 §6. Principiul echităţii

a. Echitatea este un principiu general al dreptului, deoarece presupune:

cumpătare în prescrierea drepturilor şi obligaţiilor de către legiuitor în procesul
elaborării normelor juridice; imparţialitate în distribuirea avantajelor şi
dezavantajelor în activitatea organelor de aplicare a dreptului 1 3 4 .
Marile dicţionare enciclopedice dau echităţii sensul de justeţe, de
francheţe, de imparţialitate şi nepărtinire. în Larousse, echitatea se defineşte
pornind de la latinescul aequetas, cu sensul de "imparţialitate, de partaj
echitabil, de respectare a drepturilor fiecăruia".
Experienţa demonstrează că în societatea omenească nu există o
egalitate absolută, ci una relativă. între oameni apar unele diferenţieri, generate
de poziţia socială pe care o dobândesc datorită calificării lor diferite, datorită
contribuţiei mai mari sau mai reudse la obţinerea unor rezultate economice, ori
ca urmare a modalităţilor neuniforme de acumulare a veniturilor. "Natura -
observa Montesquieu - este dreaptă cu oamenii: ea îi răsplăteşte pentru
ostenelile lor; ea îi face să fie harnici, căci cu cât sforţările sunt mai mari şi
recompensele pe care ea le leagă de ele sunt mai mari" 1 3 5 . Dânsul atrage
atenţia asupra necesităţii unor reguli echitabile, în măsură să stimuleze munca
şi prosperitatea economică şi să descurajeze nemunca, profitul nejustificat.
Dacă statul nu procedează cu măsură şi echilibru, se provoacă daune imense.
"Dacă o putere arbitrară - notează marele savant - răpeşte recompensele
naturii 1 3 6 , omul e cuprins de silă faţă de muncă şi trândăvia îi pare a fi singurul
bine" 1 3 7 . în opinia lui Montesquieu, cel mai mare rău ar fi să se practice o
politică de impozitare inechitabilă a oamenilor după legi preferenţiale, abuzive.
"Nu trebuie de fel să se ia poporului din ceea ce satisface trebuinţele sale
reale, pentru a satisface trebuinţele nereale ale statului". Trebuinţele nereale
ale statului - atrăgea atenţia Montesquieu - "sunt cerinţele care îşi au izvorul în
pasiunile şi slăbiciunile celor ce cârmuiesc... în setea bolnăvicioasă de glorie
deşartă ca şi într-o anumită neputinţă a minţii de a rezista capriciilor" 1 3 8 .
De aceea, normele dreptului trebuie să respecte principiul echităţii, care,
în analiza efectuată de Montesquieu, implică proporţionalitatea. Această
proporţionalitate presupune o gândire şi acţiune în spiritul echităţii, pentru că
"nu există vreun lucru care să reclame în mai mare măsură a fi hotărât cu
înţelepciune şi prudenţă 1 3 9 decât porţiunea care li se ia şi cea care li se lasă
supuşilor" 1 4 0 .

încă de pe vremea Imperiului roman s-a exprimat nevoia unor principii de echitate, care să
determine împărţirea corectă a avantajelor şi dezavantajelor între învingători (privilegiaţi) şi cei
învinşi (dezavantajaţi). Cu timpul, echitatea a căpătat tot mai accentuat conotaţii etice, morale,
jucând un rol important în toate domeniile vieţii sociale, dar mai ales în cel economic şi în justiţie.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, p. 263.
Marele gânditor se referă la rezultatele muncii corecte a oamenilor, în urma unei importante
investiţii, nu neapărat financiare, deoarece, adesea, avem de a a face cu o investiţie de efort fizic
şi de pricepere.
Ibidem.
Ibidem, p. 262.
Pe baza unor criterii pe care legea trebuie să le stipuleze în baza principiului echităţii.
Ibidem.

128
 b. In dreptul roman precumpăneau cumpătarea şi nepărtinirea în
înţelegerea echităţii 1 4 1 . în concepţia jurisconsulţilor, echitatea era un ideal al
reglementărilor normative, dreptul fiind considerat "arta binelui şi a echităţii" 1 4 2 .
Marcus Tullius Cicero 1 4 3 sublinia necesitatea cârmuirii statului cu cumpătare
(Aequitate rempublicam gerere), atrăgând atenţia asupra efectelor,
consecinţelor încălcării acestui principiu. Lui Cicero datorăm şi cunoscutul
adagiu - de întrebuinţare curentă astăzi - "suum jus, summa jniuria"144. Acest
adagiu se referă la aplicarea inechitabilă a legii. Dânsul arăta că are consecinţe
negative şi o "nedreptate extremă", dar şi o "dreptate extremă". Numai prin
cumpătare şi imparţialitate se pot da soluţii echitabile. La Cicero întâlnim şi
sensul pe care astăzi Larousse îl dă echităţii 1 4 5 , "suum cuique tribuere,
neminem laedere"146.
Jurisconsulţii Romei: Papinian, Paul, Ulpian, Modestin au adus o
contribuţie recunoscută la conturarea şi promovarea principiului echităţii,
insistând ca normele dreptului "să ţină seama de aeo/tvefas"147. în concepţia lor,
echitatea obligă pe cel ce aplică dreptul "la nepărtinire", căci "grave ar fi
urmările dacă am judeca cu părtinire".
Idei despre echitate se regăsesc în operele lui Thomas Morus
(1478-1535) şi Tomasso Campanella (1568-1639); Hugo Grotius (1583-1645),
precum şi în lucrările lui Spinoza, în cele ale lui Hobbes, John Locke etc. 1 4 8 .
c. în literatura de specialitate s-a subliniat necesitatea cunoaşterii şi
promovării exigenţelor, a comandamentelor principiului echităţii atât în procesul
legislativ, cât şi în activitatea cotidiană de aplicare a legii, atrăgându-se atenţia
că - în temeiul acestui principiu - trebuie eliminate situaţiile favorizării prin unele
reglementări a anumitor indivizi şi defavorizării altora. Imparţialitatea şi
nepărtinirea trebuie să reprezinte ideile călăuzitoare atât pentru legiuitor, cât şi
pentru judecător, iar - într-un sens mai larg - pentru toate organele şi
organizaţiile de stat, sociale şi obşteşti chemate să realizeze normele dreptului.
în promovarea acestui principiu fundamental al dreptului trebuie avute în
vedere diversitatea şi multitudinea problemelor existente în diferite medii şi
sfere ale vieţii Cetăţii. Oamenii chemaţi "să facă legea" şi "să aplice legea"
trebuie să cunoască şi să ia în considerare nevoile şi aşteptările oamenilor,
ţinând seama de statutul lor real. Unii au trebuinţe speciale, fiind handicapaţi;
alţii au o situaţie materială foarte grea, ori nu au, pur şi simplu mijloace de
existenţă. Aplicarea mecanică a dispoziţiilor unor norme la toate categoriile
societăţii poate genera inechităţi grave, nepermise într-un stat de drept. De
aceea, un efort maxim se cere depus pentru a garanta obiectivitatea,
imparţialitatea şi nepărtinirea, printr-o repartizare echitabilă a drepturilor şi

Vezi Nicolae Popa, Op.cit.,pp. 125-127.

Această definiţie este atribuită lui Celsus,cunoscută în latină în formula: "ars boni et aequi".
Marcus Tullius Cicero, a trăit în anii 106-43 î.e.n. Celebru orator, scriitor şi om politic roman. Este
vestit pentru lucrările sale: "De Republica" (Despre republică); "De legibus" (Despre Legi); "De
Officiis" (Despre îndatoriri").
Marcus Tullius Cicero, De Officiis, I, X, 33.
Le Petit Larousse, loc. cit, p. 402.
Marcus Tullius Cicero, Op. cit, Honeste vivere, I, 5, 15.
Vezi C. Ginoulhiac.De la philosophie des jurisconsultes romains, 1849.
Pentru o analiză mai amplă a acestor concepţii, a se vedea Dumitru Mazilu, Echitate şi Justiţie,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 33-108.

129
obligaţiilor astfel încât principiul echităţii să nu rămână un deziderat abstract, ci
să devină o realitate cotidiană în raporturile juridice 1 4 9 .

§7. Principiul justiţiei

a. Justiţia ca principiu fundamental al dreptului presupune opţiuni şi soluţii

bazate pe exigenţele dreptăţii, moralităţii şi corectitudinii atât în procesul de
elaborare a dreptului, cât şi în procesul de aplicare a normelor juridice.
Dicţionarele enciclopedice dedică spaţii largi pentru explicarea şi
analizarea acestui principiu. Marea Enciclopedie Britanică defineşte Justiţia ca
un principiu moral, care presupune respectarea dreptului şi a echităţii. Marea
Enciclopedie Franceză consideră Justiţia un principiu superior, care vizează
justeţea şi moralitatea, respectarea drepturilor fiecăruia. "Justiţia este într-o
strânsă corelaţie cu dreptul. A încălca exigenţele Justiţiei înseamnă a viola
drepturile celorlalţi... Justiţia în limitele ei stricte se opune carităţii, milei,
indulgenţei. Caritatea ne obligă să facem bine celorlalţi, Justiţia ne cere să nu
le facem rău. Principiile obligatorii ale justţiei: să nu ucizi, să nu răneşti, să nu
furi, să nu răpeşti libertatea sau demnitatea, se adaugă îndatoririi generale care
ne obligă să respectăm drepturile personalităţii celorlalţi şi, în consecinţă, să nu
le fie răpită nici una din capacităţile, virtuţile lor naturale". "Justiţia constă, mai
presus de orice, în a restitui fiecăruia ce i se datorează", călăuzind relaţiile
sociale şi determinând "direct relaţiile oamenilor cu semenii lor" 1 5 0 .
b. Montesquieu atrăgea atenţia asupra faptului că Justiţia este o
confruntare, o luptă. Dacă n-ar fi existat injustiţia s-ar fi ignorat până şi numele
justiţiei. Dânsul sublinia importanţa principiului Justiţiei în exercitarea puterilor
statului. Un stat - arăta dânsul - "se poate transforma în două chipuri: fie pentru
că forma de guvernământ se îndreaptă, fie pentru că ea se alterează. Dacă el
şi-a păstrat principiile, şi forma de guvernământ se schimbă, înseamnă că ea
se îndreaptă; dacă el şi-a pierdut principiile, când forma de guvernământ se
schimbă, înseamnă că ea se alterează"151. între aceste principii - aşa cum am
arătat în capitolele anterioare - marele savant includea Virtutea, Dreptatea,
Onoarea, Justiţia.
"Dreptatea - observa Montesquieu - este un raport de convenienţă ce se
găseşte în mod real între două lucruri". Oamenii îşi îndreaptă speranţa în
justiţie pentru a li se face Dreptate. Concentrarea în aceeaşi mână a puterilor
executive şi a celei judecătoreşti "întunecă Ideea de Justiţie". Montesquieu
precizează că "legile sunt ochii principelui; el vede datorită lor ceea nu ar putea
vedea fără ele. Dacă el vrea să-şi asume atribuţiile tribunalelor nu mai
acţionează în folosul său, ci în dauna sa şi în folosul celor ce-l corup" 1 5 2 .

Vezi Ar. Weale, Equality and Social Policy, London.Routledge and Kegan Paul, 1973, p. 314 şi
urm.; vezi Lon L. Fuller, Op. cit., p. 107 şi urm.
150
Vezi Dumitru Mazilu, Op. cit, p. 107 şi urm.
La Grande Enciclopedie, (Janicon-Lemos), 2 1 , Paris, H. Lamirault et Cie, Editeurs, p. 350.(Par
une société de Savants et de Gens de Lettres, Tome Vingt et Unième). Ca principiu fundamental
al dreptului, justiţia se reflectă în toate normele juridice, fără a se confunda cu ele, deoarece
acest principiu călăuzeşte conţinutul normelor, fiind o idee superioară lor, regăsindu-se, totodată,
în opţiunile şi soluţiile organelor de aplicare a dreptului.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit,p.214.
152

130
 Jean Jacques Rousseau sublinia că "a ceda în faţa forţei este un act de
necesitate, nu de voinţă; este cel mult un act de prudenţă". "Dacă trebuie să
asculţi de teama forţei, nu e nevoie să asculţi din datorie; iar dacă nu mai eşti
silit să asculţi, nu mai eşti nici obligat să o faci" 1 5 3 . Orice act bazat pe forţă este
contrar principiului justiţiei, este nelegitim. "Forţa nu creează dreptul - observă
marele gânditor -, iar omul nu este oblgiat să dea ascultare decât puterilor
legitime" 1 5 4 .
Aşadar, şi Montesquieu şi Rousseau văd atât în relaţiile statale, cât şi în
relaţiile sociale, în general, nevoia unor principii de drept, legitime, cu o
încărcătură nu numai morală, ci şi juridică. Virtutea, Dreptatea, Onoarea,
Justiţia sunt văzute într-o legătură organică, subliniindu-se, adesea, că Justiţia
le subsumează pe celelalte. Jakob Wassermann 1 5 5 arăta că "omul posedă un
drept primar în inima lui, un drept înăscut. Fiecare om are dreptul la Justiţie,
aşa cum are dreptul la aer. Dacă acesta îi este răpit, sufletul se înăbuşă", iar
Jules Renard sublinia semnificaţia Justiţiei în înţelegerea oamenilor. "Cuvântul
Justiţie este cel mai frumos cuvânt din limbajul oamenilor, şi e vai de ei când
ajung să nu-l mai înţeleagă" 1 5 6 .
Profesorul Mircea Djuvara observa impactul ideii de Justiţie asupra
normelor de drept 1 5 7 .
După opinia sa "în viaţa reală de toate zilele" există o serie de norme
proprii de drept, care par, la prima vedere străine de un "comandament sau
garanţie etatică", dar care reprezintă drept "pentru că ele reglementează prin
concepte raţionale derivate din ideea de Justiţie relaţiile care se stabilesc prin
acţiunile reciproce ale indivizilor în societate" 1 5 8 . împărtăşind opiniile lui Georgio
Del Vecchio, care în lucrarea sa de referinţă "La Giustizia", demonstra că nimic
nu se poate pretinde "în numele justiţiei fără o supunere la poruncile ei",
profesorul Djuvara sublinia că "raţiunea noastră contrapune eului cunoscător
un eu cunoscător raţional, mereu acelaşi, spre a constitui ideea de Justiţie"159.
Dezvoltând ideea lui Georgio Del Vecchio, profesorul Nicolae Popa
precizează că Justiţia înseamnă "subordonarea faţă de o ierarhie de valori" şi -
evocând analiza lui Chaim Perelman - aminteşte modurile de înţelegere a
Justiţiei de către acesta 1 6 0 . După cum se ştie, Perelman definea Justiţia ca un
principiu de acţiune după care membrii aceleiaşi categorii esenţiale "trebuie să
fie trataţi în mod egal" 1 \
c. In doctrină s-a susţinut existenţa unei Justiţii distributive, în sensul de a
da curs exigenţelor proporţionalităţii, dând fiecăruia ce i se cuvine şi a unei

Ibidem, p. 105.
' Jean Jacques Rousseau, Op. cit., p. 88-89 (subl. ns).
' Jacob Wasserman a trăit în anih 873-1934. Cunoscut romancier german, care a scris, între altele:
"Povestea tinerei Renate Fuchs" (1900); "Cazul Mauritius" (1908); "Caspar Hauser" (1908).
3
Jules Renard a trăit înre 1864-1910. Remarcabil scriitor şi poet francez, laureat al premiului
Goncourt în 1907. A scris, între altele: "Podgoreanul şi via sa" (1893); "Domnul Vernet" (1903);
"Jurnal" (1927).
' Mircea Djuvara, Op. cit, pp.466-467. Eminentul teoretician al dreptului examinează ideea de
Justiţie în contextul social, surprinzându-i încărcătura morală.
Georgio del Vecchio, La Giustizia, Ed. II, Roma, 1924, p. 98 şi 42.
5

M/rcea Djuvara, Op. cit, p. 461.Dânsul evocă, în acest sens, şi pe Stammler, Theorie der
!

Rechtwiessenschaft, 1911, pp. 556-831 (subl.ns).

Nicolae Popa, Op.cit, pp.î29.
Chaim Perelman, Justice et raison, Press Universitaires de Bruxelles, 1963, p. 26 şi urm.

131
Justiţii restitutive, reparatorii, cu sensul cel mai frecvent de reparare a
pagubelor produse. în susţinerea acestor modalităţi de realizare a Justiţie, au o
mare importanţă concluziile lui Jean Jacques Rousseau, care sublinia că "este
contra naturii ca o mână de oameni să se îmbuibe cu prisosuri, în vreme ce
mulţimea înfometată este lipsită de strictul necesar".
S-a demonstrat că "esenţa justiţiei îşi află expresia în poziţia obiectivă a
subiectivităţii şi în coordonarea intersubiectivă" 1 2 . Exigenţele principiului
justiţiei se înfăptuiesc: prin considerarea simultană a mai multor subiecte, puse
pe un acelaşi plan şi reprezentate, unul în funcţie de celălalt; prin paritatea şi
egalitatea iniţială, care se presupune între participanţii unui raport de acelaşi
fel; prin reciprocitatea sau corelaţiunea, prin care afirmarea unui drept este
concordantă unei obligaţii şi invers, adică la exigenţă, la o îndatorire este
corelativ un drept 1 6 3 . Se înţelege că "nici unul dintre aceşti termeni nu poate
subzista prin sine, fiecare valorează ca un complement al celuilalt şi trage din
celălalt propriul său sens" 1 6 4 .
a. Profesorul Mircea Djuvara apreciază că "orice drept pozitiv nu poate fi
... decât una din manifestările multiple, chiar dacă e greşită, a cunoaşterii
raţionale a justului, adică o realizare mai mult sau mai puţin potrivită a "ideii" de
justiţie 1 6 5 . Dreptul pozitiv - arată marele cărturar - "dacă e vorbă să-l deosebim
de o simplă manifestare oarbă a unei forţe în societate, nu poate fi nici el
considerat, în principiul lui, decât tot ca pus sub egida ideii de Justiţie"166.
După cum se ştie, principiul "Lex injusta non est lex"167 dăinuie încă de pe
vremea romanilor. Această concepţie este tot mai răspândită în epoca
modernă, sub influenţa puternică a raţionalităţii ideii de Justiţie. Având în
vedere această optică şi înţelegându-i semnificaţiile, Mircea Djuvara atrage
atenţia că "pot exista şi există prea adeseori şi dispoziţii de drept pozitiv
injuste" 1 6 8 . Elaborarea normelor dreptului pozitiv potrivit exigenţelor principiului
justiţiei, ca principiu fundamental al dreptului, este o îndatorire a tuturor celor
chemaţi "să facă legea", deoarece - după cum se ştie - "respectarea dreptului
pozitiv constituie o obligaţie şi nu e numai o problemă de simplă
oportunitate" 1 6 9 , iar, în mintea noastră, legăm, în mod necesar "noţiunea de
drept pozitiv de ideea de Justiţie"170.
Aceleaşi exigenţe ale principiului Justiţiei se regăsesc în aplicarea
dreptului pozitiv . Dânsul demonstrează că "scopul mărturisit al unei legi nu
171

Dumitru Mazilu, Op. cit., p. 28.

162

163
Ibidem.
164
Ibidem. Această analiză se bazează pe concluziile la care au ajuns numeroşi autori şi, îndeosebi,
Georgio del Vecchio, La Giustizia, loc. cit, p. 42 şi urm.; Francesco Carnelutti, Scuola italiana
del diritto, în Revista italiana di diritto procesuale civile, Cedam, Padova, 1936, 3; Mircea
Djuvara, /cfeea de Justiţie şi cunoaşterea juridică, în Eseuri de filosofie a dreptului", Editura Trei,
1997, p. 283 şi urm. Profesorul Mircea Djuvara analizează Ideea de Justiţie prin prisma a ceea
ce socotim că este "drept sau nedrept", "corect sau incorect", "echitabil sau inechitabil".
Mircea Djuvara, Op. cit, p. 284.
165

166
Ibidem
167
"Legea injustă nu e lege" susţin şi astăzi mulţi autori, argumentând necesitatea abrogării legilor
care contravin ideii de justiţie şi adoptării unor reglementări conforme principiului Justiţiei.
Mircea Djuvara, Op. cit, p. 284 (subl. ns.).
168

169
Ibidem.
170
Ibidem, p. 285.
171
Ibidem.

132
 poate fi în principiu înfăptuirea injustiţiei: scopul din urmă al dreptului pozitiv
nu poate fi, dimpotrivă, din punctul de vedere obiectiv, decât realizarea în
viaţa socială, în măsura cea mai întinsă posibilă, a ideii de justiţie" 1 7 2 . Statul
însuşi, ca instituţie juridică şi din punctul de vedere al dreptului "nu poate
avea altă finalitate ultimă decât realizarea justiţiei" 1 7 3 . Ori de câte ori
principiile dominante ale unei rânduiri statale "ajung să fie în conflict violent
cu ceea ce poporul respectiv e convins că e drept", nici o dispoziţie pozitivă
nu mai e în stare să desfiinţeze dreptul la revoluţie sau la război, această din
urmă armă a aspiraţiilor supreme ale oamenilor" 1 7 4 . Sintetizând, în concepţia
profesorului Mircea Djuvara, principiul justiţiei include: egalitatea părţilor;
natura obiectivă şi logică a analizei cauzei; echitatea şi echilibrul;
proporţionalitatea şi echivalenţa; iar ca elemente de fapt presupune
stabilitatea legilor şi aplicarea lor uniformă. După opinia profesorului Mircea
Djuvara, "ideea de justiţie domină ideea de drept pozitiv". Mai mult, dânsul
consideră că însăşi ştiinţa dreptului "va avea ca obiect esenţial justiţia, aşa
cum este realizată în viaţa socială". Dânsul precizează că - prin aceasta -
înţelege "ştiinţa justiţiei aplicate, cuprinzând în această noţiune şi dreptul
pozitiv" 175 .
b. Preponderenţa ideii de justiţie este demonstrată istoriceşte. Principiul
Dreptăţii, al Justiţiei a fost şi este deosebit de puternic. "Fiat iustitia, pereat
mundus" (Să se facă dreptate de ar fi să piară lumea), deviză moştenită din
vremea romană, stăruie şi azi în memoria colectivă, cu sensul imperativ de a
se face dreptate, de a se da soluţii conforme exigenţelor principiului Justiţiei,
în 1563 în lucrarea "Loci communes", Manlius susţine că aceasta ar fi fost
deviza lui Ferdinand I (care a domnit între 1558-1564), fratele mai mic al lui
Carol Quintus. După cum se ştie, însă, această deviză o găsim şi la Seneca,
într-o altă formă: "Fiat iustitia, ruat coelum" să se facă dreptate,
prăbuşindu-se şi cerul) 1 7 6 . Heinrich Heine, în "Testamentul politic", referin-
du-se la "nedreapta lume" din vremea sa, reia deviza "Fiat iustitia, pereat
mundus"177 dându-i o şi mai mare răspândire. Această deviză, care are un
impact deosebit şi în zilele noastre, demonstrează cât de puternică este
ideea de Justiţie în sufletele şi mintea oamenilor care vor să se facă Dreptate
"să triumfe Justiţia cu orice preţ".

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, pp. 285-286. Eminentul teoretician al dreptului subliniază că "existenţa şi întărirea prin
stat a naţiunii şi a drepturilor ei, pe un plan de reciprocitate juridică cu celelalte naţiuni, se arată a
fi în ordinea internaţională, înfăptuirea necesară a ideii de justiţie" (Ibidem). Actualitatea acestei
concluzii este subliniată de tendinţele din practica internaţională a unor state puternice de a
impune comportamente şi opţiuni, contrare voinţei şi intereselor unor state mai mici şi mai slabe
sub aspect militar.
Această formă nu s-a răspândit, rămânând doar ca subiect de analiză teoretică, atunci când se
cercetează ideea Justiţiei, pe baza exemplului prezentat de Lucius Annaeus Seneca cu privire la
pretorul Piso.
Heinrich Heine, poet liric german, care a trăit în anii 1797-1856. Testamentul politic este o operă
de referinţă în care autorul stăruie printre altele, asupra ideii Justiţiei.

133
 §8. Principiul bunei credinţe

a. Buna credinţă este un principiu general de drept, care, presupune atât

întocmirea legii cu corectitudine, cât şi realizarea prescripţiunilor ei, ţinând
seama nu numai de propriile interese, dar şi de interesele celeilalte părţi.
Buna credinţă (bona fides) este definită ca o stare psihologică a autorului
actului juridic, care îşi găseşte expresia în aceea că dânsul ţine cont "nu numai
de litera şi spiritul normei juridice, pe care este bazat actul juridic, dar şi de
interesele legitime ale celeilalte părţi, în actul juridic bilateral, şi ale tuturor celor
afectaţi de acel act juridic, în general" 1 7 8 .
b. în literatura de specialitate s-a demonstrat că acest principiu este
"general şi comun atât dreptului intern, cât şi dreptului internaţional". în baza
reglementărilor existente, cele convenite de părţi obligă la executarea lor cu
bună credinţă 1 7 9 .
Buna credinţă în întocmirea şi realizarea actului juridic este "o îndatorire
de onoare", vădind prezenţa sau absenţa "onestităţii părţilor". După cum
sublinia Montesquieu, onoarea ar trebui să-şi aibă locul "în exercitarea
guvernământului", în conduita guvernanţilor, în relaţiile lor cu cei guvernaţi.
Buna credinţă este o chestiune de onoare, ţinând de prezenţa sau absenţa
comportamentului moral al părţilor.
c. Principiul bunei credinţe s-a afirmat şi se afirmă câştigând tot mai mult
teren în practica juridică şi fiind susţinut, tot mai argumentat, în doctrină - ca o
reacţie firească la proporţiile pe care le-a atins reaua credinţă în convenţii, la
încercarea destul de frecventă, a unei părţi de a înşela cealaltă parte sau
celelalte părţi. Mulţi autori au atras atenţia că - îndeosebi în ultimii ani - reaua
credinţă a devenit o regulă. Clauzele contractuale ascund, adesea, intenţiile
reale ale uneia sau alteia dintre părţi, iar asistenţa juridică se concentrează, nu
pe satisfacerea intereselor legitime ale tuturor părţilor, ci numai a uneia sau
unora dintre ele.
Experienţa demonstrează - în temeiul analizei lucide a evoluţiilor din
practica juridică - că principiul bunei credinţe presupune un efort mai susţinut
de elaborare şi consacrare, aşa încât sfera relei credinţe să fie restrânsă şi, pe
cât posibil, comportamentul bazat pe reaua credinţă să fie eliminat definitiv din
relaţiile sociale.

§9. Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate

a. îndeplinirea angajamentelor asumate, (Pacta sunt servanda) implică

existenţa unor reglementări exprese, precum şi a unei conduite juridice, care
să garanteze că angajamentul luat este sau va fi adus la îndeplinire.

Dan Ciobanii, Op. cit, p. 176. Profesorul Dan Ciobanu atrage atenţia asupra caracterului general
al principiului bunei credinţe, subliniind lacunele existente în legislaţie privind explicarea şi
definirea acestuia. Sensul şi semnificaţiile bunei-credinţe rezultă din practica juridică. Neglijarea
sau ignorarea acestui principiu are consecinţe grave în raporturile juridice, asupra cărora se
insistă în cercetările dedicate diferitelor ramuri de drept.
Vezi Dan Ciobanu, Op. cit, p. 176.

134
 Multă vreme, Pacta sunt servanda a fost considerat un principiu
caracteristic relaţiilor dintre state şi, în consecinţă, ţinând mai mult de domeniul
dreptului internaţional public 1 8 0 . Fără îndoială, că îndeplinirea angajamentelor,
a obligaţiilor asumate are o importanţă deosebită în relaţiile dintre state, fiind
corelat cu celelalte principii specifice acestei ramuri de drept 1 8 1 , dar acest
principiu este prezent în celelalte ramuri ale dreptului, deoarece o asemenea
obligaţie apare ca firească în toate actele juridice.
b. Acesta este un principiu general de drept "care este cunoscut atât
dreptului intern, cât şi dreptului internaţional" 1 2 . După cum se ştie, în
reglementările existente se stipulează în mod expres că "actele bilaterale, legal
făcute, au putere de lege între părţile contractante". Ele se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege 1 8 3 .
Principiul obligativităţii îndeplinirii angajamentelor asumate este stipulat şi
în convenţiile internaţionale, în care se precizează că nici una din părţi nu poate
invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea
obligaţiilor asumate 1 8 4 .
c. Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate este corelat, de regulă, cu
principiul bunei credinţe. în toate cazurile, s-a invocat şi se invocă: obligaţia de
a se îndeplini integral şi la timp obligaţia asumată prin actul juridic; precum şi
îndatorirea ca aceasta să se facă cu bună credinţă, adică cu corectitudine, cu
luarea în considerare atât a intereselor proprii, cât şi a intereselor celeilalte sau
celorlalte părţi.
Ca şi în cazul bunei credinţe, Pacta sunt servanda este promovat cu
insistenţă - ca principiu general de drept - ca o reacţie la neîndeplinirea la timp
şi în condiţiile stipulate în convenţii, atât interne, cât şi externe, a
angajamentelor asumate. Consecinţele neîndeplinirii integrale şi la timp a
angajamentelor asumate sunt, adesea, deosebit de grave, provocând daune
importante uneia sau alteia dintre părţi şi punând sub semnul întrebării actul
juridic în cauză. Tocmai, de aceea, în literatura de specialitate se insistă
asupra stipulării cu mai multă claritate a răspunderii juridice a celor care nu-şi
respectă angajamentele, obligaţiile asumate sau nu le îndeplinesc cu bună
credinţă, acţionând deliberat cu rea credinţă.

§10. Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este acel principiu general de drept, care implică:

promovarea valorilor sociale şi umane prin normele juridice şi o acţiune
conştientă de apărare a acestor valori în procesul realizării dreptului.
Multă vreme, s-a dat responsabilităţii numai o dimensiune morală,
considerându-se că, pe planul dreptului, poate fi vorba numai de răspundere

Vezi H. Wehberg, Pacta sunt servanda, în A.J.IL, 1959, No. 4, p. 775 şi urm.; Grigore Geamănu,
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 275 şi urm.; vezi şi Doc. A/XXV/2625 din 24 octombrie 1970.
Dumitru Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, pp. 193-195.
1

Dan Ciobanu, Op. cit, op. 176-177.

2

Art. 969, Codul Civil Român, Capitolul III, Despre efectul convenţiilor, Secţiunea I, Dispoziţiile
3

generale.
Art. 27, Convenţia de la Viena privind Dreptul Tratatelor.
4

135
juridică pentru faptele comise cu încălcarea normelor de drept sau ca urmare
a neîndeplinirii unor obligaţii prescrise sau asumate.
b. Dimensiunea juridică a responsabilităţii s-a impus, treptat, devenind,
în zilele noastre, unul din principiile generale ale dreptului. Astfel, s-a
demonstrat deja rolul acestui principiu în activitatea celor implicaţi în
reglementarea conduitei umane, a comportamentului oamenilor în relaţiile lor
în cadrul societăţii. După cum am arătat, chiar în cadrul acestui capitol, prea
adeseori s-a constatat că normele dreptului pozitiv nu sunt conforme cu
exigenţele justiţiei. Profesorul Mircea Djuvara atrăgea atenţia, în acest sens,
asupra "responsabilităţii ce trebuie dovedită în procesul elaborării legilor".
Aceasta presupune ca cei care "fac legile" să cunoască cerinţele reale ale
societăţii şi să selecteze regulile cele mai potrivite să asigure progresul social
şi uman.
c. Principiul responsabilităţii se regăseşte, totodată, în procesul complex
al realizării dreptului. Unii autori s-au oprit numai asupra intervenţiei dreptului
după săvârşirea faptelor antisociale, prin aplicarea pedepselor prescrise de
normele juridice, evocând importanţa şi necesitatea unei asemena intervenţii.
Fără îndoială că acesta este, într-adevăr, un moment absolut necesar al
intervenţiei dreptului, dar nu este singurul şi - după analizele şi concluziile
unor organisme internaţionale specializate - "nu cel mai important". Astfel,
Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Crimei şi înfăptuirea Justiţiei
Penale, precum şi UNESCO au atras atenţia asupra "necesităţii
fundamentării unei atitudini culturale a individului faţă de lege" pentru a
determina "asumarea grijii, a preocupării sale pentru apărarea valorilor
materiale şi spirituale legitime". în felul acesta individul nu mai priveşte legea
"doar ca o modalitate de sancţionare", ferindu-se de ea sau, uneori,
ocolind-o, ci ca "necesitate", ca o dimensiune firească a sistemului social, a
desfăşurării normale a relaţiilor între oameni, ca "un factor care apără valorile
comune ale societăţii". Responsabilitatea devine, astfel o coordonată
intrinsecă a comportamentului uman, având un rol hotărâtor în realizarea
conştientă, liber consimţită, a dispoziţiilor normelor juridice şi în prevenirea
încălcărilor de lege.

V. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului

După ce am analizat cele mai cunoscute principii generale ale dreptului,

considerăm necesar să ne oprim, succint, asupra unora din principiile specifice
diferitelor ramuri, urmărind ca - pe această cale - să înfăţişăm un tablou cât
mai complet al principiilor dreptului, în scopul explicării impactului lor atât în
activitatea creatoare de drept, cât şi în aceea de realizare a normelor juridice.
Vom enunţa, însă, numai unele din principiile specifice câtorva ramuri ale
dreptului, pentru ca, pe cale de exemplu, să facilităm înţelegerea rolului pe
care îl au în domeniile respective de activitate, şi, în general, în evoluţia
feomenului juridic, în corelaţie cu principiile generale ale dreptului.

136
 § 1 . Principii specifice dreptului penal

Dreptul penal - precizează Marea Enciclopedie Franceză - "este o ramură

a dreptului public", alcătuit "dintr-un ansamblu de norme, care există în fiecare
stat, prin care se exercită dreptul de pedepsire" 1 8 5 . în afară de sancţiunile de
drept privat, care se rezumă, în ultimă analiză, la repararea unui prejudiciu
material, în dreptul penal intervine - observa Mircea Djuvara - "şi o sancţiune
specială suplimentară cu caracter represiv, cu un caracter de suferinţă a
vinovatului, care se numeşte sancţiune penală"186. Tocmai de aceea
statornicirea unor principii călăuzitoare are o semnificaţie recunoscută prin rolul
pe care îl exercită în reglementarea raporturilor cu caracter penal.

Nullum crimen sine lege

Principiul potrivit căruia "nu există infracţiune fără lege" are o importanţă
deosebită, având în vedere caracterul raporturilor de drept penal şi locul ce
revine acestor raporturi în ansamblul relaţiilor sociale 1 8 7 . Ţinând seama că
infracţiunea este o faptă periculoasă, ea trebuie expres prevăzută de lege,
pentru a o deosebi de celelalte fapte ale omului şi pentru a determina
prevenirea săvârşirii ei. Este, fără îndoială, o exigenţă de ordin principial,
deoarece legea, şi numai legea, este în măsură să precizeze faptele care intră
într-o asemenea categorie, în baza valorilor sociale şi umane de apărat; în
acest fel se elimină arbitrariul în aprecierea şi calificarea faptelor; se atrage
atenţia asupra conduitei pe care oamenii pot şi trebuie s-o urmeze.

Nulla poena sine lege

La rândul său, principiul potrivit căruia "nu există pedeapsă fără lege" are
o semnificaţie deosebită în raporturile de drept penal, deoarece în absenţa unei
reglementări riguroase a pedepsei s-ar putea ajunge la arbitrar;
comportamentul celor lezaţi ar putea îmbrăca forme necontrolate şi
necontrolabile. De pildă, în cazul unei omucideri, dacă victima este fiul, fratele,
sora sau soţia, deci oameni foarte apropiaţi - în cazul în care ar lipsi
reglementarea expresă a legii, - ruda, sau rudele supravieţuitoare, ar putea
încerca să-şi facă singure dreptate, aplicând pedepse disproporţionate, ceea
ce ar duce, inevitabil la un dezechilibru al relaţiilor sociale, la instabilitate. Mai
mult, aşa cum observa profesorul Djuvara, fiind vorba despre o sancţiune
represivă gravă "cu un caracter de suferinţă a vinovatului", limitele ei trebuie
precis stabilite, ca şi modalităţile de aplicare, inclusiv organele îndrituite să o
aplice.

La Grande Encyclopédie, loc. cit., vol, 14, 1108.

Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, loc. cit, p. 75.
Costlcă Bulal, Op. cit., pp. 48. Profesorul Costică Bulai include Nullum crimen sine lege,ca şi
nulla poena sine lege sub egida principiului legalităţii în Dreptul penal. Acest punct de vedere
este, fără îndoială, corect, subliniind, încă odată, corelaţiile principiilor specifice ale Dreptului
penal cu principiul general al legalităţii, comun tuturor ramurilor de drept.

137
 Şi acest principiu este o componentă firească a raporturilor de drept
penal, care se circumscrie principiul legalităţii în dreptul penal şi principiului
general al legalităţii, pe care l-am analizat în cadrul acestui capitol.

Individualizarea pedepsei

Principiul individualizării pedepsei presupune determinarea cât mai exactă

a gravităţii faptei săvârşite; a tuturor circumstanţelor săvârşirii acesteia precum
şi a tuturor datelor privind persoana infractorului. în Teza mea de licenţă, am
pus în evidenţă că "oricâte asemănări ar putea exista între două sau mai multe
fapte, ele niciodată nu se suprapun"; "întotdeauna sunt şi vor fi diferenţe între
ele", ca şi "între persoanele vinovate de comiterea lor" 1 8 . De aceea, organele
abilitate să cerceteze cauza şi să aplice pedeapsa au obligaţia să facă
"această individualizare", pentru ca "principiul justiţiei, ca principiu general de
drept să triumfe".
în doctrina de drept penal - în afara principiilor enunţate - sunt examinate
asemenea principii, cu sunt: personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei;
infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale; egalitatea în faţa legii penale;
umanismul dreptului penal etc. 1 8

§2. Principii specifice dreptului civil

Dreptul civil - precizează Marea Enciclopedie Franceză - "este dreptul

privat, prin opoziţie cu dreptul public" şi "cu dreptul politic, aşa cum se
stipulează în art. 7 al Codului Napoleon" 1 °. "Dreptul civil - observa profesorul
Mircea Djuvara - se ocupă de viaţa privată şi patrimonială a particularilor" 1 9 1 .

Egalitatea părţilor

Principiul egalităţii părţilor călăuzeşte toate raporturile de drept civil,

reprezentând garanţia necesară că drepturile şi interesele fiecărei părţi vor fi
ocrotite pe tot parcursul realizării obligaţiilor asumate. "Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea - se consacră în Decretul
No. 31/1954 - nu au nici o înrâurire asupra capacităţii" (Al. 2, art. 4). Persoana
juridică "nu poate avea decât acele drepturi, care corespund scopului ei, stabilit
prin lege, actul de înfiinţare sau statut" (Art. 34).
Acest principiu se realizează într-o strânsă corelaţie cu principiul general
al egalităţii, care - aşa cum am demonstrat în subcapitolul anterior - călăuzeşte
nu numai raporturile de drept civil, ci toate raporturile juridice într-o societate
civilizată. Desigur, în dreptul civil, acest principiu implică unele particularităţi
care se regăsesc în modalităţile de exprimare a acordului de voinţă, în căile şi

Dumitru Mazilu, Individualizarea pedepsei, Bucureşti, 1959.

Costică Bulai, Op. cit., pp. 50-52.
La Grande Encyclopédie, loc. cit., vol, 14, 1106.
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, loc. cit, p. 84. Profesorul Mircea Djuvara precizează
că "Dreptul privat are ca fundament Dreptul civil" şi că "Dreptul civil constituie dreptul comun în
materie de drept privat" (ibidem).

138
mijloacele puse la dispoziţie pentru realizarea obligaţiilor asumate printr-un
contract, precum şi în răspunderea părţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale.

Responsabilitatea civilă

Principiul responsabilităţii civile, stipulat în art. 1382 şi urm. din Codul civil
Francez şi art. 998 şi urm. din Codul civil Român, priveşte obligaţia reparării
prejudiciului cauzat. "Orice faptă a omului - se consacră în Codul nostru Civil -,
care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat a-l repara" (Art. 998). Omul este responsabil nu numai de prejudiciul
ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin
imprudenţa sa (Art. 999, Cod. Civil). Mai mult, acest principiu specific dreptului
civil vizează răspunderea şi pentru "prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor
pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrările ce sunt sub paza
noastră" (Art. 1000, Cod Civil).
Este evident că un asemenea principiu călăuzeşte întreaga legislaţie şi
practica civilă în materie. El este completat de ideile generale incluse în
principiul fundamental al dreptului, asupra căruia stăruie, tot mai mult, în ultimul
timp, atât creatorii dreptului, cât şi cei care explică rolul şi funcţiile sale.
în literatura de specialitate, dedicată domeniului, se acordă spaţii largi
tuturor principiilor specifice dreptului civil, între care: garantarea proprietăţii;
buna credinţă, consensualismul etc. 1 9 2 , a căror înţelegere are o mare
importanţă în explicarea evoluţiei raporturilor de drept civil, în general, şi a
modalităţilor în care ne sunt apărate şi promovate drepturile şi interesele
legitime în cadrul acestor raporturi, în special.

§3. Principii specifice dreptului comercial

Dreptul comercial - precizează Marea Enciclopedie Franceză - "este

numită ramura dreptului privat, care priveşte în special comerţul, din punct de
vedere al relaţiilor implicate de operaţiunile comerciale" 1 9 3 . Dreptul comercial -
observă profesorul Mlrcea Djuvara - este "un drept excepţional, dreptul comun
fiind dreptul civil", el studiază "mai întâi pe comerciant, arătând cine este
comerciant, apoi care sunt şi în ce consistă actele de comerţ"194.

Vezi Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura ALL, Bucureşti, 1995
şi Paul Mircea Cosmovici, Drepf civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL, Bucureşti,
1995; Constantin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti,
1995; losif R. Urs, Smaranda Angheni, Op. cit., pp. 15-18. Profesorul Mircea Djuvara atrage
atenţia asupra faptului că în cazul în care "cineva se îmbogăţeşte fără cauză, în dauna altuia,
ese obligat, chiar dacă a făcut-o fără voie, să restituie valoarea cu care s-a îmbogăţit astfel."
(Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, loc. cit, p. 85). Responsabilitatea în dreptul civil,
precizează dânsul, implică "obligaţia de reparaţie patrimonială", având drept temei "intenţia
directă" sau "intenţia indirectă".
La Grande encyclopédie, loc. cit., Voi. 14, p. 1107.
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, loc. cit, p. 9 1 .

139
 Libertatea comerţului

Principiul libertăţii comerţului vizează opţiunea neîngrădită a participanţilor

la actele de comerţ să dispună cum cred de cuviinţă asupra obiectului şi
asupra modalităţilor de desfăşurare a operaţiunile comerciale; posibilitatea
neîngrădită a părţilor de a dispune cu privire la mijloacele folosite pentru
realizarea obligaţiilor asumate, cu condiţia ca atât modalităţile, cât şi mijloacele
să fie legitime, deci în conformitate cu legea.
în legislaţia ţării noastre, principiul libertăţii comerţului este stipulat expres
chiar în Constituţia ţării (Art. 134).

Concurenţa loială

Principiul concurenţei loiale oferă un larg câmp de acţiune comercianţilor,

societăţilor comerciale să promoveze produse de calitate, tot mai atractive, în
măsură să satisfacă exigenţele, tot mai mari, ale consumatorilor.
Este ştiut că întotdeauna competiţia a stimulat calitatea, a determinat şi
determină promovarea a tot ce este mai bun, eliminând produsele depăşite
calitativ, prezentate în condiţii improprii, sub nivelul cerinţelor pieţii.
Tocmai de aceea, legislaţia tuturor ţărilor stimulează şi protejează
concurenţa loială, considerându-o o condiţie firească a unui comerţ civilizat. în
Constituţia României se stipulează în mod expres "protecţia concurentei loiale"
(Al. a. 2, art; 134).
Totodată, însă, atât în legislaţia României, cât şi în legislaţia celorlalte ţări
sunt prevăzute măsuri severe împotriva concurenţei neloiale, având în vedere
gravele consecinţe ale acesteia asupra relaţiilor comerciale şi chiar asupra
economiei, în general 1 9 5 .

§4. Principii specifice dreptului procesual

în dreptul procesual civil şi penal sunt cunoscute mai multe principii, între
care: principiul contradictorialităţii; principiul disponibilităţii; principiul oralităţii
dezbaterilor e t c , specifice, mai ales procesului civil 1 9 6 , precum şi principiul
aflării adevărului; principiul garantării libertăţii persoanei; principiul respectării
demnnităţii umane, principiul garantării dreptului la apărare, specifice, mai ales
procesului penal 1 9 .
Este de subliniat că asemenea principii, cum sunt: aflarea adevărului,
garantarea dreptului la apărare, legalitatea, sunt comune atât procesului civil,
cât şi procesului penal.
Aceste principii au un rol esenţial în soluţionarea corectă a fiecărei cauze,
în conformitate cu prevederile legii, răspunzând, totodată, exigenţelor princi-

Pentru o analiză amplă şi documentată a se vedea lucrarea profesorului Octavian Căpăţână,

Dreptul concurenţei comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 17. şi urm. Vezi şi
Legea No. 11 din 30 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Vezi pentru o tratare amplă şi documentată llie Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil
român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pp. 48 şi urm.
Vezi art.2-9, titlul I, Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, Codul de procedură penală al
României.

140
piului Justiţiei şi principiului Echităţii, atât de importante pentru toate părţile
implicate în proces, dar şi pentru menţinerea încrederii oamenilor în Justiţie, nu
numai ca acţiune, dar şi ca Idee călăuzitoare a înfăptuirii Dreptului, pe baza
Adevărului şi Dreptăţii.

§5. Principii specifice dreptului internaţional

Relaţiile de drept internaţional sunt bazate pe asemenea principii, general

recunoscute, cum sunt: principiul suveranităţii şi independenţei statelor;
-principiul egalităţii în drepturi; principiul renunţării la forţă şi la ameninţarea cu
forţa; principiul neamestecului în treburile interne; principiul reglementării
paşnice a diferendelor internaţionale; principiul bunei vecinătăţi; principiul
cooperării; principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor asumate 198 .
Aceste principii reprezintă garanţia majoră a desfăşurării normale a
relaţiilor dintre state, constituindu-se într-o adevărată "coloană vertebrală a
structurilor păcii" 1 9 9 .
Definirea şi analiza principiilor generale ale dreptului şi enunţarea
exemplificativă a unora din principiile specifice ale câtorva ramuri ale dreptului
ne ajută să înţelegem concepţia de ansamblu cu privire la locul şi menirea lor
în structurarea şi dezvotarea dreptului. Cunoaşterea acestor vectori
fundamentali ai oricărui sistem de drept, constituie premisa şi condiţia
necesare în procesele creării dreptului şi realizării cu corectitudine a normelor
juridice.

Pentru o tratare documentată a se vedea Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, loc. cit, p. 14 şi urm.
Dumitru Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1983, p. 145. "O construcţie
eficientă a păcii presupune structuri durabile, care să organizeze şi să orienteze relaţiile dintre
state pe făgaşul conlucrării paşnice. Asemenea structuri îşi află expresia în principiile şi normele
fundamentale ale relaţiilor internaţionale, care prin rolul lor esenţial în organizarea păcii
alcătuiesc coloana vertebrală a structurilor păcii" (Ibidem).

141
 TITLUL V
ROLUL Şl FUNCŢIILE DREPTULUI.
LOCUL Şl ROLUL DREPTULUI ÎN
SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

Capitolul VI
ROLUL Şl FUNCŢIILE DREPTULUI

Dreptul, ca fenomen social cu caracter normativ, îşi îndeplineşte rolul ce-i

revine, reglementând conduita umană şi orientând activitatea oamenilor în
conformitate cu interesele generale, comune ale societăţii, în diferitele ei etape
de dezvoltare.
Rolul şi scopul dreptului se concretizează, în modul cel mai evident, în
funcţiile sale: normativă; educativă; preventivă; corectivă.

i. Rolul şi s c o p u l d r e p t u l u i

înainte de a analiza principalele funcţii ale dreptului, se impune să ne

oprim asupra unor concepţii cu privire la rolul şi scopul dreptului, precizând
înţelesul lor în zilele noastre.

§ 1 . Ubi societas, ibi jus

a. "Orice activitate socială îşi are un drept corespondent". Experienţa

demonstrează că orice act din viaţa socială este considerat ca permis sau ca
impus ori ca interzis. Samuel de Pufendorf a atras atenţia asupra faptului că
acţiunile omeneşti sunt determinate de "instincte şi trebuinţe: şi că acestea "au
fost luate ca bază interioară a dreptului", fiind "deduse din ele obligaţii pentru
guverne" în scopul "de a fi salvată libertatea omului" 1 . Sentimentul nostru -
observă David Hume - "că ucigaşul, notut trebuie să fie pedepsit ... f( simt şi
alţii, şi astfel acest sentiment devine general valabil" 2 , urmând să îmbrace o
formă reglementată prin drept. în viaţa socială, apar conflicte între diferitele

^ Samuel de Pufendorf, De jure naturae et gentium, Libri VIII, Landln, 1672, p. 17 şi urm.
David Hume, Essays and Treaties on several subjects, vol.Ill, Secţiunea a XII-a, Partea a ll-a,
p. 221 şi urm.

142
 instincte", ca expresie a unor înclinaţii individuale diferite 3 . Normele dreptului
trebuie să reflecte aceste fenomene, având scopul să apere ceea ce e drept,
just, moral. Immanuel Kant arată că "determinările provenite din înclinaţii
înseamnă principii eterogene pentru voinţă" 4 . Voinţa, ca esenţă a dreptului,
"nu are scopuri exterioare, individuale, ci scopuri generale" 5 .
Răspunzând la întrebarea: ce trebuie să-l determine pe om în acţiunile
sale? Kant observa că "au fost indicate tot felul de principii, bunăvoinţa,
fericirea etc." 6 , apreciind, însă, că esenţiale, în determinarea acţiunii omului
în societate sunt impulsurile "la fericire". După opinia sa "ceea ce este
raţional în voinţa însăşi este pur formal şi constă în faptul că ceea ce trebuie
să fie considerat ca lege trebuie să poată fi gândit ca legislaţie universală,
încât să nu se suprime pe sine când e gândit astfel" 7 .
b. Acţiunile omului trebuie să se bazeze "pe felul de a gândi şi simţi", pe
faptul că ele sunt efectuate de noi "având conştiinţa legii şi de dragul legii,
din stimă pentru acestea şi pentru noi înşine". Aşadar, în concepţia lui Kant
există, sau ar trebui să existe o corespondenţă între acţiunile omului şi drept.
Rolul şi scopul dreptului constând în garantarea "libertăţii omului".
După opinia lui G. W. Fr. Hegel, acesta este meritul cel mai de seamă al
lui Kant, al filozofiei kantiene. Pentru voinţă ca esenţă a dreptului garantarea
libertăţii este un scop esenţial. împăcarea "trebuinţelor şi satisfacerea
individului singular, prin munca sa şi prin munca şi satisfacerea trebuinţelor
tuturor celorlalţi" 8 , este unul din momentele societăţii civile, care - în forma
normelor juridice - devine un scop esenţial al dreptului, ce se realizează prin
funcţii specifice.
în filozofia kantiană, elementele formării voinţei au dimensiuni morale,
urmând să dea satisfacţie unor exigenţe fundamentale, cum sunt: apărarea
patriei, fericirea celorlalţi etc. 9 .
c. După cum arăta profesorul Mircea Djuvara, "fiinţa dreptului, ca
realitate de sine stătătoare", nu mai poate fi astăzi contestată 1 0 . Ar fi, însă,
greşit să se înţeleagă că voinţa, ca esenţă a dreptului, reprezintă interesele
individuale, particulare. Dreptul este - şi nu poate fi altfel - expresia voinţei
comune, a intereselor genrale ale societăţii. Mai mult, Mircea Djuvara atrage
atenţia că "legea, îndată ce intră în vigoare, are o viaţă proprie, obiectivă,
care se desprinde cu desăvârşire de voinţa subiectivă a autorilor ei" 1 1 .

3
Ibidem, pp. 217-218.
Immanuel Kant, Kritik der praktisken Vernunft, Ediţia a 4-a, Riga, 1797, p. 58; 38.
4

5
Ibidem, p. 4 1 .
6
Ibidem, p. 40.
7
Ibidem, p. 56.
G. W. Fr. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, loc. cit, pp. 222-223. Voinţa, exprimată prin norma
8

de drept trebuie să aibă ca scop "satisfacerea particularităţii subiective... prin raportarea la

trebuinţele altora şi la voinţa lor". în optica marelui gânditor, în realizarea acestui scop, dreptul
acţionează şi ca un factor de conciliere.
Immanuel Kant, Op. cit, Vol. II, p. 447.
9

Mircea Djuvara, Eseuri de filozofie a dreptului, loc. cit, p. 82.

10

11
Ibidem, p. 83.

143
 §2. Dreptul - un rol activ în viaţa cotidiană a oamenilor

a. După cum am demonstrat deja, orice activitate socială îşi are un drept
corespunzător. Dreptul - nota profesorul Djuvara - este implicat în fiecare act al
vieţii noastre de toate zilele. "Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele
mai neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex
extraordinar de prescripţii juridice"12. în realitate, noi nu simţim toate elementele
acestui mecanism, nebănuit de complicat "întocmai cum nu simţim direct
funcţionarea marelui număr de organe interne din trupul nostru" 1 3 . Numai atunci
când un caz special are loc, printr-o împiedicare a funcţionării normale "zicem
că ne doare acel organ" 1 4 . Aşa se întâmplă şi în cazul dreptului. îi descoperim
şi înţelegem rolul, scopul în viaţa noastră cotidiană - rol care în realitate este, în
multe privinţe, determinant - atunci când se produce "o dereglare" a raporturilor
în care ne aflăm în mod curent unii cu alţii, când "se iveşte un conflict", unul din
interesele noastre fiind lezat. Atunci devenim conştienţi de drepturile şi
obligaţiile noastre - reglementate prin norme juridice - şi recurgem uneori, chiar
la un proces. în asemenea circumstanţe, conştientizăm existenţa "în stare
latentă" a drepturilor şi obligaţiilor, care se regăsesc "într-un număr neînchipuit
de mare în fiecare act al vieţii noastre" 1 5 .
b. Montesquieu atrăgea atenţia că "legile... sunt raporturile necesare care
derivă din natura lucrurilor" 1 6 . în acest sens "animalele au legile lor, omul are
legile sale" 1 7 . Indivizii "înzestraţi cu facultatea de a cunoaşte pot să aibă legi
făcute de ei înşişi: dar au şi altele pe care nu le-au făcut ei" 1 8 . Găsim în
această judecată a marelui gânditor ideea prezentă de altfel, în gândirea
tuturor marilor filozofi ai dreptului - că "nu vom putea înţelege rolul şi scopul
dreptului", dacă ne vom rezuma numai la normele dreptului pozitiv, care, deşi
au un rol determinant asupra conduitei umane, sunt influenţate, la rândul lor, de
comandamente ale dreptului raţional. De aceea, Jean Jacques Rousseau
observa că legislatorul - pentru "a descoperi cele mai bune reguli de societate
care se potrivesc naţiunilor" - ar trebui să aibă "o inteligenţă superioară care să
cunoască toate pasiunile oamenilor şi care să nu aibă nici una", fiind în stare
"să schimbe constituţia omului pentru a o întări; să înlocuiască existenţa fizică
şi independentă pe care am primit-o cu toţii de la natură", printr-o existenţă
morală şi juridică 9 . "Există drept - preciza Mircea Djuvara - şi în afara dreptului
pozitiv"2 . întregul drept "nu se reduce numai la normele puse în mod expres de
dreptul pozitiv" 1 . în viaţa socială, oamenii fac unele aprecieri de drept de sine
stătătoare, "care nu se întemeiază pe dispoziţiile dreptului pozitiv" 22 . Orice om

12
Ibidem, p. 50 (subl. ns).
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
Charles Louls de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 11.
16

17
Montesquieu - în susţinerea acestei teze - are în vedere concluzia lui Plutarh, potrivit căreia:
"Legea este stăpâna tuturor, muritori şi nemuritori" (Ibidem).
18
Ibidem, p. 12.
Jean Jacques Rousseau, Op.cit, pp. 139-140 (subl. ns).
19

Mircea Djuvara, Eseuri de filozofie a dreptului, loc.cit., p. 84.

20

21
Ibidem.
22
Ibidem.

144
normal, care ar fi întâmplător de faţă la un furt sau la o tâlhărie, simte instinctiv
o revoltă care-i afirmă că "actul astfel constatat este nedrept". Protestul se
produce înainte ca cel care îl emite "să gândească la vreo lege". Numai după
aceea el este în situaţia să examineze dacă actul comis se încadrează în
prevederile unei legi, iar dacă constată că legea existentă nu-l încadrează cum
se cuvine, protestul celui în cauză se "răsfrânge şi împotriva legii însăşi, adică
a dreptului pozitiv, pe care ar găsi-o nedreaptă" 2 3 .
c. Experienţa demonstrează, însă, că - pe măsura trecerii timpului - rolul
dreptului pozitiv creşte, regăsindu-se în viaţa noastră cotidiană, în conduita
noastră, dominată de prescripţii juridice24. Desigur, asistăm la un proces
legislativ complex, care vizează obiective, de regulă gândite, subordonate unei
anume evoluţii a relaţiilor interumane, a societăţii în general. Doctrina a atras,
însă, de multă vreme, atenţia chiar asupra unui abuz de reglementări, într-o
încercare de a ne fi dirijată conduita, nu rareori în cele mai neînsemnate
gesturi 2 5 . Nici absenţa reglementărilor, dar nici abuzul de texte nu sunt în
măsură să contureze rolul şi scopul dreptului. Ca fenomen social cu caracter
normativ, rolul ce revine dreptului ar putea fi îndeplinit, în condiţii
corespunzătoare, în măsura în care prin normele sale ar fi promovate şi
apărate cu succes valorile fundamentale ale societăţii umane.

§3. Dreptul - factor al progresului social şi al echilibrului \n relaţiile

interumane

a. Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel, practic toţi marii filozofi ai

dreptului au subliniat rolul normelor juridice în asigurarea progresului social şi
promovarea echilibrului în relaţiile interumane, prin apărarea unor asemenea
valori, cum sunt: viaţa, onoarea şi demnitatea fiinţei umane; bunurile dobândite
în mod legitim, ca şi libertatea oamenilor. Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc
expresia, în modul cel mai elocvent, în garantarea juridică a afirmării
personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale
tuturor fiinţelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe
fireşti, dreptul promovează idealurile de dreptate şi justiţie atât de apropiate
sufletului omenesc. "Cine nu pedepseşte nedreptatea - atrăgea atenţia
Leonardo da Vinci -, porunceşte ca ea să fie făcută" 2 , iar Menandru sublinia că
"faptul de a nu săvârşi nedreptatea ne aduce frumuseţea" 2 7 .
Dreptul interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, ocroteşte
viaţa, onoarea şi demnitatea omului, prevăzând sancţiuni severe pentru cei ce
aduc atingeri acestor valori sacre ale umanităţii.

Ibidem.
Ibidem, p. 50.
Ibidem.
Leonardo da Vinci, mare pictor, sculptor, arhitect, gânditor italian, a trăit în anii 1452-1519. A fost
una dintrele personalităţile cele mai puternice ale Renaşterii. A scris lucrări de referinţă în
mecanică, matematică, hidrotehnică, optică, anatomie, botanică, aeronautică, etc.între lucrările
publicate amintim: "Tratatul despre pictură"; "Estetica şi părţi apologetice asupra picturii".
Meandru, cunoscut dramaturg grec, a trăit între anii 342-292 î.e.n. A creat peste 100 de piese de
moravuri, între care "Mizantropul"; "împricinaţii"; "Eroul"; "Linguşitorul" etc.

145
 b. Neîngăduind nedreptatea şi ocrotind valorile umane, dreptul serveşte
cauza justiţiei, având, în acest sens, un rol preţuit de toţi membrii comunităţii
umane. Dreptul trebuie să purceadă, în fiecare dintre noi "din izvoarele adânci
ale fiinţei noastre legate într-un tot de ceilalţi membri ai comunităţii", pentru că
"drepturile fiecăruia dintre noi, ca şi ale comunităţii însăşi, nu sunt reductibile la
o voinţă de dominare, şi nici la un utilitarism steril, ci sunt expresia adâncurilor
prin care fiecare se leagă de comunitate pe baza ideii de justiţie"28.
c. O condiţie esenţială a echilibrului în relaţiile din cadrul comunităţii o
constituie ocrotirea vieţii, libertăţii şi securităţii fiinţei umane 2 9 promovarea şi
garantarea coexistenţei libertăţilor. Normele general recunoscute ale dreptului
consacră că "nimeni nu va fi ţinut în sclavie nici în robie; sclavia şi traficul cu
sclavi sunt interzise sub toate formele lor" 3 . Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite a statuat că "nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante" 3 1 , stipulând că "fiecare are dreptul
să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla" 3 2 . Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului consacră faptul că "toţi oamenii sunt egali în
faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii. Toţi oamenii au
dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări" 3 3 .
Este indiscutabil că "recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor
familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile" 3 4 constituie premise
esenţiale ale coexistenţei libertăţilor, fără de care echilibrul în relaţiile
interumane este de neconceput.
Dreptul are - în acelaşi timp - un rol deosebit de important în
reglementarea relaţiilor economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la
favorizarea progresului social şi la instaurarea unor "condiţii mai bune de viaţă
în cadrul unei libertăţi mai mari" 3 5 .
Dreptul, ca factor de echilibru social, stipulează în acelaşi timp, cadrul
relaţiilor dintre diferite grupuri şi colectivităţi şi oferă soluţii potrivite în cazul
apariţiei unor situaţii conflictuale. Acest rol important al dreptului se regăseşte
în exercitarea funcţiilor sale de conducere, normativă şi corectivă, asupra
cărora vom stărui în ultima parte a acestui capitol.

Mircea Djuvara, Ideea de justiţie şi cunoaşterea juridică, în "Eseuri de filozofie a dreptului", loc. cit,
p. 318. Rolul dreptului - arăta marele gânditor - trebuie înţeles în contextul "realităţilor istorice ale
comunităţii concrete" (Ibidem).
Vezi art. 3, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948.
Ibidem, art.4.
Ibidem, art. 5.
Ibidem, art.6.
Ibidem, art.7.
Al. 1, Preambulul Declaraţiei... "Ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de
barbarie care revoltă conştiinţa omenirii". Fiinţele umane trebuie "eliberate de teroare şi de
mizerie", benficiind de libertatea cuvântului şi a convingerilor, cea mai înaltă aspiraţie a omului"
(Ibidem, al. 2). Un asemenea rol conferă dreptului finalităţile de dreptate şi justiţie, la care au
năzuit din toate timpurile popoarele lumii.
Al. 5, Preambulul Declaraţiei...

146
II. Definirea funcţiilor dreptului

După ce am analizat câteva din coordonatele fundamentale ale rolului şi

scopului dreptului, considerăm necesar să definim funcţiile dreptului pentru a
putea, apoi, examina conţinutul acestora.
Numai pe această cale este posibil să înţelegem cum se realizează rolul
dreptului în societate, în diferitele ei etape de dezvoltare.

§ 1 . Funcţia - o acţiune orientată spre îndeplinirea

rolului dreptului

După cum explică Marea Enciclopedie Franceză, funcţia înseamnă

exercitarea unei anumite activităţi vizând îndeplinirea unui rol determinat 3 6 .
în Larousse se precizează că funcţia provine de la latinescul functio, care
înseamnă rol, aducere la îndeplinire 3 7 .
în toate marile dicţionare enciclopedice, se subliniază că funcţia are o
aplicabilitate curentă în matematică şi biologie, evocându-se exemple care
demonstrează sensurile şi semnificaţiile acestei noţiuni în cadrul ştiinţelor
respective.
Funcţia este întâlnită şi în ştiinţele sociale, fiind definită ca sens major al
activităţii unui sistem anume. De pildă, în ştiinţele politice se foloseşte pentru a
dezvălui conţinutul sistemului. Astfel, putem lua cunoştinţă despre "funcţiile
sistemului politic" sau despre "funcţiile sociologiei"etc.
în domeniul dreptului, funcţiile dau expresie unei acţiuni orientate spre
îndeplinirea rolului dreptului. Şi în drept funcţia arată sensul major al activităţii,
determinată de scop şi întotdeauna în legătură cu rolul de ansamblu al
dreptului. Aceasta explică de ce, mulţi autori examinează funcţiile dreptului,
concomitent cu rolul acestuia 3 8 , analiza funcţiilor îngăduind să se înţeleagă în
mod corect şi cât mai complet rolul ce revine dreptului în societate 3 9 .

§2. Funcţia dreptului, dintr-o perspectivă structural-funcţionalistă

a. Este cunoscut că viziunea structural-funcţionalistă a ocupat un loc

important în sociologia generală. Şi în zilele noastre, unii autori continuă
cercetările sociologice dintr-o perspectivă structural-funcţionalistă 4 0 .

La Grande Encyclopédie, loc. cit., Vol. 17, pp. 704-705.

Le Petit Larousse, loc. cit., p. 448.
Vezi loan Ceterchi, M. Costin, S. Popescu, Rolul şi funcţiile dreptului, Editura Academiei,
Bucureşti, 1974, pp. 4 şi urm.
Ibidem. Tratând rolul social al dreptului, autorii subliniază că una din funcţiile sale priveşte o
organizarea social-politică a societăţii (Ibidem, pp. 15-17).
Raymond Boudon, La ce serveşte noţiunea de "structură"?, în "Sociologia franceză
contemporană", Editura politică, Bucureşti, 1971, pp. 235-241. Autorul precizează că, în ciuda
structuralismului, "macrosociologia" a făcut prea puţine progrese de la Montesquieu la Parsons,
deoarece, după cum susţine dânsul - sociologul s-a oprit la metode ca "funcţionalismul" sau la
metoda"comprehensivă"; vezi şi Francios Bourricaud, Schiţa unei teorii a autorităţii, în
"Sociologia...", p. 731 şi urm.

147
 b. In domeniul dreptului, la analizele funcţionale se recurge destul de
frecvent, mai ales în ultimul timp. Pentru explicarea rolului dreptului şi
clarificarea sensului şi semnificaţiilor diferitelor sisteme de drept, se pune un
accent deosebit pe examinarea funcţiilor dreptului, cărora, în multe cazuri, li se
dă un conţinut diferit.
O cercetare interesantă, sub aspect sociologic, efectuează Talcot
Parsons, care consideră că funcţiunile sistemului juridic ar urma să se
concentreze asupra controlului social, în scopul de a calma tensiunile şi a unge
mecanismul social 4 1 . Madeleine Grawitz consideră că dreptul îndeplineşte o
importantă funcţie de integrare socială42, iar alţi autori - prezentând funcţiile
dreptului, tot dintr-o perspectivă sociologică - susţin că principalele funcţii pe
care le exercită ar fi: codificarea şi sistematizarea obiceiurilor, tradiţiilor,
moravurilor şi, în general, a practicilor sociale; controlul social în vederea
adaptării comportametelor 4 3 .
c. Cei mai mulţi autori, care abordează funcţiile dreptului dintr-o
perspectivă sociologică, insistă asupra rolului dreptului în calmarea tensiunilor
sociale, în aplanarea potenţialelor surse de conflict prin "lubrifierea" (ungerea)
mecanismelor sociale. în acest sens, sunt enunţate, frecvent, două funcţii ale
dreptului: de statuare a cadrului necesar ordinii publice şi de menţinere a ordinii
publice; de rezolvare a conflictelor, prin structurarea condiţiilor de viaţă şi
stabilirea cadrului de funcţionare a raporturilor dintre diferite categorii sociale,
în cele mai multe cazuri, conţinutului acestor funcţii i se dă o semnificaţie
sociologică, susţinându-se că prin exercitarea lor, rolul dreptului s-ar concentra,
în principal asupra conservării sistemului politic şi juridic existent.

§3. Funcţiile dreptului - orientări fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic

a. Doctrina este, în general, de acord asupra câtorva direcţii (orientări)

fundamentale ale dreptului. Mai întâi, autorii consideră că dreptul
reglementează raporturile sociale, precizându-le exigenţe conforme tendinţelor
de dezvoltare a societăţii; apoi, ei apreciază că dreptul orientează conduita
umană, statuând reguli privind acţiunea sau inacţiunea membrilor comunităţii,
în coformitate cu dezideratele generale ale comportamentului uman.
Opiniile multor autori converg şi asupra existenţei unor funcţii represive şi
corective ale dreptului, fără de care viaţa comunităţii nu s-ar putea desfăşura
normal 4 4 . Puncte de vedere diferite întâlnim, însă, cu privire la funcţiile
economice ale dreptului şi la rolul social al dreptului, mai ales în cazul apariţiei
unor situaţii conflictuale 4 5 .

Talcot Parsons, The Law and Social Control, The Free Press of Glencoe, New York, 1962, p. 55 si
urm.
Madeleine Grawitz, De l'utilisation en droit de notions sociologiques, în "L'Année Sociologique",
1966, p.415 si urm.
William M. Evans, Law and Sociology, Glencoe, Free Press, 1962, p. 19 sj urm.
Vezi Fracois Bourricaud, Op. cit., p. 739 si urm.
Vezi Madeleine Grawitz, Op. cit., p. 417 sj urm.

148
 b. Cu toate că nu există o opinie unitară asupra definiţiei funcţiilor
dreptului, în literatura de specialitate, în optica multor autori, funcţiile sunt
definite ca fiind acele direcţii fundamentale ale acţiunii dreptului", sau "acele
orientări ale acţiunii juridice", care vizează realizarea obiectivelor majore ale
reglementării juridice 6 , ale dreptului, în general.
c. în unele cazuri s-a constatat că se confundă funcţia dreptului cu scopul
dreptului. După cum am arătat în analiza efectuată în prima parte a acestui
capitol, scopul dreptului reprezintă "acea finalitate a normelor sale, urmărită
încă din momentul conceperii lor, traversând, apoi, întregul proces al
implementării", pe când funcţia dreptului desemnează atât scopul, cât şi
mijlocul de realizare, ceea ce dă dimensiunea reală a rolului dreptului în
societate.
în concluzie, funcţiile dreptului pot fi definite ca fiind orientările
fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic pentru realizarea intereselor
generale, comune, ale societăţii, în diferitele ei etape de dezvoltare 4 7 .

III. Funcţiile dreptului

Dacă rolul şi scopul dreptului vizează asemenea finalităţi, cum sunt:

conservarea, apărarea şi garantarea valorilor fundamentale ale societăţii;
asigurarea progresului social şi a echilibrului în relaţiile interumane;
promovarea libertăţii, dreptăţii şi justiţiei, într-o societate bazată pe raporturi de
stabilitate, funcţiile dreptului reprezintă acele acţiuni ale mecanismului juridic,
care - prin mijloace adecvate - contribuie la realizarea lor, conform intereselor
generale ale comunităţii umane.
între aceste funcţii, aproape toţi autorii identifică pe aceea a legitimării
puterii. Astfel, atât Karl Llewellyn, cât şi Vincenzo Ferrari apreciază că
organizarea şi legitimarea puterii este una din funcţiile primordiale ale dreptului.
Aceşti autori, ca şi mulţi alţii, îndeosebi din domeniul sociologiei dreptului,
consideră că o altă funcţie importantă este "funcţia de tratare şi rezolvare a a
conflictelor" 4 8 . De asemenea, sunt identificate funcţiile "de reglementare
normativă" şi "de integrare socială" 4 9 .
în lumina analizei efectuate, putem conclude că dreptul îndeplineşte:
funcţia de asigurare a bazelor legale ale guvernării (RULE OF LAW); funcţia de
reglementare a conduitei umane; funcţia de apărare a valorilor fundamentale
ale societăţii.

Vezi loan Ceterchi, M. Costin, Sofia Popescu, Op. cit., p. 8 şi urm.

Vezi Nicolae Popa, Op. cit, p. 131 şi urm.; Vezi loan Ceterchi, M. Costin, Sofia Popescu, Op. cit,
loc. cit.
Vincenzo Ferrari, Funzioni del Diritto. Saggio critico riconstructivo, Bari, 1987; Wilhelm Aubert, The
Social Function of Law, Archiv fur Rects und Sozial-philosophi, Wiesbaden, 1974; Francois
Bourricaud, Op. cit., loc. cit, p. 729 şi urm.
Vezi Madeleine Grawitz,Op.cit, pp. 415 şi urm.; Jean Carbonnier, Ipoteza nondreptului, în
"Sociologia franceză contemporană", loc. cit, p. 743 şi urm.

149
 § 1 . Rule of Law

Dreptul asigură Guvernarea pe baza legii, statuând cadrul necesar al

raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Principiu fundamental şi funcţie primordială

The Rule of Law este atât un principiu fundamental al unui Guvernământ

democratic, cât şi o funcţie primordială a dreptului, aflându-şi temeiul în
Contractul social dintre guvernanţi şi guvernaţi, care - în esenţa lui - înseamnă
că "Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub
conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare
membru, ca parte indivizibilă a întregului" 5 0 .
"Forţele individuale nu se pot înmănunchea - atrăgea atenţia Montesquieu
- fără ca toate voinţele să se înmănuncheze" 5 1 . Legile sunt cele care
statornicesc modul în care se exercită guvernământul 5 2 . Ele sunt cele care
stipulează: modul de constituire şi cadrul în care funcţionează puterea
legiuitorului; puterea executivă; puterea judecătorească în stat 5 3 .

Legea - un act de conducere socială

Legea, actele normative, în general, sunt acte de conducere socială,

deoarece dau expresie exigenţelor majore ale dezvoltării societăţii şi asigură
realizarea - prin mijloace juridice - a intereselor comune, generale, ale
comunităţii umane. în literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra faptului
că, în mod ideal, autoritatea apare "ca expresie a voinţei colective, ca
ansamblul condiţiilor fără de care ar fi imposibilă realizarea obiectivelor ei" 5 4 .
Legile, normele de drept, în general, trebuie să răspundă unei asemenea
exigenţe.
Legea - ca act firesc de conducere socială - trebuie să dea expresie
nevoilor reale ale societăţii şi să orienteze raporturile sociale într-o direcţie care
concordă cu voinţa şi interesele comune, generale.

Buna credinţă în exercitarea mandatului

The Rule of Law nu este un deziderat abstract al guvernământului, ci o

dimensiune necesară a organizării social-politice democratice.
în exercitarea acestei funcţii importante a dreptului, s-au întâlnit şi se
întâlnesc piedici şi obstacole, dificultăţi. Cele mai frecvente dificultăţi - constată
Francois Bourricaud - se întâlnesc în selectarea şi exprimarea în lege, a

Jean Jacques Rousseau, Op. cit, p. 101. în concepţia marelui gânditor, fiecare individ este privit
ca particular şi ca parte a întregului. în întreg se regăseşte voinţa sa, sub forma voinţei generale
- ca esenţă a dreptului.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 16.
Ibidem, p.17.
Ibidem, p. 18 şi urm.
Francois Bourricaud, Op. cit, p. 734.

150
cerinţelor generale şi a intereselor comunităţii . Asistăm, arată dânsul, la o
adevărată alterare a voinţei generale, în acele cazuri în care mandatul transmis
de alegători în campania electorală este uitat, sau, pur şi simplu, încălcat. în
consecinţă, "noţiunea de voinţă generală devine aproape de nerecunoscut" 5 6 ,
în normele emise de aceşti reprezentanţi se întâlnesc soluţii nu numai
inacceptabile, ci chiar contrare mandatului pe care l-au primit de la alegători.
Apare, în consecinţă, o situaţie conflictuală, care "alterează legitimitatea actului
de guvernare".
Tot normelor de drept le revine rolul să stipuleze dispoziţii prin care
reprezentanţii aleşi "să-şi exercite cu -bună credinţă" mandatul, iar actul de
guvernare să se exercite în interesul general şi nu al unui grup restrâns, ori - şi
mai grav - în interesul unor persoane.

§2. Funcţia de reglementare a conduitei umane

După cum am precizat, normele de drept conţin o conduită-tip, generală şi

impersonală în conformitate cu care urmează să se alinieze comportamentul
cotidian al oamenilor. Tocmai de aceea, această funcţie are o importanţă
excepţională în orientarea raporturilor sociale; în impunerea unor norme care
răspund cerinţelor progresului social şi uman; în interzicerea acelei conduite,
care contravine bunei convieţuiri în societate.

Un sistem de drepturi şi obligaţii

Prin exercitarea acestei funcţii, se dă expresie diferitelor interese, scopuri

şi aspiraţii individuale şi ale comunităţii, creându-se un adevărat sistem de
drepturi şi obligaţii, în cadrul cărora urmează să intre membrii societăţii.
Acţionând în acest fel, dreptul efectuează o operaţiune de programare socială,
călăuzind acţiunile individuale şi colective şi determinând, adesea, opţiunile
membrilor colectivităţii în procesele complexe de integrare socială 5 7 .
în viaţa cotidiană, oamenii se află în ipostaze extrem de diferite. Ei sunt
determinaţi - în opţiunile pe care le au privind comportamentul - "de interese
diverse: personale sau de grup", precum şi de nevoi, adesea materiale.
Această diversitate de ipostaze trebuie să facă obiectul reglementării juridice,
iar normele emise sunt chemate să prescrie ce este potrivit şi ce este nepotrivit
să se facă; ce este permis şi ce nu este permis să se facă. Legiuitorul,
pretutindeni în lume 5 8 , a acordat şi acordă o mare atenţie surprinderii şi
consemnării în texte normative a tuturor ipostazelor posibile, reglementându-le
cât mai complet cu putinţă. "Normele juridice - observa profesorul Mircea
Djuvara - sunt foarte numeroase; ele sunt mult mai numeroase decât s-ar

Ibidem, p. 735.
Ibidem, p. 736.
Nicolae Popa, Op. cit, p. 137; Vezi şi Madeleine Grawitz,Op.cit, p. 415 şi urm.
Analiza pe care o efectuează Charles Montesquieu asupra reglementărilor juridice existente în
Sparta şi Atena, în Roma antică, dar şi în Franţa, Germania, Spania etc. demonstrează că
"reglementarea conduitei umane" a fost o preocupare constantă, cunoscând, nu rareori, rezutate
recunoscute şi apreciate, iar, alteori, nereuşind să dea satisfacţie "aşteptărilor".

151
putea crede la prima vedere; într-o societate dată, toate acţiunile materiale ale
membrilor săi ar trebui să poată fi raportate la norme juridice"59. Şi -
răspunzând unei asemenea exigenţe logice - normele de drept "ar acoperi ca o
pânză, întreaga structură şi activitate socială" 6 0 .

Coexistenţa libertăţilor

O componentă majoră a funcţiei de reglementare a conduitei umane o

constituie asigurarea coexistenţei libertăţilor. După cum am arătat în capitolele
anterioare, "libertatea fiecăruia dintre noi se exercită în relaţie cu libertatea
celorlalţi", pentru că tocmai relaţia unei persoane cu o altă persoană, când este
vorba de realizarea unui interes, are, de regulă, un conţinut juridic. îndată ce
voinţa omului s-a manifestat în afară - observa profesorul Djuvara - "printr-o
acţiune în care o persoană a intrat în contact cu interesul unei alte persoane,
ne aflăm în faţa unei realităţi juridice" 6 1 .
în baza normelor stipulate în legile fundamentale şi în celelalte acte
normative, oamenii au numeroase drepturi şi libertăţi, iar - într-un guvernământ
democratic - dispun de reale posibilităţi să şi le exercite, fără nici o
discriminare 6 2 .
Legea urmăreşte însă, ca - prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor proprii
- să nu aducem vreo atingere drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Este o exigenţă
necesară pentru ca viaţa în societate să fie posibilă, iar convieţuirea umană să
fie armonioasă.

Imperativul cunoaşterii normelor respective

După cum se ştie, doctrina a atras atenţia asupra imperativului cunoaşterii

cât mai temeinice a acestor reglementări de către toţi membrii Cetăţii. Fiind
dedicate reglemetării conduitei umane, normele emise trebuie aduse la
cunoştinţă, înţelese şi aplicate în raporturile juridice cotidiene. Acest obiectiv
este atins, însă, în mult prea mică măsură. Profesorul Mircea Djuvara sublinia
că "ele nu ajung totuşi, decât în număr relativ restrâns, să fie cunoscute şi
conştientizate conform circumstanţelor, prin intermediul nevoilor imediate,
contingente şi variabile" 6 3 .
în acelaşi timp, s-a subliniat necesitatea ca aceste norme să fie eficiente,
identificându-se, în acest sens, două condiţii, care urmeazăă să fie luate în
considerare concomitent: fiecare regulă să reflecte cerinţe reale şi pe cât
posibil, cele mai semnificative, pentru domeniul sau sectorul respectiv de
activitate; să-şi dovedească utilitatea în practica relaţiilor umane, oferind soluţii
corecte, pe care oamenii le aşteaptă; apariţia lor să faciliteze progresul social şi
uman, să stimuleze dezvoltarea, contribuind la menţinerea şi consolidarea
echilibrului în raporturile interumane."

Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, loc. cit, p. 60 (subl. ns).

Ibidem (subl. ns).
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, loc. cit., p. 42.
Vezi Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, Constituţia României
adoptată în 1991.
Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, loc. cit, p. 60.

152
 §3. Funcţia de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii

Apărarea valorilor fundamentale ale societăţii împotriva oricăror atingeri

posibile prin fapte antisociale - este o funcţie necesară a dreptului, care
presupune: consacrarea valorilor de apărat prin acţiunea mecanismului juridic;
stipularea consecinţelor faptelor prin care se aduc atingeri valorilor
fundamentale ale societăţii.

Consacrarea valorilor de apărat

Când am examinat rolul şi scopul dreptului, am arătat că viaţa, onoarea şi

demnitatea fiinţei umane, bunurile dobândite în mod legitim, ca şi libertatea
oamenilor - sunt valori a căror ocrotire prin mijloacele dreptului asigură
progresul social şi echilibru relaţiilor interumane.
a. Prin exercitarea funcţiei sale, de apărare a valorilor fundamentale ale
societăţii, dreptul ocroteşte şi garantează, în acelaşi timp, ordinea
constituţională, suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, proprietatea
publică şi privată, securitatea persoanei 6 4 .
b. în doctrină, asemenea valori, cum sunt: libertatea individului,
securitatea persoanei, proprietatea, sunt socotite drepturi absolute65, pentru
apărarea cărora dreptul trebuie să-şi concentreze mijloacele sale specifice,
pentru a descuraja orice fapte care le-ar putea pune în pericol şi a pedepsi cu
fermitate pe cei vinovaţi de comiterea unor asemenea fapte.
,c. Apărarea şi garantarea valorilor fundamentale ale societăţii face
posibilă convieţuirea în societate, asigurând desfăşurarea normală a
raporturilor în cadrul comunităţii umane. Apărarea ordinii juridice este unul din
cele mai importante obiective ale acestei funcţii a dreptului. Prin reglementările
sale, dreptul poate şi trebuie să ofere un cadru adecvat soluţionării conflictelor
sociale potenţiale 6 6 şi asigurării coeziunii colectivităţilor respective 6 7 .

Stipularea consecinţelor faptelor antisociale

a. în exercitarea funcţiei de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii,

dreptul stipulează consecinţele faptelor antisociale comise, precizând că
acestea sunt acţiunile sau inacţiunile prin care se aduc atingeri acestor valori 6 8 .
Criminologul american Edwin Sutherland atrage atenţia asupra faptului că
pentru elementele antisociale, valorile au cu totul alt sens decât pentru
societatea globală. "Valorile recunoscute ca normale" în sânul grupurilor
criminale, sunt socotite fapte antisociale de comunitatea umană 6 9 . Dânsul dă

Vezi Capitolul I, Dispoziţii preliminare, Codul penal, Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit, p. 135.
în concepţia lui Vincenzo Ferrari, aceasta este o funcţie a dreptului. Dânsul susţine că dreptul
îndeplineşte: 1. Funcţia de reglementare socială; 2. Funcţia de rezolvare şi tratare a conflictelor;
3. Funcţia de legitimare a puterii (Op. cit, loc. cit).
Vezi George Guvitch, Clasele sociale, în "Sociologia Franceză contemporană", loc. cit,
pp. 717-718.
Art.2, Cap. I, Titlul II, Pericolul social al faptei, Codul penal, loc. cit.
Edwin Sutherland, White collar criminality, p. 222.

153
ca exemplu, în acest sens, optica despre valori a celor care fac parte din rândul
"white collar criminality" (criminalitatea gulerelor albe). Multă vreme, observă
dânsul, se aduceau grave atingeri valorilor fundamentale ale societăţii, prin
acte de violenţă "comise împotriva unor persoane sau împotriva unor bunuri,
cel mai adesea de către indivizi aflaţi la nivelul inferior al scării sociale, pe care
greutăţile existenţei şi o anumită deficienţă intelectuală şi morală îi lăsau
dezarmaţi împotriva ispitelor". Ca urmare a modificării condiţiilor vieţii sociale,
au apărut forme de nelegiuiri mult mai complexe decât omorul sau furtul
"delicte ale unei civilizaţii rudimendare" 7 0 . în zilele noastre, s-au ivit posibilităţi
de a dobândi avere şi putere "manipulând cu dibăcie diferite angrenaje ale
vieţii economice moderne" 7 1 . Membrii clasei înstărite sau avute, care s-ar fi dat
în lături de la comiterea unui omor sau a unei spargeri, "s-au lăsat antrenaţi la
acte mai puţin spectaculoase şi foarte cinstite în aparenţă, dar infint mai
dăunătoare, deoarece pot provoca - şi au provocat efectiv - ruina sau moartea
unui mare număr de persoane" 7 2 .
Acestea sunt faptele antisociale ale "gulerelor albe", întâlnite, mai ales, în
mediile de afaceri, bancare şi financiare. Mulţi din cei care aduc grave atingeri,
pe aceste căi, valorilor fundamentale ale societăţii rămân nepedepsiţi.
Principalele cauze ale nepedepsirii celor care aparţin "gulerelor albe" sunt:
puterea pe care o au unii dintre ei; corupţia autorităţilor "care ar fi obligate să
reprime îndeltnicirile lor criminale" 7 3 .
c. Ţinând seama de faptul că în ultimul timp, mai ales după Revoluţiile din
ţările Europei Centrale şi de Est din anii 1989-1990, corupţia, actele de
contrabandă, jefuirea, pur şi simplu, a averilor publice, au luat proporţii
îngrijorătoare, stipularea cu mai multă claritate şi precizie a consecinţelor unor
asemenea fapte antisociale reprezintă o prioritate.
Se ştie că, una din primele condiţii a descurajării fenomenelor antisociale,
o constituie precizarea măsurilor sancţionării, aşa încât - în raport de gravitatea
faptelor - să se ştie că sunt consacrate pedepse corespunzătoare.
Acţiunea mecanismului juridic în realizarea acestei funcţii a dreptului, se
desfăşoară în strânsă legătură cu acţiunea pentru realizarea celorlalte funcţii.
Se înţelege că, numai în măsura în care guvernarea se va baza pe lege, iar
toate puterile statului vor acţiona potrivit exigenţelor actelor normative, faptele
antisociale vor fi descoperite la timp şi vor fi pedepsite cu toată severitatea
legii, asigurându-se climatul necesar afirmării şi dezvoltării personalităţii
umane, protejării vieţii, onoarei şi demnităţii oamenilor, bunurilor pe care ei
le-au dobândit prin mijloace legitime.
în literatura de specialitate - pe baza unor cercetări efectuate în sociologia
juridică - s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi funcţii care au un
impact deosebit asupra comportamentului uman, cum ar fi: funcţia educativă;
funcţia preventivă; funcţia corectivă.

Ibidem.
Henry Levi-Bruhl, Probleme ale sociologiei crimei, în "Sociologia Franceză Contemporană", loc.
cit, pp. 760-761.
Ibidem, p. 7 6 1 .
Ibidem. Autorul face o analiză cu referire la "marii rechini din lumea afacerilor", care - folosindu-se
de puterea financiară proprie şi profitând de elementele corupte din cadrul autorităţilor au adus
grave atingeri valorilor fundamentale ale societăţii.

154
 1. Experienţa demonstrează că atât prin conţinutul normelor sale, cât şi
prin modul în care se aplică aceste norme, dreptul îndeplineşte un rol şi
realizează o funcţie educativă. în viaţa lor de zi cu zi, oamenii manifestă interes
pentru cunoaşterea reglementărilor existente. Când se pregătesc să intre
într-un raport juridic patrimonial sau nepatrimonial, oamenii studiază textele
actelor normative din domeniul respectiv, pentru a vedea ce este permis şi ce
este interzis să se facă. Iar, în unele cazuri, recurg la un birou de consultanţă
juridică, în aceleaşi scopuri.
în toate aceste împrejurări, oamenii înţeleg mai bine raţiunile legii şi
descifrează exigenţele cărora trebuie să le dea curs.
Este, fără îndoială, un aspect al modului în care dreptul îşi exercită funcţia
sa educativă asupra comportamentului uman.
2. Totodată, dreptul exercită o funcţie preventivă. în literatura juridică s-a
observat că "prin simpla incriminare a faptelor socialmente periculoase pentru
societate" 74 , dreptul frânează - prin avertismentul pe care normele sale îl conţin
- "tendinţele de nesocotire a acestora" 7 5 .
3. Dreptul exercită şi o funcţie corectivă. Sancţiunea aplicată într-un caz
concret vizează nu numai pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea
comportamentului său, determinându-l să nu mai comită asemena fapte în
viitor. Şi nu sunt puţine cazurile în care, după executarea pedepselor, oamenii
se corectează, reintegrându-se cu succes în colectivitatea umană. La o
stastistică sociologică făcută în S.U.A., la începutul anilor '80, în mai mult de
55% din cazuri s-a constatat îndreptarea, corectarea comportamentului celor în
cauză, iar 30 la sută s-au corectat în urma celei de-a doua sancţiuni juridice
primite.
Chiar şi în raporturi de rutină din viaţa cotidiană, funcţia corectivă a
dreptului are efectele pozitive aşteptate. De pildă, cazurile consumului de alcool
la volan au scăzut sensibil în localităţile şi în ţările, în care controalele
organelor de ordine au fost eficiente, iar măsurile sancţionatorii s-au aplicat cu
promptitudine.
Este evident că aceste funcţii ale dreptului se completează una pe alta,
având toate, împreună, sarcina de a determina conformarea comportamentului
uman cu normele de drept. Astfel, atât funcţia preventivă, cât şi funcţia
corectivă implică dimensiuni şi valenţe educative, iar funcţia educativă are - nu
în puţine situaţii - drept finalitate prevenirea unor fapte antisociale sau
corectarea celor care au încălcat prescripţiile normelor legale.

Costică Bulai, Op. cit, p. 17.

Ibidem (subl. ns.).

155
 Capitolul VII
ROLUL Şl LOCUL DREPTULUI ÎN SISTEMUL NORMELOR
SOCIALE

Analiza efectuată în capitolele anterioare a pus în evidenţă rolul şi funcţiile

dreptului în societate. După cum am văzut, însă, conduita umană nu este
orientată numai de normele dreptului. în societatea omenească există un
adevărat sistem de norme, în cadrul căruia celor juridice le revine un rol
deosebit.

I. Sistemul normelor sociale

' Includem în noţiunea de sistem al normelor sociale unitatea şi diversitatea

lor în societate, interacţiunea lor în reglarea conduitei umane, sub influenţa
cerinţelor obiective ale dezvoltării societăţii umane.

§ 1 . Normele sociale - o condiţie firească a vieţii în Cetate

Este indiscutabil că viaţa în Cetate nu este posibilă fără un sistem

structurat de norme sociale. După cum se cunoaşte, există o multitudine de
norme care au: determinări comune; scopuri comune; finalităţi comune.
Experienţa demonstrează că normele emise în societate sunt influenţate
într-un mod determinant de nevoile, de cerinţele pe care le impune viaţa în
colectivitate, relaţiile normale între oameni în cadrul societăţii.
"Omul ca fiinţă fizică - observa Montesquieu -, este guvernat, ca şi
celelalte corpuri, de legi invariabile" 1 . Dânsul atrăgea atenţia că omul - ca fiinţă
raţională - calcă neîncetat legile pe care le-a statornicit Dumnezeu şi schimbă
pe cele statornicite de el însuşi" 2 . în efortul pe care îl face pentru a răspunde
nevoilor vieţii, "omul este supus neştiinţei şi erorii, ca toate fiinţele raţionale
limitate şi pierde chiar slabele cunoştinţe pe care le are; ca făptură simţitoare,
el este expus la mii de pasiuni" 3 . După opinia marelui gânditor, "o astfel de
fiinţă putea în orice clipă să uite pe creatorul său. Dumnezeu l-a readus la el
prin legile religiei"4. Şi - în condiţiile în care - "o astfel de fiinţă putea în orice
clipă să se uite pe sine: filozofii l-au îndrumat prin legile moralei"5. Făcut să
trăiască în societate, omul putea să uite pe semenii săi, dar "legiuitorii l-au

Charles Louis de Secondât Montesquieu, Op. cit., I, p. 13.

1

2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem (subi. ns.).
5
Ibidem, (subi. ns.).

156
readus la îndatoririle sale prin legile politice şi civile"6. Iar tuturor acestor legi,
norme în societate "le premerg cele ale naturii, numite astfel pentru că ele
derivă numai din structura fiinţei noastre" 7 .
Johann Gottlieb Fichte constata că "natura este brută şi sălbatică fără
mâna omului, şi este bine să fie astfel, pentru ca omul să fie constrâns să iasă
din starea de natură, inactivă, şi să o prelucreze, şi o dată cu această, să
devină dintr-un simplu produs natural, o fiinţă liberă şi raţională"8. O diversitate
de relaţii, tot mai complexe, definesc fiinţa umană şi determină existenţa în
Cetate. "Numai când se ridică până la starea civilă - atrăgea atenţia Jean
Jacques Rousseau -, omul devine om cu adevărat, acţionând potrivit legilor
morale, ascultând de raţiune, iar nu de instinct", deoarece până în momentul în
care s-a ridicat la starea civilă, omul a fost "un animal stupid şi mărginit, robul
poftelor sale". Cel dintâi sentiment al omului a fost acela al existenţei sale.
Prima sa grijă "a fost să-şi păstreze viaţa" 9 . Produsele pământului îi dădeau
toate cele necesare. Instinctul l-a învăţat să se folosească de ele. "Foamea şi
alte nevoi făcându-l să simtă rând pe rând diferite feluri de a fi, el a cunoscut şi
nevoia care îl îndemna să-şi perpetueze specia" 1 0 . Charles Augustin
Sainte-Beuve sublinia că, în Cetate, trebuie "să ne obişnuim a vedea oamenii
sub multitudinea aspectelor lor posibile" 1 1 şi într-o diversitate firească de relaţii.
Iar pentru "a trăi împreună", oamenii "au descoperit acele norme", fără de care
"viaţa lor în comun nu este posibilă".

§2. Normele sociale - o prefigurare a finalităţii acţiunii umane

a. Oamenii au capacitatea să prefigureze finalitatea acţiunilor în societate

şi să adopte, în raport de aceasta, conduita cea mai corespunzătoare. După
cum se ştie, conduita umană este prescrisă în norme, prin care este reglată
comportarea tuturor membrilor colectivităţii. Se ştie că, prin intermediul acestor
norme, omul se integrează în societate.
b. în analizele pe care le-am efecutat, am arătat că aceste norme sunt
anterioare deciziei individului privind acţiunea sa, şi, bineînţeles, conduita sa în
această acţiune.
în practică, normele ocupă un loc însemnat în viaţa societăţii, deoarece
ele au un rol determinant asupra: deciziilor; atitudinilor; scopurilor şi aspiraţiilor
fiecăruia dintre noi, în relaţiile pe care le avem cu ceilalţi oameni, şi, în general,

6
Ibidem, (subl. ns.).
7
Ibidem, p. 14 (subl. ns.).
Johann Gotllieb Fichte, Despre menirea omului, 1800, p. 31 şl urm.
8

Jean Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
9

1958, p. 119.
10
Ibidem.
11
Charles Augustin Sainte-Beuve, unul dintre cei mai mari critici francezi. Membru al Academiei
Franceze. A trăit în anii 1804-1869. A scris, între altele, "Critică şi portrete literare" în 6 volume,
în anii 1832-1839. Dânsul a demonstrat că "omul în societate, se manifestă în toată diversitatea
caracterului, temperamentului şi aparenţei sale". în Cetate, omul intră în mod necesar în relaţii cu
ceilalţi oameni. El cunoaşte binele, răul, dreptatea şi nedreptatea, trăind pe baza unor reguli "mai
mult sau mai puţin acceptate".

157
în societate. Deci, normele orientează conduita şi exercită o influenţă, nu de
puţine ori, hotărâtoare asupra opţiunilor noastre imediate şi de perspectivă.
c. Sociologia juridică a atras atenţia atât asupra importanţei, cât şi asupra
necesităţii prefigurării acţiunii umane. Percy S. Cohen observa că
predictibilitatea normelor se impune, deoarece oamenii nu pot acţiona social în
mod raţional, decât numai în condiţiile în care au elementele necesare de
certitudine privind reacţiile celorlalţi, deci şi unii şi alţii ştiu ce urmează prin
declanşarea acţiunii. Iar normele sociale pot şi trebuie să prefigureze finalitatea
acţiunii umane 1 2 . Aceasta dă o anumită siguranţă desfăşurării raporturilor
sociale, constituind o condiţie a stabilităţii 1 3 şi a ordinii sociale, în general 1 4 .

§3. Normele sociale în interacţiune

a. Am văzut, deci, că reglarea vieţii în societate se face printr-un

ansamblu de norme, fiecare dintre ele având scopuri şi finalităţi precise.
Norma socială nu acţionează izolat, ci în interacţiune cu celelalte norme;
tocmai ansamblul acestor norme, deci totalitatea sau quasitotalitatea lor,
făcând viaţa în Cetate posibilă.
b. "Omul este un animal social", subliniază cercetătorii 1 5 . El se naşte în
societate, trăieşte în societate şi moare în societate. De la naştere şi până la
moarte, el este pus în situaţia să se adapteze cerinţelor pe care le implică viaţa
în Cetate. Aceste cerinţe nu se regăsesc, însă, într-o singură normă, care să
indice conduita de urmat în diversitatea de situaţii pe care le impune viaţa în
societate. De aceea, s-au elaborat o multitudine de norme, care - nu de puţine
ori - se referă la acelaşi domeniu sau materie de reglementat. Dar şi domeniile
- cât ar fi ele de diferite - au legături între ele, ceea ce determină relaţii multiple
şi între regulile care guvernează aceste domenii. Interacţiunea complexă a
normelor sociale se reflectă în: modalităţi specifice în care se completează; în
sprijinul reciproc în realizarea obiectivului comun: orientarea conduitei sociale a
indivizilor şi a colectivităţilor.
c. Tocmai în concretizarea conduitei umane în legătură cu realizarea unor
scopuri şi obiective urmărite se constată interacţiunea normelor sociale.
Montesquieu observa că oamenii, pe lângă simţire, ajung să aibă şi
cunoştinţe 1 6 , aşa că între ei "există o a doua legătură care nu există între
celelalte animale" 1 7 . Oamenii au, aşadar, "un motiv să se unească; şi dorinţa

Percy S. Cohen, Modern Social Theory, London, Heinemann Educaţional Books, 1968, p. 19 şi
12

urm.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
Lion Feuchtwagner emite câteva judecăţi de referinţă în această privinţă: "cât de ciudată este
această făptură cu două picioare, omul: împlântat în tină, şi lovindu-se cu creştetul de cer,
capabil atâta vreme cât este flămând şi frământat de pofte nesăţioase, să născocească cele mai
josnice gânduri, pentru a-şi îndestula trebuinţele fireşti, dar avântându-şi numaidecât gingaş şi
graţios simţămintele şi mintea spre nori, de îndată ce are o fărâmă de pâine în pântec şi şi-a
potolit poftele". Acesta este "omul social", cu "toate apucăturile lui naturale", aşezat în societate
prin acel sistem de norme care îl obligă "să se integreze".
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., I, p. 15.
16

17
Ibidem.

158
 de a trăi în societate este a patra lege naturală" 1 8 . Această unire se realizează,
tot mai mult, pe baza unor norme, pe care, chiar oamenii le descoperă sau le
stabilesc: ele se completează reciproc, acţionând, cel mai adesea,
concomitent, pentru a facilita viaţa, traiul în comun, bunăstarea.
Jean Jacques Rousseau atrăgea atenţia că omul "învăţând din experienţă
că dorinţa de bunăstare este singurul motiv al acţiunilor omeneşti" 1 9 , a ajuns "în
stare să deosebească, ocaziile rare când interesul comun trebuia să-l facă să
conteze pe ajulovu\ semenilor săi şi pe acela şi mai mare când concurenţa îi
impunea să se ferească de ei" 2 0 . Aşa s-au sedimentat normele,. în baza cărora
convieţuirea este posibilă. Oamenii trăiesc în societate - precizează marele
gânditor - căci nici o invenţie a omului izolat "nu poate fi transmisă copiilor
săi" 21 . Oamenii dobândesc - pe baza normelor sociale - nu numai idei, ci şi
reprezentări concrete "despre angajamentele reciproce şi despre avantajele de
a le îndeplini, dar numai în măsura în care acest lucru putea fi impus de
interese prezente şi evidente" 2 2 .
Dacă la început, oamenii nu au descifrat acţiunea concomitentă a
normelor etice, religioase, civice e t c , cu timpul acest lucru a devenit evident, ei
înşişi facilitând interacţiunea acestor norme 2 3 . Devine chiar o necesitate
aşezarea acestor norme într-o anumită ordine, ceea ce - în concepţia lui
Rousseau - a demonstrat importanţa Contractului Social. Prin acest contract,
oamenii îşi stipulează obiectivele, interesele de urmat, dar şi regulile ce se
impun în relaţiile statornicite, în mod firesc pentru atingerea obiectivelor
respective. Aceste reguli au o încărcătură religioasă, morală, dar şi civică. Ar fi
greu să facem o delimitare absolută între aceste reguli, deoarece ele facilitează
- prin interacţiunea lor - comportamentul uman în societate, vizând unghiuri
diferite ale modului în care reacţionează, ar trebui să reacţioneze, sau ar urma
să se abţină a reacţiona oamenii în Cetate.
Totuşi, între aceste norme sunt, necesarmente, asemănări şi deosebiri, pe
care le vom examina în continuare.

II. D r e p t u l şi m o r a l a

Relaţia dintre drept şi morală a fost parţial abordată cu prilejul definirii

dreptului şi a examinării principiilor sale fundamentale. Referiri la această
relaţie complexă vom mai face când vom analiza formele realizării dreptului şi
modalităţile prevenirii încălcării normelor juridice.
în acest capitol, după ce vom vedea ce este morala, vom aborda
principalele asemănări şi deosebiri dintre drept şi morală, subliniind
semnificaţia acestui raport în crearea şi realizarea dreptului.

Ibidem, (subi. ns.).

Jean Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, loc. cit, p. 121. (subl. ns.).
19

20
Ibidem.
21
Ibidem, p. 120.
22
Ibidem, pp. 121-122.
23
Ibidem, p. 120 şi urm.

159
 § 1 . Morala - o categorie normativă

a. Marile dicţionare ale lumii sunt unanime în a defini morala ca un

ansamblu de norme care reglementează comportamentul oamenilor în
societate, exprimând obligaţiile lor unii faţă de alţii, precum şi faţă de
colectivitate, care se realizează pe baza influenţei obşteşti. Larousse defineşte
morala ca "un ansamblu de reguli ale acţiunii şi valorilor care funcţionează ca
norme într-o societate" 2 4 . Sub aspect filozofic, morala este definită ca o
concepţie cu privire la "finalitatea acţiunilor umane" 2 5 .
b. în acelaşi timp, morala mai este definită şi ca raport social, ca relaţie
statornicită prin concretizarea exigenţelor morale, deci prin realizarea regulii
morale în practică, în conduita oamenilor şi în relaţiile lor cu colectivitatea.
Acelaşi Larousse defineşte conduita în acţiune ca fiind "în conformitate cu
morala" 2 6 .
c. Totodată, morala este definită ca un criteriu de apreciere a faptelor, a
conduitei oamenilor, în general. Din această perspectivă sunt exprimate
judecăţi şi sentimente morale. Evident, un loc important ocupă atitudinea
individului faţă de normele morale, concordanţa acesteia cu un anumit ideal
moral. Din acest unghi de vedere,morala este definită şi ca principiu27, în
sensul de adecvare a unei acţiuni, a unui fapt la criteriu sau principiu moral 2 8 .
După cum observa Albert Camus "morala unui om, scara lui de valori, nu are
sens decât prin cantitatea şi varietatea experienţelor care îi sunt date să le
acumuleze" 2 . Unul din marii sociologi ai lumii, Emile Durkheim preciza că
"societatea... este scopul şi izvorul moralei... Sistemele de morală practicate de
către popoare sunt în funcţie de organizarea socială a acestor popoare" 3 0 . în
concepţia lui Paul-Henri D'Holbach "morala a fost întotdeauna necesară
oamenilor; o societate fără morală nu poate să subziste" 3 1 .

§2. Drept şi morală - principalele asemănări

între normele juridice şi cele etice există corelaţii multiple, ca urmare a

obiectivelor urmărite şi chiar a unor forme de influenţare a conduitei umane.
Aceste corelaţii îşi găsesc expresia cel puţin în câteva evoluţii comune ale

Le Petit Larousse, loc. cit, p. 673.

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem. Roger Martin du Gard atrăgea atenţia că "morala nu cunoaşte dogme. Legea morală nu
este decât un întreg de convenienţe sociale, şi, prin natura sa, acest întreg e provizoriu,
deoarecere trebuie să evolueze o dată cu societatea, dacă vrea să-şi păstreze valoarea practică"
(Roger Martin du Gard, mare scriitor francez. Laureat al Premiului Nobel în 1937. A trăit între anii
1881-1959).
Albert Camus, reputat filozof şi scriitor francez. A trăit în anii 1912-1960. în 1957 a primit Premiul
Nobel.
Emil Durkheim unul din cei mai remarcabili sociologi ai lumii. A trăit între anii 1858-1917. Una din
lucrările sale de referinţă este cea privind "Regulile metodei sociologice", Paris, 1895.
Paul-Henri D'Holbach, filozof şi scriitor francez. A trăit în anii 1723-1789. Vezi "Sistemul naturii,
sau despre legile lumii fizice şi ale lumii morale", Paris, 1770.

160
celor două categorii de norme: normele juridice s-au desprins din cele etice;
morala a jucat şi joacă un rol important în verificarea corespondenţei dreptului
pozitiv cu dreptatea şi cu alte criterii etice; morala a avut şi are o influenţă
remarcabilă în procesul creării şi aplicării normelor juridice.

Normele juridice - un proces de desprindere din normele morale

a. Montesquieu sublinia necesitatea admiterii unor raporturi morale

înaintea celor juridice. Existau "raporturi de echitate - precizează dânsul -
anterioare legii pozitive" 3 2 . Dacă există societăţi omeneşti, ar fi just ca oamenii
să se conformeze legilor lor" 33 . Dacă există fiinţe raţionale care au primit vreo
binefacere de la altă fiinţă, s-ar cuveni ca ele să-i păstreze recunoştinţa". Dacă
o fiinţă raţională a creat o altă fiinţă raţională, atunci fiinţa creată "ar trebui să
rămână în raportul de depenedenţă în care s-a aflat din clipa naşterii sale" 3 4 .
Iar, dacă o fiinţă raţională a făcut rău unei alte fiinţe raţionale, "ea merită să fie
răsplătită cu acelaşi rău"35. Marele gânditor se referă la asemenea categorii
morale, cum sunt: binele şi răul; recunoştinţa; justul; echitatea, pe care le
consideră şi principii şi criterii de comportament. în continuare, dânsul
subliniază că aceste reguli morale au constituit sursa normelor politice şi civice,
care au consacrat drepturile şi îndatoririle oamenilor în societate 3 6 .
b. Examinând desprinderea dreptului din morală, Jean Jacques Rousseau
observa că "de îndată ce oamenii au început să se preţuiască reciproc şi ideea
stimei s-a format în spiritul lor, fiecare a pretins că are dreptul să fie stimat şi
nu a fost posibil de a lipsi nepedepsit pe nimeni de acest drept" 3 7 . Rousseau
apreciază că "de aici au izvorât primele îndatoriri civile" 3 8 . Din acel moment
"orice nedreptate făcută în mod voit a devenit un ultragiu", deoarece - pe lângă
răul ce rezulta din injurie - "cel ofensat vedea în aceasta dispreţ faţă de
persoana sa, ceea ce adesea era mai insuportabil decât răul însuşi" 3 9 . Frica de
răzbunare "era menită să ţină locul frânei pe care o constituie legile" 4 0 . Astfel,
din reguli morale se desprind, treptat, reguli de drept, care sunt impuse
obligatoriu societăţii 4 1 .
c. Paul-Henri D'Holbach surprinde procesul complex al includerii valorilor
morale în norme de drept, stăruind asupra rolului educaţiei în acest proces.
"Este sigur - susţine D'Holbadh - că omul este o fiinţă sociabilă, care în toate
caută fericirea sa". Dânsul apreciază că "în mod obişnuit nu este rău decât
pentru că fără aceasta ar fi obligat să renunţe la bunătatea sa". în opinia
marelui filozof "educaţia trebuie să înveţe pe oameni să cunoască raporturile
care există între ei şi îndatoririle care decurg din aceste raporturi". Conducerea

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit, I, p. 12.

Ibidem.
Ibidem, (subl. ns.).
Ibidem (subl. ns.).
Vezi Ibidem, pp. 11 -30.
Jean Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalităţilor dintre oameni, loc. cit, p. 126 (subl. ns).
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Vezi Ibidem, p. 128 şi urm.

161
statului trebuie "cu ajutorul legilor, al recompenselor şi al pedepselor, să
confirme învăţătura dată de educaţie". Este necesar "ca fericirea să însoţească
acţiunile şi faptele virtuoase, iar ruşinea, dispreţul, pedeapsa, să sancţioneze
crima şi viciul" 4 2 . Ilustrul filozof - observând procesul desprinderii dreptului din
morală - vede necesară, în continuare, conlucrarea. între drept şi morală şi în
procesul aplicării normelor care le structurează 4 3 .

Morala - criteriu de verificare a dreptului pozitiv

a. Doctrina juridică este unanimă asupra faptului că morala este şi trebuie

să fie, în continuare, un criteriu de verificare a concordanţelor normelor
dreptului pozitiv cu dreptatea, cu justiţia, care sunt valori morale indiscutabile.
b. Recunoscând importanţa moralei în verificarea corespondenţei
dreptului cu valorile etice, în literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra
faptului că nu este potrivit să se absolutizeze rolul dreptului.
La un moment dat s-a susţinut că "Lex injusta non est lex", ceea ce voia
să sublinieze că toate normele juridice trebuie să fie emise, în deplină
concordanţă cu morala. Aceasta este, fără îndoială, de dorit.
Hans Kelsen insista asupra necesităţii de a judeca problema cu realismul
necesar, observând cu îndreptăţire că şi normele de drept injuste "constituie
drept", deoarece "ele sunt emise de stat", deci sunt asigurate - în aplicarea lor -
de forţa de constrângere a statului 4 4 . De altfel, în analizele lor, mai mulţi
cercetători dau exemple de norme juridice, care - cel puţin aparent - nu sunt
conforme unor cerinţe morale.
c. Pe de altă parte, s-a subliniat faptul că în societate nu există o singură
morală, care să fie luată ca etalon în verificarea normelor juridice. Mai mult, unii
oamenii de ştiinţă au prezentat analize ample prin care au demonstrat că
"valorile morale sunt diferite".
Francois Bourricaud, de pildă, arată că pentru unele comunităţi înarmarea
atomică este percepută ca un act moral, pe când pentru altele, dimpotrivă, este
un act imoral; o percepţie morală diferită se constată şi cu privire la folosirea
resurselor 4 5 . Din acest unghi de vedere, normele juridice emise într-un scop
sau altul, sunt calificate de unii ca "fiind în concordanţă cu morala", iar, de alţii,
ca "nesatisfăcând o asemenea exigenţă". Esenţial este - observa renumitul
sociolog - să se aibă în vedere "prescripţiile binelui comun" 4 6 . întotdeauna,

Paul-Henri D'Holbach, Op. cit., loc. cit.

42

43
D'Holbach consideră că numai atunci când dispreţul, ruşinea şi pedeapsa vor pedepsi crima şl
viciul, oamenii "vor avea morală umană, bazată pe propria lor natură, pe nevoile naţiunilor, pe
interesul popoarelor şi a celor care le guvernează" (Ibidem).
Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962, p. 89.în opinia marelui gânditor,
44

determinarea valorii morale a normelor de drept nu se realizează cu uşurinţă, având, în mod

inerent, un anumit grad de relativitate şi ca urmare a faptului că este dificil să se determine ce
este just în sens absolut (vezi lbidem).Dar, dincolo de aceste dificultăţi, atât legiuitorul, cât şi
organul de aplicare au în vedere exigenţele morale, se concentrează în direcţia satisfacerii unor
criterii etice (Vezi Leon Duguit, Trăite de droit constitutionnel, loc. cit, p. 117 şi urm.).
Francois Bourricaud, Op. cit., p. 734 şi urm.
45

46
Ibidem, p. 734.

162
 însă, trebuie să nu uităm complexitatea relaţiilor sociale, care nu ne permite
judecăţi morale, prin care să se "tranşeze infailibil" 4 7 .

O influenţă remarcabilă în procesul creerii şi aplicării dreptului

a. Legiuitorul - elaborând o normă de conduită socială - parcurge un

proces de analiză a cerinţelor vieţii sociale şi, nu de puţine ori, este obligat să
facă judecăţi de valoare, în sensul d e a stabili ce este just, ce este drept, ce se
cuvine şi ce nu se cuvine să se stipuleze în legea respectivă, sub aspect moral.
b. în procesul aplicării normelor juridice de către organele statului şi, în
primul rând, de către organele judecătoreşti, evaluările morale ocupă un loc
foarte important. în capitolul referitor la principii am demonstrat ce semnificaţie
au aceste idei călăuzitoare, care sunt echitatea şi justiţia în soluţionarea
corectă a unei cauze.
c. La rândul lor, normele juridice, având ele însele o încărcătură etică,
joacă un rol remarcabil în procesul educării morale a populaţiei, influenţând -
prin conţinutul lor, dar şi prin modul în care sunt transpuse în viaţă -
mentalităţile oamenilor şi chiar morala fiecăruia dintre noi 4 8 .
Sintetizând asemănările existente între drept şi morală, profesorul Mircea
Djuvara arăta că acestea nu sunt "discipline divergente, ci, dimpotrivă,
complementare" 4 9 . Se poate chiar afirma că "dreptul îşi are adânca lui rădăcină
în morală" şi că "unirea lor începe de la aceeaşi judecată comună de natură
raţională", iar cunoştinţele lor "trebuie, de asemenea, să posede aceeaşi
structură logică" 5 0 .
Libertatea juridică în cadrul unei societăţi organizate, fără de care dreptul
n-ar fi posibil "nu este în fond nimic altceva decât libertatea de a dezvolta o
activitate morală" 5 1 . Fără această bază "ea ar fi lipsită de orice activitate
superioară" 5 2 . G. W. Fr. Hegel observa că "eticul este ideea libertăţii" 5 3 , şi că
"unitatea binelui subiectiv şi a celui obiectiv" este eticul, iar în etic este realizată
împăcarea 5 4 . Dacă "moralitatea este forma voinţei în genere pe latura
subiectivităţii, eticul nu este numai forma subiectivă şi determinarea de sine a
voinţei, ci este faptul de a avea conţinut conceptul ei, anume libertatea" 5 5 , lată
de ce Hegel subliniază că "ceea ce ţine de drept şi morală nu poate exista
pentru sine, şi ele trebuie să aibă eticul ca suport şi ca bază" 5 6 . Căci, dreptului
îi lipseşte momentul subiectivităţii, pe care morala îl are sigur"57. Dreptul există
numai ca ramură "a unui întreg, ca o plantă ce se caţără pe un pom în şi pentru
sine solid" 5 8 . Dreptul nu poate fi despărţit de morală. Orice afirmaţie opusă

Guy Durând, Du rapport entre le droit et l'etique, în Themis, Voi. 20, No. 2, 1986, p. 193.
48

Mircea Djuvara, Drept şi morală, în "Eseuri de filosofie a dreptului", loc. cit., p. 63.
49

53
G. W. Fr. Hegel, Op. cit, p. 183.
64
Ibidem, p. 182.
65
Ibidem.
56
Ibidem, (subi, ns.)
57
Ibidem.
58
Ibidem.

163
acestei concluzii "n-ar putea fi decât o eroare" , deoarece orice activitate
juridică şi orice organizaţie juridică nu poate să găsească o altă justificare
decât un ideal moral comun" 6 .

§3. Drept şi morală - principalele deosebiri

între drept şi morală sunt - după cum am observat - numeroase

asemănări. în acelaşi timp, se constată deosebiri.
în mod obişnuit, deosebirea dintre normele morale şi cele juridice vizează
atât modul în care se formează cât şi mijloacele prin care se realizează.

Deosebiri în formarea normelor morale şi juridice

a. G. W. Fr. Hegel preciza că "punctul de vedere moral este punctul de

vedere al voinţei" 6 1 . în baza analizei efectuate, dânsul ajunge la concluzia că
morala înfăţişează în întreg "latura reală a conceptului libertăţii" 6 2 . întrucât omul
"vrea să fie judecat după autodeterminarea sa, el este liber sub acest raport,
oricum s-ar comporta determinaţiile exterioare" 6 3 . în această convingere a
omului "nu poţi pătrunde cu forţa; acesteia nu i se poate întâmpla nici o violenţă
şi voinţa morală este, de aceea, intangibilă" 6 4 .
b. Norma morală se formează sub influenţa unor determinări specifice,
dând expresie, în conţinutul său, interesului, preocupărilor şi voinţei morale
comune. "Voinţa determinată ca subiectivă, liberă pentru sine, mai întâi ca
concept, are, spre a fi ca idee, ea însăşi existenţa-în-fapt" 65 . Punctul de vedere
moral este deci: "în forma sa, dreptul voinţei subiective" 6 6 . Acelaşi proces al
punctului de vedere moral are - din acest unghi de vedere - "înfăţişarea de a fi
dezvoltarea dreptului voinţei subiective" 6 7 . în moralitate "este în cauză Interesul
' 68
propriu al omului şi tocmai aceasta este valoarea înaltă a lui" . Hegel dă
exemplu omului necivilizat, care "lasă să i se impună totul de către puterea
forţei şi a determinaţilor naturii" 6 9 ; omul necivilizat nu ajunge la determinaţii
morale, pe care să le includă în comportamentul său moral. în cazul copiilor, se
înţelege că "nu au o voinţă morală" 7 0 . Ei se lasă determinaţi de părinţii lor".
Spre deosebire de omul necivilizat, omul civilizat "vrea să fie el însuşi în
tot ceea ce el face" 7 1 .

Mircea Djuvara, Op. cit, p. 62.

60
Ibidem.
G. W. Fr. Hegel, Moralitatea, în "Principiile filozofiei dreptului", loc. cit, p. 1 3 1 .
61

62
Ibidem.
63
Ibidem, p. 132.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
Ibidem, p. 133 (subl. ns.).
68
Ibidem.
69
Ibidem (subl. ns.)
Ibidem.
71
Ibidem.

164
 in a c e l a ş i t i m p , H e g e l subliniază ca p i . •<,
de vedere a! r a p o r t u l u i , acela al datorie adi
c Unui d r e p t m o r a l at •• \ i -.
corespunde un drep
corespunde o o b l i g a ţ i e j u r i d i c a "Ar fi de n e c o n c e p i nefericit sa p o a t ă
pretinde din p u n c t de v e d e r e juridic, mila n o a s t r ă car a c e s t nefericit p o a t e
desigur sa aibă un d r e p t m o r a l la a c e a s t ă mila In privinţa obligaţiilor m o r a l e
faţă de noi înşine p r o f e s o r u l D j u v a r a relev i
complex" c a z .
A fi o b l i g a t , m o r a l m e n t e , fata de c i n e v a 'nu p o a t e sa î n s e m n e cu
adevărat, alt lucru d e c â t a-i r e c u n o a ş t e în a c e l a ş i t i m p un d r e p t m o r a l şi nu
un drept in s e n s u l obişnuit" " d e o a r e c e f n t r e b t ît
tinde în m o d n a t u r a l să se g â n d e a s c ă la ui dn
In relaţiile n o a s t r e c o t i d i e n e se rec
cineva p o a t e să-l aibă la r e s p e c t u l s; su
sentimer tele
rezultă ca c i n e v a are d r e p t u l ia
persoane D a c ă este
WQtaiei Daca ')ucieca;.a noastră
intermediu' lor fiecare persoana se p
materia! ntrăn ir

Mijloace diferite de realizare a n o r m e l o r m o i

a noi m e i o i m o r a l e şi a celor JUI

Cantonarea în aceasta sfi

• r ,,C. : :•, i

trebuie ca acîlv.tatea

'"5 Ibidem
ro .
acte materiale . In cazul mărturiei mincinoase, de pildă, criteriul este
"interesul lezat şi modul său de apărare socială" 8 0 .
c. Este evident că - spre deosebire de normele morale, care apar ca
expresie a intereselor şi tradiţiilor unei comunităţi, fără intervenţia vreunei forţe
exterioare - normele juridice sunt emise sau sancţionate de stat, fiind garantate
în realizarea lor de forţa de constrângere a mecanismelor statale 8 1 . Statul ajută
"cu forţa sa de constrângere" promovarea, înfăptuirea şi "restabilirea când este
nevoie" a valorilor "în care crede omul şi le poate realiza în practică (având în
vedere că în om sălăşuieşte şi binele şi răul) valori de bază ca dreptatea,
egalitatea, fraternitatea, bunăstarea materială şi spirituală, drepturile şi
libertăţile personale" 8 2 . Evident, toate acestea sunt şi valori morale; sunt şi pot
fi promovate şi prin mijloace morale, adică prin forţa de influenţare a opiniei
publice. într-un stat de drept, ele sunt prezumate a se realiza "cu bună credinţă
prin concertare, dialog şi consultare", iar - numai la nevoie - "prin recurgerea la
tribunale" 8 3 , adică la mijloace de constrângere care chezăşuiesc aplicarea
normelor juridice.
d. Totodată, deosebirile dintre normele morale şi cele juridice rezultă şi din
procedurile diferite întâlnite în cazul normelor juridice. Acestea - spre deosebire
de normele morale - intră şi ies din vigoare în momente riguros determinate;
ele sunt, în acelaşi timp, supuse unor operaţiuni de organizare specifice,
precum şi unor reguli privind publicitatea, asupra cărora vom stărui pe larg în
capitolele următoare ale cursului.

Dincolo de diferenţe - cele mai evidente apropieri

a. Indiscutabil că - dincolo de diferenţele existente, îndeosebi în privinţa

mijloacelor deosebite la care se recurge în transpunerea lor în viaţă - între
normele dreptului şi cele ale moralei sunt ş\ vor rămâne cele mai multe şi mai
evidente apropieri.
b. Asupra acestor apropieri au stăruit Montesquieu, Kant, Hegel şl alţi
titani ai filozofiei dreptului. Ei au surprins, îndeosebi, obiectivele şi finalităţile
comune ale celor două sisteme normative. Profesorul Djuvara are meritul că -
pornind de la cercetările acestor gânditori - sistematizează apropierile evidente
dintre drept şi morală. "Aceeaşi judecată se regăseşte în cele două domenii" -
precizează dânsul, căci "ea stabileşte în cele două cazuri, valori raţionale sub
formă de obligaţii şi de drepturi atribuite persoanelor" 8 4 . Există "o unitate
fundamentală în structura raţională a dreptului şi a moralei; acesta e motivul
pentru care cele două discipline constituie un ansamblu caracterizat de
cunoştinţe, fără ca aceasta să poată avea în mod raţional contradicţii definitive
între cunoştinţele componente" 8 5 . Mircea Djuvara face o analiză concretă
asupra modalităţilor în care îşi găseşte expresie raportul dintre normele juridice

Mircea Djuvara, Op. cit., p. 66.

Nicolae Popa, Op. cit, p. 146.
1

Vezi Romulus Patru Bena, Statul de drept la el acasă, Europa Occidentală şi America de Nord,
Editura Galaxia, Bucureşti, 1997, p. 14 şi urm.
Ibidem (subl. ns.)
1
Ibidem.
' Mircea Djuvara, Drept şi morală, loc. cit., p. 62 (subl. ns.).
' Ibidem.

166
şi normele morale în diferitele ramuri ale dreptului. Astfel, dânsul atrage atenţia
asupra faptului câ "dreptul penal ar fi o monstruozitate dacă s-ar afla în opoziţie
cu morala" 8 6 , iar dreptul internaţional 8 7 "tinde către armonizarea cu idealul
moral al umanităţii civilizate" 8 8 .
Analiza moralei se reuneşte cu cea a dreptului "reducând pretutindeni şi în
aceeaşi manieră, în aceste două domenii, ideea de persoană la un simplu
subiect logic" 8 9 . Unitatea intimă "a structurii raţionale a dreptului şi a moralei
iese în evidenţă în toate cazurile posibile, la o analiză mai aprofundată, în ciuda
aparenţelor datorate obişnuinţelor noastre spirituale" 9 0 .
în decursul istoriei "evoluţia dreptului s-a făcut în strânsă legătură cu cea
a moralei" 9 1 . Analiza acestor raporturi, constituind "aspecte centrale ale teoriei
şi filozofiei dreptului" 9 2 . Fără îndoială că explicarea acestor raporturi, ajută - în
cea mai mare măsură - la înţelegerea locului şi rolului central ce revine
dreptului în sistemul normelor sociale 9 3 .

III. D r e p t şi p o l i t i c ă

Atunci când analizăm locul şi rolul dreptului în sistemul normelor sociale

se impune să ne oprim şi asupra relaţiei dintre drept şi politică, dintre relaţiile
juridice şi cele politice. A trece sub tăcere aceste relaţii ar fi cel puţin o
greşeală. Absenţa acestei analize ar lipsi cercetarea fenomenului, în ansamblul
său, de una din componentele sale majore, punându-ne în imposibilitatea de a
înţelege locul şi rolul dreptului în sistemul normelor sociale în toată
complexitatea sa.

§ 1 . Rolul factorului politic

a. O cercetare atentă a fenomenelor sociale, a procesului normativ sub

influenţa căruia evoluează, duce la concluzia că factorul politic a jucat şi
continuă să joace un rol important în crearea şi dezvoltarea dreptului, precum
şi în aplicarea normelor juridice.
b. Când - în 1992, la doi ani de la revoluţiile din Europa Centrală şi de Est
- profesorul Dan Ciobanu, în lucrarea sa "Introducerea în studiul dreptului",
atrăgea atenţia asupra faptului că "rolul politicii în crearea şi aplicarea dreptului
nu a fost inventat de Karl Marx" (p. 6), au fost unele voci care susţineau că

Ibidem (subl. ns.).

Profesorul Djuvara se opreşte asupra eforturilor pe care le făcea - la vremea sa - Societatea
Naţiunilor Unite pentru ca să "orienteze în liniile lui generale", dreptul internaţional în conformitate
cu exigenţele morale ale umanităţii (Ibidem, pp. 62-63).
Ibidem, p. 63.
Ibidem, p. 66,
Ibidem.
Nicolae Popa, Op. cit, p. 142.
Ibidem. Profesorul Popa - referindu-se la câţiva dintre marii autorii din domeniul filozofiei dreptului -
subliniază că raportul dintre drept şi dreptate "a fundamentului şi legitimităţii morale a
reglementărilor juridice pozitive" au constituit un "Cap Horn" al filozofiei dreptului (R. von
Jhering), un "punct al furtunilor" (A. Rava).
Lon L. Fuller consideră că moralitatea dreptului este şi va fi întotdeauna un punct de referinţă "în
întregul sistem) normativ social" (Lon L. Fuller, The Morality of Law, loc. cit, p. 4 şi urm.).

167
"asemenea referiri la marxism" nu se mai justifică, deoarece "tezele marxiste
sunt depăşite". Sub influenţa momentelor euforice ale victoriei revoluţiilor din
ţările central şi est-europene, unii cercetători au simţit tentaţia abandonării
totale a vechilor concepţii, adesea din teama dea nu fi socotiţi nostalgicii
marxismului. în locul unei analize critice necesare şi responsabile a cercetărilor
marxiste, s-a recurs - în cele mai multe cazuri - la etichetări politice asupra
întregii doctrine, ceea ce s-a dovedit a fi o acţiune incorectă sub aspect ştiinţific
şi vădit păgubitoare pentru continuarea cercetărilor, acolo unde ele erau
susţinute de realităţile vieţii.
Profesorul Dan Ciobanu a rezistat tentaţiei oportuniste a momentului,
stăruind asupra unor adevăruri care au fost confirmate de evoluţia relaţiilor
politico-juridice. Pe bună dreptate, dânsul observă că Marx a pus "într-o formă
coerentă bazele şcolii materialismului istoric", ale cărei teze principale sunt
următoarele: pe o anumită treaptă a dezvoltării, societatea s-a împărţit în clase
sociale; "departe de a-şi organiza relaţiile sociale pe baza ideii de solidaritate
socială, clasele sociale s-au aflat, dintotdeauna, într-o continuă luptă". Dreptul
nu este "decât voinţa clasei dominante ridicată la rangul de lege"; statul şi
dreptul sunt fenomene istorice, ele "vor dispare odată cu dispariţia condiţiilor
economice şi sociale care au condus la apariţia lor"; atâta vreme "cât statul şi
dreptul există, ele rămân instrumente ale politicii clasei dominante" (pp. 6-7).
c. Evident, asupra acestei concepţii se cuvine să stăruim pentru a-i
dezvălui limitele, iar, pe alocuri, absolutizările. Nu este, însă, locul în cadrul
acestui capitol şi a cursului nostru, în general.
Ceea ce credem, însă, că ar fi greşit să nu se observe, este accentul
corect pus, în această viziune, pe rolul factorului politic în crearea şi aplicarea
dreptului.
După revoluţiile din Centrul şi Estul Europei, s-au dovedit a fi nişte idealişti
cei care sperau că "relaţiile sociale vor putea fi organizate pe baza ideii de
solidaritate socială". în unele din aceste ţări, ajunşi la putere - o parte din cei
care au fost într-adevăr victimele confruntărilor generate de "lupta de clasă" din
anii anteriori - departe de a promova solidaritatea socială, au acţionat şi
acţionează cu obstinaţie pentru "restaurarea vechilor rânduieli" economice,
politice, sociale, înlocuind nedreptăţile din trecut, prin altele noi, care menţin
deschise rănile trecutului şi deschid altele şi mai dureroase în prezent.
Această confruntare - îmbrăcând în unele cazuri, forme acute - are o
vădită încărcătură politică, iar normele juridice reflectă, de regulă, noile relaţii
politice.

§2. în căutarea suportului juridic

a. Opţiunile politice privind relaţiile economice şi instituţiile care le susţin,

precum şi relaţiile sociale şi culturale e t c , sunt întotdeauna în căutarea unui
suport juridic. De pildă, restaurarea unor proprietăţi, reorganizarea unor instituţii
ori stabilirea unor noi criterii de funcţionare a întreprinderilor e t c , implică nu
numai enunţarea lor în programe politice, ci şi stipularea în norme juridice care
să le garanteze promovarea şi aplicarea în viaţă.

168
 b. Tocmai, de aceea, relaţia dintre drept şi politică a fost şi rămâne una
esenţială în ansamblul relaţiilor sociale.
c. Important este - aşa cum am demonstrat când am analizat esenţa
dreptului - ca voinţa politică exprimată în drept să nu fie contrară intereselor
generale ale societăţii, apărând interese de grup, de clan ori de castă, sau
chiar interesele unor indivizi, puternici politic la un moment dat, ci să ţină cont
de interesele comune ale societăţii, pe care să le consacre şi să le apere cu
toate mijloacele.

§3. Nevoia măsurii şi echilibrului

a. Toţi marii gânditori ai umanităţii au atras atenţia asupra "nevoii de

moderaţie" într-run guvernământ democratic, cum subliniau Montesquieu şi
Rousseau, precum şi a nevoii măsurii şi echilibrului, cum subliniau Vasile
Conta şi Dimitrie Guşti.
b. Accesul la putere a unor grupări politice nu trebuie să fie prilej de
"răfuieli şi confruntări", de "reglări de conturi" sau "de rotunjiri de averi", ci de
rezolvare corectă şi echitabilă a problemelor societăţii, obiectiv adesea
abandonat sau neglijat. "Dacă mintea ne va fi înfierbântată de dorinţa de
acaparare cu orice preţ şi cu orice mijloace", când am ajuns la putere -
atrăgea atenţia Vasile Conta - "vor pierde nu numai cei care au crezut în noi
când ne-au învestit", ci vor pierde chiar cei care "prin comportarea lor
abuzivă atrag nemulţumirea" şi "provoacă mânia şi revolta poporului".
c. Relaţia dintre drept şi politică trebuie construită şi menţinută pe
asemenea fundamente trainice, care sunt măsura şi echilibrul. Pasiunile
trebuie strunite, pornirile pripite trebuie eliminate, iar locul urii şi răzbunării
trebuie luat de înţelegere şi toleranţă. Numai atunci când opţiunile politice ale
guvernanţilor vor lua în considerare voinţa comună şi interesele generale ale
Cetăţii, normele juridice elaborate şi aplicate vor răspunde nevoii acute de
măsură şi echilibru, atât de importante într-o societate a democraţiei, libertăţii
şi demnităţii, clamate cu atâta insistenţă în revoluţiile anilor 1989-'90 din
Centrul şi Estul Europei.

IV. Normele de drept şi preceptele religioase

Viaţa în Cetate este supusă multor
puternice. Unele aparţinând trecutului,
între acesta, rolul preceptelor religioase
anumite perioade - şi-a menţinut forţa
contribuţie recunoscută în menţinerea
interumane.
influenţe. Unele mai slabe, altele mai
altele aparţinând exclusiv prezentului,
- mai mult sau mai puţin accentuat în
de influenţare, având, nu rareori, o
stabilităţii şi echilibrului în relaţiile

169
 § 1 . O relaţie necesară

a. Nu odată, cercetătorii fenomenului social, au subliniat necesitatei

cunoaşterii şi valorificării relaţiei dintre normele de drept şi preceptele religioase.
b. în fazele Iniţiale ale societăţii omeneşti, ponderea practicilor religioase
era dominantă. Oamenii îşi organizau viaţa şi relaţiile dintre ei, preponderent, îr
baza concepţiilor religioase.
c. Şi în zilele noastre relaţia dintre normele de drept şi normele religioase
continuă să fie importantă. Dar, pentru a o valorifica în interesul comunităţii, îr
ansamblul ei, şi a fiecărui membru al Cetăţii, în parte, normele juridice trebuie
să fie în consonanţă cu optica şi opţiunile religioase ale comunităţii. încercarea
de a emite sau impune reguli juridice contrare acestor opţiuni sau cu scopul de
a le elimina a întâmpinat şi întâmpină o rezistenţă surdă, care, în majoritatea
cazurilor, au generat confruntări şi chiar conflicte. Pentru a evita asemenea
evoluţii grave, găsirea şi practicarea modalităţilor celor mai agreate de
comunitatea respectivă în structurarea relaţiei dintre drept şi preceptele
religioase, au fost şi au rămas priorităţi atât în procesul elaborării dreptului, câ
şi în cel al aplicării normelor juridice.

§2. Rolul preceptelor religioase în configurarea dreptului

a. O analiză atentă a normelor juridice, duce la concluzia că multe norme

sociale, care aveau să fie asigurate prin forţa de constrângere a statului, "ai
fost iniţial formulate ca precepte religioase". Profesorul Dan Ciobanu, îr
lucrarea citată, arăta că "Sfânta Scriptură şi Coranul conţin astfel de precepte
devenite ulterior norme juridice" (p. 6).
b. în primele capitole ale cursului am precizat că acele colecţii de texte
juridice, cunoscute sub forma unor coduri, cum a fost Codul lui Hammurabi
conţineau multe precepte religioase. De pildă, Eufratul era luat drept judecător
fiind privit ca un zeu. Această viziune religioasă a fost consacrată în Codu
Hammurabi în formă juridică, stipulându-se că, în cazul în care "cineva a
acuzat pe un altul de vrăjitorie dar n-a putut dovedi, atunci cel învinovăţit de
vrăjitorie să meargă la un râu (este vorba de Eufrat - prec. ns.) şi să se arunce
în el. Dacă râul l-a înnecat, atunci acuzatorul să-i ia casa. Dacă râul a arătat câ
acuzatul este nevinovat, lăsându-l teafăr, atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie
dat morţii iar cel care s-a aruncat în râu să ia averea acuzatorului" (art. 2
Codul Hammurabi).
c. Pe de altă parte, multe norme juridice, emise, în mod evident, sut
influenţa conceptelor religioase, conţineau măsuri deosebit de severe împotriva
celor care aduc vreo atingere unor valori considerate ca aparţinând divinităţii.
"Dacă cineva a furat ceea ce aparţinea divinităţii... acel om va fi ucis, iar ce
care va primi din mâna lui lucrurile furate va fi spânzurat" (art. 6).

170
 §3. Religia - factor important în respectarea dreptului

a. Având un rol activ în reglementarea relaţiilor sociale, religia a contribuit

şi contribuie la respectarea dreptului, mai ales a acelor norme juridice de
origine religioasă.
b. în afara faptului că unele norme, fiind formulate iniţial ca precepte
religioase, îşi menţin aura determinării divine, biserica - din cele mai vechi
timpuri - a cultivat "teama oamenilor că vor fi loviţi de pedeapsa unor forţe
supranaturale, în cazul în care nu se conformă dispoziţiilor normelor juridice".
o în zilele noastre, religia continuă să aibă un rol important în promovarea
şi respectarea normelor juridice, prin influenţa educativă pe care o exercită
asupra credincioşilor. Asemenea porunci ale bisericii, cum sunt: "să nu ucizi",
"să nu furi", "să nu râvneşti la soţia altuia" e t c , repetate într-un cadru solemn,
au un impact deosebit asupra oamenilor. La aceasta se adaugă pildele din
Sfânta Scriptură, evocarea comportamentului apostolilor şi a sfinţilor, în
general.
Tocmai de aceea, atunci când analizăm locul şi rolul dreptului în sistemul
normelor sociale, avem datoria să studiem relaţia dintre drept şi religie şi -
înţelegându-i adevăratele dimensiuni - să o valorificăm, în interesul general al
comunităţii, al promovării unui comportament în conformitate cu cele mai înalte
exigenţe ale umanităţii.

V. N o r m e l e j u r i d i c e şi n o r m e l e o b i c e i u l u i

încă de la analiza conceptului dreptului am subliniat că normele juridice

s-au desprins nu doar din morală, ci şi din obiceiuri. Charles Montesquieu se
referă - în cercetările efectuate în "Spiritul legilor" - la unele aspecte
interesante, reluate şi dezvoltate, apoi, de Jean Jacques Rousseau şi de alţi
gânditori din domeniul filozofiei dreptului.

§ 1 . Regulile obiceiului - expresia consensului membrilor colectivităţii

Charles Montesquieu observă că obiceiul devine chiar o formă de

exprimare a dreptului, dând exemple numeroase în acest sens. "Oamenii -
atrăgea dânsul atenţia - ţin nemăsurat de mult la ... obiceiurile lor" 94 . Ele fac
fericirea fiecărei naţiuni. Rareori "ele sunt schimbate fără mari zguduiri şi fără o
mare vărsare de sânge, după cum ne arată istoria tuturor ţărilor" 9 5 .
Montesquieu arată cum în Portugalia, Rusia şi alte ţări, obiceiuri, cum erau cele
privind moştenirea la tron au îmbrăcat forma legilor 9 6 , devenind norme
obligatorii.

Charles Louls de S e c o n d a t Montesquelu, Op. cit., II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
p. 230.
Ibidem.
Ibidem, p. 2 3 1 .

171
 Dânsul se opreşte şi asupra "obiceiurilor existente în timpul călătoriei pe
mare". Unele dintre ele erau şi continuă să fie respectate printr-un uz îndelungat,
în acest caz, aplicarea regulilor obiceiului se realizează prin consensul membrilor
colectivităţii respective, toţi "având puterea să înţeleagă necesitatea respectării
lor". Nişte oameni care nu sunt împreună decât un scurt timp, care au cele
necesare trebuinţelor lor 97 , "care nu pot avea decât un scop, cel al călătoriei lor;
care nu se mai află în sânul societăţii, ci sunt cetăţeni ai corăbiei lor, asemenea
oameni nu trebuie să contracteze obligaţiuni", caracteristice societăţii civile, care
urmăresc să înlesnească "suportarea greutăţilor din societatea civilă 98 . Ei se
supun de bună voie 9 9 "obiceiurilor călătoriei pe mare", care le îngăduie "să aibă o
bună convieţuire în timpul în care se vor afla împreună" pentru acelaşi scop. Este
evident că aceste reguli exprimă necesităţi ale grupului social respectiv, legate de
"interesele comune", specifice obiectivelor comune urmărite.

§2. Impactul obiceiurilor din strămoşi

Este ştiut că în epoca homerică nu erau reguli de drept şi nu era întâlnită

noţiunea de lege (nomos), ci aceea de dreptate (dike), care exprima obiceiurile
tribale din timpul democraţiei militare. în acea epocă, răzbunarea sângeului era în
vigoare. Cel vinovat se putea "răscumpăra plecând în exil sau plătind", în cazul în
care rudele victimei acceptau "o despăgubire în bani". Aceste evoluţii arătau
"decăderea obiceiurilor gentilice" 1 0 0 .
Normele de conduită priveau "mai mult interdicţiile privitoare la incest, la
prescripţiile magico-religioase (tabu) sau riturile funerare" 1 0 . Dacă apăreau unele
conflicte, "toate problemele erau rezolvate de cei interesaţi şi, în majoritatea
cazurilor, obiceiurile din strămoşi reglementau totul"102. Pedepsele erau "destinate
să purifice comunitatea de sacrilegiul comis şi să evite atragerea unor nenorociri".
Executarea pedepsei revenea înregului colectiv "chiar când era vorba de
atingerea intereselor unui individ" 1 0 3 . Treptat, din aceste reguli ale obiceiului se
desprind norme de conduită, oare "încep să aibă un earaeter juridic" 1 0 4 .

§3. Obiceiul - o legislaţie proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi

Unul din cei mai reputaţi sociologi din istoria anilor '30-"40, Dimitrie Guşti
definea obiceiul ca o "legislaţie proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi
pentru ca să trăiască şi să se dezvolte" 1 0 5 . în cursul său de etică, eminentul

97
Ibidem. Fără îndoială că în cu totul alt mod s-ar pune problema, dacă ei "n-ar avea cele necesare
trebuinţelor proprii".
98
Ibidem, p. 233.
99
Ibidem.
Vladimir Hanga, Apariţia dreptului la greci, romani şi pe teritoriul ţării noastre, în "Teoria generală
100

a statului şi dreptului", loc. cit, p. 44.

Vladimir Hanga şi alţii, Istoria dreptului românesc, loc. cit., p. 39.
101

102
Ibidem (subl. ns.).
103
Ibidem.
104
Ibidem. (subl. ns.).
Dimitrie Guşti, Curs de etică, Universitatea din Bucureşti, 1931-32, p. 189 (subl. ns.).
105

172
cercetător, sublinia că "obiceiul leagă prin imperativele sale atât individul cât şi
societatea" 1 0 6 . Pe baza unor investigaţii pe teren, efectuate, de regulă, în
echipă - din care nu lipseau unii din cei mai buni studenţi ai săi - Dimitrie Guşti
a reuşit să descopere numeroase reguli ale obiceiului; să le sublinieze
particularităţile în raport de regiunea studiată, să le descifreze rolul pe care îl
aveau în comunitatea respectivă 1 0 7 .
în lucrarea sa privind "Introducera la studiul dreptului", Vasile Conta
explică existenţa obiceiului ca o necesitate, fiind o expresie a solidarităţii şi
armoniei "indivizilor şi a societăţii" 1 0 8 . Fraternitatea dă expresie trebuinţei "de a
se condiţiona unii pe alţii", legătura care uneşte membrii societăţii "într-acelaşi
centru de coeziune organică" 1 0 9 . După opinia sa "proprietatea nu numai nu
distruge coeziunea, ci o întăreşte în cel mai înalt grad" 1 1 .
Transformările istorice - în domeniul reglementării sociale - sunt
determinate - în viziunea marelui gânditor - de un ansamblu "de obişnuinţe
morale şi intelectuale" 1 1 1 . Aceste obişnuinţe sunt diferite "după împrejurări". Ele
sunt pe punctul de a se multiplica, ele "se strâng" şi "se fortifică" 1 1 2 . Vasile
Conta subliniază că evoluţia obiceiului şi transformarea regulilor ce îi sunt
caracteristice în norme juridice îşi au explicaţia în "starea morală şi
intelectuală" a omenirii 1 1 3 . Dânsul apreciază că organizarea libertăţii a variat în
decursul istoriei "după gradul de dezvoltare intelectuală şi morală a
oamenilor" 1 1 4 .
Ion Ghica considera necesar ca normele de drept să fie elaborate în
lumina obiceiurilor şi tradiţiilor ţării 1 1 5 , a acelor tradiţii moştenite din trecut 1 1 6 . "în
loc de a ţinti ochii maimuţând când pe francezi precum am făcut-o, când pe
prusieni, precum o facem astăzi", nu ar fi mai raţional, nu ar fi mai logic să
studiem tradiţiile şi obiceiurile noastre pentru a răspunde mai apropiat
trebuinţelor şi aspiraţiilor românilor? 1 1 7 .
Dânsul apreciază că asemenea valori fundamentale, cum sunt libertatea,
dreptatea, ordinea morală, prosperitatea, pot fi asigurate pe temelia obiceiurilor
şi tradiţiilor ţării, care trebuie să fie exprimate în normele dreptului. Din analiza
efectuată rezultă că regulile obiceiului 1 1 8 şi cele juridice coexistă, ele se
completează unele pe altele, contribuind la promvoarea şi consolidarea ordinii
sociale de care are nevoie comunitatea 1 1 9 .

Vasile Conta, Note pregătitoare, introducere la studiul dreptului, Ms. Fr., 278, ff. 7 r - 8r.
108

109
Ibidem.
110
Ibidem, f. 4 r.
Vasile Conta, Le droit n'a rien absolu, Ms. Fr., 278, f. 4 (ediţia 1915, p. 731).
111

Ion Ghica, Opere, Voi. II, p. 208.

115

116
Ibidem.
117
Ibidem.
Spre deosebire de obişnuinţă care este perpetuarea unei voinţe individuale, obiceiul este
118

repetarea unei voinţe sociale generale, în consonanţă cu interesele şi tradiţiile unei anumite
comunităţi. Regulile obiceiului sunt acceptate de comunitatea respectivă în timpul convieţuirii pe
parcursul unei perioade îndelungate sau foarte îndelungate de timp.
119
Când vom analiza "Izvoarele dreptului" ne vom opri pe larg asupra raportului dintre regulile
obiceiului şi cele juridice.

173
VI. Normele juridice şi normele tehnice

Dezvoltarea şl perfecţionarea relaţiilor economice, implică - între altele -

promovarea unor tehnologii moderne în procesele de producţie, ceea ce
presupune noi cunoştine, în scopul utilizării acestora în mod corect. Aceasta
explică ponderea sporită - cu deosebire în ultimele decenii - a normelor
tehnice, în măsură să faciliteze participarea oamenilor la procesul productiv în
condiţii de siguranţă deplină.

§ 1 . Normele tehnice - exigenţe privind conduita în

procesul de producţie

a. Normele tehnice sunt reguli de urmat în procesul de producţie, motiv

pentru care ele se mai numesc şi reguli tehnologice.
Nerespectarea lor are consecinţe din cele mai grave, după cum s-a văzut
în cazul accidentelor de muncă, produse din cauza necunoaşterii sau încălcării
prescripţiunilor normelor tehnice.
b. In literatura juridică s-a subliniat că aceste norme "reglementează
atitudinea oamenilor faţă de natură, faţă de mijloacele de producţie, prevăzând
utilizarea mai bună a uneltelor de muncă, potrivit calităţilor lor tehnice, pentru a
se obţine cu minimum de efort, maximum de rezultat" 1 2 0 .
c. Elaborarea normelor tehnice implică o temeinică cunoaştere a
specificităţii procesului tehologic la care se referă. Ele se formează pe baza:
experienţei din producţie; dezvoltării cunoştinţelor tehnice; formării deprinderilor
practice 1 2 1 . De aceea, stipularea lor în instrucţiuni privind domeniul concret la
care se referă nu este o opţiune facultativă, ci o obligaţie, consemnată în toate
sistemele de organizare a producţiei. Toţi analiştii sunt unanimi în sublinierea
caracterului imperativ al normelor tehnice. "Producţia nu este de conceput fără
anumite norme tehnice, care se dezvoltă şi perfecţionează odată cu
dezvoltarea forţelor de producţie" 1 2 2 . Ele au o însemnătate indiscutabilă în
organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţilor economice 1 2 3 , ceea ce
explică interesul deosebit atât în elaborarea lor, cât şi în aplicarea acestora în
activitatea tehnologică.

§2. Raportul dintre normele tehnice şi normele juridice

a. Doctrina a subliniat existenţa unor deosebiri între procedeul tehnic şi

norma tehnică. Astfel, s-a precizat că procedeul devine normă tehnică "abia din
clipa în care colectivul de oameni, din una sau mai multe unităţi economice, s-a
convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicaţia în

loan Ceterchi, Normele juridice şi normele tehnice, în "Teoria Generală a Statului şi Dreptului",
120

loc. cit, p. 3 3 1 .

174
 activitatea productivă" 1 2 4 . S-a apreciat că, în măsura în care suntem ţinuţi de un
procedeu tehnic, care cantonează relaţia oamenilor cu uneltele de producţie,
nu suntem în prezenţa urfei norme sociale 1 2 5 . Aceste procedee, devenind
norme tehnice - pe căile analizate - "capătă un caracter social numai în măsura
în care, de pildă, fiind consfinţite printr-o normă de drept, devin şi norme
juridice"126. Aceasta ne îngăduie să precizăm că normele tehnice sunt norme
de convieţuire socială, care "fie că sunt garantate prin forţa de constrângere a
statului, fie că nu, reglementează conduita oamenilor în cadrul unor colective
de producţie, determină condiţiile în care ei urmează să efectueze diferite
operaţii concrete de utilizare a uneltelor şi obiectelor de muncă, pentru a se
obţine uh randament cât mai mare cu cheltuieli cât mai mici şi cu excluderea
oricăror riscuri pentru sănătatea şi integritatea corporală a celor angrenaţi
într-un proces de producţie determinat" 1 2 7 .
b. în baza analizelor efectuate, s-a ajuns la concluzia că "din momentul în
care folosirea anumitor norme tehnice capătă o importanţă socială deosebită,
societatea intervine într-un fel sau altul pentru generalizarea lor" 1 2 8 . în aceste
circumstanţe, intervine dreptul, iar "respectarea acestor norme capătă şi un
caracter juridic, deci social" 1 2 9 .
c. Căpătând un caracter juridic pe căile enunţate, normele tehnice "nu
încetează de a fi norme tehnice", aşa cum "consfinţirea pe cale juridică a unor
norme morale nu face să înceteze existenţa pe mai departe a normei
morale" 1 3 0 .
Progresele înregistrate în domeniul tehnologic a dus la multiplicarea
normelor tehnice, multe dintre ele, devenind - în mod necesar - "obiect de
reglementare juridică" 1 3 1 , luând astfel şi aspectul de norme social-juridice.

§3. Normele tehnice în domeniul dreptului

a. Este ştiut că, în domeniul dreptului, multe norme de procedură au un

caracter tehnic. Aşa sunt normele care se referă la iniţierea actului normativ;
normele privind avizarea actului normativ cele privind depunerea sa;
dezbaterea; promulgarea. Tot norme cu caracter tehnic sunt cele care
reglemetnează procedura în faţa instanţelor de judecată.
b. Se înţelege că normele tehnice, la care se recurge în diferite momente
ale activităţii creatoare de drept sau a aceleia de aplicare a normelor juridice,
au apărut şi s-au fundamentat ca o necesitate, pe baza: experienţei acumulate
pe parcursul anilor în aceste domenii; înţelegerii utilităţii unor procedee care să
uşureze atât elaborarea, cât şi aplicarea normelor dreptului.

Tudor Drăganu, Locul normelor tehnice în cadrul normelor de conduită din societatea noasră, în
"Justiţia nouă", No. 8, 1964, p. 88.
125
Ibidem.
126
Ibidem (subi. ns.).
127
Ibidem, p. 96.
loan Ceterchi, Op. cit., p. 333.
128

129
Ibidem.
130
Ibidem.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit., pp. 149-150.'
131

175
 Necunoaşterea acestor procedee poate avea consecinţe negative asupra
activităţii din domeniul juridic dat. Aceasta obligă la studierea temeinică a
normelor de procedură în vederea aplicării cât mai riguroase în practică.
c. Normele tehnice în domeniul dreptului - fiind un rezultat al experienţei
îndelungate în activitatea juridică - sunt stipulate în mod expres, făcând
obiectul unui important capitol al procesului normativ. Cunoaşterea şi aplicarea
acestor norme reprezintă o componentă organică a activităţii legiuitorului,
organului de execuţie, judecătorilor.
Când vom analiza problemele complexe ale "Tehnicii juridice" vom stărui
asupra unor aspecte concrete ale aplicării normelor tehnice în domeniul
dreptului.

VII. O r d i n e a de d r e p t - c o m p o n e n t ă o r g a n i c ă a ordinii s o c i a l e

Normele morale, normele obiceiului, cele juridice e t c , sunt emise nu ca

un scop în sine, ci pentru a orienta conduita umană, pentru a asigura
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Aceste norme în acţiune, adică
transpuse în viaţă, alcătuiesc ceea ce se defineşte drept ordine socială.

§ 1 . Ordinea socială - expresie a realizării normelor sociale

a. într-una din cele mai temeinice analize cu privire la ordinea socială, Ion
Ghica arăta că aceasta "este productul libertăţii sub deosebitele ei aspecte,
precum armonia este productul vibraţiunilor sub deosebitele lor raporturi" 1 3 2 .
Dânsul aprecia că "ordinea în societate nu poate fi dobândită decât prin
aplicarea legilor justiţiei, care cer a se da fiecăruia ceea ce este al său" 1 3 3 .
Apariţia injustiţiei, prin refuzul deliberat de a da oamenilor "ceea c e j j se
cuvine", tulbură ordinea socială, poate duce la tensiuni greu sau chiar imposibil
de dezamorsat".
b. Nu trebuie să uităm că omul cugetă - atrăgea atenţia marele gânditor.
El cugetă "fiindcă este liber, şi este liber fiindcă este inteligent" 1 3 4 . în opinia sa,
"fără libertate, inteligenţa nu ar avea nici măcar raţiunea de a fi". Societăţile
primitive negau libertatea, dar "făceau aceasta fiindcă ele nu recunoşteau
inteligenţa decât unui singur om sau unei singure caste, unui patriarh, unui
faraon..., dar acelora le recunoşteau o libertate pu atât mai mare şi mai întinsă
cu cât erau consideraţi ca singurele fiinţe inteligente" 1 3 5 .
c. Ordinea socială reprezintă normele sociale în acţiune. în măsura în care
diferitele categorii de norme se realizează, sunt transpuse în practică, se
constată ordonarea relaţiilor sociale în conformitate cu dispoziţiile acestor
norme. în ordinea socială se regăsesc comportamente şi acţiuni care răspund
comandamentelor normelor sociale. Un ansamblu de drepturi şi obligaţii, de
practici sociale, de acţiuni permise şi de interdicţii configurează ordinea socială.

loan Ghica, Opere, Voi. II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.
Ibidem.
Ibidem.
' Ibidem.

176
 §2. Violenţa - cauza principală a dezordinii

a. Ordinea socială - fiind transpunerea în viaţă a normelor morale, ale

obiceiului, ale dreptului - Implică stabilitatea, echilibrul social. "Orice încercare
de rupere a acestui echilibru duce la tiranie şi opresiune şi poartă în sine
germenii dezordinii". Violenţa - observa Ion Ghica - "n-a produs niciodată decât
opresiune şi mizerie" 1 3 6 .
b. Chezăşia ordinii sociale o constituie "respectarea drepturilor politice şi
civile" 137 . Nu numai actele violenţei brutale, ci şi abuzurile şi ilegalităţile,
sfidarea drepturilor fireşti ale oamenilor, pot duce şi duc, de regulă la
confruntări dramatice, la dezordini sociale.
c. Normele sociale şi, în primul rând cele juridice, "trebuie să exprime
voinţa poporului", deoarece - în cazul în care această voinţă este încălcată -
"se rupe echilibrul social, cu urmări imprevizibile". O lege contrară intereselor şi
voinţei poporului "nu este decât o impunere pe care naţiunea aşteaptă o
ocaziune ca să o lepede" 1 3 8 .
Şi mai grav este că unele organe chemate să aplice legea şi - după cum
arată experienţa -, cel mai adesea, poliţia, recurge la acte de violenţă,
provocând grave tensiuni sociale. De la fapte izolate de violenţă, se ajunge la
confruntări dramatice, fiind pusă în cauză ordinea juridică, ordinea socială, în
general.

§3. Impactul normelor de drept asupra ordinii sociale

a. După cum am arătat, spre deosebire de normele morale şi alte norme

sociale, normele de drept sunt garantate, în aplicarea lor, de forţa coercitivă a
statului. în lucrară sa "Modern Social Theory", sociologul Percy S. Cohen
atrage atenţia că tocmai această garanţie, le conferă un statut deosebit, le
asigură o poziţie dominantă, de autoritate în întregul sistem normativ social.
b. Precizarea cu claritate a consecinţelor încălcării normei de drept, prin
stipularea unor sancţiuni juridice în cazul încălcării dispoziţiilor acesteia,
constituie un factor determinant în respectarea acestor dispoziţii, deci pentru
traducerea lor în viaţă.
c. Autoritatea normelor de drept, impactul lor asupra ordinii sociale, nu
depinde numai - iar, adesea, nu în primul rând - de forţa lor de constrângere, ci
mai ales de valoarea lor morală, de concordanţa cu principiile fundamentale ale
dreptului, cu asemenea valori cum sunt: justiţia, echitatea, dreptatea. în
lucrarea sa, "The Morality of Law", Lon L. Fuller demonstrează "necesitatea
moralităţii normelor dreptului", iar sociologul Percy S. Cohen, în lucrarea citată,

Ibidem, p. 1 1 1 .
Ibidem, p. 3 3 0 ,
Ibidem. Frecvent, această neconcordanţă apare când "guvernanţii sunt mânaţi - în acţiunea lor -
nu de interesul general al naţiunii, ci de interese personale". S-a ajuns atât de departe, încât,
printr-un lobby insistent sunt adoptate norme juridice profund nedrepte, injuste, "ridicând poporul
împotriva lor". Atunci ordinea socială încetează să mal existe, iar "dezordinea pune stăpânire pe
întreaga societate".

177
arată că ordinea socială se întemeiază pe "o combinaţie de coerciţie, interes şi
valori".
Concepţia potrivit căreia coerciţia este factorul determinant al menţinerii şi
consolidării ordinii sociale, pune accentul pe autoriatea normelor juridice şi pe
sancţiunile impuse de factorii de putere, pe când concepţia consensului, pune
accentul pe acţiunea consonantă a indivizilor, în efortul de promovare şi
apărare a unor valori şi interese comune - ca fundamente ale ordinii sociale.
Profesorul Dan Banciu subliniază că "orice societate îşi întemeiază structura şi
funcţionalitatea pe baza unui model etic, normativ şi cultural, constituit dintr-un
ansamblu de valori, norme, reguli, îndatoriri, cutume şi uzanţe, care asigură
atât stabilitatea şi continuitatea societăţii, cât şi evitarea tensiunilor,
disfuncţionalităţilor şi conflictelor dintre indivizi şi grupurile sociale ce o
alcătuiesc" 1 3 9 .
d. Normele juridice - fiind "o categorie specială a normelor sociale" 1 4 0 -
constituie "fundamentul pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică din
orice societate" 1 4 1 . Sociologul Francios Bourricaud, în lucrarea citată, subliniază
că rolul normelor de drept "este perceput, adesea, spontan" în relaţiile sociale,
care sunt puternic marcate de reglementarea juridică. Şi în analiza sa, găsim
conceptul autorităţii tratat într-o strânsă legătură cu "recurgerea la forţă" în
viaţa socială. După opinia lui Francois Bourricaud, treptat, constrângerea, este
înlocuită de consimţire şi adeziune 1 4 2 . Dânsul observă, totodată, că "idealul
cooperării şi al spontaneităţii fără constrângere apare legat de condiţii care,
deşi sunt generale, se dovedesc greu de realizat în societăţile noastre
contemporane" 1 4 3 . în cazul în care sarcinile care le sunt destinate sunt
interesante şi inteligibile, indivizii, care nu sunt puşi în opoziţie de nici un
conflict de interese, de nici o deosebire de dispoziţie sau gusturi "pot să
coopereze într-o atmosferă «democratică»" 1 4 4 . Relaţiilor sociale nu trebuie să li
se impună "în mod forţat şi arbitrar un anumit sens" 1 4 5 . Normele sociale şi, în
primul rând, cele juridice - care sunt "o categorie specială a normelor sociale" -
trebuie să surprindă sensul obiectiv al dezvoltării societăţii şi să-i asigure
ordinea de care are nevoie. O ordine socială a cărei componentă organică este
ordinea juridică, ca expresie a normelor de drept în acţiune, prin îmbinarea
armonioasă a constrângerii cu convingerea, a elementelor coercitive, cu
înţelegerea necesităţii, realizării exigentelor normelor prin "consimţire şi
adeziune" 1 4 6 .
e. Este evident că numai prin îmbinarea acestor forme de influenţare şi
determinare a conduitei umane se poate statornici o ordine juridică trainică,
stabilă, cu un puternic impact asupra ordinii sociale, în general 1 4 7 .

Dan Banciu, Sociologie juridică, Editura Hyperion, Bucureşti, 1995, p. 77.

139

140
Ibidem, p. 84.
Francois Bourricaud, Op. cit., pp. 739-740.
141

142
Ibidem, p. 7 4 1 .
143
Ibidem.
144
Ibidem.
145
Ibidem.
146
Ibidem.
A se vedea pentru o tratare mai amplă şi argumentată Dan Banciu, Ordinea normativă (juridică),
147

norme şi sancţiuni juridice, în "Sociologie juridică", loc. cit., pp. 82-90.

178
 Titlul VI
NORMELE JURIDICE. IZVOARELE
DREPTULUI. TEHNICA JURIDICĂ

C A P I T O L U L VIII
NORMA JURIDICĂ

Examinarea - în capitolele precedente - a problemelor conceptului

dreptului, a apariţiei şi evoluţiei sale în diferite etape ale dezvoltării istorice, a
pus în evidenţă unele trăsături ale normelor juridice, care ne îngăduie să
înţelegem locul lor în ansamblul reglementării juridice.
Pentru a clarifica toate aspectele conceptului de normă juridică, va trebui
să precizăm caracteristicile sale, să definim această regulă de conduită, să ne
oprim asupra tipurilor de norme existente, clasificându-le şi să explicăm
acţiunea lor în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

I. Caracteristicile normei juridice

în cursul analizei raporturilor existente între drept şi morală, între drept şi

politică, între normele juridice şi cele ale obiceiului, cele tehnice şi religioase,
am subliniat unele elemente caracteristice normelor juridice, care le conferă
trăsături proprii, acel statut distinctiv recunoscut în sistemul normelor sociale.
Trebuie precizat că asupra acestor caracteristici, s-au oprit, fără excepţie,
toţi analiştii, insistând, într-o măsură mai mică sau mai mare asupra unora
dintre ele.

§ 1 . Norma juridică are un caracter general

a. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume, ci toate cazurile de

acelaşi gen. Această regulă se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete.
Ea nu-şi realizează menirea prin aplicarea ei o singură dată sau în câteva
cazuri. Ea se aplică în toate cazurile descrise în ipoteza ei, iar atunci când
împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică 1 .
Caracterul general al normei rezultă din faptul că "ea are o aplicare repetată, în
cazuri nelimitate" 2 .

loan Ceterchi, Normele juridice, în "Teoria generală a Statului şi Dreptului", loc. cit, p. 29.
1

2
Ibidem.

179
 b. Norma juridică are un caracter general, deoarece se aplică pe întreg
teritoriul ţării. Evident, sunt şi norme care se referă la anumite zone, cum sunt
cele din zona de frontieră sau din "zonele libere" etc. Aceasta nu este de
natură să pună sub semnul întrebării caracterul de generalitate al normei
juridice, întrucât ea are caracter general şi în zonele la care ne referim, iar
oricare cetăţean al ţării, având o relaţie cu zonele respective, este obligat să-i
respecte prescripţiunile.
c. Norma juridică nu are în vedere un caz întâmplător "ci are în vedere o
generalitate de relaţii şi o medie de comportament" 3 . Totodată, norma juridică
nu poate să cuprindă toate cazurile care s-ar putea ivi în relaţiile sociale; ele le
includ pe cele mai frecvente 4 .

§2. Norma juridică prescrie o conduită tipică

a. In strânsă legătură cu caracterul genera/ al normei juridice este faptul

că ea prescrie o conduită tipică. într-o lucrare de referinţă privind "Principiile
dreptului civil român", autorii atrag atenţia asupra faptului că scopul normei
juridice este "să se aplice la o sumă nedeterminată de acte analoage sau la un
număr nedefinit de cazuri" 5 . Caracterul tipic, conduita tipică are în vedere
însuşirile semnificative ale relaţiilor sociale şi nu acele diferenţe
nesemnificative 6 . Norma juridică devine - în mod necesar - un criteriu de
apreciere a conduitei oamenilor "un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază
conduita cetăţenilor în diferite situaţii concrete" 7 .
b. Conduita tipică se referă la toate relaţiile în care ea ar apare. Dacă
norma juridică o defineşte a fi o conduită licită, ea va fi considerată ca atare în
toate relaţiile în care s-ar concretiza. Iar dacă norma juridică defineşte tipul
respectiv de conduită ca ilegală, adică ilicită, ea va fi considerată şi tratată ca
atare de către organele de stat abilitate.
c. Conduita tipică - stipulată în norma juridică - se cere a fi urmată, în
condiţiile, adică în circumstanţele descrise de către regula respectivă "în mod
continuu de către toată lumea" 8 .

§3. Norma juridică are un caracter impersonal

a. Caracterul impersonal al normei juridice este, se pare, cel mai uşor de

perceput. Norma emisă sau sancţionată de stat nu se adresează unei
persoane anume, nu vizează soluţionarea litigiului unei singure persoane. Ea
"se aplică tuturor persoanelor ce se află în condiţiile determinate de lege,
independent de clasa lor socială" 9 .

Nicolae Popa, Op. cit, p. 154.

3

Acest principiu a fost promovat încă din vremea romanilor (vezi lulianuls 3, 1, Digeste, Libro LVIII,
4

Digestorum 10).
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sacelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 15.
5

Nicolae Popa, Op.cit, p. 155.

6

loan Ceterchi, Op. cit, p. 328.

7

loan Ceterchi, Op. cit, p. 329.

8

I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit., p. 15.

9

180
 b. Deşi oamenii sunt diferiţi, deosebindu-se - în multe privinţe - unul de
celălalt, norma juridică se aplică tuturor, cerându-le tuturor şi fiecăruia, în parte,
să se supună conduitei prescrise. De pildă, stipularea măsurilor sancţionatorii
pentru comiterea unei anumite fapte nu priveşte o persoană dată, ci toate
persoanele care ar comite fapta respectivă. Când - în Codul penal - se
stipulează că "Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale, de cel mult 60 de
zile se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani" 1 0 , nu se are în vedere o
persoană concretă, ci toate persoanele care ar putea să comită o faptă de
natură să pricinuiască asemenea consecinţe pentru integritatea corporală sau
sănătatea unei persoane.
c. Norma juridică - prescriind o conduită generală, tipică, impersonală -
îndrumă, totodată, comportamentul uman. Norma citată din Codul penal, de
pildă, precizând pedepsele pentru vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane cere tuturor oamenilor să se abţină de la comiterea
unei asemenea fapte, să se comporte civilizat, iar - în cazul în care se ivesc
anumite neînţelegeri sau apar diferende - să le soluţioneze prin mijloacele
prevăzute de lege, fără a recurge la fapte prin care să fie vătămată integritatea
corporală sau sănătatea unei persoane. Abţinându-se de la comiterea unor
asemenea fapte, oamenii se conformă conduitei consacrate de norma juridică,
care-şi îndeplineşte rolul ei îndrumător, educativ şi preventiv, totodată.

§4. Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat

a. Dacă regulile obiceiului s-au conturat în decursul timpului, pe baza

tradiţiilor, ca "o legislaţie proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca
să trăiască şi să se dezvolte" 1 1 , sau, dacă normele morale sunt reguli convenite
de colectivitate, servind "totdeauna ca o proto-legislaţie socială" 1 2 , normele
juridice sunt reguli de conduită emise sau sancţionate "de către autoritatea
publică învestită cu puterea de a face legi" 1 3 .
b. O regulă de conduită pentru a deveni normă juridică trebuie emisă sau
sancţionată potrivit unor reguli precise, a căror nerespectare face imposibilă
calificarea acelei reguli drept normă cu caracter juridic.
c. Unii autori nu mai stăruie asupra acestei trăsături a normei juridice,
considerând-o subînţeleasă. Este adevărat că, din momentul în care definim
dreptul, îi recunoaştem această caracteristică, care îl distinge de morală, de
obicei etc. Totuşi, atunci când definim chiar celula sa de bază, care este norma
juridică, nu putem omite tocmai modalitatea prin care o regulă socială
nejuridică, devine normă de drept.

Al. 1, art. 1 8 1 , Vătămarea corporală, în Codul penal, Editura "Cutuma", Bucureşti, 1992. Legea
penală merge mai departe precizând că "acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate". Deci, şi atunci când fapta s-a comis, acţiunea penală nu se
pune în mişcare, decât în cazul în care persoana concretă, solicită în mod expres pedepsirea
persoanei vinovate.
Dimitrie Guşti, Op. cit, p. 189.
11

Guy Durant, Du rapport entre le droit et l'etique, loc. cit, p. 285.

12

I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 15.

13

181
 §5. Norma juridică are un caracter obligatoriu

a. în literatura de specialitate s-a subliniat argumentat că "prin caracterul

ei obligatoriu" norma juridică "ocupă un loc primordial în sistemul normelor
sociale" 1 4 , ea având o influenţă recunoscută asupra mentalităţilor şi chiar
asupra moralei fiecăruia 1 5 .
b. Obligativitatea normelor juridice are un caracter general; ea este o
trăsătură caracteristică tuturor normelor, atât cele de drept public, cât şi cele de
drept privat. Mai mult, obligativitatea nu rezultă din frecvenţa aplicării unei
norme juridice 1 6 . Sunt norme care se aplică zilnic, cum sunt cele privind
transportul în comun, cele privind raporturile juridice de vânzare-cumpărare,
precum şi normele privind comportamentul în timpul unei calamităţi (incendiu,
inundaţie e t c ) , care se aplică foarte rar, atunci când o comunitate se confruntă
cu asemenea fenomene. Şi într-un caz şi în celălalt, obligativitatea normei
juridice este indiscutabilă. Ea nefiind influenţată de frecvenţa aplicării ei. Cu
toate că şi metodele şi mijloacele de realizare a normelor juridice pot fi diferite,
caracterul ei obligatoriu are - în toate cazurile o importanţă indiscutabilă 1 7 .
c. Din cele mai vechi timpuri, s-a observat cât de important este caracterul
obligatoriu al normei pentru transpunerea dispoziţiilor sale în viaţă. Acolo "unde
nu există frică de pedeapsă" - atrăgea atenţia Sofocle - "nu vor fi respectate
legile" 18 . La rândul său, Platon sublinia că "este de aşteptat ca cel pedepsit pe
bună dreptate sau să devină mai bun prin propria sa pedeapsă, sau să fie
exemplu pentru alţii" 1 9 . Dar, poate cel mai complet a surprins însemnătatea
obligativităţii normei juridice, William Shakespeare, care constata că "acolo
unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei nu poate exista nici
libertate şi nici siguranţă pentru nimeni"20.

I. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 25 şi urm.

Guy Durând, Op. cit, p. 285. Obligativitatea unei norme de conduită îi conferă un statut mult mai
15

puternic decât cel al normei morale, de pildă. în consecinţă, norma de drept are forţa necesară
pentru a influenţa şi chiar pentru a schimba mentalităţile oamenilor.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit, p. 159.
16

17
"Specificul normei juridice - releva Profesorul loan Ceterchi - constă în aceea că ea este edictată
sau sancţionată de către puterea de stat, care-i asigură, la nevoie prin forţa coercitivă, şi
obligativitatea generală". Normele juridice - precizează dânsul - "nu sunt simple indicaţii, ci ele
reprezintă în general un ordin, o dispoziţie obligatorie" (loan Ceterchi, Normele juridice, în Op.
cit, p. 328).
18
Sofocle a trăit în anii 497-405 î.e.n. A fost prieten cu Pericle. Din cele peste 130 de piese,s-au
păstrat doar câteva, între care: "Antigona"; "Electra"; "Aiax"; "Filoctet".
19
Platon a trăit în anii 427-347 î.e.n. Cunoscut şi renumit filozof grec, discipolul lui Socrate.A
întemeiat şcoala filozofică la Atena. între cele mai importante opere sunt: "Protagora";
"Republica"; "Sofistul"; "Parmenide".
20
William Shakespeare a trăit în anii 1564-1616. Este unul din cei mai mari reprezentanţi ai literaturii
universale. între capodoperele sale: "Venera şi Adonis" (1593);"Lucreţia" (1594);"Richard al
lll-lea" (1592);"Romeo şi Julieta" (1594);"Hamlet" (1601); "Othello" (1604) etc.
Atenţia pe care o acordă marii cărturari ai omenirii caracterului obligatoriu al normei juridice,
rezultă, credem - în modul cel mai explicit din "eficienţa pe care obligativitatea o Imprimă regulii
de conduită", dând acele garanţii necesare societăţii că valorile ei cele mai de seamă vor fi
apărate şi garantate.

182
II. Definiţia normei juridice

a. După ce am analizat caracteristicile normei juridice, este uşor să o

definim, să-i fixăm locul ce-i revine în ansamblul sistemului normativ.
b. Toţi autorii au definit şi definesc norma juridică în baza trăsăturilor ei
distinctive, în comparaţie cu celelalte norme sociale. Unii dintre ei pun un
accent mai mare pe una sau alta dintre caracteristicile sale, fără a le neglija,
însă, pe celelalte. I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie şi Nic. G. Nedelcu
definesc norma juridică, legea, în general, ca fiind "o regulă obligatorie,
generală, permanentă, edictată de către autoritatea publică învestită cu puterea
legiuitoare şi sancţionată prin forţa publică" 2 1 . Cei trei autori includ în definiţia
normei juridice trăsătura de permanenţă "în sensul că are drept scop să se
aplice la o sumă nedeterminată de acte analoage" 2 2 . Profesorul loan Ceterchi
subliniază că norma juridică este "asigurată în aplicarea ei datorită conştiinţei
cetăţenilor" 2 3 , precizând că, la nevoie, se recurge la "forţa coercitivă a statului",
iar profesorul Nicolae Popa pune accentul pe scopul normei juridice "acela de a
asigura ordinea socială" 2 4 .
c. în lumina analizei efectuate, putem defini norma juridică ca fiind o
regulă de conduită generală, tipică, impersonală şi obligatorie, emisă sau
sancţionată de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, adusă la îndeplinire, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

III. Structura normei juridice

Problema structurii normei juridice este, în fond, aceea a exprimării cât mai
exacte, într-o formă cât mai corespunzătoare, a împrejurărilor la care se referă
conduita de urmat, şi a consecinţelor juridice ale nerespectării acestei conduite.
Cercetările efectuate au dus la concluzia că, în această analiză, distingem
structura logico-juridică şi structura tehnico-legislativă a normei de drept 2 5 .

§ 1 . Structura logico-juridică

Sub aspect logico-juridic, norma de drept urmează să fie constuită astfel,

încât să nu conţină inadvertenţe logice. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un
caracter contradictoriu, în scopul înţelegerii" dispoziţiilor sale în procesul
transpunerii în practică.

I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sacelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p.15.

21

22
Ibidem.
loan Ceterchi, Op.cit, p. 334.
23

Nicolae Popa, Op. cit, p. 159. Profesorul Nicolae Popa explică acest scop într-o formă dezvoltată,
24

precizând că norma de drept urmăreşte să asigure "relaţiilor sociale securitatea esenţială precum
şi armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiutor" (Ibidem). Se înţelege că
această idee sau "aceste idei de valoare" trebuie să reflecte "cerinţele obiective ale progresului
social şi urman", urmând ca norma juridică "să faciliteze realizarea acestor cerinţe". Numai astfel
procesul legiferării va avea "caracterul ştiinţific pe care îl implică cu necesitate".
loan Ceterchi, Op. cit, p. 334.
26

183
 Structura logico-juridică cuprinde: ipoteza; dispoziţia şi sancţiunea.
Aceste elemente componente sunt, în principiu, prezente în fiecare normă
de drept. Sunt, însă, şi cazuri în care unele părţi ale normei juridice nu sunt
cuprinse textual în norma respectivă. Analiza logică a textului dă, însă,
posibilitatea desprinderii cu uşurinţă a dispoziţiei, a regulii de conduită ce
trebuie urmată.
în literatura de specialitate s-au exprimat opinii privind necesitatea
prezenţei celor trei componente structurale în fiecare regulă de drept.
Analiza textelor existente, care s-au impus pe parcursul anilor, duce la
concluzia că există două categorii de norme juridice: unele, care - sub aspect
structural - cuprind numai ipoteza şi dispoziţia; altele, care cuprinde numai
dispoziţia şi sancţiunea. în ambele situaţii - în baza analizei logico-juridice -
componenta absentă poate fi dedusă. De pildă, în Codul penal se stipulează că
"pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le
foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 1 ani sau cu amendă" 2 6 . Acest text conţine ipoteza şi
sancţiunea. Legiuitorul descrie pe larg fapta, toate acele circumstanţe care o
definesc, precum şi pedeapsa pentru comiterea ei, precizând că "în cazul în
care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopţii, sau prin folosire de calităţi mincinoase,
pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani" 2 7 . Se defineşte, astfel, violarea
de domiciliu, cu elementele sale agravante, fără a se preciza, în mod direct,
conduita de urmat. Analiza logico-juridică a textului ne îngăduie să desprindem
cu uşurinţă dispoziţia: "să nu violez domiciliul unei persoane", deoarece
"inviolabilitatea domiciliului" este un drept fundamental al omului, iar nimănui -
sub nici o formă - nu îi este îngăduit să-l încalce 2 8 .

Ipoteza - circumstanţele în care se aplică norma juridică

Ipoteza este acea parte a normei juridice care arată împrejurările în care
urmează să se aplice regula de conduită (dispoziţia). Pentru a înţelege mai
bine conţinutul şi caracteristica acestei părţi a normei juridice, enunţăm ca
exemplu, art. 4. Cod pen., care stipulează că "Legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară". în articolul de
mai sus sunt descrise acele împrejurări în care urmează a se aplica dispoziţiile
privitoare la comportarea românilor pe un teritoriu străin. Un alt exemplu îl
constituie încriminarea traficului de influenţă. Art. 257, Cod. pen. prevede că:
"Primirea ori pretinderea de bani sau de alte foloase, ori acceptarea de
promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită

Al. 1, art. 192, Violarea de domiciliu, Codul penal, Editura "Cutuma", Bucureşti, 1992.
Al. 2, art. 191, Codul penal, loc. cit.
Inviolabilitatea domiciliului este stipulată în legile fundamentale ale statelor, cât şi în convenţii
internaţionale. Astfel, în Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale se stipulează că "orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa sa privată şi de
familie, domiciliu şi corespondenţa". Această normă precizează conduita de urmat, fără a descrie
sau preciza sancţiunea în cazul în care aceasta nu se respectă. Dar, oricine înţelege că
nerespectarea acestei conduite atrage sancţiuni corespunzătoare.

184
 de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă sau să nu
facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare
de la 1 la 5 ani". în acest articol sunt cuprinse împrejurările în care legea
încriminează traficul de influenţă. în art. 1416 C.civ. se arată: "Dacă contractul
făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, şi una din părţi îl neagă, nu se
poate primi proba prin martori, oricât de mic fie preţul şi chiar când s-ar zice să
s-a dat arvună".
Din exemplele date rezultă că ipoteza trebuie să fie parte componentă a
oricărei norme juridice. Primele două sunt exemple de ipoteze din cadrul
normelor de drept penal, iar ultimul este un exemplu de ipoteză a unei norme
juridice civile, care specifică împrejurările în care se va aplica regula privitoare
la admiterea probei cu martori în cazul necesităţii dovedirii valabilităţii
contractului de locaţiune.

Dispoziţia - conduită prescrisă de norma juridică

Dispoziţia este acea parte a normei juridice care arată conduita de urmat
în anumite împrejurări date (în ipoteza descrisă de normă). Pentru
exemplificare, ne vom referi la câteva articole din legislaţia noastră. De pildă, în
normele dreptului muncii se prescrie "obligaţia celui care angajează şi a celui
angajat de a respecta prevederile contractului". Tot în dreptul muncii sunt
emise norme prin care se interzice angajaţilor: venirea la serviciu într-o ţinută
sau atitudine nepotrivită; părăsirea anticipată a lucrului sau plecarea fără
motive temeinice în orele de lucru de la locul de muncă, chiar fără a părăsi
unitatea". Sau în normele dreptului familiei se precizează că "între cel care
înfiază şi ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel înfiat şi descendenţii acestuia, de
alta, este oprită căsătoria".
Din exemplele date, rezultă că dispoziţia poate prevedea obligaţia de a
săvârşi acţiuni, sau poate stipula obligaţia de abţinere de la săvârşirea unor
anumite acţiuni. Aşadar, dispoziţiile pot să impună, să permită sau să interzică
săvârşirea unor acţiuni.
Trebuie, totodată, precizat că dispoziţia poate fi determinată sau relativ
determinată.
Dispoziţia determinată este aceea în care conduita este categoric cerută
de lege; ea este relativ determinată când conduita este lăsată la aprecierea
subiectelor raportului juridic.
După cum am precizat, în cazul dreptului penal, dispoziţia nu este
stipulată în mod direct, ci rezultă din analiza logico-juridică a textului. De pildă,
în Codul penal se stipulează că "Uciderea unei persoane se pedespeşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi" 2 9 , iar în alte texte
se precizează împrejurările săvârşirii faptei şi pedeapsa ce urmează a se
aplica 3 0 . Dispoziţiile se referă la conduita de urmat în aceste cazuri,
stipulându-se pedepse penale în cazul încălcării acesteia. în acelaşi sens, pot fi
citate numeroase alte exemple.

Art. 174, Codul penal, loc. cit.

Art. 175, 176, 177, 178, Codul penal, loc. cit.

185
 Sancţiunea - consecinţa încălcării dispoziţiei normei juridice

Sancţiunea este acea parte a normei juridice care precizează urmările

nerespectării normei juridice.
Sancţiunea se aplică în raport cu gravitatea încălcărilor săvârşite, fiind o
consecinţă a actelor de violare a legii. în raport de gravitatea faptelor săvârşite
se disting următoarele patru categorii de sancţiuni: s a n c ţ i u n L p e n a l e 3 1
(pedepse); sancţiuni administrative 3 2 ; sancţiuni disciplinare 3 3 ;, sancţiuni civile 3 4 .
După gradul de determinare, sancţiunile sunt: absolut determinate, relativ
determinate, alternative sau cumulative. Sancţiunile absolut determinate nu pot
fi micşorate sau mărite de organul de aplicare. Un exemplu în acest sens îl
constituie acele prevederi din Codul familiei, care stipulează că bunurile
dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor, şi "că orice
convenţie contrară e nulă".
Sancţiunile relativ determinate prevăd anumite limite de la un minim la un
maxim, pe baza cărora organele de aplicare urmează să aplice sancţiunea
concretă. De regulă, prevederea potrivit căreia "Fapta de a folosi o organizaţie
din cele prevăzute la art. 145 (organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau
orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi
care funcţionează potrivit legii), ori de a împiedica activitatea normală a
acesteia, dacă fapta este de natură să submineze economia naţională, se
pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi
confiscarea parţială a averii''3.
Sancţiunile alternative sunt cele care dau posibilitatea organului de
aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni. Este elocvent în acest
sens exemplul prevederii potrivit căreia "Reţinerea de către un părinte a
copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei
căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, dacă creşterea şi educarea
copilului ar fi primejduită, se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la 3 luni
sau cu amendă" 3 6 .
Sancţiunile cumulative stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor măsuri
sancţionatorii pentru un anumit fapt antisocial, cum sunt, de pildă, prevederile
Codului penal privind aplicarea pedepsei cu "detenţiunea pe viaţă şi
confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea
unor drepturi şi confiscarea parţială a averii"37 pentru fapte de o gravitate
deosebită.

Sancţiunile penale se subdivid, după gravitatea faptelor comise, în: privative de libertate (munca
silnică, închisoare corecţională e t c ) ; privative de bunuri (confiscarea averii, amendă); privative
de drepturi (interdicţia de a profesa o meserie, de a ocupa o funcţie politică etc).
De exemplu, amenzile contravenţionale.
Aceste sancţiuni se subdivid în: observare; mustrare; avertisment; transfer disciplinar; desfacerea
contractului de muncă.
Aceste sancţiuni se subidivid în: despăgubiri impuse celui care răspunde de producerea unei
pagube; repunerea în drepturi; executarea în natură etc.
Art. 165, Codul penal, loc. cit.
Art. 307, Codul penal, loc. cit.
Art. 155, Codul penal, loc. cit.

186
 Sancţiunea are un caracter educativ, urmărind îndreptarea celui vinovat,
şi, totodată, unul preventiv, urmărind să determine abţinerea de la săvârşirea
faptelor antisociale 3 8 .

§2. Structura logică şi formularea tehnico-legislativă

a. Cele trei elemente structurale - aşa cum am precizat - reprezintă

alcătuirea internă, stabilă a fiecărie norme. Şi, cu toate că în unele cazuri nu le
regăsim expres formulate ele se deduc prlntr-o analiză logică a textului
respectiv.
b. Având în vedere că nu toate normele juridice se constituie potrivit
39
schemei (ipoteză, dispoziţie , sancţiune), această schemă se construieşte "de
cel ce interpretează norma în vederea definirii mai precise a textului de lege" 4 0 .
Din această perspectivă suntem în prezenţa structurii tehnico-legislative a
normei juridice. După cum observa profesorul Nicolae Popa "construcţia
tehnico-legislativă a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a
acesteia" 4 .
c. Analiza atentă a textelor actelor normative demonstrează că structura
tehnico-legislativă a acestora în articole, paragrafe, aliniate, de regulă, nu
coincide "cu structura logică a normei juridice" 4 2 . Mai mult, se constată că
articolele nu coincid, în unele cazuri, cu norma juridică. Dacă, de pildă, articolul
care defineşte cazul fortuit se suprapune cu norma juridică referitoare la acest
caz 43 , în cazul articolului prin care în dreptul penal se defineşte specula,
legiuitorul a simţit nevoia unei reglementări mai detaliate, care să ia în
considerare diversele circumstanţe posibile. Astfel, în articolul respectiv 4 4 se
precizează, în primul aliniat, că specula reprezintă "cumpărarea în scop de
revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispoziţiilor legale
nu pot face obiectul comerţului particular", iar în aliniatul următor se stipulează
că specula se referă la "cumpărarea de produse Industriale sau agricole, în
scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare
nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular". Deci,
în procesul interpretării şi aplicării reglementărilor cu privire la speculă, trebuie
avute în vedere toate aceste împrejurări privind săvârşirea faptei. Sau, în cazul
omorului, legiuitorul a considerat necesar să cuprindă în mai multe articole 4 5
diversele ipotestaze ale acestei infracţiuni deosebit de grave, între infracţiunile
"contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii" 4 6 .

Asupra acestor aspecte vom reveni pe larg în Capitolul privind răspunderea pentru încălcarea
dreptului.
în literatura de specialitate, pedeapsa prevăzută de normele penale este considerată dispoziţie (I.
Oancea, Drepf penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p.
71-73.
loan Ceterchi, Op. cit, p. 337.
Nicolae Popa, Op. cit, p. 166.
loan Ceterchi, Op. cit, p. 337.
"Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută" (Art. 47, Codul penal, loc. cit).
Art. 295, Codul penal, loc. cit.
Articolele 174-179, Codul penal, loc. cit.
Capitalul 1, Titlul II, Codul penal, loc. cit.

187
 Examinarea textelor actelor normative arată că, în unele cazuri, într-un
articol sunt cuprinse mai multe norme sau când prin coroborarea mai multor
articole "se poate constitui o normă completă" 4 7 .
lată de ce, în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice trebuie
să se aibă în vedere atât structura logico-juridică, cât şi formularea
tehnico-legislativă a textelor respective 4 8 .

IV. Principalele categorii de norme juridice

Pentru a avea un tablou cât mai complet cu privire la normele juridice se

impune să ne oprim şi asupra împărţirii lor în diferite categorii. Examinarea
acestui aspect are o importanţă practică deosebită, deoarece permite
înţelegerea mai exactă a sensului normei juridice şi uşurează procedura de
stabilire a corelaţiei dintre diverse norme juridice.
La baza clasificării normelor juridice, ştiinţa juridică pune mai multe criterii,
cum sunt: obiectul reglementării juridice; forţa juridică a normei respective;
caracterul conduitei pe care o descriu; gradul de precizie al ipotezei sau
dispoziţiei.
în temeiul fiecăruia din criteriile enunţate se cunosc mai multe categorii de
norme juridice care pot uneori să aibă acelaşi obiect, aceeaşi forţă juridică şi o
conduită cu acelaşi caracter şi mai mult sau mai puţin precizată. Normele
respective sunt, însă, luate în comparaţie cu altele stabilindu-se sensul şi
importanţa fiecărei categorii.

§ 1 . După obiectul reglementării

După obiectul reglementării, normele juridice se clasifică pe ramuri şi

instituţii juridice. Astfel, din acest punct de vedere se cunosc norme juridice de
drept constituţional; norme de drept administrativ; norme de drept financiar;
norme de drept civil; norme de dreptul muncii; norme de drept funciar; norme
de dreptul familiei; norme de drept penal; norme de drept procesual penal;
norme de drept procesual civil; norme de drept internaţional public; norme de
drept Internaţional privat 4 9 .

§2. După forţa lor juridică

După cum am arătat şi la alte teme, după forţa lor juridică normele juridice
se clasifică în: legi; decrete; hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului; ordine şi
instrucţiuni ale miniştrilor; hotărâri şi dispoziţii ale consiliilor locale; decizii ale
comitetelor executive ale consiliilor locale.

loan Ceterchi, Op. cit., p. 338.

Pentru o tratare mai amplă, a se vedea Nicolae Popa, Op. cit, pp. 166-168.
Pentru o tratare detaliată a diferitelor categorii de norme juridice după obiectul reglementării lor a
se vedea Capitolul: "Sistemul dreptului" din cadrul cursului.

188
 Forţa juridică cea mai mare aparţine legilor, deoarece, ele emană de la
organul suprem al puterii de stat. Legile pot fi fundamentale, organice, ordinare,
extraordinare sau excepţionale. La baza întregii legislaţii stă Constituţia - ca
lege fundamentală.
Celelalte acte normative se emit, de către organele competente, în baza
legii şi cu respectarea integrală a prevederilor legii.

§3. După caracterul conduitei prescrise

Normele juridice, după caracterul conduitei prescrise, se împart în:

onerative; prohibitive; permisive.
a. Normele onerative stabilesc obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. De
pildă, în regulamentele de ordine interioară se stipulează, că administraţia este
obligată: să organizeze munca angajaţilor în cadrul planului de lucru al unităţii
respective, precizând locul de muncă şi atribuţiile fiecăruia, în raport cu
capacitatea şi specialitatea sa; să pună la dispoziţia angajaţilor, potrivit
specificului muncii lor, uneltele, materialele, piesele de schimb şi în general,
cele necesare pentru îndeplinirea serviciului, asigurând fiecăruia cele mai bune
condiţii de muncă pentru realizarea planului.
b. Normele prohibitive interzic pur şi simplu a se săvârşi anumite acţiuni.
Aceste norme se găsesc înscrise în special în dreptul penal. în acest sens, se
pot menţiona, de pildă, toate normele prohibitive privitoare la faptele
socialmente periculoase.
c. Normele permisive dau posibilitatea cetăţenilor să-şi aleagă singuri
conduita de urmat. Conduita prevăzută de lege este aplicată în cazul în care ei
n-au reuşit să convină asupra conduitei lor într-un caz concret. De pildă, în
lumina prevederilor Codului familiei, în cazul despărţeniei, soţii pot conveni
asupra împărţirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. în cazul în care se
ivesc neînţelegeri, instanţa dispune evaluarea bunurilor şi împărţirea lor
conform legii 5 0 .

§4. După gradul lor de precizie

a. După gradul de precizie al ipotezei, normele juridice se împart în:

determinante , relativ determinate; nedeterminate.
"67TJupJă gTadul de precizie al dispoziţiei, normele juridice se împart în:
determinate şi relativ determinate; norme de trimitere; norme în alb.
1. întrucât cu privire la normele determinate şi relativ determinate am făcut
deja precizările necesare, în cele ce urmează ne vor referi la norme de
trimitere şi norme în alb.
2. Norma de trimitere este norma care nu apare complet în cadrul
aceluiaşi act normativ, făcându-se trimiteri la dispoziţiile cuprinse în alte acte.
Exemple în acest sens se găsesc atât în legislaţia penală, cât şi în legislaţia

Un exemplu asemănător ne oferă Codul familiei cu privire la numele de familie purtat în timpul
căsătoriei de către celălalt soţ.

189
civilă în toate domeniile. Astfel, printr-o hotărâre de Guvern, se poate face
trimitere la prevederile dintr-o lege cu privire la "categoria de persoane avute în
vedere" sau cu privire "la termenul de aplicare a hotărârii respective".
3. Norma în alb este acea normă juridică care urmează a fi completată
printr-un act normativ ce urmează să apară ulterior. De pildă, într-o lege se
poate stipula că "Prin hotărâre a Guvernului se vor preciza categoriile de
produse scutite de impozit" sau "pentru care impozitul va fi diferenţiat".
Trebuie precizat că cea mai mare parte a normelor juridice au o formă
completă, adică cu toate trăsăturile determinate în actul în care sunt cuprinse,
în general, în procesul elaborării normelor juridice există preocuparea pentru
formularea unor norme cât mai complete, atât în ce priveşte ipoteza, cât şi
dispoziţia şi sancţiunea. Această preocupare constituie o garanţie în plus
pentru asigurarea unei depline legalităţi în întreaga activitate a organelor de
stat, ca şi a cetăţenilor.

V. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra

persoanelor

Coordonatele principale ale acţiunii normei juridice sunt: timpul; spaţiul;

persoana. Fiecare din aceste coordonate, este avută în vedere în procesul
elaborării şi aplicării normelor juridice.

§ 1 . Acţiunea normei juridice în timp

Analiza acţiunii normei juridice în timp, ne obligă să examinăm: a.

momentul intrării în vigoare; b. acţiunea normei (perioada în care se află în
vigoare); c. ieşirea din vigoare.
Aceste trei momente mai sunt denumite în drept "momentele timpului
juridic".

a. Intrarea în vigoare

Momentul intrării în vigoare este la data publicării sau la data când norma
respectivă a fost adusă la cunoştinţă.
După promulgarea legilor, acestea trebuie publicate în Monitorul Oficial
pentru a fi aduse la cunoştinţă 5 1 . Publicarea este obligatorie, nici o
reglementare adoptată nu devine executorie decât după ce se publică 5 2 . Deci,
data publicării în Monitorul Oficial este data "când legea devine executorie" 5 3 .
Este de precizat că - de la această regulă - face excepţie situaţia în care
în textul actului normativ se stipulează în mod expres o anumită dată privind
intrarea în vigoare. De pildă, un act normativ privind plata unor taxe, se publică

Vezi I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sacheiarie, Nie. G. Nedelcu, Op. cit., p. 18.

51

52
Ibidem, pp. 18-19.
53
Ibidem, p. 19.

190
la data de 1 ianuarie a anului respectiv, dar taxele se vor plăti de la 1 februarie,
dacă se stipulează în mod expres în text această dată.
în practica socială, s-a pus întrebarea: " ce se întâmplă în cazul în care o
persoană nu a avut cunoştinţă de reglementarea respectivă?". în acest caz
poate fi invocată neunoaşterea legii, cu toate că ea a intrat în vigoare de la 1
februarie, anul respectiv, aşa cum rezultă din exemplul citat mai sus. Poate fi
absolvită persoana în cauză de sancţiunea prevăzută în lege pentru că nu şi-a
plătit taxa la timp?
Răspunsul este categoric nu, deoarece în drept a fost instituit principiul
potrivit căruia "nimenj nu poate invoca necunoaşterea legii" (Nemo censetur
ignorare legem). în cazul în care ar fi admisă necunoaşterea legii, s-ar ajunge
la o stare de vădită instabilitate juridică şi, evident, de dezordine. De aceea,
este general admisă "Prezumţia absolută a cunoaşterii legii".
Această regulă 5 4 cunoaşte două excepţii: "când o parte din teritoriul ţării
este izolat şi fără nici o legătură din cauză de forţă majoră" 5 5 ; în materie de
convenţiuni, când o parte contractantă ignoră consecinţele pe care legea le
face să decurgă din contract şi poate cere anularea acestuia pentru eroare de
drept"56.
Este de precizat, în acelaşi timp, că pentru a da posibilitatea publicului să
ia cunoştinţă de apariţia unei legi, aceasta devine obligatorie: fie după un
anumit număr de zile de la publicarea ei; fie din momentul în care publicaţiunea
oficială a ajuns în localitate 1 .

b. Acţiunea normei juridice

Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de principii ferme, care

stipulează perioada în care norma este activă, adică se află în vigoare. Astfel,
norma juridică nu retroactivează şi nu ultraactivează, ceea ce înseamnă că - în
baza acestor principii care guvernează materia - norma juridică nu-şi întinde
acţiunea nici înainte de intrarea în vigoare şi nici după ieşirea din vigoare.
Neretroactivitatea normei juridice asigură stabilitatea ordinii de drept;
elimină arbitrariul; garantează promovarea legalităţii şi echităţii.
1. Principiul neretroactivităţii se referă la faptul că "o lege când intră în
vigoare are drept scop de a reglementa viitorul" 5 8 , adică numai actele şi
situaţiile ivite după punerea ei în aplicare "iar nu trecutul" 5 9 . Tocmai acest
caracter obişnuit al legilor "de a nu reglementa decât viitorul se numeşte

Ibidem, p.19.
Ibidem.
Ibidem. Profesorul Nlcolae Popa atrage atenţia asupra faptului că în dreptul civil sau
comercial,când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care norma juridică
le face să decurgă din contract "ea poate cere anularea contractului". (Op. cit, p. 177).
Analiza efectuată de I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie şi Nic. G.Nedelcu, are în vedere
dificultăţile de comunicare şi "nevoia de a se asigura în fapt prezenţa la faţa locului a textului legii
pentru a fi cunoscut de public. (Op. cit, p. 19).
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 20.
Ibidem.

191
neretroactivitatea legilor . în cazul în care o lege - prin excepţie - ar
reglementa trecutul "se numeşte retroactivă" 6 1 .
Trebuie precizat că toate legislaţiile au consacrat principiul că legea nu
este retroactivă. în Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991 se
stipulează în mod expres că "legea dispune numai pentru viitor" 62 , iar în Codul
Civil, chiar din primul articol se precizează să "legea dispune numai pentru
viitor, ea n-are putere retroactivă" 6 3 . în Codul nostru penal, sunt statuate fără
echivoc coordonatele acţiunii legii penale în timp, stipulându-se că "legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare" 4 şi
se consacră principiul că "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când
au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni" 6 5 .
Este evident că din raţiunile expuse, principiul neretroactivităţii asigură
stabilitatea ordinii de drept, deoarece orice dispoziţie a legiuitorului nu se poate
da "în mod normal decât pentru viitor, în vederea actelor ce se vor săvârşi" 6 6 .
2. Totodată, principiul neretroactivităţii elimină arbitrariul, făcând
imposibilă - cel puţin sub aspect legal - acţiunea unui organ de aplicare
contrară acestui principiu. în literatura de specialitate s-a atras atenţia că "într-o
societate organizată, actele juridice şi raporturile dintre particulari, trebuie să fie
la adăpostul oricărei atingeri, de vreme ce părţile s-au conformat normelor în
vigoare" 67 . Se înţelege că, în cazul în care s-ar proceda altfel ar dispărea orice
siguranţă în raporturile economice respective 6 8 .
3. Argumentele expuse - rezultate dintr-o experienţă juridică îndelungată -
demonstrează că principiul neretroactivităţii garantează în acelaşi timp,
promovarea legalităţii şi a echităţii. Este indiscutabil că un act nu este valabil
"decât dacă nu este contrariu legilor în vigoare în momentul când este
îndeplinit" 69 . Evident că cel ce face un astfel de act "face un lucru valabil şi
legal, şi nu se află în culpă" 7 0 . A da legilor libertatea să modifice situaţiuni
definitiv stabilite şi acte definitiv terminate \ "ar fi a se întrona arbitrariul" 7 2 .
Examinându-se din aceste multiple puncte de vedere principiul
neretroactivităţii, în literatura de specialitate s-a observat - în acelaşi timp - că
aplicarea sa chezăşuieşte respectarea intereselor economice şi sociale ale
membrilor colectivităţii respective" 7 3 .

Ibidem. Vezi şi I. Demeter, în voi. "Teoria generală a statului şi dreptului", loc. cit., pp. 392-393.
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 20.
Art. 15, al. 2, Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991.
Art. 1, Codul Civil Român. (Vezi şi Cod civ. din 1589, 1911).
Art. 10, Activitatea legii penale, Codul Penal, loc. cit.
Art. 11, Neretroactivitatea legii penale, Codul Penal, loc.cit. •
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 20.
Ibidem.
Ibidem. Vezi şi I. Demeter, Op. cit, p. 392.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
I. Demeter, Op. cit., p. 392 şi urm. Orice abatere de la acest principiu are, în cele mai multe cazuri, <
în primul rând când este vorba de raporturi juridice civile şi comerciale, consecinţe din cele mai
grave prin atingerile aduse intereselor economice implicate. (Vezi şi Nicolae Popa, Op. cit,
p. 179).

192
 Totuşi, când norma nouă se referă la drepturi câştigate sub norma veche,
acestea se menţin în baza principiului drepturilor câştigate, care nu pot fi
retrase, sau nerecunoscute, deoarece ar contraveni principiilor echităţii şi
justiţiei.
în toate cazurile, însă, în care legea nouă stipulează alte drepturi - decât
cele câştigate în trecut - norma va opera numai pentru viitor.
în dreptul constituţional, de pildă, normele de procedură sau normele prin
care se stipulează competenţele anumitor organe au o aplicare imediată,
înlăturând normele vechi chiar din momentul intrării în vigoare a normelor noi.
în cazul normelor cu caracter interpretativ, acestea fac corp comun cu
normele supuse interpretării.
în dreptul penal, se aplică legea mai blândă, cea care este mai favorabilă,
dacă în perioada scursă între săvârşiră faptei şi judecată au fost adoptate noi
reglementări.
Retroactivitatea unei norme - ca excepţie de la principiul neretroactivităţii -
poate fi, în cazuri deosebite, expres stipulată în actul normativ, sau poate fi
fac/fă, dacă se realizează pe cale de interpretare de către instanţă.
Aşadar, excepţiile de la principiul neretroactivităţii normei juridice sunt
următoarele: legea penală mai blândă; prevederea expresă că legea se aplică
şi unor fapte petrecute anterior; legile interpretative 7 4 .
1. Excepţia privind legea penală mai blândă este expres stipulată chiar în
Constituţia României 7 5 , iar în Codul penal român, se consacră că "legea penală
nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă" 7 6 . în cazul în care "de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
cea mai favorabilă"77. Când "legea anterioară esfe mai favorabilă, pedepsele
complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute
în legea penală nouă nu se mai aplică'' 78 .
în cazul pedepselor definitive, Codul nostru penal stipulează două situaţii:
când aplicarea legii penale mai favorabile esfe obligatorie şi când aplicarea legii
penale mai favorabile este facultativă.
Aplicarea legii mai favorabile este obligatorie "dacă după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă, în timpul executării
ei a intervenit o lege, care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii" 7 9 ,
în acest caz, "pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune" °.

I. Demeter, Op. cit, p. 393.

Art. 15, al. 2, Constituţia României adoptată la 8 decembrie 1991.
Art. 12, Codul penal, loc. cit.
Art. 13, al. 1, Codul penal, loc. cit
Art. 13, al. 2, Codul penal, loc. cit.
Art. 14, al. 2, Codul penal, loc. cit. Principiul este stipulat cu claritate în primul aliniat al acestui
articol, care precizează că, atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
Art. 14, al. 2, Codul penal, loc. cit.

193
 De asemenea, aplicarea legii mai favorabile este obligatorie, în cazul în
care "legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda" 8 1 .
Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă, precum şi măsurile
educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă "nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de această lege" 8 2 .
Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate "se
ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a
acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită" potrivit dispoziţiilor exprese ale
legii 8 3 .
Aplicarea legii mai favorabile esfe facultativă când după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar
sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea
nouă" 8 4 . în acest caz "ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana
condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune
fie menţinerea, fie reducerea pedepsei" 8 5 . Se dispune, însă, în mod expres, că
"pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea
acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru
infracţiunea săvârşită" 8 6 . De asemenea, legea prevede şi posibilitatea reducerii
pedepsei 8 7 .
Există o bogată literatură de specialitate, care demonstrează necesitatea
aplicării legii mai blânde. Profesorul I. Demeter, de pildă, subliniază că
aplicarea retroactivă a legii mai blânde se explică prin aceea că, dacă o
anumită faptă are o periculozitate socială mai redusă sau nu mai prezintă
periculozitate socială, este normal ca cei care au săvârşit o asemenea faptă
"să fie sancţionaţi mai uşor sau să nu fie sancţionaţi de loc" 8 8 . Toţi specialiştii
observă că "legile care micşorează sau suprimă penalităţile sunt socotite
retroactive, deoarece faptele anterioare se pedepsesc după legea în vigoare în
momentul aplicării pedepsei, în cazul în care legea aceasta a scăzut
penalitatea" 8 .
2. Prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior.
Această excepţie, de la principiul neretroactivităţii normei juridice este cunoscut
sub denumirea de retroactivitate expresă90. După cum observa profesorul I.
Demeter, aplicarea retroactivă a normei juridice este, uneori necesară, în
scopul "de a înlătura unele piedici care frânează procesul transformărilor

Art. 14, al. 3, Codul penal, loc. cit. Deci, pedeapa aplicată se înlocuieşte cu amenda". Mai mult,
ţinându-se seama de partea executivă din pedeapsa închisorii "se poate înlătura în totul sau în
parte, executarea amenzii".
Art. 14, al. 4, Codul penal, loc. cit.
Art. 14, al. 5, Codul penal, loc. cit.
Art. 15, al. 1, Codul penal, loc. cit.
Art. 15, al. 1, Codul penal, loc. cit.
Ibidem.
Art. 15, al.2, Codul penal, loc. cit.
I. Demeter, Op. cit, p. 393.
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 24.
Vezi Nicolae Popa, Op. cit, pp. 180-181.

194
sociale" 9 1 . în toate aceste cazuri, "legiuitorul indică, în mod expres, caracterul
retroactiv al normelor juridice respective" 9 2 . Autorii sunt de acord în privinţa
faptului că "legiuitorul este totdeauna în drept să facă o lege retroactivă" 93 . în
doctrină s-a pus întrebarea dacă - în acest scop - se impune folosirea noţiunii
"retroactiv" în textul legii? Precizându-se că "vor fi întotdeauna retroactive legile
cărora legiuitorul le-a dat acest efect" 9 4 , s-a precizat că petru aceasta nu este
nevoie ca în text să se întrebuinţeze expresia "retroactivă", fiind suficient "să se
prevadă că legea se aplică şi în trecut" 9 5 .
O altă problemă care se pune în legătură cu retroactivitatea expresă este
aceea dacă aceasta constituie un drept şi o obligaţie a legiuitorului sau dacă
retroactivitatea poate fi constatată şi de către instanţă pe cale de interpretare,
în această privinţă împărtăşim opinia profesorului Nicolae Popa, care observă
că "întrucât efectul retroactiv al unei norme de drept apare ca o excepţie -
regula fiind neretroactivitatea - şi întrucât excepţiile sunt de strictă
interpretare" 9 6 , atribuirea efectului retroactiv al unei norme "trebuie expres
specificată în conţinutul normei"97.
3. Legile interpretative se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care
o interpretează, deoarece "nu aduc norme noi, ci explică doar sensul legii la
care se referă" 9 8 , făcând, de altfel, corp comun cu aceasta 9 9 . Definind acest tip
de legi, I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie şi Nic. G. Nedelcu precizau că
legile interpretative sunt "acelea pe care legiuitorul le face pentru a explica
dispoziţiunile unei legi anterioare, fără a introduce dispoziţiuni noi" 1 0 0 . Se
înţelege că din punct de vedere pur juridic "este tot o singură lege, cea veche,
în care cea interpretativă s-a integrat ca o simplă explicaţiune a textului" 1 0 1 .
Caracterul retroactiv al legii noi rezultă din faptul că ea se aplică "la toate actele
şi faptele intervenite între legea iniţială şi cea interpretativă" 1 0 2 .
După cum am precizat, norma juridică nu ultraactivează, adică nu se
poate aplica după ce a ieşit din vigoare.
De la această regulă generală, fac excepţie normele cu caracter temporar
sau excepţional, sub care s-a comis fapta. Aşa, de pildă, dacă fapta s-a
descoperit, în penal, când a încetat efectul legii temporare (cum este furtul în
timpul unei calamităţi), cercetarea se finalizează, iar vinovatul este tras la
răspundere. în acest sens, în Codul penal se stipulează în mod expres că
"legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de
timp

I. Demeter, Op. dt, p. 393.

91

92
Ibidem (subl.ns).
I. Rosetti-Bälänescu, Ovid Sachelarie, Nie. G. Nedelcu, Op. cit, p. 23 (subl. ns).
93

94
Ibidem.
95
Ibidem.
Nicolae Popa, Op.cit., pp. 180-181.
96

97
Ibidem (subl. ns).
1 . Demeter, Op. cit, p.393.
9 8

99
Ibidem.
I. Rosetti-Bälänescu, Ovid Sachelarie, Nie. G. Nedelcu, Op. cit, p. 23-24.
100

101
Ibidem.
102
Ibidem.
Art. 16, Codul penal, loc. cit.
103

195
 Principiul nesupravieţuirii legii care a ieşit din vigoare se referă la faptul că
o lege care a ieşit din vigoare "nu se poate aplica situaţiunilor viitoare sau
efectelor viitoare încă nerealizate ale actelor făcute în trecut" 1 0 4 . Experienţa
demonstrază că regula nesupraviţuirii legii ieşite din vigoare se aplică fără
restricţie legilor de drept public, iar în domeniul dreptului privat "se aplică
dispoziţiunilor imperative ale legilor referitoare la organizarea proprietăţii
funciare, la starea şi capacitatea personelor etc." 1 0 5 .
Totuşi, sunt recunoscute - şi în raporturile de drept privat - câteva excepţii
de la principiul nesupravieţuirii legilor ieşite din vigoare. Astfel, sunt
"dispozitiunile care aduc modificări neechitabile previziunilor legitime ale
părţilor" 1 0 6 ; dispozitiunile pentru care "legiuitorul a prevăzut să fie aplicate mai
târziu" 1 0 7 .
1. Având în vedere că legea de bază a părţilor este contractul, când o lege
nouă ar veni să modifice pentru viitor, prin dispozitiunile supletive, efectele
convenţiunilor "ea nu ar putea reglementa decât convenţiunile viitoare" 1 0 8 , astfel
că neputând modifica efectele chiar nerealizate încă ale convenţiunilor
anterioare, legea ieşită din vigoare "va supravieţui" 1 0 9 .
2. O altă situaţie în care se consideră că legea ieşită din vigoare trebuie
să se aplice, supravieţuind, este atunci când "legea nouă ar aduce o atingere
neechitabilă previziunilor legitime ale părţilor" 1 1 , adică acele consecinţe pe
care au putut conta şi în vedera cărora "au făcut actul" 1 1 1 . Mai mult, în acest
caz, fiind implicat principiul echităţii, se consideră că supravieţuirea legii ieşite
din vigoare s-ar putea justifica "chiar şi împotriva unor dispoziţiuni imperative
ale legii noi" 1 1 2 . Chestiunea se pune cu acuitate în cazul unor legi noi, adoptate
sub influenţa unor grupuri de presiune, care urmăresc realizarea unor interese
economice imediate, prin înfrângerea şi chiar violarea principiului echităţii 1 1 3 .
3. S-a admis, totodată, că legiuitorul - când face o lege nouă - "poate să
menţină pe câtva timp dispozitiunile legii vechi" 1 1 4 . Asemenea dispoziţiuni
tranzitorii, care acordă încă o supravieţuire regulilor anterioare se întâlnesc în
Codul Comercial 1 1 5 şi în alte legi.

c. Ieşirea din vigoare

Se cunosc trei modalităţi prin care o normă juridică iese din vigoare:
ajungerea la termen; desuetudinea; abrogarea.
1. Ajungerea la termen rezultă din textul actului normativ. De pildă, într-un
ordin al unui ministru se poate stipula că achiziţionarea cerealelor se va face

I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 24.

Vezi Capitolul referitor la Principiile dreptului.

113

I. Rosetti-Bălănecu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 24.

114

Art. 958, 962 şi urm. din Codul comercial român.

115

196
 "în perioada 1 august - 30 septembrie" a anului respectiv. Aceasta înseamnă
că la 30 septembrie, norma respectivă iese din vigoare.
2. Desuetudinea este acea modalitate de ieşire din vigoare, determinată
de trecerea timpului, de inactualitatea aplicării unor norme, datorită faptului că
nu mai au obiect, cum este cazul la noi a normelor privind funcţionarea
cooperativelor agricole de producţie, desfiinţate în urma Revoluţiei Române din
1989.
3. Abrogarea este modul clasic prin care normele juridice ies din vigoare.
Abrogarea este expresă şi tacită116.
Abrogarea expresă, la rândul ei, este directă, când legea stipulează
nemijlocit acest lucru, şi indirectă, când din textul actului normativ rezultă
aceasta. Exemplu de abrogare expresă - directă este cazul în care legea
precizează în corpul său că "la data intrării în vigoare a acestei legi încetează
valabilitatea legii anterioare".
în cazul în care în actul normativ se precizează că "la data intrării în
vigoare a acestui act normativ, se abrogă orice dispoziţie contrară, suntem în
prezenţa unei abrogări exprese - indirecte 1 1 7 .
Abrogarea tacită este atunci când o materie - reglementată printr-o lege
anterioară - face obiectul unei noi reglementări, printr-un alt act normativ 1 1 8 .
în dreptul internaţional, în cazul în care se convine textul unui nou Tratat,
care intră în vigoare, în mod implicit, vedhiul Tratat încetează să mai aibă
aplicabilitate 1 1 9 .
în literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra faptului că "abrogarea
tacită sau implicită este şi ea o manifestare de voinţă a organelor legislative
competente, exprimată într-un act normativ corespunzător" 1 . Se înţelege că,
acest act normativ, "chiar dacă nu cunoaşte nici o clauză expresă de abrogare,
fiind însă o lege posterioară, desfiinţează orice altă dispoziţie contrară, dacă
aceea este anterioară" 1 2 1 .
După cum rezultă din subcapitolul anterior, în toate legislaţiile găsim şi legi
"cu o durată de aplicare prestabilită" 1 2 2 . Aceste legi poartă denumirea-de legi
temporare. Dacă caracterul vremelnic al acestor legi este determinat de o dată
fixă, atunci legile respective poartă denumirea de "legi cu termen"123.
De pildă, au caracter temporar legile date pentru anumite situaţii,
provizorii, cum este cazul legilor excepţionale în caz de război sau stare de
calamitate. Principiu care acţionează în cazul acestor legi este cel potrivit
căruia odată cu încetarea stării excepţionale, ele îşi pierd efectul. Am văzut, în
subcapitolul anterior care sunt excepţiile de la acest principiu.

I. Demeter, Aborgarea normelor juridice, în Justiţia nouă, No. 2, 1959, pp. 198-199.
1 . Demeter, Op. cit, p.393.
1 1 7

1 . Demeter, Aborgarea normelor juridice, în loc. cit.

1 1 8

Pentru o tratare mai ampiă şi documentată, a se vedea Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional.
119

Introducere în Dreptul internaţional public, Editura ALL, 1997, p. 275.

I. Demeter, Op. cit, p.393.
120

I. Demeter, Aborgarea normelor juridice, loc. cit.

121

I. Demeter, Op. cit, p. 394.

122

197
 Legiuitorul recurge la promovarea unor legi cu termen în cazul în care
"necesitatea legii respective pe o anumită durată de timp se poate prevedea cu
precizie" 1 2 4 .
După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, legea se poate aplica
şi după scoaterea ei din vigoare, tot în temeiul "principiului legii mai blânde ca
şi în cazul retroactivităţii 1 2 , precum şi în baza principiilor echităţii, aşa cum a
rezultat din analiza efectuată în subcapitolul anterior şi în Capitolul referitor la
Principiile dreptului.

§2. Acţiunea normei juridice în spaţiu

Norma juridică acţionează asupra teritoriului unui stat, încadrându-se în

limitele acestui teritoriu.
Ce cuprinde teritoriul?
Teritoriul cuprinde solul; subsolul; apele interioare; marea teritorială;
fluviile ce stabilesc frontiera (firul apei; talvegul); coloana de aer cuprinsă în
limitele frontierelor; navele şi aeronavele (oriunde s-ar afla).
Legea se aplică asupra cetăţenilor, asupra străinilor aflaţi pe teritoriul ţării
respective şi asupra apatrizilor (persoane fără cetăţenie), în cazul în care
aceştia se află, de asemenea, pe teritoriul statului.
în literatura de specialitate s-a observat că acţiunea legii în spaţiu trebuie
examinată sub aspect internaţional şi sub aspectul competenţei teritoriale a
organelor statului 1 s . Sub aspect internaţional, statuarea efectului legii în spaţiu
"porneşte de la faptul că statele sunt suverane asupra teritoriului lor" 1 în
virtutea acestui principiu "acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului
său teritoriu, excluzând, totodată, acţiunea legilor altor state" 1 2 8 .
Totuşi, dezvoltarea relaţiilor internaţionale, mai ales în condiţiile extinderii
şi adâncirii proceselor de integrare în Europa şi în alte zone ale lumii,
determină apariţia unor excepţii de la "exclusivitatea aplicării legilor ţării
respective pe teritoriul său" 1 2 9 . Aceste excepţii le vom trata la alte cursuri,
îndeosebi cel privind Dreptul comunitar şi la cursul privind Dreptul comerţului
internaţional.
Este de precizat că în lumina principiului egalităţii depline a statelor,
aceste excepţii "nu violează principiul suveranităţii statelor şi se bazează pe
liberul consimţământ al statelor"130.
Experienţa istorică arată că în privinţa acţiunii normei juridice în spaţiu,
principiul care guvernează materia este cel potrivit căruia "fiecare popor este
cârmuit de dreptul său". Francii erau cârmuiţi de Lex salica (Legea salică),

In Dreptul comunitar - ramură nouă a dreptului determinată de ultimele evoluţii în

domeniul integrării europene - sunt tratate pe larg condiţiile şi modalităţile de exprimre a
consimţământului.

198
Romanii de dreptul roman etc. Aşadar, acţiunea normei juridice în spaţiu este
bazată pe regula teritorialităţii 1 3 1 .
Cu timpul, însă, ca urmare a dezvoltării raporturilor civile şi comerciale,
apare conflictul de legi. Se conturează, tot mai pregnant, Statutul real (al
bunurilor) şi Statutul personal (al persoanelor).
Apariţia conflictului de legi, determină stabilirea unor reguli, în baza cărora
s-a convenit că se aplică: Lex locl actus (legea locului unde s-a încheiat actul).
Lex personalis (legea personală). Lex fori (legea instanţei); Lex rei sitae (legea
locului unde se află bunul).
Precizăm că, în cazul legii penale, se aplică strict principiul teritorialităţii 1 3 2 .
în dreptul privat, imobilele situate pe teritoriul României, de pildă, sunt
supuse legii române, chiar în cazul când sunt în posesia străinilor 1 3 3 .
Legile privind starea civilă şi cele care se referă la capacitatea
persoanelor se aplică românilor chiar când aceştia au reşedinţa în străinătate.
în ceea ce priveşte forma actului ce se întocmeşte, se aplică legea
teritorială (locus regit actus).
Fără îndoială că una din cele mai complexe probleme este şi rămâne
aceea a conflictelor de legi în spaţiu. Pentru a o înţelege mai bine câteva
referiri la evoluţia acestei probleme pe parcursul timpului se vădeşte a fi
necesară.
Este ştiut că - încă din Evul Mediu - guverna principiul teritorialităţii legilor,
aplicându-se exclusiv legile ţării "în interiorul graniţelor sale" 1 3 4 . în Italia, legile
particulare fiecărei republici se numeau statute, de unde provine şi teoria
statutelor folosită pentru a numi conflictele de legi. Cu trecerea timpului
cuvântului statut i s-a dat înţelesul de lege, păstrându-se în toate analizele care
au urmat. Este de menţionat, în legătură cu statutele că regulile privitoare la
bunuri se numeau statute reale şi erau considerate teritoriale, iar regulile
privitoare la persoane se numeau statute personale, urmând persoana chiar şi
în afara teritoriului pe care îşi afla domiciliul135. Treptat "s-a luat obiceiul a se
numi statut real toate legile exclusiv teritoriale şi statut personal toate legile cu
aplicaţiune extrateritorială"™6.
Atât în practică, cât şi în doctrină, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se
admiteau statutele ca regulă generală, susţinându-se teritorialitatea legii,
statutele personale fiind "o excepţie strictă" 1 3 7 . Mai târziu, în cursul secolului al
XVIII-lea, "se admite ca principiu general realitatea statutelor, adică
aplicaţiunea teritorială a legii (locus regit actus)138".

Vezi I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic G. Nedelcu, Op. cit, p.25. Autorii atrag atenţia
asupra faptului că "în principiu, legile româneşti se aplică tuturor cetăţenilor români care locuiesc
în România". (Ibidem, p.25).
132
în Codul penal Român se stipulează fără echivoc acest principiu, precizându-se că "legea penală
se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României" (Aplicarea legii penale în spaţiu.Art. 3,
Codul penal, loc. cit).
133
A se vedea în acest sens ampla analiză efectuată la cursurile de drept civil şi internaţional privat.
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p.25.
134

135
Ibidem.
136
Ibidem.
137
Ibidem.

199
 Dezvoltarea relaţiilor economice, în general, şi a celor comerciale, în
special, a pus şi pune cu acuitate, problema conflictului de legi, ceea ce a
determinat cu necesitate precizarea legilor care se aplică în diferite situaţii
concrete, căpătând un câmp tot mai larg principiul personalităţii legilor139.

, §3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

în baza prevederilor constituţionale, legile şi celelalte acte normative se

140
aplică în mod egal tuturor cetăţenilor .
a. Precizând în subcapitolul anterior, principiul teritorialităţii legii penale,
trebuie observat, că textel'e în vigoare stipulează, totodată, personalitatea
acestei legi. în acest sens, Codul penal statuează că "legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară" 1 4 1 .
Consacrând realitatea legii penale, Codul statuează, în acelaşi timp, că "legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului
român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare
gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţeaa român, când sunt
săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării" 1 4 2 . Legea prevede, însă, că punerea în mişcare a
acţiunii penale, în cazul acestor infracţiuni "se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general" 1 4 3 .
Legea penală se aplică şi altor infracţiuni - decât celor enunţate -
"săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: fapta este prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită; făptuitorul se află în
ţară" 1 4 4 . Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau
contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a
obţinut extrădarea lui" 1 4 5 . Aceste exigenţe normative nu se aplică "în cazul
când, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există vreo
cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată
ori este considerată ca executată" 1 4 . în Codul nostru penal se stipulează că
atunci când "pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte,
se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
străine" 1 4 7 .

Ibidem. Vezi şi analiza efectuată de profesorul Nicolae Popa, Op. cit, pp. 185-186.
Vezi art. 23, Constituţia României adoptată la 8 decembrie 1991.
Art. 4, Codul penal, loc. cit.
Art. 5, al. 1, Codul penal, loc. cit.
Art. 5, al. 2, Codul penal, loc. cit.
Ibidem, art. 6, al. 1.
Ibidem, art. 6, al.2.
Ibidem, art. 6, al.3.
Ibidem.

200
 Ţinând seama de exigenţele noastre constituţionale 1 4 8 , dispoziţiile
enunţate se aplică "dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
interanaţională 149 ".
Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată "pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii" 1 5 0 .
b. în dreptul privat, legea prevede că "numai imobilele aflătoare în
cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de
străini" 151 . în privinţa stării civile şi capacităţii persoanelor - aşa cum am
precizat - "se aplică legea personală" 1 5 2 . De regulă, în privinţa contractelor, se
aplică legea personală. Părţile sunt, însă, libere - în cazul în care doresc
aceasta - să aplice dispoziţiile legii locale, în loc de cele ale legii personale 1 5 3 .
Doctrina este în consens asupra faptului că în toate chestiunile ce depind de
voinţa părţilor şi relativ la care dispoziţiile legii sunt numai interpretative şi nu
imperative "se va aplica legea personală numai dacă părţile nu au dispus
altfel'; 154 .
în p/ivinţa succesiunilor, jurisprudenţa deosebeşte bunurile succesorale
mobile de bunurile succesorale imobile, supunând bunurile succesorale mobile
legii personale a defunctului, iar bunurile succesorale imobile le supune legii
teritoriale a locului 1 5 5 .
c. în baza reglementărilor în vigoare, misiunile diplomatice şi consulare
sunt supuse unor reglementări speciale, care asigură imunitatea asupra
sediului lor şi asupra personalului 1 5 6 .
Sediul misiunii diplomatice şi consulare se bucură de inviolabilitate, agenţii
ordinii publice neavând îngăduinţa să intre spre a efectua acte procedurale,
decât cu aprobarea expresă a şefului de misiune.
Personalul diplomatic se bucură de privilegii şi imunităţi, iar în cazul în
care un diplomat săvârşeşte o faptă gravă, statul acreditar poate cere
retragerea sa, ori poate să-l declare persona non-grata157.
Personalul tehnico-administrativ se bucură, la rândul său, de privilegii şi
imunităţi, cu excepţia imunităţii de jurisdicţie, care poate fi aplicată numai în
cazul îndeplinirii unor funcţii oficiale.
Personalul de serviciu se bucură de imunitate numai în legătură cu actele
săvârşite în baza funcţiilor lor.

Art. 20, Constituţia României adoptată la 8 decembrie 1991.

Art. 7, Codul penal, loc. cit.
149

Art. 9, Codul penal, loc. cit.

150

A se vedea reglementările de drept internaţional privat adoptate prin Legea No 105 din 1992.
151

152
Ibidem.
I. Rosetti-Bălănescu, Ovld Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 27.
153

154
Ibidem.
155
Ibidem, pp. 27-28 (sub. ns.).
156
Codul nostru penal stipulează în mod expres că "legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite
de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate
cu conveniiie internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român" (Art. 8,
Imunitatea de jurisdicţie).
Pentru o tratare mai amplă a se vedea Raluca Miga-Beşteliu, Op. cit, pp. 165 şi urm. Statul
157

naţional este obligat să acorde propriilor cetăţeni, aflaţi pe teritoriul altui stat, protecţie
diplomatică. Prin Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic (1961), protecţia
diplomatică dobândeşte un caracter convenţional.

201
 Totodată, sunt inviolabile documentele diplomatice: valiza diplomatică;
curierul diplomatic.
Consulii se ocupă de interesele economice, juridice şi culturale ale
Statului pe care îl reprezintă. Ei se preocupă - în legătură directă cu organele
locale - de rezolvarea problemelor cetăţenilor statului propriu.
în realizarea misiunii lor, consulii au căderea să încheie acte juridice,
inclusiv acte notariale.
d. Străinul este persoana care are cetăţenia altui stat. Persoana care nu
are cetăţenie - după cum am precizat, deja - esfe apatrid.
în cazul străinilor se aplică: regimul naţional; Regimul special; Regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate 1 5 8 .
1. în privinţa drepturilor civile, se recunosc pentru străini aceleaşi drepturi
ca pentru proprii cetăţeni.
2. Regimul special presupune acordarea unor drepturi, stipulate în
acorduri internaţionale sau în legislaţia naţională, cum este la noi cea care
stabileşte regimul investiţiilor străine şi drepturile investitorilor străini. .
3. Regimul clauzei naţiunii celei mai favoizate, presupune un tratament
avantajos, ca acela acordat unui stat terţ considerat ca favorizat. Un asemenea
regim este acordat ca efect al unor înţelegeri bilaterale între ţările respective 1 5 9 .
Avantajul regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate constă în
înlăturarea discriminărilor; acordarea unor facilităţi în relaţiile politice şi
economice (exporturi; importuri; tarife vamale; tranzit; administrarea justiţiei;
regimul persoanelor fizice şi juridice e t c ) .

Vezi şi Nicolae Popa, Op. cit, pp. 188-189.

Vezi Raluca Miga-Beşteliu, Op. cit, p. 154. Regimul străinilor bazat pe clauza naţiunii celei mai
favorizate, este acela prin care se acordă cetăţenilor unul stat străin, în temeiul unor tratate
internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui stat terţ.
în principiu, regimul străinilor se stabileşte de fiecare stat, care - prin legislaţia sa, prin actele
administraţiei şi ale justiţiei - determină "drepturile şi obligaţiile străinilor, condiţiile de intrare şi
ieşire din ţară etc" (Ibidem, p. 153). Un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în
teritoriul său, dar poate condiţiona această intrare. Mai mult, un stat este îndreptăţit să expulzeze
orice străin,"dar pentru motive temeinice". (Ibidem, p. 153).

202
 Capitolul IX
IZVOARELE DREPTULUI

Esenţa şi conţinutul dreptului cunosc forme, modalităţi specifice de

exprimare. Aceste modalităţi sunt cunoscute în ştiinţa dreptului sub denumirea
de izvoare ale dreptului. Ele au evoluat pe parcursul dezvoltării istorice a
societăţii, sub influenţa schimbărilor social-economice de la o epocă la alta şi
chiar de la o etapă la alta.

I. I z v o a r e l e d r e p t u l u i din p e r s p e c t i v ă istorică

înţelegerea evoluţiei dreptului în decursul timpului implică cunoaşterea -

între altele - a conturării şi dezvoltării modalităţilor specifice de exprimare a
esenţei şi conţinutului său în diferite etape istorice.

§ 1 . Preponderenţa obiceiului (cutumei)

Un mare istoric al dreptului, Sumner-Maine 1 observa că la început nu au

fost nici cutume, nici legi scrise, ci numai ordine individuale ale autorităţii, care,
treptat, au fost concepute ca sentinţe individuale, cunoscute sub numele de
themistes - de la numele zeiţei dreptăţii Themis. în cazuri identice, judecătorii
dădeau aceeaşi sentinţă, comunitatea obişnuindu-se cu hotărârile date în
cazuri similiare şi acceptându-le ca atare. Se formează un obicei care se
extinde, treptat, pe cale orală, intrând în obişnuinţa judecătorilor sub forma unei
cutume memorate. Cu timpul, se simte nevoia adunării şi consemnării
hotărârilor judecătorilor în repertorii de hotărâri2. Impunându-se, tot mai mult,
aceste obiceiuri sunt consacrate de autoritatea de stat, dându-le o formă
obligatorie 3 .
în forma lor primitivă, regulile obiceiului sunt inspirate - aşa cum am
precizat în analiza esenţei dreptului - din precepte morale şi religioase. Legea
celor Douăsprezece Table, Legile lui Solon, Legile lui Dracon confirmă
caracterul lor complex - moral, religios, penal, civil 4 . în Italia, Spania, Franţa,
Anglia, Germania legile imperiului roman de apus au avut o puternică influenţă,
care s-a menţinut după ce "imperiul roman s-a desfăcut" 5 , transformându-se în

Sumner-Maine, L'ancien droit (citât dupä Mircea Djuvara, Op. cit., p. 288).
1

Heinrich A. Rommen, The Natural Law. A Study in Legal and Social History and Philosophy, Liberty
2

Fund, Indianapolis, 1998, pp. 3-30.

3
Ibidem. The Legacy of Greece and Rome, p. 3 si urm.
4

Mircea Djuvara, Op.cit., p. 290.

5

203
cutume 6 . Populaţiile "au continuat să le practice mai departe şi s-au instituit,
astfel, cutume întemeiate pe principii de drept roman" 7 .
în Anglia, "Common Law" are la izvoarele sale "cutume derivate din
legislaţia romană, amestecată, bineînţeles, cu cele ale popoarelor băştinaşe şi
a celor germanice" 8 , care au venit în urmă "peste insulele britanice" 9 .
Charles Montesquieu observa că "vechii greci, pătrunşi de necesitatea de
a cultiva virtutea la popoarele ce trăiau sub un guvernământ popular, au creat,
pentru a le-o inspira, instituţii neobişnuite" 1 0 . Legile pe care Lycurg le-a impus
lacedemonienilor dau impresia că reflectă "istoria sevarambilor" 1 . Legile din
Creta "erau modelul celor din Lacedemona, iar cele ale lui Platon erau
îndreptarea acestora" 1 2 . Montesquieu atrăgea atenţia că marii legislatori ai
Greciei antice au ştiut să înveţe din obiceiurile înrădăcinate de secole şi
recurge la modalităţi de exprimare adecvate ale dreptului în epoca lor. Lycurg -
de pildă - reuşind să îmbine "cea mai crudă robie cu cel mai înalt grad de
libertate, cele mai crude sentimente cu cea mai mare moderaţie, a dat trăinicie
cetăţii sale" 1 3 . Se părea că lipsesc toate resursele "de meşteşuguri, de negoţ,
de bani, de zidurile cetăţii; omul avea râvnă, dar nu nădăjduia în îmbunătăţirea
situaţiei sale; el avea simţămintele naturale, fără a fi însă nici copil, nici soţ, nici
tată; castităţii i se răpea însăşi pudoarea" 1 4 . Şi, totuşi, pe aceste căi "a fost
condusă Sparta spre mărire şi glorie" 1 5 . Instituţiile ei "au avut un caracter atât
de infailibil, încât n-o putea doborî câştigând biruinţa pe câmpul de luptă, dacă
nu izbuteai s-o lipseşti de rânduielile sale" 1 6 .
Obiceiurile (cutuma) şi-au găsit expresia în reglementări scrise, iar un
legiuitor "om virtuos, a organizat un popor la care cinstea pare ceva tot atât de
firesc pe cât era bărbăţia la spartani" 1 7 .

§2. Izvoarele dreptului francez

în Franţa - după ce stăpânirea romană a încetat - au subsistat legile

romane. A rămas "practica dreptului roman, deşi dominaţia romană a
dispărut" 1 8 . S-au creat cutume, obiceiuri conforme cu dreptul roman. în urma
invaziei germanice de la răsărit a urmat un amestec între populaţii, "Galii fiind
supuşi legilor romane, iar Germanii celor germanice" 1 9 .

b
Ibidem, p. 290.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
Charles Louis de Secondât Montesquieu, Op. cit., p. 50.
10

Vezi Denis Vairasse, Le Royaume des Sevarambes, Paris, 1672.

11

Charles Montesqueiu, Op.cit., p. 50.

12

13
Ibidem, pp. 50-51.
14
Ibidem, p. 5 1 .
16
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
Mircea Djuvara, Op. cit., p. 290.
18

19
Ibidem.

204
 In secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, legiuirile romane devin din nou "surse de
drept formal" 2 0 , fără ca diferite cutume să fi ieşit din vigoare. Ori de câte ori
"cutuma locală nu se rostea, se aplicau principiile de drept roman, în special
acelea cuprinse în compilaţiile lui Justinian" 2 1 . Profesorul Djuvara observă că
"întregi domenii de drept, şi poate cele mai importante pentru noi astăzi, scapă
de reglementarea cutumelor" 2 2 . Acestea erau contractele şi obligaţiile "care
rămân reglementate după principiile dreptului roman, chiar în zonele
cutumiare" 3 .
în evoluţia izvoarelor dreptului francez spre forma scrisă - impusă de la
Revoluţia franceză de la 1789 - au mai jucat un rol important ordonanţele
regale, edictele, declaraţiile şi scrisorile patente24.
Codul lui Napoleon - moment fundamental în evoluţia izvoarelor dreptului
în Franţa şi dincolo de hotarele franceze - sistematizează şi unifică întreaga
legislaţie civilă din Franţa. Codul a fost promulgat sub formă de 36 de legi
succesive în intervalul de la 1803 până în martie 1804 şi avea 2281 de
articole 25 .

§3. Izvoarele dreptului român

în Ţările Române au fost la început obiceiuri rezultate din dreptul roman

şi, în cea mai mare parte, din vechile obiceiuri ale dacilor. Perioada democraţiei
militare geto-dace "a însemnat o epocă de început în cristalizarea normelor
juridice cutumiare"26. Diodor din Sicilia ne relatează că Zalmoxe afirma că legile
pe care el le-a dat geto-dacilor "i-au fost inspirate de zei" 2 7 . Diodor din Sicilia
socotea că referirea la inspiraţia Divină era determinată de credinţa că
mulţimea "temându-se de puterea celora care au inspirat legile se vor supune
mai cu uşurinţă" 2 8 .
în timpul regelui Burebista, cutuma constituia principalul izvor de drept. Ca
urmare a concentrării în aceleaşi mâini a puterii statale şi religioase, se
constată influenţa preceptelor religioase în primele norme şi instituţii juridice 2 9 .
Obiceiul (cutuma) a căpătat denumirea de drept al pământului sau de jus
valachicum sau jus valachorum (Walachorum), adică dreptul românesc (valah)
sau dreptul românilor (valahilor) 3 0 . Acesta a fost un sistem de reglementare
obişnuielnică, de obşte. Sistemului de drept propriu românesc "i s-au adăugat

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem. Aceste cutume se formează "prin influenţa hotărârilor judecătoreşti care se repetă. Pentru
ca o cutumă să existe, şi fenomenul este general, pentru orice cutumă, ea trebuie să fie notorie,
să nu poată fi discutată" (Ibidem).
Scrisorile patente erau ordine regale individuale. Toate celelalte forme de exprimare (izvoare ale
dreptului francez), enunţate erau emanaţia voinţei regale.
Pentru o tratare amplă şi documentată a evoluţiei acestor izvoare, a se vedea Mircea Djuvara,
Istoricul izvoarelor formale ale dreptului pozitiv francez, în "Opera cit.", pp. 290-295.
Vladimir Hanga şi alţii, Istoria Dreptului Românesc, loc. cit., p. 54.
Diodor Siculus, I, 94.
Vladimir Hanga, Op. cit, p. 54. Vezi Eustaţiu, în GGM, II, p. 270.
Ibidem, p. 62.
Ibidem, p. 172.

205
în cursul receptării obişnuelnice sau formale de către statul feudal, o serie de
dispoziţii şi obiceiuri noi, menite să-i asigure o netă funcţiune feudală" 3 1 .
Unii cercetători arată că prima pravilă scrisă aparţine lui Alexandru cel
Bun. "Primind coroana regală de la împăratul Constantinopolului - arăta
Dimitrie Cantemir 3 2 - Alexandru cel Bun a luat şi legile grecilor care erau
cuprinse în cărţile (Basilicale)" şi a introdus acest drept în Moldova" 3 3 . Pravila
de ispravă şi Pravila din Codex Negosianus sunt primele legiuiri în româneşte.
Din Nomocanonul lui loan Postnicul de la sfârşitul secolului al XVI-lea s-au
găsit fragmente în Pravila de la leud şi în Pravila lui Coresi34.
Matei Basarab a tipărit la Govora, în 1640 Pravila mică privind regulile de
împărţire a moştenirii; relaţiile dintre copii adoptivi şi neadoptivi cu părinţii
sufleteşti şi trupeşti; piedicile la căsătorie; infracţiuni sexuale; înfrăţirea
bisericească etc 3 5 .
Vasile Lupu scoate, în 1646, Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti, în care - ca izvoare ale dreptului - sunt recunoscute legea
şi obiceiul. în această pravilă se deosebeşte Pravila lumească (ius humanum)
de Pravila Dumnezeiască (ius diuinum) şi de Pravila firii omeneşti (ius
naturaie). în această Carte de învăţătură se statuează că toţi locuitorii sunt
supuşi legii locului: se reglementează instituţia familiei şi persoanele;
capacitatea persoanelor; vârsta; înrudirea (legitimă; nelegitimă); privilegiile;
căsătoria (logodna; piedicile la căsătorie; concubinajul); adopţiunea 3 6 .
Matei Basarab dispune, în 1652, să se tipărească Pravila cea mare sau
îndreptarea legii m traducera, din greacă, a lui Daniil Panoneanul. După cum se
ştie, Cartea românească de învăţătură şi îndreptarea legii au acelaşi conţinut37.
Izvoarele Pravilii mari a lui Matei Basarab sunt manualul lui Malaxos şi Pravila
lui Vasile Lupu. în Pravila lui Matei Basarab mai sunt incluse o colecţie a
canoanelor apostolice soborniceşti şi ale părinţilor bisericii. Pravila este
împărţită în 417 articole sau glave, fiecare indicând izvorul şi se referă la
închiriere; asociere; donaţie; căsătorie; divorţ; moştenire; procedură civilă şi
penală etc. 3 8 . După cum observă profesorul Mircea Djuvara, pravilele lui Matei
Basarab şi Vasile Lupu "reprezintă o mare epocă de legiferare în istoria
dreptului nostru" 3 9 .
în Transilvania în perioada Voievodatului, dreptul scris aplicat a fost
cuprins în Decretele regale, care reprezentau principalul izvor de drept. Cele
mai multe decrete au fost reunite în cunoscutul Corpus Juris Hungarici.
Concomitent, s-au alcătuit colecţii normative, sancţionate de principii de drept,
sub titlul de Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones. Sunt

Ibidem.
Dimitrie Cantemir, Descriptio, XI, p. 247.
Ibidem.
Viadimir Hanga, Monumentele dreptului scris, în "Opera cit., p. 207.
Ibidem.
Ibidem, pp. 208-209.
Singura deosebire constă în faptul că traducerea din greacă a Cărţii de învăţătură efectuată de
Eustratie, este mai bună decât traducerea efectuată de Daniil Panoneanul.
Viadimir Hanga, Op. cit, pp. 210-211. Pe lângă dreptul cutumiarş\ dreptul scris, în Ţările Române
s-au aplicat în mai multe cazuri legiuirile bizantine (Basilicalele; Digestele, prelucrat de Teofil
Antecessor, Hexabiblosul lui Constantin Harmenopulos).
Mircea Djuvara, Op. cit, p. 296.

206
 cunoscute, apoi, Privilegiile regale, iar, în peroada Principatului, Privilegiile
princiare acordate unor persoane, comunităţi, corporaţii, unor bresle, precum şi
unor grupuri etnice (saşi sau alte naţionalităţi). Acestea au constituit un izvor
formal de drept, prin statuarea unui ius singulare, care consta în acordarea
unor drepturi şi scutiri categoriilor respective, stipulând pentru ele o poziţie
juridică specială 4 0 . Un loc important au ocupat şi Statutele Ţării Făgăraşului şi
Statutele Municipale Săseşti, care conţineau o serie de norme de drept
cutumiar, iar Statutele Muncipiale reprezentau o codificare a dreptului
orăşenesc din municipiile săseşti 4 1 . în acelaşi sens, trebuie menţionate
Constituţiile secuilor din 1555, Statutele şi Constituţiile Sibiului, Zarandului,
Odorheiului e t c , care reflectau dreptul de administrare locală, precum şi
dreptul la organizare al breslelor 4 2 .
Este cunoscut că o importanţă deosebită au - în cunoaşterea şi, mai ales,
în înţelegerea izvoarelor dreptului românesc - Codul Calimachi, de la 1816 şi
Codul Caragea 4 3 , de la 1817. Scarlat Calimachi l-a însărcinat pe Dimitrie
Bojincă să facă o codică de legi, bazată pe Basilicale şi Novele, precum şi pe
Codul austriac, codică care a devenit Codul Calimachi, tratând, în prima parte,
materia persoanelor, în parta a doua'lucrurile, iar, în partea a treia, drepturile
asupra lucrurilor.
în 1817, Vodă Caragea a însărcinat pe logofătul Atanasie Cristopol şi pe
Nestor să facă Codul, care a rămas în istoria izvoarelor dreptului românesc,
sub denumirea de Codul Caragea. Ca şi în cazul Codului Calimachi, acest Cod
a fost bazat pe Basilicale şi, în special, pe Harmenopol.
Importanţa deosebită a acestor izvoare de drept rezultă din practica
judecătorească, în care - timp îndelungat - s-a recurs la textele cuprinse în
aceste coduri 4 4 . De asemenea, importanţa acestor texte a fost recunoscută
pentru sistemul instituit prin recurgerea la obiceiul pământului în soluţionarea
cauzelor supuse judecăţii. "Dacă în codul acesta 4 5 nu s-ar afla o lege potrivită
la pricina înfăţişată, atunci se cuvine a se urma pământescul obicei, care în
curgere de mulţi ani, de obşte păzindu-se şi de judecători cercetându-se, s-au
întărit şi cu chipul acesta a dobândit putere legiuită" 4 6 . Definirea dată în Codul
Calimachi obiceiului pământului ca izvor de drept este similară celei date în
dreptul englez, francez şi, în general, în toate sistemele de drept,
recunoscându-se dreptului cutumiar locul şi rolul pe care l-a avut şi îl are ca
unul din cele mai importante izvoare de drept 4 7 .
în urma celor două importante coduri, a intervenit Regulamentul Organic,
care nu a desfiinţat normele pe care le stipulau ci "a reglementat multe din
amănuntele lor" 48 .

Vasile Şotropa, Monumentele dreptului scris, în "Istoria dreptului românesc", loc. cit, pp. 213-217.
Ibidem, p. 218.
Ibidem, p. 219.
Ambele coduri au fost modificate parţial după Regulamentul Organic, rămânând în vigoare până în
1864, adică până la elaborarea Codului Civil Român.
A se vedea, în acest sens, analiza efectuată de profesorul Mircea Djuvara, Op. cit, pp. 297 şi urm.
Codul Calimachi.
Art. 13, Codul Calimachi.
A se vedea analiza din partea a doua a acestui Capitol al Cursului referitor la Cutumă ca izvor de
drept.
Mircea Djuvara, Op. cit, p. 297.

207
 In 1862 încep lucrările pregătitoare pentru unificarea legislaţiei , iar
redactarea oficială a Codului Civil Român s-a încheiat la 20 noiembrie 1864,
intrând în vigoare la 1 decembrie 1865, sub denumirea de Codul Alexandru
loan Cuza 5 0 .

II. Definiţia izvorului de drept

în cercetarea fenomenului juridic s-au acordat spaţii largi explicării şi

analizei problemei izvoarelor dreptului.
Din diferite unghiuri de vedere s-au făcut clasificări, s-au examinat
trăsături comune ale diverselor categorii de izvoare şi s-au relevat elementele
definitorii pentru înţelegerea rolului izvorului de drept în practica juridică.
Astfel, s-a făcut distincţie între izvoarele scrise (actul normativ în general, legea
în special), şi între izvoarele oficiale (cele emise de organele de stat, în forma
prevăzută de lege) şi cele neoficiale (obiceiul, doctrina); între izvoarele directe
(actul normativ; contractul normativ) şi izvoarele indirecte (obiceiul şi regulile
elaborate şi promovate de organe nestatele, neguvernamentale).
1. în literatura de specialitate se întâlnesc atât noţiunea de izvor de drept,
cât şi noţiunea de formă de exprimare a normelor juridice. Evident, ambelor
noţiuni li se atribuie acelaşi conţinut, atât noţiunea de izvor de drept, cât şi
noţiunea de formă de exprimare au în vedere calea parcursă de voinţa
generală pentru ca să devină normă juridică.
Ca urmare a faptului că noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe
sensuri 5 1 , adesea se recurge la noţiunea de formă de exprimare. Argumentul
constituindu-l chiar modul de definire a noţiunii de izvor de drept ca formă de
exprimare a normelor juridice 5 2 . Folosirea noţiunii de formă de exprimare în
sens material şi în sens formal adică în sens juridic, ca izvor de drept
"intern" 5 3 şi izvor de drept "extern"
Izvoarele dreptului (formele de exprimare ale normelor juridice) au mare
importanţă nu numai în înţelegerea modului în care voinţa generală îmbracă

După cum se ştie, Convenţia de la Paris în art. 35 a însărcinat o comisie centrală cu codificarea şi
unificarea legislaţiei.
50
Consiliul de Stat constituit de Alexandru loan Cuza în 1864 n-a dat curs propunerii elaborării
codului după Codul Civil Italian, ci a pus la baza Codului Român un proiect elaborat în anii
1862-1864, care avea la bază Codul Napoleon
Vezi, de pildă, Claude Du Pasquier, Introduction a la théorie generale et a la philosophie du droit,
51

Sirey, Paris, 1937, pp. 35-36; vezi P A . Roubier, Théorie generale du droit (Teoria generală a
dreptului), ediţia a ll-a, Sirey, Paris, 1951; vezi H.Coing, Grundzûge der Rechtphilosophie (Bazele
filosofiei dreptului), Berlin, 1950, Walter de Gruyter etc.
52
în literatura juridică este aproape generală teza potrivit căreia dreptul are atât izvor "intern" cât şi
altul "extern". însuşi dreptul e divizat în: intern şi extern. (Vezi de pildă, Mircea Djuvara, Teoria
generală a dreptului. Enciclopedia juridică), Vol. I, Bucureşti, 1930, p. 105-106.
53
Prin izvor de drept "intern", în literatura juridică se înţelege puterea de stat, care emite sau
sancţionează normele de drept.
54
Prin izvor de drept "extern", doctrina precizează că se înţeleg acele condiţii de formă care conferă
celor mai diferite manifestări ale acestei puteri trăsături juridice. După cum s-a susţinut în
literatura de specialitate "formele prin care voinţa de stat îşi găseşte expresia sunt importante,
deoarece, în funcţie de aceste forme poate să se modifice forţa juridică a normei sau acţiunea ei
în timp, în spaţiu şi cu privire la persoană" (I. Demeter, Izvoarele dreptului, în "Teoria generală a
statului şi dreptului", loc. cit., p. 346).

208
forma legii, ci şi în stabilirea gradului şi forţei juridice a actului normativ
respectiv 5 . Totodată, formele prin care voinţa generală devin normă juridică
ajută la înţelegerea procesului normativ al organelor puterii de stat.
Pe baza celor de mai sus, putem conclude că suntem în prezenţa unor
modalităţi specifice prin care regula de conduită, apreciată ca necesară devine
normă juridică.
Pornind de la analiza făcută diferitelor ipostaze în care se pot regăsi
izvoarele dreptului, şi având în vedere rezultatele cercetărilor efectuate în acest
domeniu, ele au fost definite ca fiind modalitatea specifică de exprimare a
conţinutul dreptului.
După cum am atras deja atenţia, la începutul acestui capitol, în principal
izvorul de drept este cunoscut ca izvor în sens material şi ca izvor în sens formal.

III. I z v o a r e l e de d r e p t în s e n s material

Izvoarele în sens material sunt factorii de configurare a dreptului. Aceşti

factori mai sunt denumiţi şi "izvoare substanţiale ale dreptului", iar cunoscutul
cercetător al fenomenelor juridice, Georges Ripert preciza că izvoarele în sens
material "sunt forţele creatoare ale dreptului" sau cauzele ultime ale dreptului.
Izvoarele în sens material, denumite şi "izvoarele reale" - sunt concepute
ca adevărate "dat"-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care
determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţile practice (dacă este vorba de obicei)" 5 6 . Francois Geny distinge
între "dat"-ul real, istoric, raţional şi ideal al dreptului 5 7 , iar George Gurvitch
consideră că factorii externi care acţionează asupra dreptului sunt: factorii
geografici şi demografici; factorii economici; factorii religioşi; factorii morali şi
de cunoaştere; factori de psihologie colectivă 5 8 . Erich Fechner grupează forţele
creatoare ale dreptului în: factori biologici; factori economici; factori politici;
factori raţionali; factori axiologici şi factori religioşi 5 9 . Erich Fechner subliniază
că aceşti factori trebuie înţeleşi în interacţiunea lor, deoarece se află într-o
strânsă interdepedenţă în procesul complex de configurare a dreptului 6 0 .
Analizând fundamentul ontologic al dreptului, W. Maihofer face distincţie între

Aceste reguli trebuie să aibă un caracter general şi permanent. Jean Jacques Rousseau atrăgea
atenţia asupra faptului că generalitatea este garanţia cea mai evidentă a regimului legal.
(Contractul social, loc.cit, pp. 116-117). Fără îndoială că, izvorul de drept, în forma legii, dă
expresie cel mai elocvent acestei cerinţe, asigurându-i acesteia şi caracterul permanent necesar.
După cum observa profesorul Mircea Djuvara "Permanenţa derivă din generalitate", dar ea nu
trebuie înţeleasă ca o perpetuitate. Legea "poate fi pusă în vigoare cu termen a quo sau termen
ad quem." Nu e necesar ca o lege să se aplice "pe întreg teritoriul unei ţări, deşi aceasta ar putea
fi uneori de dorit". Ca izvor de drept, legea dă expresie voinţei generale şi are un caracter general
şi impersonal. (Mircea Djuvara, Op. cit., p. 268).
Nicolae Popa, Op. cit., p. 190.
Francois Geny, Science et technique en droit prive positif, Voi. I, Sirey, Paris, 1913, p. 390
şi urm.
George Gurvitch, Elements de sociologie juridique, Aubier Editions Montaigne, 1940, p. 248
şi u r m .
Erich Fechner, Rechtsphilosophie, J. C. B. Mohr, Tubingen, 1956, p. 87 şi urm.
Ibidem, pp. 111-114.

209
fapte naturale şi realităţi culturale61. Mircea Djuvara argumentează că izvorul
material al dreptului se întemeiază "pe întreaga acţiune socială a poporului
respectiv" 6 2 . Dânsul apreciază că întregul trecut istoric al unei societăţi "cu
toate instituţiile ei şi întreaga mentalitate a ei" stă "la baza întregului drept" 6 3 .
Conştiinţa juridică a societăţii respective "care explică în ultimă analiză întreg
dreptul ei, în toate ramificaţiile şi manifestările lui, nu se poate cunoaşte astfel
cu pretenţie de rigoare ştiinţifică" 6 4 . Mircea Djuvara consideră că "sociologia
stă, ca un fundament, la baza dreptului, căci fără ea nu-l putem înţelege" 6 5 .
Idealul juridic modern se întemeiază, tot mai mult, ca rezultat al presiunii
66
instituţiilor sociale "pe o formă solidaristă" . Fiecare normă de drept "se judecă
67
în lumina acestui ideal" , cuprinzând o apreciere raţională de drept, şi
"constituind punctul de vedere specific al dreptului" 6 8 . Acest ideal social se
apreciază în raport de "aspiraţiile cele mai înalte ale societăţii respective" 6 9 şi
"cu sugestiile practicii" 7 0 . Analiza amplă efectuată de Charles Montesquieu cu
privire la legile Greciei antice, Romei, Franţei pune în evidenţă factorii care
configurau dreptul, factori care explică şi definesc izvoarele dreptului 7 1 . Carol
Martel a găsit întregul patrimoniu public "în mâinile clericilor" 7 2 , iar Carol cel
Mare a găsit bunurile bisericii "în mâinile ostaşilor" 7 3 . Aceştia nu puteau fi
constrânşi - prin legiuiri noi - să restituie ceea ce li se donase, iar
"împrejurările7 de pe atunci făceau ca acest lucru să fie şi mai irealizabil decât
era prin natura sa" 5.
în sociologia juridică se acordă spaţii largi analizei izvoarelor materiale ale
dreptului. în unele cercetări sunt enunţaţi factori naturali; factori istorici; factori
culturali. în alte analize sunt identificaţi factori economici; factori politici; factori
culturali; factori religioşi 7 6 . în cele mai numeroase studii se subliniază existenţa
unor factori sociali; factori economici; factori culturali 7 7 .
Aşadar, distingem între izvoarele dreptului în sens material, izvoare:
sociale; economice; culturale (ideologice). Cu alte cuvinte "cauza ultimă a
dreptului" (în sensul de izvor) este realitatea socială.
1, Este evident că suntem în prezeţa unor comandamente sociale, care
obligă legiuitorul să le cunoască temeinic pentru a fi în măsură să elaboreze
norma cea mai adecvată nevoilor, cerinţelor sociale.

W. Maihofer, Die Natur des Sache, în "Die ontologische Bergrundung des Rechts", p. 66 şi
61

urm.
Mircea Djuvara, Izvorul material al dreptului pozitiv, în "Teoria Generală a Dreptului. Enciclopedia
62

juridică", loc. cit, p. 300.

63
Ibidem.
64
Ibidem (subi. ns).
65
Ibidem.
Analiza efectuată în lumina analizei lui Bourgeois în cunoscuta sa lucrare "La Solidarité".
66

Mircea Djuvara, Op. cit, p. 3 0 1 .

67

68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Ibidem.
Charles Montesqueiu, Op. cit., I, pp. 107-115.
71

Charles Montesquieu, Op. cit., III, p. 223.

72

73
Ibidem.
74
Ibidem. Este vorba de condiţiile social-economice şi climatul psihologic.
75
Ibidem.
Henri Levy-Bruhl, Sociologie du droit, PUF, Paris, 1971, p. 22.
76

77
în toate analizele se subliniază interdependenţa acestor factori.

210
 La rândul său, cercetătorul este dator să cunoască aceste comandamente
în perioada când a fost emisă legea, pentru a înţelege şi a explica ce a
determinat apariţia ei. "Dacă vreţi să daţi statului trăinicie - atrăgea atenţia Jean
Jacques Rousseau -, apropiaţi cât mai mult punctele extreme; nu permiteţi să
existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale afară"76. în analiza marelui
gânditor, aceste două stări "în mod firesc inseparabile, sunt deopotrivă de
funeste pentru binele comun" 7 9 , deoarece din una "se recrutează făuritorii
80
tiraniei, iar din cealaltă tiranii" , traficul "cu libertatea publică are loc
întotdeauna între ei: unul o cumpără, altul o vinde" 8 1 . Legiuitorul este obligat să
ţină cont de aceste comandamente ale realităţii sociale. "Binele politic, la fel ca
şi binele moral - observă Charles Montesquieu -, se află întotdeauna între două
extreme" 8 2 . Forma trebuie să fie în concordanţă cu fondul, pentru că, altfel, ar
apare mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor sociale, libertatea şi siguranţa
cetăţenilor ar fi puse în cauză 8 3 .
2. Cercetarea izvoarelor dreptului presupune cunoaşterea şi a bazinelor
de civilizaţie în care s-au conturat normele de drept. Aşa, de pildă, în bazinul
romano-germanic, din care fac parte sistemele de tradiţie romanică (şcoala
franceză; sistemul germano-elveţiano-italian; dar şi dreptul românesc) normele
dreptului au un anume specific, aflându-se sub influenţa culturii şi civilizaţiei din
aceste zone, ceea ce marchează unele deosebiri de normele juridice din
familiile musulmană, hindusă, chineză.
Se înţelege că - între toate normele dreptului - vom găsi asemănări,
indiferent de bazinul de civilizaţie din care provin, dar o cercetare atentă ne va
oferi elemente distinctive, care vor pune în lumină semnificaţia cunoaşterii
particularităţilor fiecărui bazin de civilizaţie pentru a descifra toate elementele
de determinare a normelor examinate în contextul comandamentelor sociale
care le-a configurat izvoarele. Analiza efectuată, în acest sens, de Montesquieu
este concludentă. Dânsul observă, de pildă, că "în Franţa sunt admise cea mai
mare parte din legile romanilor cu privire la substituţii; dar aici substituţiile au cu
totul altă cauză decât la romani" 8 4 . La romani moştenirea era legată de anumite
jertfe 8 5 care trebuiau să fie aduse de către moştenitor şi "erau reglementate
prin dreptul pontifical" 8 6 . Legile greceşti şi romane pedepseau pe tăinuitorul
furtului la fel ca şi pe hoţi; legea franceză făcea la fel. Dar dacă la greci şi
romani hoţul era pedepsit pecuniar, pedeapsa ce se putea aplica şi
tăinuitorului, la francezi, hoţului i se aplica pedeapsa capitală, care nu se putea

Jean Jacques Rousseau, Contractul social, loc. cit., p. 157 (subl. ns).
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., III, p. 111.
Ibidem. Marele gânditor se referă la Legea celor Douăsprezece Table, la Leg/7e lui Solon, la Legile
romane etc. Analizând comandamentele social-economice care au determinat stipularea în
Legea celor Douăsprezece Table a posibilităţii ca debitorul să fie tăiat în bucăţi de creditor,
Montesquieu pune în mod firesc întrebarea: "Legile cele mai crude să fie deci oare şi cele mai
bune? Binele să constea oare în exces şi toate raporturile dintre lucruri să fie nesocotite" (Ibidem,
p. 112).
Ibidem, p. 116.
Când moştenirea era prea oneroasă se eluda dreptul pontifical prin anumite vânzări; de unde vine
expresia: sine sacris haereditas. (Ibidem).
Ibidem.

211
aplica tăinuitorului "fără a depăşi măsura" . Asemănări şi deosebiri - în acelaşi
bazin de civilizaţie - constată marele gânditor între legile din diferite ţări europene în
relaţia cu legile romane 88 .
3. Totodată, izvoarele în sens material trebuie cercetate dintr-o perspectivă
istorică. Realităţile politice, sociale, economice, sunt într-o continuă schimbare, ele
diferă de la o etapă istorică la alta, iar numai în cazul în care sunt cunoscute - în
ansamblul trăsăturilor lor din acea perioadă - pot fi înţelese determinările ultime ale
normelor respective.
Hans Kelsen sublinia nevoia ca izvorul de drept să fie înţeles în "condiţiile de
timp şi de loc". Numai dacă aceste condiţii sunt întrunite concomitent analiza este
corectă şi concluziile "vor fi utile".
E. Bodenheimer este de părere că - în înţelegerea izvoarelor materiale, deci
neformale ale dreptului - un rol important ar putea avea: echitatea individuală;
politica publică; convingerea morală. Dânsul consideră că aceste elemente, care
alcătuiesc "substratul lucrurilor", trebuie cunoscute de judecător atunci când
pronunţă soluţiile. Alţi analişti, reproşează lui Bodenheimer accentul pus pe
elementele de natură subiectivă, care pot influenţa soluţia judecătorului, dacă
acesta nu va lua în considerare ansamblul factorilor materiali şi, în primul rând,
realitatea socială, înţeleasă în evoluţia sa istorică. Numai o analiză
atotcuprinzătoare a acestor factori, care pot include şi sugestiile lui Bodenheimer,
va permite celor chemaţi să aplice legea să ajungă la soluţii corecte. Sintetizând şi
argumentând impactul factorilor istorici, tradiţionali, Montesquieu arăta că popoarele
cuceritoare şi-au păstrat - şi în ţările cucerite - "moravurile, înclinaţiile şi obiceiurile
pe care le aveau în ţara lor, deoarece un popor nu-şi schimbă într-o clipă felul de a
gândi şi de a acţiona" 89 . în Germania - observă Montesquieu - aceste popoare
cultivau puţin pământul; ele se îndeletniceau într-o mare măsură cu păstoritul. De
aceea şi dispoziţiile codurilor de legi se referă aproape toate la această activitate90.
Max Weber afirmă că autoritatea tradiţională se bazează pe încrederea
oamenilor în puterea sacră a tradiţiei şi cutumelor, a obiceiurilor şi practicilor
populare. Dânsul atrage atenţia că dreptul material şi raţional este fundamentat pe
existenţa unor imperative morale sau religioase sau pe existenţa unor cărţi sfinte,
cum ar fi Cărţilor profeţilor, Coranul etc. 91 .

IV. I z v o a r e l e formale a l e d r e p t u l u i

"Auctoritas facit legem, law is will'S2 - precizează Heinrich A. Rommen în

prestigioasa lucrare "The Natural Law. A study in Legal and Social History and
Philosophy" 93 . Legea - observă Mircea Djuvara - "apare cu un cuprins emina-

Ibidem.
Ibidem, pp. 111-131. Montesquieu subliniază rolul lui Carol cel Mare în direcţia sesizării nevoii de a
îmbina unitatea cu diversitatea în procesul legislativ. Evident că în aceleaşi bazin ce civilizaţie
acest proces se desfăşoară cu mai multă uşurinţă.
Ibidem, p. 137.
Ibidem, pp. 137-138 (subl. ns).
Pentru o tratare mal amplă a se vedea Dan Banciu, Op. cit, pp. 48-50.
Binecunoscuta formulă latină este însoţită de sublinierea că "legea este voinţă", explicată pe larg
în lucrarea menţionată.
Liberty Fund, Indianapolis, 1998, p. 219 şi urm.

212
mente imperativ" . Legea este un act normativ al Puterii de stat - cel mai
important izvor formal al dreptului 9 6 .
Din analiza izvoarelor dreptului în sens material am văzut că normele
juridice sunt determinate de realitatea socială, de mai mulţi factori care le
configurează conţinutul, sensurile, finalităţile. "Noţiunea de izvor formal al
dreptului - atrage atenţia Mlrcea Djuvara - presupune o realitate juridică-
preexistentă" 9 7 , o multiplicitate de relaţii juridice, în care raţiunea "impune o
anume apreciere, generalizând-o" 9 8 .
Dacă la începuturile societăţii omeneşti, izvoarele dreptului lipsesc "într-o
largă măsură; legi nu sunt sau sunt foarte puţine, cutumele nu sunt încă
formate" 9 9 , încetul cu încetul "precedentele se fixează, legile apar cu normele
lor poruncitoare ale unei aplicaţiuni invariabile" 1 0 0 . Judecătorul este obligat "să
se supună acestei autorităţrm; el este obligat de organizarea socială "să se
supună acestor norme care i se impun" 1 0 , norme pe care "i le revelează
izvoarele formale"103.
Este aceasta o tendinţă firească în evoluţia raporturilor sociale? Toţi marii
gânditori, cercetători reputaţi în domeniul dreptului ca Francois Geny, Leon
Duguit, Sumner-Maine, Jean Dabin, Mircea Djuvara, Eugeniu Speranţia etc. -
au dat un răspuns pozitiv. Francois Geny susţinea că izvoarele dreptului sunt
"piese, mai răsărite şi mai bine marcate ale acelei structuri vii care e
organizaţia noastră socială" 1 0 4 , iar Sumner-Maine sublinia cursul de la starea
primitivă "la formele organizate ale societăţii omeneşti". Profesorul Mircea
Djuvara demonstrează că această evoluţie "corespunde unei nevoi profunde:
nevoia de securitate a societăţii" 1 0 5 . Nimic nu poate da naştere mai uşor la
nedreptăţi decât arbitrariul celui care aplică dreptul. El ar putea acţiona "după
impresiile sale" 1 0 6 , în absenţa unor reglementări precise. Asemenea
reglementări sunt de natură să asigure ordinea juridică. Este absolut necesar
ca fiecare să ştie "ce normă i se va aplica şi să nu se vadă, în activitatea sa,
107
lăsat pradă insipraţiilor personale şi instabilităţii la care ele pot duce"
Aşadar, izvoarele formale ale dreptului sunt un mijloc necesar pentru
promovarea ordinii juridice, pentru asigurarea stabilităţii şi siguranţei în
raporturile sociale. Normele cuprinse în izvoarele formale ale dreptului "au
08
autoritate morală şi materială" , deoarece sunt determinate de realităţile

Mircea Djuvara, Izvoarele formale ale dreptului, în Op. cit, p. 260 (subl. ns.).
94

1 . Demeter, Izvoarele dreptului, în "Teoria Generală a Statului şi Dreptului", loc. cit, p. 347. Ibidem,
9 5

p. 346.
96
Ibidem, p. 346.
Mircea Djuvara, Op.cit., p. 2 6 1 .
97

98
Ibidem.
99
Ibidem, p. 260.
100
Ibidem.
101
Ibidem.
102
Ibidem.
103
Ibidem.
Francois Geny, Méthode d'interprétation, No 177.
104

Mircea Djuvara, Op. cit., p. 260.

105

106
Ibidem.
107
Ibidem.
108
Ibidem.

213
sociale şi sunt concepute să răspundă nevoii de reglementare dintr-o etapă sau
alta a dezvoltării sociale.
între izvoarele formale ale dreptului, Francois Geny distinge: legile;
cutumele; autorităţile tradiţionale 1 0 9 (doctrina şi jurisprudenţa)" 1 . Aceste
izvoare au forţa lor şi influenţa recunoscută în reglementarea relaţiilor
sociale 1 1 1 . Hans Kelsen clasifică izvoarele dreptului în: izvoare de constituire şi
izvoare de calificare. Opinia dominantă distinge între izvoarele formale ale
dreptului: obiceiul juridic (cutuma); precedentul judiciar şi practica judiciară;
actul normativ; contractul normativ; doctrina.

§ 1 . Obiceiul juridic (cutuma)

Este cel mai vechi Izvor de drept.

încă de la apariţa sa, obiceiul juridic urmărea apărarea valorilor
comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şi desfăşurau viaţa şi munca în
comun, pe baza obiceiului, care conturase norme de conduită socotite utile şi
necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei să poată convieţui.
Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea
unei practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa, diuturna, inveterata
consuetudo), în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive
necessitatis)112. Autoritatea cutumei îşi află temei într-o "practică imemorială
considerată ca lege din strămoşi" 1 1 3 . Astfel, condiţia cutumei este o constatare
de fapt, inveterata consuetudo,. care dă conştiinţa ce este drept şi necesar,
opinio necessitatis114.
Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior
în mod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic "întocmai cum
se recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru" 1 1 5 . în fiecare din
aceste cazuri, este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun,
constatându-se că unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este
comun într-o multitudine de cazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează
prin mobilitate, dând, uneori, sentimentul de nesiguranţă 1 1 6 , dar are şi avantajul
că regulile sale se adaptează cu uşurinţă "necesităţilor sociale" 117 -. După fixarea
cutumei, ea "persistă în practică,, printr-o forţă specifică de inerţie, prin acel

A se vedea şi analiza efectuată de Max Weber asupra autorităţii tradiţionale (în subcapitolul
anterior).
Francois Geny, Op. cit., No. 177.
110

Heinrich A. Romnen, Op. cit, p. 220 şi urm.

111

112
Dan Ciobanu, Op. cit, p. 18.
Mircea Djuvara, Izvoarele formale ale dreptului pozitiv, în Op. cit, p. 265.
113

114
Ibidem.
115
Ibidem. Profesorul Mircea Djuvara observă că obiceiul juridic îşi găseşte expresia "într-o practică
îndelungată socotită ca dreaptă" (Ibidem, subl. ns.). Această practică "are o realitate distinctă de
jurisprudenţa". în cursul acestei practici se constată şi aplică regula care se consideră potrivită.
Sentimentul general că acea regulă - aplicată în mod repetat - este o regulă potrivită, adică
dreaptă îi consacră autoritatea necesară.
116
Ibidem, p. 265.
117
Ibidem.

214
sociale şi sunt concepute să răspundă nevoii de reglementare dintr-o etapă sau
alta a dezvoltării sociale.
între izvoarele formale ale dreptului, Francois Geny distinge: legile;
cutumele; autorităţile tradiţionale 1 0 9 (doctrina şi jurisprudenţa)" 1 . Aceste
izvoare au forţa lor şi influenţa recunoscută în reglementarea relaţiilor
sociale 1 1 1 . Hans Kelsen clasifică izvoarele dreptului în: izvoare de constituire şi
izvoare de calificare. Opinia dominantă distinge între izvoarele formale ale
dreptului: obiceiul juridic (cutuma); precedentul judiciar şi practica judiciară;
actul normativ; contractul normativ; doctrina.

§ 1 . Obiceiul juridic (cutuma)

Este cel mai vechi izvor de drept.

încă de la apariţa sa, obiceiul juridic urmărea apărarea valorilor
comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şi desfăşurau viaţa şi munca în
comun, pe baza obiceiului, care conturase norme de conduită socotite utile şi
necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei să poată convieţui.
Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea
unei practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa, diuturna, inveterate
consuetudo), în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive
necessitatis)112. Autoritatea cutumei îşi află temei într-o "practică imemorială
considerată ca lege din strămoşi" 1 1 3 . Astfel, condiţia cutumei este o constatare
de fapt, inveterate consuetudo,. care dă conştiinţa ce este drept şi necesar,
opinio necessitatis114.
Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior
în mod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic "întocmai cum
se recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru" 1 1 5 . în fiecare din
aceste cazuri, este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun,
constatându-se că unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este
comun într-o multitudine de cazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează
prin mobilitate, dând, uneori, sentimentul de nesiguranţă 1 1 6 , dar are şi avantajul
că regulile sale se adaptează cu uşurinţă "necesităţilor sociale" 117 -. După fixarea
cutumei, ea "persistă în practică,, printr-o forţă specifică de inerţie, prin acel

A se vedea şi analiza efectuată de Max Weber asupra autorităţii tradiţionale (în subcapitolul
anterior).
Francois Geny, Op. cit, No. 177.
110

Helnrich A. Romnen, Op. cit, p. 220 şi urm.

111

Dan Ciobanu, Op. cit, p. 18.

112

Mircea Djuvara, Izvoarele formale ale dreptului pozitiv, în Op. cit, p. 265.
113

114
Ibidem.
115
Ibidem. Profesorul Mircea Djuvara observă că obiceiul juridic îşi găseşte expresia "într-o practică
îndelungată socotită ca dreaptă" (Ibidem, subl. ns.). Această practică "are o realitate distinctă de
jurisprudenţa". în cursul acestei practici se constată şi aplică regula care se consideră potrivită.
Sentimentul general că acea regulă - aplicată în mod repetat - este o regulă potrivită, adică
dreaptă îi consacră autoritatea necesară.
116
Ibidem, p. 265.
117
Ibidem.

214
 instinct de conservare care stă la baza oricărei practici sociale" 1 1 8 . După cum
s-a observat în literatura de specialitate "practici neuniforme în ce priveşte una
şi aceeaşi relaţie socială, în acelaşi loc, nu pot conduce la formarea
cutumei" 1 9 . Totodată, trebuie reţinut că practici uniforme, dar diferite de la o
regiune la alta privind aceeaşi relaţie socială "pot genera cutume diferite" 1 2 0 ,
ceea ce a făcut posibilă afirmaţia că am fi în prezenţa unei "fărâmiţări a
cutumelor". Tocmai ca urmare a existenţei acestor diferenţe de la o zonă la
alta, s-a constatat că există: cutume generale; cutume regionale; cutume
locale121. Aceste diferenţe de la o zonă la alta se întâlnesc în soluţionarea unor
probleme privind: proprietatea funciară; vecinătatea; practicile de autentificare
(în special cele notariale); practicile comerciale; practicile agricole (de pildă, în
privinţa ieşirii din indiviziune, arendei e t c ) .
Se ştie că în practică se întâlnesc: obişnuinţe 1 2 2 ; datini 1 2 3 ; obicieuri 1 2 4 .
Dincolo de unele asemănări, între aceste categorii există deosebiri, asupra
cărora a atras atenţia Dimitrie Guşti. După opinia sa "trei subiecte sunt
producătoare de legislaţie: individul, statul şi societatea".
Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie, de conducere prin aşa-zisa
obişnuinţă; statul prin sistemul cunoscut, iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul e
legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şi să
se dezvolte"
Procesul preluării obiceiului se realizează, de regulă, prin recunoaşterea
sa de către stat şi încorporarea în norme de drept.
Sunt, însă, destule situaţii când obiceiul este invocat de părţi în instanţă,
iar aceasta - evaluând valoarea şi pertinenţa regulii invocate - o poate valida ca
normă juridică.
Romanii foloseau pentru regulile obiceiului denumirea de "mores
majorum" (moravurile bătrânilor).
în optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru ca
obiceiul să devină drept:
1. O condiţie obiectivă (materială), ceea ce presupunea ca regula
respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată;
2. O condiţie subiectivă (psihologică), potrivit căreia regula trebuia să aibă
caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic 1 2 6 .

110
Ibidem, pp. 265-266.
Dan Ciobanu, Op. cit, p.18.
119

120
Ibidem.
121
Ibidem.
122
Obişnuinţa este repetarea unei voinţe individuale. Spre deosebire de obişnuinţă, moda este
repetarea unei voinţe sociale, care este de origine individuală.
123
Datina este repetarea unei voinţe sociale particulare.
124
Obiceiul este repetarea unei voinţe sociale generale. Spre deosebire de obişnuinţă, care este o
desprindere individuală (să se scoale şi să se culce la anumite ore; să-şi bea cafeaua şi să
citească ziarul după duşul de dimineaţă; să-şi facă plimbarea de seară înainte de culcare e t c ) ,
obiceiul este un comportament pe care colectivitatea îl impune membrilor săi; obiceiul reprezintă
un model de conduită, care este practicat în colectivitate, având o valoare în concepţia şi în
practica acestei colectivităţi, care acţionează pentru Impunerea conduitei respective.
Dimitrie Guşti, Curs de etică, Universitatea din Bucureşti, 1931-1932, p. 189 şi urm.
125

Pentru o tratare mai amplă a se vedea Nicolae Popa, Op. cit., pp.197-199. După cum observă
126

profesorul Mircea Djuvara, cutuma "este consacrată şi garantată, în aplicarea ei, de autoritatea
de stat şi numai într-atât devine drept pozitiv" (Op. cit., p.266). Profesorul Eugeniu Speranţia
atrage atenţia asupra "căilor parcurse de regulile obiceiului pentru a avea forţa juridică", iar

215
 Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face
trimitere la obicei. în acelaşi timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -
să elimine unele obiceiuri, contestându-le în mod expres valabilitatea, aşa cum
s-a întâmplat cu prilejul adoptării Codului Civil Român. Pe de altă parte,
legiuitorul nu este în măsură să împiedice formarea unor noi cutume, uzuri etc.
Uzurile au un caracter convenţional, fiind rezultatul înţelegerii părţilor
contractante cu prilejul încheierii contractelor. Tocmai pentru că au caracter
convenţional, uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor, spre deosebire de
obiceiuri, care pot fi invocate în faţa instanţei în mod direct.
Atunci când cutuma se constată din acţiunea repetată a unui organ de
drept public "ea constituie o uzanţă" 1 2 7 . Uzanţele sunt întâlnite în dreptul
constituţional, în dreptul internaţional, în dreptul comercial. Aşa, de pildă, în
baza uzanţelor parlamentare, prima sesiune de după alegeri este condusă de
parlamentarul cel mai în vârstă (decanul de vârstă); în dreptul diplomatic
există uzanţa ca decanul Corpului diplomatic să fie desemnat ambasadorul cu
cea mai îndelungată vechime la post în ţara respectivă. în dreptul comercial,
uzanţele au un câmp relativ întins de acţiune, atât în cazul în care au caracter
normativ (legale, de drept), când şi atunci când au caracter convenţional 1 2 8 . în
dreptul nostru nu există o uniformitate terminologică. în doctrină se foloseşte,
cel mai frecvent, noţiunea de "uzanţe comerciale", pe când în unele articole din
Codul civil şi unii cercetători folosesc noţiunea de "uzuri comerciale". în Codul
civil se foloseşte frecvent noţiunea de obicei129, ce constituie, totodată, o
noţiune generică (deci genul proxim), care include - aşa cum s-a observat în
literatura de specialitate 1 3 0 şi uzanţele aplicate în dreptul comercial.
Uzanţelor comerciale li se poate atribui putere juridică numai în acele
cazuri în care aceasta se stipulează într-o lege specială, cum este cazul
"uzurilor locului de plată", în funcţie de care se determină valoarea monedei
străine, atunci când o cambie "respectiv un cec este plătibil într-o monedă care
nu are curs la locul plăţii" 1 3 1 . Spre deosebire de perioada interbelică, când
uzurile porturilor erau considerate ca având forţă juridică, în prezent ele sunt
considerate uzanţe convenţionale, prin care se interpretează sau completează
clauzele contractuale. Uzanţele burselor au avut - după cum se ştie - caracter
normativ în perioada interbelică 1 3 2 , dar n-au mai făcut obiect de reglementare
a legii privind valorile mobiliare şi bursele de valori 1 3 3 .

profesorul I. Demeter sublimează că "sancţiunea obiceiului de către stat are loc, în general, prin
practica organelor de aplicare a dreptului, mai ales a justiţiei, care rezolvă anumite cauze pe
baza obiceiului existent în acel domeniu" (Op. cit., p. 359).
Mircea Djuvara, Op. cit, p. 266; Dan Ciobanu, Op. cit, p.19.
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului International, Editura ACTAMI, 1996, p.127 şi urm.
Articolele 600; 607; 970, al.2; 9 8 1 ; 1359;'1447.
A se vedea analiza efectuată de Dragoş-Alexandru Sitaru, Op. cit, pp. 135-137. Aceasta explică
de ce unele texte din Codul civil român privind obiceiul sunt aplicabile ca drept comun în relaţiile
de drept comercial în sensul citat.
Art.45, Legea nr.58 din 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin; Art. 37, Legea nr.59 din 1934
asupra cecului, Vezi I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei "Chemarea", laşi, 1992, p. 11
Art. 117, Legea burselor din 1924.
Legea nr.52 din 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori. Pentru o tratare amplă şi
documentată a acestei probleme a se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, Op. cit, pp. 135-137.

216
 După cum am subliniat la începutul acestui capitol, primele legiuiri apar în
legătură cu normele religioase şi cele ale obiceiului. Pot fi citate, de pildă,
Codul lui Hammurabi; Legile lui Mânu; Codul lui M u 1 3 4 .
în Cartea sfântă Zend-Avesta se regăsesc reguli cu caracter religios,
moral, precum şi sfaturi practice.
La romani, obiceiul nu este prea răspândit, deoarece în Roma antică au
avut un rol important jurisconsulţii în promovarea normelor care reglementau
relaţiile sociale 1 3 5 .
în evul mediu, are o răspândire destul de mare dreptul consuetudinar,
care reprezintă o încercare de încorporare a obiceiurilor. De pildă, pot fi citate
oglinzile germane: Oglinda Saxonă de la 1230; Oglinda Şvabă de la 1273 -
1283. în Franţa sunt cunoscute Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt de la 1270.
' 136

Carol al Vll-lea al Franţei a dispus în 1453 să se redacteze şi publice

cutumele într-un Cod.
Obiceiul a dăinuit peste timp în dreptul comercial 1 3 7 , precum şi sub forma
unor tradiţii parlamentare republicane sau monarhice.
în dreptul anglo-saxon, normele obiceiului se regăsesc în Common-Law 1 3 8 .
După cum se ştie, în dreptul internaţional public, cutuma este un important
izvor de drept, alături de tratatele internaţionale, care au un rol fundamental în
structurile juridice internaţionale.
Este de remarcat faptul că Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
recunoaşte cutumei rolul de izvor de drept, definind-o drept "o practică
generală acceptată de drept".
Precizăm că în dreptul penal, obiceiul nu are câmp de aplicare ca urmare
a acţiunii principiului legalităţii pedepsei şi încriminării: "nulla poena sine lege";
"nullum crimen sine lege"139 . Principalul izvor de drept în domeniul penal este
i • - 140
legea scrisa
în cazul în care o anumită regulă a obiceiului este contrară ordinii publice
sau bunelor moravuri, nu este recunoscută ca izvor de drept. Nu sunt
recunoscute nici acele obiceiuri care ar fi contrare legii," ar abroga sau ar
desfiinţa legea (consuetudo abrogatoria şi desuetudo)"1

134
Examinate în prima parte a Cursului.
A se vedea analiza efectuată de Charles Montesquieu, în Op. cit, III, p. 127 şi urm.
135

136
Ordonanţa de la Montil-les-Tours din 1453 (Ordonnances ou Etablissements pour la reformation
de la Justice). A se vedea analiza efectuată de Montesquieu, Op.cit, p. 125 şi urm.
137
Charles Montesquieu, Despre legi, în raportul lor cu comerţul văzut din punctul de vedere al
naturii şi al subîmpărţirilor sale, în Op.cit, IV, pp. 9 - 1 4 .
138
Charles Montesquieu atrage atenţia asupra faptului că acest sistem avea să devină unul din cele
mai structurate sisteme normative din acea perioadă. "Common Law" în Marea Britanie este atât
de puternic, încât "legiuitorul nu încearcă a înfrânge principiile lui fundamentale, căci ar
întâmpina rezistenţa generală a opiniei publice în practica dreptului" (Mircea Djuvara, Op.cit, p.
290). Mircea Djuvara observă că libertatea engleză s-a afirmat "nu ca o creaţie a legii, dar ca o
consacrare a unor drepturi preexistente, recunoscute prin "Common Law", Op. cit., p. 290.
Vezi Costică Bulai, Op.cit, pp.48-51.
139

140
Ibidem.
Mircea Djuvara, Op.cit., p. 267. în privinţa Marii Britanii "ţara clasică a dreptului cutumiar",
141

Blackstone precizează că legile se aplică întotdeauna "oricât de vechi ar f\"(Commentaires sur

Ies lois anglaises, vol.l, 1822, p.120).

217
 § 2. Precedentul judiciar şi practica judiciară

Aşa cum am mai arătat la cursurile anterioare, precedentul judiciar este o

soluţie dată de instanţă într-un caz similar anterior 1 4 2 .
Precedentul judiciar multiplu este ceea ce numim practică judiciară, sau,
cu alte cuvinte, totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către
instanţe143.
Hotărârile instanţelor devin obligatorii pentru judecarea cauzelor analoage
numai atunci când aceste hotărâri au o aplicare repetată, când s-a format o
practică în acest sens în activitatea instanţelor judecătoreşti 1 4 4 .
Practica judiciară are în vedere şi reflectă soluţionarea identică în
numeroase cazuri, deci frecventă, a unor cauze analoage 1 4 5 .
Având în vedere că nu numai tribunalele 1 4 6 , ci şi organele administrative
aplică dreptul, precedentul judiciar şi practica judiciară se întâlnesc şi în
soluţiile date de către aceste organe.

Actele instanţelor judecătoreşti şi cele ale tribunalelor

arbitrale şi administrative

•Atât practica judecătorească, cât şi cea administrativă sunt avute în

vedere de legiuitor în procesul elaborării normelor juridice 1 4 7 .
Actele de autoritate administrativă sunt supuse controlului puterii
judecătoreşti prin procedura contenciosului administrativ 1 4 8 . în alte ţări sunt
tribunale administrative speciale, care au un rol important în soluţionarea unor
cauze de drept administrativ şi în explicarea dreptului administrativ 1 4 9 .
Pe de altă parte, între instanţele judecătoreşti şi tribunalele arbitrale 1 5 0
sunt unele deosebiri, atât în ce priveşte organizarea, cât şi compoziţia şi
funcţionarea, precum şi cu privire la dreptul aplicabil. După cum se ştie, sub
aspect organizatoric, instanţele judecătoreşti sunt organe permanente ale
statului, având misiunea să distribuie justiţia, spre deosebire de tribunalele
arbitrale care sunt formate prin voinţa părţilor în litigiu, au un caracater ad-hoc,
urmărind rezolvarea litigiului supus tribunalului. Dacă compoziţia şi funcţiile
instanţelor judecătoreşti sunt precizate prin lege 1 5 1 , compoziţia tribunalelor

în cazul în care - într-un sistem de drept - "se acordă hotărârilor judecătoreşti forţă obligatorie şi
142

pentru cauzele similare, ulterioare, aceste hotărâri, numite şi precedente judiciare, capătă
caracter de izvor de drept" (I. Demeter, Op.cit., p. 355, subl. ns).
143
Totalitatea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor arbitrale prin care s-au aplicat sau interpretat
normele juridice se numeşte jurisprudenţă. (Dan Ciobanu, Op.cit., p.25, subl. ns.).
I. Demeter, Op.cit, p. 355 (subl.ns).
144

145
Ibidem.
146
Este vorba de instanţe judecătoreşti şi tribunale arbítrale.
Vezi Mircea Djuvara, Op.cit., p.279.
147

148
Legea nr.29 din 1990 privind contenciosul administrativ.
Vezi Mircea Djuvara, Op.cit, p. 279.
149

150
Hotărârile judecătoreşti şi deciziile arbitrale sunt acte de jurisdicţie; ele sunt organizate şi
funcţionează în scopul distribuirii justiţiei: Jurisprudenţă acestor organisme - în sensul definiţiei
date mai sus - este izvor de drept. Precedentul şi practica arbítrala, în cazul în care deciziile au o
aplicare repetată, formând o practică arbitra/ă, pot constitui izvor de drept.
151
Art. 123, Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991; Legea nr.92 din 1992 privind
organizarea judecătorească.

218
 arbitrale este stabilită, în principiu, de părţile în litigiu. De asemenea, părţile pot
avea un rol important în privinţa funcţiilor acestor tribunale 1 5 2 . Instanţele
judecătoreşti au o procedură prestabilită în codurile de procedură - penală,
civilă, pe când tribunalele arbitrale pot avea o procedură prestabilită 1 5 3 , pe care
părţile sunt ţinute să o urmeze, deci, de la care nu se pot abate, sau pot
acţiona, atunci când nu este o procedură prestabilită, pe baza unei proceduri
negociate de către părţi 1 5 4 . Dacă instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară
activitatea pe baza principiului publicităţii dezbaterilor 1 5 5 tribunalele arbitrale îşi
desfăşoară activitatea pe baza principiului confidenţialităţii.
Din punct de vedere al Izvoarelor dreptului, atât în cazul instanţelor
judecătoreşti, cât şi în cazul tribunalelor arbitrale sau administrative, numai
dacă hotărârile sau deciziile au o aplicare repetată în cauze similare pot
constitui precedente judiciare.

Jurisprudenţă şi jurisdicţie

între jurisprudenţă şi jurisdicţie există, evident trăsături distinctive. Dacă

jurisprudenţă este - aşa cum am precizat - totalitatea hotărârilor judecătoreşti,
deciziilor tribunalelor arbitrale şi administrative, actul de jurisdicţie este
soluţionarea unui caz concret în baza unor proceduri prestabilite sau convenite.
"Actul de jurisdicţie în înţelesul cel mai larg este un act cu caracter intelectual
prin care se consacră de stat care sunt regulile generale de drept pozitiv care
se aplică unui caz individual" 1 5 6 , de cele mai multe ori "în urma unui conflict" 1 5 7 .
Pe baza analizei situaţiei de fapt - instanţa judecătorească, tribunalul arbitrai
sau administrativ - dă o soluţie "în lumina normelor generale ale dreptului
pozitiv" 1 5 8 . Aşadar, actul de jurisdicţie este de competenţa instanţelor judiciare
organizate. El este cuprins şi în deciziile tribunalelor arbitrale, precum şi în
orice act emis de tribunalele administrative. După cum observa profesorul
Djuvara, sunt cazuri în care "actul de jurisdicţie se desprinde şi din actul
administrativ ca o operaţie vizibil distinctă şi atunci avem o jurisdicţie
administrativă"™9, încredinţată unor organe speciale de judecată. Deci, actul de
jurisdicţie poate fi administrativ sau poate "emana de la organele judiciare".
Actul de jurisdicţie se deosebeşte de actul de execuţie. Funcţiunea
jurisdicţională este "deosebită de funcţiunea executivă" 1 6 0 .

De pildă, în Marea Britanie, tribunalul arbitrai poate solicita instanţelor judecătoreşti să

interpreteze legea aplicabilă litigiului. în cazul în care părţile - prin convenţia de arbitraj - au
exclus această solicitare, tribunalul arbitrai nu-i poate da curs.
153
Regulile Centrului Internaţional pentru soluţionarea litigiilor internaţionale între state şi investitorii
străini.
Aşa a fost constituit Tribunalul arbitrai mixt irano-american pentru soluţionarea problemelor
154

financiare rezultate din actele Guvernului iranian după răsturnarea Şahului Reza Pahlevi.
155
Cu unele excepţii în cazul în care este vorba de probleme care privesc siguranţa naţională.
M l r c e a Djuvara, Op.cit, p. 280.
156

Léon Dugult, Traité de droit constitutionnnel, Ed. Il; Gaston Jéze, Principes généraux du droit
157

administratif, 1925.
Mircea Djuvara, Op.cit., p. 280.
158

159
Ibidem.
Léon Duguit, La séparation des pouvoirs et l'assemblée nationale de 1879. Traité de droit
160

constitutionnel; M. Hauriou, Droit constitutionnel.

219
 Aşadar, actul de jurisdicţie este o operaţiune prin care organul abilitat
îndeplineşte o funcţie jurisdicţională. Atât regula stipulată într-un act normativ,
cât şi cea cutumiară au un caracter general, tipic, impersonal. Ele urmează să
fie individualizate la cazul concret. Această operaţiune lasă câmp liber
instanţei, tribunalului arbitrai sau administrativ să interpreteze textul, luând în
considerare, totodată, precedentele judiciare în cauză, aşa încât soluţia să fie
corectă.

Jurisprudenţa în decursul timpului

Privind retrospectiv, constatăm că jurisprudenţa a avut un rol remarcabil în

procesul judiciar, fiind recunoscută ca un important izvor de drept. La Roma,
soluţiile creatoare ale pretorului, au constituit o sursă însemnată a normelor şi
instituţiilor dreptului roman 1 , 6 1 .
Se formează, astfel, Dreptul pretorian, care conţinea soluţiile pronunţate
de pretor şi care puteau servi în activitateta procesuală, ca precedente.
"Dreptul pretorian - arăta Papinian - este dreptul pe care pretorii l-au făurit în
scopul îmbunătăţirii, complinirii sau îndreptării dreptului civil, ţinând seama de
interesul public" 1 6 2 .
Practica judiciară s-a extins în secolele al Xll-lea - al XVII-lea prin
163
recepţionarea şi aplicarea dreptului roman . "Cunoaşterea dreptului roman, a
hotărârilor tribunalelor, a colecţiilor de cutume de puţină vreme aşternute în
scris" implica eforturi şi preocupare din partea celor chemaţi să soluţioneze
diferite cauze judiciare. "Legea romană devenise legea personală generală, în
timp ce legea gotică, legea personală particulară, şi prin urmare, legea romană
era legea teritorială". Soluţiile date de romani în diferite cauze erau studiate şi
cunoscute; ele erau avute în vedere în rezolvarea unor speţe similare de către
instanţele judecătoreşti. Un rol remarcabil în recepţionarea dreptului roman a
revenit glosatorilor, care au realizat o operă necesară, în primul rând,
practicienilor.
Practica judiciară are un rol deosebit în Anglia, SUA, Canada. După cum
am precizat, dreptul englez se împarte în Common-Law 1 6 4 , Equity 1 6 5 şi
166 167
Statutary Law . în sistemul Common-Law "conţinutul oricărei norme juridice
este acela determinat în precedentul judiciar (adică într-o hotîrâre
judecătorească anterioară)" 1 6 8 .

în baza puterii de care dispuneau, pretorii - asemenea altor magistraţi - puteau prescrie şi traduce
în viată acele reguli pe care le considerau necesare (a se vedea Nicolae Popa, Op.cit, pp.
207-208).
Papinian, De justiţia etjure, C I , 15.
Charles Montesquieu, Op.cit, III, p. 105 şl urm.
Alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească (hotărâri judecătoreşti, care devin obligatorii
pentru instanţele inferioare în cazuri similare).
Alcătuit din reguli pronunţate de Curţi regale - anterior unificării jurisdicţiilor engleze - urmărind
atenuarea asperităţilor regulilor cuprinse în Common-Law.
Alcătuit din reguli de drept create prin lege denumite statute. Statutary Law este dreptul scris
"format din actele Parlamentului, date şi adunate în decursul timpului" (I.Demeter, Op.cit,
p. 356).
în ţările care au adoptat sistemul Common-Law "concepţia generală este că înţelesul dreptului
este acela pe care i-l dau instanţele judecătoreşti" (Dan Ciobanu, Op. cit., p. 27).
Dan Ciobanu, Op. cit, p.27.

220
 Totodată, judecătorii pot da soluţii noi, în raport de speţa supusă judecăţii,
soluţii care - la rândul lor - devin precedente judiciare 1 6 9 .
Deşi, atât precedentul, cât şi practica judiciară continuă să reprezinte un
izvor de drept important 1 7 0 , aplicabilitatea lor se restrânge, treptat. Locul cel
mai însemnat îl ocupă actul normativ.

§3. Actul normativ

Legea este principalul izvor de drerpt. Ea este o "emanaţiune directă a

autorităţii statului" 1 7 1 .

Apariţia actului normativ.

Sub aspect istoric, actul normativ apare la romani, ca un acord între

magistrat şi popor. Magistratul era cel care propunea {rogat), iar poporul
accepta (iubeţ).
în evul mediu, societatea se confrunta cu abuzurile monarhilor şi ale
seniorilor feudali, care nesocoteau dreptul.
Digestele lui lustinian a fost regăsit în jurul anului 1137. în urma acestui
eveniment - observă Montesquieu - dreptul roman parcă a renăscut" 1 7 2 . în Italia
s-au deschis şcoli în care era studiată această materie: Codul lui lustinian şi
Novellele erau tot mai cunoscute 1 7 3 . Italienii au introdus dreptul lui lustinian şi
în Franţa, unde înainte era cunoscut numai Codul Theodosian. Dreptul lui
lustinian - precizează Montesquieu - "a întâmpinat unele împotriviri; dar el s-a
menţinut, în ciuda excomunicărilor pronunţate de papi, care îşi apărau
canoanele" 1 7 4 .
Dreptul roman a fost răspândit prin traducerea lucrărilor lui lustinian. Un
rol important în acest sens a avut Ludovic cel Sfânt, care prin elaborarea
Aşezămintelor a adus o contribuţie remarcabilă la promovarea dreptului scris în
Franţa. Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt împărţeau teritoriul Franţei în ţinuturi

Totuşi, aceasta nu înseamnă că în Sistemul "Common-Law" orice hotărâre judecătorească

constituie un izvor de drept. în Marea Britanie sunt izvoare de drept deciziile "Privy Council al
Camerei Lorzilor"; în Statele Unite ale Americii, deciziile Curţii Supreme şi ale Curţii de apel
pentru teritoriul în care se judecă litigiul respectiv.
De pildă, în Franţa, hotărârile înaltei Curţi de Casaţie (Haute Cour de Cassation) au caracter
obligatoriu pentru toate instanţele inferioare.
în ţara noastră, deciziile Curţii Suprerme de Justiţie au acelaşi caracter pentru instanţele
inferioare, în primul rând în privinţa acelor decizii care contravin deciziilor Curţii Supreme de
Justiţie.
Mircea Djuvara precizează că "legea, spre deosebire de cutumă, presupune un act reflectat de
formularea unei norme de drept". (Op.cit, p.267, subl.ns.).
Charles Montesquieu, Op.cit, III, p.102.
Ibidem.
Ibidem. Doi glosatori din Şcoala de la Bologna au predat în Franţa. Este vorba despre Piacentino,
care a predat la Montpellier, şi despre Azzo, care a predat în Provence.

221
aflate sub ascultarea regelui şi ţinuturi neaflate sub ascultarea regelui^75.
Montesquieu constată influenţa puternică a dreptului roman şi a textelor lui
lustinian în pregătirea Aşezămintelor.
Filip cel Frumos a dispus chiar predarea în şcoli a legilor lui lustinian, în
acele regiuni ale Franţei care se conduceau după cutume. Textele lui lustinian
"au fost adoptate ca lege în regiunile în care era în vigoare dreptul roman" 1 7 6 .
Când au apărut legişti practicieni şi jurisconsulţi "vasalii egali judecători şi
oamenii înţelepţi nu au mai fost în stare să administreze justiţia" 1 7 7 .
Tot romanilor datorăm primele colecţii de texte, în structura unui cod. Prin
Codex, romanii înţelegeau adunarea laolaltă a unor tăbliţe cerate, iar Volumen
era o colecţie de pergamente. în acea perioadă istorică s-au realizat mai multe
colecţii de legi, între care Codex Hermogenianus; Codex Theodosianus; Codex
Gregorianus. Toate aceste codex-uri erau legi adunate dar nesistematizate. în
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au făcut asemenea colecţii în Spania,
Portugalia, Rusia etc. La noi, colecţiile respective se numeau pravile. Cele mai
vechi coduri sunt: Codul prusian de la 1724 şi Codul Sardiniei de la 1723.
în pofida eforturilor menţionate, în direcţia promovării drepturilor şi aplicării
procedurilor pe care le presupune, societatea feudală se confrunta cu abuzurile
monarhilor şi ale seniorilor feudali care nesocoteau dreptul. De regulă, marii
seniori feudali ignorau dreptul; ei făceau legea; ei împărţeau justiţia, cum
găseau de cuviinţă. Erau regiuni întregi în care domnea autoritatea de
necontestat a marilor seniori, obişnuiţi să dispună cum găseau de cuviinţă, în
raport de propriile lor interese, de populaţii întregi. Tensiunile creşteau, nemul­
ţumirile se multiplicau 1 7 8 .
Din aceste motive şi ca o reacţie la abuzurile feudale, revoluţiile burgheze
înscriu - între dezideratele lor fundamentale - "textele înainte de toate". Poate
una din cele mai însemnate reglementări ale timpului a fost şi a rămas Codul
civil al lui Napoleon din 1804, care a unificat 60 de cutume generale şi mai
mult de 300 de cutume locale.
lus scriptum - legea scrisă, ca izvor de drept, este înţeleasă ca totalitate a
normelor scrise, în sensul de normă obligatorie 1 9 .

Când regii dădeau ordonanţe pentru ţinuturile care alcătuiau domeniile lor, făceau uz de
autoritatea proprie. A t u n c i , însă, când dădeau ordonanţe pentru ţinuturile baronilor,
î n t o c m e a u aceste ordonanţe în înţelegere cu baronii.
Charles M o n t e s q u i e u , Op.cit., p.103. Când s-a tradus dreptul roman şi când a început să
fie predat în şcoli "a început să se f o r m e z e un anumit m e ş t e ş u g al procedurii şi un anumit
m e ş t e ş u g al dreptului"(/b/'dem, pp. 103-104).
Ibidem, p.104.
în lucrarea sa: "Lanţurile sclaviei", Jean-Paul Marat descrie situaţia existentă în Franţa înaintea
Revoluţiei Franceze. "Seniorii feudali numai drepturi şi privilegii"; "Poporul Franţei numai obligaţii,
umilinţe şi suferinţe". împreună cu alţi gânditori şi sub influenţa ideilor lui Jean-Jacues Rousseau
din "Contractul social", el lansează un apel emoţionant la "dobândirea libertăţii", prin solidaritate,
aşa încât "inegalităţile să fie eliminate", iar "legea să domnească în viaţa societăţii". (Jean-Paul
Marat, Lanţurile sclaviei, 1774; vezi şi Planul de legislaţie criminală, 1778).
"Atât obiceiul, cât şi dreptul stabilit de stat" - atât lex non scripta, cât şi lex scripta se cuprind în
ceea ce numim act normativ, lege. într-un sens mai restrâns "legea înseamnă dreptul fixat,
dreptul scris faţă de cel nescris, la care tot se mai face abstracţie de caracterul izvorului
respectiv de drept". Nici noţiunea legii în sens originar, în sens juridic, nu este unitară, ci conţine
cu prisosinţă elemente de natură diversă, care ar trebui să fie denumite cu termeni proprii.
(Rudolf Stammler, R.Sohn, K. Gareis, Systematische Rechtswissenschaft, Ed.2, partea a ll-a,
Leipzig - Berlin, 1913, pp. 32 - 33).

222
 In comparaţie cu alte izvoare de drept, superioritatea actului normativ
rezultă din faptul că garantează: siguranţa; claritatea; ordinea în viaţa socială,
în conduita oamenilor, în raporturile în care ei intră în societate 1 8 0 . în literatura
de specialitate s-a relevat că atât cutuma, cât şi jurisprudenţa - cu toate că au,
în continuare, un rol important, ca izvoare de drept sunt oscilante, lipsindu-le
acele elemente de precizie şi stabilitate pe care le poate asigura numai actul
normativ.

Rolul primordial al legii

Fără îndoială că rolul primordial revine /eg/'/181, deoarece: cunoaşte o

procedură specifică de elaborare; are întotdeauna un caracter normativ; este o
reglementare primară, originară.
Alte acte normative dezvoltă şi nuanţează legea.
Legea fundamentală este Constituţia, deoarece ea aşează toate instituţiile
statului pe o temelie unitară, stipulând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Constitutio - înseamnă aşezare cu temei. G.W.F. Hegel observă că
"fiecare popor are constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine".
"Legea este revoluţionară, pe când cutuma este esenţialmente
conservatoare: legea poate să modifice oricând o situaţie de drept pozitiv, ea
poate chiar desfiinţa o cutumă şi introduce dispoziţii cu totul noi" 1 2 . în fapt, ea
nu poate interveni, însă, decât până la acel punct care e conform cu "nevoile şi
cu conştiinţa juridică a societăţii respective" 1 8 3 . în cazul în care nu este în
concordanţă cu aceste exigenţe, legea devine inaplicabilă, confirmând teza că,
în zilele noastre se poate vorbi despre "o revoltă a faptelor în contra legilor" 1 8 4 .
Tocmai de aceea, legea trebuie să se adapteze la fapte, pentru că altfel, ar
veni în contradicţie cu realităţile sociale.
Legea este definită în două accepţiuni: în sens larg {lato sensu), incluzând
orice act normativ emis sau sancţionat de organele competente ale statului; în
sens restrâns {stricto sensu), referindu-se numai la actul normativ adoptat de
Parlament (de organul suprem al puterii de stat), în baza unei proceduri riguros
reglementate.
Clasificarea legilor se face după obiectul reglementării şi locul ce le revine
în sistemul normativ. Astfel, sunt: legi constituţionale; legi organice; legi
ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei; ele sunt
elaborate şi adoptate în baza unei proceduri stipulate în Constituţie 1 8 5 .

Actul normativ - atât prin determinare, cât şi modalităţile de elaborare - a intrat în conştiinţa
socială ca cel mai important mod de reglementare a raporturilor dintre membrii colectivităţii.
Legea este un act normativ emis de organul suprem al puterii de stat "potrivit procedurii de
legiferare stabilită". (I. Demeter, Op.cit., p.347).
Spre deosebire de cutumă "legea este un act conştient de voinţă care este făcut pentru atingerea
unor scopuri şi realizarea unor idealuri sociale" (Dan Ciobanu, Op.cit., p.21).
Mircea Djuvara, Op.cit., p.267.
Ibidem.
Ibidem. Această revoltă a faptelor contra legilor - observă eminentul filozof al dreptului - nu este
un fenomen recent. "Ea există de când există dreptul. întreaga evoluţie a dreptului roman, care,
de la forma primitivă şi simplă a celor XII Table, a dus la admirabila înflorire din timpul din urmă",
întreaga sa evoluţie "nu este decât o continuă revoltă a faptelor contra legilor" (Ibidem).
Art. 72, al.2; art. 146, 147 şi 148, Constituţia României adoptată în decembrie 1991.

223
 Legile organice reglementează sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul
stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora; acordarea amnistiei şi a graţierii colective; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătorerşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ; regimul general al proprietăţii şi al moştenirii;
regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea
administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; celelalte domenii pentru
care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice 1 8 6 .
Legile organice 1 8 7 sunt adoptate prin votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere (Senatului şi Camera Deputaţilor).
Legile ordinare reglementează domeniile şi relaţiile care nu fac obiectul
legilor constituţionale sau organice. Procedura de adoptare a legilor ordinare se
deosebeşte de aceea stipulată pentru adoptarea legilor constituţionale şi
organice. Astfel, pentru adoptarea legilor ordinare este necesar votul majorităţii
membrilor prezenţi din fiecare Cameră a Parlamentului 1 8 8 .
în toate ţările democratice, procesul legislativ cunoaşte un număr de etape
care îmbină discutarea iniţiativelor legislative 1 8 9 în cadrul comisiilor de profil -
alcătuite, de regulă, din specialişti în domeniile respective - cu dezbaterea în
cadrul plenului Camerelor Parlamentului. Plenul reprezintă un cadru politic de
dezbatere, având în vedere compoziţia de partid rezultată din alegeri.
Desigur, în dezbaterile plenului sunt evocate, totodată, argumente
economice, sociale şi, bineînţeles, juridice, în susţinerea diferitelor texte de
lege din unghiul de vedere al partidului din care fac parte parlamentarii
respectivi şi din perspectiva mandatului ce le-a fost încredinţat de electorat.
După cum am arătat în Capitolul privind Esenţa dreptului, "legea trebuie să fie
expresia voinţei generale" - după cum sublinia Jean-Jacques Rousseau. Ea
este, însă, adesea datorită compoziţiei parlamentelor şi a intereselor celor ce le
compun - aşa cum observa Francois Geny - expresia de voinţă "a unor oameni,
fixată într-o formulă" 1 9 0 , o formulă care are în vedere interesele lor şi optica lor
cu privire la reflectarea în lege a acestor interese. Trăinicia unei legi stă, însă,
în capacitatea şi responsabilitatea legiuitorului în "reflectarea interesului

Ibidem, art.72, al.3.

Legile organice au fost definite ca legi intermediare între legile constituţionale şi legile ordinare.
"Legea organică este constituţională prin materia pe care o reglementează, dar este ordinară prin
procedura urmată pentru adoptarea ei" (Ion Deleanu, Monitorul Oficial al României, anul II, nr.9,
partea a ll-a, 29 martie 1991, p. 13). A se vedea şi Decizia nr.45 din 17 mai 1994 privind
constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor; Decizia nr.46 din 17 mal 1994 privind
constituţionalitatea Regulamentului Senatului, în C.D.H., 1994, pp.89-99.
Ibidem, art. 74, al.2.
Ibidem, art. 73.
François Gény, Méthode d'Interprétation, nr.93. Profesorul Mircea Djuvara observă că Şcoala
istorică a dreptului are dreptate "când socoteşte că legislatorul este un organ, prin natura lui
imperfect, al conştiinţei juridice populare, izvor din urmă al dreptului pozitiv" (Mircea Djuvara,
Legea, în Op. cit., p.270).

224
general", nu a interesului unui grup sau a unor indivizi "aflaţi vremelnic la
putere".
Tocmai pentru că legea - constituţională, organică, ordinară - are rolul
primordial în reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii juridice într-o
societate dată, cei chemaţi să o elaboreze şi adopte au o răspundere
excepţională în căutarea, găsirea şi promovarea în dispoziţiile legale, nu a unor
interese de grup şi cu atât mai puţin individuale, ci "a intereselor generale ale
societăţii respective".

Sistemul actelor normative

Sistemul actelor normative cuprinde: legile; decretele; hotărârile şi

ordonanţele Guvernului; regulamentele şi ordinele la nivelul ministerelor;
deciziile organelor administrative etc.
Constituţia, legile ordinare, decretele, hotărârile, regulamentele etc. sunt
subordonate unele altora. Această ierarhie este firească şi necesară, fiind
determinată de forţa juridică a actelor normative. Este ştiut că organele de stat
au o competenţă diferită în emiterea de acte normative. Forţa juridică a fiecărui
act normativ depinde de competenţa organului de stat care l-a emis. Tocmai ca
urmare a diferenţelor existente între actele normative, ca efect al forţei lor
juridice, există o ierarhie a accestora. Astfel, un act emis de un organ inferior
trebuie să fie subordonat actelor emise de către un organ superior.
în toate sistemele democratice, Constituţia - ca lege fundamentală - se
află în centrul sistemului actelor normative. Toate legile, decretele, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, regulamentele şi ordinele adoptate la nivelul
ministerelor, deciziile organelor locale, deci toate actele normative trebuie să se
conformeze Constituţiei. în mai multe ţări, inclusiv în România, funcţionează
Curţi constituţionale, care se pronunţă asupra "constituţionalităţii legilor, a
tuturor actelor normative elaborate şi adoptate de organele de stat". Deciziile
Curţii Constituţionale sunt obligatorii" 1 9 1 în toate cazurile judecate şi soluţionate
cu privire la constituţionalitatea actelor normative. Evident, activitatea unui
asemenea organism are un rol deosebit de important în menţinerea şi
garantarea sistemului constituţional din ţara respectivă, în asigurarea
desfăşurării unor relaţii sociale bazate pe lege în toate domeniile.

§4. Contractul normativ

Spre deosebire de actul juridic individual, care stabileşte drepturi şi

obligaţii pentru subiecte determinate (contractul de vînzare-cumpărare;
contractul de locaţiune e t c ) , care nu este şi nu poate fi un izvor de drept,
contractul normativ este un asemenea izvor.
a. De pildă, Magna Charta Libertatum, încheiată la 1215, între baronii,
cavalerii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte, şi Regele loan fără de Ţară, pe de
altă parte, şi care îmbrăca forma unui contract era un izvor de drept, deoarece
reglementa raporturile dintre stările sociale şi monarh.

Art. 145, Constituţia României adoptată în decembrie 1991.

225
 b. In dreptul constituţional, contractul normativ poate fi în cadrul
Federaţiei, fiind încheiat între statele care compun federaţia şi Statul federal.
c. în dreptul muncii, contractul colectiv de muncă este un izvor de drept.
d. în dreptul internaţional, contractul normativ îmbracă forma Tratatului,
care este expresia consimţământului liber al statelor, a căror voinţă îşi găseşte
expresia într-o seamă de drepturi şi obligaţii, liber asumate, prin cooperarea în
diferite domenii de activitate, pe baza egalităţii suverane a statelor respective

§5. Doctrina

După cum se ştie, doctrina se defineşte ca un rezultat al activităţii

ştiinţifice juridice.
Analiza, interpretările şi judecăţile oamenilor de ştiinţă din domeniul
dreptului cu privire la fenomenul juridic - constituie un izvor de drept.
Spre deosebire, însă, de actul normativ sau contractul normativ, doctrina
nu este un izvor de drept obligatoriu, rezultatele cercetărilor doctrinare fiind un
izvor de drept facultativ.
Doctrina a jucat un rol important - ca izvor de drept - la Roma antică, unde
consultaţiile jurisconsulţilor (Jus publici respondendi, aşa-numitele responsa
prudentium) erau avute în vedere în soluţionarea multitudinii de cauze supuse
judecăţii.
Este cunoscut că la Roma judecătorii nu erau magistraţi, ci simpli cetăţeni.
Or, pentru ei, consultaţiile jurisconsulţilor erau esenţiale.
împăratul August a intervenit în acest domeniu, dând privilegiu de
jurisconsulţi numai unora dintre ei. Astfel, părerile lui Papinian, Paul, Uipian şi
Modestin erau lege, iar în cazul în care se exprimau opinii contradictorii, opinia
lui Papinian prevala.
în Evul mediu se punea un mare accent pe "consensul savanţilor". Se
vorbea chiar despre un "drept al profesorilor" şi despre o "cutumă a
specialistului" 1 9 2 .
Doctrina este şi astăzi un izvor de drept 1 9 3 , având o contribuţie
remarcabilă în procesul de legiferare. Legiuitorul nu este obligat să ţină seama
de doctrină, dar se recomandă să cunoască opiniile doctrinare exprimate cu
privire la problema supusă legiferării 1 9 4 , pentru a recurge la cea mai bună
soluţie legislativă 1 9 5 .

După cum se ştie, cercetările şi scrierile lui Portalis au avut un rol important în conturarea
dreptului civil francez, iar cele ale lui Frederich Cari von Savigny în cristalizarea instituţiilor de
drept civil german.
Sunt cunoscute contribuţiile profesorilor Mihail Eliescu, Traian lonaşcu şi Tudor R. Popescu în
conturarea instituţiilor dreptului familiei în România.
Uniform Commercial Law în Statele Unite, de pildă, a fost redactat, mal întâi, de o echipă de
profesori şi, apoi, a fost adoptat pe cale legislativă.
"Orice concepţie ştiinţifică largă dă o satisfacţie specială spiritului" - observă profesorul Djuvara.
"Tot asemenea, construcţiile în drept, pentru acei care le înţeleg, au frumuseţea lor intrinsecă"
(Mircea Djuvara, Op.cit, p.277).

226
 Doctrina este recunoscută şi prin Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
de la Haga, opiniile doctrinare fiind luate în considerare în efortul de soluţionare
cât mai corectă a cazurilor supuse înaltului for judiciar 1 9 6 .
Se înţelege că, treptat, rolul doctrinei ca izvor de drept se restrânge ca
urmare a extinderii tot mai puternice a reglementărilor promovate pe calea
actelor normative.

V. R a p o r t u r i l e d i n t r e d i f e r i t e l e i z v o a r e ale d r e p t u l u i

în literatura de specialitate s-a subliniat interdependenţa izvoarelor dreptului,

strânsa legătură dintre ele, corelaţia lor recunoscută, "inclusiv importanţa ce-i
revine fiecăruia în ierarhia dintre ele" 1 9 7 . Izvoarele formale ale dreptului se află
într-o relaţie de continuitate "nu numai între ele, dar şi cu elementele de fapt",
pe care tind să le domine. Dacă reunim şi combinăm împreună "atât izvoarele
propriu zise ale dreptului pozitiv - atrage atenţia Francois Geny - cât şi
diversele procedee de metodă, care servesc să degajeze dreptul pozitiv printr-o
cercetare mai liberă, ajungem să constatăm o vastă ierarhie a metodelor de
198
interpretare juridică, care comportă şi ele nuanţe infinite . Eminentul gânditor
subliniază legătura ce există între izvoarele dreptului şi metodele de
interpretare, tocmai pentru a pune în evidenţă unitatea procesului elaborării,
interpretării şi aplicării dreptului.
O lege nu se aplică mecanic; o dispoziţie legală nu se realizează de la
sine. Textele normative, componentă majoră a izvoarelor formale ale dreptului,
se aplică în cursul unui proces complex, care implică, între altele, interpretarea
dispoziţiilor legale. în analiza pe care o face cu privire la "relaţiile dintre
izvoarele dreptului", profesorul Dan Ciobanu observă că atât în dreptul intern,
cât şi în dreptul internaţional, izvoarele formale ale dreptului sunt împărţite în
izvoare principale şi izvoare secundare. Astfel, legea şi cutuma sunt izvoare
principale, iar jurisprudenţa şi doctrina sunt izvore secundare. în dreptul
modern, izvoarele secundare nu pot modifica "direct sau indirect, izvoarele
principale" 1 9 9 . Cea mai strânsă legătură există - aşa cum arată experienţa -
între actele normative şi jurisprudenţa.
Evident, raportul dintre izvoarele dreptului trebuie examinat în contextul
perioadei istorice date şi a sistemului juridic existent.

Art. 38, al. 1 (d) , Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

Referindu-se la doctrină ca izvor secundar de drept, Statutul Curţii indică: "învăţămintele celor
mai calificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni", definiţie pe care o socotim potrivită pentru doctrină în
general. Statutul Curţii reconfirmă importanţa doctrinei ca izvor de drept, ceea ce a fost observat
de întreaga literatură de specialitate.
I. Demeter, Op.cit, p.346.
Francois Geny, Op.cit, nr.177.
Dan Ciobanu, Op.cit, p.32. Raporturile dintre diferitele izvoare ale dreptului au fost examinate de
către profesorul Eugeniu Speranţia, Op.c/f.;*ţle către profesorul Hans Kelsen, The Pure Theory of
Law, 1935; de către profesorul Mircea Djuvara, Op.cit., p.271, precum şi către alţi eminenţi
cercetători ai dreptului.

227
 CAPITOLUL X
TEHNICA JURIDICĂ

Problemele tehnicii juridice se situează în cadrul raportului dintre conţinut

şi formă în drept, în care conţinutului, revenindu-i rolul determinant, forma nu
este pasivă, statică, ci dimpotrivă - urmărind a da substanţei normei expresia
juridică necesară - contribuie, în acest fel, la preciziunea pe care trebuie să o
dea dreptului pentru a satisface cerinţele pe care le pun în faţa sa nevoile vieţii
sociale. Tehnica juridică prezintă numeroase implicaţii nu numai teoretice, ci şi
practice, a căror cercetare a constituit şi constituie obiect de atentă şi
fructuoasă preocupare în literatura noastră juridică. în cele ce urmează vom
expune, mai întâi câteva consideraţii asupra noţiunii tehnicii juridice şi vom
examina, apoi, locul şi importanţa procedeelor tehnice juridice atât în
elaborarea, cât şi în interpretarea şi aplicarea dreptului.

I. Noţiunea tehnicii juridice

Relaţiile sociale fiind deosebit de complexe, cunosc o evoluţie continuă,

determinând, cu necesitate, elaborarea şi promovarea unor norme juridice
mereu mai perfecţionate. Elaborarea şi aplicarea dreptului nu este numai o
problemă tehnică, ci una mai largă, de înţelegere pe plan teoretic, printr-o
analiză ştiinţifică, a raportului ce se stabileşte în mod obiectiv între relaţiile
sociale şi reglementarea juridică, precum şi a dezvoltării - pe această bază - a
rolului pe care instrumentul juridic este chemat să-l joace în evoluţia şi
perfecţionarea relaţiilor sociale. Evident, numai în acest cadru general pot fi
explicate şi înţelese corespunzător rolul şi importanţa tehnicii juridice.
J. Bonnecase defineşte tehnica juridică ca totalitate a "mijloacelor cu ajutorul
cărora se elaborează, apar, se transformă, se aplică şi se sting regulile de
drept; ea îmbrăţişează atât limbajul dreptului, cât şi procedeele de interpretare
şi de punere în practică a unei reguli de drept oarecare, atât caractere formale
ale legii şi ale obiceiului, cât şi cadrul tradiţional al hotărârilor judecătoreşti,
precum şi metodele de expunere ale doctrinei; într-un cuvânt, orice manifestare
a unei reguli de drept, indiferent de fizionomia ei" 1 . De asemenea Francois
Geny în definiţia pe care o dă tehnicii juridice 2 , acordă un rol preponderent
elementului raţional, precizând că ea este "esenţialmente o construcţie foarte
artificială a ceea ce este dat şi este mai mult o operă de acţiune decât de
inteligenţă 3 . în această acţiune se stabileşte un raport între "tehnica juridică, ca

J. Bonnecase, Supl., I. Paris, 1924, nr.237.

1

Vezi François Gény, Science et technique en droit privé positif, Paris, 1921, partea a lll-a, p. 23.
2

3
Ibidem.

228
aparat logic şi conţinutul care este exprimat cu ajutorul acestei tehnici" 4 ,
conţinutul indicând scopurile, iar tehnica alegând cea mai adecvată formulă -
dintre cele posibile - pentru realizarea lor.
Tehnica juridică presupune cunoaşterea şi utilizarea unui sistem de
procedee de ordin material şi intelectual 5 , care au drept scop de a da eficienţa
juridică necesară anumitor reguli de conduită şi a contribui totodată, la
perfecţionarea permanentă a reglementării juridice. Aceste procedee diferă,
uneori, după cum este vorba de acte normative şi acte individuale de aplicare,
fiind, totodată, influenţate - în bună măsură - de specificul relaţiilor sociale de
reglementat şi perfecţionându-se ele însele în procesul dezvoltării acestor
relaţii 6 .
Tehnica juridică îmbracă variate aspecte, aducându-şi contribuţia în cele
mai diferite împrejurări ale realizării reglementării juridice. Fiind de domeniul
formei dreptului, procedeele tehnice juridice au, totuşi, un rol de seamă în toate
momentele elaborării şi aplicării sale. Astfel, în procesul elaborării dreptului,
procedeele tehnice dau normelor respective eficienţă juridică, făcându-le
aplicabile.
în acest sens, un aspect important al tehnicii juridice este stilul dreptului.
Pentru că dreptul va avea cu atât mai multă eficienţă practică, cu cât va fi
elaborat într-un stil mai simplu şi mai clar, uşor de perceput de cei chemaţi să-l
aplice şi să-l realizeze. Forma neclară a normei juridice dă naştere unei
interpretări neuniforme, fiind o sursă permanentă de încălcare a legalităţii.
Dimpotrivă, un stil clar, neechivoc al actelor juridice, duce la întărirea legalităţii
şi ordinii de drept.
însemnătatea tehnicii juridice este relevată şi de rolul ce-l joacă în
sistematizarea actelor normative. Procesul sistematizării actelor normative -
mai ales în forma sa superioară: codificarea - reliefează că folosirea
procedeelor tehnice contribuie nu numai la gruparea normelor juridice într-o
ordine, după criterii determinate, ci şi la elaborarea dreptului, rezultatul
operaţiunii de codificare fiind un nou act, unitar: codul.
Un larg câmp de aplicare au procedeele tehnice în realizarea dreptului. De
la formele cele mai rigide şi sacramentale, cunoscute în epoca sclavagistă,
aceste procedee devin tot mai flexibile şi mai simple în epoca modernă. Fiind
variate ca număr şi formă, ele urmăresc, întotdeauna, a asigura realizarea
practică, în formele cele mai adecvate, a normelor sociale, devenite juridice, tot
prin intermediul "artificiilor", procedeelor tehnice.
Pe baza celor expuse, putem conchide deci că prin tehnica juridică
înţelegem un ansamblu de procedee folosite în elaborarea şi aplicarea
dreptului, în scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită, făcându-le,
astfel, aplicabile la varietatea şi complexitatea vieţii sociale.

4
M.EIiescu, Op.cit, p. 293.
5
Vezi în acest sens şi Vladimir Hanga, Tehnica juridică - criteriul de distincţie între şcoala sabiniană
şi proculiană, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series III, Fasciculus 2, Jurisprudentia, Cluj,
1959, p. 55.
6
Vezi, în acest sens, şi M. Eliescu, Dialectica formei şi conţinutului dreptului în "Studii şi cercetări
juridice"nr.3r\964, p. 399-401.

229
II. Tehnica elaborării actelor normative

§1. Procedeele tehnice în elaborarea actelor normative.

Din examinarea unor probleme generale ale tehnicii juridice rezultă locul
important pe care-l ocupă procedeele tehnice în elaborarea actelor normative.
Numeroşi jurişti au definit acest aspect al tehnicii juridice "tehnică a legiferării",
alteori, acest aspect este definit tehnică a elaborării dreptului7. Fără a ne
propune să cercetăm din toate unghiurile de vedere acest fenomen, socotim
totuşi util să subliniem principalele trăsături ale procedeelor tehnice ale
elaborării actelor normative, întrucât şi aceasta constituie o cale pentru
înţelegerea rolului important pe care-l joacă instrumentul juridic în
reglementarea relaţiilor sociale 8 .
Sistemul procedeelor tehnicii elaborării actelor normative cunoaşte
anumite trăsături specifice, după cum este vorba despre elaborarea unei legi,
unui decret, unei hotărâri sau ordonanţe a Guvernului sau a altor acte
normative. Cu atât mai mult, dacă este vorba despre elaborarea legii
fundamentale (Constituţia). Cu toate acestea, există o seamă de elemente
comune care permit să putem face o generalizare cu privire la gruparea
acestor procedee. Astfel, indiferent despre ce act normativ este vorba,
procedeele tehnicii juridice se grupează în legătură cu următoarele momente
ale elaborării sale: iniţierea actului normativ; discutarea sa în stadiul de proiect;
adoptarea actului normativ; intrarea sa în vigoare. Dar, grupând procedeele
tehnice folosite în elaborarea actelor normative pe fondul procedurii de
elaborare, care - după cum e ştiut - se include în atribuţiile funcţionale ale
organelor de stat respective, nu înţelegem că s-ar confunta cu aceste atribuţii 9 ,
în realizarea acestor scopuri, întâlnim o seamă de cerinţe tehnice privind
structura materialului normativ, împărţirea sa pe părţi, pe capitole, subcapitole,
paragrafe, alineate e t c , care urmează o anumită ordine, fiind dăunătoare orice
tendinţă de rezolvare a lor la întâmplare, în mod arbitrar. în procesul legiferării
trebuie să se respecte cu fidelitate forma juridică a legii 1 0 , folosindu-se - pentru
a asigura deplina eficienţă a textului elaborat - asemenea procedee cum sunt:
verificarea situaţiei de fapt, examenul juridic preparator, alegerea şi stabilirea
conceptelor celor mai potrivite, folosirea unor construcţii şi formule juridice
corespunzătoare 1 1 etc. De pildă, alegerea şi stabilirea conceptelor are un rol
foarte important în transformarea unor relaţii posibile şi necesare de
reglementat, în relaţii juridice. Tehnic, deţinătorul unei anumite puteri din
câmpul relaţiilor exclusiv sociale nejuridice, devine subiect de drepturi în
câmpul relaţiilor juridice. Procedeele sau "artificiile" inteligenţei - în accepţiunea
pe care am dat-o pot fi folosite în procesul elaborării normelor juridice pentru
ca anumite acte săvârşite, de pildă, de o persoană fizică să nu producă

Vezi, de pildă, Franţois Geny, Op.cit, p.23.

7

Anita M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti,
8

1969, p. 195 şi urm.

Dumitru Mazilu, Tehnica juridică, în "Teoria generală a statului şi dreptului", loc. cit, p.474 şi urm.
9

10
Vezi dr. losif Schnapp, Reforma tehnicii legislative, Monitorul Oficial şi imprimeriile statului,
Bucureşti, 1946, pag. 95 - 96.
Vezi Ibidem, pag. 89 - 97 (Vezi şi Al. Angelescu, La technique legislative en matieere de
11

codification civile, Paris, 1930)

230
efecte 12 sau să producă numai anumite efecte 1 3 , să contribuie ia fermitatea şi
securitatea situaţiilor juridice 1 4 . Pe fondul procedurii de elaborare a actului
normativ, în procesul îndeplinirii atribuţiilor funcţionale ale organelor de stat,
rezultă importanţa unora din procedeele enunţate, precum şi a altora. De pildă,
în legătură cu iniţierea actului normativ, sistemul procedeelor tehnice juridice
diferă după cum este vorba despre o lege (legea fundamentală, lege organică
sau lege ordinară) sau alt act normativ, subordonat legii 1 5 . Desigur, problema
iniţierii actului normativ este de domeniul izvoarelor dreptului. Dar pentru ca
iniţiativa legislativă să aibă o deplină valabilitate, bucurându-se de efectele fără
de care ar rămâne neconcretizată, este necesar a se respecta anumite
procedee. Astfel, pentru ca iniţierea unui act normativ să se bucure de
eficacitate, printr-o preciziune indiscutabilă, e necesar ca proiectul, sub aspect
tehnic, să îmbrace forma pe care o cere actul ce urmează a fi adoptat 1 6 . De
pildă, dacă se pregăteşte un act ce urmează a fi adoptat de Parlamentul
României, proiectul trebuie să îmbrace forma legii; dacă se pregăteşte un act
ce urmează a fi adoptat de Guvern, proiectul trebuie să îmbrace forma Hotărârii
sau Ordonanţei etc. Totodată, trebuie respectate anumite cerinţe privind
folosirea unor termeni corespunzători 1 7 , a unor construcţii şi formule juridice,
care - dând preciziunea necesară textului - îl face uşor aplicabil, după discutare
şi adoptare, cercului de persoane (fizice şi juridice) căruia i se adresează.
Folosirea unor asemenea procede tehnice în cursul iniţierii actului normativ
uşurează dezbaterea sa de către organul competent, înlesnind totodată
perfecţionarea continuă a legislaţiei.
în legătură cu discutarea proiectului actului normativ există, de asemenea,
o serie de procedee, care joacă un rol important în definitivarea acestuia în
vederea adoptării lui. înaintea punerii în discuţie, proiectul actului normativ
trebuie luat în considerare 1 8 . Luarea în considerare este legată de respectarea,
în acelaşi timp, a regulilor de procedură, care diferă după cum este vorba
despre legi, decrete, hotărâri şi dispoziţii etc. Indiferent, însă, de trăsăturile
specifice pe care le îmbracă procedura după cum este vorba despre un act sau
alt act normativ, ea trebuie să prezinte o dezbatere temeinică şi multilaterală,
asigurând conţinutul cel mai corespunzător actului respectiv. Dar, sub aspect
tehnic, pe fondul discutării proiectului actului normativ respectiv e necesar să
se respecte - în conformitate cu specificul activităţii organului respectiv -
anumite cerinţe, care trebuie să asigure - în afara cunoaşterii din timp a
conţinutului său - reţinerea, analizarea şi luarea în considerare a diferitelor
obiecţii şi sugestii ce se fac, nu numai cu privire la fondul actului normativ, ci şi
cu privire la forma în care a fost elaborat. Se urmăreşte dacă materialul
normativ a fost grupat în mod judicios, pe capitole, paragrafe şi articole, dacă
s-au respectat toate regulile privitoare la structura textului, astfel ca el, şi pe

în accest sens, de exemplu se recurge la conceptul de incapacitate civilă.

13
Se foloseşte în acest, conceptul de capacitate de exerciţiu restrânsă.
Am făcut referiri anterior la rolul conceptului nulităţii actelor juridice. Pentru asigurarea fermităţii şi
14

securităţii situaţiilor juridice, o contribuţie determinată au cele mai diferite concepte juridice (Vezi,
de pildă, Fr. Geny, Op. cit., p. 222 - 223). Vezi şi Anita M. Naschitz, Op.c/f., p. 155 şi urm.
Anita M. Naschitz, Op.cit, p. 210 şi urm.
15

16
Ibidem.
Dumitru Maziliu, Op.cit., pp. 4 7 6 - 4 7 7 .
17

Pentru o analiză mai amplă a se vedea Anita M. Naschitz, Op.cit, p. 215 şi urm.
18

231
această cale, să poată avea o eficienţă deplină în viaţa socială. In scopul
reţinerii şi urmăririi tuturor obiecţiilor făcute, se trece la întocmirea unui act în
care să fie înscrise cu fidelitate dezbaterile (proces-verbal sintetic, stenograma
dezbaterilor e t o ) . Totodată, procedeele tehnice se întâlnesc în legătură cu
sistemul folosit pentru analiza şi luarea în considerare a obiecţiilor şi sugestiilor
făcute pentru reţinerea lor - după caz - în forma definitivă a actului normativ 1 9 .
în procesul adoptării actului normativ întâlnim o serie de procedee a căror
respectare este, de asemenea, obligatorie, ocupând un loc de seamă în
procesul general al elaborării actului. Aşa, de pildă, pentru ca o lege să poată fi
adoptată, trebuie să se respecte procedura votării ei de către majoritatea
simplă a organului respectiv; în cazul legilor constituţionale, trebuie să se
respecte procedura votării lor de către o majoritate de două treimi. în cazul
altor acte normative trebuie să se respecte - în scopul adoptării - anumite
cerinţe prevăzute în regulamentele de funcţionare a organelor respective.
Indiferent de procedura adoptării, se prevede regula votului deschis sau secret
ori punerea semnăturii sub textul actului normativ. De regulă, se cere - după
cum se observă - acordul majorităţii membrilor organului respectiv.
De asemenea, în multe sisteme de drept, este prevăzută procedura
obligatorie a promulgării legilor de către Şeful statului 2 0 .
în legătură cu adoptarea actului normativ se întâlnesc o seamă de
procedee tehnice cu privire la materializarea rezultatului supunerii proiectului
spre aprobare organului respectiv. Astfel, este necesară întocmirea unui
proces-verbal, unui jurnal sau altor asemenea acfe ce urmează a fi semnate de
către anumite persoane cu atribuţiuni temporare sau permanente în momentul
adoptării proiectului actului normativ.
în ce priveşte intrarea în vigoare a actului normativ, există mai multe
procedee, toate urmărind a asigura condiţiile necesare pentru ca actul
normativ să poată fi luat la cunoştiinţă. Este cunoscut că intrarea în vigoare a
actului normativ este legată de publicarea sa, care trebuie să se facă în condiţii
expres reglementate 2 1 , deosebindu-se după cum este vorba despre o lege, un
decret, o hotărâre sau ordonanţă a Guvernului etc. O decizie a unui comitet
executiv local, de pildă, în afara numărului şi datei, trebuie semnată şi
contrasemnată de preşedintele comitetului executiv şi de către secretarul
acestuia.

§2. Stilul actelor normative

Un loc important în elaborarea actelor normative ocupă stilul lor. Actele

normative trebuie elaborate în mod clar şi concis în scopul asigurării deplinei
lor înţelegeri de către toţi cetăţenii 2 2 . Pentru că un text inexact, sub aspectul
formulării sale, imprecis în ce priveşte folosirea terminologiei, lipsit de
conciziune, are influenţă dăunătoare, producând greutăţi mari în aplicarea
corectă a legii şi chiar constituind un teren propice pentru interpretarea greşită

Dumitru Mazilu, Qp.cit, pp. 476-477.

Cerinţă inclusă în prezent în sistemul constituţional al României,
în ţara noastră publicarea în Monitorul Oficial.
Dumitru Mazilu, Op.cit, pp. 477 - 478.

232
a sensului ei. Problema stilului actelor normative este, în fond, o problemă de
tehnică juridică, deoarece - făcând parte din mijloacele prin care forma
dreptului dă eficienţă normelor juridice, asigură realizarea mai omogenă a
normelor juridice, ajungând la înţelegerea cu mai multă uşurinţă a spiritului
legii23. Cu cât textul actelor normative va fi elaborat într-un stil mai clar, cu atât
el va fi perceput mai uşor, interpretat şi aplicat mai corect de către organele de
stat. Totodată, stilul actului juridic are o influenţă importantă în realizarea
cerinţelor principiului legalităţii.
Un loc de cea mai mare importanţă are claritatea şi exactitatea limbii
folosite. în acest sens, este necesar să se îndepărteze din text acele cuvinte
-care pot avea mai multe înţelesuri, căutându-se termenul cel mai potrivit pentru
a se da posibilitatea înţelegerii într-un anume sens determinat a actului
elaborat. Desigur, din textul actelor normative nu poate fi exclusă o anumită
terminologie specifică. Pe de o parte, este vorba despre necesitatea folosirii
unor termeni juridici, pe de alta, a unor termeni economici, specifici diferitelor
domenii ale economiei naţionale, în legătură cu reglementarea efectuată în
actele respective cu privire la aceste domenii. în aceste cazuri se folosesc, de
regulă, două procedee. Unul priveşte preocuparea celui care emite actul juridic
de a folosi expresiile cele mai exacte, mai laconice şi general admise; altul
priveşte preocuparea legiuitorului de a da explicaţii în textul legii cu privire la
sensul uneia sau alteia din expresiile folosite.
Actele normative folosesc o seamă de expresii întâlnite exclusiv în
raporturile sociale reglementate juridic. Pentru a se asigura o justă înţelegere a
acestora, în anumite părţi ale actelor normative sunt date definiţii care ajută la
fixarea conţinutului noţiunii respective. Un exemplu în acest sens îl constituie
partea generală a Codului penal în care se precizează limitele aplicării legii
penale (în spaţiu şi timp) 2 4 ; conţinutul infracţiunii 2 5 , participaţia 2 6 etc. Lipsa unor
asemenea definiţii ar duce la interpretarea greşită a noţiunilor cu care operează
actul normativ, şi - prin consecinţă - chiar la încălcarea legii.
în acelaşi timp, stilul actelor normative are în vedere şi logica exterioară a
elaborării lor. Se întâlnesc multe cazuri în care elementele diferitelor norme
coincid. Se recomandă ca asemenea elemente să fie enunţate într-un singur
articol pentru toate cazurile respective, evitându-se pe cât posibil repetarea 2 7 ,
în acelaşi timp, unele norme juridice apar în mai multe acte normative.
Explicaţia acestui fapt trebuie căutată în aceea că reglementarea unor raporturi
sociale are loc în mai multe etape şi se face de mai multe organe de stat. în
aceste cazuri normele juridice se completează unele pe altele prin trimiterea
făcută la actul normativ în care se face o reglementare mai completă.
Stilul actelor juridice presupune redarea regulilor de conduită printr-un
număr cât mai mic de cuvinte, care, însă, să fie suficiente pentru a face
posibilă înţelegerea cu claritate a actului juridic. Problema stilului actelor
normative este, în fond, problema ridicării calitative a tehnicii folosite în
elaborarea lor. Realizarea acestei cerinţe facilitează respectarea legilor şi

Ibidem, p. 478.
Vezi Legea penală şi limitele ei de apliacre, art. 1 - 1 6 , Codul penal, loc.cit.
Infracţiunea, art. 1 7 - 1 9 , Codul penal, loc.cit.
Participaţia, art. 2 3 - 3 1 , Codul penal, loc.cit.
Vezi, în acest sens, definiţia infracţiunii, art. 17, Codul penal, loc.cit.

233
celorlalte acte normative de către toţi factorii şi ajută la formarea unui sistem de
drept cu o ţinută ştiinţifică, care - reflectând cerinţele dezvoltării sociale - îşi
aduce contribuţia mai deplin la realizarea lor.

§3. Sistematizarea actelor normative

Alt aspect al tehnicii în elaborarea actelor normative îl constituie

sistematizarea lor. în fiecare ţară există numeroase acte normative, care apar
succesiv, pe măsura cerinţelor impuse de dezvoltarea societăţii. Sistematizarea
acestor acte normative apare ca o necesitate determinată de cerinţele creării
condiţiilor corespunzătoare pentru cunoaşterea, interpretarea şi aplicarea lor. în
scopul sistematizării actelor normative sunt folosite mai multe forme, dintre
care cele mai importante sunt: încorporarea şi codificarea.
a. Prin încorporare nu se aduce o schimbare în conţinutul normelor
juridice, ea constând în gruparea lor după anumite criterii, dintre care cele mai
frecvent întâlnite sunt: criteriul alfabetic şi criteriul obiectului reglementării
juridice (gruparea pe ramuri şi instituţii juridice). Astfel încorporate, normele
juridice pot fi cunoscute cu mai multă uşurinţă de practicieni, cărora li se pune
la dispoziţie o oglindă fidelă a întregii legislaţii până la un moment dat, într-un
domeniu sau altul.
De menţionat este faptul că, în cursul încorporării, se pot efectua şi unele
corecturi privind forma de redactare. Aşa de pildă, se pot corecta greşelile
gramaticale şi tipografice, omisiunile ce eventual există în actul supus
operaţiunii de încorporare. Evident, aceste modificări urmăresc reţinerea în
actul de încorporare a normelor juridice în forma în care au fost elaborate.
Exemple elocvente în domeniul încorporării sunt colecţiile de acte normative
întocmite, de regulă, de servicii speciale care funcţionează în cadrul
Ministerului de Justiţie din fiecare ţară.
Pornindu-se, în primul rând, de la necesităţile practice, în ţara noastră se
desfăşoară o activitate importantă de încorporare a actelor normative, care se
concretizează în întocmirea unor asemenea colecţii cum sunt: legislaţia uzuală
a muncii; legislaţia civilă uzuală; legislaţia financiară etc.
b. Spre deosebire de încorporare, codificarea reprezintă forma superioară
de sistematizare a normelor juridice, întrucât în cursul acestei operaţiuni se
efetuează o prelucrare chiar a conţinutului normelor juridice. Tocmai de aceea,
codificarea este efectuată numai de către organul legislativ. în procesul
codificării sunt îndepărtate normele juridice învechite, dispar repetările de la un
text la altul, sunt completate şi lacunele existente. Din aceste motive,
sistematizarea actelor normative, prin codificare, reprezintă o operaţiune mai,
complexă, necesitând parcurgerea anumitor etape cronologice. Mai întâi,
trebuie să se realizeze adunarea şi determinarea materialului legislativ supus
codificării. întrucât în fiecare ramură de drept există un material legislativ foarte
bogat, se urmăreşte selecţionarea actelor normative care au o importanţă
generală, nefiind reţinute pentru a fi supuse codificării acele acte elaborate în
probleme specifice, care reglementează unele aspecte neesenţiale în cadrul
ramurii de drept respective.

234
 Pentru a putea determina cu mai multă uşurinţă_ volumul materialului
legislativ supus codificării, se efectuează gruparea în mod cronologic a actelor
legislative. Apoi, prin analiza şi confruntarea actelor normative, devine posibilă
selecţionarea acelora care au o acţiune delimitată în timp, sunt descoperite
actele normative care au înlocuit alte acte, şi, dacă acestea nu au statornicit noi
reguli juridice, fiind o repetare a celor anterioare, se trece la îndepărtarea lor
din materialul supus codificării. în cursul acestor operaţiuni, este posibil ca
organul legislativ să descopere anumite acte normative al căror teren de
menţinere în vigoare este depăşit, cu toate că organizarea socială le mai simte
încă nevoia. în acest caz, comisia de codificare poate să facă propuneri
organului în drept pentru prelungirea valabilităţii acestor acte, în raport cu
cerinţele concrete ale dezvoltării raporturilor sociale. Totodată, este posibil să
se descopere acte normative care - cu toate că formal nu sunt abrogate - sunt
depăşite. Drept urmare, este necesară o examinare atentă a conţinutului
actului normativ şi în mod deosebit a acelor norme care sunt depăşite, pentru a
putea lua măsurile cele mai potrivite, de comun acord cu organele ce le-au
elaborat, pentru excluderea lor din materialul legislativ. în felul acesta, se
asigură reţinerea, în vederea codificării, numai a acelor norme juridice a căror
necesitate socială este pe deplin justificată.
în urma efectuării acestor operaţiuni se trece la împărţirea materialului
legislativ, în mod corespunzător, pe capitole. Cu acest prilej, se pot ivi cel puţin
două probleme a căror rezolvare prezintă o importanţă deosebită. în primul
rând, se poate descoperi că un act sau alt act normativ este legat de unul sau
mai multe capitole ale codului. în această eventualitate, singura soluţie potrivită
constă în reţinerea articolului respectiv în acel capitol de care este mai strâns
legat. în alte capitole, pentru care are o valoare secundară, se recomandă să
se facă trimiterea la capitolul în care se găseşte textul întreg al articolului dat.
în al doilea rând, e posibilă descoperirea contradicţiilor şi repetărilor.
Repetările, şi mai ales contradicţiile, au o influenţă negativă în special în
aplicarea actelor normative. De aceea, este necesar ca organul legislativ, după
împărţirea materialului supus codificării pe capitole - examinând cu atenţie
textul - să descopere contradicţiile şi repetările şi să le înlăture.
După ce materialul legislativ a fost împărţit pe capitole, se efectuează
unificarea şi dezvoltarea actelor normative supuse codificării. în cursul acestor
operaţiuni, sunt completate actele normative existente cu unele texte noi, care
oglindesc mai exact, în momentul respectiv, cerinţele organizării sociale,
lichidându-se, totodată lacunele constatate. Paralel cu elementele noi aduse
pentru îndepărtarea lacunelor existente, organul legislativ trebuie să rezolve
problema exprimării conţinutului normelor juridice supuse codificării, într-o
formă accesibilă. în acest sens, nu numai gruparea pe capitole, dar şi
orânduirea pe articole şi alineate prezintă importanţă mare. Astfel, se
realizează una din cerinţele cele mai de seamă ale procesului de codificare:
orânduirea logică a întregului material şi, implicit, obţinerea unităţii întregului
cod.
Sistematizarea actelor normative, mai ales în forma sa superioară -
codificarea -, este o cerinţă determinată de necesitatea grupării multiplelor
norme juridice ce apar şi se perfecţionează continuu în raport cu cerinţele

235
dezvoltării relaţiilor sociale . Apărând într-un asemenea raport de determinare,
la rândul ei, sistematizarea actelor normative are o contribuţie de seamă în
perfecţionarea reglementării juridice 2 9 .

III. Procedee tehnice în interpretarea şi aplicarea normelor

juridice

§ 1 . Mijloace şi procedee tehnice în interpretarea normelor

juridice

Mijloacele şi procedeele tehnice le întâlnim, totodată, în procesul

interpretării normelor juridice. Noţiunea de metodă, întâlnită în literatura de
specialitate, este folosită nu în sensul ei filozofic, ci în sensul de mijloc, de
procedeu prin care se tinde a se stabili înţelesul unei prevederi normative,
asigurând - în acest fel - o aplicare cât mai corectă a legii. Asemenea procedee
cum sunt: analiza morfologică şi sintactică a textului normei juridice;
compararea textului normei juridice respective cu textul altor norme din aceeaşi
ramură sau din alte ramuri; cercetarea materialelor pregătitoare ale organului
legislativ, examinarea expunerii de motive, a discuţiilor purtate cu prilejul
adoptării, folosirea demonstraţiei indirecte, aplicarea legii textului exclus, a
silogismelor şi polisilogismelor, concură la o temeinică explicare a textului
normei respective, ajutând organul de aplicare să acţioneze în fiecare caz
concret în spiritul şi litera legii 3 0 .
Pentru a releva rolul important al procedeelor mai sus citate, se pot da
numeroase exemple. De pildă, analiza morfologică a unui text ne ajută să
înţelegem sensul corect al normei respective. Este cunoscut rolul până şi al
conjuncţiilor într-o normă juridică 3 1 .

§2. Mijloace şi procedee tehnice în aplicarea normelor juridice.

Poate tocmai în aplicarea dreptului găsim mai multe exemple care să facă
mai uşor de înţeles, într-un anume sens, expresia de "artificiu", procedeu tehnic
prin care este facilitată promovarea normei juridice. în acest sens, se poate
cita, de pildă, procedeul, "artificiul" tehnic la care recurge reclamantul pentru
a-şi dovedi pretenţiile împotriva pârâtului în cazul în care se găseşte în
imposibilitate de a-şi proba acţiunea. Este cunoscut că proba, în litigiile a căror
valoare depăşeşte o anumită sumă, se poate face numai cu înscrisuri. Pentru a
veni în ajutorul păgubitului, legea dă posibilitatea folosirii unor "artificii" tehnice,
în scopul dovedirii pretenţiilor sale. Astfel, simpla neridicare de către pârât a

V. Knapp, Comments on the Problem of Stability of Legislation, în "Colection of Studies on Foreign

and Comparative Law", Beogrard, 1966, p. 285 şi urm.
Ibidem.
Dumitru Mazilu, Op.cit, p. 481 şi urm.
Pentru o analiză amplă a problemelor teoretice şi practice implicate, a se vedea Capitolul privitor la
"Interpretarea normelor juridice".

236
 excepţiei că reclamantul nu are un înscris, în dovedirea pretenţiilor sale, dă
posibilitatea instanţei să admită acţiunea. în acest caz, neridicarea excepţiei
este procedeul tehnic, "artificiul" prin care este aplicată legea. De asemenea,
se poate recurge şi la "artificiul", la procedeul tehnic al chemării la interogatoriu,
despre care se face menţiune în acţiunea reclamantului şi pe citaţia pârâtului;
dacă acesta din urmă refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează,
instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca
un început de dovadă 3 2 , care - completată, cu orice mijloc de probă - este
suficientă pentru a da câştig de cauză păgubitului 3 3 . Astfel, formula "chemat
personal la interogatoriu" constituie un "artificiu" tehnic pe care legea îl pune la
•îndemâna reclamantului (păgubitului) pentru a-şi dovedi pretenţiile şi a-şi
redobândi - pe această cale - drepturile.
Prin intermediul unor "artificii" ale inteligenţei, valorificarea drepturilor se
face nu fraudând legea, ci asigurând o deplină realizare a cerinţelor sale. De
pildă, prin simulaţiune, care este, în fond, un act deghizat 3 4 , părţile urmăresc ca
operaţiunea juridică pe care au voit realmente să o facă să rămână ascunsă
faţă de terţi, ceea ce presupune încheierea de fapt a unui singur contract, dar
confecţionarea a două înscrisuri: unul public, care nu corespunde voinţei
părţilor; altul secret, care corespunde voinţei lor reale. Desigur, simulaţiunea
este un "artificiu" tehnic, la care părţile recurg pentru a-şi realiza, într-un anumit
fel, interesele. Uneori, simulaţiunea (deghizarea) se face pentru a frauda
drepturile fiscului. Aşa, de pildă, un contract de donaţie apare deghizat sub
forma contractului de vânzare-cumpărare, pentru că donaţiile sunt supuse la
taxe mai mari decât vânzările. Procedeul întocmirii acestui act permite
ascunderea voinţei reale a părţilor, exprimată de fapt în actul secret, care nu
produce efecte faţă de terţi, ci numai între părţile contractante şi succesorii lor
universali. Actul simulat - neproducând efecte între părţi şi succesorii universali
(ceea ce e conform cu voinţa părţilor contractante), va produce efecte faţă de
terţele persoane, care nu aveau de unde să cunoască faptul că între părţi a
survenit un act secret. Procedeul simulaţiunii în drept poate fi admis numai în
măsura în care nu s-a făcut în frauda legii. în caz contrar, atât actul public cât
şi cel secret sunt nule.
Totodată, în aplicarea dreptului, poate fi citat exemplul neexecutării unei
obligaţii de a face, care dă naştere unei obligaţii de desdăunare, ceea ce
înseamnă că, din punct de vedere tehnic, obligaţiunea de a face se converteşte
în obligaţiunea de a da. Reflecţii interesante, din unghiul de vedere al analizei
ce o efectuăm, se pot face cu privire la prezumţii, rolul şi impotanţa lor în
traducerea în viaţa socială a normei juridice. De asemenea, pot fi enunţate
numeroase alte procedee tehnice, "artificii", atât din trecut 3 5 , cât şi din prezent

"Se numeşte început de dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia, sau a
celui ce el reprezintă şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins" (Art. 1197, Codul civil, loc cit.).
Vezi art. 225, Codul de procedură civilă.
Vezi Francisc Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I, Bucureşti, 1960, pp. 154-155.
în dreptul roman, s-a dat, de pildă, exemplul procedeelor, "artificiilor" folosite de Clodius, duşmanul
lui Cicero, pentru a-i confisca averea. Fiind patrician, el s-a făcut adoptat de un plebeu pentru a
deveni tribun al plebei şi a confiscat casa lui Cicero, prin magia sacerdatală, sanctificând locul
unde era casa, Cicero, eliberându-se prin alte procedee tehnice, a contestat valoarea adopţiunii
şi a actului de sanctificare. (Din cuvântarea lui Cicero, Pro domo sua, Cf. fvl.l.Manolescu. Teoria
şi practica dreptului. Bucureşti, 1946, pag. 132 - 133).

237
pentru a ilustra frecvenţa lor în procesul aplicării normelor juridice. Fiind
expresia unei activităţi sociale, aceste "artificii", procedee, sunt folosite ca
urmare a găsirii, alegerii, dintre diferitele formule posibile, a celei mai adecvate
pentru "înscrierea în viaţa socială a unei anumite norme juridice".
O importanţă deosebită au procedeele tehnice - într-o accepţiune mai
largă 3 6 - în a da preciziunea şi forma necesară actului individual de aplicare.
Desigur, aceste procedee diferă de la un act de aplicare la altul, în raport cu
natura sa şi organul care l-a emis. Astfel, un decret de aplicare emis de şeful
statului (acreditarea unor reprezentanţi diplomatici, decorarea unei anumite
persoane e t c ) , trebuie publicat în Monitorul Oficial, trebuie datat şi semnat de
Preşedinte. O hotărâre a Guvernului privind numirea sau desărcinarea din
funcţie a unei persoane, înfiinţarea sau desfiinţarea unei instituţii e t c , trebuie
publicată, datată şi semnată de către Primul-ministru. Dar procedeele
elaborării actelor enunţate vor avea trăsăturile lor specifice, comparativ cu cele
folosite în elaborarea unei hotărâri date de către organele jurisdicţionle sau a
unui act constatator întocmit în cazul săvârşirii unei contravenţii 3 7 . Actul
întocmit în acest din urmă caz trebuie să îmbrace o anumită formă
tehnico-juridică. Astfel, în mod obligatoriu, el trebuie să cuprindă: data şi locul
unde este încheiat: numele, prenumele şi calitatea celui care-l încheie,
descrierea faptei cu indicarea dispoziţiei actului prin care se stabileşte
sancţionarea acesteia, arătându-se, totodată, toate acele împrejurări ce pot
servi la evaluarea eventualelor pagube cauzate: numele, prenumele, vârsta,
ocupaţia, locul de muncă şi domiciliul celui care a săvârşit contravenţia,
numărul şi data actului de identitate al acestuia şi organul care l-a emis;
numele şi prenumele părinţilor celui care a săvârşit contravenţia; declaraţia
celui care a săvârşit contravenţia (în toate cazurile în care e posibil); măsurile
luate în situaţia când există obiecte supuse confiscării (dacă e posibil, se va
indica numele, prenumele şi domiciliul persoanei căreia îi aparţin obiectele
respective. Semnarea procesului verbal se face de cel care-l încheie şi de cel
care a săvârşit fapta în josul fiecărei pagini; iar dacă cel ce a săvârşit fapta nu
e de faţă sau refuză să semneze, organul constatator va menţiona aceasta, iar
pentru a confirma cele scrise, se cheamă cel puţin un martor. în accest caz, în
procesul verbal va fi înscris numele, prenumele şi domiciliul martorului, numărul
şi data actului de identitate şi organul care l-a emis, precum şi declaraţia şi
semnătura martorului. Desigur, toate aceste procedee tehnice au un rol
important în garantarea realizării normelor juridice care reglementează
contravenţiile, punând în relief, în acelaşi timp, deosebirea ce există în
folosirea procedeelor tehnice în raport de natura diferită a actelor de aplicare
respective.
Procedeele tehnice în elaborarea actelor individuale sunt amănunţit
reglementate în legi şi alte acte normative. Nerespectarea acestor procedee
duce - aşa cum se întâmplă, de pildă, în cazul hotărârilor date de către
organele jurisdicţionale - la nulitatea actului. Astfel, conform Codului de
procedură penală, dispozitivul fiecărei hotărâri trebuie pronunţat în şedinţă
publică. în cazul încălcării acestei cerinţe, hotărârea este lovită de nulitate.

Aceea de construcţie logică-juridică nu numai a actului normativ, ci şi a aceluia de aplicare.

Dumitru Mazilu, Tehnica juridică, ioc.cit, p. 484.

238
 Deci, prin intermediul procedeului tehnic al nulităţii se asigură transpunerea
normei respective în realitatea socială în condiţiile publicităţii, condiţii imperativ
formulate de lege 3 8 . în cadrul actelor normative se reglementează amănunţit
forma tehnică pe care trebuie să o aibă actul individual. Astfel, conform
Codului de procedură civilă, hotărârea instanţei trebuie să cuprindă: arătarea
instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la
judecată; numele mandatarilor şi reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul
cererii şi susţinerilor părţilor cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor
procurorului; motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei,
cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; dispozitivul; calea de
atac şi termenul în care se poate exercita; arătarea că pronunţarea s-a făcut în
şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi secretarului de şedinţă.
Mai mult, sunt reglementate procedeele ce urmează a fi folosite în
anumite împrejurări specifice. Aşa, de pildă, dacă după pronunţarea hotărârii,
unul din judecători este împiedicat de a semna, preşedintele instanţei va face
arătare despre aceasta, iar părerea judecătorilor rămaşi în minoritate trebuie
motivată în josul hotărârii39.
în cazul în care la elaborarea actului de aplicare survin adăugiri, ştersături
sau schimbări, ele trebuie semnalate de judecător, sub pedeapsa de a nu fi
ţinute în seamă. Dispoziţii precise sunt şi cu privire la numărul de exemplare
originale în care trebuie întocmită hotărârea instanţei. Astfel, în cazul pricinilor
civile hotărârea trebuie să se întocmească în două exemplare originale, din
care unul să fie alăturat la dosarul pricinii, iar celălalt să fie trecut într-un
registru sau pentru alcătuirea unui dosar special. Pentru judecători,
preşedintele poate aproba, în locul celui de-al doilea exemplar, trecerea
dispozitivului într-un registru sub semnătura judecătorului sau secretarului de
şedinţă.
O serie de aspecte tehnice întâlnim şi în ce priveşte formele de
comunicare a hotărârii părţilor. Astfel, hotărârea trebuie comunicată părţilor, în
copie, în cazul când urmează să curgă un termen pentru exercitarea unei căi
ordinare de atac. în situaţia în care partea renunţă în instanţă la calea de atac,
legea prevede ca despre aceasta să se facă arătare într-un proces-verbal
semnat de preşedinte şi secretar. Procedeele tehnice sunt prezente şi în cazul
în care renunţările la calea de atac se fac după şedinţa de judecată. Astfel, în
acest caz se cere înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui sau renunţarea prin
înscris autentic40.
Un loc important ocupă procedeele tehnice juridice în refacerea
înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Astfel, conform Codului de procedură civilă,
dosarele sau înscrisurile dispărute în orice chip, privind o pricină în curs de
judecată, se pot reface chiar de către instanţa care judecă pricina, prin citarea
părţilor, martorilor şi experţilor şi prin obţinerea de copii de pe înscrisurile ce
i-au fost trimise de către autorităţi. Totodată, pot fi folosite copiile legalizate de

Ibidem.
Acest procedeu tehnic este consacrat în toate sistemele judiciare, inclusiv în activitatea Curţii
Internaţionale de Justiţie.
S-a recurs la un asemenea procedeu tehnic ţinând seama, de experienţa instanţelor judecătoreşti.
Renunţarea prin înscris autentic exclude orice dubiu cu privire la existenţa renunţării la calea de
atac.

239
 pe înscrisurile dispărute ce se află la părţi ori la alte persoane fizice sau
juridice. Aceste procedee dau posibilitatea continuării judecării cauzei în noile
împrejurări care s-au ivit, împiedicând încercarea făcută de cei de rea credinţă
de a opri desfăşurarea judecăţii. în cazul în care se găsesc originalele, ele vor
lua locul înscrisurilor refăcute. O dovadă elocventă că procedeele tehnice
enunţate sunt de natură a facilita desfăşurarea pe mai departe a procesului o
constituie faptul că încheierea de refacere a dosarului nu se poate ataca decât
o dată cu fondul 4 1 .

§3. Remarci concluzive.

Este deci evident că mijloacele şi procedeele tehnice - dacă sunt judicios

folosite în procesul interpretării şi aplicării normelor juridice - au o influenţă
deosebit de mare în transpunerea corectă a cerinţelor lor în fiecare caz
concret 4 2 . Procedeele tehnice, în cazul interpretării normelor juridice, au un rol
important în descifrarea sensului real al textelor respective, iar în cazul actelor
de aplicare au menirea de a da preciziune, exactitate şi uniformitate - sub
aspectul formei diferitelor categorii de acte individuale 3 şi, evident, de a
contribui la înfăptuirea eficientă a drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la
raporturile juridice.

Art. 583, Codul de procedură civilă.

42
Practica judecătorească a instanţelor confirmă această concluzie.
Dumitru Mazilu, Tehnica juridică, loc. cit. p. 484-485.
43

240
 TITLUL VII
SISTEMUL DREPTULUI

CAPITOLUL XI
SISTEMUL DREPTULUI

I. Noţiunea sistemului dreptului

Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem mai bine cerinţele

reglementării juridice 1 într-o etapă sau alta a dezvoltării, permiţându-ne să
tragem concluzii în legătură cu acele particularităţi reflectate în normele
juridice 2 , particularităţi care diferă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale 3 .
Din punct de vedere teoretic, studiul problemelor sistemului dreptului
prezintă importanţă pentru că permite o mai bună organizare a cercetării
juridice 4 prin înţelegerea corectă a locului pe care îl ocupă fiecare normă în
cadrul instituţiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept. De asemenea,
sistemul dreptului ajută la perfecţionarea continuă a procesului de codificare şi
sistematizare a normelor juridice. Totodată, explicarea ştiinţifică a acestor
probleme joacă un rol însemnat în organizarea predării dreptului 5 .
O concepţie despre sistemul de drept a existat chiar din perioada în care
apar primele norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsulţii romani 6 , în
referirile lor la sistemul dreptului roman, susţineau că toate normele juridice
servesc atât intereselor generale 7 - fiind în acest scop în atenţia organizaţiei
politice statale - cât şi unor interese particulare, în a căror realizare sunt vădit
cointeresaţi membrii diferitelor grupuri sociale, ca persoane particulare. O
asemenea concepţie, într-o formă mai închegată, o găsim la Ulpian. Această
concepţie a fost dezvoltată ulterior, în evul mediu şi apoi, în epoca modernă.

Vezi Jean Dabin, La philosophie de l'ordre juridique positif, Sirey, Paris, 1929, p.2 şi urm.
1

Paul Roubier, Théorie générale du droit, Ed. Il, Sirey, Paris, 1951, p. 40 şi urm.
2

Claude du Pasquier, Introduction à la théorie générale et à la philosophie du droit, Sirey, Paris,

3

1937, p.37 şi urm.; Mircea Djuvara, Op.cit., p.55 şi urm.

"Dreptul nu există prin simpla alăturare (printr-o accidentală coexistenţă) a unui număr, mai mare
sau mai mic, de norme juridice". Dreptul există ca un sistem. "O analiză structurală a dreptului
conduce la concluzia că structura sa implică o reţea de relaţii, a căror organizare şi ierarhizare
constituie până la urmă un sistem" (Nicolae Popa, Op.cit., p.241).
4
Pornind de la înţelegerea faptului că "normele de drept evoluează, ele variază din loc în loc şi din
timp în timp". Din ciocnirea "acestor diversităţi, atunci când este progres, iese o adaptare cât mai
desăvârşită". (Mircea Djuvara, Op.cit, p.133.
Claude du Pasquier, Op.cit, p. 41 şi urm.
5

6
A se vedea opiniile lui Papinian, Paul, Ulpian, Modestin. După cum preciza Ulpian "dreptul nu se
rânduieşte pentru flecare om în parte, ci pentru toţi". (Ulpianus, Digeste, 3, 1, III. ad. Sabinum, 1.8).
Modestinus, Digeste, 3, Libro I Regulorum 1, 7.
7

241
 Având în vedere faptul că normele juridice existente au o seamă de
trăsături comune care reliefează unitatea lor, nu trebuie să scăpăm din atenţia
cercetării acele trăsături specifice, care determină diferitele grupuri de norme
juridice să se deosebească între ele 8 . Pentru că, în fiecare sistem de drept
există mai multe grupuri de norme juridice, chemate să reglementeze categorii
specifice de relaţii sociale.
Aceste grupuri de norme juridice sunt legate între ele, în primul rând,
printr-un scop nemijlocit care stă în centrul reglementării juridice 9 . Ele urmăresc
să asigure o anumită orientare unor relaţii sociale cu trăsături esenţiale
comune 1 0 . De pildă, toate normele juridice chemate să reglementeze relaţiile
sociale cu caracter patrimonial, precum şi unele chemate să reglementeze
anumite raporturi cu caracer nepatrimonial, sunt incluse în categoria normelor
dreptului civil; normele chemate să prevină săvârşirea unor fapte socialmente
periculoase, să delimiteze aceste fapte de celelalte acţiuni sociale, să
stabilească gradul de vinovăţie a făptuitorului, precum şi măsurile sancţionatorii
care se impun, se încadrează în categoria de norme ale dreptului penal.
Desigur, în acelaşi sens, pot fi date numeroase alte exemple. Nu trebuie
scăpat din vedere însă că, în interiorul categoriei de norme de drept penal şi de
drept civil, sunt subsumate mai multe subcategorii care reglementează relaţii
sociale foartte apropiate între ele. Astfel, chiar în categoria întinsă a normelor
de drept civil vom avea subcategoria de norme de drept familial sau de norme
de drept de proprietate etc. De asemenea, în continuare se cunosc alte grupuri
de norme, subordonate celor enunţate mai sus, alcătuind instituţii juridice cum
sunt, de pildă, normele care reglementează - în cadrul dreptului familiei -
căsătoria sau cele care reglementează rudenia sau înfierea. în acelaşi sens,
este cunoscut faptul că instituţia mai largă a dreptului de proprietate poate
cunoaşte o seamă de alte subdiviziuni.
Este, de aceea, întemeiată concluzia potrivit căreia unitatea normelor
juridice nu exclude ci, dimpotrivă, presupune existenţa unor trăsături
particulare pentru numeroase categorii sau subcategorii de norme juridice^.
Aceasta permite să înţelegem necesitatea şi realitatea unei împărţiri a normelor
juridice în ramuri şi instituţii juridice, care - având o mare însemnătate socială -
poate fi explicată în mod ştiinţific numai în cadrul sistemului de drept. Sunt
câteva din argumentele pe baza cărora putem conchide că sistemul dreptului
reprezintă totalitatea normelor juridice existente la un moment dat, legate între
ele prin trăsăturile comune de natură a releva unitatea lor şi care sunt
despărţite în mod relativ de unele particularităţi în raport cu obiectul şi metoda
reglementării juridice. Astfel, sistemul dreptului este unitatea sa şi împărţirea sa
pe ramuri.

Această diviziune a dreptului se obţine prin raportarea grupurilor de norme juridice la relaţiile
sociale pe care le reglementează" (Dan Ciobanu, Op.cit, p. 49).
9
Paul Roubier, Op. cit, p. 255 şi urm.
"în ansamblul lor, normele juridice sunt legate între ele şi alcătuiesc un sistem, care reflectă atât
10

unitatea dintre norme, cât şi diferenţele existente între ele", (losif R. Urs, Smaranda Anghene,
Drept civil. Partea generală, Editura Oscar, Prinţ, 1997, p.2).
Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinată, pe când sistemul legislaţiei reprezintă o
11

organizare a legislaţiei pe baza unor criterii alese de legiuitor". (Nicolae Popa, Op.cit, p. 242).

242
 II. Criteriile c o n s t i t u i r i i s i s t e m u l u i d r e p t u l u i

în sistemul dreptului se cunosc asemenea ramuri, cum sunt: dreptul civil,

dreptul penal, dreptul internaţional etc. Cercetarea atentă a problemei pune în
evidenţă că nu întotdeauna s-au reţinut şi pus la baza acestei împărţiri criterii
riguros ştiinţifice. Eminenţi teoreticieni ai dreptului 1 2 , între care şi autorii români ai
cursurilor de "Enciclopedie juridică", cum au fost Mircea Djuvara, Ion Manolescu
şi alţii, au ajuns la concluzia că între criteriile ce stau la baza împărţirii juridice în
ramuri, un loc important îl ocupă şi interesul anumitor grupuri sociale. Mircea
Djuvara, de pildă, preluând împărţirea făcută de Ulpian a sistemului de drept
roman şi adaptând-o concepţiei lui Leon Duguit, arăta că la baza distincţiunii
dreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale 1 3 .
Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia potrivit căreia
criteriul principal al împărţirii normelor juridice în ramuri de drept îl constituie
obiectul reglementării juridice14. Evident, acesta este un criteriu ştiinţific, care
grupează şi subordonează celelalte criterii, dându-ne posibilitatea formării unei
imagini complete asupra diversificării normelor juridice în mai multe categorii în
cadrul sistemului unitar al dreptului 1 5 . întrucât este uşor de înţeles că relaţiile
sociale de reglementat, cu alte cuvinte obiectul reglementării juridice, determină
adoptarea unor căi şi metode specifice în intervenţia instrumentului juridic. Este,
totodată, de menţionat că nu sunt lipsite de importanţă nici alte criterii în
împărţirea normelor juridice în ramuri de drept, care - în comparaţie cu obiectul
reglementării juridice - au totuşi un caracter subsidiar. Este vorba, de pildă,
despre metoda reglementării, despre principiile dreptului, precum şi despre
interesele sociale implicate în reglementare.

§ 1 . Obiectul reglementării juridice.

în legătură cu obiectul reglementării juridice trebuie subliniată importanţa pe

care o are o grupă mai largă de relaţii sociale, strâns legate între ele prin trăsături
specifice, proprii, precum şi caracterul pe care-l are reglementarea juridică a
acestor relaţii 1 6 . Datorită varietăţii relaţiilor sociale, caracterului reglementării

Jean Dabin, La philosophie de l'orde juridique positif, Sirey, Paris, 1929, pag. 2-3; Paul Roubier,
12

Théorie générale du droit, Ed. 2, Librairie Sirey, Paris, 1951, pag. 4 1 ; Gaston Stefan et Georges
Lavasseur, Droit penal général et procédure penale, t. I, Ed. Il, Dalloz, 1966, pag. 70; Georges
Ripert, la règle morale dans les obligations civiles, Ed. III, Paris, Librairie générale de droit et de
jurisprudence, 1935, pag.1, 26.
13
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Enciclopedia juridică, loc. cit., p. 53 şi urm.
"La baza împărţirii sistemului de drept în ramuri trebuie să stea caracterul relaţiilor sociale pe care
14

ramura de drept rerspectivă le reglementează" (loan Ceterchi, Sistemul dreptului, în Op.cit.,

P A 2 2 )
15 -
Deşi împărţirea dreptului în ramuri este, de multe ori, socotită ca dată sau înţeleasă de la sine, ea nu
se poate face uşor, deoarce criteriul principal al naturii relaţiei sociale reglementate (adică obiectul
reglementării) este, de obicei, complimentat de un criteriu secundar care nu este întotdeauna
acelaşi". Vânzarea - cumpărarea ţine de dreptul privat, pe când pedepsirea unei fapte socialmente
periculoase ţine de dreptul penal, ca o ramură a dreptului public (Dan Ciobanu, Ramurile dreptului,
în Op.cit, p.49).
16
"Prin obiectul reglementării juridice se înţelege caracterul distinct, unitar, al relaţiilor sociale, care face
posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme" (loan Ceterchi, Op.cit, p. 422).

243
juridice, însăşi relaţia juridică are trăsături specifice, care relevă existenţa de sine
stătătoare a unor categorii distincte de norme juridice, care întrunesc trăsăturile
unei ramuri distincte de drept. Deci, criteriul esenţial al distincţiunii diferitelor
categorii de norme juridice îl constituie sfera de relaţii sociale care fac obiectul
reglementării juridice.

§2. Metoda reglementării juridice

Criteriul metodei reglementării juridice completează acele argumente care

ne permit să înţelegem mai bine distincţiunea dintre diferite categorii de norme
juridice 1 7 . în sistemul dreptului, s-au cunoscut şi se cunosc diferite metode de
reglementare juridică. Aşa, de pildă, se întâlneşte frecvent metoda
autoritarismului (reglementări autoritare), metodă care presupune organizarea
şi reglementarea autoritară a raporturilor sociale de către organele de stat
competente. De asemenea, se cunoaşte metoda autonomismulul în
reglementarea unor relaţii sociale. O asemenea metodă se regăseşte, în primul
rând, în sistemul contractual, la baza încheierii contractului punându-se
autonomia de voinţă.

§3. Principiile dreptului

Principiile dreptului18 concură şi ele, într-o anumită măsură, la

completarea tabloului general al criteriilor ce stau la baza distincţiunii normelor
juridice pe ramuri. Aşa, de pildă, principiul repartiţiei după muncă este strâns
legat de reglementarea raporturilor sociale de muncă, deci îşi găseşte
concretizare, în primul rând, în dreptul muncii. Principiul legalităţii îşi găseşte
concretizare în mai multe ramuri ale dreptului 1 9 , dar aplicarea lui prezintă o
importanţă deosebită pentru ramura organizării instanţelor judecătoreşti,
influenţând elaborarea şi realizarea unor norme juridice specifice organelor de
stat respective.

III. I n s t i t u ţ i a j u r i d i c ă

O importantă categorie de norme juridice o constituie instituţia juridică. Ea

se subordonează ramurii de drept, fiind un element component al acesteia 2 0 .
Aşa, de pildă, în cadrul dreptului familiei găsim instituţia juridică a căsătoriei,

17
Ibidem.
Mircea Djuvara, Principiile şi cuprinsul ramurilor dreptului, Op.cit., pp. 53 şi urm.
18

Legalitatea "înseamnă că întreaga activitate economico-socială şi politica statală trebuie aşezate

19

pe norme legale şi toate organele statale, politice şi obşteşti, toate persoanele juridice şi fizice să
respecte prevederile legilor" (losif R. Urs, Smaranda Anghene, Op.cit, p. 11). Evident, un
asemenea principiu are un impact deosebit asupra desfăşurării relaţiilor sociale dintr-o ramură
sau alta a dreptului. Este uşor de înţeles că principiul legalităţii ocupă un loc important în
completarea tabloului general al criteriilor ce stau la baza structurii ramurilor dreptului.
20
"Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor care reglementează o anumită categorie de
relaţii sociale dând naştere la raporturi juridice specifice", (losif R. Urs, Smaranda Anghene,
Op.cit, p.3)

244
instituţia rudeniei, instituţia înfierii. Desigur, toate aceste instituţii sunt strâns
legate între ele, elementul esenţial fiind cel al unităţii scopurilor, finalităţilor de
atins, în reglementarea relaţiilor ce apar şi se dezvoltă în cadrul familiei sau în
legătură cu familia. între aceste instituţii există, totodată, o serie de deosebiri,
care determină o grupare mai restrânsă şi mai unitară a normelor juridice
respective în cadrul unor subdiviziuni ale ramurii de drept.
Datorită complexităţii condiţiunilor în care se desfăşoară relaţiile dintre
oameni în diversele procese ale activităţii sociale, instituţiile juridice sunt
numeroase, ele contribuind - într-o măsură mai mică sau mai mare - la
influenţarea desfăşurării pozitive a acestor relaţii.
Pe această bază, putem conchide că instituţia juridică cuprinde un
ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de
relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc de alte
relaţii sociale, lată în ce sens, în comparaţie cu ramura de drept, instituţia
juridică are o sferă mai restrânsă, fiind subordonată ei şi făcând parte
integrantă din ramura de drept.
în lumina analizei efectuate, sunt uşor de înţeles sfera, conţinutul şi
trăsăturile specifice ale ramurii de drept, care este definită în ştiinţa juridică
drept un ansamblu de norme juridice care reglementează o categorie mai mare
de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă,
aceeaşi metodă de reglementare şi având, în general, principii comune care
guvernează această reglementare.

IV. Ramurile dreptului

Sistemul dreptului include asemenea ramuri cum sunt: dreptul

constituţional; dreptul administrativ; dreptul financiar; dreptul muncii; dreptul
funciar; dreptul civil; dreptul familiei; dreptul penal; dreptul procesual - penal;
dreptul procesual - civil; dreptul internaţional public; dreptul internaţional privat.
Pentru a înţelege complexitatea sistemului dreptului, vom enunţa în
esenţă elementele definitorii ale fiecărei ramuri, pentru a putea releva - în
această lumină - acele trăsături care le unesc, în ansamblul relaţiilor juridice
ale societăţii.
Dreptul constituţional este un ansamblu de norme juridice prin care se
stipulează organizarea şi exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului
constituţional îl constituie totalitatea normelor prin care este organizată puterea
suverană, precum şi normele care reglementează exercitarea acestei puteri 2 1 .
Pentru a delimita dreptul constituţional de celelalte ramuri ale dreptului este
necesar să delimităm sfera relaţiilor sociale pe care le reglementează. într-o
exprimare mai succintă, se poate spune că obiectul dreptului constituţional îl
constituie relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării
puterii de stat.
Normele dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale ce apar în
procesul organizării şi înfăptuirii de către organele de stat a activităţii

Dreptul constituţional "studiază pe de o parte drepturile individuale, adică libertăţile publice şi pe de

altă parte organizarea suveranităţii, a puterilor în stat". (Mircea Djuvara, op cit, p.56).

245
executive . Raporturile juridice administrative sunt raporturi sociale din
domeniul organizării înfăptuirii administraţiei de stat. în aceste raporturi, ca şi în
cele de drept constituţional, părţile - sau una din ele - apar ca purtători de
drepturi şi obligaţii şi, totodată, ca titulari ai puterii. în raporturile juridice de
drept administrativ, întotdeauna o parte este un organ al administraţiei de stat.
Metoda folosită în reglementarea raporturilor juridice prin normele dreptului
administrativ are un caracter imperativ 2 3 .
Raporturile juridice de drept administrativ se statornicesc între diferite
organe ale administraţiei de stat, pe de o parte, organizaţii neguvernamentale
sau cetăţeni, pe de altă parte. Aceste raporturi pot să apară şi numai din
iniţiativa unei părţi, fără consimţământul celeilalte părţi. Violarea normei juridice
administrative atrage după sine răspunderea autorului încălcării, iar sancţiunea
este, de regulă, o sancţiune administrativă. Este deci clar că obiectul dreptului
administrativ îl constituie reglementarea raporturilor juridice care se
statornicesc în procesul organizării şi înfăptuirii activităţii executive 2 4 .
Reglementarea relaţiilor sociale care apar în sfera activităţii financiare a
statului se face prin intermediul normelor de drept financiar. Raporturile juridice
financiare sunt deosebit de complexe. Ele apar în procesul întocmirii, aprobării
şi executării bugetului de stat, între organele statului, între organele de stat şi
cetăţeni, între organele de stat şi organizaţiile neguvernamentale.
Normele de drept financiar sunt reguli de conduită instituite de organele
puterii şi administraţiei de stat, prin care se organizează acumularea,
repartizarea şi cheltuirea fondurilor băneşti ale statului, reguli a căror
respectare este asigurată, la nevoie, prin sancţiuni şi mijloace administrative în
măsură să garanteze interesele băneşti ale statului, precum şi prin măsuri de
constrângere judiciară. Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de
către organele puterii de stat, cât şi de cele ale administrarţiei de stat, în
măsura în care aceste organe au atribuţii de conducere a activităţii financiare
de stat şi a sistemului financiar. Normele de drept financiar au un dublu
caracter: a. patrimonial; b. organizatoric, deoarece cea mai mare parte a
acestor norme instituie formele de acumulare a fondurilor băneşti necesare
statului, ca şi formele de redistribuire sau cheltuire a acestor mijloace băneşti.
Caracterul patrimonial al acecstor norme se concretizează în aceea că ele se
referă întotdeauna la bani sau finanţe, la drepturi şi îndatoriri în legătură cu
plata sau încasarea unor sume de bani, iar caracterul lor organizatoric îşi
găseşte expresia în statornicirea unor reguli cu privire ia modalităţile de
acumulare a veniturilor băneşti ale statului, precum şi la forme ale activităţii
financiare (stabilirea clasificaţiei bugetare a veniturilor şi cheltuielilor de către
Ministerul Finanţelor).
Prin normele juridice de legislaţie a muncii se instituie importante drepturi
şi obligaţii pentru cel ce angajează şi cel angajat, dându-se raporturilor de
muncă o reglementare ce îmbină interesele generale, cu interesele personale.
Tocmai de aceea dispoziţiile care, în ansamblul lor, alcătuiesc legislaţia muncii
- cele privitoare la contractele colective de muncă şi contractele de muncă, cele

Vezi Mircea Anghene, Elemente de drept administrativ, Editura ştiinţifiică, Bucureşti, 1958, p.19 şi
urm.
Ibidem.
Vezi Mircea Djuvara, Principiile şi cuprinsul dreptului administrativ, în Op.cit, p. 68-75.

246
prin care se stabilesc normele de muncă şi salarizare, timpul de lucru şi
odihnă, răspunderea materială şi compensaţiile, protecţia muncii, asigurările
sociale şi jurisdicţia muncii - trebuie respectate cu stricteţe şi aplicate în mod
concret, ele alcătuind acel ansamblu de norme incluse în Dreptul muncii.
Obiectul dreptului funciar îl constituie raporturile juridice funciare privind
proprietatea funciară, şi anumite aspecte privind toate categoriile de raporturi
funciare ce sunt specifice dreptului funciar. Deci, dreptul funciar cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile funciare în legătură
cu folosirea pământului, pădurilor, apelor, aflate în proprietate publică sau
privată.
Dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură a dreptului, care
reglementează marea majoritate a raporturilor patrimoniale, unele raporturi
personale nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi
juridice 2 5 .
înţelegem prin raporturi patrimoniale raporturile cu conţinut economic,
adică acele relaţii sociale, care au o anumită valoare economică datorită
legăturii lor cu mijloacele de producţie, cu obiectele de consum sau cu alte
produse ale muncii omului. Raporturile patrimoniale îmbracă forme variate,
ceea ce face ca ele să fie reglementate şi apărate nu numai de dreptul civil, dar
şi de alte ramuri de drept. Normele dreptului civil reglementează asemenea
raporturi patrimoniale cum sunt cele de proprietate; raporturile contractuale;
raporturile de locaţiune; raporturile de vânzare-cumpărare etc.
Dreptul familiei este acea ramaură a dreptului care reglementează
raporturile născute din căsătorie, rudenie şi înfiere, vizând întărirea familiei pe
baza principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi femeie şi a ocrotirii,
prin toate mijloacele a mamei şi a copilului.
Dreptul penal26 cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce
fapte sunt considerate infracţiuni şi care este pedeapsa pe care trebuie s-o
aplice instanţele judecătoreşti celor care s-au făcut vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor. Deci, dreptul penal reglementează raporturile dintre puterea de
stat şi persoanele care au săvârşit infracţiuni, în legătură cu aplicarea
pedepsei, în conformitate cu legea 2 7 .
Dreptul penal impune persoanelor să se abţină de la săvârşirea faptelor
ce sunt considerate infracţiuni şi, totodată, acordă organelor statului - instanţe
judecătoreşti, procurori şi, în general, organe de urmărire - dreptul şi obligaţia
de a lua măsurile prevăzute de lege împotriva infractorilor. Prin toate normele
sale, dreptul penal apără ordinea socială, drepturile şi interesele legitime ale
cetăţenilor.
Aşadar, obiectul dreptului penal îl constituie reglementarea raporturilor
juridice legate de săvârşirea unor fapte socialmente periculoase.
în scopul realizării sarcinilor justiţiei penale, organele judiciare desfăşoară
o activitate de natură să ducă la descoperirea şi pedepsirea infractorilor, prin
acte de urmărire penală, trimiterea în judecată, dezbateri judecătoreşti,
pronunţarea hotărârilor ce se Impun, asigurarea exercitării căilor de atac şi

Vezi losif R. Urs, Smaranda Anghene, Caracterizarea generală a dreptului civil român, în Op.cit.,
pp. 13-23.
Mircea Djuvara, Principiile şi cuprinsul dreptului penal, în Op.cit, pp. 75-78.
Ibidem.

247
 adoptarea măsurilor pentru punerea în executare a hotărârii. Este deci clar că
această activitate urmăreşte stabilirea faptelor socialmente periculoase şi - în
cazul când fapta a fost săvârşită cu vinovăţie şi este pedepsită de lege, deci
constituie o infracţiune - justa sacţionare a infractorilor.
Dreptul procesual penal este o activitate reglementată de lege,
desfăşurată de către organele şi persoanele care participă în cauza penală,
pentru stabilirea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni şi
pentru justa sancţionare a infractorilor. Toate măsurile luate pe linie
procesual-penală trebuie să concure la stabilirea faptelor socialmente
periculoase într-un timp cât mai scurt şi într-un mod cât mai complet pentru ca
nici un-vinovat să nu rămână nepedepsit şi nici un nevinovat să nu fie învinuit
pe nedrept şi să suporte privaţiuni şi represiuni nedrepte.
Dreptul procesual civil reglementează activitatea desfăşurată de către
organele de stat chemate să înfăptuiască justiţia, cu participarea părţilor
interesate, în vederea rezolvării unui conflict, născut în cadrul circuitului civil.
Procesul civil se realizează în scopul restabilirii ordinii de drept tulburate şi
valorificării dreptului subiectiv încălcat. Noţiunea de proces corespunde unor
trăsături de fond şi de formă: în fond, procesul civil presupune că organul de
jurisdicţie este învestit cu putere, cu dreptul de a rezolva neînţelegerea ivită
între părţi şi restabili ordinea de drept încălcată sau a constata existenţa
raporturilor juridice dintre părţi; în formă, procesul civil presupune că activitatea
organului de jurisdicţie se desfăşoară după o anumită procedură, riguros şi
amănunţit prestabilită de lege.
Pe parcursul desfăşurării sale, procesul civil implică o activitate
concurentă a mai multor părţi, dintre care trei sunt indispensabile: instanţa,
reclamantul şi pârâtul. Această participare duce la naşterea - între subiectele
procesului - a anumitor raporturi procesuale, unele necesare, altele ocazionale,
care şi ele caracterizează noţiunea de proces, fiind reglementate de normele
juridice procesuale. în această lumină, procesul civil este activitatea
desfăşurată de instanţa de judecată, organul de executare, părţi şi alte
persoane sau organe care participă la opera de justiţie, precum şi raporturile
dintre aceşti participanţi, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor civile şi a
executării hotărârilor pronunţate, pe baza procedurii stabilite prin lege în scopul
servirii intereselor tuturor cetăţenilor.
Relaţiile internaţionale sunt, în principal, relaţii între state suverane şi
independente. Normele dreptului internaţional28 sunt create în cadrul relaţiilor
dintre state, cu participarea şi pe baza acordului de voinţă al acestora. Prin
urmare, statele sunt creatoare ale dreptului internaţional, acestea participând în
relaţiile dintre ele ca state suverane şi independente, egale între ele. De
asemenea, unele norme de drept internaţional pot exista şi pe calea practicii
îndelungate şi a recunoaşterii tacite de către state a caracterului lor obligatoriu,
ceea ce se numeşte cutuma internaţională. Cel mai răspândit mijloc este, însă,
tratatul internaţional, care asigură o stabilitate mai mare relaţiilor internaţionale,
prevăzând mai precis drepturile şi obligaţiile părţilor, regulile care trebuie
respectate. Sunt cunoscute în practică tratate politice, tratate de alianţă, de
neagresiune şi neutralitate, tratate comerciale, acorduri culturale, juridice etc.

Vezi Grigore Geamănu, Drepf internaţional contemporan, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1965, p.31 şi urm.

248
 Raporturile juridice de drept internaţional privat apar în condiţiile
raporturilor politice, economice şi culturale care se stabilesc între diferite state,
condiţii în care activitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice se
desfăşoară în cadrul vieţii internaţionale, nu numai înăuntrul frontierelor unei
ţări. După cum se cunoaşte, cetăţenii unui stat se deplasează în alte state, iar
cetăţenii acestora vin în ţara respectivă, ceea ce duce, în mod necesar, la
raporturi juridice de vânzare-cumpărare, de căsătorie, de prestări de servicii
etc.
Obiectul dreptului internaţional privat îl constituie reglementarea
raporturilor în care părţi sunt persoanele fizice şi cele juridice şi în care unul,
mai multe sau toate elementele sunt străine. Elementul de extraneitate este
acea împrejurare de fapt care creează conflictul de legi - între legea naţională
şi legea străină - şi care pune problema alegerii legii competente care se va
aplica raportului respectiv.
Raporturile juridice de drept internaţional privat privesc, în primul rând,
relaţiile de drept civil şi de drept comercial, cu un element străin, în al doilea
rând, relaţiile de drept procesual civil cu un element străin, relaţiile din dreptul
familiei cu un element străin şi relaţiile din dreptul muncii cu un element străin.
Aşadar, dreptul intrnaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din
dreptul familiei sau din dreptul muncii care conţin un element străin.
Principalele categorii de norme ale dreptului internaţional privat sunt:
normele conflictuale, normele prin care se stabileşte condiţia juridică a
străinului, normele referitoare la capacitatea procesual civilă a străinilor,
situaţia procesual civilă a unui stat străin, asistenţa procesuală, normele privind
determinarea jurisdicţiei competente.

V. D r e p t u l p u b l i c şi d r e p t u l privat

împărţirea normelor juridice în drept public şi privat nu e nouă. Ea se

găseşte încă în orânduirea sclavagistă, la cunoscutul jurist roman Ulpian, care
susţinea că dreptul public este cel care se referă la interesele statului roman
(ad statum rei Romanae spectat), iar cel privat la interesele diferitelor persoane
(ad singularum utilitatem). Această împărţire - în concepţia jurisconsulţilor
romani - avea, deci, în vedere existenţa raporturilor sociale particulare şi a
raporturilor sociale ce luau naştere între statul roman şi particulari. Astfel, în
acea epocă istorică, normele privitoare la familie, la comerţ, în general cu
privire la patrimoniu, se încadrau în dreptul privat, iar cele privitoare la
activitatea organelor de stat - de drept administrativ, financiar, penal,
procedural (civil şi penal) - în dreptul public. Concepţia romanilor a împărţirii
normelor în cadrul sistemului de drept a fost menţinută şi dezvoltată în
celelalte orânduiri sociale.
Cea mai amănunţită analiză a instituţiilor de drept public şi privat a fost
făcută în epoca modernă. Acestei împărţiri şi analizei sale i se acordă un spaţiu
foarte larg în diferite cursuri, subliniindu-se uitilitatea împărţirii în drept public şi
privat, în cunoaşterea şi soluţionarea diferitelor contradicţii ce apar, uneori, în

249
 procesul reglementării juridice. "Există diferenţe importante între raporturile
juridice de drept privat, pe de o parte, şi raporturile juridice de drept public, pe
de altă parte" 2 . Raporturile de drept privat nu implică, în general, participarea
statului prin organele sale 3 0 . în acele cazuri în care "această participare se
constată", organul de stat respectiv exercită jus comercium, adică acte de
comerţ 3 1 . Pe când în raporturile de drept public, statul sau oricare din organele
sale exercită "jos imperium (adică acte de putere)" 3 2 . Ramurile dreptului, care
alcătuiesc dreptul public intern - dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul penal, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul financiar, dreptul
procesual - reglementează relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor
publice, "distribuirea competenţelor în stat, forma statului"; organizarea puterii
executive; apărarea socială împotriva faptelor infracţionale; relaţiile de muncă
şi protecţie socială; relaţiile financiare; relaţiile privind desfăşurarea procesului
judiciar 3 3 .
Ramurile dreptului, care alcătuiesc dreptul privat intern - dreptul civil,
dreptul comercial - reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personale
nepatrimoniale "la care participă particularii" 3 4 .
în ultima vreme, au apărut ramuri mixte de drept 3 5 - sub influenţa
dezvoltării relaţiilor social-economice. Asemenea ramuri complexe sunt: dreptul
comercial; dreptul muncii; reglementările rutiere etc. Dezvoltarea acestor relaţii
în epoca actuală a determinat apariţia unor noi ramuri ale ştiinţei dreptului, cum
sunt: dreptul industrial; dreptul cosmic; dreptul nuclear etc.

Dan Ciobanii, Raporturi de drept privat şi raporturi de drept public, în Op.cit., pp. 104-105.
Ibidem, p. 105.
Ibidem.
Ibidem.
Nicolae Popa, Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat, în Op.cit, p.245
Ibidem, p. 246.
Paul Roubier, Op.cit., p.255; Vezi şi Dumitru Mazilu, Noi tendinţe în dezvoltarea dreptului cosmic,
Expunere la sesiunea Comitetului ONU pentru folosirea paşnică a spaţiului cosmic, Vlena, 1995.

250
 Titlul VIII
REALIZAREA DREPTULUI Şl
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

C A P I T O L U L XII
REALIZAREA DREPTULUUI

Elaborarea normelor juridice se face în scopul realizării lor. Legiuitorul

concepe şi adoptă normele juridice în scopul reglementării relaţiilor sociale în
conformitate cu exigenţele generale ale dezvoltării societăţii. întregul proces al
elaborării dreptului nu poate fi rupt de cerinţele vieţii practice. De altfel, în
normele juridice îşi găsesc oglindire - în lumina cerinţelor desfăşurării relaţiilor
sociale - concepţiile privind organizarea şi îndrumarea acestor relaţii.

I. C o n c e p ţ i i p r i v i n d t r a n s p u n e r e a în v i a ţ ă a n o r m e l o r
juridice.

în legătură cu modalităţile de realizare a dreptului s-au emis numeroase

puncte de vedere, unele dintre ele contradictorii. Tocmai de aceea, expunerea
concisă a concepţiei privitoare la transpunerea în viaţă a normelor juridice, a
formelor concrete ale realizării dreptului prezintă o deosebită importanţă. De
pildă, în concepţia lui Eugen Ehrlich 1 dreptul reprezintă, în primul rând, un mod
de conduită care se reflectă în acţiunile indivizilor, rezultând din studiul atent al
comportamentului uman. Dânsul apreciază că sunt deosebiri între dreptul
pozitiv - elaborat de organele statului - şi dreptul viu, care este o creaţie a
grupurilor sociale şi care se dezvoltă independent de dreptul elaborat de
autorităţile statului şi de ordinea oficială. De aceea, în opinia sa, este necesară
strudierea obiceiurilor, uzanţelor şi practicilor grupurilor, chiar dacă ele nu sunt
necunoscute de dreptul oficial. După convingerea sa, acest drept viu are o
importanţă majoră în reglementarea relaţiilor sociale, în condiţiile existenţei
unor lacune ale dreptului pozitiv.
Emile Durkheim 2 consideră că normele juridice, morale, religioase trebuie
să determine dezvoltarea solidarităţii şi cooperării între membrii comunităţii. în
concepţia sa este anormală, chiar patologică, "conduita indivizilor care este

Eugen Ehrlich, Grundlegung der Sociologie des Rechts, München und Leipzig, 1913.
1

Emile Durkheim, Les Régies de la méthode sociologique, 1985; Note sur la Sociologie criminelle et
2

la statistique morale, "L'Année Sociologique" 1899-1900.

251
contrară normelor". Dânsul consideră că este ilegal şi imoral comportamentul
care contravine solidarităţii morale, exigenţelor conştiinţei colective.
Max Weber 3 consideră că raţionalitatea orientează dreptul spre norme
raţionale şi instrumentale, în măsură să coreleze scopurile acţiunii sociale cu
mijloacele de realizare a lor. Dânsul atrage atenţia asupra faptului că
autorităţile statului - care acţionează în baza normelor juridice - au monopolul
asupra constrângerii fizice legitime, determinând, pe această cale, promovarea
şi implementarea normelor legale 4 .
Mircea Djuvara 5 atrage atenţia asupra faptului că "studiul normelor
dreptului pozitiv comportă o analiză separată de aceea a normelor dreptului
raţional şi de aceea a normelor revelate prin intermediul izvoarelor formale" 6 .
Dânsul precizează că "fiecare din ele se înfăţişează prin natura lor în condiţii
deosebite" 7 . Observând că realizarea dreptului presupune înţelegerea
necesităţii conformării conduitei prescrise legal, profesorul Mircea Djuvara
constată că nu poate fi "grup social care să nu respecte în viaţa reală de toate
zilele şi o serie de norme proprii de drept, care există independent, deşi par
străine cel puţin la prima vedere şi în mod direct de orice comandament sau
garanţie etatică 8 expres formulate" 9 . Aceste norme "sunt drept, pentru că ele
reglementează prin concepte raţionale derivate din ideea de justiţie relaţiile
care se stabilesc prin acţiunile reciproce ale indivizilor în societate; ele nu sunt
pur morale pentru că ele nu reglementează numai intenţiile şi viaţa lăuntrică a
oamenilor" °. Unele din ele "se aplică şi se respectă de membrii societăţii cu o
suficientă rigoare, fiind impuse de grupurile respective" 1 1 . Dânsul atrage
atenţia, însă, asupra faptului că "altele sunt aplicate de unii şi de alţii nu " 12 . în
baza acestor observaţii, Mircea Djuvara ajunge la concluzia că "normele care
se impun pe cale socială se formează în evoluţia istorică prin practica repetată
a unora individuale, în conformitate cu structura şi necesităţile primordiale ale
grupurilor sociale respective" 1 3 . Dânsul îşi susţine teza argumentând că nu
poate "să existe o practică socială, care să nu fi fost la început individuală sau
să nu se traducă în ultimă analiză printr-o asemenea practică" 1 4
De altfel, după cum vom vedea în analiza ce urmează, realizarea
dreptului presupune, în primul rând, respectarea normelor pe care le prescrie
de către indivizi, de către cetăţeni ca membri ai comunităţii, în cele mai multe
cazuri nefiind necesară intervenţia forţei publice ca să impună traducerea
acestor norme în viaţă.

Max Weber, Wirtschaft und Geselschaft, Tubingen, 1921.

3

Pentru o tratare amplă şl documentată a acestor concepţii, a se vedea Dan Banciu Op.cit,
4

pp. 38-50.
Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, loc.cit.
s

6
Ibidem, p.466.
7
Ibidem.
3
Dânsul îi citează în susţinerea acestei teze pe Beseler şi Savigny.
Mircea Djuvara, Op.cit, p. 466.
9

10
Ibidem, pp. 466-467.
11
Ibidem, p. 457.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem.

252
 II. Noţiunea realizării d r e p t u l u i

Pentru a putea defini realizarea dreptului, este necesar să ne referim, mai

întâi, la principalele concepţii şi să analizăm, apoi, principalele forme ale
realizării normelor juridice.
Filozofia modernă a dreptului a cunoscut o seamă întreagă de concepţii
cu privire la realizarea normelor juridice, concepţii care au evoluat de la o etapă
la alta a dezvoltării sociale. Astfel, în perioada descompunerii feudalismului,
sub impactul revoluţiilor burghezo-democratice, cele mai multe curente
susţineau ideea priorităţii elaborării dreptului faţă de aplicarea sa, ca un
răspuns la arbitrariul feudal, foarte frecvent întâlnit în acea perioadă în procesul
aplicării normelor juridice. Era o reacţie firească împotriva abuzurilor seniorilor
feudali şi a nerespectării de către aceştia a dreptului pozitiv. între curentele cu
o largă răspândire în această perioadă sunt: Şcoala dreptului natural,
pozitivismul juridic, şcoala sociologică juridică etc. De pildă, John Locke, unul
din adepţii dreptului natural, susţinea că omul trebuie să fie liber şi egal, iar
pentru aceasta oricine aplică legea, trebuie să fie obligat să respecte normele
generale cuprinse în ea. Jean Jacques Rousseau, în "Contractul social",
vorbeşte despre faptul că realizarea normelor juridice este una din clauzele
contractului încheiat între oameni pentru realizarea conducerii sociale, iar
Blackstone arată că "societatea trebuie să proteguiască drepturile individului şi
individul să se supună legilor societăţii".
Sociologul american Edward Ross 1 5 atrage atenţia asupra faptului că
eficienţa normelor legale depinde de nivelul cunoaşterii lor, precum şi de gradul
de acceptare de către grupurile sociale, iar George Gurvitch 1 6 consideră că
dreptul este un ansamblu de fapte normative care decurg din sociabilitate prin
comuniune şi interpenetraţie. După opinia sa, există un drept individual şi un
drept social, primul reglementând relaţiile dintre persoane, iar cel de-al doilea
fiind un drept de integrare şi de colaborare în fiecare comunitate umană.
Sociologul Talcott Parsons 1 7 apreciază că problema cardinală a dreptului este
implementarea normelor sale în ordinea socială, care trebuie să se bazeze pe
consensul valoric şi normativ între indivizii şi grupurile sociale ce alcătuiesc
comunitatea respectivă.
Mircea Djuvara observă modalităţile în care normele dreptului sunt
implementate în viaţa socială. Dânsul constată că cele mai multe sunt
autorizate de "normele emanate de la organele etatice şi nu sunt prin urmare
decât rezultatul exerciţiului unor drepturi astfel consacrate" 1 8 . Chiar şi un act
indiferent "din punctul de vedere al dreptului trebuie să fie, spre a fi considerat
astfel, cel puţin, un act «permis»" 1 9 . Profesorul Djuvara atrage atenţia că, pe de
altă parte, "nu toate legăturile sociale sunt juridice" 2 0 , dar că în orice caz "orice
relaţie socială poate fi apreciată juridiceşte" 2 1 .

Edward A. Ross, Social Control. A Survey of the Foundation of Order, 1901.

15

George Gurvitch, L'expérience juridique et la philosophie pluraliste du droit, Paris, 1935.

16

Talcott Parsons, The Law and the Social Control, in "Law and Sociology", New York, 1962.
17

Mircea Djuvara, Op.cit., p 467.

18

19
Ibidem. Profesorul Djuvara citează, în susţinerea tezelor enunţate, lucrările unor reputaţi autori ca:
Del Vecchio; Le Fur; Bull; George Gurvitch etc.
20
Ibidem.
21
Ibidem.

253
 lată de ce, noţiunea realizării dreptului presupune înţelegerea complexităţii
implementării normelor pe care le prescrie în viaţa fiecărei comunităţi.
Realizarea dreptului - care reflectă, în ultimă analiză, eficienţa normelor juridice
- depinde de mai mulţi factori, între care, un loc important revine: capacităţii
organelor de stat competente de a consacra în normele elaborate cerinţele
fundamentale ale desfăşurării relaţiilor sociale în fiecare etapă a dezvoltării
sociale; cunoaşterea dispoziţiilor prescrise de aceste norme de către membrii
comunităţii; receptarea şi acceptarea exigenţelor stipulate în normele legale de
către indivizi şi grupurile sociale, procese posibile - după cum observă Talcott
Parsons - mai ales în condiţiile în care "aceste exigenţe coincid cu propriile lor
interese".
Profesorul I. Demeter constată că realizarea normelor de drept înseamnă
respectarea şi executarea lor de către persoanele fizice şi diferitele organizaţii
şi instituţii", precum şi organizarea aplicării lor "de către organele de stat
competente" 2 . Profesorul Nicolae Popa atrage atenţia că "realizarea dreptului
este o confruntare a modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu
realitatea concretă" 2 3 .
Aşadar, realizarea dreptului este procesul implementării prescripţiilor
normelor juridice în viaţa socială, prin respectarea şi executarea lor de către
membrii societăţii şi aplicarea lor de către organele de stat competente.

III. Formele realizării dreptului

După cum rezultă din definiţia realizării dreptului, normele juridice nu sunt
traduse în viaţă numai de către organele de stat, ci şi de către cetăţeni şi de
organizaţiile neguvernamentale. Realizarea lor, însă, se face în forme diferite
de către cetăţeni şi organizaţii neguvernamentale, pe de o parte, şi de către
organele statului şi funcţionarii de stat pe de altă parte. în lumina acestor
precizări, se cunosc două forme principale de realizare a dreptului: a.
respectarea lor de către cetăţeni; b. aplicarea lor de către organele statului.

§1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea prevederilor

legale

Respectarea normelor juridice de către cetăţeni şi organizaţiile

neguvernamentale este o formă importantă de realizare a dreptului, care
constă în îndeplinirea obligaţiilor cuprinse în normele juridice. Această
respectare se realizează prin metode şi mijloace diferite. Cetăţenii şi-
organizaţiile neguvernamentale îndeplinesc obligaţiile prevăzute în normele
juridice ca urmare a înţelegerii necesităţii respectării lor şi a consescinţelor la
care s-ar expune în cazul în care ar încălca prevederile acestor norme. Astfel,

I. Demeter, Aplicarea dreptului, în "Teoria Generală a Statului şi Dreptului", loc. cit., p. 384.
Niolae Popa, Op.cit, p. 2 5 1 . Dânsul observă, totodată, că "realizarea dreptului - înţeleasă ca un
proces - presupune posibilitatea, recunoscută unor organe de stat, de a acţiona în domeniul
asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, în condiţiile săvârşirii unor fapte ce
nesocotesc prevederile legale" (Ibidem).

254
 alături de metodele educative, preventive, un loc important revine metodei
constrângerii, care este folosită în scopul de a obliga - pe cei ce nu respectă de
bunăvoie prevederile normelor juridice - să respecte obligaţiile ce le revin.
Respectarea şi executarea prescripţiunilor normelor juridice înseamnă
subordonarea conduitei personale acelei conduite - tip pe care o conţine
norma de drept. Această conduită - tip se regăseşte atât în actele cetăţenilor
de respectare a legii, cât şi în acte de executare a dispoziţiilor normei juridice,
în ambele ipostaze, dreptul acţionează ca un factor de programare a conduitei
membrilor colectivităţii în conformitate cu cerinţele impuse de procesele
dezvoltării relaţiilor economicce şi sociale într-o etapă sau alta a convieţuirii
umane. "Respectarea, executarea legii şi altor acte normative de către
cetăţeni, organizaţii şi instituţii - ca formă de realizare a dreptului - observă
profesorul I. Demeter, constă în faptul că aceştia în diferitele lor relaţii şi în
activitatea lor socială în general se conformează dispoziţiilor normative în
vigoare" 24 . Exemplele care se pot da pentru a demonstra amploarea acestei
forme de realizare a dreptului sunt nenumărate. Astfel, îndeplinirea obligaţiilor
de serviciu; respectarea regulilor de circulaţie; încheierea unui contract de
vânzare-cumpărare potrivit reglementărilor legale în vigoare; executarea la
timp şi în bune condiţiuni a obligaţiilor asumate prin diferite contracte (de
vânzare-cumpărare; de locaţiune; de prestări de servicii e t c ) ; plata la timp a
impozitelor; participarea la vot în ziua scrutinului şi respectarea normelor legii
electorale; abţinerea de la comiterea unor fapte interzise de lege etc.
Profesorul Mircea Djuvara atrăgea atenţia că orice act juridic "creează o
situaţie juridică, individuală sau generală" 2 5 . De cele mai multe ori "actele
juridice se întemeiază pe dreptul recunoscut pe care-l au autorii lor de a le
face"26. Când cineva procede spre exemplu "la încheierea unui contract, el nu
face decât să-şi exercite dreptul său recunoscut" 2 7 . Nu se poate spune -
precizează reputatul teoretician al dreptului - "că aceste acte contrazic dreptul
etatic, ci, din contră, ele nu reprezintă decât practica acestui drept, constituind
viaţa şi activitatea juridică reală, complexă şi fecundă a societăţii, în cadrele
normelor astfel consacrate" 2 8 .
1. Respectarea şi executarea prescripţiunilor normelor juridice de către
membrii colectivităţii, de către instituţii şi organizaţii este cea mai bogată formă
de realizare a dreptului atât sub aspectul participării (cetăţenii şi organizaţiile
sociale sunt subiectele de drept cele mai numeroase), cât şi sub aspectul
frecvenţei actelor juridice încheiate.
2. Această formă de realizare a dreptului înseamnă conformarea conduitei
subiectelor de drept cu dispoziţiilor normelor juridice imperative sau permisive,
ca efect al înţelegerii de către membrii colectivităţii a necesităţii respectării şi
executării acestor dispoziţii şi - în consecinţă - a acceptării lor în desfăşurarea
relaţiilor statornicite între ei şi organele statului.

I. Demeter, Op.cit, p. 384.

Mircea Djuvara, Op.cit, p.467.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem. "Normele generale impuse de stat - precizează profesorul Djuvara - reglementează
activitatea socială, nu numai prin presiune directă de la caz la caz, dar şi prin autoritatea pe care
o exercită conştient sau inconştient asupra membrilor societăţii respective" {Ibidem, pp. 467 -
468).

255
 3. Respectarea şi executarea prescripţiunilor normelor juridice este .un
proces conştient - vădind nivelul educaţiei şi, în general al culturii juridice a
membrilor colectivităţii - în cadrul căruia ei îşi valorifică drepturile subiective, în
corelaţie cu obligaţiile stipulate în aceste norme.
Este evident că "activităţile implicate în realizarea acestei forme sunt
relativ mai simple, ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui act scris,
fără îndeplinirea unor condiţii de formă sau de fond speciale" 2 9 .
într-o legislaţie bine întocmită - observă profesorul Mircea Djuvara - este
înglobată întreaga activitate socială. "în asemenea condiţii, practicile sociale
care uneori par străine de dreptul etatic", nu sunt în definitiv decât realizarea
acestui drept 3 0 .
Respectarea şi executarea prescripţiunilor normelor juridice implică
elaborarea unei legislaţii corespunzătoare, care - reuşind să cuprindă întreaga
activitate socială - constituie premisa majoră a receptării şi acceptării de către
membrii colectivităţii, care văd în transpunerea în viaţă a normelor ce le
include, realizarea propriilor lor interese.

§2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

organele statului

Aplicarea prevederilor normelor juridice este o altă formă principală de

realizare a dreptului. Aplicarea normelor juridice presupune o activitate
concretă desfăşurată de către organele statului, în calitatea lor de organe de
conducere a societăţii, învestite cu putere. întreaga activitate de aplicare a
normelor juridice desfăşurată de către organele statului se întemeiază pe lege
şi actele normative bazate pe lege.
în literatura de specialitate s-a subliniat necesitatea delimitării celor două
forme de realizare a normelor juridice. Cea mai mare parte dintre cercetători a
fost de părere că respectarea normelor juridice şi de către cetăţeni şi
organizaţiile neguvernamentale nu poate fi asimilată cu aplicarea propriu-zisă a
normelor juridice, deoarece aplicarea dreptului este "o prerogativă a organelor
de stat, a funcţionarilor de stat". Mulţi autori s-au pronunţat pentru
înţelegerea aplicării normelor juridice ca o formă cu trăsături distincte de
realizare a dreptului. Profesorul Dan Ciobanu, de pildă, observă că "s-a distins,
în mod tradiţional, între aplicarea propriu-zisă a normelor juridice de către
organele statului (legislative, executive şi judecătoreşti) şi respectarea
normelor juridice de către cetăţeni şi, în general, de către subiectele de drept

Nicolae Popa, Op.cit, pp. 256-257. Profesorul Popa atrage, totodată, atenţia asupra importanţei
popularizării "actelor normative", aşa încât să fie posibilă o cât mai temeinică cunoaştere a
dispoziţiilor acestora - condiţie a respectării şi executării lor.
Mircea Djuvara, Op.cit., p. 468. Realizarea acestui drept, deci a normelor edictate sau sancţionate
de stat, implică nu numai respectarea şi executarea din convingere, conştientă - ca efect al
gradului ridicat al educaţiei şi culturii juridice, în general, ci şi recurgerea, atunci când este cazul,
la mijloace coercitive. Profesorul, Mircea Djuvara sublinia necesitatea - în anumite situaţii
determinate - de a se impune respectarea şi executarea prescripţiunilor normelor juridice "uneori
prin variate mijloace de presiune efectivă, care constituie o adevărată constrîngere" (Ibidem,
subl. ns.)

256
cărora li se adresează" . Profesorul I. Demeter precizează că trăsătura
distinctivă principală a aplicării normelor juridice o constituie "organizarea acestei
activităţi de către organele statului" 32 , iar profesorul Mircea Djuvara consideră că
acest rol al organelor statului se explică prin faptul că statul este "organizarea
juridică supremă a unei societăţi" 33 .

Noţiunea aplicării normelor juridice

Pe baza analizei trăsăturilor specifice ale aplicării normelor juridice şi

examinării formelor principale de realizare a normelor juridice, putem defini
aplicarea normelor juridice ca fiind activitatea desfăşurată de către organele statului
şi de funcţionarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate ce au un
caracter individual, care duc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice.
Definiţia formulată ne ajută să înţelegem, în primul rând, că aplicarea
normelor juridice este o activitate desfăşurată de către organele de stat şi
funcţionarii de stat. Cetăţenii nu pot aplica dreptul, întrucât lor nu li se conferă prin
lege un asemenea drept. Activitatea organelor statului şi a funcţionarilor de stat,
în vederea aplicării normelor juridice, se bazează - la nevoie - pe forţa de
constrângere a statului, care poate fi aplicată pentru a asigura realizarea integrală
a prevederilor normelor juridice în fiecare caz concret.
în al doilea rând, din definiţia formulată rezultă că organele chemate să
aplice legea trebuie să emită acte de autoritate cu caracter individual. Acest lucru
este posibil pentru că organele de stat şi funcţionarii de stat sunt învestiţi cu
putere de către stat, în virtutea cărui fapt pot lua chiar măsuri de obligare a celor
ce nu se supun pentru a îndeplini, după caz, dispoziţia sau sacţiunea normei
juridice.
în al treilea rând, definiţia noţiunii aplicării dreptului relevă faptul că actele de
aplicare - având un caracter individual - dau naştere, modifică sau sting un raport
juridic.
lată de ce, definirea noţiunii aplicării normelor juridice subliniază rolul
deosebit de important al acestei activităţi a organelor statului în influenţarea
desfăşurării relaţiilor sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice. între
elaborarea şi aplicarea normelor juridice există o strânsă legătură, ce se
concretizează într-o concordanţă cât mai deplină a actelor de aplicare cu
prevederile actelor normative.

Deosebirile existente între actele normative şi actele de aplicare

Pentru a înţelege mai bine specificul aplicării normelor juridice este

necesar să relevăm deosebirile existente între actele normative şi actele de
aplicare. După cum observă profesorul Nicolae Popa "activitatea de creaţie în
domeniul dreptului este rezervată unor categorii de organe ale statului. în

Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion, Bucureşti, 1992, p. 69.
I. Demeter, Op.cit, p. 385.
Mircea Djuvara, Op.cit, p. 469. Profesorul Djuvara critică punctul de vedere exprimat de Eugen
Ehrlich cum că "dreptul statului ar constitui numai dreptul excepţional". în opinia profesorului
Djuvara sistemul dreptului garantat de stat "este un sistem complet şi nu prezintă în definitiv
lacune" (Ibidem, p.468).

257
principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborează un act normativ să
poată elabora şi acte de aplicare (a majori ad minus)'34 . în acest sens, se pot
evoca nenumărate exemple. De pildă, un ministru poate elabora un regulament
privind funcţionarea unui sector de activitate subordonat. Totodată, ministrul
respectiv poate emite - în baza acelui regulament şi altor acte normative - un
ordin prin care promovează o persoană pe o anumită funcţie sau destituie o
persoană pentru încălcarea unor regulii stipulate în acel regulament.
Asemenea exemple se regăsesc în activitatea tuturor organelor statului care au
competenţa să elaboreze acte cu un conţinut normativ şi care pot emite şi acte
de aplicare. După cum se ştie, în cazul activităţii normative competenţele sunt
strict determinate, pe când activitatea de aplicare poate fi realizată de orice
organ al statului. Profesorul Mircea Djuvara atrage atenţia asupra faptului că
"atunci când printr-o măsură individuală un organ etatic, un tribunal sau oricare
altul, aplică spre exemplu strict un text de lege, el judecă în realitate şi că legea
trebuie aplicată" 3 5 . Analizând rolul legiuitorului, în activitatea de creare a
dreptului, şi corelând această activitate cu cea desfăşurată de organul de
aplicare, profesorul Djuvara subliniază că legislatorul "constată mai întâi o
nevoie socială, materială sau morală şi îi aplică apoi o serie de aprecieri
juridice independente, judecând dacă acţiunile individuale care corespund
acelei nevoi în viaţa socială sunt drepte sau nu" 3 6 . Dânsul atrage atenţia că
legislatorul este adeseori inspirat în această operaţie de conştiinţa juridică
colectivă care la rândul ei nu s-a putut forma, desigur, decât printr-un foarte
mare număr de aprecieri juridice individuale în experienţa trecută" 3 7 .
1. Spre deosebire de actele normative, care conţin reguli de conduită cu
caracter general, impersonal, tipic, actele de aplicare a normelor juridice conţin
dispoziţii cu caracater individual, concret. Ele sunt emise de către organele de
stat, în cazul în care se constată existenţa împrejurărilor sau condiţiilor
prevăzute în norma juridică. Este indiscutabil că între actele normative şi actele
de aplicare sunt deosebiri evidente. De aceea, concepţiile normativiste care
susţin că toate actele edictate de organele statului "sunt normative" nu sunt
conforme cu realitatea. "Fiecare normă de drept - afirmă Hans Kelsen - faţă de
norma superioară care o reglementează alcătuieşte un act de executare al
acestei norme, pe când norma astfel creată va fi executată la rîndul ei de
norma inferioară ei, pe care o reglementează" 3 8 . Profesorul Hans Kelsen I
susţine că "în decursul acestui proces - care se reînnoieşte mereu - de formare
a dreptului trecând dintr-o conformaţie abstractă într-una mereu mai concretă,

Nlcolae Popa, Op.cit., p. 2 6 1 . Profesorul Nicolae Popa critică punctul de vedere conform căruia
aplicarea dreptului ar fi: a. normativă şi b. individuală. Dânsul demonstrează că este întemeiată
invocarea faptului că "majoritatea hotărârilor guvernului sunt elaborate pentru a aplica prevederi
cuprinse în diferite legi". în aceste cazuri - observă profesorul Nicolae Popa - nu ne aflăm în
prezenţa unor acte de aplicare a dreptului, ci a "unor atribuţii ale Guvernului şi ale ministerelor"
(Ibidem, p. 260, subl. ns.)
Mircea Djuvara, Op.cit., p. 475 (sub.ns.). Profesorul Djuvara precizează, totodată, că atunci când
un organ de stat "se depărtează de la lege, această măsură reprezintă şi ea o judecată a legii,
dar care o condamnă"(to/demj.
Ibidem.
Ibidem. "Aceste apecieri - constată Mircea Djuvara - s-au sublimat apoi cu încetul în câteva idei
generale simplificate şi elementare în conştiinţa socială, în urma unei serii de observaţii concrete
şi de generalizări subsecvente" (Ibidem).
Hans Kelsen, Teoria generală a statului, Tiparul Oltenia, Bucureşti, 1928, p.69.

258
 normele generale dobândesc un conţinut din ce în ce mai individual' . Mai
mult, şcoala normativistă - ştergând pur şi simplu hotarele dintre legis latio şi
legis executio - afirmă că hotărârea judecătorească, care este, după cum se
ştie cel mai tipic act de aplicare °, este o normă mai puţin generală,
individualizată 41 . Criticând acest punct de vedere, profesorul Nicolae Popa,
atrage atenţia - pe bună dreptate - asupra faptului că în înţelegerea distincţiilor
dintre actele normative şi actele de aplicare se constată cu uşurinţă "conţinutul
diferit, scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii de acte" 4 2 .
Actele de aplicare - aparţinând ordinii subnormative, deci fiind subordo­
nate, derivate - sunt elaborate foarte diferit în cadrul diferitelor ramuri ale
dreptului şi chiar în cadrul instituţiilor de drept. Multitudinea actelor de aplicare
demonstrează diversitatea metodelor folosite, specificul fiecăruia în parte
privind adoptarea, reformarea, modificarea lor. Aceasta face destul de
anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă "codificarea regulilor privitoare la tehnica
actului de aplicare" 4 3 .
2. Actele de aplicare dau naştere, întotdeauna unor raporturi juridice44 ,
pentru că - fiind în toate cazurile acte cu un caracter concret - au drept efect
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. De regulă, actele de
aplicare au ca obiect realizarea conduitei cuprinse în norma juridică, stabilind -
în acest sens - drepturi şi obligaţii concrete ale cetăţenilor, precum şi ale
organizaţiilor acestora. în cazul în care actul de aplicare apare ca un rezultat al
soluţionării unor litigii concrete, cuprinde măsuri de constrângere, sancţiuni faţă
de cei ce încalcă normele juridice. Astfel, actele de jurisdicţie, actele instanţelor
judecătoreşti, au scopul de a determina realizarea în mod concret a sancţiunii
cuprinse în norma juridică. Actele de aplicare dau naştere, în mod unilateral
unor raporturi juridice între organul care a emis actul de aplicare şi alte
subiecte sau între subiecte de drept diferite cu altele decât organul care a emis
actul de aplicare. Actele de aplicare, spre deosebire de actele unilaterale ale
cetăţenilor, dau naştere unui raport juridic (organul emitent şi un alt subiect de
drept, ori între două subiecte de drept distincte de organul de stat care a emis
actul de aplicare).
3. Actele de aplicare dau naştere la raporturi juridice prin intermediul unei
activităţi desfăşurate de către organele statului. în acest sens, este de subliniat
faptul că raportul juridic care ia naştere are un caracater de subordonare, de
autoritate. întâlnim, astfel, două situaţii: când una din părţi este un organ al
statului; când raportul ia naştere între alte părţi (statul nu este una din părţi) pe
baza voinţei de stat.
4. Spre deosebire de actele normative, actele de aplicare nu presupun
intervenţia vreunui alt act juridic pentru a asigura realizarea conţinutului lor,
întrucât aceste acte sunt elaborate ele însele în vederea realizării dispoziţiei

3a
Ibidem, p.70.
I. Demeter, Op.cit, p.387.
40

Hans Kelsen, Op.cit, pp. 74-75.

41

Nicolae Popa, Op.cit, p. 262.

42

43
Ibidem. Este cunoscut că în unele domenii, cum este cel administrativ, se fac eforturi de codificare
a procedurii. Este de subliniat că în acest domeniu, varietatea actelor de aplicare este enormă.
44
Profesorul I. Demeter subliniează că "aceasta este una din trăsăturile juridice principale ale
oricărui act de aplicare a dreptului, el având astfel valoarea unui fapt juridic" (I.Demeter, Op.cit,
p. 387).

259
 sau sancţiunii cuprinse în actul normativ. In legătură cu aceasta, e de precizat
faptul că cetăţenii au posibilitatea să realizeze' dispoziţia cuprinsă în norma
juridică, dar nu pot să aplice sancţiuni.
Elaborarea actelor de aplicare, fiind de competenţa organelor statului, ele
sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a traduce în viaţă
prevederile normelor juridice, atât cele imperative, cât şi cele prohibitive şi
permisive, pe când cetăţenii şi organizaţiile obşteşti au posibilitatea să
stabilească întinderea drepturilor şi obligaţiilor prin voinţa lor proprie, numai pe
baza normelor cu caracter permisiv.
5. Emiterea actelor de aplicare nu este numai un drept al organelor de
stat, ci şi o obligaţie juridică. Organul de stat este obligat să emită - pe baza
prevederilor normelor juridice - actul de aplicare ce produce naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Cetăţenii şi organizaţiile
obşteşti pot renunţa la realizarea raportului asupra căruia au convenit pe baza
normelor permisive. în plus, trebuie menţionat că actul de aplicare se
concretizează efectiv într-un act scris, având o anumită denumire prevăzută în
lege (rezoluţie, ordin, decizie, sentinţă e t c ) . Acţiunile cetăţenilor de realizare a
normelor juridice nu îmbracă întotdeauna o formă scrisă.
Dacă actul normativ intră şi iese din vigoare după reguli riguros
determinate prin lege, actul de aplicare devine obligatoriu din momentul
comunicării sale celor interesaţi. Chiar din momentul comunicării curge
termenul înlăuntrul căruia poate fi contestat de către partea nemulţumită. Se
ştie că, în acest sens, Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă
stipulează reguli precise, care urmează a fi aplicate de toţi participanţii la
procesul penal sau civil.
Dacă actul normativ îşi întinde efectele pe toată perioada în care este în
vigoare, actul de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale.
Aşa, de pildă, când instanţa de judecată a pronunţat hotărârea se
dezinvesteşte de cauza ce s-a aflat pe rolul său. Hotărârea pronunţată de
instanţă - în baza procedurilor stipulate de lege - se referă doar la părţile
participante la proces. Aceasta confirmă caracterul Individual, concret al actului
de aplicare, care - în cazul menţionat - este tocmai hotărârea instanţei de
judecată. După cum observă profesorul I. Demeter "actetle juridice concrete
au menirea să asigure respectarea întocmai a dispoziţiilor normative în
raporturi juridice concrete"45. Fiind emise pentru cazuri determinate - un anumit
litigiu, o anumită infracţiune, un anumit contract - şi efectul în timp al acestor
acte "este subordonat interesului rezolvării în bune condiţiuni a situaţiilor
respective" 4 6 . Evident că la reglementarea efectului în timp se ţine seama de
"natura actelor respective (penale, civile, administrative), urgenţa măsurilor,
prevenirea pericolului de zădărnicire a eficacităţii măsurilor, asigurarea
posibilităţii de control şi de revizuire a măsurilor luate etc." 4 7 .

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p. 388. Limitele efectului în timp al actelor de aplicare "sunt cu totul altfel reglementate
decât cele ale actelor normative şi variază după natura actului şi după circumstanţele în care se
pune problema" (Ibidem).

260
 Principalele momente ale procesului de aplicare a dreptului

Actul de aplicare a dreptului obligă organul de stat competent să

îndeplinească anumite sarcini, inerente soluţionării corecte a cazului respectiv.
Fiind în situaţia de a aplica o normă juridică la un caz concret, organul de
aplicare are datoria: să verifice elementele de fapt; să cunoscă reglementările
juridice referitoare la cazul respectiv; să găsească şi să aplice soluţia cea mai
justă în circumstanţele date; să adopte măsurile care se impun pentru
executarea actelor de aplicare. După cum atrăgea atenţia profesorul Nicolae
Popa, stadiile (momentele principale) ale aplicării dreptului "constituie etape
esenţiale şi necesare în desfăşurarea procesului de aplicare a normelor
juridice, implicând atât operaţiuni de conceptualizare cât şi activităţi
tehnico-materiale de înfăptuire practică a prevederilor legale" 4 8 .
Experienţa a demonstrat că stabilirea circumstanţelor de fapt şi de drept
"evoluează îmbinat în tot cursul procesului aplicării dreptului, până la tragerea
concluziilor şi soluţionarea definitivă a cauzei" 4 9 .
a. Stabilirea stării de fapt

în această primă etapă a procesului aplicării dreptului sunt culese şi

consemnate datele concludente, în scopul înţelegerii situaţiei reale prin
aprecierea materialului rezultat din cercetările şi verificările efectuate. într-un
proces penal sau civil, de pildă, stabilirea stării de fapt urmăreşte verificarea
datelor obţinute în vederea constatării dacă ele sunt în concordanţă cu
realitatea concretă, ceea ce înseamnă aflarea adevărului obiectiv. Pe baza
adevărului obiectiv - şi acţionând pe tot parcursul procesului cu bună-credinţă -
instanţa de judecată îşi poate forma convingerea cu privire la măsurile pe care
se cuvine să le aplice în baza normelor în vigoare. Codul de procedură penală
stipulează obligaţia organelor de urmărire penală să efectueze cercetări la faţa
locului "atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia
locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii,
să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită" 5 0 . Legea statuează
îndatorirea organului de urmărire penală "să strângă probele necesare pentru
aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea
justei soluţionări a acesteia" 5 1 .
Codul de procedură civilă stipulează în sarcina judecătorilor "să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice
greşeală în cunoaşterea faptelor" 5 2 . Scopul cercetării situaţiei de fapt, al întregii
proceduri judiciare a instanţelor judecătoreşti, îl constituie aflarea adevărului

Nicolae Popa, Op.cit, p. 263. Ca în orice act de conducere, aceste stadii includ "colectarea şi
critica datelor, adoptarea deciziei, asigurarea punerii ei în executare" (Ibidem).
I. Demeter, Op.cit, p. 389.
49

Art. 129 alin. 1, Codul de procedură penală, loc.cit.

50

51
Ibidem, art. 202, alin. 1.
Art. 130, alin. 2, Codul de procedură civilă. Aflarea adevărului presupune "oglindirea cât mai
52

exactă a realităţii obiective în hotărârea instanţei". Cu alte cuvinte, concluziile instanţei cu privire
la împrejurările de fapt ale pricinii trebuie să fie în concordanţă cu realitatea obiectivă" (llie
Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966, p. 59 - subl. ns.).

261
pentru ca astfel să se poată pronunţa hotărâri temeinice şi legale
Judecătorul are la dispoziţie "mijloacele necesare care să asigure aflarea
adevărului" 5 4 . Printre aceste mijloace sunt: posibilitatea de a dispune cercetări
pentru obţinerea probelor necesare prin cunoaşterea cât mai completă a stării
de fapt; verificarea probelor prin mijloacele legale aflate la dispoziţia instanţei;
controlul judiciar 5 5 .
Este indiscutabil că atât într-un proces penal, cât şi într-un proces civil,
instanţa de judecată urmează să efectueze mai multe activităţi în scopul
"stabilirii cu precizie a tuturor circumstanţelor cauzei". Astfel, instanţa este
obligată să verifice înscrisurile existente; să asculte martori; să dispună
examinarea urmelor; să ceară efectuarea unor expertize etc. Toate aceste
activităţi - care fac parte din etapa stabilirii stării de fapt în aplicarea dreptului -
se înscriu în procesul efectuării probaţiunii, fiecare document, fiecare dată,
fiecare urmă, având sau nu valoare probatorie, constituindu-se sau nu într-un
mijloc de probă.
Evident, stabilirea stării de fapt în cazul altor acte de aplicare cunoaşte o
procedură specifică mai simplă sau mai complexă, în raport de particularităţile
actului de aplicare în cauză. Astfel, în cazul unei succesiuni şi eliberării
certificatului de moştenitor, orice persoană interesată, procurorul sau consiliul
local, poate cere Notariatului competent inventarierea şi luarea măsurilor de
conservare a bunurilor rămase în urma defunctului 5 6 . Mai mult, Notariatul poate
proceda şi din oficiu la inventarierea şi luarea măsurilor de conservare. Notarul
poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului notarial să
o facă. în acest scop, notarul este obligat să se deplaseze la domiciliul celui
decedat, să ia informaţii despre numele şi domiciliul moştenitorilor, despre
bunurile succesorale şi locul unde se găsesc, precum şi despre existenţa
vreunui testament. Notarul întocmeşte un inventar al bunurilor succesorale
aflate la locuinţa celui decedat sau în aceeaşi localitate, enumerând bunurile şi
stabilind valoarea lor. Pentru a determina valoarea (preţul) se poate apela şi la
un expert. Inventarul trebuie semnat de cel care îl întocmeşte, precum şi de
rudele aflate la locuinţa defunctului, iar în lipsa acestora - sau în cazul refuzului
de a semna - va fi solicitată să semneze o altă persoană care locuieşte acolo
sau un vecin.
Notarul cheamă în faţa sa pe toţi moştenitorii presupuşi şi pe legatari
pentru împărţirea bunurilor suscesiunii. Dacă toţi moştenitorii se prezintă, îşi
dovedesc calitatea şi se învoiesc asupra împărţelii, notarul este în măsură să
redacteze, potrivit învoielii lor, actul de împărţeală.
Dar dacă în cazul succesiunii procedura stabilirii stării de fapt este relativ
complexă, în cazul unor acte emise de organele administraţiei de stat, această
procedură este mai simplă. Chiar în cazul altor acte emise de notar
(certificarea unei declaraţii; eliberarea unei copii legalizate după un înscris etc.)

Ilie Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966, p. 59.
Ibidem, p. 60.
Vezi Ilie Stoenescu, Graţian Porumb, Op.cit, p. 60.
Inventarul este infidel când cuprinde omisiuni voite. în acest caz - atrage atenţia profesorul Mihail
Eliescu - "succesibilul se face vinovat de recel şi drept urmare, cu titlu de pedeapsă,-este socotit
că a acceptat pur şi simplu" (Mihail Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 355).

262
procedura stabilirii stării de fapt este cu mult mai simplă. Ea, însă, nu poate să
lipsească. Organul de stat, înaintea alegerii normei de drept adecvate şi
emiterii actului de aplicare este obligat să stabilească starea de fapt 5 7 , pentru a
obţine toate elementele necesare în vederea pronunţării unei soluţii corecte 5 8 .

b. Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt

După stabilirea stării de fapt, organul de stat chemat să aplice dreptul are
obligaţia să aleagă acele dispoziţii normative pe baza cărora trebuie să se ia
hotărârea. Este un proces de selecţie a acestor dispoziţii - numit de mai mulţi
autori "de identificare" 5 9 sau de "critică a normei" 6 0 - în vederea calificării
juridice a stării de fapt stabilite. Se înţelege că între cele două etape - stabilirea
stării de fapt şi alegerea normei legale ce urmează să se aplice - există o
strânsă legătură. Dacă în prima etapă nu s-au întreprins toate măsurile legale
pentru a se cunoaşte circumstanţele reale ale cauzei şi a se afla adevărul, va fi
greu să se identifice dispoziţiile juridice adecvate. După cum s-a remarcat în
literatura de specialitate, în cazul în care s-au comis erori în stabilirea
împrejurărilor de fapt, iar acestea nu sunt conforme realităţii obiective, şi
normele juridice vor putea fi inadecvate cazului concret 6 1 . Experienţa
demonstrează că stabilirea stării de fapt şi selectarea dispoziţiilor normative
sunt operaţiuni interdependente.
în practică, este greu de precizat când s-a încheiat prima etapă - cea a
stabilirii stării de fapt, şi când începe a doua etapă - cea a selectării dispoziţiilor
legale pentru încadrarea şi calificarea lor juridică. Se constată o
întrepătrundere a acestor etape, organul de aplicare fiind obligat să recurgă la
circumstanţele de fapt, concomitent cu analiza materialului normativ.
Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt
presupune: selectarea (critica) normei juridice; verificarea autenticităţii
accesteia, a forţei sale juridice; determinarea conţinutului ei prin analiza
celorlalte norme cuprinse în actul normativ; stabilirea acţiunii normei juridice
selectate (dacă este sau nu în vigoare); relaţiile ei cu celelalte norme juridice.
în cazul unul proces penal, de pildă, toate aceste operaţiuni au o
importanţă deosebită în îndeplinirea obligaţiei organului de aplicare - în speţă
instanţa de judecată - de a individualiza pedeapsa. Mai mult, în cursul
dezbaterii judiciare se îndeplinesc, în mare măsură, exigenţele legale privind
probaţiunea şi se conturează concluziile privind dispoziţiile legale cele mai
adecvate circumstanţelor reale ale cazului. Prin căile de atac, se realizează
controlul judiciar, care constituie o garanţie că erorile organelor judiciare
inferioare vor putea fi corectate de organele superioare şi că în ultimă instanţă -
se va asigura o calificare juridică corespunzătoare stării de fapt stabilite.

I. Demeter, Op.cit, p. 390.

Ibidem.
Ibidem.
Nicolae Popa, Op.cit, p. 266. Conţinutul activităţii organului de aplicare, în această etapă, este
indisolubil legat "de modul în care organul de aplicare a stabilit corect şi exact împrejurările
cauzei"(/b/dem).
Ibidem. Atrîgând atenţia asupra faptului că această legătură "este unanim susţinută şi recunoscută
în literatura de specialitate", profesorul Nicolae Popa aminteşte că unii autori au susţinut că "cele
două faze ar constitui, în realitate, o unică etapă în aplicarea dreptului"(/b/derr7).

263
 Chiar şi în cazul actelor administrative, organele ierarhic superioare sunt
îndrituite să verifice - pe calea recursului sau contestării - legalitatea şi
temeinicia actelor emise de organele inferioare. Evident, în acest fel se fac
corecturile ce se impun în selectarea normelor celor mai adecvate în
împrejurările de fapt care au fost supuse calificării juridice.

c. Emiterea actului de aplicare

Momentul decisiv în aplicarea dreptului îl constituie emiterea hotărârii,

care este un act juridic ce-şi produce efectele în cazul concret dat. Este
rezultatul firesc al procesului desfăşurat de organul de stat pentru stabilirea
elementelor de fapt şi indentificarea dispoziţiilor normative în vederea calificării
lor juridice 6 2 . Se înţelege că emiterea hotărârii este o operaţiune de mare
răspundere care presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Natura juridică a acestui act diferă de la o ramură de drept la alta - aşa cum am
subliniat în analiza stării de fapt a cazului concret. Astfel, în cadrul procesului
penal 6 3 soluţionarea cauzei îşi află expresia într-o hotărâre de condamnare sau
de achitare dată de instanţa competentă; în cadrul procesului civil 6 4 ,
soluţionarea cauzei se poate reflecta în hotărârea instanţei privind plata unei
despăgubiri 6 5 ; plata reparaţiilor 6 6 ; plata unei cauţiuni 6 7 . în dreptul muncii, actul
de aplicare priveşte încheierea sau desfacerea contractului de muncă 6 8 , plata
indemnizaţiilor sau plata unor despăgubiri 6 9 etc. Actele emise în cadrul
dreptului administrativ cunosc o mare diversitate. Aceste acte îmbracă, în
multe cazuri, forma unor ordine sau autorizaţii prin care sunt obligate
persoane, instituţii sau întreprinderi să facă sau să nu facă ceva (să comită o
acţiune sau să se abţină de la comiterea unei anumite acţiuni). Multe acte
administrative sunt emise pentru a împuternici exercitarea unor drepturi, cum
ar fi, de pildă, autorizarea unui contract de vânzare-cumpărare; autorizarea
pentru demolarea sau construirea unei clădiri; autorizarea pentru execitarea
unei meserii etc. De asemenea, un organ de stat competent poate emite o
hotărâre de expropriere în vederea construirii unei clădiri de interes public;
poate emite un ordin privind repartiţia unui spaţiu de locuit sau comerciale etc.
în cursul elaborării şi emiterii actului de aplicare, organul de stat
efectuează, totodată, o operaţiune de interpretare a normelor juridice aplicabile.
Aceasta îngăduie lămurirea şi concretizarea conţinutului normei de drept în
vederea fundamentării juridice a soluţiei respective şi emiterii unui act juridic în

I. Demeter, Op.cit., p. 3 9 1 .
Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 154
şi urm.
Ilie Stoenescu, Saveli Ziiberstein, Tratat de drept procesual civil, voi. I, Tipografia Universităţii,
Bucureşti, 1973, p. 300 şi urm.
Art. 278, alin. 1, Codul de procedură civilă.
Ibidem.
Ibidem.
Acestea sunt acte de aplicare încheiate de conducerea unei întreprinderi de stat sau de patron, în
cazul unei întreprinderi private.
Evident, actul respectiv trebuie să se bazeze pe o documentaţie completă privind împrejurările de
fapt care justifică emiterea unei asemenea decizii.

264
deplină concordanţă cu spiritul şi litera legii . După cum observa profesorul Dan
Ciobanu se poate distinge "între aplicarea directă a normei juridice (adică
aplicarea normei numai la acele relaţii sociale pentru reglementarea cărora ea a
fost edictată sau sancţionată) şi aplicarea prin analogie a normei juridice (adică
aplicarea normei unor relaţii sociale pentru reglementarea cărora ea nu a fost
iniţial edictată sau sancţionată)" 71 . Dânsul atrage atenţia asupra importanţei
deosebite a cunoaşterii de către participanţii la raportul social supus reglementării
respective a obiectului, ca şi a conţinutului normei juridice 7 2 . Aceasta presupune
ca participanţii la acest raport juridic "să înţeleagă norma aplicabilă lor"7 . Iar
această înţelegere "reclamă procesul mintal al interpretării normei" 7 4 .

d. Execuţia actelor de aplicare a dreptului

Odată emis - cu respectarea procedurilor examinate în subcapitolul anterior

- actul de aplicare urmează a fi executat. în literatura de specialitate această
etapă este denumită de unii autori etapa "organizării aplicării dreptului" 7 5 , iar de
alţii etapa "execuţiei deciziilor individuale" 76 . în esenţă, atât organizarea aplicării
dreptului, cât şi execuţia deciziilor individuale vizează transpunerea în viaţă a
actelor emise de către organele de stat competente. După cum observa
profesorul Mircea Djuvara "în organizarea noastră juridică, organele etatice
garantează execuţia deciziilor jurisdicţionale pronunţate .în condiţii legale; ele
procedează, la nevoie, în acest scop chiar la aplicarea forţei materiale de care
statul dispune" 7 7 . Aceste organe îşi iau dreptul recunoscut "de a veghea la
executări şi o fac pe baza aceluiaşi principiu raţional de securitate al
comportamentului juridic, deci de justiţie generală" 78 . Fără o asemenea acţiune
"orice încredere ar pieri şi ordinea juridică ar suferi" 7 9 .
Deci, executarea actelor de aplicare reprezintă o cerinţă a desfăşurării
normale a raporturilor sociale, de asigurare şi garantare a ordinii juridice.
Se înţelege că o decizie jurisdicţională nu devine material de adevărat drept
pozitiv, decât dacă i se adaugă "decizia ultimă de a garanta executarea şi a
efectua, la nevoie, această executare" 8 0 . Suntem în prezenţa "unui act de voinţă
etatică", prin care se garantează transpunerea în viaţă a actului individual emis

Interpretarea normelor juridice face' obiectul unui Capitol distinct al cursului. Este, însă, evident că
aplicarea corectă a dispoziţiilor legale - şi pe calea interpretării textelor în corelaţie cu
circumstanţele de fapt ale cazului concret - presupune pregătirea temeinică a organului de
aplicare, cunoaşterea aprofundată a reglementărilor juridice, a factorilor care au determinat
consacrarea lor şi a semnificaţiilor evoluţiei de ansamblu a proceselor supuse reglementării.
Dan Ciobanu, Op.cit, p. 69.
Ibidem.
Ibidem (subl. ns.)
Ibidem. Cum vom demonstra în Capitolul referitor la interpretarea normelor juridice "cunoaşterea
dispoziţiilor normelor legale şi înţelegerea sensului şi semnificaţiilor lor implică stăpânirea atât a
domeniului supus reglementării, cât şi a sistemului juridic". Actul de aplicare a dreptului este un act
de conducere socială, iar conducerea socială este imposibilă fără competenţă şi profesionalism.
I. Demeter, Op.cit, p. 396.
Mircea Djuvara, Op.cit, p. 478.
Ibidem. A se vedea, în acest sens, analiza amplă şi documentată - efectuată în baza legislaţiei în
vigoare de către profesorul Costică Bulai, Op.cit, pp. 494 - 518.
Ibidem, p. 479.
Ibidem.
Mircea Djuvara, Op.cit., p. 479.

265
 de organul de stat competent. Pe această cale, actul de aplicare respectiv devine
"realitate efectivă". Subliniind importanţa executării "deciziilor judiciare",
profesorul Djuvara apreciază că aceasta reprezintă "indiscutabil un interes
general şi extrem de important pentru securitatea şi fixarea relaţiilor juridice" 8 1 .
Totodată, dânsul atrage atenţia asupra faptului că "se poate întâmpla, foarte rar,
e adevărat, în societăţile civilizate, ca statul să declare inaplicabile unele hotărâri
judecătoreşti şi chiar unele texte de lege" 82 . Evident, această măsură
exccepţională se aplică în cazuri şi potrivit unor proceduri riguros stipulate în
legislaţia statelor respective.
După cum am precizat, numeroase acte individuale sunt emise de organele
administraţiei de stat. Aceste organe au la dispoziţie de regulă, şi mijloacele
necesare pentru a garanta executarea actelor de aplicare a dreptului. Astfel, un
organ superior poate - în condiţiile stipulate de lege - să anuleze hotărârile
ilegale ale organelor inferioare; poate, prin controalele efectuate, să asigure
executarea deciziilor emise. Organele administraţiei de stat au obligaţia - în cazul
unor acte individuale specifice - să asigure condiţiile materiale necesare
executării acestor acte. De pildă, conducătorii instituţiilor centrale - în calitatea lor
de ordonatori principali de credite - dispun, în condiţiile legii, de creditele
bugetare, îndrumă şi controlează activitatea instituţiilor şi unităţilor subordonate,
asigurând executarea măsurilor stabilite. Ministerele şi alte organe centrale şi
locale ale administraţiei de stat efectuează acte de control privind modul cum
sunt executate deciziile adoptate, pot anula măsurile ilegale sau nepotrivite, fac
numiri şi eliberări din funcţie în cazul în care constată existenţa unor abuzuri sau
ilegalităţi în procesul executării actului de aplicare emis. Sancţiunea apare ca o
măsură necesară pentru a atrage atenţia cu privire la obligaţia de a executa actul
de aplicare emis de organul de stat competent. Aşadar, prin: măsuri de control;
asigurarea - în condiţiile legii - a mijloacelor materiale necesare şi prin măsuri de
sancţionare, atunci când este nevoie, organele de stat garantează executarea
actului de aplicare emis, transformându-l într-o "realitate efectivă" 8 3 . Această
activitate - de natură să asigure executarea deciziilor şi hotărârilor individuale
emise - constituie, de altfel, în ultimă analiză, însuşi obiectul comandamentului
dreptului, adică transpunerea în viaţă a prescripţiunilor normelor juridice,
garantând desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu aceste prescripţiuni,
asigurând şi garantând ordinea juridică în societatea respectivă.
Prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a
dreptului se încheie procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii lor în
viaţă, devenind o "realitate efectivă". Se confirmă, astfel, faptul cunoscut că actul
de aplicare a dreptului - ca orice act de conducere - parcurge patru etape nece­
sare, care sunt într-o strânsă legătură, se completează şi se intercondiţlonează,
fiind interdependente: colectarea şi critica datelor realităţii, a stării de fapt;
alegerea normei legale care să permită calificarea lor juridică; elaborarea şi
adoptarea deciziei; asigurarea punerii ei în executare 8 4 .

1
Ibidem, p. 480.
2
Ibidem. A se vedea ampla şl documentata analiză efectuată de profesorul Djuvara asupra acestui
aspect, căruia îi subliniază caracterul excepţional (Ibidem, pp. 479 - 481).
3
Ibidem, p. 479.
A se vedea şi Nicolae Popa, Op.cit, p. 264. Exlstetnţa acestor etape (faze) de aplicare "nu înseamnă
4

în nici un caz fragmentarea, fărâmiţarea procesului de aplicare; în fapt, acest proces este un proces
unitar. De aceea, este greu "să se stabilească o distincţie netă între aceste faze sau o ordine strictă
a desfăşurării lor. Aceste faze se întrepătrund şi condiţionează reciproc" (Ibidem, subl. ns.)

266
 CAPITOLUL XIII
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Normele juridice - fiind exprimate într-o formă generală şi impersonală -

urmează a fi aplicate în fiecare caz concret în raport cu particularităţile, cu
pecificul acestuia. Traducerea în viaţă a prescripţiunilor normelor juridice se
face fie pe calea respectării lor de către cetăţeni, fie pe calea aplicării lor de
către organele de stat. în procesul aplicării normelor juridice, o importanţă
deosebită are determinarea persoanelor juridice sau fizice asupra cărora sau în
legătură cu faptele cărora urmează a se aplica norma juridică, precum şi deter­
minarea celor mai potrivite mijloace pentru transpunerea deplină în viaţă a
prescripţiunilor normelor juridice. Acest proces presupune o activitate plină de
răspundere din partea organelor de aplicare, astfel încât ele - respectând cu
fidelitate prevederile normelor juridice - să ţină seama de toate împrejurările
concrete, obiective şi subiective, ale cazului sau situaţiei la care sau în legătură
cu care trebuie aplicată norma juridică 1 . lată de ce interpretarea şi aplicarea
normelor juridice sunt strâns legate între ele, realizându-se în mod necesar de
către oricare organ de stat chemat să aplice normele juridice.

I. N o ţ i u n e a şi n e c e s i t a t e a i n t e r p r e t ă r i i n o r m e l o r j u r i d i c e

Pentru a se asigura o justă şi corectă aplicare a normelor juridice, se

impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor. în acest scop, este necesară
interpretarea^ normelor juridice 2 . Uneori, în literatura de specialitate, sunt
examinate mai întâi problemele aplicării normelor juridice şi apoi cele ale
interpretării lor. Desigur, interpretarea normelor juridice este o operaţiune care
are loc concomitent cu operaţiunea de aplicare a lor, aplicarea presupunând
interpretarea normelor juridice şi, tocmai pentru că o corectă aplicare a
normelor juridice presupune justa lor interpretare, iar organul de aplicare,
pentru a-şi îndeplini în cele mai bune condiţiuni îndatoririle, trebuie să
efectueze mai întâi interpretarea normelor juridice, în analiză vom porni de la
operaţiunea de interpretare, pe care o socotim premisă indispensabilă a unei
juste şi corecte aplicări.

François Geny, Méthode d'interprétation et sources en droit privé positif, Ed. Il, Paris, 1919, vol. 1, p. 61
1

în literatura de specialitate este folosită frecvent expresia interpretarea dreptului. în cursul nostru vom folosi
2

expresia interpretarea normelor juridice, care, după părerea noastră, este cea mai corectă. Expresia
interpretarea dreptului ar putea ridica numeroase obiecţii. în primul rând, se poate pune întrebarea:
Interpretăm dreptul în general, interpetăm un sistem de drept sau interpretăm numai o anumită normă
de drept? De asemenea, se poate pune întrebarea dacă interpretăm dreptul nescris (cutumiar) sau
dreptul scris? Experienţa demonstrează că interpretarea dreptului, folosită de către specialişti în legătură
cu aplicarea dreptului, urmăreşte clarificarea sensului exact al unor norme de drept concrete.

267
 In literatura juridică, interpretarea normelor de drept a ocupat un loc foarte
important, numeroase lucrări având ca obiect independent 3 sau comun 4 cu alte
probleme, examinarea rolului interpretării normelor juridice. Interpretarea
normelor juridice are un scop bine delimitat, care se concretizează în
descoperirea înţelesului exact al normelor juridice 5 , lămurirea adevăratului sens
al actelor normative ale puterii de stat, care stabilesc reguli de conduită
obligatorii. Având în vedere că norma juridică are în vedere cazuri generale,
tipice, impersonale, interpretarea facilitează aplicarea prevederilor sale la
cazuri concrete, care prezintă trăsături, particularităţi proprii. Suntem în
prezenţa unei operaţiuni logico-raţionale 6 prin care se descoperă înţelesul legii
şi conţinutul ei şi se stabileşte în ce măsură norma tipică elaborată se aplică la
cazul concret dat. Interpretarea este, totodată, o operaţiune legată de înţele­
gerea sensului ce rezultă din redactarea normei juridice. în procesul de
legiferare există o preocupare constantă pentru o redactare clară, precisă şi
concisă a normelor juridice. Dar aceasta nu exclude folosirea unor termeni şi
expresii cu caracter economic sau juridic. De pildă, noţiunile de "funcţionar",
"funcţionar public" au un sens diferit în normele juridice de drept comun.
Aceeaşi noţiune poate avea un sens diferit într-o ramură sau altă ramură a
dreptului. în acelaşi timp, redactarea normei juridice fiind, de regulă, deosebit
de concisă şi având, ca atare, un conţinut bogat, interpretarea apare ca fiind
necesară pentru explicarea înţelesului corect şi complet al normei respective.
în lumina celor expuse, interpretarea normelor juridice presupune
desprinderea înţelesului normei juridice, clarificarea conţinutului, deci
cunoaşterea conduitei pe care ea o instituie 7 , precum şi a celei pe care o
permite sau interzice. Mai concis, interpretarea normelor juridice poate fi
definită ca o operaţiune logico-raţională, care urmăreşte lămurirea sensului
normei juridice prin descoperirea conţinutului exact al acesteia, în scopul
aplicării ei corecte în fiecare caz concret.

II. Felurile interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este - după organul care o efectuează -

oficială şi neoficială. Interpretarea oficială, la rândul ei, poate fi: generală;
cauzală. Interpretarea neoficială este efectuată, de obicei, de către persoane
care nu acţionează în calitate oficială. Ea este cunoscută în literatura de
specialitate şi în practică sub denumirea de interpretare ştiinţifică sau
doctrinară.
Organul sau persoanele care efectuează interpretarea trebuie mai întâi să
stabilească existenţa normei juridice, autenticitatea ei, precum şi forţa ei

Vezi François Geny, Méthode d'interprétation et sources en droit privé positif (Metoda de
3

interpretare şi surse ale dreptului privat pozitiv), Paris, 1919; W.Sauer, Juristische
Methodenlehre (Metoda juridică), Stuttgart, 1940.
Vezi E. Ehrlich, Die Juristische Logik (Logica juridică), Tübingen, 1925.
4

François Geny, Op.cit., p. 81 şi urm.; W. Sauer, Op.cit., p. 293 şi urm. în concepţia lui W. Sauer,
5
I
interpretarea vizează "transformarea normei juridice, în aşa fel încât să exprime mai bine
adevăratul ei conţinut. (Ibidem, p. 294 şi urm.).
E. Ehrlich, Die Juristsche Logik (Logica juridică), Ed. II, Tübingen, 1925, p.18 şi urm.
6

7
Ibidem.

268

J
juridică. Totodată, trebuie examinate şi stabilite modificările ulterioare ale
normei juridice respective. Şi numai în cazul în care se constată că norma
juridică respectivă, sub aspectul acţiunii sale în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor are forţă juridică şi nu contravine vreunui act normativ superior,
se trece la interpretarea sa de către organul chemat s-o aplice.

§ 1 . Interpretarea oficială

Interpretarea oficială este efectuată de către un organ de stat sau, în

măsura în care sunt chemate să aplice legea, de către organizaţiile
neguvernamentale. Interpretarea generală, sau aşa cum mai este numită în
practică, legală, emanând de la un organ de stat ce a primit însărcinarea s-o
efectueze, are aceeaşi forţă obligatorie cu norma juridică interpretată. în
cazul în care sarcina de a efectua interpretarea este dată chiar organului
care a emis norma juridică respectivă, interpretarea se numeşte autentică8.
Interpretarea judiciară sau cauzală este o altă variantă a interpretării
oficiale, efectuată de către organele judecătoreşti.
întrucât această interpretare este legată de anumite cazuri concrete în
care are, în mod necesar, forţă obligatorie, este foarte frecvent denumită
interpretare cauzală. După cum se ştie, interpretarea judiciară are forţă
obligatorie nu numai pentru cazul concret supus judecăţii, ci şi pentru
celelalte cazuri similare. în felul acesta, interpretarea judiciară 9 are un
caracter general, fiind socotită una din formele importante de exprimare a
dreptului.
Interpretarea judiciară sau cauzală cade în sarcina organelor
judecătoreşti (judecătorii, tribunale), precum şi în sarcina organelor de
Arbitraj. în legătură cu această formă a interpretării se impune să subliniem
rolul şi însemnătatea deciziilor date de către Curtea Supremă de Justiţie,
care reprezintă mai mult decât o interpretare strict cauzală, pentru că se
referă nu numai la un singur caz, ci la mai multe. Trebuie subliniat faptul că
efectul interpretării legale este identic cu efectul normei juridice interpretate,
pe când deciziile Curţii Supreme de Justiţie nu au un asemenea efect,
judecătorul având posibilitatea să aplice legea şi altfel decât cel rezultat din
deciziile Curţii, în baza convingerii sale.

Interpretarea autentică este o formă frecvent folosită de către organele de stat, întrucât ea permite
organului care a elaborat actul normativ să dea acele explicaţii pe care le găseşte de cuviinţă cu
privire la sensul actului normativ elaborat. Evident, organul care elaborează norma juridică este
cel mai în măsură să o şi interpreteze. Interpretarea autentică este efectuată în virtutea
principiului înscris în dreptul roman, potrivit căruia eius est interpretări legem, luius est condere
(cine dictează legea o şi interpretează).
în concepţia lui Beccaria "judecătorul, tocmai fiindcă nu este legiuitor, nu poate fi îndrituit să
interpreteze legile penale" (C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, 1916, p. 75 şi urm.). Alţi
autori sunt însă, de părere că interpretarea legii penale este posibilă şi chiar necesară "cu scopul
aplicării ei în cel mai autentic sens" (W. Friedmann, Legal Theory, Ed. III, London, 1953, p. 304
şi urm.)

269
 §2. Interpretarea neoficială

Interpretarea neoficială este cea făcută de către doctrină: de aceea, ea

este frecvent denumită doctrinară (ştiinţifică) 1 0 . Această interpretare este
făcută de către oamenii de ştiinţă jurişti, pe baza analizei multilaterale a
diferitelor ramuri, instituţii sau norme juridice în vigoare 1 1 . De regulă, literatura
de specialitate are în vedere - în cazul acestei forme de interpretare 1 2 - acea
interpretare efectuată de către oamenii de ştiinţă 1 3 , fără a exclude, din această
formă de interpretare, analiza doctrinară (ştiinţifică) pe care o implică
consideraţiunile expuse de cei chemaţi sau interesaţi în aplicarea dreptului
(procuror, avocat).
Spre deosebire de interpretarea generală şi judiciară, interpretarea
doctrinară nu are un caracter obligatoriu14. Trebuie menţionat că această
formă a interpretării are o influenţă importantă asupra perfecţionării şi
dezvoltării dreptului, pentru că ea ajută la înţelegerea mai temeinică a
conţinutului normelor juridice, la dezvăluirea unor neajunsuri întâlnite în
redactarea lor sau în reflectarea în conţinutul acestora a aspectelor mutiple şi
variate ale evoluţiei relaţiilor sociale. Totodată, interpretarea doctrinară
constituie un sprijin valoros pentru organele de aplicare pentru că le ajută să
înţeleagă mai bine sensul şi litera normei juridice.

III. Metodica interpretării normelor juridice

Metodica interpretării normelor juridice cuprinde totalitatea procedeelor

folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în
scopul realizării lor în cele mai bune condiţiuni. Determinarea procedeelor ce
urmează a fi folosite în scopul cunoaşterii sensului normelor juridice este o

Se consideră că această interpretare ajută la "cunoaşterea sensului textului normativ", deoarece,

adesea, ştiinţa dreptului recurge la "analize comparative" de o mare utilitate practică. (Vezi W.
Friedmann, Op.cit., p. 301 şi urm.).
"Interpretarea doctrinară este creată de părerile autorilor care comentează legile. Ea este teoretică
11

şi neobligatorie: de aceea se bucură de absolută libertate şi nu are alte norme de dezvoltare

decât raţiunea şi utilitatea" (I. Rosettl - Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu,
Interpretarea legilor, în Op.cit, p. 28).
"Forţa interpretării doctrinare constă în persuasiunea ei. Această persuasiune poate fi obţinută atât
12

prin argumentele folosite de jurisconsult, cât şi prin autoritatea lui" (Dan Ciobanu, Op.cit, p. 82).
13
în temeiul art. 38, al. 1 (d) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se iau în consideraţie numai
învăţămintele celor mai calificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni. Deci, forţa interepretării doctrinare
constă în autoritatea ştiinţifică a personalităţilor care emit opiniile respective.
14
Trebuie menţionat că, în procesul dezvoltării istorice a dreptului, s-au cunoscut cazuri în care
interpretarea doctrinară a jucat pur şi simplu rolul de formă de exprimare a dreptului. Un exemplu
în acest sens îl constituie opera marilor jurişti ai Romei Imperiale (Quaestiones, Responsce,
Sententias, Regulae, ale lui Papinian, Paul, Ulpian şi Modestin). De asemenea, în statele feudale
s-au întâlnit opinii ştiinţifice, cărora li s-a dat forţă obligatorie. în Codul civil elveţian se întâlneşte
o excepţie de la regula generală, potlrlvit căreia doctrina nu are caracter obligatoriu şi care
consideră doctrina una din sursele de Inspiraţie pentru instanţă. Astfel, art. 1 al Codului civil
elveţian prevede: "Legea reglementează toate materiile la care se referă litera sau spiritul
vreuneia din dispoziţiile sale. în lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după
dreptul cutumiar şi in lipsa unei cutume, după regulile pe care el le-ar stabili dacă ar fi chemat să
facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă" (Subl. ns.)

270
 sarcină de mare importanţă 1 5 . Ea a preocupat mulţi oameni de ştiinţă din
domeniul dreptului. Aşa, de pildă, R. Stammler arată că a gândi juridic
înseamnă a "concepe un conţinut de voinţă în calitatea sa de voinţă juridică".
Metodoca juridică este considerată o călăuză în gândirea juridică. 1 6
La rândul său, Kelsen, referindu-se la principiul metodic al "dreptului pur",
arată că rolul său constă în purificarea ştiinţei juridice de tot ce este străin în
ea, susţinând - şi pe această cale - necesitatea desprinderii dreptului de
relaţiile sociale. Pentru că, aşa cum susţine Kelsen, principalul în ştiinţa juridică
este "specificul" juridic şi nu determinarea sa de relaţiile materiale. 1 7
Asemănătoare este şi concepţia lui W. Sauer, care afirmă că "metodica
juridică trebuie să sesizeze elementul specific juridic şi să-l treacă riguros prin
toate ramurile activităţii juridice". în concepţia lui Sauer, acest element specific
juridic este concesput ca o creaţie a organelor de jurisdicţie, cum este, de
pildă, sentinţa pronunţată de o instanţă 1 8 .
Pentru argumentarea tezelor privitoare la metodica juridică specifică, E.
Ehrlich susţine că logica juridică nu reprezintă aplicarea legii generale în ştiinţa
juridică, ci este diferită de ea, întemeindu-se numai pe deducţie ca mijloc
pentru soluţionarea unor speţe c o n c r e t e 1 9 .
Este evident că procedeele cuprinse în această metodică juridică
specifică nu pot să asigure o cunoaştere în adâncime a fenomenului juridic. în
ultimă instanţă, conţinutul metodicii juridice este determinat de factorii sociali,
de relaţiile sociale în evoluţia lor. Gândirea ştiinţifică juridică a elaborat un
sistem de procedee folosit pentru interpretarea normelor juridice, care are un
caracter unitar 2 0 . în metodica interpretării normelor juridice, reţinem în primul
rând metoda generală folosită de ştiinţă în vederea cunoaşterii şi înţelegerii
tuturor fenomenelor juridice. Metodele concrete folosite în scopul interpretării
normelor juridice se integrează în metodica generală de cercetare a
fonomenului juridic 2 1 . în acest sens, considerăm că este mai corect să se
vorbească despre metodica interpretării normelor juridice decât despre metoda
sau metodele de interpretare 2 2 a normelor juridice. Nu poate fi vorba despre o
singură metodă, întrucât în interpretarea normelor juridice îşi găseşte aplicare
un ansamblu, un adevărat sistem de metode şi procedee, închegat şi unitar 2 .
în acest context, constatăm o inconsecvenţă la care autorii sunt obligaţi, când,
vorbindu-se despre metodă, fac o enumerare şi analiză a unui şir de metode.
Nici soluţia adoptată de acei autori care vorbesc despre metodele de
interpretare a normelor juridice nu ni se pare suficient de corectă. Ei sunt
nevoiţi, de pildă, să analizeze, în cadrul metodelor, atât metoda generală cât şi
metodele şi procedeele specifice de interpretare, ceea ce confirmă caracterul

Francois Geny, Op.cit., pp. 83 şi urm.

Vezi R. Stammler, Theorie der Rechtswissenschaft (Teoria ştiinţei juridice), pag. 236-237
Vezi Hans Kelsen, Reine Rechtslehre (Teoria dreptului pur), pag.1, 3, 7.
Vezi W. Sauer, Juristische Methodenlehre (Metodică juridică), pag. 8, 9, 1 1 .
Vezi E. Ehrlich, Die Juristische Logik (Logica juridică), ediţia a ll-a, pag. 2,3.
Francois Geny, op.cit, p. 70 şi urm.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, pp. 99 - 100.

271
unitar al metodelor şi procedeelor interpretării normelor juridice, care
demonstrează existenţa unei metodici a interpretării.
Principalele metode, procedee folosite în interpretarea normelor juridice
sunt: interpretarea gramaticală; interpretarea logică; interpretarea istorică; 4.
interpretarea sistetmatică.

§ 1 . Interpretarea gramaticală

Interpretarea gramaticală constă în examinarea textului normei supuse

interpretării prin analiza morfologică şi sintactică. Uneori, anumite expresii pot
avea un înţeles identic cu cele folosite în limbajul obişnuit, alteori ele pot avea
un sens special juridic 2 5 . Destul de frecvent, pentru expresiile folosite în
normele juridice cu un sens special se dau explicaţii de către legiuitor. în
analiza efectuată se examinează caracterul propriu, ai propoziţiilor, topica lor,
locul şi sensul conjuncţiilor "sau", "şi" etc. De pildă, în Codul penal se
stipulează că "Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau
în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu
spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat,
se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani 2 6 . Analiza gramaticală a textului
acestei norme de drept penal ajută, de pildă, să înţelegem că pedeapsa cu
închisoarea corecţională de la unu la 5 ani este aplicată martorului atât în
situaţia în care el face afirmaţii mincinoase cu privire la împrejurări esenţiale
pentru cauza asupra cărora este întrebat în mod special, cât şi în situaţia în
care nu spune tot ce ştie cu privire la aceste împrejurări. Totodată, analiza
gramaticală a textului dă posibilitatea înţelegerii conţinutului infracţiunii de
mărturie mincinoasă, care are în vedere atît afirmaţiile mincinoase, cât şi
nedezvăluirea tuturor celor cunoscute de către martor cu privire la împrejurările
esenţiale pentru cauză. La această concluzie ne ajută să ajungem conjuncţia
"ori", folosită de către legiuitor în textul normei între "afirmaţii mincinoase" şi
"nu spune tot ce ştie".
De menţionat, în acelaşi timp, că în normele juridice se găsesc
numeroase expresii cum sunt, de pildă: "în mod repetat", "în mod premeditat"
etc. al căror înţeles are o mare importanţă pentru justa aplicare a normei. Un
loc însemnat în interpretarea gramaticală a normelor juridice ocupă deciziile
Curţii Supreme de Justiţie, care ajută instanţele să dea o interpretare unitară
normelor juridice pe întreg cuprinsul ţării 2 7 .
Se ştie că această metodă a fost preferată o îndelungată perioadă de
timp. în optica şcolii exegetice a dreptului, cea mai bună metodă de
interpretare era socotită aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea
judecătorului. Totodată, cel mai bun judecător este considerat a fi acela care

în 1790, în Franţa - deci după Revoluţia de la 1789 - a fost introdusă instituţia "référé législatif,
ceea ce demonstrează interesul pentru "recurgerea la metodele de interpretare", în scopul
completării lacunelor legii. (Ibidem, pp. 77 - 78).
Aşa, de pildă, expresiile: "circumstanţă atenuantă", "circumstanţă agravată", "capacitate de
folosinţă", "capacitate de exerciţiu" etc. au un sens special juridic.
Art. 260, Codul penal, loc. cit.
A se vedea în acest sens analiza efectuată de către profesoul Dan Ciobanu, Natura juridică a Deciziilor
de îndrumare ale Curţii Supreme de Justiţie a României, în Op.cit, p. 28.

272
- în hotărârea pe care o dă - se întemeiază în aşa fel pe lege, încât arbitrariul
său să fie cât mai redus. Deci, interpetarea gramaticală (ad literam) se
reduce la semantică şi la exegeză 2 8 . Se urmăresc: regulile gramaticale;
structura propoziţiunii şi frazei; folosirea lexicoanelor, toate vizând
descifrarea cu cât mai multă fidelitate a textului dispoziţiilor legii 2 9 .

§2. Interpretarea logică (raţională)

Experienţa demonstrează că această metodă este cea mai larg folosită,

urmărind să descifreze "raţiunea legii" şi "sensul legii". Această metodă
presupune o analiză raţională a textului normei juridice, recurgându-se la
metodele logicii formale. De pildă, organul de aplicare a legii - folosind
metoda logică - poate ajunge la concluzia că speţa concretă reprezintă o
specie a genului reglementat prin textul interpretat. Analiza logică a limbajului
folosit într-o normă de drept poate îngădui concluzia că sfera de aplicare a
dispoziţiilor legale esfe mai mare decât aceea intenţionată de legiuitor.
Asemenea concluzii se pot desprinde prin analiza raţiunilor care au
determinat elaborarea şi adoptarea normei juridice respective 3 0 .
Efectuând o interpretare raţională, judecătorul se va putea conduce
după regula stipulată în Codul Civil, potrivit căreia: "Când o clauză este
primitoare de două înţelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un
efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul" 3 1 . Termenii susceptibili
de două înţelesuri "se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu
natura contractului" 3 2 . Totodată, "dispoziţiile îndoioase se interpretează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul" 3 3 . în mod logic "clauzele
obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul" 3 4 .
Toate clauzele convenţiilor "se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg" 3 5 .
Mai mult, metoda logică îngăduie concluzii în cazul în care apar îndoieli
în legătură cu sensul unei norme juridice. Astfel, Codul Civil stipulează că
atunci "când este îndoială, Convenţia se interpretează în favoarea celui ce se
obligă" 3 6 . în acelaşi timp, legiuitorul a consacrat regula potrivit căreia
"interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor" 3 7 . Este evident că pentru
a. descifra intenţia comună a părţilor contractante urmează să se facă o
analiză logică-raţională a prevederilor contractului, ceea ce subliniază, încă o

Vezi Friederich Carl von Savigny, System des heutigen Römischen Rechts, vol. 1, p. 241 şi urm.
28

Vezi B. Windscheid, Lehrbuch des Pandektenrechs, Ed. Vll-a, vol. 1, Frankfurt pe Main, 1891, p.
29

51 şi urm.)
Vezi Dan Ciobanu, Op. cit:, p. 88.
30

Art. 978, Codul Civil, loc. cit.

31

32
Ibidem, art. 979.
33
Ibidem, art. 980.
34
Ibidem, art. 9 8 1 .
35
Ibidem, art. 982.
36
Ibidem, art. 983.
37
Ibidem, art. 977.

273
dată, importanţa deosebită a acestei metode de interpretare a normelor
juridice 3 8 .
Potrivit acestei metode, organul de aplicare a legii recurge la asemenea
argumente ale logicii formale, cum sunt: ad absurdum; per a contrarie-; a
majori ad minus; a fortiori.
Prin reducerea la absurd (ad absurdum) interpretarea logică urmăreşte
aflarea adevărului tezei de demonstrat, organul de interpretare arătând că
"orice altă interpretare dată textului, decât cea pe care a dat-o dânsul",
determină soluţii "contrare legii".
Argumentul per a contrario este întemeiat pe legea logică tertium non
datur (a terţului exclus), deci, în cazul în care noţiunile se leagă una pe alta,
doar una este adevărată, cealaltă fiind falsă. Aşadar, o a treia posibilitate nu
există (tertium non datur).
A majori ad minus - cine poate mai mult poate şi mai puţin. Acest
argument are o importanţă deosebită în interpretarea normelor de drept
privat, dar şi a altor norme de drept.
Când într-o anumită împrejurare raţiunea aplicării unei norme este mai
puternică decât cea indicată în norma juridică suntem în prezenţa unei
interpretări a fortiori39

§3. Interpretarea istorică

Interpretarea istorică constă în examinarea împrejurărilor istorice în care a

fost elaborată şi adoptată norma juridică respectivă 4 0 . Totodată, această
interpretare presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării
normei juridice, precum şi expunerii de motive şi a discuţiilor ce s-au purtat cu
prilejul dezbaterii şi adoptării actului normativ respectiv 4 1 . Interpretarea istorică
are în vedere atât împrejurările care au determinat emiterea legii (ocasio legis),
cât şi obiectivele urmărite prin elaborarea şi adoptarea ei (ratio legis), care sunt
strâns legate între ele pe baza unui raport de cauzalitate. Evident, interpretarea
istorică presupune compararea normei de interpretat cu norma care a fost
abrogată sau modificată prin noua normă, precum şi examinarea condiţiilor
social-economice care au determinat apariţia normei noi sau modificarea
normei vechi 4 2 .

§4. Interpretarea sistematică

Interpretarea sistematică constă în determinarea conţinutului normei

juridice prin stabilirea locului pe care-l ocupă în sistemul de drept şi
compararea ei cu alte norme juridicec din cadrul aceleiaşi instituţii sau aceleiaşi

"în cazul în care legea nu dispune nimic pentru cauza supusă judecăţii, judecătorul are îndatorirea să
îndeplinească lacuna legii". (I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 29).
Pentru o tratare mai amplă vezi Szabo Imre, Interpretarea normelor juridice, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1964, pp. 134-155; Nicolae Popa, Op. cit, pp. 280-282.
Henri Levy-Bruhl, Les aspectes sociologiques du droit, Paris, 1955, p. 58 şi urm.
Friederich Cari von Savigny, Op. cit, p. 214 şi urm.
Vezi Henri Levy-Bruhl, Op. cit, p.59; vezi pentru o examinare din diferite unghiuri de vedere,
Szabo Imre, Op. cit, pp. 179-211.

274
 ramuri de drept. Totodată, interpretarea sistematică presupune examinarea
raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor juridice. Această
interpretare joacă un rol deosebit de important, mai ales în acele cazuri în care
textuţ supus interpretării este incomplet
în literatura de specialitate se întâlnesc şi alte puncte de vedere, diferite
de cele analizate de către noi, astfel: un punct de vedere este cel potrivit căruia
în interpretarea normelor juridice se întâlnesc două metode: analitică; sintetică.
Prima se subdivide în gramaticală şi logică, a doua în istorică şi sistematică.
Un alt punct de vedere este, de pildă, cel potrivit căruia metodele de
interpretare sunt: gramaticală şi loglco-ştiinţifică. Ultima metodă este
subdivizată în trei: analiza logică; compararea sistematică a normelor juridice;
aplicarea lor istorică.
O împărţire oarecum d/ferită a metode/or de interpretare este cea făcută
de către prof. ion Oancea /n; gramat/ca/ă; togi că; istorică; s/stemat/co-Jurid/că;
analogică; judiciară44.

IV. Analogia

în procesul interpretării, un procedeu frecvent folosit, este analogia.

Analogia cunoaşte două forme: analogia legii (analogia legis) şi analogia
dreptului (analogia iuris).
Analogia legii constă în aplicarea la un raport social nereglementat a unei
norme juridice care reglementează un raport analog.
Analogia dreptului constă în rezolvarea unei cauze pe baza principiilor
generale ale sistemului de drept respectiv.
Analogia permite organelor de aplicare să facă o alegere a textului ce
urmează a se aplica.
Experienţa demonstrează că există situaţii nereglementate, ceea ce
reprezintă lacune în drept. Se înţelege că nu este normal ca subiectele de
drept să suporte consecinţele acestor lacune, care vădesc "lipsa de previziune
a legiuitorului" 4 5 .
Având în vedere o asemenea posibilitate, legea noastră a stipulat în mod
expres obligaţia judecătorului de a căuta şi da o soluţie, chiar şi în cazul
lacunelor în drept. Astfel, Codul Civil stipulează că "Judecătorul care va refuza
de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate" 4 6 .
Deci, judecătorul are obligaţia să judece şi în cazul lacunei în drept. Această
judecată poate avea loc prin analogie. Judecătorul "va putea întrebuinţa

"Interpretarea sistematică, ca unul din elementele metodei interpretării, se deosebeşte în genere,

de cea logică prin faptul că aceasta din urmă cercetează doar norma, legea de interpretat, textul
de lege, teza juridică, şi anume în sinea lor, în construcţia lor intrinsecă". Metoda sistematică
depăşeşte acest cadru şi cercetează "teza dată în comparaţie cu altă teză juridică, cu o anumită
instituţie de drept, cu legea în ansamblu, cu codul, cu ramura de drept respectivă, ba chiar şi cu
întregul sistem juridic, conchizând - din poziţia tezei juridice şi din confruntarea ei, în felul amintit,
cu alte elemente ale normei juridice - asupra conţinutului, esenţei, sensului normei" (Szabo Imre,
Op. cit., p. 156).
Vezi I. Oancea, Curs de drept penal general, voi. I, Bucureşti, pag. 177, 179.
Dan Ciobanu, Op. cit, p. 89.
Art.3, Codul civil, loc.cit.

275
argumente de analogie pentru extinderea unui text de lege în cazul ce
soluţionează" 4 7 . Argumentele prin analogie "se numesc a pari şi a fortiorf'48.
Deducţia unei reguli pe cale de analogie nu este însă posibilă decât când textul
pe care îl extindem conţine o regulă de principiu, sau "o dispoziţiune cu
caracter general, iar nu una de strictă interpretare" 4 9 . Cele două reguli pe care
este obligat să le respecte organul de interpretare sunt: să nu deroge de la
principiile generale ale dreptului; să urmeze spiritul legii, şi nu numai litera sa.
în acelaşi timp, organul de aplicare - atunci când interpretează norma
juridică - are datoria să nu piardă din vedere "un element foarte important:
echitatea"50. în toate cazurile în care textele îi permit, organul de aplicare,
interpretând legea, "trebuie să introducă în hotărârile sale principii de echitate
şi de dreptate socială" 5 1 .
Metodica interpretării normelor juridice presupune folosirea câtorva sau
chiar a tuturor procedeelor examinate, în scopul înţelegerii cât mai precise a
conţinutului şi sensului dat normei juridice de către legiuitor şi a face o aplicare
corectă, sub toate aspectele, a legii în fiecare cauză concretă. Deci, metodica
interpretării normelor juridice presupune completarea reciprocă a metodelor şl
procedeelor folosite în interpretarea fiecărei norme, dând procesului
interpretării caracterul unitar necesar.

I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Op. cit, p. 29.

' Ibidem.
' Ibidem.
' Ibidem.
Ibidem.

276
 Titlul IX
RAPORTUL JURIDIC

Capitolul XIV
RAPORTUL JURIDIC

In viaţa socială, oamenii intră unii cu alţii în diferite raporturi. Dintre aceste
raporturi, cele care cad sub incidenţa normelor juridice sunt raporturi juridice.
Importanţa lor constă în primul rând în aceea că, în organizarea şi desfăşurarea
relaţiilor sociale, concretizează voinţa generală, exprimată în normele juridice. în
fond, raporturile juridice se prezintă ca norme juridice în acţiune. Atât
interpretareaTcât şi aplicarea normelor juridice trebuie să ducă la realizarea
dreptului în relaţiile sociale.

I. C o n c e p t u l de r a p o r t juridic

înţelegerea conceptului de raport juridic are o mare importanţă teoretică şi

practică. Alături de conceptul dreptului, de conceptul de normă juridică, de cel al
conştiinţei juridice, conceptul de raport juridic ocupă un loc de seamă în cadrul
suprastructurii juridice a societăţii respective. De aceea, analiza premiselor şi
elementelor constitutive, precum şi a trăsăturilor sale caracteristice fundamentale
permite definirea acestui concept şi explicarea rolului pe care raportul juridic îl are
în sistemul relaţiilor sociale.

A. Norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice -

premise şi elemente constitutive indispensabile ale raportului
juridic

Conceptul raportului juridic implică precizarea în primul rând, a premiselor şi

elementelor sale constitutive. Orice raport juridic presupune existenţa: normei
juridice; subiectelor care să aibă capacitate juridică; faptelor juridice. Norma
juridică, subiectele de drept, faptele juridice reprezintă premise indispensabile ale
raporturilor juridice. în lipsa uneia din cele trei premise, raportul juridic nu poate
să apară. Existenţa concomitentă a normei juridice, subiectelor şi faptelor juridice
poate da naştere unui raport juridic. în literatura de specialitate, norma juridică şi
capacitatea juridică sunt denumite premise generale ale raporturilor juridice, iar
faptele juridice - premise concrete.

277
 Norma juridică are un rol hotărâtor în corelaţia cu celelalte premise ale
raportului juridic, pentru că este aceea care defineşte capacitatea persoanelor
(fizice şi juridice) participante la raportul juridic, determinând, totodată, faptele
care au valoare juridică, caracterul lor licit sau ilicit. Fără normă juridică nu poate
fi conceput un raport juridic, întrucât relaţia socială ce nu cade sub incidenţa
normelor juridice şi are, totuşi, un caracter ideologic, rămâne în sfera raporturilor
morale, etice sau politice.
Ea însăşi element constitutiv al raportului juridic, norma de drept stipulează
cadrul în care se manifestă celelalte elemente constitutive ale acestui raport.
După cum vom vedea în subcapitolele următoare, subiectele de drept şi faptele
juridice fac obiectul reglementării normative, neputând să existe în afara acestei
reglementări.

B. Trăsăturile caracteristice fundamentale ale raportului juridic

în precizarea şi explicarea conceptului de raport juridic o importanţă

deosebită revine analizei trăsăturilor sale fundamentale. în literatura de
specialitate s-a remarcat prezenţa mai multor caracteristici ale raportului juridic,
unele dintre ele putând fi subsumate celor mai importante. Tocmai din această
cauză în cele ce urmează ne vom opri numai asupra trăsăturilor fundamentale ale
raportului juridic, având convingerea că analiza lor este suficientă pentru a defini
acest concept important al suprastructurii juridice a oricărei societăţi.

§ 1 . Raportul juridic - un raport social, de suprastructură

în lucrarea sa "Evolution créatrice", Bergson atrăgea atenţia că la baza

activităţii omului se află instinctul de viaţă al fiecăruia dintre noi, cu tendinţa
permanentă a omului spre extensie în afară, prin subjugarea forţelor naturii sau
prin subordonarea unor activităţi umane. Oamenii intră în relaţii unii cu alţii,
"îndată ce omul intră în contactul cu omul, izvorăşte ca dintr-un izvor viu din
sufletul său, pe lângă instinctul personal de conservare, şi tendinţa socială" 1 . Se
poate spune chiar "că această tendinţă socială este dominantă, deşi nu apare la
prima vedere" 2 . Faptul că societatea subzistă demonstrează că în activitatea de
toate zilele "trebuie să fie un element social atât de puternic, încât domină pe cel
individual" 3 . în activitatea sa cotidiană, omul manifestă instinctul sublim de
dragoste pentru ai săi "instinct profund social" 4 .
Fiind un produs al interacţiunii oamenilor, societatea însăşi se dezvoltă ca
un sistem de relaţii, de raporturi dinamice, în cadrul cărora raporturilor juridice le
revine un rol extrem de important, deoarece: au o contribuţie deosebită la
asigurarea ordinii şi coeziunii sociale; dau expresie colaborării şi cooperării dintre
indivizi, grupuri şi instituţii sociale, pe fundamentul valorilor recunoscute în orice
societate civilizată; stimulează permanentizarea unor relaţii sociale normale, a

Mircea Djuvara, Op. cit, p. 119.

1

2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem. Familia este, tocmai de aceea, unul din mijloacele cele mai de seamă de închegare a
societăţii. (Ibidem, subi, ns.)

278
căror stabilitate îşi pune amprenta pe întregul sistem de relaţii din societatea
dată. Ele au un puternic impact asupra "logicizării şi raţionalizării valorilor
morale" 5 ; în procesul complex al promovării dreptului în viaţa socială, raporturile
juridice concretizează "stabilirea unei corespondenţe între îndatoririle unora şi
pretenţiile altora" 6 . Promovând şi recunoscând, în desfăşurarea lor, valori sociale
majore, raporturile juridice influenţează pozitiv ansamblul relaţiilor sociale 7 .
Desfăşurându-se în conformitate cu exigenţele prescrise de normele juridice
- care reflectă, de regulă, voinţa generală a unei societăţi date - raporturile
juridice dau naştere unei ordini sociale specifice, ordinea juridică, parte integrantă
a ordinii sociale în ansamblul ei, pe care o influenţează, o structurează, dându-i
siguranţa şi stabilitatea de care are nevoie 8 . Deci orice raport juridic tinde la un
scop social 9 . Sintetizând opiniile lui Spencer 10 , Bourgeois 1 1 , Boisteî 12 şi Savigny 1 3 ;
profesorul Mircea Djuvara sublinia să raportul juridic - dând curs regulii de drept -
se desfăşoară cu scopul de a ocroti viaţa fiecăruia dintre noi, în evoluţia ei, dând
curs idealurilor morale conforme opţiunilor noastre "în cadrul idealului moral al
societăţii respective" 14 . în desfăşurarea lor, în baza normelor dreptului, raporturile
juridice, în ultimă analiză, ocrotesc personalitatea morală a fiecăruia dintre noi 1 5 ,
în procesul derulării raporturilor juridice, fiecare dintre membrii societăţii are
posibilitatea să se dezvolte, iar - prin progresul indivizilor care compun societatea
- se dezvoltă, progresează societatea însăşi. în acest fel, raportul juridic se
înscrie între factorii de configurare a relaţiilor sociale, care au avut şi au un rol
deosebit în conturarea normelor de drept care orientează şi determină structura
şi evoluţia fiecărui raport juridic.
b. Fiind un raport social, raportul juridic este, totodată, un raport de
suprastructură. Raporturile juridice se dezvoltă - aşa cum am subliniat deja - sub
influenţa raporturilor materiale, raporturilor ideologice etc. Raportul juridic are un
conţinut specific şi o formă caracteristică, făcând parte, în mod necesar, din acele
raporturi care configurează conducerea societăţii, deoarece: aplicând şi, deci,
realizând normele dreptului orientează comportamentul social într-un sens
subordonat obiectivelor generale ale societăţii date; contribuie la structurarea
ansamblului relaţiilor sociale în sensul stipulat de normele dreptului, care sunt un
instrument recunoscut al coordonării şi orientării proceselor sociale.
Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice au o anumită
independenţă faţă de raporturile materiale, care le-au determinat, ca urmare a
faptului că ele pot fiinţa şi ca o creaţie a normei de drept, care le orientează şi
precizează conţinutul. Din momentul apariţiei statului şi dreptului - categorii

G. Renard, Le Droit, la Logique et la Bon Sens, Sirey, Paris, 1925, p. 140 şi urm.
5

George Gurvitch, Elements de Sociologie juridique, Edition Montaigne, Paris,

6
1940, p. 257 şi
urm.
George Renard, Op. cit., p. 141 şi urm.
7

Saleilles, Le personnalité juridique, p. 488 şi urm.

8

9
Ibidem, p. 487.
Spencer, Justice, 1893, p. 51 şi urm.
10

Bourgeois, Solidarité, 1896, p. 97 şi urm.

11

Boistel, Cours de philosophie du droit, nr. 41-49.

12

Savigny, Traité de droit romain, 1840, pp. 326 şi urm. (Vol. 1).
13

Mircea Djuvara, Scopul raportuluiu juridic, în Op. cit., p. 218.

14

15
Ibidem. Dându-se posibilitatea fiecăruia "să-şi urmărească propriile idealuri morale", în "condiţiile
cele mai favorabile". (Ibidem).

279
importante ale suprastructurii - "multe raporturi sociale pot să existe numai ca
raporturi juridice" 1 6 . Asemenea raporturi sunt, de pildă, raporturile juridice de
drept procesual 1 7 . Dacă în multe cazuri, raporturile juridice - ca raporturi de
suprastructură - apar ca o formă a raporturilor materiale, în desfăşurarea
procesului civil, penal e t c , raporturile juridice au un conţinut specific şi se
realizează într-o formă proprie, care demonstrează caracterul lor suprastructural,
în sistemul social general, îndeplinind un rol important în orientarea şi corectarea
comportamentului uman, în baza exigenţelor generale ale progresului societăţii 1 8 .

§2. Raportul juridic - un raport de voinţă

Cercetătorii fenomenului juridic sunt unanimi în a sublinia caracterul

volitional în înţelegerea conceptului de raport juridic. "Stipularea cuprinde latura
voinţei, deci substanţialul juridicului în contract" 19 . Voinţa exprimată face posibilă
derularea raportului juridic contractual, în care "eu am renunţat la o proprietate şi
la liberul arbitru asupra ei, şi ea a devenit deja proprietatea altuia" 20 . Diferenţa
dintre proprietate şi posesie, "dintre latura substanţială şi cea exterioară devine în
contract diferenţa între voinţa comună ca înţelegere şi realizare a acesteia prin
executare" 21 . Stipularea - ca expresie a voinţei exprimate - este forma prin care
conţinutul încheiat în contract îşi are existenţa sa în fapt - ca ceva mai întâi
reprezentat. însă această reprezentare îşi găseşte expresia în "încheierea adusă
la îndeplinire prin voinţă"2 . Este evident că singură această voinţă este
insuficientă. Este nevoie ca ea (voinţa) "să se exprime în conformitate cu voinţa
de stat'23. Aceasta înseamnă că voinţa particulară trebuie să se exprime în
conformitate cu voinţa generală (universală) exprimată în normele dreptului.
După cum observa G. W. Fr. Hegel, în contract avem "raportul între două voinţe,
ca fiind voinţă comună" 2 4 . în contract, deci în înţelegerea la care s-a ajuns în
raportul juridic, găsim acordul de voinţă privind "dreptul de a cere executarea". în
aceasta se regăseşte raportul între cele două voinţe, ca fiind o voinţă comună în
concordanţă cu voinţa exprimată în normele dreptului. în contract - observa Hegel
- "avem diferenţa între voinţa comună, ca înţelegere, şl cea particulară ca
efectuare" 2 5 . în natura contractului stă ca "atât voinţa comună, cât şi cea
particulară, să se exteriorizeze, deoarece aici voinţa se raportează la voinţă"26.
Diferenţa dintre o simplă promisiune şi un contract constă în faptul că în prima
"ceea ce vreau să dăruiesc, să fac, să execut, este exprimat ca ceva viitor şi

Nicolae Popa, Op. cit., p.292.

Ibidem. Vezi Codul de procedură civilă, loc. cit; Codul de procedură penală, loc.cit.
Henry Levy - Brühl, Les résultats sociaux des régie de droit et leur intérêt au regard de la mé
thodologique juridique, "Droit, economie et Sociologie", Toulouse, 1958, pp. 80-81.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filozofiei dreptului sau Elemente de drept natural şi de
ştiinţă a statului, loc.cit, p. 105.
Ibidem.
Ibidem, p. 104 (subi, ns.)
Ibidem, pp. 104 - 105 (subi, ns.)
Nicolae Popa, Op. cit., p. 293 (subi, ns.)
G.W.Fr. Hegel, Op. cit., p. 110 (subi, ns.)
Ibidem, p. 105.
Ibidem (subi. ns.).

280
 rămâne încă o determinaţie subiectivă a voinţei mele, pe care eu pot deci însă să
o modific" 27 , pe când stipulaţia contractului, din contră "este ea însăşi existenţă -
în fapt - a hotărârii mele voluntare" 28 .
Analiza efectuată demonstrează că raportul juridic este terenul pe care se
întâlnesc două voinţe: voinţa statală, stipulată în normele dreptului; voinţa
subiecţilor participanţi la raportul juridic dat 2 9 . După cum vom vedea în analiza din
subcapitolele ce urmează, normele dreptului consacră drepturile şi obligaţiile
participanţilor la raportul juridic.
între voinţa generală şi voinţa individuală se întâlnesc particularităţi în raport
de ramura de drept în care se desfăşoară raportul juridic. întâlnirea voinţei de stat
cu voinţa subiectelor de drept cunoaşte, de regulă, forma unei colaborări, iar în
unele cazuri este chiar armonioasă. Cele două voinţe cunosc, însă, şi momente
de confruntare, când subiectele raportului juridic nu-şi corelează conduita cu
dispoziţiile normelor juridice. în acest caz, intervine sancţiunea prescrisă în
normele dreptului. Este cazul dreptului penal, administrativ, financiar. Dacă un
subiect de drept nu şi-a plătit impozitul în termenul prevăzut de lege, organele de
stat abilitate pot recurge la măsurile de constrângere care se impun pentru a-l
obliga să o facă.
în cazul dreptului civil sau a dreptului familiei, majoritatea raporturilor juridice
iau naştere prin manifestarea actului de voinţă individual. Cum am văzut, din
analiza efectuată, într-un contract de vânzare-cumpărare actul de voinţă al
subiectului de drept declanşează raportul juridic. Acest act de voinţă trebuie să fie
în conformitate cu normele dreptului pentru a garanta realizarea drepturilor şi
obligaţiilor stipulate în contract.
Atât în cazul normelor cu caracter permisiv, cât şi în cazul celor cu caracter
imperativ, voinţa individuală a subiectelor raportului juridic se întâlneşte cu voinţa
de stat, stipulată în normele juridice, ceea ce a dus la concluzia "dublului caracter
voliţional al raportului juridic" 30 . Numai prin corelaţia celor două voinţe se
realizează drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. De aceea, în
acest proces se verifică măsura în care norma de drept a reuşit să reflecte
cerinţele vieţii sociale 3 1 , exigenţele de progres şi dezvoltare ale comunităţii, în
care se exprimă voinţa membrilor ei.

Ibidem.
Ibidem. Sensul pe care îl observă Hegel este că prin această hotărâre voluntară - deci prin actul
meu de voinţă stipulată în contract -"eu alienez lucrul meu, că el a încetat acum să fie
proprietatea mea şi că îl recunosc chiar de acum ca fiind proprietatea altuia" (Ibidem).
Nicolae Popa, Op. cit, p. 293.
"S-ar putea crede, de exemplu, că sancţiunea organizată prin dreptul pozitiv limitează libertatea
noastră" - atrage atenţia profesorul Mircea Djuvara. "Când un debitor nu îşi plăteşte la scadenţă
suma împrumutată, el este executat de creditor. Nu e oare aceasta o călcare a libertăţii lui ?"
Mircea Djuvara răspunde negativ la această întrebare, amintind că actul de executare a fost
exprimat prin voinţa şi a debitorului "în momentul când a contractat" (Mircea Djuvara, Op. cit, p.
122). La punerea în executare se întâlneşte voinţa individuală cu voinţa de stat, ultima garantând
realizarea provederilor contractuale.
"Legea nu poate fi imorală, altfel se prăbuşeşte chiar fundamentul şl explicaţia ei logică" (Ibidem).
Legea trebuie să reflecte cerinţele vieţii sociale. în aceasta îşi află expresia, în mare măsură,
moralitatea ei. O normă care contravine acestor cerinţe nu poate fi decât imorală.

281
 §3. Raportul juridic - un raport de promovare, încurajare şi apărare
a valorilor sociale

Cercetarea configurării şi desfăşurării raporturilor juridice demonstrează

rolul pe care îl au în promovarea, încurajarea şi apărarea valorilor esenţiale ale
societăţii 32 . Normele juridice stipulează exigenţele generale ale comunităţii cu
privire la valorile de promovat şi apărat. în felul acesta, dreptul conţine dispoziţii
care reprezintă modele valorice. Aceste dispoziţii - deci, implicit modele valorice -
sunt concretizate în procesul complex al desfăşurării raporturilor juridice. Aşa, de
pildă, normele juridice ocrotesc viaţa, integritatea corporală şi sănătatea
oamenilor 33 - valori fundamentale ale societăţii. Dreptul garantează libertatea
persoanei 3 4 şi pedepseşte exemplar pe cei care - în orice formă - ar lipsi de
libertate, în mod ilegal, o persoană 3 5 . De asemenea, legea garantează drepturile
fiecăruia asupra avutului personal sau particular şi pedepseşte fapta prin care se
ia un bun din posesia sau detenţia altuia "fără consimţământul acestuia" 3 6
Totodată, legea ocroteşte avutul public, sancţionând orice atingere adusă bunului
public prin delapidare, furt, tâlhărie, piraterie, abuz de încredere, înşelăciune
etc. 37 .
"Valoarea - observa G.W.Fr. Hegel - ca echivalent interior al lucrurilor, care
în existenţa lor specifică sunt cu totul diferite, este o determinaţie care apare deja
la contracte şi tot astfel în acţiunea civilă împotriva crimei şi prin care
reprezentarea este ridicată de la starea nemijlocită a lucrului la universal" 38 . în
crimă, în care infinitatea faptei este determinaţia fundamentală, "dispare cu atât
mai mult ce este numai exterior specific"; furtul, tâlhăria ca şi pedeapsa în bani
sau cu închisoare "sunt absolut inegale" 39 , dar prin scopurile urmărite sunt
comparabile: importante valori, cum sunt "viaţa, libertatea, sănătatea" membrilor
comunităţii "sunt puse la adăpost" "de acele acţiuni prin care li s-ar putea aduce
vreo atingere". Dacă nu este înţeleasă legătura ce există între fapta socialmente
periculoasă şi pedeapsa aplicată pentru ocrotirea valorilor puse în pericol "atunci
se poate ajunge să nu se vadă într-o pedeapsă propriu-zisă decât legătura
arbitrară a unui rău cu o acţiune nepermisă" 40 .
Normele de drept - prin dispoziţiile lor - definesc valorile şi stipulează
obligaţii pentru promovarea, încurajarea şi apărarea lor. în desfăşurarea cotidiană
a raporturilor juridice, subiectele de drept, fie că este vorba de persoane fizice
sau juridice, concură la ocrotirea, dar şi la dezvoltarea şi multiplicarea valorilor
sociale. De aceea, în definirea conceptului de raport juridic în literatura de
specialitate s-a demonstrat că acest raport - bazându-se pe norma de drept -

Alexandru Costin, Les jugements declaratoires en droit roumain, în "Arhiva pentru ştiinţă şi reformă
socială", 1-4, 1933, p. 131 şi urm.
Art. 174 - 184. Codul penal, Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
Ibidem, art. 189-196.
Ibidem, art. 208 - 222.
Ibidem, art. 223-235.
Ibidem.
G.W.Fr. Hegel, Op. cit, p. 125.
Ibidem. Suntem martorii unei varietăţi şi multitudini de fapte prin care se pot aduce atingeri
"valorilor în care societatea crede, iar comunitatea este hotărâtă să le apere". Totodată,
societatea - prin normele de drept - consacră mijloace adecvate, tot mai eficiente pentru a-şi
apăra valorile.
Ibidem.

282
este, în acelaşi timp, "un raport valoric" . Normele de drept evoluează -
subliniază Mircea Djuvara - "ele variază din loc în loc şi din timp în timp, dar din
ciocnirea acestor diversităţi, atunci când este progres, iese o adaptare cât mai
desăvârşită la împrejurările zilnice şi locale" 42 . Iar în toate cazurile, deci în toate
aceste împrejurări ele vizează, în mod constant promovarea acelor valori care
garantează progresul societăţii, dezvoltarea ei 4 3 .

§4. Raportul juridic - expresie a evoluţiei istorice a relaţiilor sociale

După cum am arătat, raporturile juridice sunt raporturi sociale, de

suprastructură. Ele ocupă un loc extrem de important în conturarea, structurarea
şi dezvoltarea relaţiilor sociale în societatea dată şi în epoca istorică respectivă.
Evident, sunt unele constante ale acestor raporturi, care ţin, îndeosebi, de
componentele şi configurarea lor din perspectiva tehnicii juridice44. Determinarea
raporturilor juridice în substanţa, în esenţa lor, presupune înţelegerea evoluţiei
istorice a relaţiilor sociale, deoarece un tip de societate cunoaşte un sistem
adecvat de raporturi juridice - componentă organică a tipului respectiv de relaţii
sociale.
Făcând o analiză asupra schimbărilor determinate în relaţiile sociale în
împrejurările istorice ale trecerii de la dreptul roman la dreptul canonic, Charles
Montesquieu arată că "părăsindu-se formele judiciare stabilite, au fost adoptate
cele ale dreptului canonic mai degrabă decât cele ale dreptului roman" 45 .
Răspunzând la întrebarea: cum se explică acest fapt?, reputatul savant constata
că "aceasta vine din aceea că toţi aveau mereu înaintea ochilor tribunalele
bisericeşti, care urmau formele dreptului canonic" 46 . Dânsul preciza că nu se mai
cunoaşte "nici un tribunal care să urmeze pe cele ale dreptului roman" 47 . Mai
mult, limitele dintre jurisdicţia bisericească şi cea laică "erau foarte puţin
cunoscute pe vremea aceea" 4 8 . Existau materii în privinţa cărora "acţiunile se
intentau în acelaşi timp" 4 9 . Erau date care confirmau că jurisdicţia laică nu-şi
rezervase, în mod exclusiv, decât "judecarea pricinilor în legătură cu feudele şi

Nicolae Popa, Op. cit., p. 295.

Mircea Djuvara, Op. cit, p. 133.
Ibidem, pp. 131-131.Valorile mişcă lumea. Ele constituie mobilul dreptului şi al raporturilor juridice
pe care le reglementează. "Numai ideea de dreptate explică astfel evoluţia istoriei. Ea are
vicisitudinile ei, fiecare societate o înţelege în alt fel, aceasta este adevărat. Dar din conflictul
acesta de convingeri, din conflictul de înţelegere între diferite popoare, între diferite grupuri şi
diferiţi indivizi chiar, căci fiecare înţelegem în alt fel diferite situaţii, din acest conflict continuu
naşte, se ridică, se dezvoltă progresul" {Ibidem, p. 132). Iar progresul prresupune valoare "în jurul
căreia se agită toată viaţa socială". Şi este firesc să fie aşa.
După cum am demonstrat la Capitolul dedicat tehnicii juridice, în general, şi tehnicii legislative, în
special.
Charles Montesquieu, Op. cit, III, p. 99.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.

283
faptele penale săvârşite de către laici în cazurile în care nu aduceau atingere
religiei" °.
Dacă în epoca sclavagistă, stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte
asupra sclavului - care era considerat un lucru -, în epoca feudală, marele senior
nu mai avea asemenea drepturi asupra iobagului, dar îl lega de pământ, îl obliga
la plata unei rente proprietarului. După Revoluţia Franceză şi, în general, după
revoluţiile burghezo-democratice s-au proclamat principiile egalităţii, libertăţii şi
fraternităţii în relaţiile umane. Aceste principii au determinat o nouă structură şi o
altă configuraţie a raporturilor juridice. Contractele au căpătat o pondere
deosebită în sistemul relaţiilor sociale. Principiul autonomiei de voinţă avea să
joace un rol din ce în ce mai important, ajungând la formele şi modalităţile de
garantare din zilele noastre.
în anii războiului rece, organismele internaţionale au promovat cu insistenţă
principiul drepturilor omului în viaţa fiecărei societăţi, considerând vitală
respectarea fiinţei umane pentru progresul social şi uman, pentru dezvoltarea
democratică a societăţii omeneşti. Pentru ca un popor "să poată gusta maximele
sănătoase ale politicii - atrăgea atenţia Jean Jacques Rousseau - şi să urmeze
regulile fundamentale ale raţiunii de stat, ar trebui ca efectul să poată deveni
cauză; ca spiritul social, care trebuie să rezulte din legiferare, să prezideze la
crearea legislaţiei, ca oamenii să fie deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie
să devină datorită lor" 51 . Comportamentul lor trebuie să fie în conformitate cu
cerinţele de progres ale societăţii, iar relaţiile dintre ei să răspundă exigenţelor
legii. Aşadar, raporturile juridice, în decursul istoriei "variază, se schimbă şi se
dezvoltă, în directă legătură cu evoluţia generală a societăţii" 52 , fiind în mod firesc
"o categorie istorică" 3 - un alt element necesar pentru înţelegerea acestui
concept în oricare sistem de drept.

§5. Raportul juridic - un raport reglementat prin normele dreptului

Din analiza celorlalte dimensiuni ale conceptului de raport juridic s-a

desprins ideea centrală privind primordialitatea reglementării normative în
configurarea şi desfăşurarea acestui raport 5 4 . Precizând de la început că suntem
în prezenţa unei relaţii sociale reglementate juridic, suntem obligaţi să observăm
impactul normei legale asupra raporturilor juridice, în ansamblu, precum şi

Ibidem. Tribunalele bisericeşti, sub pretextul caracterului sacru al jurământului, îşi atribuiseră
competenţa chiar şi în această privinţă. Aceasta rezultă din Concordatul încheiat între Filip
August, clerici şi baroni. (A se vedea ordonanţele lui Lauriere).
Mai târziu, sub influenţa transformărilor survenite în viaţa socială, Montesquieu avea să constate
"fluxul şi refluxul jurisdicţiei bisericeşti şi al jurisdicţiei laice". Raporturile juridice aveau să fie sub
influenţa acestor schimbări, reflectându-ie în desfăşurarea lor, atât prin mijloace, cât şi prin
finalităţi.
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, loc.cit., p.143.
51

52
Nicolae Popa, Op. cit, p. 297.
53
Ibidem.
"între persoane, prin actul juridic, referitor la un anume obiect - observă profesorul Mircea Djuvara
54

- se stabileşte un anume raport specific. Acest raport este esenţial, deşi e o pură judecată, şi e
deosebit de celelalte elemente ale relaţiei" juridice. (Mircea Djuvara, Raportul juridic, în Op. cit,
p. 213).

284
asupra fiecărei componente structurale, în parte. Atât subiectele raportului juridic,
cât şi faptele şi actele juridice fac obiectul reglementării normelor de drept.

Norma de drept - premisă şi element constitutiv indispensabil al

raportului juridic

După cum am arătat la începutul acestui subcapitol, norma de drept este

una din cele trei premise şi elemente constitutive indispensabile ale raportului
juridic.
a. Normele juridice - prevăzând sfera drepturilor şi obligaţiilor pe care au
posibilitatea să le realizeze cetăţenii şi organizaţiile lor, ori stabilind competenţa
organelor statului - nu determină raporturi juridice concrete 5 5 , dar prin
statornicirea limitelor şi situaţiilor în care se pot desfăşura relaţiile sociale, le
influenţează sensibil din punct de vedre juridic 5 6 .
b. Normele juridice influenţează desfăşurarea relaţiilor sociale prin aceea că
stabilesc faptele care au valoare juridică, precum şi caracterul lor licit sau ilicit.
Este cunoscut că raportul Juridic ia naştere numai în acele împrejurări pe care
norma juridică le prevede . Dar, prin însăşi determinarea acestor împrejurări,
norma juridică influenţează desfăşurarea relaţiilor sociale, determinând
participanţii la aceste relaţii să adopte o conduită care să fie conformă cu
exigenţele reglementării juridice.
c. U n e l e j i o r m e j u r i d i c e pot influenţa desfăşurarea relaţiilor sociale prin
interzicerea unor acţiuni sau inacţiuni periculoase5 . Este vorba despre normele
juridice prohibitive, care - prin conţinutul lor - exercită influenţe importante asupra
conştiinţei oamenilor, determinându-i să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni
interzise. în acest caz, reglementarea relaţiilor sociale nu se face prin raporturile
juridice, care pot să ia naştere numai ca urmare a încălcării interdicţiei stipulate
de norma juridică 5 9 .
Realizarea normelor juridice prin intermediul raporturilor juridice este o
formă foarte importantă de influenţare a relaţiilor sociale. Ea însă nu este unica
formă de influenţare a relaţiilor sociale 6 0 . Sunt unele norme care se realizează

Normele juridice prevăd "doar cazuri generice şi ipotetice, cuprinzând anumite posibilităţi". (I.
Demeter, Norma juridică şi raportul juridic, loc. cit, p. 362, subl. ns.)
Conduita descrisă de norma juridică ca posibilă "devine realitate atunci când se concretizează
într-un raport social între anumite subiecte, care dispun de drepturi şi obligaţiuni prevăzute de
norma juridică" (Ibidem.).
Concretizarea într-un raport juridic are loc "în urma producerii unui fapt juridic de care norma
juridică leagă naşterea sau transformarea unui raport juridic". (Ibidem).
Suntem, în primul rând, în prezenţa normelor de drept penal, care "reglementează relaţiile de
apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a
acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie
prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc"
(Costică Bulai, Op. cit., p. 2).
Normele dreptului penal "s-ar realiza în afara unor raporturi juridice, prin simpla abţinere a
destinatarilor lor de la săvârşirea faptelor interzise prin aceste norme" (Ibidem). Numai "în caz de
săvârşire a faptelor interzise se creează raporturi juridice". (Ibidem).
"Influenţa dreptului asupra relaţiilor sociale nu poate fi redusă la o singură modalitate - crearea şi
desfăşurarea raporturilor de drept" (Nicolae Popa, Op. cit., p. 286).

285
fără a da naştere unor raporturi juridice . Este vorba despre normele juridice
care fixează capacitatea de drept a cetăţenilor şi organizaţiilor, despre normele
care stabilesc competenţa organelor de stat şi despre normele cu caracter
prohibitiv. Dar nu numai normele juridice influenţează conduita cetăţenilor, ci şi
principiile dreptului, care-şi găsesc consfinţirea în legile şi actele normative ale
statului. Este cunoscut faptul că principiile dreptului sunt prescripţii care
sintetizează conţinutul fundamental al reglementării relaţiilor sociale. Astfel, fără a
conţine norme juridice propriu-zise, ele exercită o influenţă deosebit de mare
asupra conduitei oamenilor.
Unele norme juridice pot fi condiţionate, iar altele necondiţionate. Acelea
care se adresează activităţii noastre "sunt condiţionate, ipotetice"82. Dacă vreau
să construiesc ceva, sau dacă vreau să fac un serviciu unei persoane (să-i aduc
un bun; să-i împrumut nişte bani) mă supun atât eu, cât şi persoana în cauză
unor anumite reguli 6 3 . După cum observa profesorul Mircea Djuvara "numai dacă
vreau să ajung la scop, care e lăsat complet la discreţia mea, numai atunci
rezultă ca o consecinţă logică că e nevoie să mă supun acestor reguli
normative" 64 . Sunt, însă, şi reguli necondiţionate. De pildă, regula care obligă să
nu furi sau cea care stipulează să nu ucizi. Acestea sunt reguli categorice, nu
ipotetice. "Nu pot spune - notează Mircea Djuvara - că trebuie să mă supun
acestor reguli numai dacă doresc să urmăresc anumite scopuri'65. Aceste reguli
se impun prin ele însele, deoarece îşi cuprind valoarea de apărat în sine66. Nimic
nu poate justifica sacrificarea justiţiei "unui alt interes" 67 .

Raportul juridic reprezintă un comandament normativ

Analiza atentă a normelor juridice ne îngăduie să desprindem concluzia că

"nu există dispoziţie de lege care să nu reprezinte un comandament'68. Chiar şi
în cazul în care forma este indicativă, înţelesul este întotdeauna imperativ69. Se
ştie că definim contractele ca fiind "legea părţilor". Dar, Codul Civil prin această
dispoziţie, comandă celui care a încheiat un contract "să se supună acestei
norme", iar "judecătorului să o consacre" 7 0 .
Inclusiv dispoziţiile cu caracter tehnic conţin un comandament. De pildă,
dacă în justiţie nu se respectă anumite reguli tehnice, devine imposibilă
valorificarea dreptului. Deci, comandamentul legiuitorului vizează îndeplinirea
unor proceduri tehnice (de pildă, respectarea unor termene pentru a face un
recurs; sau aducerea la cunoştinţă a hotărârii etc.) pentru a valorifica dreptul
dedus în judecată.

Mulţi specialişti în domeniul teoriei dreptului susţin că "există norme juridice ce se realizează şi în
afara producerii unor raporturi juridice" (Ibidem).
Mircea Djuvara, Op. cit., p. 213.
Trebuie notat că "nu e nimic obligatoriu în aceste reguli" (Ibidem, p. 214).
Ibidem.
Ibidem (subl. ns.)
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p. 215.
Ibidem.
Ibidem.

286
 Când legea stipulează în mod expres obligaţia de a face sau a nu face ceva
suntem în prezenţa unui comandament. în cazul unuia din cele mai frecvente
contracte, cel de vânzare-cumpărare, când cumpărătorul a primit marfa în bună
şi cuvenită formă este supus ordinului de a plăti preţul la termenul stabilit. Când
norma de drept interzice comiterea unei fapte, deoarece este contrară ordinii de
drept, norma respectivă porunceşte să nu se săvârşească acea faptă. Ideea de
justiţie, de dreptate şi nedreptate - în orice raport juridic - implică "ideea de
comandament" h Aşadar, această caracteristică esenţială a unei norme de drept
se concretizează în raportul juridic, în modalităţile sale de desfăşurare, ceea ce
face posibilă înţelegerea complexităţii acestui concept juridic.

Raportul juridic implică ideea de obligaţie

Comandamentul - observă Mircea Djuvara - "este un ordin de un fel

special" 72 , care implică "ideea unei obligaţii73, obligaţie stipulată chiar de
74
legiuitor .
Dar, pentru a explica şi analiza pe larg acest element al conceptului de
raport juridic trebuie să amintim că omul în viaţa cotidiană se implică, adesea,
nemijlocit în numeroase raporturi sociale, acţionând atât în interes propriu, cât şi
în interesul comunităţii. în activitatea prin care se nasc şi se dezvoltă legăturile
dintre oameni, dacă unul face o nedreptate faţă de altul el îşi dă seama că s-ar
putea întâmpla "ca altul să-i facă aceeaşi nedreptate" 75 . Aşa apare ideea unor
drepturi şi obligaţii generale. Din contactul de la om la om, se conturează relaţia
juridică 7 . Această relaţie se întemeiază pe ideea că şi ceilalţi sunt oameni, că
"întocmai după cum noi avem dreptul să ne realizăm destinul nostru moral, au şi
ceilalţi acelaşi drept'77. Această concepţie stă la temelia întregului drept.
Libertatea de realizare a idealului nostru trebuie să se coordoneze cu
libertatea celorlalţi 7 8 pentru că altfel s-ar face o nedreptate.
în aceasta îşi află substanţa unul din elementele cele mai importante ale
conceptului de raport juridic. Dacă la încheierea unui contract (de
vânzare-cumpărare; de locaţiune etc.) cineva a promis altuia că va face ceva, are
îndatorirea să-şi respecte cuvântul pentru că, altfel, ar crea dificultăţi celeilalte
părţi care a încheiat contractul. La baza dreptului stă ideea respectului libertăţilor
celorlalţi. După cum observa Emile Dürkheim, reglementarea juridică a libertăţii
noastre nu este o limitare a ei, ci este numai un mijloc tehnic prin care dreptul
garantează înfăptuirea ei în raporturile cu ceilalţi 79 . Când o parte dintr-un contract
nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, cealaltă parte poate cere executarea silită
a acestuia, obligându-l să-şi îndeplinească obligaţia asumată.

Ibidem. Aceasta a dus la concluzia că raportul juridic cuprinde "nu numai o apreciere normativă",
ci, prin aceasta, cuprinde "în acelaşi timp, un ordin, un comandament'. (Ibidem).
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, p. 1 2 1 .
Ibidem.
Ibidem
Immanuel Kant, Kritik der praktischen Vernunft, Ed. 4, Riga, 1797, p. 225 şi urm.
Emile Dürkheim, De la division du travail social, Paris, F. Alcon, 1893, p. 31 şi urm.

287
 Orice obligaţie juridică depinde de o relaţie socială de fapt, depinde de ce
am făcut, ori n-am făcut din angajamentele asumate. Suntem în prezenţa unui
raport juridic, în care o parte şi-a asumat obligaţii faţă de o altă parte, obligaţii ce
trebuie îndeplinite. Când cineva face un contract urmăreşte un interes, urmăreşte
o retribuţie. Când cineva se asociază urmăreşte un interes propriu, dar, prin
organizarea în comun, răspunde şi unui interes general.
Conceptul de raport juridic implică nu numai respectul celuilalt şi
retribuţiunea, dar şi reciprocitatea şi echivalenţa. într-un contract de
vânzare-cumparare, vânzătorul este obligat să dea marfa la nivelul calitativ
asumat şi în cantităţile angajate, dar are, totodată, dreptul să primească preţul
convenit, la termenele stabilite. Cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul
promis, dar, în acelaşi timp, are dreptul să primească marfa în cantităţile şi la
nivelul calitativ stipulat în contract. Dacă raportul juridic se referă la bunuri -
observa Montesquieu - regulile depind de natura lor. "Fiecare fel de bunuri este
supus unor reguli deosebite, cărora trebuie să li te conformezi pentru a putea
dispune de acele bunuri" 8 0 . Bunurile pot fi moştenite sau dobândite; pot fi paterne
sau materne; mobile de mai multe feluri; libere sau grevate de substituţiuni;
familiale sau nefamiliale; rente funciare sau constituite pe baza unor împrumuturi
de bani 8 1 . în fiecare din aceste categorii de bunuri se stabilesc raporturi juridice
specifice, din care nu lipseşte ideea de obligaţie.
Ideea de obligaţie este caracteristică dreptului 8 2 , ea este implicată "în orice
lege normativă absolută" 8 3 . în domeniul dreptului ne aflăm în faţa unei norme
"care implică ideea raţională că noi trebuie să ne supunem ei" 8 4 . Pe această idee
"se clădeşte întregul drept" 8 5 .
Analizând exemplele la care se referă Charles Montesquieu observăm
implicarea ideii de obligaţie în raporturile juridice enunţate. Este limpede că nu
putem să înţelegem o obligaţie fără să constatăm că cineva este obligat faţă de
altcineva, la ceva anume, care este obiectul raportului juridic. De pildă, cel
îndatorat este obligat să-şi plătească datoria la scadenţă. Creditorul are dreptul
să-l urmărească pe datornic. în raportul juridic, ideea de obligaţie subordonează
un interes altuia, consacrând că unul are o valoare mai mare decât altul. în cazul
nostru este lesne de înţeies - dacă analizăm raportul juridic chiar şi numai din
punct de vedere raţional 8 6 - că "interesul datornicului trebuie să cedeze pasul
interesului creditorului" 8 7 .
Toate aceste elemente ne îngăduie să avem o reprezentare corectă şi
completă asupra conceptului de raport juridic şi să definim raportul juridic.

Charles Montesquieu, Op. cit, p. 94 (subl. ns.).

;1 Ibidem.
Fiind caracteristică dreptului, ideea de obligaţie este caracteristică şi moralei.
2

Mircea Djuvara, Raportul juridic implică ideea de obligaţie, în Op. cit, p. 216.
3

14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem. Comandamentele care se concretizează în orice raport juridic, explică - după cum
demonstrează Mircea Djuvara - "întregul drept, cuprins în ideea de obligaţie şi de valoare
juridică" (Ibidem, p. 217, subl. ns.).

288
 C. Definiţia raportului juridic

Cu toate că în literatura de specialitate se constată unele nuanţe în definirea

raportului juridic, elementele de substanţă sunt aceleaşi. Toţi autorii observă că
raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Din nici o
definiţie nu lipseşte precizarea că această relaţie este apărată, la nevoie, pe
calea coerciţiunii statale. Totodată, se observă şi se subliniază că raportul juridic
presupune o relaţie între "participanţi determinaţi", legaţi printr-un sistem de
drepturi şi obligaţii.
Profesorul Dan Ciobanu, de pildă, defineşte raportul juridic ca o "relaţie
socială în forma reglementată de dreptul pozitiv. El este o legătură juridică sau un
vinculum iuris. El nu este echivalentul unei relaţii sociale îmbrăcată în veşmânt
juridic; dreptul pozitiv modelează această relaţie socială, îi dă un contur oarecum
diferit de ceea ce ea ar fi fost fără intervenţia dreptului" 8 8 .
Profesorul I. Demeter precizează că "raporturile juridice sunt acele raporturi
sociale care cad sub incidenţa reglementării juridice" 8 9 . Relaţiile sociale -
subliniază dânsul - dobândesc calitatea juridică (de raporturi de drept) datorită
reglementării lor prin drept" 9 0 .
Profesorul Nicolae Popa defineşte raportul juridic ca fiind "acea legătură
socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune
reciprocă între participanţi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată
pe calea coerciţiunii statale" 91 . în analiza pe care o face, Nicolae Popa atrage
atenţia asupra faptului că deosebirea dintre raportul juridic şi celelalte raporturi
sociale constă în aceea că "această legătură socială este reglementată de o
normă specifică, norma de drept, - şi este susceptibilă a fi apărată pe cale
statală, prin constrângere" 9 2 .
în concepţia profesorului Mircea Djuvara raportul juridic este un raport
reglementat de norma juridică "între persoane prin actul juridic, referitor la un
anume obiect'93. Acest raport "are caracter categoric normativ" 94 ; "reprezintă un
comandament" 9 5 ; "implică ideea de obligaţie" 96 ; "consacră valori" 97 .
în lumina analizei efectuate, raportul juridic este un raport social, de
suprastructură, care ia naştere pe baza normelor juridice între două sau mai

Dan Ciobanu, Conceptul de raport juridic, în Op. cit., p. 103.

I. Demeter, Noţiunea raportului juridic, în Op. cit., p. 362.
Ibidem. în analiza efectuată, profesorul I. Demeter subliniază că normele juridice - ca norme
sociale - acţionează asupra conduitei oamenilor, adică "reglementează relaţiile sociale,
raporturile dintre oameni". Reglementând conduita oamenilor, normele juridice determină
formarea unor relaţii sociale distincte, şi anume "a relaţiilor juridice sau raporturilor de drept, în
care participanţii apar ca titulari de drepturi şl obligaţii prevăzute de normă" (Ibidem).
Nicolae Popa, Definiţia raportului juridic, în Op. cit, p. 289.
Ibidem.
Mircea Djuvara, Raportul juridic, în Op. cit, p. 213.
Ibidem.
Ibidem, p. 215.
Ibidem.
Ibidem, p. 216. "De ce trebuie să nu ucid pe aproapele meu?" - pune întrebarea eminentul
teoretician al dreptului. Şi tot dânsul răspunde că "nu există un "de ce", o raţiune, o explicaţie a
acestei reguli; ea există de sine stătătoare, prin valoarea ei raţională, care face să se aprecieze
relaţia dintre oameni, subordonând interesele unora altora. Poate că eu am interesul a ucide la
un moment dat pe aproapele meu; totuşi regula, în coformitate cu raţiunea juridică, constată că
nu am dreptul să o fac" (Ibidem).

289
njulte părţi, care sunt titulare de drepturi şi obligaţii juridice reciproce, asigurate,
în realizarea lor, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.

II. S u b i e c t e l e raportului juridic

Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, alături de norma juridică şi

de faptele juridice, subiectele de drept se înscriu între elementele constitutive
indispensabile ale raporturilor juridice. Subiectele de drept sunt, totodată, o
premisă a raportului juridic, asemeni normelor şi faptelor juridice.

A. Noţiunea de subiect al raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt participanţii la acest raport care sunt titulari
de drepturi şi obligaţii juridice. Subiectele raportului juridic sunt oamenii - fie
individual - ca persoane fizice, fie în colectiv sub forma organizaţiilor lor. Aceasta
demonstrează caracterul social al raportului juridic. Intrând în relaţii unii cu alţii,
fie individual, fie în colectiv, oamenii urmăresc satisfacerea unui interes.
"Interesul este motorul de toate zilele în acţiunile noastre obişnuite" 9 8 - atrage
atenţia profesorul Mircea Djuvara. Dar interesul - explică dânsul în continuare -
"nu poate să fie luat în considerare decât când este în conformitate cu idealul de
justiţie" 9 9 . Deci, în raporturile în care intră oamenii pentru a-şi satisface interesele
urmărite trebuie să se conformeze normei juridice, care - la rândul ei - se cere să
fie în conformitate cu idealul de justiţie. "O lege care pe baza unui interes
oarecare, oricât de general ar fi, ar comite nedreptăţi, este evident o lege rea" 100
Nu putem să concepem o lege, "chiar economică şi oricâte interese materiale ar
fi implicate într-însa, să fie străină de ideea de dreptate" 1 0 1 . G.W.Fr. Hegel
tratează pe larg problemele cu care oamenii - ca subiecte de drept - se pot
confrunta în derularea unui contract, ca modalitate frecventă de derulare a unui
raport juridic 1 0 2 . în contract - atrage atenţia Hegel - în această înţelegere pe care
o implică stă dreptul subiectului "de a cere executarea" 1 0 3 .
încheierea şi derularea unui raport juridic implică cel puţin două subiecte de
drept. Sunt multe cazuri când la raportul juridic participă mai multe subiecte de
drept. Este cazul pluralităţii de subiecte de drept. Atât în cazul când raportul
juridic are loc între două subiecte, cât şi în cel al pluralităţii de subiecte de drept,
acest raport "rămâne tot ca o legătură în care acestea ocupă una din cele două
poziţii - titular de drepturi şi titular de obligaţii - sau ambele în mod corelativ" 104 .

Mircea Djuvara, Rolul ideii de interes în relaţia juridică, în Op. cit, p. 129.
Ibidem.
' Ibidem. Rolul legii constă în aplicarea, înainte de toate a ideii "de justiţie, de ordine raţională",
tocmai în relaţiile dintre Interesele persoanelor, printre care şi statul" (Ibidem).
' Ibidem.
G.W.Fr. Hegel, Contractul, în Op. cit, p. 100 şl urm.
!

' Ibidem, p. 110.

' I. Demeter, Noţiunea subiectului raportului juridic, în Op. cit, p. 368.
Evident, atât în cazul în care raportul juridic se încheie şi derulează între două subiecte, cât şi în
cazul pluralităţii de subiecte de drept se aplică aceleaşi reguli generale privind încheierea şi

290
 Fiind reglementat de norma juridică şi desfăşurându-se în conformitate cu
prescripţiunile acesteia, subiectele de drept în realizarea drepturilor şi obligaţiilor
lor, se bucură de garanţia statului.
în cele mal multe raporturi juridice (raporturile juridice de
vânzare-cumpărare; de locaţiune etc.) sunt uşor de precizat şi de determinat atât
titularii dreptului, cât şi titularii obligaţiei. De pildă, în raportul juridic de locaţiune,
locatarul beneficiază de dreptul de a ocupa un spaţiu locativ, dar are obligaţia să
plătească chiria stipulată în contract. Proprietarul imobilului are dreptul să
primească chiria convenită, dar are obligaţia să pună la dispoziţie, în condiţiile
stipulate în contract spaţiul locativ respectiv.
în cazul raporturilor de proprietate, subiectului titular al dreptului îi
corespunde obligaţia tuturor de a se obţine să-l împiedice în exercitarea acestui
drept. Dacă subiectul titular al dreptului este determinat, celelalte subiecte care
au obligaţia "să nu tulbure" exercitarea dreptului de proprietate, nu sunt
determinate. Acest subiect se individualizează "numai în cazul în care încalcă
această obligaţie" 1 0 5 .
Pentru a avea o reprezentare completă asupra subiectelor raportului juridic,
considerăm că este necesar să clarificăm semnificaţia noţiunii de "subiect de
drept", precum şi a aceleia de "subiect al raportului juridic". Analizând studiile de
specialitate privind raporturile juridice vom constata că nu sunt deosebiri între
cele două noţiuni. Atât noţiunea de subiect de drept, cât şi noţiunea de subiect al
raportului juridic au aceeaşi semnificaţie, deci sunt sinonime 1 0 6 . Ambele noţiuni
definesc participanţii la raportul juridic. Calitatea de participant implică, însă, şi
aptitudinea subiectului de a avea drepturi şi obligaţii, deci de a avea capacitate
juridică 1 0 7 . Pornind de la această exigenţă profesorul Mircea Djuvara foloseşte
noţiunea de personalitate juridică108, iar profesorul Dan Ciobanu, referindu-se la
subiectele raportului juridic, precizează de la început că este vorba despre
"personalitatea juridică a părţilor" la raportul juridic respectiv, în sensul ca acestea
"să aibă capacitatea de a dobândi drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile conţinute
în raportul juridic" 1 0 9 . '
Aşadar, prin subiect de drept sau subiect al raportului juridic se înţeleg
participanţii la raporturile juridice, care sunt titulari de drepturi şi obligaţii.

realizarea acestui raport. Nu există exigenţe diferite privind momentele derulării contractuluiu pe
criteriul numărului de participanţi. Aceasta asigură stabilitatea şi siguranţa raporturilor juridice -
elemente indispensabile oricărui sistem de drept.
Ibidem.
Pentru o tratare mai amplă a se vedea Nicolae Popa, Op. cit., pp. 299-300; a se vedea şi
Gheorghe "Gilescu, Consideraţii generale asupra noţiunii de subiect de drept, în Analele
Universităţii Bucureşti, 1966.
R.O. Halfina, Obşcee ucenie o pravootnoşenii, Moskva, 1974, p. 114 şi urm.
Mircea Djuvara, Personalitatea juridică, în Op. cit, p. 135 şi urm. "Fiecare dintre membrii
societăţii, fiecare persoană fizică este desigur şi o persoană din punctul de vedere al dreptului şi
de aceea zicem că ne aflăm nu numai în faţa unei persoane fizice, ci ne aflăm şi în faţa unei
personalităţi juridice" (Ibidem, p. 135).
Dan Ciobanu, Personalitatea juridică, în Op. cit, p.107. Părţile pot dobândi acele drepturi sau îşi
pot asuma acele obligaţii, fie prin participare directă la raportul juridic, fie prin reprezentanţii lor
legali sau desemnaţi. (Ibidem).

291
 B. Capacitatea juridică

§ 1 . Conceptul de capacitate juridică

Noţiunea de subiect de drept este legată indisolubil de noţiunea capacităţii

dejolosinţă, prin care se înţelege aptitudinea, posibilitatea, recunoscută de stat
unui subiect de a avea drepturi şi obligaţii juridice. Pot fi subiecte de drept numai
acele persoane care au capacitate de folosinţă. Astfel, capacitatea de folosinţă
este o condiţie indispensabilă pentrOu ca o parte să poată intra în raporturi
juridice, ea este premisa drepturilor subiective şi obligaţiilor participanţilor într-un
raport juridic 1 1 0
Capacitatea de folosinţă 1 1 1 mai este cunoscută şi sub denumirea de
capacitate juridică sau de drept. Ea poate avea un caracter general, ca o
posibilitate abstractă de a dobândi drepturi, sau poate fi specială, adică limitată la
o anumită categorie de raporturi juridice pe baza anumitor scopuri şi sarcini în
vederea realizării cărora este creată o anumită persoană juridică 1 1 2 .
în analiza subiectelor raportului juridic este important să facem precizarea
că noţiunile de capacitate de drept şi calitate de subiect de drept sunt considerate
identice 1 1 3
Totodată, trebuie arătat că, capacitatea de folosinţă nu include, în toate
situaţiile, şi dreptul persoanelor de a încheia acte juridice proprii. Legea leagă
realizarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor prin acte juridice proprii, de
posibilitatea celui în cauză de a aprecia consecinţele actelor sale. Deci,
exercitarea drepturilor şi obligaţiilor prin acte proprii presupune capacitatea de
exerciţiu a persoanelor, care este aptitudinea participantului la raportul juridic de
a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii.
Capacitatea de exerciţiu ia naştere: fie o dată cu capacitatea de folosinţă; fie mai
târziu, atunci când legea prevede. în cazul persoanelor juridice, capacitatea de
execiţiu nu se poate separa de capacitatea de folosinţă, luând naştere o dată, pe
baza actului de constituire a persoanei respective. în cazul persoanelor fizice,
capacitatea de folosinţă apare o dată cu naşterea, iar uneori înainte de naştere,
încă în timpul concepţiunii, încetând o dată cu moartea, pe când capacitatea de
exerciţiu începe - cu excepţia capacităţii restrânse de exerciţiu 1 1 4 - la vârsta

110
în literatura de specialitate s-a demonstrat că în lipsa capacităţii de folosinţă "nu ar fi posibilă
participarea oamenilor sau organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate de drept".
(Nicolae Popa, Op. cit, p. 301). Aşadar, capacitatea de folosinţă este o premisă a calităţii de
subiect de drept.
111
Reglementările noastre privind persoanele fizice şi juridice definesc capacitatea de folosinţă drept
"capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii". (Art. 5 alin.2, Decretul nr.31 din 1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice).
112
Capacitatea specială este întâlnită în cazul persoanelor juridice care, prin activitatea lor, sunt
chemate să rezolve sarcini specifice.
113
în literatura de specialitate din ţara noastră este, în general, recunoscută identitatea dintre aceste
două noţiuni. De pildă, profesorul Traian lonaşcu arăta: "Calitatea de subiect de drepturi şi
obligaţii se exprimă şl prin termenul de capacitate de folosinţă (capacitate juridică sau de drept,
cum se mai spune)", care nu este altceva decât "capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii...
adică însăşi calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii" (Tr. lonaşcu, Drept civil, Curs pentru
facultăţile de ştiinţe juridice, partea a ll-a, Persoanele, Bucureşti, 1959, p. 5).
114
Potrivit legislaţiei noastre, minorului i se acordă capacitatea de execiţiu pentru a încheia anumite
acte. Aceasta se numeşte capacitate restrânsă de exerciţiu, întrucât minorul are capacitate
numai pentru a încheia acele acte prevăzute de lege. Aşa de pildă, la vârsta de 14 ani, minorul
majoratului. In ţara noastră toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale, sunt
subiecte de drepturi egale. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă
şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile stabilite de lege. Nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la
capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu. Calitatea de subiect de drept
trebuie înţeleasă în raport cu schimbările survenite în dezvoltarea societăţii
omeneşti. De pildă, în dreptul sclavagist, sclavii nu puteau fi subiecte de drept, iar
în feudalism, iobagii au posibilităţi reduse de a fi subiecte ale raporturilor juridice,
comparativ cu nobilii feudali. în societatea modernă, cetăţenii au dreptul de a
participa în mod egal la raporturi juridice, prin care să-şi poată realiza drepturile
şi obligaţiile.

§2. Accepţiuni diferite ale capacităţii

în raport de ramura de drept sau de instituţia juridică într-un domeniu sau

altul, se întâlnesc accepţiuni diferite, ca şi utilizări deosebite ale capacităţii. Aşa,
de pildă, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu; capacitatea de a
răspunde; capacitatea de a moşteni; capacitatea electorală etc. Sociol®gia
foloseşte noţiunea de capacitate de acţiune, care defineşte rolul omului în
societate şi conturează statutul său social 1 1 5 . în relaţia capacitate juridică -
subiect de drept, constatăm că "subiectul de drept nu se manifestă în fiecare
moment ca un participant la un raport juridic concret" 1 1 6 . Dar, în cazul în care
devine "subiect al unui raport juridic concret", este "un indiciu sigur că el se
bucură de capacitate juridică" 1 1 7 .

§3. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu

împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu

esfe posibilă în cazul acelor drepturi care pot aparţine unui titular, fără să
necesite, în acelaşi timp, şi exerciţiul lor de către titularul respectiv, cum este
cazul dreptului de proprietate care poate aparţine unui minor, ce nu este în
măsură să încheie acte în nume propriu, pentru a-şi exercita dreptul respectiv.
După cum observă profesorul I. Demeter, în cazul acelor drepturi care
presupun neapărat exercitarea lor de către titular "împărţirea capacităţii în
capacitate de folosinţă şi de exerciţiu nu mai este posibilă"1™. într-adevăr, nu se
poate ca o persoană care are capacitatea de folosinţă de a se căsători să nu aibă
şi capacitatea de exerciţiu. De asemenea, nu se poate ca o persoană care are

poate încheia unele acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, iar de la
vârsta de 16 ani poate să încheie singur contracte de muncă, condiţia încuviinţării prealabile din
partea părinţilor sau tutorelui nefiind necesară. Totodată, minorul care a intrat într-un contract de
muncă în condiţiile prevăzute de lege, poate dispune singur de sumele de bani ce le-a dobândit
prin muncă proprie, fără a mai fi necesară condiţia încuviinţării prealabile.
Nicolae Popa, Op. cit., p. 3 0 1 .
115

116
Ibidem.
117
Ibidem. "Capacitatea juridică nu trebuie confundată cu volumul drepturilor subiective de care se
bucură un subiect de drept la un moment dat al acţiunii sale sociale". (Ibidem).
1 . Demeter, Capacitatea juridică, în Op. cit, p. 371 (subl. ns.)
1 1 8

293
capacitate electorală să nu aibă şi capacitatea de a-şi exercita dreptul electoral.
Mai mult, în cazul organizaţiilor, al subiectelor colective de drept nu este posibil,
în principiu, să se desprindă "capacitatea de folosinţă de capacitatea de
exerciţiu" 1 1 9 . în literatura de specialitate, s-a demonstrat că diviziunea capacităţii
în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu este caracteristică numai unor
ramuri de drept şi nu are valoarea de generalitate 1 2 0 .
Dacă în dreptul privat "personalitatea juridică este denumită capacitate de
folosinţă"121, în dreptul public, personalitatea juridică a organului "este denumită
competenţă"122. Aşadar, numai oamenii consideraţi în mod individual sau
organizaţi în grupuri cărora li se recunoaşte capacitatea de a participa la raporturi
juridice, în mod separat de indivizii care le compun, au personalitate juridică" 1 2 3 .
Deci, atât indivizii, cât şi aceste grupuri sunt subiecte de drepturi şi obligaţii, aşa
cum va rezulta din analiza efectuată în subcapitolele care urmează.

C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

Având în vedere că activitatea umană - în cadrul raporturilor juridice - poate

îmbrăca forma unor acţiuni individuale sau colective, şi subiectele raporturilor
juridice se clasifică în: subiecte individuale şi subiecte colective.

§ 1 . Persoana - subiect de drept

Persoana - cetăţenii, străinii, apatrizii - intră în cele mai multe raporturi

juridice.

a. Cetăţeanul român

Prin excelenţă în dreptul privat, individul este principalul subiect de drept. în

baza capacităţii sale juridice, individul care se află într-o relaţie de cetăţenie cu
statul intră într-o multitudine de raporturi juridice, care confirmă rolul ce revine
individului în viaţa oricărei societăţi.
în baza legii, este cetăţean român acela care s-a născut în România, din
părinţi de cetăţenie română, sau dacă s-a născut în România, chiar dacă numai
unul din părinţi este cetăţean român, ori dacă s-a născut în străinătate şi ambii,
sau numai unul din părinţi, are cetăţenie română.
Precizăm că - în conformitate cu legea -, copilul găsit pe teritoriul statului
român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.
Conceptul de cetăţean se foloseşte, în special, în dreptul public; în dreptul
privat se foloseşte conceptul de persoană fizică.

T r a i a n lonaşcu, Drept civil, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.
120

38; Persoana fizică în Dreptul ţării noastre, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 14 şi urm.
Dan Ciobanu, Personalitatea juridică, în Op. cit, p. 107.
121

122
Ibidem.

294
 în temeiul legii, toţi cetăţenii români au capacitate juridică 1 2 4 . Ei intră în
foarte diferite raporturi juridice ca, de pildă, raporturi de familie; raporturi de
muncă; raporturi de drept electoral; raporturi financiare etc. Denumind
cetăţeanul, subiect de drept - persoană fizică, legea deosebeşte cetăţenii de
subiectele colective de drept, care poartă denumirea de persoane juridice.

b. Cetăţeanul străin

în temeiul reglementărilor în vigoare, sunt străini persoanele care nu au

cetăţenie română şi au o cetăţenie străină. Cetăţenii străini au aceleaşi drepturi
fundamentale cu cetăţenii români, excepţie făcând drepturile politice. Ei nu au
dreptul de a alege şi de a fi aleşi; nu pot ocupa funcţii politice etc.
în acelaşi timp, cetăţenii străini pot avea orice alte drepturi ce le sunt
recunoscute prin lege ori prin acorduri internaţionale, la care România este parte.
în baza reglementărilor existente, cetăţenii străini au datoria să respecte
legile române, în general, ale ţării respective, pe timpul şederii lor în acea ţară 1 2 5 .
Aşadar, cu anumite excepţii şi circumstanţieri 1 2 , cetăţenilor străini li se
aplică regimul naţional. Ei participă la raporturi juridice, beneficiind de standardele
internaţionale 127 , care le permit să aibă unele facilităţi, stipulate prin convenţiile
consulare, prin convenţiile de comerţ şi navigaţie şi convenţiile de asistenţă
juridică.

c. Apatridul

Persoana fără cetăţenie este apatrid.

Cetăţenia se poate pierde: la cerere; în urma unei condamnări pentru
săvârşirea unor fapte grave, în baza legilor statului în cauză.
Dacă. un individ şi-a pierdut cetăţenia şi nu a dobândit o altă cetăţenie, el
este o persoană fără cetăţenie (apatrid); acelaşi statut are copilul născut din
părinţi apatrizi.
Apatridul nu beneficiază de capacitate juridică, pe teritoriul statului în care
intră, capacitate recunoscută cetăţenilor străini care vin în acel stat. Capacitatea
juridică este recunoscută apatrizilor numai în formă expresă prin lege; aceasta
este, însă, o excepţie. Practica cunoscută în materie arată că cele mai multe ţări
păstrează tăcerea asupra statutului apatridului.
Aceasta explică eforturile organismelor internaţionale să elaboreze şi
promoveze reglementări privind statutul apatrizilor128 . în baza convenţiei privind
statutul apatrizilor 129 , aceştia sunt asimilaţi cu cetăţenii străini care intră pe
teritoriul altui stat.

Art.4, Decretul nr.31 din 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Aceste principii au fost reafirmate de către Curtea Internaţională de Justiţie în Cazul Companiei
Barcelona de transport, electricitate şi putere (Barcelona Traction, Light and Power Company).
Cu acest prilej, s-a precizat că naţionalii unui stat (cetăţenii) care intră pe teritoriul unui alt stat,
se supun legilor statului în care sunt găzduiţi.
A se vedea reglementările privind statutul investitorilor străini în România.
Vezi International Minimum Standards.
Unele începuturi au fost făcute la Conferinţa de codificare de la Haga din 1930.
în 1954 o Conferinţă de plenipotenţiari convocată de Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor
Unite a adoptat Convenţia privind statutul apatrizilor intrată în vigoare în 1960.

295
 în anul 1961 a fost adoptată a doua Convenţie 1 3 0 prin care se urmăreşte
evitarea cazurilor de apatridie. Prin această Convenţie, statele părţi au obligaţia
să acorde calitatea de cetăţean acelor persoane care altfel ar fi apatrizi, indiferent
dacă s-au născut sau nu pe teritoriul acelui stat. De asemenea, prin Convenţia
din 1961, statul este obligat să nu retragă vreunui individ cetăţenia, dacă prin
acest act, cel în cauză ar deveni apatrid.

§2. Subiectele colective de drept

După cum am arătat, în afara persoanelor, ca subiecte individuale de drept,

sunt subiectele colective de drept. Aceste subiecte pot fi clasificate astfel: statul;
organele de stat; persoanele juridice.

a. Statul - subiect de drept

Statul este subiect de drept în următoarele raporturi juridice: în domeniul

raporturilor de drept internaţional; în domeniul raporturilor de drept constituţional;
în domeniul raporturilor patrimoniale.
a. Statul este subiect de drept internaţional, în mod nemijlocit, pe baza
tratatelor, convenţiilor ce le încheie cu alte state, altele decât cele încheiate de
către anumite organizaţii de import sau export. Tratatele şi convenţiile respective
presupun respectarea, în încheierea şi realizarea lor, a principiilor unanim admise
şi recunoscute ale dreptului internaţional.
b. Statul este subiect de drept în raporturile de drept constituţional ca titular
al suveranităţii în raporturi juridice cu privire la teritoriul de stat, hotărând asupra
creării de noi ţinuturi sau regiuni, împărţirii sau reîmpărţirii teritorial-administrative.
în cazul statului federal sunt subiecte de drept atât statul federal, câţ şi statele
componente. între statul federal, pe de o parte, şi statele componente, pe de altă
parte, se nasc raporturi juridice în numeroase domenii, care fac obiectul unor
reglementări speciale.
c. Statul este subiect de drept şi ca titular al dreptului de proprietate asupra
unor mijloace de producţie. Trebuie precizat însă că, în raporturile juridice
concrete din cadrul circuitului civil, apar organizaţiile de stat care, de fapt, au
dreptul de administrare operativă directă asupra bunurilor proprietate de stat.
Statul apare ca subiect de drept în acele operaţiuni de comerţ exterior, atunci
când acestea sunt încheiate de reprezentanţele comerciale în numele statului 1 3 1 .
Statul are un rol deosebit de important în promovarea, încurajarea şi
apărarea valorilor sociale, inclusiv a drepturilor individului. Legile elaborate de
organele competente ale statului trebuie să consacre aceste valori şi să stipuleze
norme precise pentru pedepsirea celor ce aduc atingeri acestor valori 1 3 2 .

In anul 1961, o altă Conferinţă de plenipotenţiari a adoptat a doua Convenţie privind statutul
apatridului
Aceste probleme vor fi examinate, pe larg la Cursul privind Dreptul Comerţului Internaţional.
René Casin atrăgea atenţia asupra locului primordial ce revine apărării libertăţii şi demnităţii
omului în cadrul valorilor promovate de stat.

296
 b. Organele statului - subiecte de drept

Organele de stat sunt subiecte de drept în raporturile juridice în cadrul

atribuţiilor stabilite de lege şi pe baza sarcinilor ce le au de îndeplinit. Raporturile
juridice în care intră organele de stat sunt raporturi de competenţă, care
determină capacitatea acestor organe. Organele de stat au drepturi şi obligaţii pe
care le exercită în virtutea sarcinilor ce rezultă din actele normative ce sunt puse
la baza activităţii lor. în această categorie de subiecte de drept intră: organele
puterii de stat, organele administraţiei de stat, organele justiţiei, organele
procuraturii.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor organului de stat poartă numele de
competenţă. Exercitarea drepturilor subiective ale organelor de stat (cu excepţia
organului suprem al puterii de stat) este o obligaţie juridică a organului sau
funcţionarului respectiv în raporturile cu organele ierarhic superioare.
în procesul participării organelor statului la raporturile juridice, drepturile lor
în relaţiile cu celelalte subiecte de drept sunt - în acelaşi timp - obligaţii. De pildă,
ele trebuie să acţioneze - în baza competenţei stipulată prin lege - "să descopere
şi pedepsească persoana care a săvârşit o faptă socialmente periculoasă", dacă
este vorba despre un organ de urmărire penală sau despre o instanţă de
judecată; "să perceapă impozitele", dacă este vorba despre un organ financiar
etc. Dacă în cazul individului, acesta are latitudinea să dispună cu privire la
exercitarea dreptului său, în cazul organului de stat acesta este obligat să-şi
exercite competenţele aplicând legea. O asemenea obligaţie este în interesul
general al societăţii. Nerespectarea ei ar putea aduce mari daune societăţii
întregi, ar periclita desfăşurarea normală a relaţiilor sociale 1 3 3

c. Persoanele juridice

Asupra conceptului personalităţii juridice s-au oprit nu numai legiuitorii, ci şi

cercetătorii, încercând să-i surprindă numeroasele ipostaze de manifestare, pe
baza realităţilor economice, care i-au implicat prezenţa.

Conceptul de personalitate juridică

într-o amplă lucrare asupra Dreptului roman 1 3 4 , Frederich Carol von Savigny
susţine că "personalitatea juridică este o creaţie a legi/'. în opinia sa, în relaţiile
sociale, putem identifica numai indivizii. Legea crează, însă, personalitatea
juridică, care este similară celei pe care o posedă indivizii. Acelaşi punct de
vedere întâlnim în analizele efectuate de Puchta 1 3 5 precum şi de către Bierling 1 3 6
şi Unger 1 3 7 . Aceşti autori socotesc drept realitate numai persoanele fizice. Ei
consideră că "numai printr-o ficţiune, legea crează alte personalităţi".

Pentru analiza amplă a problemei a se vedea Mircea Djuvara, Drept social şi drept al statului, în
Op. cit., pp. 466 şi urm.; Vezi şi Giorgio Del Vecchio, Sulla statualita del diritto, Roma, 1929;
Nicolae Popa, Op. cit., pp. 307-308.
Frederich Carl von Savigny, Traité de droit romain, vol. Il, p. 223 şi urm.; Le Systeme du droit
romain d' aujoud' hui, 1840.
Puchta, Vorlesungen, p. 56 şi urm.
135

Bierling, Zur Kritik der Juristichen Grundbegriffe, vol. II, nr. 172 - 173.
136

Unger, System des österr. Privatrechts, vol. I, p. 315 şi urm.

137

297
 în concepţia lui Rudolf von Ihering 1 3 8 , nu există nici o personalitate juridică
care ar fi diferită de aceea a indivizilor care formează grupul - socotit persoană
juridică. Dânsul argumentează că personalitatea juridică a subiectului colectiv de
drept ar fi - în realitate - "suma drepturilor şi obligaţiilor membrilor grupului".
Autorii teoriei ficţiunii dau, adesea, exemplul fundaţiilor, care - spre
deosebire de corporaţii - nu dezvăluie existenţa grupului de indivizi; în cazul
fundaţiilor vorbindu-se de patrimonii de afecţiune.
René Worms 1 3 9 în Franţa şi J. C. Bluntschil 1 4 0 compară subiectul de drept
colectiv cu un organism. Ei au pus bazele teoriei sociologice organice, care, în
esenţă, susţine că subiectele de drept colectiv - asemenea organismelor
fiziologice - "se nasc, trăiesc şi dispar", având o viaţă proprie.
Otto von Gierke susţine că personalitatea juridică are la bază un fenomen
psihologic colectiv", care îşi găseşte expresia "în voinţa colectivă a grupului
respectiv". Alţi autori au dezvoltat teoria lui Gierke, afirmând că "voinţa colectivă
se poate opune voinţelor individuale". Maurice Hauriou 1 4 1 a ajuns la concluzia că
"voinţa colectivă se exprimă prin organele subiectului de drept colectiv". Organele
subiectului de drept colectiv nu exprimă voinţele indivizilor, ci "voinţa colectivă".
Hans Kelsen 1 4 2 consideră personalitatea juridică ca "o pură construcţie
logică". în concepţia sa, personalitatea juridică este "un punct ideal de
convergenţă a unei serii de norme juridice" 1 4 3 .
Mircea Djuvara - analizând diferite concepţii cu privire la personalitatea
juridică - atrage atenţia asupra faptului că personalitatea fizică nu trebuie
confundată "în totul cu personalitatea juridică" 1 4 4 , aşa cum dreptul pozitiv nu

Eminentul jurisconsult german Jellinek 1 4 6 arată că "o mare parte a erorilor

ce înfăţişează doctrina persoanelor juridice, vin din identificarea naivă care se
face a persoanei cu omul, deşi primul jurist venit, îşi poate da seama, privind cât
de repede istoria sclaviei, că aceste două concepte nu sunt identice". Pornind de
la analiza lui Jellinek, profesorul Mircea Djuvara precizează că "în materie de
personalităţi fizice există o realitate preexistentă recunoaşterii legale, la fel există
una şi în ceea ce priveşte personalitatea juridică în genere şi ea nu are caracter
fizic propriu zis" 1 . Rolul dreptului pozitiv este "să reglementeze activitatea
persoanelor juridice, oricare ar fi ele, după nevoile societăţii respective" 1 4 8 . Legea
recunoaşte pe unele, pe altele nu le recunoaşte; dar realitatea juridică este
independentă de recunoaşterea legală. Chestiunea acordării unei personalităţi
juridice "interesează foarte de aproape mersul statului" 1 4 9 . Subiectul colectiv de
drept este o realitate, care trebuie recunoscută şi reglementată.

Rudolf von Jhering, Traité de droit romain.

138

René Worms, Organisme et société.

139

J.C. Bluntschil, Le droit public general. El susţine că subiectul de drept colectiv este o realitate de
140

sine stătătoare (o realitate obiectivă; psihologică; pur juridică).

Maurice Hauriou, Principes de droit public.
141

Hans Kelsen, The Pure Theory of Law, 1935.

142

Pentru o tratare mai amplă a acestor concepţii a se vedea Dan Ciobanu, Op. cit., pp. 117-119.
143

Mircea Djuvara, Personalitatea juridică, în Op. cit, p. 142.

144

145
Ibidem.
Jellkinek, L'éfaf modern et son droit, loc.cit.
146

Mircea Djuvara, Op. cit, p. 142.

147

148
Ibidem, p. 143.
149
Ibidem.

298
 Prin lege, statul precizează statutul subiectelor colective de drept - persoane
juridice. Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizarea de
sine stătătoare; un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop, în conformitate
cu interesul general 1 5 0 .

Principalele categorii de persoane juridice

a. Ca subiecte de drept, persoanele juridice se întâlnesc în raporturile de

drept civil şi în raporturile juridice de drept comercial. Societăţile comerciale,
regiile autonome, companiile, întreprinderile intră în raporturi juridice de drept
privat, ca persoane juridice.
b. Instituţiile de învăţământ, ştiinţă, cultură, cele din domeniul sănătăţii
funcţionează pe baza finanţării de la buget, deoarece ele desfăşoară o activitate
fără caracter economic.
c. Uneori, organele statului acţionează ca persoane juridice, intrând în
raporturi de drept privat. De pildă, o secţie locală a procuraturii intră în raporturi
juridice cu o cooperativă de reparaţii pentru zugrăvirea sediului sau pentru
anumite îmbunătăţiri edilitare etc. Aceste raporturi nu sunt stabilite pe baza
competenţei secţiunii respective, ci presupun efectuarea unor servicii, operaţiuni
care se încadrează în raporturile juridice de drept privat.
d. Organizaţiile cooperatiste - meşteşugăreşti, de consum, de credit - au la
bază mijloacele de producţie şi activitatea membrilor lor, folosite prin
consimţământ liber exprimat pentru realizarea unor scopuri economice şi
satisfacerea intereselor membrilor acestor organizaţii.
e. Organizaţiile de tineret, uniunile de creaţie, sindicatele, asociaţiile au, în
principiu, un scop nepatrimonial, Intrând în raporturi juridice în domeniul
educaţiei, culturii, literaturii şi artei, ca subiecte colective de drept care urmăresc
scopuri concrete în conformitate cu statutele lor de organizare şi funcţionare.

III. C o n ţ i n u t u l r a p o r t u l u i juridic

în examinarea problemelor conţinutului raportului juridic trebuie pornit de la

împrejurarea că orice raport juridic este format din drepturile şi obligaţiile părţilor,
că drepturilor subiective le corespund anumite obligaţii. Subiectele raportului
juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii. Raporturile juridice, fiind o
formă specială de relaţii de voinţă, se caracterizează printr-o strânsă legătură
între participanţii la aceste raporturi, determinată de caracterul reciproc al
drepturilor şi obligaţiilor ce le au. Oricât de simple ar fi raporturile juridice, aşa
cum e de pildă contractul de împrumut, atât dreptul subiectiv cât şi obligaţia sunt
presupuse. Cu atât mai mult în cazul unui asemenea complex cum este, de pildă,
contractul de vânzare-cumpărare, în care fiecare participant este purtător atât de
drepturi cât şi de obligaţii. în raporturile juridice este concretizată - indiferent de
gradul lor de complexitate - atât conduita posibilă, cât şi cea datorată prevăzute
în normele juridice.

A se vedea analiza mai amplă efectuată de profesorul Nicolae Popa, Op. cit, pp. 308-310.

299
 § 1 . Noţiunea de conţinut al raporturilor juridice

Din cele expuse rezultă că analiza conţinutului raporturilor juridice are în

vedere drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice. Trăsătura
specifică a conţinutului raporturilor juridice este dată de existenţa drepturilor
subiective şi obligaţiilor juridice. Este cunoscut că normele juridice -
reglementând relaţiile sociale - prevăd o conduită posibilă, care, fiind apărată de
stat, este totodată realizată. De asemenea, normele juridice prevăd o conduită
datorată pentru cealaltă parte, care presupune corelaţia cu conduita posibilă.
Astfel, legătura dintre persoanele (fizice şi juridice) participante la raportul juridic
se concretizează în corelaţia drept subiectiv - obligaţie juridică.
Nu este lipsit de interes a se preciza că în problema definiţiei conţinutului
general al raportului juridic, în literatura de specialitate, mai mulţi autori susţin că
examinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor dintr-un raport juridic constituie numai
o premisă generală, elementară, pentru dezvăluirea conţinutului raportului juridic.
Constatarea pe care, în mod just, o facem cu privire la faptul că drepturile şi
obligaţiile alcătuiesc conţinutul raportului juridic, trebuie completată cu
examinarea şi definirea drepturilor - obligaţiilor subiective. Aceasta ajută la
înţelegerea conţinutului complex al raportului juridic 1 5 1 . Este bine cunoscut faptul
că orice drept subiectiv constituie elementul unui raport juridic. Mai mult, aşa cum
precizam mai sus, chiar şi în cazul celor mai simple raporturi juridice, dreptului
subiectiv îi corespunde o anumită obligaţie.
în lumina celor expuse, putem să definim conţinutul raporturilor juridlce^ca
fiind totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice
corespunzătoare.

§2. Definiţia drepturilor şi obligaţiilor

După ce am precizat că drepturile şi obligaţiile formează conţinutul

raporturilor juridice, e necesar să clarificăm în ce constă şi cum se defineşte
dreptul subiectiv, în ce constă şi cum se defineşte obligaţia juridică.

Dreptul subiectiv

Precizăm că dreptul subiectiv constă în posibilitatea, pentru partea

îndrituită, de a avea ea însăşi o anumită comportare, de a săvârşi acţiuni la care
este îndreptăţită pe baza normei juridice. De pildă, un cetăţean - având în
proprietate personală un anumit bun, o sumă de bani, poate să dispună aşa cum
găseşte de cuviinţă de proprietatea sa.
Totodată, dreptul subiectiv constă în posibilitatea părţii respective de a
pretinde o conduită corespunzătoare celeilalte părţi din raportul juridic, care să
duca la satisfacerea dreptului său.

Majoritatea covârşitoare a cercetătorilor, pornind de la evidenţierea drepturilor şi obligaţiilor

subiective care alcătuiesc conţinutul raportului juridic, insistă în analiză asupra drepturilor şi
obligaţiilor subiective.

300
 în al treilea rând, dreptul subiectiv constă în posibilitatea părţii îndrituite de a
recurge la organele statului pentru a-şi realiza dreptul. Evident, această
posibilitate relevă, totodată, caracterul juridic al dreptului părţii îndrituite. Această
ultimă posibilitate există până în momentul în care a fost îndeplinită integral
obligaţia de către cealaltă parte a raportului juridic. Totodată, e de precizat că
titularul dreptului subiectiv acţionează el însuşi, pretinzând în acelaşi timp
titularului obligaţiei a săvârşi acţiuni sau inacţiuni potrivit prevederilor normei
juridice. Evident, o comportare posibilă a unei părţi în raport cu alta, căreia îi
poate pretinde o anumită conduită, există şi în afara raporturilor juridice. întrucât,
însă, această comportare şi conduită corespunzătoare nu sunt reglementate prin
normele juridice, nu constituie un drept şi nici o obligaţie în sens juridic.
Pe- baza precizărilor făcute, putem conchide că dreptul subiectiv sau
îndrituirea. este facultatea unui participant într-un raport juridic de a acţiona el
însuşi într-un anume fel şi de a se folosi de conduita celeilalte părţi pe baza
prevederilor normelor juridice.

Obligaţia juridică

Obligaţia juridică constă în îndatorirea stabilirii de către norma juridică

pentru partea obligată a raportului juridic de a săvârşi sau de a se abţine de la
anumite acţiuni corespunzătoare cerinţelor formulate de către dreptul subiectiv.
Nerealizarea acestei conduite poate duce la intervenţia organelor statului, în
scopul determinării părţii obligate a se comporta în conformitate cu prevederile
normelor juridice. Obligaţia nu este o consecinţă a unei atitudini psihice lăuntrice,
ci este o cerinţă socială, care se concretizează într-o conformare a conduitei
părţii obligate cu conduita părţii îndrituite. Această cerinţă socială este cuprinsă în
normele juridice, concretizându-se într-un raport juridic. Dacă dreptul subiectiv
înseamnă o măsură de conduită permisă titularului său, ce are drept scop
satisfacerea intereselor sale potrivit prevederilor normelor juridice, obligaţia
subiectivă înseamnă o conduită impusă persoanei obligate, corelându-se cu
dreptul subiectiv, titularul dreptului subiectiv putând să pretindă titularului
obligaţiei o anumită comportare care să ducă la satisfacerea intereselor sale.
Obligaţia este, în fond, o anumită conduită a persoanei obligate, a cărei măsură
poate fi înţeleasă numai în corelaţia cu dreptul subiectiv. Un exemplu elocvent în
acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, în care vânzătorul
este obligat a preda obiectul vândut, iar cumpărătorul este obligat a plăti preţul
obiectului cumpărat. în unele cazuri, îndrituirea unei părţi constituie pentru ea, în
acelaşi timp, o obligaţie în alt raport juridic 1 5 2 . Aceasta relevă conţinutul complex
al raporturilor juridice.
Putem conchide deci că obligaţia este conduita părţii obligate, care constă în
îndatorirea stabilită de lege de a satisface interesele persoanei îndrituite,
asigurată, la nevoie, în realizarea ei, de forţa coercitivă a statului.

De pildă, un funcţionar de stat în raporturile juridice în care intră cu cetăţenii, are o seamă de
atribuţii care constituie dreptul subiectiv al funcţionarului. în acelaşi timp, însă, activitatea
desfăşurată de către funcţionar în raporturile juridice cu cetăţenii constituie o obligaţie juridică a
funcţionarului în raporturile cu cetăţenii şi cu organul ierarhic superior.

301
 §3. Clasificarea drepturilor subiective

După întinderea lor, se cunosc drepturi subiective absolute şi drepturi

subiective relative.
Dreptului subiectiv absolut îi corespunde obligaţia tuturor celorlalte subiecte
de a nu-i aduce vreo atingere. Un exemplu de drept absolut este dreptul de
proprietate. în acest caz, proprietarul poate pretinde tuturor celorlalte persoane să
nu-i împiedice de la exercitarea prerogativelor proprietăţii.
Dreptului subiectiv relativ îi corespunde obligaţia unei anumite părţi,
determinate de la început în mod concret. în acest sens menţionăm, de pildă,
raporturile juridice de împrumut, de vânzare-cumpărare, de muncă etc. în toate
aceste raporturi, atât partea obligată, cât şi cea îndrituită sunt de la- început
determinate în mod concret.
Drepturile subiective se mai clasifică după conţinutul lor economic în:
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Dreptul subiectiv patrimonial este acela prin care se garantează şi se
ocroteşte proprietatea personală şi alte drepturi reale. Acest drept are
întotdeauna un conţinut economic.
Dreptul subiectiv nepatrimonial este acela care, spre deosebire de dreptul
patrimonial, este lipsit de conţinut economic, iar într-o terminologie mai precisă se
numeşte drept personal nepatrimonial.

§4. Definirea statutului juridic al cetăţeanului

în fiecare raport juridic, părţile au anumite drepturi şi obligaţii. Ar fi însă

greşit să confundăm drepturile şi obligaţiile cetăţeanului participant la un raport
juridic cu totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale conform legilor în vigoare în ţara
respectivă.
Toate aceste drepturi şi obligaţii se stabilesc în general, constituind o
posibilitate reală pentru fiecare cetăţean de a-şi realiza anumite interese
concrete, prevăzute şi garantate de lege.
Unele dintre aceste drepturi se pot realiza chiar şi în afara raportului juridic
concret. Rezultând însă din lelgislaţia în vigoare, ele trebuie înţelese în cadrul
general al raporturilor existente între stat şi cetăţeni. Tocmai totalitatea acestor
drepturi şi obligaţii pe care le are cetăţeanul în conformitate cu normele juridice în
vigoare formează statutul juridic sau situaţia juridică a cetăţeanului.

IV. O b i e c t u l r a p o r t u l u i juridic

După cum precizam mai sus, raporturile juridice iau naştere între oameni,
drepturile şi obligaţiile subiective fiind întotdeauna norme de conduită ale
oamenilor. Pornind de la această precizare, trebuie să urmărim înţelegerea
obiectului fiecărui raport juridic ca o anumită conduită a oamenilor. Aceasta nu
trebuie să ducă la confundarea obiectului raportului juridic cu conţinutul acestuia,
în paragraful anterior, vorbind despre conţinutul raporturilor juridice, precizam că
este dat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, ceea ce înseamnă, pe de o parte,
posibilităţi juridice ale unor acţiuni şi îndatoriri juridice corespunzătoare lor. Pe

302
 când obiectul raportului juridic este însăşi acţiunea la care conţinutul raportului se
referă. Este cunoscut faptul că drepturile subiective şi obligaţiile sunt îndreptate
spre realizarea unui anumit scop care stă la baza apariţiei raportului juridic. De
pildă, într-un raport patrimonial se urmăreşte realizarea unei asemenea conduite
din partea proprietarului care să ducă la trecerea bunului din proprietatea sa în
proprietatea altuia. Aşa se întâmplă în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Un alt exemplu este un contract de închiriere, în care se urmăreşte o atare
conduită din partea proprietarului care să asigure predarea în bună stare de
folosinţă a locuinţei închiriate. Pe de altă parte, în raportul de închiriere se
urmăreşte realizarea unei asemenea conduite din partea chiriaşului care să
asigure folosirea spaţiului închiriat cu respectarea clauzelor contractului, plătind
proprietarului preţul prevăzut în contract. în contractul care se încheie între un
avocat şi clientul său, obiectul, adică scopul urmărit, îl constituie realizarea de
către avocat a unei anumite conduite necesare clientului său, pentru apărarea
intereselor sale legale. Conduita unei sau altei părţi a raportului juridic poate avea
în vedere o anumită prestaţie (de pildă, îndeplinirea obligaţiilor de tutore),
remiterea unui bun şi plata preţului, abţinerea de a face ceva etc. într-un raport
juridic de proprietate, obiectul îl constituie acţiunea proprietarului (dispoziţie,
folosinţă şi posesie asupra bunului) şi abţinerea tuturor celorlalţi de a face ceva
de natură a stânjeni acţiunile proprietarului. Sau în cazul raportului juridic penal,
obiectul se materializează în pedeapsa ce urmează s-o execute infractorul, cu
toate consecinţele sale. Aici termenul de pedeapsă nu trebuie luat numai în
sensul pedepselor principale, ci şi a celor complimentare, unele interdicţii,
decăderi ş.a.m.d. Deci, conduita oamenilor - săvârşirea unor acţiuni sau
abţinerea de la săvârşirea lor - alcătuieşte obiectul raportului juridic.
în literatura de specialitate, se mai întâlnesc şi alte puncte de vedere: cel
potrivit căruia obiectul raportului juridic îl constituie numai lucrurile materiale,
acţiunile sau abstenţiunile neputând fi considerate obiect al raportului juridic; cel
potrivit căruia raporturile juridice au ca obiect: lucrurile şi alte bunuri materiale;
valori nemateriale; conduita oamenilor.
Raporturile juridice nu pot fi înţelese altfel decât ca relaţii sociale
reglementate de către normele juridice. Norma juridică urmăreşte a asigura o
anumită comportare, conduită a oamenilor în relaţiile dintre ei, a relaţiilor lor cu
privire la anumite valori materiale şi nemateriale etc. Dreptul apără această
conduită, determinând intervenţia, la nevoie, a coerciţiunii statale. Drepturile şi
obligaţiile subiectelor unui raport juridic se referă tocmai la conduita ce se
realizează în corelaţia drept subiectiv - obligaţie juridică într-un raport juridic. în
cazul în care acţiunile sau inacţiunile oamenilor se referă la anumite lucruri
materiale (este vorba despre raporturile juridice patrimoniale), obiectul raportului
juridic îl constituie conduita de urmat în legătură cu aceste bunuri, ceea ce nu
înseamnă că lucrul material la care se referă conduita părţilor se transformă în
obiect al raportului juridic.
Pe baza celor expuse putem conchide că obiectul raportului juridic îl
constituie întotdeauna o anumită sau anumite acţiuni ale oamenilor, ori abţinerea
de a săvârşi o anumită sau anumite acţiuni, cu alte cuvinte - o anumită conduită
socială a lor la care se referă conţinutul raportului juridic.

303
V. F a p t e l e juridice

După cum am arătat, normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice. în

principiu, normele juridice nu creează raporturi juridice. Aceste raporturi au un
caracter concret, ele pot să apară când există nişte circumstanţe, definite în analiza
ipotezei normei juridice. Numai ca urmare a apariţiei acestor împrejurări de fapt se
concretizează atât persoanele (subiectele raportului juridic), cât şi conţinutul şi
obiectul raportului juridic.
în cazul în care după apariţia raportului juridic, se conturează alte împrejurări
de fapt, raportul juridic se poate modifica sau chiar stinge 1 5 3 .
După cum observă profesorul Nicolae Popa "nu orice împrejurare din natură
sau din viaţa socială este un fapt juridic, ci numai acele împrejurări de existenţa
cărora normele de drept leagă consecinţe juridice" 154 .
în literatura de specialitate s-au tratat faptele juridice din diverse unghiuri de
vedere, subliniindu-se relaţia lor cu actele juridicce. în unele analize, actele juridice
sunt incluse în categoria mai largă a faptelor juridice; în alte analize, actele juridice
sunt examinate separat 1 5 5 .

§ 1 . Definiţia faptelor juridice

Faptele juridice sunt acele împrejurări de care norma juridică leagă naşterea,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Prin ele însele, împrejurările nu pot
da naştere unor urmări juridice. Numai în cazul în care importanţa faptelor sau
împrejurărilor respective este cunoscută şi consacrată prin norme juridice 1 5 6 .
Faptele juridice prevăzute în normele de drept sunt numeroase 1 5 7 . Ele sunt însă
rezultatul selecţionării, din mulţimea împrejurărilor de fapt care au loc în viaţa
socială, a acelora care prezintă interes spre a fi reglementate şi prevăzute în
ipoteza normei juridice. De pildă, logodna este un fapt frecvent în viaţa socială, care
însă nu dă naştere unor raporturi juridice de familie, pe când căsătoria are valoarea
unui fapt juridic. Un alt exemplu: mai multe persoane pot lucra în comun fără ca
acest fapt să aibe urmări juridice. în cazul în care însă munca comună se
desfăşoară în scopul creării unei anumite opere ştiinţifice, artistice etc. aceasta
creează drepturi şi obligaţii, participanţii la elaborarea operei fiind coautori ai ei.

§2. Clasificarea faptelor juridice

Faptele juridice se clasifică după caracterul voliţional al producerii lor în:

evenimente; acţiuni juridice.
a. Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa
omului, dând naştere unor raporturi juridice, modificându-le. De pildă, naşterea unei
persoane determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii aces-

I. Demeter, Faptele juridice, în Op. cit., pp. 380-381.

Nicolae Popa, Faptul juridic, în Op. cit., p. 315.
Dan Ciobanu, Fapt juridic şi act juridic, în Op.cit. p. 139 şi urm.
I. Rosetti - Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nic. G. Nedelcu, Actele şi faptele juridice, în Op. cit,
p. 30 şi urm.
Ibidem. "Orice fapt sau act material care are un efect juridic, adică creează, transmite sau stinge
un drept, poartă numele generic de fapt juridic". (Ibidem, subl. ns.).

304
 tuia care - urmare a faptului naşterii - sunt obligaţi să întreţină şi îngrijească noul
născut. O inundaţie sau altă calamitate naturală sunt evenimente care dau naştere,
modifică sau schimbă anumite raporturi juridice. în acest sens, se pot cita rapor­
turile dintre cel care a suportat calamitatea naturală şi societatea de asigurare, în
cazul în care este asigurat. Moartea unui anume cetăţean determină stingerea unor
raporturi juridice sau apariţia unor noi raporturi, cum sunt cele de drept succesoral.
b. Acţiunile sunt actele ,oamenilorT săvârşite în mod conştient 1 5 8 care, în
funcţie de raportul lor cu legile în vigoare, sunt clasificate în: licite; ilicite.
Acţiunile licite sunt actele oamenilor săvârşite cu respectarea şi în conformi­
tate cu cerinţele normelor juridice.
Acţiunile ilicite sunt acele acte ale oamenilor prin care se încalcă prevederile
normelor juridice.
Acţiunile licite sunt actele juridice elaborate în scopul naşterii, modificării sau
stingerii unui raport juridic. Ele se subdivid în grupe diferite, după subiectul care le
săvârşeşte. Astfel, distingem actele unilaterale de voinţă, actele bilaterale, actele
oneroase, precum şi cele gratuite. Actele unilaterale de voinţă sunt cele care iau
naştere ca o concretizare a manifestării de voinţă a unei singure părţi. în acest
sens, se poate enunţa testamentul, renunţarea la un anumit drept.
Actele bi şi multilaterale sunt cele care apar ca urmare a consimţământului a
cel puţin două părţi. De pildă, diferite categorii de contracte: de vânzare-cumpărare,
de schimb etc.
Actele cu caracter oneros sunt acelea care presupun contraprestaţii. Un
exemplu în acest sens îl constituie, de pildă, contractul de vânzare-cumpărare.
Vânzătorul este obligat să dea în bune condiţiuni marfa şi are dreptul să primească
preţul. La rândul său, cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul şi să primească
în bune condiţiuni marfa.
Actele juridice gratuite (neoneroase) nu presupun contraprestaţii pentru
prestaţia făcută. Cităm ca exemplu, în acest sens, testamentul şi donaţia.
O altă împărţire a actelor juridice poate fi făcută şi după ramurile dreptului. Se
cunosc, astfel, acte de drept constituţional, de drept administrativ, de drept penal,
de drept civil etc. Actele juridice ale organelor statului au un caracter de autoritate,
fiind independente de consimţământul celorlalte părţi; ele sunt acte de aplicare a
normelor juridice având un caracter concret, individual.
Acţiunile juridice ilicite se clasifică în: infracţiuni, încălcări administrative,
încălcări disciplinare; încălcări sau vătămări ale drepturilor patrimoniale. Acţiunile
ilicite sunt în fond încălcări ale voinţei de stat exprimată în normele juridice, care
atrag după sine aplicarea sancţiunilor pentru violările de lege.
în literatura de specialitate a fost propusă de către unii autori, o altă categorie
de fapte juridice: stările sau situaţiile juridice™9, prin care se înţelege starea de fapt
a unei persoane care poate da naştere unor consecinţe juridice. Aşa de pildă,
starea de "căsătorit" a cuiva sau starea de "rudenie" între diferite persoane - fiind
fapte juridice de durată - provoacă în timpul menţinerii lor anumite consecinţe juridice.

"Acţiunile - obserevă profesorul I. Demeter - sunt actele, manifestarea de voinţă a oamenilor, care potrivit
prevederilor normelor juridice, dau naştere unor raporturi juridice" (I. Demeter, Op. cit, p. 382).
Profesorul Nicolae Popa atrage atenţia asupra unor caracteristici ale situaţiilor juridice, pe care le
numeşte stări. Partizanii acestei categorii de f a p t e juridice - observă dânsui - "\e consideră a
avea un caracter volitional (exemplu: căsătoria, starea de neutralitate), cât şi caracter
nevoliţional (exemplu: starea de rudenie)". Nicolae Popa, Op. cit, p. 317.

305
 Titlul X
RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA
DREPTULUI

Capitolul XV
RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI

După ce am examinat formele în care se realizează dreptul şi am explicat

modul în care se reflectă prevederile normelor juridice în raporturile juridice,
este necesar să definim răspunderea juridică şi să cercetăm care sunt cauzele
şi formele încălcării dreptului, precum şi condiţiile şi cerinţele răspunderii
juridice şi aplicării sancţiunilor pentru comiterea unor încălcări ale dreptului

I. Noţiunea răspunderii pentru încălcarea dreptului

Evoluţia încălcărilor dreptului, intensitatea şi gravitatea acestora, efectele

lor negative asupra ordinii sociale, în general, şi a ordinii juridice, în special,
obligă la statuarea cu claritate a răspunderii pentru aceste încălcări, pe de o
parte, implicând aplicarea promptă a sancţiunilor ce se impun în fiecare caz
concret, pe de altă parte. în condiţiile creşterii intensităţii şi gravităţii încălcărilor
dreptului se vădeşte necesară extinderea incriminărilor şi o accentuare a
sancţiunilor pentru a descuraja comiterea lor. Dimpotrivă, în condiţiile diminuării
sau reducerii încălcărilor dreptului se restrânge sfera incriminărilor şi o
reevaluare a sancţiunilor. în toate aceste cazuri, suntem în prezenţa
răspunderii juridice, în diferitele ei forme de manifestare. Atât în condiţiile
creşterii intensităţii şi gravităţii încălcărilor dreptului, cât şi în condiţiile
diminuării sau reducerii acestor încălcări, răspunderea juridică este menită să
protejeze ordinea publică, drepturile şi libertăţile membrilor colectivităţii, viaţa,
sănătatea şi integritatea persoanei; să garanteze desfăşurarea normală a
convieţuirii în societate.

§ 1 . Forme diferite de manifestare a răspunderii pe parcursul timpului

a. în antichitate, răzbunarea apărea ca o soluţie naturală în faţa unei

agresiuni. Actul de răzbunare era socotit firesc pentru vătămarea produsă de
cel vinovat. Lucius Annaeus Seneca în lucrare sa "Despre mânie" (De ira)
compara măsura de sancţionare cu actul medical, urmărind "menţinerea
sănătăţii raporturilor de convieţuire" în cadrul Cetăţii. Iar filozoful grec Socrate

306

J
atrăgea atenţia asupra pericolelor din relaţiile sociale, dacă legile "sunt călcate
şi nimicite de fiecare particular".
Montesquieu observa că la Roma, "cel ce acuza pe nedrept era acoperit
de ruşine 1 : i se imprima pe frunte litera K2". Pe lângă acuzator "se puneau
oameni de pază, pentru ca el să nu poată corupe pe judecători şi pe martori" 3 .
Iar legile ateniene şi romane îngăduiau "invinuitului să se exileze înainte de a
se da hotărârea" 4 .
Dacă la Atena şi la Roma a fost îngăduită vânzarea debitorilor insolvabili 5 ,
Solon 6 a suprimat acest obicei, dispunând ca "nimeni să nu sufere vreo
constrângere corporală pentru datoriile dintre particulari 7 . La Roma nu a fost,
însă, înlăturat obiceiul vânzării şi pedepsirii cu multă cruzime a debitorilor
insolvabili 8 . Montesquieu dă exemplu unui om plin de răni care a evadat din
casa creditorului său 9 .
b. în evul mediu, sancţiunile erau deosebit de severe, caracterizate prin
cruzime pentru a intimida şi descuraja comiterea unor încălcări ale normelor
existente. în această perioadă, dreptul canonic a avut o influenţă covârşitoare.
Sancţiunea era aplicată pentru săvârşirea faptei 1 0 , treptat fiind considerată un
mijloc de îndreptare a vinovatului 1 1 . Cei vinovaţi de săvârşirea unor fapte
reprobabile trebuiau să dea socoteală în faţa marilor seniori feudali, care,
adesea, aplicau arbitrar sancţiunile în cazurile ce le judecau. Pentru a înţelege
sensurile ce se dădeau răspunderii în acea epocă istorică se cuvin a fi
cercetate lucrările lui Thomas Morus 1 2 şi Tomasso Campanella 1 3 , care -
"dincolo de limitele lor" - surprind unele elemente caracteristice, între care
înţelegerea sancţiunii ca "o reacţie a societăţii la încălcarea normelor statuate
de comunitate".
c. După Revoluţia Franceză de la 1789, se dezvoltă o adevărată doctrină
privind răspunderea pentru încălcările legii. Critica adusă orânduirii feudale,
dominată de arbitrariul marilor seniori şi de sancţiuni crude şi, adesea,
nedrepte, a conturat, treptat, parametrii răspunderii juridice, la baza căreia
este situată vinovăţia stipulată într-o normă juridică. Lucrările cele mai
prestigioae în acest domeniu sunt "Lettres persanes" şi "Esprit des /o/s"14 ale
lui Charles Montesquieu, precum şi "Dei delitti e delle pene"™ a lui Cesare
Beccaria.

Era efectul aplicării Leg/7 Remnia.

1

Litera K era iniţiala arhaică a cuvântului "calumnia", adică a unei învinuiri nedrepte.
2

Montesquieu îl citează pe Plutarh care făcea această analiză în Tratatul "Comment on pourroit
3

recevoir de l'utilité de ses ennemis" (Cum am putea dobândi folos de la vrăjmaşi).

Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op. cit., p. 252.
4

5
Unii îşi vindeau copii pentru a-şi plăti datoriile.
6
Unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice (640 - 558 î.e.n.). A fost un legiuitor deosebit de preţuit
al antichităţii.
Plutarh, Vie de Solon (citat de Montesquieu).
7

Acest obicei era statornicit la romani înainte de Legea celor Douăsprezece Table.
8

9
Montesquieu descrie pe larg reacţia poporului la acest spectacol; mulţi dintre debitori au ieşit din
temniţele lor, deoarece creditorii "nu mai îndrăzneau să-i ţină închişi".
10
Punitur quia peccatum est.
11
Punitur ne peccetur.
12
Utopia.
13
Civitas solis.
Charles Louis de Secondat Montesquieu, De l'esprit des lois, 1748.
14

Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene, Livorno, 1764.

15

307
 Dând expresie unor exigenţe ce ar trebui să guverneze răspunderea
juridică, Montesquieu observa necesitatea ca ea să fie conformă cu "spiriul
general" şi să "izvorască din spiritul general". Răspunderea trebuie "să se
bazeze pe lege", iar în definirea ei "legiuitorul trebuie să contrazică mai puţin ca
oriunde moravurile şi manierele". Dânsul constată că "legile sunt rânduieli
speciale şi precise statornicite de legiuitor, iar moravurile şi manierele" sunt
"rânduieli statornicite de popor" 1 6 .
în anii care au urmat, s-au definit coordonatele răspunderii juridice 1 7 şi
s-au elaborat principiile aplicării ei în diferitele cazuri de încălcare a dreptului 1

§2. Responsabilitatea - principiu fundamental al comportamentului

social

Este demonstrat că responsabilitatea reprezintă un principiu, o

componentă fundamentală a comportamentului social. Viaţa în Cetate n-ar fi
posibilă în absenţa responsabilităţii, adică a înţelegerii necesităţii unei
asemenea conduite sociale care să nu pericliteze convieţuirea normală, relaţiile
civilizate între oameni. După cum am subliniat în capitolele anterioare
responsabilitatea se manifestă sub formă morală; religioasă; politică; juridică.
Oprindu-ne asupra responsabilităţii juridice trebuie observat oă ea nu se
reduce la sancţiunea juridică, la pedeapsă. Ea se defineşte, în primul rând prin
"înţelegerea necesităţii respectării legii" 1 9 . După cum atrăgea atenţia profesorul
Nicolae Popa, legiuitorul - în reglementarea relaţiilor sociale - "are întotdeauna
în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să se realizeze, capacitatea
normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaş considerat
socialmente util" 2 0 . Abordând problema responsabilităţii juridice în relaţie cu
răspunderea penală, profesorul Costică Bulai constată că realizarea ordinii de
drept are loc, de regulă, prin conformare, adică "prin adoptarea de bună voie
sau de teama pedepsei a conduitei prescrise destinatarilor lor de normele
dreptului penal, deci în cadrul raporturilor juridice penale de conformare" 2 1 .
Este evident că responsabilitatea juridică implică, în primul rând,
înţelegerea "necesităţii respectării legii", adică a "adoptării unui comportament
social conform exigenţelor normelor juridice", datorat - în argumentarea Anitei
Naschitz - conştiinţei juridice a membrilor colectivităţii 2 2 , iar în argumentarea lui
Lon Fuller " îmbinării convingerii cu constrângerea" în ansamblul măsurilor de
reglementare a relaţiilor sociale 2 3 .
în cazul în care unii membri ai colectivităţii nu se conformează exigenţelor
legii, realizarea ordinii de drept este posibilă "numai prin constrângere, adică

Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, loc.cit., p. 379.

17
Vezi documentele elaborate în ţările europene în urma Revoluţiei Franceze de la 1789.
Enrico Ferri, Principii di diritto criminale, Torlno, UTET, 1928.
18

19
Vezi Harry Soderman, John J. O'Connell, Modem Criminal Investigation, Fifth Edition, Funk and
Wagnalls, New York, 1961, p. 3 şi urm.; p. 498 şi urm. Vezi şi Emile Durkheim, Regulile metodei
sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 117 şi urm.
Nicolae Popa, Op. cit, p.' 319.
20

Costică Bulai, Manual de Drept Penal, Partea generală, Editura AII, 1997, p. 310.
21

Anita Naschitz, Teorie şi Tehnică în procesul de creare a dreptului, loc.cit, p. 120 şi urm.
22

Lon Fuller, Op. cit, p. 31 şi urm.

23

308
prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate (pedepse sau măsuri
educative) faţă de cei care au săvârşit faptele interzise prin normele
incriminatoare" 2 4 . Aşa se explică caracterul complex al responsabilităţii juridice
reflectat în: realizarea dreptului, ca expresie a înţelegerii necesităţii respectării
legii; aplicarea măsurilor coercitive faţă de cei care încalcă dreptul, punând în
pericol desfăşurarea normală a relaţiilor sociale 2 5 .

§3. Răspunderea juridică - consecinţa nerespectării unei obligaţii

Marea Enciclopedie Britanică şi Marea Enciclopedie Franceză definesc

răspunderea juridică ca fiind "o consecinţă a nerespectării unei obligaţii", care
"constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat", iar atunci când este cazul
"de a suporta sancţiunea".
a. Răspunderea civilă este consecinţa nerespectării unor obligaţii civile
izvorâte fie din contract, fie din delict sau quasidelict civil 2 6 .
b. Răspunderea penală este consecinţa comiterii unei infracţiuni, care
implică obligaţia infractorului de a da socoteală în faţa justiţiei şi de a executa
pedeapsa în caz de condamnare.
c. Răspunderea disciplinară este consecinţa nerespectării unei obligaţii în
cadrul relaţiilor de serviciu, care implică aplicarea unor sancţiuni disciplinare
celui vinovat şi executarea de către acesta a sancţiunilor respective.
d. Răspunderea internaţională este consecinţa nerespectării normelor
dreptului internaţional. Această răspundere are un caracter complex: juridic;
politic; moral; patrimonial 2 7 .
După cum observa profesorul Momcilo Luburici "prin aplicarea sancţiunii
se restabileşte ordinea juridică, se repară pagubele, se izolează elementele
periculoase pentru societate" 2 8 .
în literatura de specialitate s-a atras atenţia că răspunderea juridică şi
sancţiunea sunt noţiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare a
măsurilor sancţionatorii. Astfel, profesorul Gheorghe Boboş precizează că
"răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea
juridică reprezintă obiectul acestui raport" 2 9 .

Costică Bulai, Op. cit, p. 310. Se înţelege că aplicarea măsurilor de constrângere - ca formă a
răspunderii juridice - "are loc într-un cadru juridic determinat şi anume în cadrul unor raporturi
juridice coercitive" (Ibidem).
Profesorul Mihail Eliescu atrăgea atenţia că încălcarea normelor dreptului înseamnă comiterea
unei fapte reprobabile prin care o altă persoană este vătămată în fiinţa ei fizică sau morală ori în
bunurile sale. (Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 5 şi urm),
în opinia profesorului Eliescu, problema răspunderii este aceea a vătămării unei persoane fizic,
moral sau în bunurile sale, aceea a nesocotirii ordinii de drept, a intereselor generale ale
colectivităţii.
Răspunderea civilă delictuală.
Vezi Dicţionar Enciclopedic Român, voi. IV, Editura politică, 1966, p. 114.
Momcilo Luburici, Noţiunea încălcării dreptului, în "Teoria Generală a Statului şi Dreptului", loc.cit.,
p. 460. Sancţiunea - atrage atenţia profesorul Luburici - "are un puternic rol educativ, ducând la
schimbarea comportării celui sancţionat prin reeducarea lui, şl un caracter general educativ şi
preventiv, avertizând şi alte persoane asupra consecinţelor faptelor ilegale" (Ibidem).
Gheorghe Boboş, Op. cit, p. 264.

309
 Răspunderea juridică -JŢţnd un raport juridic - implică drepturi şi obligaţii
corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie
cadrul de realizare a constrângerii, prin aplicarea sancţiunii prevăzute de
lege 3 0 .
Aşadar, răspunderea juridică poate fi definită ca un raport juridic de
constrîngere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la
răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea
prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde
pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate.

II. C a u z e l e şi f o r m e l e î n c ă l c ă r i i d r e p t u l u i

Definind răspunderea juridică, precizăm că ea reprezintă "cadrul juridic de

realizare a măsurilor sancţionatorii", iar aplicarea sancţiunilor urmăreşte
"restabilirea ordinii juridice, repararea pagubelor şi izolarea elementelor
periculoase pentru societate". Totodată, aplicarea măsurilor sancţionatorii
vizează nu numai combaterea, ci şi prevenirea încălcărilor dreptului.
Se înţelege că înfăptuirea acestor obiective complexe implică, între altele,
cunoaşterea cauzelor fenomenelor antisociale şi în general a motivaţiilor
încălcării normelor juridice.

§ 1 . Cauzele încălcării dreptului

Cercetările sociologice au dus la concluzia că fenomenele antisociale au

cauze diferite, care evoluează de la o etapă la alta a dezvoltării societăţii,
având un impact mai puternic sau mai slab într-un context social dat. Dar,
dincolo de aceste evoluţii, cel mai frecvent, încălcările dreptului sunt
determinate de: cauze economice şi sociale; influenţa mediului social; absenţa
educaţiei, mentalitatea făptuitorilor, comportamentul lor psihic.

a. Cauze economice şi sociale

Din cele mai vechi timpuri, multe încălcări ale dreptului au avut şi
continuă să aibă şi astăzi o motivaţie economică. Charles Montesquieu atrăgea
atenţia că "bogăţiile unei ţări trezesc ambiţiile în toate inimile", pe când "sărăcia
strecoară în ele deznădejdea" 3 1 . Cea dintâi "se aprinde prin muncă, cea de a
doua se mângâie prin trândăvie" 3 2 . înşelăciunea, contrabanda, sustragerea de
la plata impozitelor - sunt fapte grave, constată marele gânditor, a căror cauză
generală este de natură economică. Gravitatea lor rezultă şi din pedepsele

M. Costin, Op. cit, pp. 31-32. Pentru o tratare mai amplă, a se vedea Nicolae Popa, Op. cit, pp.
319-324. După cum preciza profesorul Costică Bulai "în cadrul acestui raport se stabileşte
existenţa faptului juridic generator de răspundere, vinovăţia persoanei în săvârşirea acestui fapt,
se stabileşte sancţiunea corespunzătoare şi se impune executarea acesteia, în vederea
restabilirii ordinii de drept încălcate" (Costică Bulai, Op. cit, p. 311).
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Op.cit, p. 263.
Ibidem.

310
severe aplicate în cazul contrabandei, de pildă, prin confiscarea mărfurilor, în
unele tări, sau prin pedeapsa cu moartea, în alte ţări, unde este considerată o
crimă 3 3 .
în zilele noastre, furtul calificat, tâlhăria, evaziunea fiscală, bancruta
frauduloasă etc. au luat o amploare deosebită. După cum observă reputatul
sociolog Henri Levy - Bruhl "relaţiile economice s-au intensificat şi au dat
naştere unor forme de nelegiuiri mult mai complexe decât omorul sau furtul,
delicte ale unei civilizaţii rudimentare" 3 4 . S-au ivit posibilităţi de a dobândi avere
şi putere "manipulând cu dibăcie diferite angrenaje ale vieţii economice
moderne" 3 5 . Membrii clasei înstărite sau avute - observă dânsul - care "s-ar fi
dat în lături de la comiterea unui omor sau spargeri, s-au lăsat antrenaţi la acte
mai puţin spectaculoase şi foarte cinstite în aparenţă, dar în final mai
dăunătoare, deoarece pot provoca - şi au provocat efectiv - ruina sau moartea
unui mare număr de persoane" 3 6 . Acest gen de crime ale "gulerelor albe" - cum
rezultă din cercetările criminologului american Edwin Sutherland - se întâlneşte
mai ales "în mediile de afaceri, de bancă şi financiare" 3 7 unde mari rechini
învârt afaceri de miliarde, după cum rezultă din cazurile judecate, deja 3 8 "dar
numărul de crime de acest gen, care au scăpat justiţiei este cu siguranţă
foarte ridicat, deşi, fireşte, nu poate fi stabilit cu precizie" 3 9 . Henri Levy - Bruhl
apreciază - pe baza cercetărilor sociologice efectuate - că "numărul cel mai
mare de afaceri criminale de acest tip rămâne nesancţionat pentru motive
diferite, printre care cel mai neînsemnat nu este puterea unora dintre aceşti
răufăcători sau corupţia autorităţilor care ar fi obligate să reprime îndeletnicirile
lor criminale" 4 0

b. Influenţa mediului social

Destul de frecvent se constată că mediul social, familia, cercul de prieteni,

colegii etc. au o influenţă puternică asupra celor care comit fapte antisociale.
Familiile dezorganizate, dominate de certuri, violenţă verbală şi fizică, de un
comportament contrar normelor legale şi morale au exercitat şi continuă să
exercite o influenţă negativă asupra copiilor, pe care nu rareori îi implică în
acte antisociale. Colegii şi prietenii certaţi cu legea şi, în general, cu normele
de convieţuire socială, în multe cazuri au antrenat la un asemenea
comportament persoane care - dacă s-ar fi aflat într-un alt mediu - n-ar fi comis
fapte antisociale. Evident că influenţa mediului poate juca un rol mai important
în antrenarea unor persoane la comiterea încălcărilor legii în condiţiile absenţei
educaţiei şi, în general, a nivelului scăzut al pregătirii celui în cauză. La aceasta
se adaugă şi mentalităţile dominante din cadrul grupului, precum şi conduita

Ibidem, p. 270. Sancţiunile fiscale - observa Montesquieu - "prezintă particularitatea că, în

contradicţie cu practica generală, ele sunt mai severe în Europa, decât în Asia", având în vedere
frecvenţa lor şi consecinţele economice "devastatoare" ale evaziunii fiscale.
Henri Levy - Bruhl, Probleme ale sociologiei crimei, loc. cit, p. 761 (subl. ns.)
Ibidem.
Ibidem (subl. ns.).
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.

311
liderului sau liderilor unui asemenea grup. In analiza efectuată de V.R. Thery,
separaţiile de fapt, divorţurile şi separaţiile de corp, concubinajele etc. au
execitat şi exercită, adesea, o influenţă negativă asupra copiilor 4 1 . Şi mai
puternic este impactul negativ al actelor de violenţă, de agresiune^în general,
în cadrul familiilor dezorganizate. Influenţele negative ale grupului şi ale liderilor
acestuia sunt analizate în numeroase studii sociologice. în studiul lui Francois
Bourricaud sunt puse în evidenţă rolul şi influenţele grupului asupra
comportamentului social al indivizilor 42 , iar în studiul lui Jean Carbonnier se
subliniază influenţa mediului negativ asupra comportamentului antisocial 4 3 .

c. Absenţa educaţiei; mentalitatea făptuitorilor; comportamentul lor

psihic

Cercetările efectuate au demonstrat că în mai multe cazuri, încălcările

dreptului, comiterea unor fapte antisociale, îşi au cauza în absenţa educaţiei, în
mentalitatea făptuitorilor, în comportamentul lor psihic. Complexitatea vieţii
cotidiene, solicitarea tot mai intensă a individului la soluţionarea problemelor
existenţiale, a dus la multiplicarea factorilor stresanţi, care, în unele cazuri, au
determinat "căderi psihice", apariţia unor "stări limită", pe fondul cărora unii
membri ai comunităţii au comis şi continuă să comită fapte grave, iar, în unele
cazuri, foarte grave 4 .
în sociologie, abaterea sau încălcarea normelor stabilite este definită
devianţă socială45. Această noţiune "include ansamblul comportamentelor şi
conduitelor care violează aşteptările instituţionalizate" 4 6 . Conduita deviantă este
o conduită "atipică" 4 7 , care se îndepărtează de la comportamentul normal al
membrilor colectivităţii, încălcând "normele şi valorile acceptate şi recunoscute
în cadrul unui sistem social" 4 9 .
Durkheim definea crima ca fiind "un act care vatămă stările puternice ale
conştiinţei comune", iar Levy-Bruhl compară crima, fenomenele antisociale cu o
boală 5 0 . Şi, ca în fiecare caz de boală şi în cazul încălcărilor dreptului, "pentru
însănătoşire" se impune cunoaşterea cauzelor care le-au generat şi "tratarea
lor".
Durkheim, Edwin Sutherland, Levy-Bruhl, Carbonnier, Mira y Lopez şi alţi
cercetători ai cauzalităţii fenomenelor antisociale se referă chiar la necesitatea
unei "terapii sociale", care implică cunoaşterea cauzelor aflate la baza
fenomenelor antisociale, în scopul eliminării lor. "Ar fi o iluzie să te ocupi de
efecte, fără să te gândeşti măcar la cauze" - susţin aceşti eminenţi cercetători.
De altfel, preocuparea de "â cunoaşte" şi "a trata cauzele" este tot mai prezentă
atît la nivelul organismelor naţionale specializate, cât şi la nivelul celor
internaţionale. Aşa de pildă, în ultimii ani, Comisia Naţiunilor Unite pentru

V.R. Théry, Le concubinage en Francce, în Rev. trim. de ar. civ., 1960, p. 33 şi urm.
François Bourricaud, Op. cit., p. 734 şi urm.
Jean Carbonnier, Ipoteza nondreptului, loc.cit., p. 745 şi urm.
Mira Y Lopez, Manuel de psychologie juridique, 1959, p. 78 şi urm.
Dan Banciu, Op. cit., p. 120.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Henri Levy-Bruhl, Probleme ale sociologiei crimei, loc. cit., p. 755 şi urm.

312
 Prevenirea Crimei şi pentru înfăptuirea Justiţiei Penale a dezvăluit cauzele
multiple ale unor încălcări ale normelor juridice, atrăgând atenţia asupra
faptului că, de regulă nu suntem în prezenta unei singure cauze, ci a mai
multora, care "determină conduita criminală" 5 1 şi "încercarea infractorilor de a
se sustrage răspunderii" 5 2 pentru faptele comise. Totodată s-a constatat că -
în multe cazuri - fenomenele criminale se produc concomitent pe teritoriul mai
multor ţări, îmbrăcând forme transnaţionale 5 3 , ceea ce obligă la cunoaşterea
cauzalităţii comiterii faptelor în toate aceste ţări 5 4 , pentru a putea organiza
cooperarea internaţională pentru eliminarea "motivaţiilor care le-au
determinat" 55 . O întindere deosebită au căpătat producţia, traficul şi consumul
ilicit de stupefiante 5 6 , care - în urma revoluţiilor din Centrul şi Estul Europei din
anii '89 - '90 - s-au extins în această zonă, ca urmare a mediului propice
descoperit în ţările respective de către elementele infractoare 5 7 .

§2. Formele încălcării dreptului

Varietatea cauzelor fenomenelor antisociale, în condiţiile unor raporturi

sociale complexe, determină existenţa unei varietăţi de forme ale încălcării
dreptului.
în examinarea acestor forme trebuie să pornim de la un criteriu esenţial în
delimitarea lor şi anume de la pericolul social al faptei.
în cadrul formelor încălcării dreptului deosebim: încălcările penale
(infracţionale); încălcările administrative şi disciplinare; încălcările dreptului
civil.

a. încălcările penale

încălcările penale prezintă cel mai mare pericol social, infracţiunea fiind
fapta socialmente periculoasă prevăzută de lege şi săvârşită cu vinovăţie. în
dreptul nostru penal se cunosc, de pildă: infracţiuni contra avutului public;
infracţiuni contra avutului personal sau particular; infracţiuni contra persoanei
etc. Măsura prevăzută de normele juridice, în cazul încălcărilor penale, este
pedeapsa. Ea este aplicată de către instanţele de judecată.
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în
vigoare. Normele juridice penale nu au caracter retroactiv, ele neaplicându-se
faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
Legislaţia penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legislaţia veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de noile reglementări. în acest caz, executarea pedepselor,
a măsurilor de siguranţă şi a altor măsuri pronunţate în baza legii vechi,

Commission on Crime Prevention and Criminal Justice, Doc. E/CN 15/1998/6/Add.1.

Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem.
Commission on Narcotic Drugs Acting as Preparatory Body for the Special Session of the General
Assembly devoted to the fight against the illicit production, sale, demand, trafic and distribution of
narcotic drugs and psychotropic substances and related activities, Doc. E/CN.7/1998/PC/7.
Ibidem.

313
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la
aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
După cum am precizat la tema privind normele juridice, în cazul în care,
de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit
una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Totuşi,
normele juridice penale temporare se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când
era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval
de timp.

6. încălcările administrative

încălcările administrative pot fi grupate în contravenţii şi abateri

disciplinare. Deosebirea dintre ele constă, în primul rând, în faptul că o
contravenţie poate fi săvârşită de cele mai diferite categorii de cetăţeni, pe
când abaterile disciplinare pot fi săvârşite numai de către angajaţi. Ca urmare a
acestui fapt, şi măsurile de sancţionare sunt diferite. Astfel, în cazul
contravenţiilor, măsurile de sancţionare sunt: amenda, confiscarea etc. în cazul
abaterilor disciplinare, măsurile sancţionatorii sunt: mustrarea, observarea,
retrogradarea din funcţie, eliberarea din serviciu etc.

c. încălcările legii civile

încălcările legii civile îmbracă două aspecte: pe de o parte, încălcările

prevederilor contractuale; pe de altă parte, alte încălcări ale drepturilor
personale (este vorba, mai ales, despre încălcările unor drepturi personale
nepatrimoniale). în cazul încălcării legii civile, răspunderea celui vinovat se
concretizează în obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat sau în obligaţia de
repunere în drepturi.
După cum se ştie, delictele civile se împart în delicte şi quasi delicte, după
cum este vorba despre săvârşirea cu intenţie sau fără intenţie delictuală.
Repunerea în drepturi implică, în unele cazuri, evaluarea în bani a prejudiciului
personal adus, concomitent cu reparaţia morală, când este vorba de drepturi
personale nepatrimoniale.

d. Corupţia şi crima organizată

Tratarea separată a acestor forme de încălcare a legii se explică prin

gravitatea lor deosebită şi, mai ales prin întinderea lor, cuprinzând - în special
în ultimii ani - sfere din cele mai diferite şi factori de decizie din cei mai
importanţi. Prin gravitatea lor, asemenea încălcări ale dreptului se înscriu în
sfera penalului, fiind infracţiuni din cele mai periculoase. Datorită caracterului
lor complex, asemenea fapte implică - cel mai frecvent - şi încălcări
administrative, fiind, adesea, comise de funcţionari de stat, care, abuzând de
funcţiile lor favorizează, facilitează sau comit nemijlocit acte de corupţie.
Experienţa demonstrează că în practică "corupţia nu înseamnă numai darea şi
luarea de mită sau traficul de influenţă, ci ea înglobează acea reţea (formală şi
infórmala) de indivizi, grupuri şi organizaţii între care există relaţii de

314
 complicitate, tăinuire şi acoperire reciprocă în scopul satisfacerii unor interese
materiale şi morale, publice sau private" 5 8 .
Organizaţiile criminale - organizate în tip mafiot - s-au extins ca o
caracatiţă în ţările Europei Centrale şi de Est, inclusiv în ţara noastră, în urma
revoluţiilor din anii 1989 - 1990, care au pus capăt sistemului totalitar şi au
deschis drumul tranziţiei la economia de piaţă. Folosindu-se de starea de
confuzie legislativă de după revoluţie, reţelele criminale s-au organizat în formă
de grup, bandă, carteluri, confederaţii ale căror ramificaţii depăşesc adesea
limita frontierelor statelor, căpătând un caracter internaţional. Organizaţiile
criminale reuşesc să corupă funcţionari din aparatul legislativ, executiv şi
judecătoresc atât la nivel local, cât şi la nivel naţional. în ultimul timp, s-au
înmulţit crimele violente împotriva persoanelor 5 9 - asasinate, răpiri, mutilări şi
vătămări grave, iar jafurile, tâlhăriile, delapidările, fraudele îmbracă forme din
cele mai periculoase. Crimele violente împotriva persoanelor au - în cele mai
multe cazuri - şi o explicaţie economică. Asasinatul în tip mafiot este frecvent
întâlnit la Moscova, dar şi la Bucureşti, Sofia, Tirana. Capii acestor reţele care
îmbină corupţia cu crima organizată sunt, adesea, persoane cu funcţii
importante în mecanismul politic şi administrativ, acţionând printr-un sistem de
relaţii în cele mai înalte sfere ale puterii pentru a se sustrage urmăririi penale,
iar - în cazul în care este descoperită reţeaua criminală - pentru muşamalizarea
"afacerii", cum s-a întâmplat în mai multe cazuri, cel mai recent şi mai
revoltător fiind "Ţigareta II" în România.
Cuprinzând toate palierele sistemului social, corupţia şi crima organizată
se întâlnesc - nu rareori - şi în rândul celor chemaţi să-i descopere pe criminali,
să le probeze activitatea infracţională şi să-i pedepsească cu toată severitatea
legii. Unii din primii vizaţi de organizaţiile criminale sunt poliţiştii. După cum s-a
observat "acceptarea unor mese gratuite, cadouri şi bunuri reprezintă doar o
practică care încalcă deontologia profesională, dar care poate conduce, în
anumite condiţii, la corupţie" 6 0 . Este indiscutabil că "sumele de bani plătite
poliţiştilor reprezintă acte de corupţie, mai ales când acestea sunt consecinţa
încălcării de către organele de poliţie a atribuţiilor de serviciu în beneficiul unor
persoane private." 6 1 . în cazul jocurilor ilegale de noroc, nu rare au fost situaţiile
în care unii poliţişti au obţinut venituri ilicite "în schimbul toleranţei manifestate
faţă de această activitate prohibită" 6 2 . Crima organizată reprezintă, însă, cea
mai importantă "sursă de corupţie ă poliţiei" 6 3 . Alături de jocurile ilegale de
noroc, crima organizată cuprinde traficul de droguri, extorcarea de fonduri prin
şantaj sau ameninţări şi chiar violenţă 6 4 . Cei care practică aceste forme de

Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Editura "Continent
XXI", Bucureşti, 1994, pp. 20-21.
Frecvent, capii crimei organizate folosesc criminali plătiţi, care acţionează după cele mal agresive
metode mafiote (a se vedea crima din "Precupeţii vechi" şl asasinarea lui Mihai lonescu, în
Bucureşti, precum şl crimele din anii 1997 - 1998 de la Moscova).
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Op.cit., p. 52.
Ibidem, pp.52-53.
Ibidem, p. 53.
Ibidem.
Ibidem.

315
 activitate ilicită "consideră că sumele de bani plătite poliţiştilor reprezintă o
«bună investiţie»" 6 5 .
Practica judiciară a pus în evidenţă că reţetele de tip mafiot recurg la
"coruperea poliţiei şi a altor agenţii de control social (justiţie, de pildă) ca mijloc
principal de consolidare a influenţei lor în societate, subminând astfel,
principalele fundamente ale ordinii sociale" 6 6 . Nu încape nici o îndoială că
elementele criminale nu ezită să recurgă la coruperea unor personalităţi politice
de primă mărime, pentru a le folosi, apoi, în scopul eludării legilor şi tolerării
sau chiar muşamalizării activităţii infracţionale. Gravitatea acestor forme de
corupţie, practicate de crima organizată ne obligă la o analiză deosebit de
atentă şi responsabilă a acestor încălcări ale dreptului 6 7 .
în faţa unor asemenea fenomene, al căror grad de periculozitate socială
este foarte ridicat se impun: măsuri legislative adecvate; un corp specializat în
urmărirea şi cercetarea lor; aplicarea unor pedepse exemplare celor vinovaţi
atât de comiterea lor, cât şi de tolerarea şi muşamalizarea lor.
Absenţa măsurilor sancţionatorii adecvate şi, îndeosebi, recurgerea la
metode şi mijloace care să permită reţelelor criminale să se sustragă urmăririi
şi pedepsirii, va duce la proliferarea corupţiei şi crimei organizate, care va
prinde în tentaculele ei criminale sectoare economice şi sociale tot mai
importante şi va pune în pericol viaţa, integritatea corporală şi sănătatea a tot
mai mulţi oameni 8 .

în raport cu gravitatea socială a încălcărilor respective sunt cunoscute

măsuri de pedepsire şi sancţionare care, totodată, constituie garanţii ale
asigurării realizării dreptului. Desigur, toate aceste măsuri sancţionatorii
urmăresc - în afara izolării şi pedepsirii celui vinovat în raport cu fapta săvârşită
- şi reeducarea lui şi redarea în cadrul societăţii. în acelaşi timp, aceste măsuri
au o influenţă socială preventivă importantă, determinând tot mai mult membrii
societăţii să înţeleagă necesitatea respectării stricte şi necondiţionate a legii şi
a celorlalte acte normative bazate pe lege.

III. Condiţiile răspunderii juridice

Este uşor de înţeles că răspunderea juridică implică mai multe cerinţe.

Absenţa acestor cerinţe face imposibilă determinarea măsurii în care cel în
cauză este sau nu este vinovat.

Ibidem.
Ibidem.
O analiză mai amplă esta făcută în studii sociologice şi la cursurile de drept penal.
Tocmai, de aceea, în al treilea subcapitol al temei, ne oprim pe larg asupra cercetării şi urmăririi
infracţiunilor, inclusiv a corupţiei şi a crimei organizate.

316
 Cercetarea ştiinţifică a dus la concluzia că răspunderea juridică se poate
declanşa numai în cazul în care: se constată o conduită ilicită; este vorba
despre vinovăţia celui în cauză; există o legătură cauzală între faptă şi rezultat.

§ 1 . Conduita ilicită

Numai în cazul în care acţiunea sau inacţiunea respectivă este urmarea

unui comportament ilicit poate interveni răspunderea juridică penală, admi­
nistrativă, disciplinară sau civilă.
Aşa cum am subliniat în capitolele anterioare, dacă norma juridică obligă
la o anumită conduită, la un anumit comportament, iar subiectul încalcă
această obligaţie, se poate aplica sancţiunea prevăzută de norma respectivă.
Deci, caracterul ilicit al comportamentului este stipulat în norma juridică şi nu
este lăsat la aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia.
Norma juridică apără un raport juridic, prevenind încălcarea prescrip-
ţiunilor exprese cu privire la conduita părţilor în acest raport (a drepturilor şi
obligaţiilor stipulate în textul în cauză). Aşadar, o primă condiţie a declanşării
răspunderii juridice o constituie conduita ilicită a persoanei, adică nesocotirea
de către aceasta a prevederilor legale.

§2. Vinovăţia

Toate tratatele de drept definesc vinovăţia ca "un element constitutiv al

răspunderii juridice". Vinovăţia este o condiţie subiectivă a răspunderii juridice,
deoarece presupune recunoaşterea capacităţii celor în cauză de a acţiona cu
discernământ. Vinovăţia presupune existenţa unui comportament - concretizat
într-o acţiune sau inacţiune - pentru care a optat deliberat persoana respectivă,
asumându-şi riscurile încălcării legii.
Dacă fapta este săvârşită fără vinovăţie, răspunderea juridică este
exclusă. Legea stipulează împrejurările care exclud răspunderea, ca urmare a
absenţei vinovăţiei. Astfel, minoritatea presupune insuficienţa discernământului
şi o precară experienţă de viaţă; alienaţia mintală este o împrejurare care
exclude vinovăţia, ca urmare a iresponsabilităţii persoanei în cauză. La aceste
împrejurări, care exclud vinovăţia, se adaugă - în baza legii - altele, cum ar fi:
cazul fortuit; starea de necesitate; legitima apărare; constrângerea morală.
Aceste împrejurări determină modificări de ordin biologic-fiziologic, ca urmare a
unor presiuni exterioare asupra psihicului subiectului, de natură a antrena
asemenea instincte, cum sunt: cel de conservare a vieţii în cazul legitimei
apărări; cel privind protecţia unor valori (în cazul stării de necesitate). în cazul
cutremurului din martie 1977, mai multe persoane, aflate la cinematograful
Scala din Capitală, au fost grav rănite de busculada care a fost provocată.
Oamenii voiau să-şi salveze propria viaţă, busculând şi îmbrâncind pe ceilalţi,
pentru a ieşi din interiorul sălii ce era în pericol iminent de prăbuşire.
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă, când
persoana în cauză acţionează deliberat pentru producerea efectului sau
indirectă, când persoana cunoaşte urmările, dar le tratează cu indiferenţă.

317
 Culpa este vinovăţia persoanei care nu prevede consecinţele faptei sale,
dar ar fi trebuit să le prevadă. Exemplul cel mal uşor de perceput este cazul
şoferului care conduce maşina cu viteză excesivă şi nu mai poate opri la timp
pentru a evita o coliziune sau, mai grav, pentru a evita lovirea unei persoane,
care uneori provoacă moartea acesteia. Desigur, şoferul nu a prevăzut şi,
evident, nici.n-a dorit, să lovească mortal o persoană, dar - conducând cu
viteză excesivă - trebuia să prevadă că s-ar putea ajunge la lovirea gravă a
unei persoane.
în practică se întâlneşte vinovăţia din culpă, ca urmare a imprudenţei, deci
a lipsei de diligentă a celui vinovat, sau ca urmare a neglijenţei, cum este cazul
în care este uitat aragazul deschis, iar în urma unei puternice emanaţii de gaze
se produce o explozie soldată cu pierderi de vieţi omeneşti şi cu importante
pagube materiale.

§3. Legătura cauzală

în toate analizele efectuate până în prezent s-a subliniat că între cauză şi

efect trebuie să fie o legătură, care este o cerinţă obiectivă a răspunderii. Un
infractor pătrunde într-o locuinţă prin efracţie pentru a sustrage un bun sau
pentru a săvârşi o crimă. într-un contract de vânzare-cumpărare, cei doi -
vânzătorul şi cumpărătorul - se înţeleg asupra unui preţ, dar declară oficial alt
preţ, cu scopul de nu-şi achita obligaţiile reale de plată către stat etc.
Norma juridică prevede că rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa
nemijlocită a acţiunii persoanei respetive. Astfel, legătura cauzală este o altă
cerinţă expresă a vinovăţiei.
Este necesar să precizăm că răspunderea juridică implică existenţa
cumulativă a acestor cerinţe: conduita ilicită; vinovăţia; legătura cauzală.

IV. Rolul organelor statului în c o m b a t e r e a şi prevenirea

încălcărilor dreptului

Cercetarea încălcărilor dreptului este de competenţa organelor de stat

abilitate. La alte cursuri (drept penal; civil; administrativ; dreptul muncii) se vor
analiza sarcinile specifice ale acestor organe, în raport de încălcările de lege
supuse cercetării.

§ 1 . Necesitatea prevenirii încălcărilor dreptului

Mai multe organe de stat: poliţie; gardă financiară; curţi de conturi;

procuratură; instanţe judecătoreşti etc. au sarcini expres stipulate în lege
privind descoperirea, cercetarea şi sancţionarea încălcărilor dreptului.
Fără îndoială că una din cele mai importante îndatoriri ale acestor organe
o constituie prevenirea încălcărilor dreptului. Cu privire la modalităţile concrete
în care se îndeplineşte această îndatorire majoră se va insista la celelalte
cursuri de specialitate.

318
 în cele ce urmează vom enunţa numai unele aspecte din activitatea
procuraturii şi instanţelor judecătoreşti.
După cum se ştie, "urmărirea penală se efectuează de către procurori şi
de către organele de cercetare penală" 6 9 . în baza legii, organele de cercetare
penală sunt: a. organele de cercetare ale poliţiei; b. organele de cercetare
specială" 70 . Ca organe de cercetare ale politiei funcţionează "lucrătorii operativi
anume desemnaţi din Ministerul de lnterne" r i .

a. îndatorirea de a afla adevărul

Principala obligaţie a organului de urmărire penală constă în strângerea

robelor "necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub
toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia" 7 2 .
în acelaşi timp, organul de urmărire penală are obligaţia să strângă date
"cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea
infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea
cauzei" 73 .
Strângerea probelor în favoarea sau în defavoarea învinuitului sau
inculpatului este obligatorie "chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte
fapta" 7 4 .
Legea dispune ca procurorul să exercite "supravegherea asupra actelor
de urmărire penală" 7 5 . în ceea ce îl priveşte, procurorul "poate să efectueze
orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează" 7 6 . Mai
mult, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în
infracţiunile de omor, în cele privind determinarea sau înlesnirea sinuciderii, în
cele de lipsire de libertate în mod ilegal, punerii sau ţinerii unei persoane în
stare de sclavie, supunere la muncă forţată sau obligatorie, piraterie, tâlhărie în
paguba proprietăţii publice, dacă tâlhăria a avut ca efect moartea victimei sau
alte consecinţe deosebit de grave, luarea de mită, darea de mită, traficul de
influenţă, arestarea ilegală şi cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă,
falsificarea de monede sau alte valori, falsificarea de timbre, mărci sau de
bilete de transport, falsificarea de valori străine, concurenţa neloială,
deturnarea de fonduri şi în alte infracţiuni grave 7 7 .
Este de observat că legiuitorul a statuat că organul de urmărire penală,
sesizat potrivit legii 7 8 "este dator să-şi verifice comptenţa" 7 9 . în cazul în care

Art. 2 0 1 , alin. 1, Codul de procedură penală, Editura "Cutuma", Bucureşti, 1992.

Ibldem, art. 2 0 1 , alin.3.
Ibidem, art. 2 0 1 , alin.3.
Ibidem, art. 202, alin.1. Este important de reţinut că legea obligă organul de urmărire să adune
probele "atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului". (Ibidem, subl. ns.)
Ibidem, art. 202, alin.4.
Ibidem, art. 202, alin.2.
Ibidem, art. 209, alin.1.
Ibidem, art. 209, alin.2.
Ibidem, art. 209, alin.3. Textul enumera în mod precis toate infracţiunile în care efectuarea
urmăririi de către procuror este obligatorie.
Vezi art. 2 2 1 , Codul de procedură penală, loc. cit.
Art. 210, alin.1, Codul de procedură penală, loc.cit.

319
constată că nu este competent, trimite cauza "procurorului care exercită
supravegherea, în vederea sesizării organului competent" 8 0 .

b. Obligaţia de a descoperi orice infracţiune şi de a trage la

răspundere orice infractor

în baza reglementărilor în vigoare, procurorul - exercitând supravegherea

respectării legii în activitatea complexă de urmărire penală - "veghează ca orice
infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi
ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală" 8 1 .
în exercitarea acestor importante obligaţii "procurorul veghează ca nici o
persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege" 8 2 . Legea îl împuterniceşte pe procuror să "ia măsuri" şi să
dea "dispoziţii în scris şi motivat" 8 3 pentru ca infracţiunea comisă să nu
rămână nedescoperită, iar vinovatul să se sustragă de la răspunderea penală,
în acest scop, procurorul "poate să asiste la efectuarea oricărui act de
cercetare penală sau să-l efectueze personal" 8 4 . Mai mult, procurorul este
îndrituit "să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală,
care este obligat să-l trimită cu toate actele materiale şi datele privitoare la
fapta care formează obiectul cercetării" 8 5 . Studiind aceste materiale şi date şi
evaluând stadiul cercetării, procurorul "poate să dea dispoziţii cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală" 8 6 . Evident, dispoziţiile date de
procuror "sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală" 8 7 .
Atât actele de urmărire penală pe care le efectuează personal, ca şi
dispoziţiile pe care le dă organelor de ceercetare penală, trebuie să aibă
permanent în atenţie îndeplinirea obligaţiei ce-i revine procurorului de a
descoperi orice infracţiune şi de a trage la răspundere orice infractor. Activi­
tatea procurorului trebuie să garanteze că nici o persoană vinovată nu va scăpa
nepedepsită şi că nici un nevinovat nu va fi pedepsit pe nedrept.

c. Garantarea respectării legii

Fără îndoială că sarcina cea mai importantă a procurorului este aceea de

a garanta respectarea legii. în sistemul nostru judiciar, după Revoluţia Română
din 1989, a fost repus în toată plenitudinea sa principiul prezumţiei de
nevinovăţie. Nu cel reţinut sau arestat este obligat să-şi demonstreze

Ibidem, art. 210, alin.2. Legea precizează că atunci când anumite acte de cercetare penală trebuie
efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate
să le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare (Art.
2 1 1 , alin.1).
Ibidem, art. 216, alin.1.
Ibidem, art. 216, alin.2.
Ibidem, art. 216, alin.4.
Ibidem, art. 218, alin.2.
Ibidem, art. 218, alin.2.
Ibidem, art. 219, alin.1.
Ibidem, art. 219, alin.2. Dacă organul de cercetare are obiecţii "poate sesiza pe procurorul şef al
unităţii sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe
executarea lor" (Ibidem).

320
nevinovăţia sa, ci organul de urmărire penală, care a dispus reţinerea sau
arestarea are îndatorirea să demonstreze că asemenea măsuri sunt
întemeiate.
în momentul când cercetarea penală a fost încheiată, procurorul -
studiind cu toată atenţia piesele existente la dosar - trebuie să constate dacă
"au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului"88 şi
dacă "urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal
administrate" 8 9 . în cazul în care "din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta
răspunde penal", dacă "acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul
urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi
dispune trimiterea în judecată" 9 . Dacă acţiunea penală a fost deja pusă în
mişcare "dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată" 9 1 .
Totodată, însă, procurorul - pe baza pieselor existente la dosar - poate
dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi
92
penale , când constată că fapta nu există; că nu este prevăzută de legea
penală; că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; că fapta nu
a fost săvârşită de invinuit sau inculpat; că faptei îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii; că există vreuna din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei; că lipseşte plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale; că a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului; că a
fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală; că s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; că există
autoritate de lucru judecat 9 3 .
Clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,
achitarea şi încetarea procesului penal pot fi dispuse de procuror la
propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu 9 4 .
Toate actele întreprinse de procuror şi toate dispoziţiile date organului
de cercetare penală vizează în mod constant garantarea respectării legii,
sarcină ce revine - după cum vom vedea în continuare - şi instanţelor de
judecată.

Ibidem, art. 262, alin.1.

Ibidem, art. 262, alin.2.
Ibidem.
Ibidem.
Ibidem, art. 262, alin.2, a.
Ibidem, art. 10.
Ibidem, art.11, alin.1. Procurorul dispune clasarea când nu există învinuit în cauză; dispune
scoaterea de sub urmărire când fapta nu există sau îi lipsesc elementele constitutive; dispune
încetarea urmăririi penale în cazurile enunţate la art. 10, lit. f-j, când există învinuit sau inculpat în
cauză. Achitarea şi încetarea procesului penal se pronunţă în cursul judecăţii

321
 §2. Un rol activ în aflarea adevărului şi realizarea influenţei educative
a judecăţii

în baza legii, instanţa de judecată "îşi exercită atribuţiile în mod activ, în

vederea aflării adevărului şi realizării rolului educativ al judecăţii" 9 5 . în acest
scop, instanţa urmează să-şi formeze "convingerea pe baza probelor
administrate în cauză şi potrivit conştiinţei juridice"96.
Rolul activ al instanţei în aflarea adevărului şi realizarea influenţei
educative a judecăţii este garantat de asemenea principii fundamentale cum
sunt: oralitatea dezbaterilor; nemijlocirea şi contradictorialitatea; publicitatea
şedinţei de judecată. Legea stipulează în mod expres că judecata cauzei "se
face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral,
nemijlocit şi contradictoriu" 9 7 . Numai în aceste condiţii, instanţa îşi poate forma
propriile ei convingeri, fiind în măsură să descifreze şi clarifice circumstanţele
reale ale săvârşirii faptei şi să afle cine se face într-adevăr vinovat de
comiterea ei.
Publicitatea şedinţei de judecată are - după cum o demonstrează expe­
rienţa - un rol important în realizarea influenţei educative a judecăţii 9 8 .
Şi nu încape nici o îndoială că "asigurarea apărării" 9 este indispensabilă
în elucidarea tuturor împrejurărilor comiterii faptei, în înţelegerea
circumstanţelor agravante sau atenuante care privesc pe făptuitor.

§3. Rolul educativ-preventiv al măsurilor sancţionatorii

întotdeauna măsurile sancţionatorii au avut şi au - în mod necesar - un rol

educativ-preventiv. Fiind obligat la repararea prejudiciului cauzat în cazul
nerespectării unor obligaţii civile izvorâte fie din contract, fie din delict sau
quasidelict, de regulă, cel vinovat trage concluziile ce se impun, îndeplinindu-şi,
apoi, cu bună-credinţă obligaţiile asumate.
Sancţiunile disciplinare aplicate celui vinovat de nerespectarea unei
obligaţii în relaţiile de serviciu contribuie, în cele mai multe cazuri, la corectarea
conduitei celui în cauză, constituind un semnal - cu influenţe educative
recunoscute - pentru comportamentul celorlalţi salariaţi.
Este indiscutabil, totodată, rolul educativ al pedepsei în cazul săvârşirii
unei infracţiuni. Asupra acestui rol s-au scris volume întregi, în care s-au
explicat atât circumstanţele executării pedepselor, cât şi comportamentul celor
condamnaţi. Este ştiut că, în baza legii, punerea în executare a pedepsei se
face "cu obligarea la muncă corecţională" 1 0 0 . Mai mult, în raport de
comportarea condamnatului, se poate hotărî reducerea pedepsei,, graţierea,
reabilitarea. Se înţelege că în cazul recidiviştilor se aplică pedepse mai mari,

Ibidem, art. 287, alin.1.

Ibidem, alin.2.
Ibidem, art. 289, alin.1.
Ibidem, art. 290.
Ibidem, art. 294.
5
Ibidem, art. 422

322
urmărindu-se descurajarea unui asemenea comportament antisocial şi
dându-se un semnal celor tentaţi să recidiveze.
Răspunderea juridică care înseamnă - aşa cum am arătat - consecinţa
nerespectării unei obligaţii sau comiterii unei fapte care atrage o sancţiune,
este un raport juridic care vizează apărarea ordinii de drept, apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor colectivităţii, având, în acelaşi
timp, un important rol educativ - preventiv.

V. Imperativul cooperării internaţionale

Poate niciodată nu s-a pus cu atâta acuitate, ca în zilele noastre,

problema dezvoltării cooperării internaţionale în efortul de descoperire,
cercetare şi sancţionare a încălcărilor dreptului, mai ales a acelora care
îmbracă forme de o periculozitate extremă pentru societate.
Analizele efectuate de către organismele specializate ale Naţiunilor Unite:
Comisia pentru Prevenirea Crimei şi pentru înfăptuirea Justiţiei Penale şi
Comisia pentru combaterea traficului şi consumului ilicit de stupefiante au
relevat că în prezent: crima organizată a depăşit graniţele naţionale, devenind
un pericol internaţional; reţelele criminale conlucrează între ele, având centre
de putere în mai multe ţări şi pregătind lovituri de anvergură chiar pe mai multe
continente; urmările actelor criminale se resimt concomitent în mai multe zone
şi regiuni ale lumii 1 0 1 .
în scopul prevenirii extinderii acestor grave fenomene, descoperirii şi
pedepsirii la timp a infractorilor s-a organizat o amplă cooperare internaţională
prin Interpol, pe de o parte, şi prin contacte şi acţiuni bilaterale şi multilaterale
de cooperare între organele abilitate din diferite ţări 1 0 2 . Numai în ultimii doi ani,
rezultatele înregistrate au fost remarcabile: au fost prevenite mai multe acţiuni
mafiote de anvergură 1 0 3 ; au fost arestate câteva reţele care se ocupau cu
traficul de droguri 1 4 ; au fost confiscate însemnate cantităţi de droguri, bani falşi
etc.
Rezultate apreciabile au fost înregistrate, îndeosebi, pe planul cooperării
regionale. Astfel, în cadrul Uniunii Europene s-au stabilit modalităţi rapide şi
eficiente de comunicare între organismele naţionale specializate şi s-au
convenit măsuri de reacţie promptă în cazul descoperirii unor acţiuni criminale
cu caracter organizat. Opinia specialiştilor este unanimă în privinţa
imperativului organizării cooperării regionale şi mondiale pentru combaterea
fenomenului criminal.
Atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional şi mondial s-a convenit că e
necesar să fie întreprinse măsuri practice pentru descoperirea şi pedepsirea
încălcărilor dreptului, punându-se accentul pe activitatea de prevenire a acestor
încălcări, aşa încât prevederile normele juridicce să fie rrespectate de toţi, iar
viaţa în societate să se întemeieze pe lege şi ordine, pe justiţie şi echitate.

Doc. E/CN.15/1998/Add.1

Vezi Commission on Narcotic Drugs, Doc. E/CN.7/1998/PC.7 din 14 ianuarie 1998.

104

323
 Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la cea de-a 51-a sesiune a sa, a
acordat o atenţie deosebită luptei împotriva "crimei organizate", incluzând în
programele adoptate, măsuri semnificative la nivel naţional şi internaţional.
1. Pe baza analizelor efectuate de către Comisia Naţiunilor Unite pentru
Prevenirea Crimei şi înfăptuirea Justiţiei Penale, organism cu sediul la Viena,
s-au desprins următoarele concluzii:
a. Crima organizată a luat proporţii îngrijorătoare în ultimul deceniu,
îndeosebi după Revoluţiile din '89 - '90 din Europa Centrală şi de Est, ca
urmare a pătrunderii unor elemente criminale notorii în această zonă şi
constituirii unor grupuri criminale, alcătuite din elemente infractoare din aceste
ţări.
b. Acţiunile acestor elemente criminale sunt deosebit de periculoase,
deoarece se bazează pe structuri naţionale şi transnaţionale, şi se
concentrează asupra pregătirii şi declanşării unor "lovituri de anvergură",
producând pagube însemnate economiilor ţărilor respective.
c. Structurile criminale au găsit un teren propice pentru a da "lovituri
răsunătoare", mai ales în aceste ţări, în condiţiile în care instituţiile juridice nu
erau pregătite să facă faţă aestui gen de "lovituri criminale", iar reglementările
juridice sunt prea blânde pentru a "descuraja elementele infractoare".
2. La sesiunile Comisiei pentru Prevenirea Crimei şi înfăptuirea Justiţiei
Penale, reprezentanţii organelor judiciare din ţările Central şi Est-Europene au
prezentat pe larg dificultăţile cu care se confruntă în lupta împotriva crimei
organizate, insistând asupra imperativului găsirii "căilor şi mijloacelor celor mai
adecvate" pentru a stopa "spirala criminalităţii", atât în ţările proprii, cât şi în
ţările vecine lor. Toţi participanţii la dezbateri au atras atenţia asupra necesităţii
dezvoltării cooperării între toate ţările europene, cu deosebire între cele din
Europa Centrală şi de Est în scopul:
a. Prevenirii unor asemenea fenomene infracţionale cum sunt: corupţia,
traficul ilicit de droguri şi arme; traficul organizat de persoane, contrabanda
etc;
b. Descoperirii la timp a elementelor infractoare, a conexiunilor acestora
cu elementele criminale de pe teritoriul naţional şi de pe teritoriile statelor
vecine, pentru a "distruge reţelele criminale" şi "împiedica refacerea lor";
c. Pedepsirii exemplare a infractorilor descoperiţi, aşa încât "prin măsurile
coercitive aplicate să fie descurajate fapte similare în viitor", realizându-se - în
felul acesta - una din funcţiile fundamentale ale activităţii organelor judiciare,
aceea a prevenirii şi controlului fenomenului infracţional.
3. Având în vedere faptul că activităţile criminale depăşesc prin amploarea
lor teritoriile naţionale ale statelor, mai multe delegaţii şi, în primul rând cele ale
ţărilor membre ale Uniunii Europene, au insistat asupra necesităţii "adoptării
unor măsuri la nivel regional şi internaţional", prin cooperarea organismelor
judiciare din ţările respective. Susţinând acest punct de vedere, reprezentanţii
ţării noastre, Poloniei şi altor ţări din Europa Centrală şi de Est s-au pronunţat
pentru aducerea acestor probleme în atenţia Adunării Generale a Naţiunilor
Unite. Astfel, la iniţiativa delegaţiei poloneze, s-a propus adoptarea unei
"Declaraţii asupra Crimei şi Securităţii Publice"; precum şi "Elaborarea unei
Convenţii Internaţionale împotriva Crimei Transnaţionale Organizate".

324
 Iniţiativa Poloniei a fost amplu dezbătută la Naţiunile Unite, delegaţia ţării
noastre pronunţându-se pentru pregătirea şi finalizarea Convenţiei de către
Comisia pentru Prevenirea Crimei şi înfăptuirea Justiţiei Penale de la Viena.
4. Dând curs deciziei Adunării Generale, Comisia pentru Prevenirea
Crimei examinează cu prioritate problemele combaterii crimei organizate, cu
accent asupra măsurilor ce se impun pentru stoparea şi prevenirea acestui
fenomen periculos.
5. în acet context, iniţiativele autorităţilor competente din ţara noastră
privind combaterea fenomenelor corupţiei au o importanţă deosebită,
constituindu-se într-o contribuţie necesară la eforturile comune întreprinse de
către alte ţări europene, în direcţia descoperirii şi pedepsirii reţelelor cu
caracter mafiot, a structurilor transnaţionale ale crimei organizate şi asigurarea
unui climat de ordine şi siguranţă publică. Este neîndoielnic că adoptarea, de
către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a "Declaraţiei asupra Crimei şi
Securităţii Publice" va avea un impact major în lupta declanşată pe plan
naţional pentru combaterea corupţiei şi a altor forme de manifestare a crimei
organizate la nivel naţional, regional şi mondial.

325
 DOCUMENTE

I.DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI*

I

PREAMBUL

Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor

familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul
libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la
acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care
fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor, eliberate
de teroare şi de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a
omului,
Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie protejate de un
sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrâns, ca mijloc suprem, la revoltă
împotriva tiraniei şi a asupririi,
Considerând că este esenţial să fie încurajată dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti între naţiuni,
Considerând că în Cartă, Naţiunile Unite au proclamat din nou credinţa lor
în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei
umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor şi că s-au hotărât să
favorizeze progresul social şi să instaureze condiţii mai bune de viaţă în cadrul
unei libertăţi mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze, în cooperare
cu Organizaţia Naţiunilor Unite, respectul universal şi efectiv al drepturilor
omului şi al libertăţilor fundamentale,
Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi
este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui
angajament,
Adunarea Generală,
Proclamă prezenta Declaraţie universală a drepturilor omului ca ideal
comun către care trebuie să tindă popoarele şi toate naţiunile pentru ca toate
persoanele şi toate organele societăţii, având în vedere permanent această
Declaraţie, să se străduiască, prin învăţătură şi educaţie, să dezvolte respectul
pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure, prin măsuri progresive de ordin
naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă
atât în cadrul statelor membre înseşi, cât şi în teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.

* Adoptată şi proclamată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A(lll) din 10 decembrie
1948.

326
 ARTICOLUL 1
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de
celelalte în spiritul fraternităţii.

ARTICOLUL 2
1. Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile
proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de rasă, de
culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie,
de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice
altă situaţie.
2. Pe lângă aceasta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul
politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care aparţine o
persoană, fie această ţară sau teritoriu independente, sub tutelă, neautonome
sau supuse unei limitări oarecare a suveranităţii.

ARTICOLUL 3

Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.

ARTICOLUL 4
Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în robie-; sclavia şi traficul cu sclavi
sunt interzise sub toate formele lor.
ARTICOLUL 5
Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.

ARTICOLUL 6
Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde
s-ar afla.

ARTICOLUL 7
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o
protecţie egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva
oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei
provocări la o astfel de discriminare.

ARTICOLUL 8
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor
judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce
îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.

ARTICOLUL 9

Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

ARTICOLUL 10
Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod
echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie

327
asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptată împotriva ei.

ARTICOLUL 11
1. Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până
când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în
cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.
2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în
momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica nici o
pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost
comis actul delictuos.

ARTICOLUL 12
Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în
familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale
onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii
împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.

ARTICOLUL 13
1. Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în
interiorul unui stat.
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa,
şi de a reveni în ţara sa.

ARTICOLUL 14
1. în cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să caute azil şi să
beneficieze de azil în alte ţări.
2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe
comiterea unei crime de drept comun sau pe acţiuni contrare scopurilor şi
principiilor Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 15
1. Orice individ are dreptul la o cetăţenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa, nici de dreptul
de a-şi schimba cetăţenia.

ARTICOLUL 16
1. Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie
în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească şi să
întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul
căsătoriei şi la desfacerea ei.
2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin
al viitorilor soţi.
3. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul
la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

328
 ARTICOLUL 17
1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere
cu alţii.

2. Nimeni nu va fi lipsit în j n o d arbitrar de proprietatea sa.

ARTICOLUL 18
Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei;
acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum
şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în
colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea
de rituri.
ARTICOLUL 19
Orice individ are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce
implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a
primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice
mijloc de exprimare.

ARTICOLUL 20
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere
paşnică.

2. Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie.

ARTICOLUL 21
1. Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice
ale ţării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi.
2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile
publice ale ţării sale.
3. Voinţa poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie
exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu
universal egal şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să
asigure libertatea votului.
ARTICOLUL 22
Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la
securitate socială; ea este îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor
economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea şi libera
dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională,
ţinându-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări.

ARTICOLUL 23
1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la
condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotire împotriva
şomajului.
2. Toţi oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal penru
muncă egală.
3. Orice om care munceşte are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi
satisfăcătoare care să-i asigure lui, precum şi familiei sale o existenţă

329
conformă cu demnitatea umană şi completată, dacă este cazul, cu alte
mijloace de protecţie socială.
4. Orice persoană are dreptul să întemeieze cu alte persoane sindicate şi
de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

ARTICOLUL 24
Orice persoană are dreptul la odihnă şi la timp liber şi îndeosebi la o
limitare rezonabilă a timpului de muncă, precum şi la concedii periodice plătite.

ARTICOLUL 25
1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării
sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare, are dreptul
la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau
în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor
împrejurări independente de voinţa sa.
2. Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire speciale. Toţi copiii,
indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de
aceeaşi ocrotire socială.

ARTICOLUL 26
1. Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită,
cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi de bază. învăţământul
elementar este obligatoriu. învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie
accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe
baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit.
2. Educaţia trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii
umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile
fundamentale. Ea trebuie să stimuleze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între
toate popoarele şi între toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi
dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
3. Părinţii au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează
să fie dată copiilor lor.

ARTICOLUL 27
1. Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viaţa culturală a
colectivităţii, să se bucure de arte şi să participe la progresul ştiinţiic şi la
binefacerile care rezultă din acesta.
2. Fiecare are dreptul la protecţia intereselor morale şi materiale care
decurg din orice operă ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

ARTICOLUL 28
Fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şi interna­
ţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile
enunţate în prezenta Declaraţie să-şi poată găsi o realizare deplină.

330
 ARTICOLUL 29
1. Individul are îndatoriri faţă de colelctivitate, numai în cadrul acesteia
d posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
2. în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este
pusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării
;unoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea
tisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale,
r-o societate democratică.
3. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie execitate
ntrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 30
Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca
plicând pentru un stat, un grup sau persoană dreptul de a se deda la vreo
tivitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea drepturilor
libertăţilor enunţate în prezenta Declaraţie.

331
 II.PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA
DREPTURILE CIVILE Şl POLITICE*

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei
umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor omului,
idealul fiinţei umane libere, bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de
teamă şi de mizerie, nu poate fi realizată decât dacă se creează condiţii care să
permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile
sale economice, sociale sau culturale,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
rerspectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă
de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să
respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÂI

ARTICOLUL 1
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. în virtutea acestui
drept, ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea
economică, socială şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de
bogăţiile şi resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg
din cooperarea economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului
reciproc, şi din dreptul internaţional. în nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de
propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea
administrării de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să
înlesnească realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să
respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.

* Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Intrat în vigoare la 23 martie 1976, cf. art.49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la
art.41; la 28 martie pentru dispoziţiile de la art.41.
România a ratificat Pactul la 9 decembrie 1974.

332
 PARTEA A DOUA

ARTICOLUL 2
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze
tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile
recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare,
religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura lor
constituţională şi cu dispoziţiile prezentului Pact, să adopte măsurile care să
permită luarea unor măsuri legislative sau de alt ordin, menite să traducă în viaţă
drepturile recunocute în prezentul Pact care nu ar fi încă în vigoare.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează:
a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi
recunoscute în prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs
efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acţionând în
exerciţiul funcţiunilor lor oficiale;
b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori
legislativă sau orice altă autoritate competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărî
asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs şi să dezvolte
posibilităţile de recurs jurisdicţional;
c) să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs
care a fost recunosut ca justificat.

ARTICOLUL 3
Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal al
bărbaţilor şi al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice
enunţate în prezentul Pact.

ARTICOLUL 4
1. în cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi
este proclamat printr-un act oficial, statele părţi la prezentul Pact pot ca, în limita
strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în
prezentul Pact, cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte
obligaţii ce le revin potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o
discriminare întemeiată exclusiv pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine
socială.
2. Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile
articolelor 6, 7, 8 (paragraful 1 şi 2), 11, 15, 16 şi 18.
3. Statele părţi la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie
ca prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite să
semnaleze de îndată celorlalte state părţi dispoziţiile de la care au derogat,
precum şi motivele care au provocat această derogare. O nouă comunicare va fi
făcută, prin acelaşi intermediu, la data la care ele au pus capăt derogărilor.

ARTICOLUL 5
1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând
pentru un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate

333
sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor
recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decît cele prevăzute în
Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile
fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la
prezentul Pact în aplicarea legii, a convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor,
sub pretextul că prezentul Pact nu rcunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte
într-o măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

ARTICOLUL 6
1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit
prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
2. în ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de
condamnare la moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai
grave, în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost
comisă, legislaţie care nu trebuie să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului
Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri
definitive pronunţată de un tribunal competent.
3. Când privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o
dispoziţie din prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să
deroge în vreun fel de la o obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei
pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau
comutarea pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea
pot fi acordate în toate cazurile.
5. O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime
comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor
femei gravide.
6. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se
întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la
prezentul Pact.

ARTICOLUL 7
Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante. în special, este interzis ca o persoană să fie supusă,
fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.

ARTICOLUL 8
1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate
formele, sunt interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau
obligatorie;

334
 b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând,
în ţările în care anumite crime pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de munci
forţate, executarea unei pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal
competent;
c) nu se consideră "muncă forţată sau obligatorie" în sensul prezentului
paragraf:
(i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal
unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat
condiţionat în urma unei asemenea decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă
este admisă, orice serviciu naţional cerut în virtutea legii acelora care fac
obiecţii pentru motive de conştiinţă;
(iii) orice seviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care
ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
(i) orice muncă sau orice serviciu care face parte din obligaţiile cetăţeneşti
normale.

ARTICOLUL 9
1. Orice individ are dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei sale. Nimeni
nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu pote fi privat de libertatea
sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre
motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri
care i se aduc.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale
va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte
autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie
judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care
urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regulă, dar punerea în
libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele
de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru
executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul
de a introduce o plângere în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască
neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă
detenţiunea este ilegală.
5. orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are
drept la o despăgubire.

ARTICOLUL 10
1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu
respectarea demnităţii inerente persoanei umane.
2. a) Persoanele aflate în prevenţie vor fi, în afară de circumstanţe
excepţionale, separate de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim distinct, potrivit
condiţiei lor de persoane necondamnate.
b) Tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în
legătură cu cazul lor cât mai repede cu putinţă.

335
 3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având
drept scop esenţial îndrerptarea lor şi reclasarea lor socială. Tinerii delincvenţi
vor fi separaţi de adulţi şi supuşi unui regim potrivit vârstei şi statutului lor legal.

ARTICOLUL 11
Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să
execute o obligaţie contractuală.

ARTICOLUL 12
1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are acolo
dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa
ţară.
3. Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decât dacă
acestea sunt pevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională,
ordinea publică, sănătatea şi moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora
şi sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu pote fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în ţară.

ARTICOLUL 13
Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul
Pact nu pote fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu
legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, trebuie să
aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării
sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori
de către una sau mai multe persoane special desemnate de numita autoritate,
fiind reprezentat în acest scop.

ARTICOLUL 14
1. Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice
persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi
public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege,
care să decidă asupra contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter
civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte
a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al
securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii
particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti
acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei,
publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei
hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul
minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende
matrimoniale ori la tutela copiilor.
2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este
prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod
legal.
3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul,
în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:

336
 a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi
în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi
să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa
unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de
a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din
oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;
e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină
înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martori
acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau
nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască
vinovată.
4. Procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vârsta lor şi de interesul
reeducării lor.
5. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a obţine
examinarea de către o instanţă superioară, în conformitate cu legea, a declarării
vinovăţiei şi a condamnării sale.
6. Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă
graţierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedeşte că s-a produs o
eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări
va primi o indemnizaţie în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit
că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în
întregime sau în parte.
7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru
care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate
cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări.

ARTICOLUL 15
1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie
un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care
au fost săvârşite. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai severă
decât aceea care era aplicabilă în momentul comiterii infracţiunii. Dacă ulterior
comiterii infracţiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse mai uşoare,
delincventul trebuie să beneficieze de aceasta.
2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui
individ din pricina unor acţiuni sau omisiuni care atunci când au fost săvârşite
erau considerate ca fapte criminale, potrivit principiilor generale de drept
recunoscute de toate naţiunile.

ARTICOLUL 16
Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea
juridică.

337
 ARTICOLUL 17
1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa
particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale
aduse onoarei şi reputaţiei sale.
2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri.

ARTICOLUL 18
1. Orice persoană are drept la libertatea gîndirii, conştiinţei şi religiei; acest
drept implică libertatea de a avea sau de adopta o religie sau o convingere la
alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea,
individual sau în comun, atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea
riturilor, prin practici şi prin învăţământ.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere
libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât
restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi
sănătăţii publice sau a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale
altora.
4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea
părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia
religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile lor convingeri.

ARTICOLUL 19
1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare;
acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de primi şi de a răspândi
informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de frontiere, sub formă orală,
scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol
comportă îndatoriri şi răspunderi speciale.
în consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite
în mod expres prin lege şi care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora;
b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii
publice.

ARTICOLUL 20
1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege.
2. orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o
incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzisă prin lege.

ARTICOLUL 21
Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu
poate fi supusă decât restricţiilor conforme cu legea şi necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii

338
publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi
libertăţile altora.

ARTICOLUL 22
1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv
dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor
sale.
2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute
de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau
moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora. Prezentul articol nu se
opune ca exercitarea acestui drept de către membrii forţelor armate şi ai poliţiei
să fie supusă unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia
din 1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi
ocrotirea dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere - sau să
aplice legea într-un mod care să aducă atingere - garanţiilor prevăzute în acea
Convenţie.

ARTICOLUL 23
1. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la
ocrotire din partea societăţii şi a statului.
2. Dreptul de a se căsători şi de întemeia o familie este recunoscut
bărbatului şi femeii, începând de la vârsta nubilă.
3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimţământul liber şi
deplin al viitorilor soţi.
4. Statele părţi la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura
egalitatea în drepturi ş i . răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul
căsătoriei şi atunci când ea se desface. în cazul desfacerii, se vor lua măsuri
pentru a se asigura copiilor ocrotirea necesară.

ARTICOLUL 24
1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, orgine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din
partea familiei sale, a societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere
condiţia de minor.
2. Orice copil trebuie să fie înregistrat după naştere şi să aibă un nume.
3. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie.

ARTICOLUL 25
Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările la
care se referă articolul 2 şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin
intermediul unor reprezentanţi liber aleşi:
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu
sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a
voinţei alegătorilor;

339
 c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiunile publice
din ţara sa.

ARTICOLUL 26
Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o
ocrotire egală din partea legii.
în această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să
garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei
discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare.

ARTICOLUL 27
în statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în
comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, viaţa lor culturală, de a profesa şi
practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.

PARTEA A PATRA

ARTICOLUL 28
1. Se instituie un Comitet al drepturilor omului (denumit în continuare, în
prezentul Pact, Comitetul). Acest Comitet este compus din optsprezece membri
şi are funcţiile stabilite în cele de mai jos.
2. Comitetul este compus din resortisanţi ai statelor părţi la prezentul Pact,
care trebuie să fie personalităţi de înaltă moralitate şi având o competenţă
recunoscută în domeniul drepturilor omului. Se va ţine seama de interesul pe
care îl prezintă participarea la lucrările Comitetului a câtorva persoane având o
experienţă juridică.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi şi exercită această funcţie cu titlu
individual.

ARTICOLUL 29
1. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret, dintr-o listă de candidaţi
care întrunesc condiţiile prevăzute în articolul 28, propuşi în acest scop de către
statele părţi la prezentul Pact.
2. Fiecare stat parte la prezentul Pact poate să propună cel mult doi
candidaţi. Aceşti doi candidaţi trebuie să fie resortisanţi ai statului care îi propune.
3. Candidatura aceleiaşi persoane poate fi propusă pentru o nouă alegere.

ARTICOLUL 30
1. Prima alegere va avea loc în cel mult şase luni de la data intrării în
vigoare a prezentului Pact.
2. Cu cel puţin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decât o
alegere pentru completarea unui loc declarat vacant în conformitate cu articolul
34, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite invită în scris statele părţi la

340
 2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă
alfabetică a candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul
Pact. Alegerea în vederea completării locului vacant va avea apoi loc în
conformitate cu dispoziţiile pertinente din această parte a Pactului.
3. Orice membru al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat
vacant, în conformitate cu articolul 33, face parte din Comitet până la data
expirării normale a mandatului membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet,
în conformitate cu dispoziţiile articolului menţionat.

ARTICOLUL 35
Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor
Unite, remuneraţii prelevate din fondurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în condiţii
stabilite de Adunarea generală, luându-se în considerare importanţa funcţiilor
Comitetului.

ARTICOLUL 36
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia
Comitetului personalul şi mijloacele necesare pentru a îndeplini în mod eficient
funcţiile care îi sunt încredinţate în virtutea prezentului Pact.

ARTICOLUL 37
1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite convoacă membrii
Comitetului, pentru prima reuniune, la sediul organizaţiei.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut
prin regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obişnuit, la sediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.

ARTICOLUL 38
înainte de a intra în funcţie, orice membru al Comitetului trebuie să-şi ia, în
şedinţă publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini funcţia cu deplină
imparţialitate şi conştiinciozitate.

ARTICOLUL 39
1. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului
sunt reeligibili.
2. Comitetul stabileşte el însuşi regulamentul său interior; acesta trebuie să
cuprindă însă, între altele, următoarele dispoziţii:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.

ARTICOLUL 40
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra
măsurilor pe care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în
prezentul Pact, precum şi asupra progreselor realizate în folosinţa acestor
drepturi:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru
fiecare stat parte interesat, în ceea ce îl priveşte;

342
 2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă
alfabetică a candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul
Pact. Alegerea în vederea completării locului vacant va avea apoi loc în
conformitate cu dispoziţiile pertinente din această parte a Pactului.
3. Orice membru al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat
vacant, în conformitate cu articolul 33, face parte din Comitet până la data
expirării normale a mandatului membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet,
în conformitate cu dispoziţiile articolului menţionat.

ARTICOLUL 35
Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor
Unite, remuneraţii prelevate din fondurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în condiţii
stabilite de Adunarea generală, luându-se în considerare importanţa funcţiilor
Comitetului.

ARTICOLUL 36
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia
Comitetului personalul şi mijloacele necesare pentru a îndeplini în mod eficient
funcţiile care îi sunt încredinţate în virtutea prezentului Pact.

ARTICOLUL 37
1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite convoacă membrii
Comitetului, pentru prima reuniune, la sediul organizaţiei.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut
prin regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obişnuit, la sediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.

ARTICOLUL 38
înainte de a intra în funcţie, orice membru al Comitetului trebuie să-şi ia, în
şedinţă publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini funcţia cu deplină
imparţialitate şi conştiinciozitate.

ARTICOLUL 39
1. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului
sunt reeligibili.
2. Comitetul stabileşte el însuşi regulamentul său interior; acesta trebuie să
cuprindă însă, între altele, următoarele dispoziţii:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.

ARTICOLUL 40
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra
măsurilor pe care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în
prezentul Pact, precum şi asupra progreselor realizate în folosinţa acestor
drepturi:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru
fiecare stat parte interesat, în ceea ce îl priveşte;

342
 b) după aceea, de fiecare dată când Comitetul i-o va cere.
2. Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite care le va transmite spre examinare Comitetului. Rapoartele vor
trebui să indice, dacă va fi cazul, factorii şi dificultăţile care afectează punerea în
aplicare a dispoziţiilor prezentului Pact.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate, după consultări
cu Comitetul, să transmită instituţiilor specializate interesate copia oricăror părţi
din rapoarte care pot avea legătură cu sfera lor de competenţă.
4. Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părţi la prezentul Pact.
El înaintează statelor părţi propriile sale rapoarte, precum şi orice observaţii
generale pe care le socoteşte potrivite. Comitetul poate, de asemenea, să
transmită Consiliului Economic şi Social aceste observaţii, însoţite de copii ale
rapoartelor pe care le-a primit de la statele părţi la prezentul Pact.
5. Statele părţi la prezentul Pact pot să prezinte Comitetului comentarii cu
privire la orice observaţie făcută în virtutea paragrafului 4 al prezentului articol.

ARTICOLUL 41
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate, în virtutea prezentului articol, să
declare în orice moment că recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi
examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-şi
îndeplineşte obligaţiile ce decurg din prezentul Pact. Comunicările prezentate în
virtutea prezentului articol nu pot fi primite şi examinate decât dacă ele emană de
la un stat parte care a făcut o declaraţie prin care recunoaşte, în ceea ce îl
priveşte, competenţa Comitetului. Comitetul nu va primi nici o comunicare
privitoare la un stat parte care nu a făcut o asemenea declaraţie. Comunicărilor
primite în conformitate cu prezentul articol li se aplică următoarea procedură:
a) Dacă un stat parte la prezentul Pact socoteşte că un alt stat, de
asemenea parte la Pact, nu aplică dispoziţiile Pactului, el poate, printr-o
comunicare scrisă să atragă atenţia acelui stat asupra chestiunii. în termen de
trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar va furniza statului care a
adresat comunicarea explicaţii sau orice alte declaraţii scrise lămurind
chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cât este posibil şi util, indicaţii asupra
regulilor sale de procedură şi asupra căilor de recurs fie folosite deja, fie
pendinte, fie deschise încă.
b) Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării originale de către
statul destinatar chestiunea nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două
state părţi interesate, şi unul şi altul vor avea dreptul de a o supune Comitetuluui,
adresând câte o notificare Comitetului şi celuilalt stat interesat.
c) Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decât
după ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost utilizate şi
epuizate, în conformitate cu principiile de drept internaţional unanim recunoscute.
Această regulă nu se aplică însă în cazurile în care procedurile de recurs
depăşesc termenele rezonabile.
d) Şedinţele în care Comitetul examinează comunicările prevăzute în
prezentul articol sunt secrete.
e) Sub rezerva dispoziţiilor alineatului c) Comitetul îşi va oferi bunele oficii
statelor părţi interesate, spre a se ajunge la o soluţionare amiabilă a chestiunii,

343
întemeiată pe respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum
le recunoaşte prezentul Pact.
f) în orice cauză care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părţi
interesate, la care se referă alineatul b), să-i furnizeze orice informaţie pertinentă.
g) Statele părţi interesate la care se referă alineatul b) au dreptul de a fi
reprezentate cu prilejul examinării problemei de către Comitet şi de a prezenta
observaţii orale sau scrise, ori în ambele forme.
h) In termen de douăsprezece luni din ziua când a primit notificarea la care
se referă alineatul b), Comitetul trebuie să prezinte un raport.
i) Dacă s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului a),
Comitetul se mărgineşte, în raportul său, la o scurtă expunere a faptelor şi a
soluţiei survenite;
ii) Dacă nu s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului
e), Comitetul se mărgineşte în raportul său la o scurtă expunere a faptelor, textul
observaţiilor scrise şi procesul-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele
părţi interesate vor fi alăturate raportului.
Raportul pentru fiecare cauză va fi comunicat statelor părţi interesate.
2. Dispoziţiile prezentului articol vor intra în vigoare când zece părţi la
prezentul Pact vor fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1 din prezentul
articol. Declaraţia menţionată va fi depusă de către statul parte Secretarului
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care o va transmite în copie celorlalte
state părţi. O declaraţie poate fi retrasă oricând printr-o notificare adresată
Secretarului general. Această retragere nu va aduce atingere examinării oricărei
chestiuni care face obiectul unei comunicări deja transmise în virtutea prezentului
articol; nici o altă comunicare a unui stat parte nu va fi însă primită după ce
Secretarul general va primi notificarea de retragere a declaraţiei, decât dacă
statul parte interesat va fi făcut o nouă declaraţie.

ARTICOLUL 42
1. a) Dacă o chestiune supusă Comitetului în conformitate cu articolul 41 nu a
fost soluţionată spre satisfacţia statelor părţi interesate, Comitetul poate, cu
asentimentul prealabil al acestora, să desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc
(denumită în continuare Comisia). Comisia îşi oferă bunele oficii statelor părţi
interesate spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii, întemeiată pe
respectarea prezentului Pact.
b) Comisia se compune din cinci membri numiţi cu acordul statelor părţi
interesate. Dacă ele nu ajung în termen de trei luni la o înţelegere asupra
compunerii Comisiei în întregime sau în parte, membrii Comisiei în privinţa cărora
nu s-a realizat acordul vor fi aleşi dintre membrii Comitetului, cu o majoritate de
două treimi din membrii Comitetului.
2. Membrii Comisiei îşi exercită funcţia cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie
resortisanţi nici ai statelor părţi interesate, nici ai unui stat care nu este parte la
prezentul Pact şi nici ai unui stat parte care nu a făcut declaraţia prevăzută de
articolul 4 1 .
3. Comisia îşi alege preşedintele şi îşi adoptă regulamentul interior.
4. Comisia îşi ţine şedinţele în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva. Cu toate acestea, ea se poate

344
întruni în orice alt loc potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultându-se cu
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu statele părţi interesate.
5. Secretariatul prevăzut în articolul 36 îşi va oferi serviciile comisiilor
desemnate în virtutea prezentului articol.
6. Informaţiile obţinute şi examinate de Comitet sunt puse la dispoziţia
Comisiei, iar Comisia poate să ceară statelor părţi interesate să-i furnizeze orice
informaţii complementare pertinente.
7. După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz
într-un termen maxim de douăsprezece luni de când a fost sesizată, Comisia
supune un raport preşedintelui Comitetului, care îl va comunica statelor părţi
interesate:
a) Dacă Comisia nu poate să termine examinarea chestiunii în
douăsprezece luni, ea se mărgineşte să arate pe scurt în raportul său stadiul în
care se află examinarea chestiunii;
b) dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe
respectarea drepturilor omului recunoscute în prezentul Pact, Comisia se
mărgineşte să arate pe scurt, în raportul său, faptele şi soluţia la care s-a ajuns.
c) dacă nu s-a ajuns la o soluţionare în sensul alineatului b), în raportul
Comisiei vor figura concluziile sale cu privire la toate aspectele de fapt ale
chesiunii dezbătute de statele părţi interesate, precum şi constatările sale cu
privire la posibilităţile de soluţionare amiabilă a cauzei; raportul va cuprinde, de
asemenea, observaţiile scrise şi un proces-verbal al observaţiilor orale prezentate
de statele părţi interesate;
d) dacă raportul Comisiei este înaintat în conformitate cu alineatul c), statele
părţi interesate vor înştiinţa pe preşedintele Comitetului, în termen de trei luni de
la primirea raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate de raportul Comisiei.
8. Dispoziţiile precedentului articol nu aduc atingere atribuţiilor Comitetului
prevăzute în articolul 4 1 .
9. Toate cheltuielile membrilor Comisiei se repartizează în mod egal între
statele părţi interesate, pe baza unui calcul estimativ stabilit de Secretarul general
al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
10. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este împuternicit ca,
dacă este nevoie, să plătească cheltuielile membrilor Comisiei înainte ca
rambursările să fi fost efectuate de statele părţi interesate, în conformitate cu
paragraful 9 al prezentului articol.

ARTICOLUL 43
Membrii Comitetului şi membrii Comisiilor de conciliere ad-hoc care ar putea
fi desemnaţi în conformitate cu articolul 42 au drept la înlesnirile, privilegiile şi
imunităţile recunoscute experţilor în misiune ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa
cum sunt ele enunţate în secţiunile pertinente ale Convenţiei cu privire la
privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 44
Dispoziţiile de punere în practică a prezentului Pact se aplică fără a aduce
atingere procedurilor instituite în materie de drepturi ale omului în virtutea sau
potrivit instrumentelor constitutive şi convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
instituţiilor specializate şi nu împiedică statele părţi de a recurge la alte proceduri

345
pentru soluţionarea unui diferend în conformitate cu acordurile internaţionale
generale sau speciale care le leagă.

ARTICOLUL 45
Comitetul supune în fiecare an Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin
intermediul Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale.

PARTEA A CINCEA

ARTICOLUL 46
Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând
atingere dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi celor ale constituţiilor instituţiilor
specializate care definesc răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor specializate cu privire la chestiunile prevăzute în
prezentul Pact.

ARTICOLUL 47
Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere
dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi
în mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

PARTEA A ŞASEA

ARTICOLUL 48
1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau membru al uneia dintre instituţiile sale
specializate, oricărui stat parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum
şi oricărui alt stat invitat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să devină parte
la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi
depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă
paragraful 1 din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite informează toate
statele care au semnat prezentul pact sau care au aderat la el despre depunerea
fiecărui instrument de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 49
1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de al treizeci şi cincilea
instrument de ratificare sau aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera
la el după depunerea celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau

346
de aderare, pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către
acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 50
Dispoziţiile prezentului Pact se aplică fără nici o limitare sau excepţie tuturor
unităţilor constitutive ale statelor federative.

ARTICOLUL 51
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să-i
depună textul la Secretatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul
general va transmite apoi toate proiectele de amendament statelor părţi la prezentul
Pact, cerându-le să-i comunice dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor
părţi pentru a examina aceste propuneri şi a le supune votării. Dacă cel puţin o
treime din state se declară în favoarea acestei convocări, Secretarul general va
convoca conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament
adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă, va fi supus spre
aprobare Adunării Generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi acceptate de o majoritate de două treimi a
statelor părţi la prezentul Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli
constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru
statele părţi care le-au acceptat, celelalte părţi rămânând legate de dispoziţiile
prezentului Pact şi de orice amendament pe care l-au acceptat anterior.

ARTICOLUL 52
Independent de notificările prevăzute în paragraful 5 al articolului 48,
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele la care se
referă paragraful 1 al menţionatului articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 48;
b) cu privire la data când prezentul Pact va intra în vigoare în conformitate cu
articolul 49 şi la data când vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul
51.

ARTICOLUL 53
1. Prezentul Pact, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, rusă şi spaniolă
sunt în egală măsură autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor
statelor la care se referă articolul 48 câte o copie după prezentul Pact.

347
 COMENTARIU GENERAL Nr.23(50) (ART.27)*

COMENTARIUL GENERAL A D O P T A T DE CĂTRE COMITETUL O.N.U.

PENTRU DREPTURILE OMULUI ÎN BAZA ART. 49 ALIN. 4 DIN PACTUL
INTERNAŢIONAL PRIVIND DREPTURILE CIVILE Şl POLITICE

1. Art. 27 din Pact prevede că, în acele state în care există minorităţi etnice,
religioase sau lingvistice, persoanelor care aparţin acestor minorităţi nu le va fi
încălcat dreptul de a se bucura, în comun cu ceilalţi membri ai grupului, de
propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi
propria lor limbă. Comitetul observă că acest articol stabileşte şi recunoaşte un
drept care este conferit unor persoane aparţinând grupurilor minoritare şi care
este distinct şi complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care acestea
se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană umană.
2. în unele comunicări supuse atenţiei Comitetului în baza Protocolului
facultativ, dreptul recunoscut în art. 27 a fost confundat cu dreptul popoarelor la
autodeterminare proclamat de art. 1 al Pactului. în diferite rapoarte prezentate de
către statele părţi, în baza art. 40 din Pact, obligaţiile incumbând acestora în
virtutea art. 27 au fost uneori confundate cu obligaţia prevăzută de art. 2(1) de a
asigura şi respecta drepturile garantate prin Pact, fără discriminare şi în condiţii
de egalitate în faţa legii şi protecţie egală a legii prevăzute de art.26.
3.1. Pactul prevede o distincţie între dreptul la autodeterminare şi drepturile
protejate prin art.27. Primul apare ca un drept aparţinând popoarelor şi este
tratat într-o parte separată a pactului (Partea I). Autodeterminarea nu este un
drept care poate fi valorificat în cadrul Protocolului adiţional. Pe de altă parte, art.
27 se referă la drepturi aparţinând indivizilor ca atare şi este inclus, ca şi
articolele referitoare la alte drepturi personale conferite indivizilor în Partea a lll-a
a Pactuluui, putând fi valorificat în baza provederilor protocolului adiţional.
3.2. Exerciţiul drepturilor la care se referă art.27 nu aduce atingere
integrităţii teritoriale şi suveranităţii statelor părţi. în acelaşi timp, unul sau altul din
aspectele pe care le implică drepturile indivizilor apărate prin art. 27 de pildă, de a
se bucura de o cultură aparte, s-ar putea traduce într-un mod de viaţă străin,
legat de teritoriu şi de folosinţa asupra resurselor acestuia. Această situaţie este
relevantă îndeosebi în ceea ce-i priveşte pe membrii aparţinând comunităţilor
indigene care formează o minoritate.
4. Pactul face, de asemenea, distincţia între drepturile protejate în baza art.
27 şi garanţiile prevăzute de art. 2(1) şi 26. Posibilitatea prevăzută de art. 2(2),
de a se bucura de drepturile prevăzute de Pact, fără nici o discriminare, priveşte
toţi indivizii de pe teritoriul statului sau aflaţi sub jurisdicţia acestuia, indiferent că
aceste persoane aparţin sau nu unei minorităţi. De asemenea, un drept distinct
este prevăzut de art. 26, şi anume egalitatea în faţa legii, dreptul la o protecţie
egală a legii şi nediscriminarea în privinţa drepturilor conferite şi a obligaţiilor
impuse de către state. Acesta guvernează exerciţiul tuturor drepturilor, fie că sunt

* Adoptat de Comitet la o ,a de a 1314 şedinţă a sa (a cincizecea sesiune), 6 aprilie 1994.

348
sau nu protejate prin Pact, drepturi pe care statul parte le recunoaşte prin lege
indivizilor aflaţi pe teritoriul său, sub jurisdicţia sa, indiferent că aceştia aparţin
sau nu unei minorităţi din cele prevăzute de art. 27. Unele state părţi care susţin
că nu permit discriminarea pe baze etnice, lingvistice sau religioase, susţin în
mod greşit, pe această unică bază, că nu au minorităţi.
5.1. Termenii folosiţi de art. 27 indică faptul că persoanele care fac obiectul
protecţiei sunt acelea ce aparţin unui grup şi care împărtăşesc o cultură, religie
şi/sau limbă.
Aceşti termeni indică, de asemenea, faptul că aceştia nu trebuie să fie cetăţeni
ai statului parte, in această privinţă, obligaţiile decurgînd din art. 2(1) sunt, de
asemenea, relevante prin aceea că statele părţi trebuie să asigure ca drepturile
recunoscute prin Pact să fie accesibile tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi
aflate sub jurisdicţia sa, excepţie făcând drepturile care sunt recunoscute, în mod
expres, cetăţenilor, de pildă, drepturile politice prevăzute de art. 25. Prin urmare, un
stat parte nu poate restrânge doar la propriii cetăţeni drepturile prevăzute în art. 27.
5.2. Art. 27 conferă drepturi persoanelor aparţinând minorităţilor care
"există" într-un stat parte. Având în vedere natura şi domeniul de aplicare a
drepturilor vizate în articolul respectiv, nu prezintă relevanţă determinarea
gradului de permanenţă pe care îl implică termenul "există".
Aceste drepturi implică pur şi simplu faptul că persoanelor aparţinând
minorităţilor respective nu le poate fi refuzat dreptul, în comun cu ceilalţi membri
ai grupuluui, să se bucure de propria lor cultură, să practice propria religie şi să
vorbească limba proprie; tot aşa cum nu este necesar ca aceste persoane să fie
cetăţeni, nu se cere ca acestea să fie rezidenţi permanenţi. Astfel, muncitorilor
migranţi sau chiar vizitatorilor aflaţi într-un stat parte constituind asemenea
minorităţi nu le poate fi refuzat exerciţiul acestui drept. La fel, ca orice alt individ
aflat pe teritoriul unui stat parte, aceştia ar beneficia, în acelaşi scop, de drepturile
generale ca, de exemplu, de libertatea de asociere, de libertatea întrunirii şi de
expresie. Existenţa unei minorităţi etnice, religioase sau lingvistice într-un stat
parte nu depinde de decizia acelui stat, ci trebuie stabilită pe baza unor criterii
obiective.
5.3. Dreptul persoanelor aparţinând unei minorităţi lingvistice de a folosi
între ele limba proprie, în particular sau în public, este distinct de alte drepturi
lingvistice prevăzute de Pact. în special, acest drept ar trebui să fie deosebit de
dreptul general la libertatea expresiei prevăzut de art. 19. Acest ultim drept
aparţine tuturor indivizilor, indiferent dacă aceştia fac parte sau nu dintr-o
minoritate. Dreptul protejat în baza art. 27 trebuie delimitat, de asemenea, faţă de
dreptul prevăzut de art. 14(3) (f) al Pactului, prin care se recunoaşte acuzatului
posibilitatea de a beneficia de serviciile unui interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită de instanţă. în orice altă împrejurare, art. 14(3) (f) nu
permite acuzatului să folosească limba pe care o doreşte în cadrul procedurilor
judiciare.
6.1. Cu toate că art. 27 este formulat în termeni negativi, respectivul articol
recunoaşte, totuşi, existenţa unui "drept" şi impune respectarea sa. în consecinţă,
statele părţi sunt obligate să asigure că existenţa acestui drept este recunosută,
iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei încălcări.
Adoptarea unor măsuri pozitive de protecţie este, prin urmare, necesară nu
numai împotriva actelor statului parte comise prin intermediul autorităţilor sale

349
 legislative, judiciare ori administrative, dar şi împotriva actelor altor persoane
aflate pe teritoriul său.
6.2. Cu toate că drepturile protejate în baza art. 27 sunt drepturi individuale,
ele depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-şi păstra cultura,
limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive
pentru protejarea identităţii minorităţii şi a drepturilor membrilor acestui grup de a
se bucura şi de a-şi dezvolta propria cultură şi limbă şi de a practica propria
religie, în comun cu ceilalţi membri ai grupului.
în legătură cu acest aspect, trebuie observat că asemenea măsuri pozitive
trebuie să fie în concordanţă cu art. 2(1) şi 26 din Pact, atât în ceea ce priveşte
tratamentul acordat diferitelor minorităţi, cât şi cu restul populaţiei. Oricum, atâta
timp cât aceste măsuri împiedică exercitarea drepturilor garantate prin art. 27, ele
pot constituui baza unor diferenţieri legitime întemeiate pe prevederile Pactului,
cu condiţia să fie fundamentate pe criterii obiective şi rezonabile.
7. Referitor la exerciţiul drepturilor culturale garantate de art. 27, Comitetul a
observat diversitatea formelor în care cultura se poate manifesta, inclusiv un mod
particular de viaţă asociat cu folosirea resurselor naturale, în special în cazul
populaţiei indigene. Dreptul ar putea include activităţi tradiţionale, precum
pescuitul ori vânătoarea şi dreptul de a trăi în rezervaţii protejate prin lege.
Folosinţa acestor drepturi ar putea presupune măsuri legale pozitive de protecţie
şi măsuri menite a asigura participarea efectivă a membrilor comunităţilor
minoritare la luarea deciziilor în aspecte care îi privesc direct.
8. Comitetul a observat că nici unul din drepturile protejate prin art. 27 nu ar
putea fi exercitat legitim într-un mod sau într-o măsură incompatibile cu celelalte
dispoziţii ale pactului.
9. Comitetul concluzionează că art. 27 se referă la drepturi a căror protecţie
impune obligaţii specifice statelor părţi. Protecţia acestor drepturi este menită a
asigura supravieţuirea şi continua dezvoltare a identităţii culturale, religioase şi
sociale a minorităţilor respective, deci să îmbogăţească structura societăţii în
întregul său. în consecinţă, Comitetul observă că aceste drepturi trebuie protejate
ca atare şi nu trebuie confundate cu alte drepturi personale recunoscute fiecăruia
şi tuturor în baza Pactului.
Prin urmare, statele părţi au obligaţia de a asigura ca exerciţiul acestor
drepturi să fie pe deplin protejat şi,să indice, în rapoartele lor, măsurile adoptate
în acet sens.

350
 PROTOCOL FACULTATIV
LA PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE
LA DREPTURILE CIVILE Şl POLITICE*

Statele părţi la prezentul Protocol,

Considerând că, pentru o mai bună asigurare a îndeplinirii scopurilor
Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (denumit mai jos Pactul) şi
aplicarea acestor prevederi, ar fi indicată împuternicirea Comitetului drepturilor
omului, constituit conform părţii a patra a Pactului (denumit mai jos Comitetul), să
primească şi să examineze, astfel cum se prevede în prezentul protocol,
comunicări provenite de la persoanele fizice care pretind că sunt victime ale unor
violări ale unuia dintre drepturile enunţate în Pact,
Au convenit următoarele:

ARTICOLUL 1
Orice stat parte la Pact care devine parte la prezentul Protocol recunoaşte
competenţa Comitetului de a primi şi examina comunicări provenite de la
persoane fizice ţinând de jurisdicţia sa, care pretind a fi victime ale unei violări, de
către acest stat parte, a vreunuia dintre drepturile enunţate în Pact. Comitetul nu
va primi nici o comunicare privind statul parte la Pact care nu este parte la
prezentul Protocol.

ARTICOLUL 2
Sub rezerva prevederilor art. 1, orice persoană fizică, care pretinde a fi
victima unei violări a vreunui drept enunţat în Pact şi care a epuizat toate căile
interne de recurs disponibile, poate prezenta o comunicare scrisă Comitetului, în
vederea examinării sale.

ARTICOLUL 3
Comitetul va declara inadmisibilă orice comunicare, prezentată în temeiul
prezentului protocol, care este anonimă sau pe care el o consideră a fi un abuz al
dreptului de a prezenta astfel de comunicări sau a fi incompatibilă cu prevederile
Pactului.

ARTICOLUL 4
1. Sub rezerva prevederilor art. 3, Comitetul aduce orice comunicare care i
se prezintă, în temeiul prezentului Protocol, la cunoştinţa statului parte la acest
protocol, despre care se pretinde că a violat o prevedere a Pactului.
2. în următoarele 6 luni, statul respectiv prezintă în scris Comitetului
explicaţii sau declaraţii de elucidare a problemei, cu indicarea, dacă este cazul, a
măsurilor luate pentru remedierea situaţiei.

* Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200A
(XXI) din 16 decembrie 1966.
Intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform dispoziţiilor art. 9.
România a ratificat Protocolul la 28 iunie 1993.

351
 ARTICOLUL 5
1. Comitetul examinează comunicările primite în temeiul prezentului
Protocol, ţinând seama de toate informaţiile scrise care i-au fost puse la dispoziţie
de către persoana fizică şi de către statul parte interesat.
2. Comitetul nu va analiza nici o comunicare a unei persoane fizice fără a se
fi asigurat că:
a) aceeaşi chestiune nu se află deja în curs de examinare în cadrul altei
proceduri internaţionale de investigare şi soluţionare;
b) persoana fizică a epuizat toate căile interne de recurs disponibile.
Această regulă nu se aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene
rezonabile.
5. Comitetul ţine şedinţe închise în timpul examinării comunicărilor
prevăzute în prezentul Protocol.
4. Comitetul comunică constatările sale statului parte interesat şi persoanei
fizice.

ARTICOLUL 6
Comitetul include în raportul anual pe care îl întocmeşte, conform art. 45 din
Pact, un rezumat al activităţilor sale în baza prezentului protocol.

ARTICOLUL 7
Până la îndeplinirea obiectivelor Rezoluţiei nr. 1514 (XV), adoptată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1960, privind Declaraţia
asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, prevederile
prezentului Protocol nu restrâng cu nimic dreptul de petiţionare acordat acestor
popoare de Carta Naţiunilor Unite şi de alte convenţii şi instrumente
internaţionale încheiate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale
instituţiilor sale specializate.

ARTICOLUL 8
1. Prezentul Protocol este deschis pentru semnare oricărui stat care a
semnat Pactul.
2. Prezentul Protocol este supus ratificării oricărui stat care a ratificat Pactul
sau care a aderat la acesta. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unie.
3. Prezentul protocol va fi deschis aderării oricărui stat care a ratificat Pactul
sau care a aderat la acesta.
4. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite informează toate
statele care au semnat prezentul Protocol sau care au aderat la acesta despre
depunerea fiecărui instrument de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 9
1. Sub rezerva intrării în vigoare a Pactului, prezentul Protocol va intra în
vigoare la trei luni după data depunerii la Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite a celui de-al zecelea instrument de ratificare sau de aderare.

352
 2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Protocol sau care
vor adera după depunerea celui de-al zecelea instrument de ratificare, protocolul
va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 10
Prevederile prezentului Protocol se aplică, fără nici o limitare sau excepţie,
tuturor părţilor constitutive ale statelor federale.

ARTICOLUL 11
1. Orice stat parte la preezentul Protocol poate să propună un amendament
şi să depună textul acestuia la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Secretarul general transmite apoi toate proiectele de amendamente statelor părţi
la prezentul Protocol, cerându-le să-i comunice dacă doresc convocarea unei
conferinţe a statelor părţi pentru a examina aceste proiecte şi a le supune votării.
Dacă cel puţin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări,
Secretarul general convoacă conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la
conferinţă va fi supus pentru aprobare Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi acceptate de o majoritate de două treimi
din statele părţi la prezentul Protocol, conform regulilor constituţionale respective.
3. După intrarea lor în vigoare, aceste amendamente devin obligatorii pentru
statele părţi care le-au acceptat, celelalte state părţi rămânând legate prin
prevederile prezentului Protocol şi prin orice amendament anterior pe care l-au
acceptat.

ARTICOLUL 12
1. Orice stat parte poate denunţa, în orice moment, prezentul protocol pe
calea unei notificări scrise adresate Secretarului general al Organizaţeii Naţiunilor
Unite. Denunţarea va produce efecte la 3 luni de la data la care Secretarul
general va fi primit notificarea.
2. Denunţarea nu va împiedica aplicarea prevederilor prezentului protocol
faţă de orice comunicare prezentată, în temeiul art. 2, înainte de data la care
denunţarea produce efecte.

ARTICOLUL 13
Independent de notificările prevăzute la paragraful 5 al art. 8 al prezentului
Protocol, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate
statele la care se referă paragraful 1 al art. 48 din Pact:
a) despre semnăturile depuse pe prezentul Protocol şi despre instrumentele
de ratificare şi de aderare depuse conform art.8;
b) despre data la care prezentul Protocol va intra în vigoare conform art. 9 şi
data la care vor intra în vigoare amendamentele prevăzute la art. 11;
c) despre denunţările făcute în conformitate cu art. 12.

353
 ARTICOLUL 14
1. Prezentul Protocol, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză,
rusă şi spaniolă sunt în egală măsură autentice, va fi depus la arhivele
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite câte o
copie certificată a prezentului Protocol tuturor statelor la care se referă art. 48 din
Pact.

354
 AL DOILEA PROTOCOL FACULTATIV
LA PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA
DREPTURILE CIVILE'şi POLITICE, VIZÂND
ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA*

Statele părţi la prezentul Protocol,

Convinse că abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea
demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului..Reamintim art.
3 al Declaraţiei universale a drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948, ca
şi art. 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la
16 decembrie 1966,
Notând că art.6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice se referă la abolirea pedepsei cu moartea în termeni care sugerează fără
ambiguitate că este de dorit abolirea acestei pedepse,
Convinse că toate măsurile luate în legătură cu abolirea pedepsei cu
moartea trebuie să fie considerate ca un progres în direcţia garantării dreptului la
viaţă,
Dorind să-şi asume, prin prezentul protocol, angajamentul internaţional de a
aboli pedeapsa cu moartea,
Au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1
1. Nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la prezentul Protocol
facultativ nu va fi executată.
2. Fiecare stat parte va lua toate măsurile necesare pentru abolirea
pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.

ARTICOLUL 2
1. Nu se va admite nici o rezervă la prezentul Protocol, în afară de rezerva
formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu
moartea în timp de război în urma unei condamnări pentru o crimă, cu caracter
militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.
2. Statul parte care a formulat o astfel de rezervă va notifica Secretarul
general al ONU, cu ocazia ratificării sau aderării, dispoziţiile corespunzătoare din
legislaţia sa internă care se aplică în timp de război.
3. Statul parte care a formulat o astfel de rezervă va notifica Secretarului
general al ONU instituirea sau ridicarea stării de război pe teritoriul său.

* Adoptat prin rezoluţie a Adunării Generale a O N U . în cea de a 11-a sesiune a acesteia, la 15

decembrie 1989.
România a ratificat Protocolul la 25 ianuarie 1991.

355
 ARTICOLUL 3
Statele părţi la prezentul Protocol vor prezenta, în rapoartele pe care le
transmit Comitetului drepturilor omului, în virtutea art. 40 al Pactului, măsurile pe
care ele le vor adopta pentru punerea în aplicare a prezentului Protocol.

ARTICOLUL 4
în ceea ce priveşte statele părţi la Pact care au făcut declaraţia prevăzută de
art. 4 1 , competenţa recunoscută Comitetului drepturilor omului pentru a primi şi
examina comunicări în care un stat pretinde că un alt stat parte nu se achită de
obligaţiile sale se extinde şi asupra dispoziţiilor prezentului Protocol, afară de
cazul când statul parte în cauză nu a făcut o declaraţie în sens contrar cu ocazia
ratificării sau aderării.

ARTICOLUL 5
în ceea ce priveşte statele părţi la primul Protocol facultativ la Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie
1966, competenţa recunoscută Comitetului drepturilor omului pentru a primi şi
examina comunicări provenind de la persoane particulare aflate sub jurisdicţia lor
se extinde şi la dispoziţiile prezentului Protocol, afară de cazul când statul în
cauză nu a făcut o declaraţie în sens contrar cu ocazia ratificării sau aderării.

ARTICOLUL 6
1. Dispoziţiile prezentului Protocol se aplică drept dispoziţii adiţionale ale
Pactului.
2. Fără prejudicierea posibilităţii de a formula rezerva prevăzută de art. 2 al
prezentului Protocol, dreptul garantat de paragraful 1 al art. 1 al prezentului
Protocol nu poate totuşi să facă obiectul nici unei derogări în virtutea art. 4 al
Pactului.

ARTICOLUL 7
1. Prezentul Protocol este deschis semnării oricărui stat semnatar al
Pactului.
2. Prezentul protocol este supus ratificării oricărui stat care a ratificat pactul
sau care a aderat la acesta. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Protocol va fi deschis aderării oricărui stat care a ratificat Pactul
sau care a aderat la acesta.
4. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a informat toate statele
care au semnat prezentul Protocol sau care au aderat la el în legătură cu
depunerea fiecărui instrument de ratificare sau aderare.

ARTICOLUL 8
1. Prezentul Protocol va intra în vigoare la trei luni după data depunerii la
Secretatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al zecelea instrument
de ratificare sau aderare.

356
 2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul protocol sau care
vor adera la el după depunerea celui de-al zecelea instrument de ratificare sau
aderare, acest Protocol va intra în vigoare la trei luni după data depunerii de
către acest stat a instrumentului său de ratificare sau aderare.

ARTICOLUL 9
Dispoziţiile prezentului Protocol se aplică, fără nici o limitare sau excepţie,
tuturor unităţilor constitutive ale statelor federative.

ARTICOLUL 10
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele
vizate în paragraful 1 al art. 48 al Pactului despre:
a) rezerve, comunicări şi notificări primite în baza art. 2 al prezentului
Protocol;
b) declaraţii făcute în baza art. 4 sau 5 din prezentul Protocol;
c) semnarea prezentului Protocol şi instrumentele de ratificare sau aderare
depuse în conformitate cu art.7;
d) data la care prezentul Protocol va intra în vigoare, în conformitate cu art.8.

ARTICOLUL 11
1. Prezentul Protocol, ale cărui texte în engleză, arabă, chineză, spaniolă,
franceză şi rusă sunt egal autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite o copie
conformă certificată a prezentului Protocol tuturor statelor vizate la art. 48 al
Pactului.

357
 CONSIDERATIUNI CONCLUZIVE
9

"Dreptul este gândire şi acţiune umană" - spunea profesorul american

Charles Gatti la încheierea unuia din cursurile pe care le ţineam în martie 1974 la
Colombia University din New York. "Noi, oamenii - şi-a continuat dânsul meditaţia
- intrăm în raporturi juridice unii cu alţii în fiecare zi, iar, nu rareori, în fiecare
ceas". "Suntem oare, noi toţi, conştienţi de această realitate?" Şi, tot dânsul îşi
exprimă îndoiala.

§ 1. Teoria generală - acţiune concretă

în viaţa cotidiană - acaparaţi, în cele mai multe cazuri, de preocuparea de a ne

găsi sursele necesare existenţei proprii şi a celor apropiaţi - acţionăm adesea, fără
să medităm prea mult asupra faptelor noastre. Obişnuinţa, experienţa, dorinţa de a
rezolva cât mai multe probleme într-un timp cât mai scurt ne determină la
comportamente care vizează, de regulă, finalitatea şi nu neapărat modalităţile prin
care o atingem. Puţini sunt cei care îşi pun probleme cum este aceea a caracterului
raportului în care intră cu semenii lor, şi, cu atât mai puţin, aceea a particularităţilor
juridice sau morale, tehnice sau politice a relaţiei în care se angajează în viaţa
cotidiană.
Ei ştiu că pentru a-şi realiza un interes trebuie să acţioneze într-un anumit mod,
omologat şi experimentat de zeci, de sute şi chiar de mii de ori.
Profesorul Mircea Djuvara dădea un exemplu pe care îl considerăm atât de
elocvent, încât prezentarea lui ne scuteşte să mai teoretizăm. "Un particular intră într-
o librărie pentru a cumpăra o carte"1.
în analiza pe care o efectuează, dânsul atrage atenţia că ne aflăm în faţa unui
fenomen juridic, deoarece intervine un contract de vânzare-cumpărare. Aparent
simplă la prima vedere, această realitate "este de o extraordinară complexitate"2. în
ea se regăsesc "o serie de fenomene psihologice întrucât în conştiinţa ambelor prăţi
se perindă o anumită serie de date sufleteşti"3. în acelaşi timp, ne aflăm "şi în faţa
unor fenomene fiziologice ale indivizilor al căror organism lucrează într-un anumit fel
în cazul dat"4. Mai mult, se constată şi un fenomen economic "studiat de economia
politică"5. Ne aflăm şi în faţa "unui fenomen social, căci un cumpărător vine în contact
cu un vânzător de meserie, un negustor, el vinde o carte, care reprezintă atât
material cât şi prin cugetarea cuprinsă în ea, munca unei lungi serii de generaţii
trecute'e. Ambele părţi "vin cu mentalitatea lor specifică şi aceasta nu e numai
mentalitatea lor individuală, dar este şi aceea a societăţii în care trăiesc, cu cultura ei
proprie şi, în general, cu felul ei de a fi" 7 . întreaga sociologie - observă gânditorul - "e
astfel implicată în cazul dat"8. Şi analiza ar putea continua.

Mircea Djuvara, Eseuri de filosofia dreptului, Copyright Editura Trei, Bucureşti, 1997.
1

2
Ibidem (subl. ns.).
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem (subl. ns.)
7
Ibidem.
8
Ibidem.

358
 Juristul nu reţine, însă, din raportul supus atenţiei, decât punctul său de vedere.
Pe baza observaţiilor pe care le face "el se interesează de contractul care s-a născut,
cu toate cauzele şi consecinţele sale, de drepturile şi obligaţiile ce se nasc în
persoanele părţilor"9. Omul de drept procedează precum fizicianul sau oricare alt om
de ştiinţă din altă specialitate "construind prin abstractizare un fenomen al său,
fenomenul juridic, distinct în princpiu de celelalte fenomene ale celorlalte ştiinţe
vecine"10. Dar, chiar juristul nu observă acţiunea "unui mare număr de fenomene
juridice deosebite, corespunzând fiecare uneia din marile ramuri ale ştiinţei sale".
Astfel, concomitent cu relaţia de drept comercial, vom constata prezenţa unor
elemente de drept civil, a unor elemente de drept administrativ şi chiar de drept
penal, care garantează derularea normală a contractului. întregul drept "cu toate
ramurile sale, este astfel interesat în fiecare act al vieţii noastre de toate zilele.
Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele mai neînsemnate pe care le
facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de prescripţii juridice, din care
omul de ştiinţă, juristul, izolează prin abstractizare numai ceea ce-l interesează la un
moment dat"1,1.
Mulţi dintre noi nu ne gândim la caracterul complex al raporturilor în care ne
angajăm. Intuim, însă, răspunderile pe care le avem, iar nu puţini sunt aceia care le şi
cunosc şi înţeleg. Ei se angajează într-o acţiune conştientă a cărei finalitate o prevăd,
o doresc şi fac paşii necesari pentrau a o atinge.
Tocmai în explicarea acţiunii oamenilor şi a modalităţilor în care poate fi derulată
conform prescripţiunilor dreptului, îşi află menirea TEORIA; o teorie a căror generalizări
se bazează pe studiul atent al realităţilor şi serveşte acţiunii concrete a fiecăruia dintre
noi, într-o rânduială sincronizată a raporturilor noastre cotidiene pentru ca viaţa,
convieţuirea să fie nu numai posibilă, dar şi plăcută, firească, atât pentru individ, cât şi
pentru comunitate.

§2. Errare humanum est

"A greşi este omeneşte" - spuneau latinii şi tot ei adăugau că "a persevera în
greşeală este diabolic"12. Acest adagiu este foarte vechi, fiind întâlnit şi la tragicii
greci13, şi este invocat ca scuză pentru a explica o greşeală, o neglijenţă 14 .
EM'vdervt, şi vrv raporturile \uridice, oamenii pot comite greşeli, pot comite, din
neglijenţă sau din neatenţie, fepte pe care nu \e âovesc ş\ care \e provoacă
părerea de rău, regretându-le. Desigur că dreptul - prin normele sale - îngăduie o
individualizare cât mai riguroasă a faptei, prin luarea în considerare a tuturor
circumstanţelor, atât a celor agravante, cât şi a celor atenuante. într-un fel este
cotată fapta comisă dintr-o greşeală, dintr-o neatenţie şi într-un cu totul alt fel
fapta comisă cu intenţie, cu premeditare.

Ibidem.
10
Ibidem. Numai în principiu, deoarece - aşa cum a rezultat în analizele efecutate în prezenta
lucrare, fenomenul juridic poate fi corect înţeles numai dacă este obiectul de cercetare al altor
ştiinţe.
11
Ibidem (sub. ns.).
12
Perseverare diabolicum.
A se vedea, de pildă, Antigona lui Sofocle.
13

Dictonul latin îşi are originea în lucrarea lui Seneca Controversiae, IV, 3. Cicero, în Philippica sa
14

împotriva lui Antoniu arăta că "oricărui om i se întâmplă să greşească", dar "numai nebunul
perseverează în greşala lui".

359
 Tocmai în aceste domenii trebuie să intervină inteligenţa legiuitorului când
elaborează norma de drept şi priceperea judecătorului când o aplică la cazul
concret, pentru că fiecare speţă are particularităţile sale, iar săvârşirea faptei din
greşeală sau neglijenţă este o împrejurare de care în drept se ţine seama.

§3. Homo res sacra h o m i n i

Omul este ceva sfânt pentru om - atrăgea atenţia acel mare gânditor al
antichităţii care a fost Lucius Annaeus Seneca. El opunea această viziune asupra
omului, concepţiei lui Titus Maccius Plautus , care în comedia sa, Asinaria
15

susţinea că Homo homini lupus, ca expresie a lăcomiei sălbatice, nepotolite care-

şi punea amprenta pe comportamentul uman. Această concepţie este examinată
în anii ce au urmat de mai mulţi gânditori, fiind un subiect nu numai cu conotaţii
filozofice, ci şi morala şi, mai ales, juridice.
La Thomas Hobbes conceptul homo homini lupus vizează explicarea unor
fapte violente, ca "apucături ale omului". Făr a înerca să scuze asemenea fapte
grave, Hobbes şi alţi gânditori sugerează substratul lor psihologic, cu "adânci
rădăcini în porniri care-l caracterizează şi însoţesc pe om".
Este adevărat că unele fapte comise de anumiţi oameni sunt de o rară
sălbăticie. A ucide cu sânge rece, a porţiona cadavrul şi a-l răspândi "în cele
patru vânturi", sunt, fără îndoială, acte barbare. Ele trebuie să fie străine
comportamentului normal al oamenilor. Ele trebuie pedepsite exemplar, aşa încât
să dispară din relaţiile umane.
încercarea de a le explica prin concepţia homo homini lupus o socotim
periculoasă. O asemenea concepţie ar putea fi evocată ca o scuză, ca o
circumstanţă pentru înţelegerea crimei ca un act determinat obiectiv de un
comportament care ar fi caracteristic omului, pornind de la unele fapte singulare
şi a ajunge la generalizări de genul homo homini lupus, este cel puţin imoral,
aducându-se o gravă atingere onoarei şi demnităţii omului.
Omul este cea mai completă şi mai reuşită lucrare a Creatorului. Omul este
fiinţa înzestrată cu inteligenţă şi pricepere. Omul are capacitatea de a făuri cele
mai uimitoare valori materiale şi spirituale. El concetrează foraţa progresului şi
dezvoltării societăţii, înţelegându-i legităţile şi dându-le curs.
Pătrunzând aceste adevăruri indiscutabile Lucius Annaeus Seneca a impus
acel principiu umanitar de viaţă potrivit căruia homo res sacra homini - "omul e
ceva sfânt pentru om".
Dreptul consacră în formule juridice adecvate această concepţie umanitară,
statuând norme care ocrotesc fiinţa umană, drepturile şi libertăţile care o însoţesc
încă din perioada concepţiunii şi chiar după moarte. Dreptul garantează
dezvoltarea normală a fiinţei umane, îi consacră un statut care să-i permită să
convieţuiască în cadrul comunităţii, obligând la respectul onoarei şi demnităţii
fiecăruia şi stipulând răspunderi precise pentru cei care încalcă drepturile şi
libertăţile celorlalţi.
Viaţa în Cetate se dezvoltă normal în condiţiile în care întregul sistem juridic
este construit în baza principiului potrivit căruia "Omul este ceva sfânt pentru
Om!"

15
Titus Maccius Plautus, poet comic latin, a trăit în anii 250-184 î.e.n.

360
 §4. Honeste vivere

"Să trăieşti cinstit" este o maximă pe care o datorăm consilierului

împăratului Alexandru Saverius, unuia din marii jurisconsulţi ai Romei antice, care
a fost Ulpian 1 6 . Textul complet al acestei maxime era: "honeste vivere, alterum
non laedere, suum cuique tribuere" - să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să
dai fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Aceste trei principii alcătuiesc fundamentele necesare unei societăţi umane,
dau garanţia desfăşurării normale a relaţiilor în cadrul Cetăţii. Ele vizează valori
morale şi juridice esenţiale: Cinstea; Corectitudinea; Respectul pentru celălalt.
Ele sunt în conformitate cu viziunea lui Lucius Annaeus Seneca despre fiinţa
umană: "Omul este ceva sfânt pentru Om".
Asemenea principii fundamentează Dreptul. Aşa cum am demonstrat în
capitolele anterioare ale lucrării, atât cei care făuresc normele juridice, cât şi cei
care le aplică trebui esă fie călăuziţi de cinste, corectitudine, respect pentru
ceilalţi, care implică - fără îndoială - şi respectul pentru sine 17 .

§5. Et in arcadia ego!

Expresia "Şi eu am trăit în Arcadia" 1 8 - evoca regretul fericii pierdute,

deoarece în această regiune din Pelopones, poeţii antichităţii susţineau că trăiau
oameni fără prihană.
Arcadia desemna o ţară imaginară, cu oameni de o rară puritate morală, cu
un comportament civilizat, care trăiau o viaţă fericită. Cine pierde ocazia de a
avea şi de a trăi o asemenea viaţă, poate spune: "Et in Arcadia ego!". Goehte
foloseşte expresia drept motto la lucrarea sa "Călătorie în Italia", iar Schillier îşi
începe, cu aceste cuvinte poezia Resemnare. O găsim folosită de Odobescu,
Coşbuc, Eminescu; este comentată de numeroşi oameni de cultură în lucrărăile
lor; o găsim evocată de toţi cei care ar fi dorit să trăiască într-o ţară a purităţii
morale, a onoarei şi demnităţii.
O evocăm şi noi în finalul unei lucrări de sinteză asupra Dreptului, nu pentru
că am fi lipsiţi de realismul şi luciditatea cu care avem datoria didactică şi
obligaţia ştiinţifică să abordăm problemele Teoriei dreptului; ci pentru că am dori
să amintim tinerilor studenţi şi cercetători că - din cele mai vechi timpuri - oamenii
şi-au dorit o ţară a purităţii morale, a unui comportament civilizat, în care să aibă
siguranţa că nu vor fi agresaţi, violentaţi, înşelaţi, ci se vor bucura de respectul
care li se cuvine, fiind onoraţi şi trataţi după merit.
Suntem conştienţi că o asemenea ţară ar fi "o adevărată oază de fericire",
care ne-ar oferi bucuria de a convieţui în Cetate într-un sistem de relaţii ideale.

Ulpianus Domitius, jurisconsult roman, a trăit în secolul al lll-lea. Această maximă o găsim în
Pandecte şi în Tratatul juridic Liber singularis regularum.
A se vedea îndeosebi analiza din Capitolul "Principiile dreptului".
Datorăm această expresie, ca şi celelalte, acelor minţi luminate, care au scos de sub condeiele
lor "Cuvinte înaripate" - cum observa Homer, lliada I, 2 0 1 . ("Dicţionar de cuvinte, expresif, citate
celebre", sub îngrijirea lui I. Berg, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.)

361
 Este greu să ajungem la nivelul unor asemenea relaţii, aşa cum observa
Publius Terentius Afer: "Homo sum et humani nihil a me alienum puto" (sunt om
şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin).
Da, suntem oameni, cu trăsăturile proprii speciei umane, cu gândurile, cu
dorinţele, împlinirile şi neîmplinirea nostre, cu toate calităţile şi defectele pe care
le avem!
Şi totuşi, nimeni nu poate fi oprit să tindă la fericire, la mai bine, să-şi
dorească binele pentru sine şi pentru ai săi!
Iar pentru mulţi dintre noi, a avea singuranţa zilei de azi şi de mâine,
bucurându-ne de roadele unei activităţi cinstite şi demne, înseamnă o asemenea
fericire.
Ştim că numai prin mijloace juridice nu putem edifica o societate a unor
relaţii ideale, dar, am convingerea că prin normele dreptului putem aduce o
contribuţie majoră la promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fiinţei
umane, oferind garanţiile necesare respectului, onoarei şi demnităţii sale, dacă
nu vom uita - atunci când elaborăm şi aplicăm legile - că OMUL ESTE CEVA
SFÂNT PENTRU OM!

362
 MONTESQUEIU, ROUSSEAU, HEGEL

In fiecare expunere inaugurală a Cursului am mărturisit - aşa cum işi

amintesc studenţii mei - că "este imposibil să înţelegi în profunzime conceptele,
categoriile, instituţiile şi permanenţele dreptului, fără să cunoşti principalele
contribuţii ştiinţifice aduse la dezvoltarea gândurii umanităţii de către
Montesquieu, Rousseau, Hegel". Dacă pe parcusul lucrării am stăruit pe larg
asupra acestor contribuţii ştiinţifice, socotim că - înainte de a încheia cercetarea
de faţă - evocăm unele momente semnificative ale vieţii lor, ale modului în care s-
au format şi s-au afirmat pe plan ştiinţific.

§ 1 Charles Louis de Secondat Montesquieu

S-a născut în 1689 la Bordeaux, într-o familie aparţinând micii nobilimi. A

primit o serioasă cultură clasică în mediul oratorienilor la Juilly. El a optat pentru
magistratură şi nu pentru cariera militară, căreia era destinat.
A ocupat importante funcţii publice: în 1714 devine consilier al Parlamentului
din Bordeaux, iar doi ani mai târziu, în 1716, ocupă funcţia de preşedinte al
acestuia, cu toate că o asemenea demnitate era rezervată - în sistemul din acea
vreme - unor personalităţii din burghezia înstărită.
în 1726, Montesqueiu se retrage din slujbă, consacrându-se studiilor. încă
din timpul magistraturii, dânsul a întreprins unele cercetări asupra moralei,
istoriei, fenomenului politic, elaborând "Disertaţia asupra politicii romanilor în
materie de religie"; "Elogiul ducelui de la Force"; "Viaţa mareşalului de Berwick".
Cea mai importantă lucrare, publicată în anii magistraturii sale, care i-a adus
celebritatea a fost intitulată "Scrisorile persane". Impresia a fost cu atât mai
puternică, cu cât această lucrare - care era o satiră politică, scrisă cu talent,
având o adresă nedisimulată - era scrisă de un magistrat al unei curţi superioare
de justiţie.
încurajat de succesul neaşteptat al "Scrisorilor persane", el continuă să scrie
în acelaşi gen, publicând - după ce s-a retras din magistratură - "Templul din
Gnidos"; "Cefisa" şi "Cupidon". în 1716, Montesqueiu este ales membru al
Academiei de Ştiinţe din Bordeaux, iar în 1728 este ales membru al Academiei
franceze.
Nemaiavând obligaţiile pe care i le impunea slujba, Montesquieu face mai
multe călătorii, la Viena, In Austria, în Elveţia, în Italia, în Ţările de Jos, în Anglia.
Revenind în Franţa, îşi aprofundează studiile, elaborând lucrări tot mai complete
şi documentate, între care: "Consideraţii asupra cauzelor măririi romanilor şi a
decăderii lor". Această lucrare - tipărită în 1734 a constituit introducerea la
lucrarea sa monumentală "Despre spiritul legilor", publicată pentru prima dată în
1748. Lucrarea îi asigură lui Montesquieu o faimă fără precedent, fiind publicată
în douăzeci şi două de ediţii în cursul a umai doi ani de zile.

363
 § 3. Georg Wilhelm Friedrich Hegel

S-a născut la Stuttgart în anul 1770. Tatăl său era funcţionar în administraţia
ducală. în anii 1777-1788 a urmat cursurile gimnaziului orăşenesc. în octombrie
1788 îşi începe studiile universitare în domeniul teologic. Anii 1783-1796 şi-i
consacră studiilor teologice şi filosofiei religioase. în 1795 scrie lucrarea: "Viaţa
lui Isus", al cărei manuscris este păstrat şi citat ulterior. Viaţa lui Isus este
prezentată în termeni filosofici moderni. în anii 1795-1796 a scris "Critica ideii
religiei pozitive", fiind inspirat - în elaborarea lucrării - de raţionalismul umanitar
modern.
în anii 1797-1800, a fost perceptor la Frankfurt, în familia unui comerciant.
El îşi continuă studiile politice şi filosofice. în anul 1798 a scris un pamflet politic
asupra situaţiei din Wurttemberg.
în 1801 scrie studiul "Diferenţele dintre sistemul filosofic a lui Fichte şi cel al
lui Schelling". în anii 1802-1803 colaborează la Jurnalul critic de filosofie cu
Schelling, cu care împărtăşea aceleaşi idei şi concepţii. în acea perioadă,
elaborează un studiu critic asupra Constituţiei Imperiului German, care reprezintă
o expunere sistematică asupra dreptului natural.
în 1807 a publicat Fenomenologia spiritului, care marchează ruptura de
filozofia romantică de sub influenţa lui Shelling, fiind începutul unor cercetări
proprii, care duc la concluzia "evoluţiei dialectice a spiritului". în anii 1812-1816 a
elaborat lucrarea "Ştiinţa logicii" în trei volume. Devenind profesor universitar, şi-a
consacrat studiile filosofice asupra unor domenii prioritate, publicând, în 1821,
"Fundamentele filosofiei Dreptului". Lucrările complete ale lui Hegel au fost
publicate în anii 1832-1887 de "Une Societé, d'amis du philosphe". Cele nouă
volume tratează: "Filosofía istoriei"; "Estetica"; "Filosofía religiei"; "Istoria
filosofiei"; "Enciclopedia" şi "Filosofía Dreptului".
G. W. Fr. Hegel a murit la Berlin, la 14 noiembrie 1 9 3 1 5 .

Pentru o amplă analiză asupra vieţii şi operei marelui gânditor a se vedea Karl Rozenkranz, G. W.
5

Fr. Hegel Leben, Berlin, 1844; H. Haym, Hegel und Seine Zeit, Berlin, 1857. Prima lucrare, cea a
lui Karl Rozenkranz e a unui discipol fidel. Cea de-a doua, a lui H. Haym este a unui critic sever
al doctrinei sale politice.

365
 DISSESCU, VĂLIMĂRESCU, PETRE ANDREI,
SPERANTIA, DJUVARA
7
i

După cum se ştie, în 1913, în urma demersurilor profesorului Constantin

Dissescu, s-a înfiinţat catedra "Enciclopedia dreptului", destinată - aşa cum
observau dascălii vremii - "să deschidă uşile acestui învăţământ, pentru ca aerul
curat şi liber al curentelor de înaltă cultură să poată intra în învăţământul
dreptului" 1 .
a. în anul 1915, profesorul Constantin Dissescu a publicat lucrarea: "Ce este
enciclopedia dreptului?", care urma unei alte lucrări: "Ideea de drept şi
fundamentul ei", publicată în anul 1911. Contribuţii remarcabile la cunoaşterea
izvoarelor dreptului, aduce Constantin Dissescu în lucrarea "Les origines du droit
roumain", publicată în anul 1899.
b. Gânditor profund, dedicat ştiinţei, profesorul Vălimărescu s-a concentrat
asupra unor teme fundamentale ale dreptului, surprinzând aspecte mai puţin
cunoscute ale raporturilor dintre disciplinele juridice, precum şi asupra unor
probleme practice. între lucrările sale, trebuie să amintim: "Pragmatismul juridic",
publicată în anul 1927 şi "Studiu asupra raportului dreptului cu celelalte
discipline", publicat în anul 1929.
c. Petre Andrei s-a remarcat prin cercetările pe care le-a efectuat asupra
problemelor fundamentale ale sociologiei. Dânsul a stăruit asupra necesităţii
cunoaşterii realităţilor sociale pentru a putea elabora politicile ce se impuneau
spre a le putea influenţa pozitiv. Datorăm acestui mare gânditor câteva lucrări de
referinţă: "Sociologia revoluţiei", publicată în anul 1921; "Probleme de sociologie",
publicată în anul 1927; "Filozofia valorii", publicată în anul 1928.
d. Profesorul Eugeniu Speranţia şi-a concentrat cercetările asupra unor
probleme fundamentale ale dreptului, având meritul de a fi elaborat sinteze de o
certă valoare, care au contribuit la formarea câtorva generaţii de jurişti. Printre
lucrările publicate - la care ne referim în mai multe rânduri în cursul de faţă -
amintim: "Principii fundamentale de Filosofie juridică", publicată în anul 1936 şi
"Introducere în Filosofía dreptului", publicată în anul 1940. Ambele lucrări au văzut
lumina tiparului la Cluj, dar au fost valorificate şi la facultăţile de drept din
Bucureşti şi laşi.
e. Profesorul Mircea Djuvara lasă - după convingerea noastră - moştenirea
ştiinţifică cea mai bogată în domeniul Teoriei Generale a Dreptului. Dânsul a fost
profesor la Academia de Drept Internaţional de la Haga şi a ţinut prelegeri de
specialitate la Roma, Paris, Berlin, Viena şi Marburg. A fost membru al Institutului
Social Român, al Societăţii Române de Filosofie, al Institutului de Ştiine
Administrative. La propunrea lui Andrei Rădulescu, a fost ales membru
corespondent al Academiei Române. De asemenea, Mircea Djuvara a fost
membru al Institutului Internaţional de Filosofie şi Sociologie din Paris.

Mircea Djuvara, Op. cit, p. 35.

1

366
 în anii 1936-1937 a fost ministru al Justiţiei; a fost consilier juridic pe lângă
delegaţia permanentă a României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919); a
reprezentat România la Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor şi la mai multe
conferinţe internaţionale.
Dintre lucrările publicate, amintim: "Le fonedement du phénomène juridique.
Quelques réflexions sur les principéis logiques de la connaissance juridique", Sirey,
Paris, 1913; Teoría Generală a Dreptului (Enciclopedia juridică), Editura Librăriei
Socec & Co., 1930; "Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv", Editura Librăriei Socec
& Co., Bucureşti, 1934; "Tezele fundamentale ale unei filosofii juridice", Analele
Facultăţii de Drept, Bucureşti, 1941.
Avem convingerea că viaţa acestor remarcabile personalităţi, dedicată
ştiinţei, va constitui un exemplu demn de urmat, pentru generaţiile prezente şi
viitoare. Lor le datorăm, în cea mai mare parte, fundamentarea conceptelor de
bază ale filozofiei dreptului. Lor le datorăm acele analize excepţionale privind
realitatea juridică - componenta firească a realităţii sociale. Geny, Ripert, Dabin,
Roubier, Kelsen, întreaga pleiadă de eminenţi cercetători români - încurajaţi şi
stimulaţi de victoria Revoluţiei din 1989 - au găsit şi găsesc în operele fondatorilor
filosofiei dreptului argumentele fondatorilor filosofiei dreptului, argumentele atât
de necesare dezvoltărilor contemporane. Nici o cercetare nu va fi completă dacă
va neglija operele de referinţă ale înaintaşilor.
întoarcerea la sursele originare şi valorificarea lor nu scade în nici un chip,
meritul lucrărilor noastre, nu umbresc contribuţiile indiscutabile ale ceor mai mulţi
dintre noi la dezvoltarea ştiinţei juridice, ci, dimpotrivă, dau cercetărilor pe care le
efectuăm credibilitatea necesară, constituindu-se într-o recunoaştere, la care
suntem obligaţi, a continuităţii de gândire şi acţiune în folosul comunităţii şi a
tuturor oamenilor care o compun!
Şi, poate Montesquieu este cel care a sintetizat mai bine ca oricare altul,
ideea continuităţii, a locului şi rolului ce revine fiecărui gânditor în dezvoltarea
ştiinţei în folosul oamenilor.
în discursul său asupra motivelor care trebuie să ne îndemne la cultivarea
ştiinţelor 2 , acest titan al gândirii, punea o întrebare fundamentală:
"Nu e oare un lucru minunat să se străduim să-i lăsăm pe oameni mai fericiţi
de cum am fost noi?"
Răspunsul este, evident, implicit. Dacă vom reuşi să adăugăm o contribuţie
cât de modestă la pregresul ştiinţelor dedicate împlinirii şi bucuriei vom avea noi
înşine satisfacţia datoriei împlinite. Iar, dezvoltarea ştiinţelor juridice poate servi
unor asemenea idealuri nobile!

2
Discurs ţinut în anul 1725.

367
 INDICE Şl EXPLICAŢII BIBLIOGRAFICE

I. DOCUMENTE

1. Proclamaţia Revoluţiei Române din 1989, adoptată la 22 decembrie 1989.

2. Constituţia României, adoptată prin Referendum la 8 decembrie 1991.
3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
5. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat
de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
6. Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 Rezoluţia No.
2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966.
7. Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile,
vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite la 15 decembrie 1989.
8. Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 26 noiembrie 1968.
Intrată în vigoare la 11 noiembrie 1970.
9. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1991.
10. Tratatul privind stabilirea Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma la 20
martie 1957.
11. Tratatul de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene (România a
solicitat aderarea la Uniunea Europeană la 22 iunie 1995).
12. Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile Europene şi statele membre, pe de altă parte, Ratificat de România
prin Legea No. 20 din 6 aprilie 1993.
13. Recomandation 27/1998 on Cooperation of the Academic Communities on the Black
Sea Economic Cooperation Member Countries ant its Legal Framework, Bucharest,
25 June 1998.
14. Statement of the Yalta Black Sea Economic Cooperation Summit, Yalta, 5 June 1998.
15. Agreement among the Govemments of the Black Sea participating Stating, Sochi,
15 April 1998.
16. Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu către locuitorii Tării Româneşti, 23 Ianuarie
1821.
17. Legea No. 15 din 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale.
18. Legea No. 84 din 1992 privind regimul zonelor libere.
19. Legea No. 35 din 10 aprilie 1991 regimul investiţiilor străine.
20. Legea No. 12 din 8 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite.
21. Hotărârea Guvernului României No. 228 dn 1992 privind protejarea producătorilor
naţionali şi a pieţei interne de competiţia neloială rezultată din importul unor
produse la preţ de dumping sau subvenţionat.
22. United Nations Commission on Human Rights, Summary Records, Thirty-Fourth
1998 Sesion, Geneva, 1998.

368
 II. LUCRĂRI GENERALE

23. Encyclopedia Britanica, Volumes I to 23, Encyclopedia Britanica, Inc., Chicago-

London-Toronto-Geneva-Sydney-Tokyo-Manila, 1971.
24. Grand Larousse, Enciclopedique en dix volumes, Libraire Larousse, Paris, 1960-1975.
25. Le Petit Larousse, Cedex, Paris, 1993.
26. Larousse de poche, Larousse, Paris, 1994
27. Larousse. Cronologia Universală (Traducerea Irina Negrea), Editura Lider,
Bucureşti, 1996.
28. Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a ll-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
29. Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
30. Yearbook of the United Nations, vol. 30-35, Office of Public Information, United
Nations, New York, 1976-1980.
31. Un nouvel ordre mondial de l'information et de la communication: son contenu, ses
perspectives et le role du système des Nations Unies, Publie par la F.M.A.N.U.,
Geneve, 1981.
32. Dicţionar enciclopedic român, volumele l-IV, Editura Politică, Bucureşti, 1965.
33. Gândirea feniciană în texte (Studiu introductiv de Constantin Daniel; Traducere,
notiţe introductive şi note de Athanase Negoiţă), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.
34. Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, Editura Institutului Social Român, sub
direcţia Profsorului Dimitrie Guşti, Anul XI, p. 1-4, 1933.
35. Din gândirea politico-juridică din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
36. Istoria Legislaţiunii Române, Biblioteca Academiei Române, Ns. 3758.
37. Institutionum teologiae moralis, Partea I, Biblioteca Academiei Române, Ms. 5432.
38. Viata românească, Anul XII, 1920.
39. Dreptul, anii XXI-XXVI, 1919-1920.
40. Journée internationale de la paix, Nations Unies, New York, 1998.
41. ALCOTT, A. N., The Changing Law in Changing Africa, in Sociologues, 11, 1961.
42. ALUAŞ, I. D., Ion, Sociologia franceză contemporană, Editura Politică, Bucureşti,
1971.
43. ANDERSON, S. D., The Swedish Justitiombudsman, in A.I.C.L, 11, Spring. 1962.
44. ANDREI, P., Filosofía valorilor. Valorile juridice, în "Axiologie românească.
Antologie", Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
45. BARIŢIU George, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, No. 26 din 1860.
46. BERGSON, Henri, Iles données immédiates. L'évolution créatrice, Alear, Paris, 1901.
47. BERNAL, John, Ştiinţa în Istoria societăţii, Bucureşti, 1964.
48. BOBBIO, Norberto, Liberalismo vechio e nouvo, Mondoperaio, 1981
49. BOTEZ, A., Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie, Voi.
"Eipstemologia ştiinţelor sociale", Bucureşti, 1979.
50. CAESAR, O lulius, Fragmentele. Opera apocrifă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
51. CANTEMIR, Dimitrie, Descriptio Moldavie, II, 2; II, 4.
52. CANTEMIR, Dimitrie, Istoria ieroglifică, în Opere, vol. VI, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1983.
53. CANTEMIR, Dimitrie, Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, laşi, 1835.
54. CAPAEVILLE, Jaques, Mauriaxu, Parodi Jean-Luc, Les partis politiques, Hachette,
Paris, 1973.
55. CĂPAŢÂNĂ, Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa patologică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

369
56. CARNELUTTI, Francesco, Scuola italiana del diritto, în "Revista italiană de drept
procesual civil", Cedan, Padova, 1936.
57. CONTA, Vasile, Opere filozofice, Bucureşti, 1924.
58. CUZA, Alexandru loan, Mesajul domnesc din 6 decembrie 1959.
59. DRĂGANU, Tudor, Consideraţiuni cu privire la sfera raporturilor sociale rezervate
reglementării legislative, în "Studia Universitatis Babeş-Bolyai", Series
Jurisprudentia, Cluj, 1965.
60 DRĂGĂNESCU, Mihai, Informatica şi societatea, Editura Politică, Bucureşti, 1987
61. DUGUIT, León, Traite de droit constitutionnel, T. 1, Paris, 1921.
62. DURKHEIM, E., De la división dutravail social, Alean, Paris, 1893.
63. DUVERGER, Maurice, Janus. Les deux faces de /'Occident, Payard, Paris, 1972.
64. ELIESCU, Mihail, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în cadrul unei
viitoare reglementări legale, în "Studii şi cercetări juridice", No. 1, Editura Academiei
Române, 1856.
65. ELLUL, J., The Tehnologica! Society, Jonathan Caspe, London, 1965.
66. EMINESCU, Yolanda, Concurenţa neleală - drept român şi comparat, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
67. EPICUR, Texfe filozofice, în Antologia filosofică. Filosofía antică, Voi. II, Editura
Minerva, Bucureşti, 1975.
68. ETTORI, Ch., Les codifications administratives. Etudes et documents, Paris, 1956.
69. FROHOCK, Fred M., Groups of Elits. Public Policy, Scope and Logic, New
Jersey, 1979.
70. GULIAN, Constantin lonescu, Problematica anului, Editura Politică, Bucureşti, 1966.
71. GUŞTI, Dimitrie, Curs de etică, Universitatea din Bucureşti, 1931-1932.
72. GRUNBERG, Ludwig, Axiologia şi condiţia umană, Editura Politică, Bucureşti, 1972.
73. HANGA, Vladimir, Istoria generală a statului şi dreptului, Litografia şi Tipografia
învăţământului, Bucureşti, 1958.
74. HAURIOU, A., Droit constitutionnel et institutions politiques, 2-e ed., Editions
Montchrestien, Paris, 1967.
75. HEILBRONER, Robert, Beyond Boom and Crash, New York, 1978.
76. JOJA, Athanase, Studii de logică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960.
77. JORION, E., De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967.
78. KANT, Immanuel, Conflictul facultăţilor, în "La philosophie de l'histoire", Paris, 1947.
79. KINNEY, John O Mc, Tipologie constructivă; aspecte structurale ale unui
procedeu, în "Teorie şi tehnică în ştiinţele sociale", voi. V, Editura Politică,
Bucureşti, 1967.
80. KLAUS, G., Cibernetica şi societatea, Ed. Politică, Bucureşti, 1966.
81. KOGĂLNICEANU, Mihail, Dorinţele partidei naţionale din Moldova, August 1848, în
"Anul 1848 în Principatele Române", voi. IV.
82. KOGĂLNICEANU, Mihail, Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti.
Emanciparea ţăranilor, Discurs rostit la Academia Română, Bucureşti, 1908.
83. KOGĂLNICEANU, Mihail, Discurs la alegerea lui Alexandru loan Cuza ca domn al
Moldovei, laşi, 5/17 ianuarie 1859.
84. LEVI-STRAUSS, Claude, Anthropologie structurale, Librairie Pion, Paris, 1958.
85. LEVY-ULLMAN, H., Discours sur le Code civil, în "Revue inter naţionale de
l'Enseignement", No. 8, 1905.
86. LIPPMAN, Walter, The Good Society, Grossef s Universal Library, New York, 1943.
87. LOCKE, John, Eseu asupra intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1961.
88. MALIŢA, Mircea, Aurul cenuşiu, Eseuri rostite, Editura Dacia, Cluj, 1971.
89. MALIŢA Mircea, Fire şi noduri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
90. MALIŢA, Mircea, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
91. MARTY, G., RAYNAUD, P., Droit civil, voi. I, Sirey, Paris, 1956.

370
92. MARX, Karl, Capitalul, vol. III, partea a ll-a, E.P.L.P., Bucureşti, 1955.
93. MAUSS, Marcel, Manuel d'Etnographie, Paris, 1947.
94. MAZILU, Dumitru, Independenţa naţională. Gândire şi acţiune românească, Editura
militară, Bucureşti, 1978.
95. MERTENS, J., Steenbergen, J., The court of Justice of the European Communities and
governance in an economic crises, in Michagan Law Review, Vol. 82, No. 5-6,1984.
96. NEGULESCU, P. P., Istoria filozofiei modeme. Problema ontologică, Scrieri inedite,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972.
97. NOICA, Constantin, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
98. PASCAL, Blaise, Pensées, Paris, 1885.
99. PIAGET, J., Problema mecanismelor comune în ştiinţele despre om, în "Sociologia
contemporană", Editura Politică, Bucureşti, 1967.
100. POSESCU, AL, Platon - filosofía dialogurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
101. POULANTZAS.N., Ar., Nature des choses et droit. Essai sur la dialectique du fait et
de la valeur, Libraire generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1965.
102. RICOEUR, P., Histoire et vérité, Seuil, Paris, 1951.
103. RIPERT, George, La regle morale dans les oblgiations civiles, Paris, 1925.
104. RIPERT George, Droit naturel et positivisme juridique, Paris, 1918.
105. ROTH, A., Individ şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1986.
106. RYN, A., The Philosophy of the Social Sciences, MacMillan LTD, London, 1976.
107. SARTRE, Jean-Paul, L'existentialisme est un humanisme, Nagel, Paris, 1964.
108. SIMON, D., Chronique de jurisprudence du Tribunal et de la Cour de Justice des
Communautés Européenes, în Journal du Droit International, No. 2, 1993.
109. SPERANŢIA, Eugeniu, Figuri universitare, Editura Tineretului, Buc'ureşti, 1967.
110. STĂTESCU, O BÎRSAN C, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL,
Bucureşti, 1992.
111. TRĂSNEA, Ovidiu, Filosofía politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.
112. TRUMAN. D., The Governmental Process, Knopf, New York, 1971.
113. VIANU, Tudor, Originea şi valabilitatea valorilor; Sistemul valorilor; Valoarea
juridică, Bucureşti, 1980.
114. VIANU, Tudor, Metodă şi obiect, Opere, Voi. 9, Ediţie de Gelu lonescu şi George
Gană, Ed. Minerva, 1980.
115. VILLEY, Ch., Essor et decadence du voluntarisme juridique, în "Leçons d'histoire
de la philosophie du droit", Dalloz, Paris, 1962.

III. STUDII Şl LUCRĂRI DE SPECIALITATE

116. ACOLLAS, E., "L idee du droit", 1871.

117. ACOLLAS, E., Introduction r e etude du droit, 1885.
118. AGUILERA, M., L'idée de droit en Alemagne depuis Kant jusquf nos jours, 1892.
119. ALBERTONI, Ettore A., Introduzione alla Storia délie Dottrine Politiche, Cisalpino
Goliardica, Milano, 1977
120. ALEXIANU, George, Drept constituţional, Bucureşti, 1926.
121. ALVAREZ, A., Une nouvelle conception des études juridiques et de la Codification
du droit civil, 1904.
122. AMSELEK, P., Méthode phénoménologique et théorie du droit, Paris, 1964.
123. ANGELESCO, Al. C, La technique législative en matière de codification civile, Ed.
de Broccard, Paris, 1930.
124. ANTHONY, R., La force et le droit, 1917.
125. APPLETON, P., La méthode juridique et le role de la pratique dans l'enseignement,
1912.
126. ARENDT, Hannah, Lectures on Kant's Political Philosophy, Chicago, 1982.
127. ARISTOTEL, Ef/'ca nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

371
128. ARISTOTEL, Organon II, Analitică primă, Introducere de Mircea Florian, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
129. ARISTOTEL, Metafizica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965.
130. ARISTOTEL, Politica, Cartea IV.
131. AUBERT, V., The social Function of Law, Archiv fur Rechts und Sozialphilosphie,
Wiesbaden, 1974.
132. AUGUSTIN, St., De civ., Dei., IV, 4.
133. BANCIU, Dan, RĂDULESCU, Sorin, M., Corupţia şi crima organizată în România,
Editura Continent XXI, Bucureşti, 1994.
134. BANCIU, Dan, Sociologie juridică, Editura Hyperion, XXI, Bucureşti, 1995.
135. BAGDASAR, Nicolae, Filosofía dreptului în Istoria Filosofiei moderne, Bucureşti,
1941.
136. BALLWEG, O., Zu einer Lehre von der Natur der Sache, Helgind and Lictenhahr,
Basel, 1963.
137. BARBU, O, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
138. BARTOLOMEI, Alfredo, Teoria delgiusto e questionimetodologiche, 1901.
139. BARNUŢIU, Simion, Dreptulu publicu naturale, Biblioteca Academiei Române, Ms. 5437.
140. BĂRNUŢIU, Simion, Dreptul public al românilor, laşi, 1867.
141. BEKAERT, H., Introduction a l'etude du droit, Bruyland, Bruxelles, 1964.
142. BELIME, W., Philosophie du droit au cours d'introduction f la science du droit, 1881.
143. BERCEANU, Barbu B., Universul juristului Mircea Djuvara, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1995.
144. BERGEL, Jean-Louis, Theorie generale du Droit, Paris, 1985.
145. BERGEL, Jean-Louis, Méthodes du Droit, Theorie generale du Droit, Paris, 1985.
146. BERGMAN, H., The Historical Background of American Law, în "Talks an American
Law", New York, 1949.
147. BERTHELOT, M., Science et Morale, 1909.
148. BOBBIO, Norberte, Dalla Structura alla funzione, Nouvi Studii di teoria del Diritto,
Ed. Comunita, Milano, 1977.
149. BOBBIO, Norberte, Uber des Begriff der Natur des Sache, în "Die ontologische
Bergrundung des Rechts", 1853.
150. BOBOŞ, Gheorghe, Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
151. BODEHNEIMER, E., Jurisprudence. The Philosophy and method of the Law,
Harvard University Press, 1974.
152. BOILÄ, Romulus, Diviziunea dreptului public şi privat, Cluj, 1923.
153. BOLINTINEANU, Alex., NÄSTASE Adrian, Drepf international public, Bucureşti,
1995.
154. BOULOIS, J., Droit institutionnel des Communautés Europeenes, 3-a edition,
Montchretien, Paris, 1991.
155. BRIMO, A., Les grands courants de la philosophie du droit et de l'Etat, Pedone,
Paris, 1978.
156. BRINI, Giuseppe, Jus naturale, 1889.
157. BRUGGl, B'iag'io, Introduz/one enciclopedica alle scienze giuridlche, Ed. 5,1929.
158. BRUN, L, Introduction a l'etude du droit, 1887.
159. BRUCHE, H., La nature des principes généraux du droit, Revue du Droit
International et du droit compare, 2, Paris, 1962.
160. BULAI, Costică, Manual de Drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
161. BUNGE, C, Le droit c'est la force, 1924.
162. BURDEAU, George, Traite de science politique, Ed. Il, Tome 1, 1966.
163. BURDEAU, George, L'Etat, Seuil, Paris, 1970.
164. CALVI, J. V., Coleman S., American Law and Legal System, New Jersey, 1989.
165. CANTACUZINO, Matei, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921.

372
166. CARBONNIER, Jean, Efectivitee et inefectivitee de la regle de droit, în "L'Année
Sociologique", 1957-1958.
167. CARBONNIER, Jean, Sociologie juridique, Armand Colin, Paris, 1977.
168. CARBONNIER, Jean, Flexible droit, L. G. D. J., Paris, 1976.
169. CHARMONT, J., L'abus de droit, în "Revue trimestrielle de droit civil", Tome I, 1902.
170. CETERCHI loan, DEMETER, I., HANGA, Vladimir, BOBOş, Gheorghe, LUBURICI
Momcilo, MAZILU, Dumitru, ZOTTA Constantin, Teoria Generală a statului şi
dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
171. CETERCHI, loan, CRAIOVAN, I., Introducere in Teoria Generală a dreptului,
Editura AII, Bucureşti, 1992.
172. CETERCHI, loan, COSTIN, M., POPESCU, S., Rolul social al dreptului, în "Rolul şi
funcţiile dreptului", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1974.
173. CICERO, Despre supremul bine şi supremul rău, III, 20, 67; III, 21, 70. Cicero, Pro
Milone, 4.
174. CIOBANU, Dan, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.
175. CIOBANU, Dan, Drept constituţional şi instituţii politice. Statul, Editura Hyperion,
Bucureşti, 1991.
176. CIORAPCIU, F., Enciclopedia Juridică, Partea I, Jurisprudenţa română, volumul III,
Tom. III, Tipografia Aurora, Bucureşti, 1906.
177. COHEN, J., ROBSON, R. A. BATES A., "Parental Authority", Rudgers University
Press, 1958.
178. COHEN-TANOA, Laurent, Le Droit sans l'Etat, PUF, Paris, 1987.
179. COSMOVICI, P., Probleme de drept economic, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1976.
180. COSMOVICI, P., Gândirea juridică în perspectiva logicii formale şi a metologiei,
Studii şi cercetări juridice, No. 1, Editura Academiei Române, 1971.
181. COSSIO, Carlos, Teoria de la verdad juridica, Buenos Aires, 1954.
182. COSTIN, M., Răspunderea juridică în dreptul român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
183. DABIN, Jean, La techniquet et l'élaboration du droit positif, spécialement du droit
prive, Bruylant, Sirey, Bruxelles, 1935.
184. DABIN, Jean, Theorie generale du Droit, Paris, 1969.
185. DABIN, Jean, La philosophie de l'ordre juridique positif, Sirey, Paris, 1929.
186. DAMIAN, C. C, Transformarea concepţiei dreptului, Bucureşti, 1939.
187. DAOULIBI, Marouf, La jurisprudence dans le droit islamique, Paris, 1941.
188. DAVID, R., Brierly, J., Major Legal Systems in the World Today, Collier-Macmillan,
Lmt., London, 1968.
189. DAVID, R., Les Grands Systèmes du Droit contemporans, Dalloz, 1978.
190. DAVID, R., Traite élémentaire de droit compare, Paris, 1950.
191. DELEANU, I., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura "Chemarea",
laşi, 1992.
192. DELEANU, I., Dreptul subiectiv şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.
193. DEMOQUE, Rene, Les notions fondamentales du droit prive, 1911.
194. DISSESCU, Constantin, Drept constituţional, 1915.
195. DJUVARA, Mircea, Dialectique et expérience juridique, în "Revista de Filosofie",
1938.
196. DJUVARA, Mircea, La guerre roumaine 1916-198, Preface de M. Emile Boutrox,
Nancy, Paris, Strassbourg, Berger-Lvrault Editeurs, 1919.
197. DJUVARA, Mircea, Precis de filosofie juridică, (Tezele fundamentale ale unei
filosofii juridice), Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1941.
198. DJUVARA, Mircea, Le fondemnet du phénomène juridique, Sirey, Paris, 1913.
199. DJUVARA, Mircea, Contribuţie la teoria cunoaşterii juridice. Spiritul filosofiei
kantiene şi cunoaşterea juridică, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1942.
200. DJUVARA, Mircea, Despre autonomia conştiinţei morale şi juridice, Tipografia
Mişcarea, Bucureşti.

373
201. DJUVARA, Mircea, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Vol. I, II,
Bucureşti, 1930.
202. DJUVARA, Mircea, Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1935.
203. DJUVARA, Mircea, Drept şi sociologie, I.S.D., Bucureşti, 1936.
204. DOGARU, I., Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
205. DOMENACH, Jean-Marie, Enquete sur les idées contemporaines, Seuil, Paris,
1981.
206. DONGOROZ, Vintilă, Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969.
207. DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU Georgeta, Constituţia
României - comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
208. DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Georgeta, Drept
constituţional comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
209. DUCULESCU, Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi
internationale, Ediţia nouă, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998.
210. DUMERIL, H., Les fictions juridiques, 1882.
211. DUPEYROUX, H., Les grands problèmes du droit, în "Archives de Philosophie u
droit et de Sociologie Juridique", no. 1-2, 1938.
212. DURAND, G., Du rapport entre le droit etl'etique, Themis, Vol. 20, 1986.
213. ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Drept Internaţional Public, Editura
Hyperion, Bucureşti, 1993.
214. EHRILICH, Eugen, Grundlegung der Soziologie des Rechts, München und Leipzig,
1913.
215. ELIESCU, Mihail, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1972.
216. ELIESCU, Mihail, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
217. FAUCONNET, P., La responsabilité, F. Alean, Paris, 1928.
218. FERRARI, Vincenzo, L'analisi funzionale in Sociologia del Diritto, Sociologia del
Diritto, 1980.
219. FECHNER, Erich, Rechtsphilosphie, J. С. B. Mohr, Rubingen, 1956.
220. FICHTE, Johann Gottlieb, Grundlage des Naturrechts, Partea a ll-a.
221. FILIPESCU, Ion, Drept international privat, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1991.
222. FLOREA, M., Responsabiltiatea acţiunii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1970.
223. FRIEDMAN, E., Theorie generale du Droit, paris, 1965.
224. FÜLLER, Lon., The Morality of Law, Yale University Press, 1964.
225. GARDIES, J. L., Le droit, Га priori, l'imaginaire et l'expérience, în "Archives de
philosophie du droit", Paris, 1962.
226. GENY, François, Methode d'interprétation et sources en droit prive positiv, L. G. D.
I., Paris, 1919.
227. GENY, François, Science et technique en droit prive positiv, Sirey, Paris, 1913-
1924.
228. GENY, François, Les bases fondamentales du droit civil en face des théories de
Leon Duguit, în "Revista trimestrială de drept civil", No. 4, 1922.
229. GEORGESCU, Paul, Mircea Djuvara - un sistem de filosofie juridică, Bucovina, I. E.
Torouţiu, Bucureşti, 1942.
230. GRAVINA, Giovani Vincenzo, Originis juris civilis, Neapole, 1701.
231. GRAWITZ, Madeleine, De l'utilisation en droit des notions sociologiques, în
"L'Année Sociologique", 1966.
232. GROTIUS, Hugo, Despre Dreptul Războiului şi al Păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.

374
233. GURVITCH, G., Droit naturel ou droit positif intuiţii, în "Archives de Philosophie du
droit et de sociologie juridique", Paris, 1953.
234. GURVITCH, G., Sociologie du droit, în "Traite de sociologie", vol. II, PUF, Paris,
1963.
235. GURVITCH, G., Elements de sociologie juridique, Montaigne, Ed. Paris, 1940.
236. HALFINA, R. O., Obscee ucenie o pravootno-Şenii, Moscova, 1974.
237. HAMANGIU, C, ROSETTI-BALÄNESCU, I. BÄICOIANU, AI., Tratat de drept civil
român, vol. I, Editura Naţională Bucureşti, 1928.
238. HANGA, Vladimir, MARCU, Liviu, CRONT, Gheorghe, FLOCA, loan, GEORGESCU,
Valentin, AI., GRIGORAş, Nicoale, HERLEA, Aleaxndru, MATEI, loan, MIOC,
Damaschin, SACHELARIE, Ovid, STOICESCU, Nicolae, STRIHAN, Petre, ŞOtropa,
Valeriu, VULCĂNESCU, Romulus, Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1980.
239. HANGA, Vladimir, Morala şi dreptul în concepţia filosofilor greci, în "Studia
Napocensia", Drept, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1974.
240. HANNANOV, R., A., Evenimentele în dinamica raporturilor juridice, în Studii şi
cercetări juridice, No. 1, 1979.
241. HART, L. A., The concept of Law, Oxford University Press, 1963.
242. HATMANU, I., Istoria doctrinelor juridice, Editura Fundaţiei "România de mâine",
Bucureşti, 1996.
243. HECK, Ph., Das Problem der Rechtsgewinnung, Tubingen, 1932.
244. HEGEL, G. W. Fr., Statul, în Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1969.
245. HEGEL, G. W. Fr., Prelegeri de istoria filosofiei, vol. III, Traducere de D. D. Roşea,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964.
246. HEGEL, G. w. Fr., Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1969.
247. HERSENI, T., Sociologia, Editura Ştiinifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
248. HOEBEL, J., The Law ofthe Primitive Man, Canbridge, 1943.
249. IONAŞCU, Traian, Barasch, Eugen, Despre relativa independenţă ale unor aspecte
ale formei în drept. Problema constantelor dreptului, în "Studii şi cercetări juridice",
No. 2, Editura Academiei Române, 1964.
250. IONAŞCU, Traian, Barasch, Eugen, Teoria generală a contractelor economice, voi.
II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965.
251. IONAŞCU, Traian, Barasch, Eugen, Teoria şi metodă în ştiinţele sociale, vol. III,
Bucureşti, 1966.
252. IOFK30VAN, Antonie, Drept administrativ, Editura Hercules, Bucureşti, 1993.
253. IORGOVAN, Antonie, Drepf administrativ şi ştiinţa administraţiei, TUB, Bucureşti,
1983.
254. JAMES, Philip S., Introduction to English Law, London, 1972.
255. KANT, Immanuel, Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991.
256. KANT, Immanuel, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
257. KAUFMANN, Felix, Logik der rechswissenschaft, Tubingen, 1922.
258. KELSEN, Hans, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962.
259. KELSEN, Hans, General Theory of Law and State, 1945.
260. KELSEN, Hans, Allgemeine Staatslehre, 1925.
261. KELSEN, Hans, Existenzialismus in der Rechtswissenschaft, în "Archiv fur Rechts
und Sozialphilosophie", Band, 1957.
262. KELSEN, Hans, Justice et droit naturel, în "Le droit naturel - Annales de Philosophie
politique", 3. Presses Universitäres de France, Paris, 1959.
263. KNAPP, V., Le droit etla quotidianneté de la vie sociale, Thesaloniki, 1966.
264. KNAPP, V., Comments on the Problem of Stability and Legislation, în "Collection of
Studies on Foreign and Comparative Law", Beograd, 1966.

375
265. KOVACS, Istvan, La notion de la loi, l'organisme legislative et les matières
legislative dans le système du droit actuel de la Hongrie, Uppsala, 1966.
266. LARNAUDE, F., Les methdes juridiques. Le droit public, sa conception, sa
méthode, Paris, 1911.
267. LARNAUDE, F., La Théorie de la Personalité Morale, Paris, 1910.
268. LEFEBVRE, M., Le coutume comme source formelle du droit, Paris, 1905-1906.
269. LEIBNITZ, Gottfried Wilhelm, De principie individul, în Opera omnia, Editura
Dutens, vol. II, Partea I.
270. LEVI-BRUHL, H., Sociologie du Droit, PUF, Paris, 1971.
271. LLWELLYN, K., The Normative, the legal and the Law. Jobs the Prdblem of the
Juridic methodk, Yale Law Journal, 49, 1973.
272. LONGINESCU, S. G., Pregătire pentru învăţarea dreptului, Bucureşti, 1926.
273. LUBURICI, Momcilo, CETERCHI, loan, Teoria Generală a Dreptului, Universitatea
"Dimitrie Cantemir", Bucureşti, 1992.
274. LUBURICI, Momcilo, POPA Nicolae, Ştiinţa juridică şi sociologia dreptului, în
"Revista Română de Drept", No. 5/1972.
275. LUBURICI Momcilo, Câteva considerente metodologice privind studierea şi
predarea Teoriei generale a statului şi dreptului, în "Analele Universităţii Bucureşti,
Ştiinţe juridice, No. 2/1971.
276. LUBURICI, Momcilo, Probleme teoretice privind realizarea dreptului, în "Justiţia
nouă", No. 5, 1956.
277. MACRIDIS, E., Liberal Democracy. Contemporany Political Idéologies. Movements
and Recimes, Cambridge, Massachusetts, 1980.
278. MAIHOFER, W., Die Natur der ASche, în "Die Ontologische Begründung des
Rechts", Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Armstadt, 1965.
279. MALLIEUX, F., L'exegése des codes et la Nature du RAisonnement juridique,
Paris, 1908.
280. MANOLESCU, Mircea, Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946.
281. MARINESCU-HIMU, M., Cuvânt introductiv la Xenofon. Statul Spartan. Statul
Atenian, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
282. MAZILU, Dumitru, Tehnica juridică, în voi. "Teoria Generală a Statului şi Dreptului",
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
283. MAZILU, Dumitru, Echitate şi Justiţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
284. MAZILU, Dumitru, NASCHITZ, Anita M., Rolul dreptului în afirmarea şi dezvoltarea
multilaterală a personalităţii umane, în "Dreptul ca instrument de formare, dezvoltare
şi ocrotire a personalităţii umane", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973.
285. MAZILU Dumitru, Politica României de afirmare a principiilor suveranităţii şi
independenţei naţionale ca norme de bază ale relaţiilor internaţionale
contemporane, în Independenta României", Editura Academiei Române, Bucureşti,
1977.
286. MAZILU, Dumitru, Report on Human Rights and Youth, Sub-Commission on
Prévention of Discrimination and Protection of Minorities, United Nations, Geneva,
1989.
287. MIAILLE, Miche, Une introduction critique au droit, Maspero, Paris, 1980.
288. MICESCO, I., La personnalité morale et l'indivision comme constmetions juridiques
(Etude de technique juridique), Thèse de doctorat, Paris, 1906-1907.
289. MIHAI, Gheorghe, Elemente constructive de argumentare juridică, Editura
Academiei Române, 1982.
290. MIRONESCU, G. G., Cours de Enciclopedia Dreptului, Vol. I, Bucureşti, 1939.
291. MODESTINUS, Digeste 3, Libro I.
292. MONTESQUEIU, Charles Louis de Secondat, Despre spiritul legilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964-1970.
293. MURARU, Ion, Drepf constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993.

376
294. NASCHITZ, Anita M., Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura
Academiei Române, 1969.
295. NASCHITZ, Anita, Filozofia existenţialistă a dreptului, în "Studii şi cercetări juridice",
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1961.
296. NEGRU, V., Corelaţia dintre norma tehnică şi norma juridică, în "Forme de
reglementare a relaţiilor sociale", Cluj, 1967.
297. OST, F., Kerchove, M. Van De., Entre la lettre et l'esprit, Bruxelles, 1989.
298. PAPIU-ILARIAN, Alexandru, Independenta constituţională a Transilvaniei, Cluj,
1880.
299. PARSONS, Talcot, The Law ans Social Control, The Free Press of Glencoe, New
York, 1962.
300. PAUL, L. T., Dig., De bonis damnatorum.
301. PERELMAN, Chaim, Justice et Raison, Press Universitaires de Bruxelles, Bruxelles,
1963.
302. PLATON, Traité élémentaire de droit civil, I, No. 7.
303. PODGORECKI, A., Ocerk Sotiologii prava, Moscova, 1974.
304. POIRIER, Jean, Introduction a l'apparei Juridique. Tipologie des Systèmes
juridiques, în "Ethologie Generale, Encyclopédie de la Pleiade", Paris, 1968.
305. POPA, Nicolae, Aspecte teoretice privind tehnica elaborării actelor normative,
Analele Universităţii Bucureşti, Drept, 1993.
306. POPA, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, TUB, 1983.
307. POPA, Nicolae, RĂDUCANU, A., Quelques considérations sur la notion de la
methologie juridique, Analele Universităţii Bucureşti, Drept, 2, 1983.
308. POPA, Nicolae, Teoria geneală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
309. POPA, Nicolae, Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice, Analele Universităţii
Bucureşti, Drept, 1991.
310. POPESCU, Sofia, Introducere în studiul Dreptului, Bucureşti, 1991.
311. POPESCU, Sofia, ILIESCU, Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice,
Bucureşti, 1979.
312. POPESCU, Sofia, Forma de stat, Bucureşti, 1983.
313. PUCHTA, G., Fr., Cursus der Instituionem, Leipzig, 1875.
314. PUFENDORF, Samuel, De iure naturae etgentium, Libri VIII, Landin, 1976.
315. QUINTILLIAN, De corona militis, c. VI.
316. RAZ, J., The Concept ofthe Legal System, Clarendom Press, Oxford, 1980.
317. RĂDULESCU, Andrei, Două lecţii de drept ţinute de pravilistul Christian
Flechtenmacher, Curierul Judiciar, Anul XXXIX, No. 21, Bucureşti, 1830.
318. RENARD, George, Le Droit, la Logique et le Bon Sens, Sirey, Paris, 1925.
319. RIGAUX, Fr., Introduction a la Science du Droit, Bruxelles, 1974.
320. RIPERT, George, Les forces créatrices du Droit, Paris, 1955.
321. RIPERT, George, La règle morale dans les oblgiations civiles, L. G. D. J., 1935.
322. ROOS, A., Définition in legal language, în "Logique et Analyse", 1958.
323. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I., SACHELARIE, Ovid, NEDELCU, Nie. G., Principiile
dreptului civil român, Editura de stat, Bucureşti, 1947.
324. ROUBIER, Paul, L'ordre juridique et la théorie des sources du droit, în "Le droit
prive français au milieu du XX-e siècle" - Etudes offertes f George Ripert, Tome I,
Libraire générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1950.
325. ROUBIER, Paul, Théorie générale du Droit, Paris, 1951.
326. ROUBIER, P., Le droit de la propriété industrielle, vol. I, Sirey, Paris, 1952.
327. ROUSSEAU, Jean-Jacques, Diseurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii
dintre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
328. ROUSSEAU, Jean-Jacques, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Biblioteca
filozofică, 1957.
329. SALEILLES, R., Ecole historique et droit naturel, în "Revue de droit civil", 1902.

377
330. SA VATIER, R., Le droit et l'échelle des valeurs, în "Mélanges en l'honneur de Paul
Roubier", Tome I, Dalloz et Sirey, Paris, 1961.
331. SAVATIER, R., Observations sur les modes contemporains de formation du droit
positif, în "Mélanges en l'honneur de Jean Dabin", Sirey, Paris, 1963.
332. SAVIGNY, Fr. K., Sistem des heutigen Romishen Rechts, Berlin, 1940.
333. SAVIGNY, Fr., K., Vom Beruf unserer Zeit fur Gesetzgebung und
Rechtswissenschaft, Freiburg, 1892.
334. SAVIGNY, Fr. K., System des heutigen romischen Rechts, I, 1940.
335. SCHREIER, Fritz, Frundbegriffe und Grundformen des Rechts, Leipzig-Wien, 1924.
336. SPERANŢIA, Eugeniu, Principii fundamentale de Filosofie juridică, Clus, 1936.
337. SPERANŢIA Eugeniu, Introducere în Filosofia Dreptului, Cluj, 1940.
338. STARCK, B. Roland, H., Boyer, L, Introduction en Droit, Paris, 1991.
339. STOIANOVICI, Dragan, Logica juridică în trecut şi astăzi, Studii de drept românesc,
No. 1, 1995.
340. SZABO, Imre, Interpretarea normelor juridice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
341. SZABO, Imre, Les Fundaments de la Theorie du Droit, Akademiai Kiado, Budapest,
1973.
342. TACIT, Anale, III, 25.
343. TEODORESCU, Anibal, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a 3-a, Bucureşti,
1929.
344. THURNWALD, R., Werden, Wandel und Gestaltung des Rechts im Lichte der
Wolkerforsung, Berlin, 1934.
345. TITULESCU, Nicoale, Essai sur une théorie générale des droit éventuels, Thèse de
doctorat en Droit, Paris, 1907-1908.
346. TREVES, Renato, Introduzione alla Sociologia del Diritto, Torino, 1977.
347. ULPIANUS, Digeste, 3. 1, III.
348. URS, losif R., ANGHENE, Smaranda, Drept civil, vol. I, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997.
349. VÄLIMÄRESCU, A., Pragmatismul juridic, Bucureşti, 1927.
350. VECCHIO, Giorgio Del., Lecf/7 de Filosofie juridică (Prefaţă, Mircea Djuvara),
Bucureşti, 1993.
351. VLAHIDE, Paul, Cum se aplică neretroactivitatea legii, în "Palatul de Justiţie", No. 2,
1991.
352. WALINE, M., Les rapports entre la loi et le reglement avant et après la Constitution
de 1958, în "Revue de droit public, et de la science politique en France et f
l'étranger", No. 4, Paris, 1959.
353. WALINE, M., Empirisme et conceptualisme dans la méthode juridique: faut-il tuer
les cathégories juridiques? în "Mélanges en l'honneur de Jean Dabin", Sirey, Paris,
1963.
354. WEBER, Max, Socioal Action and its typs, Theory and Society, The Free Press,
New York, 1965.
355. WECK, Hermann, Die Sprache in deutschen Recht, 1913.
356. WILSON, W., L'Etat, vol. II, 1932.
357. YOUNG, R., American Law and Politics. The création ofthe Public Order, 1967.
358. ZLÄTESCU, Victor Dan, ZLÄTESCU, Irina, Regulile metodei comparative în studiul
dreptului, Studii de Drept Românesc, No. 1, 1989.
359. ZLÄTESCU, Victor Dan, ZLÄTESCU, Irina MOROIANU, Kant şi raţiunea de a fi a
drepturilor omului, în "Repere pentru o filosofie a drepturilor omului", Institutul
Român pentru drepturile Omului, Bucureşti, 1996.

378
 CUPRINS

INTRODUCERE 5
I. Un curs necesar 5
II. Dreptul - componentă firească a convieţuirii umane 5
III. Principii şi comandamente majore în elaborarea şi aplicarea dreptului... 6
IV. Dreptul - instrument indispensabil în realizarea şanselor fiinţei umane... 7
V. Dreptul - ştiinţă, tehnică şi artă 8

Titlul I - OBIECTUL Şl METODA TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

Capitolul I - Obiectul teoriei generale a dreptului 9

I. Sistemul ştiinţelor sociale 9
II. Dreptul - ştiinţă socială 10
III. Teoria dreptului - ştiinţă juridică cu caracter general 10
IV. Teoria generală a dreptului şi celelalte ştiinţe juridice 11
V. Privire istorică asupra apariţiei şi dezvoltării teoriei dreptului 13

Capitolul II - Metoda teoriei generale a dreptului 16

I. Definiţia metodologiei juridice 16.
II. Metodele cercetării ştiinţifice juridice 18
§ 1. Metoda logică sau raţională 18
§ 2. Metoda comparativă 20
§ 3. Metoda sociologică 21
§ 4. Metoda istorică 22
§5. Metodele cantitative 23
III. Metoda teoriei generale a dreptului 24
§ 1. Privire istorică 25
§ 2. Metoda sintezei în teoria generală a dreptului 27

Titlul II - ORIGINEA, ESENŢA Şl DEFINIŢIA DREPTULUI

Capitolul III - Originea, esenţa şi definiţia dreptului 29

I. Originea dreptului 29
§ 1. Apariţia primelor reguli cu caracter juridic 30
§ 2. Momente de referinţă în apariţia dreptului - declanşarea
procesului de codificare 31
§ 3. Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt şi Corpus Juris Canonice 34
II. Determinarea dreptului 35
379
 § 1. Cadrul natural 36
§ 2. Cadrul social-economic 37
§ 3. Factorul uman 38
III. Dreptul - componentă majoră a realităţii juridice 39
§ 1. Constantele juridice 39
§ 2. Conştiinţa juridică, norma de drept, raporturile juridice 40
§ 3. Dreptul - element definitoriu al realităţii juridice 42
IV. Tipurile de drept 42
§ 1. Tipurile de drept determinate de sistemele de organizare
socială 43
§ 2. Tipologia dreptului determinată de apartenenţa la un bazin de
civilizaţie 44
§ 3. Unitate şi diversitate în tipologia dreptului 45
V. Dreptul comunitar - un sistem juridic cu răsături specifice 48
§ 1. Izvoarele dreptului comunitar 48
§ 2. Principiile dreptului comunitar. Cele patru libertăţi
fundamentale 49
§ 3. Armonizarea legislaţiei 51
§ 4. Dreptul comunitar şi sistemele juridice ale ţărilor asociate 52
§ 5. Ordinea juridică comunitară şi ordinile juridice naţionale 52
VI. Esenţa dreptului 53
§ 1. Formarea voinţei generale - un proces dialectic 54
§ 2. Voinţa generală - esenţa dreptului 56
§ 3. Voinţa juridică 58
VII. Conceptul dreptului 60
§ 1. înţelegerea conceptului dreptului 60
§ 2. Conceptele dreptului, libertăţii, moralei 62
§ 3. Definiţia dreptului 64

Titlul III - DREPTUL Şl STATUL

Capitolul IV - Dreptul şi statul 67

I. Apariţia statului. Primele forme de organizare statală 67
§ 1. Caracteristicile primelor forme de organizare statală 67
§ 2. Norme juridice care guvernează organizarea de stat feudală 69
§ 3. Forma Republicii aristrocratice 70
II. Conceptul statului 71
§ 1. "Demonstrarea ştiinţifică a conceptului statului" 71
§ 2. Statul politic şi Statul civil 73
§ 3. Corpul politic - puterea legislativă şi puterea executivă , 74
§ 4. Definiţia statului 75
III. Rolul şi funcţiile statului 78
§ 1. Rolul şi scopul statului 79
§ 2. Principiul non-intervenţiei statului în treburile private 80
§ 3. Funcţiile statului 81
IV. Separaţia puterilor în stat 84

380
 § 1. Premisă majoră şi condiţie necesară a exercitării democratice
a guvernământului 84
§ 2. Diviziunea răspunderilor în cadrul guvernământului 86
§ 3. Actualitatea şi necesitatea principiului separaţiei puterilor în
stat '. 87
V. Puterile legislativă, executivă şi judecătorească 88
§ 1. Puterea legislativă 89
§ 2. Puterea executivă 90
§ 3. Puterea judecătorească 91
VI. Forma de stat 93
" § 1. Forma de guvernământ 93
* § 2. Structura de stat 94
^ § 3. Regimul politic 94
VII. Statul de drept 98
§ 1. Conceptul statului de drept 98
§ 2. Principiile şi comandamentele statului de drept 100
- Accesul la putere să aibă loc prin vot popular 101
- Exercitarea puterii să se facă în baza legii 101
- Izvorul puterii trebuie să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber
exprimată a poporului 102
§ 3. Construcţia statului de drept - între deziderate şi realităţi 103
- încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat 105
- încălcarea principiului pluralismului politic 105
- Imperativul unei minime moralităţi 106

Titlul IV - PRINCIPIILE DREPTULUI

Capitolul IV - Principiile dreptului 107

I. Apariţia şi evoluţia concepţiei asupra principiilor dreptului 107
§ 1. Idei conducătoare de care legiuitorul trebuie să ţină seama 107
§ 2. Voinţa liberă a omului - principiu fundamental al ordinii de
drept ! 109
§ 3. Principiile supremaţiei legii, virtuţii şi dreptăţi 110
II. Definirea principiilor dreptului 111
§ 1. Principiile dreptului şi societatea omenească 111
§ 2. Principiile dreptului, categoriile şi conceptele juridice 113
§ 3. Noţiunea principiilor dreptului 115
- Principiile dreptului şi aforismele juridice 115
- Principiile dreptului şi axiomele juridice 116
- Definiţia principiilor fundamentale ale dreptului 117
- Definiţia principiilor specifice diferitelor ramuri ale dreptului 117
III. Rolul principiilor dreptului 118
§ 1. Impactul principiilor dreptului 118
§ 2. Rolul principiilor în crearea dreptului ..120
§ 3. Rolul principiilor în procesul complex al realizării dreptului 120
IV. Principiile generale ale dreptului 121
§ 1. Principiul pluralismului politic 121
§ 2. Principiul separaţiei puterilor în stat 122
 § 3. Principiul legalităţii 123
§ 4. Principiul libertăţii 124
§ 5. Principiul egalităţii 126
§ 6. Principiul echităţii 128
§ 7. Principiul justiţiei 130
§ 8. Principiul bunei credinţe 134
§ 9. Principiul îndeplinirii angajamentelor asumate 134
§ 10. Principiul responsabilităţii 135
V. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului 136
§ 1. Principii specifice dreptului penal 137
- Nullum crimen sine lege 137
- Nulla poena sine lege 137
- Individualizarea pedepsei 138
§ 2. Principii specifice dreptului civil 138
- Egalitatea părţilor 138
- Responsabilitatea civilă 139
§ 3. Principii specifice dreptului comercial 139
- Libertatea comerţului 140
- Concurenţa loială 140
§ 4. Principii specifice dreptului procesual 140
§ 5. Principii specifice dreptului internaţional 141

Titlul V - ROLUL SI FUNCŢIILE DREPTULUI.

LOCUL Şl ROLUL DREPTULUI ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

Capitolul VI - Rolul şi funcţiile dreptului.. 142

I. Rolul şi scopul dreptului 142
§ 1. Ubi societas, ibi jus 142
§ 2. Dreptul - un rol activ în viaţa cotidiană a oamenilor 144
§ 3. Dreptul - factor al progresului social şi echilibrului în relaţiile
interumane 145
II. Definirea funcţiilor dreptului 147
§ 1. Funcţia - o acţiune orientată spre îndeplinirea rolului dreptului. 147
§ 2. Funcţia dreptului dintr-o perspectivă structural-funcţionalistă... 147
§ 3. Funcţiile dreptului - orientări fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic 148
III. Funcţiile dreptului 149
§ 1. Rule of Law 150
§ 2. Funcţia de reglementare a conduitei umane 151
§ 3. Funcţia de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii 153

Capitolul VII - Rolul şi locul dreptului în sistemul normelor sociale 156

I. Sistemul normelor sociale 156
§ 1. Normele sociale - o condiţie firească a vieţii în Cetate 156
§ 2. Normele sociale - o prefigurare a finalităţii acţiunii umane 157
§ 3. Normele sociale în interacţiune 158
II. Dreptul şi morala 159

382
 § 1. Morala - o categorie normativă 160
§ 2 . Drept şi morală - principalele asemănări 160
- Normele juridice - un proces de desprindere din normele morale . 161
- Morala - criteriu de verificare a dreptului pozitiv 162
- O influenţă remarcabilă în procesul creării şi aplicării dreptului 163
§ 3. Drept şi morală - principalele deosebiri 164
- Deosebiri în formarea normelor morale şi juridice 164
- Mijloace diferite de realizare a normelor morale şi juridice 165
- Dincolo de diferenţe- cele mai evidente apropieri 166
III. Drept şi politică 167
§ 1. Rolul factorului politic 167
§ 2. în căutarea suportului juridic 168
§ 3. Nevoia măsurii şi echilibrului 169
IV. Normele de drept şi preceptele religioase 169
§ 1 . 0 relaţie necesară 170
§ 2. Rolul preceptelor religioase în configurarea dreptului 170
§ 3. Religia - factor important în respectarea dreptului 171
V. Normele juridice şi normele obiceiului 171
§ 1. Regulile obiceiului - expresia consensului membrilor
colectivităţii 171
§ 2. Impactul obiceiurilor din strămoşi 172
§ 3. Obiceiul - o legislaţie proprie pe care societatea şi-o dă ei
însăşi : 172
VI. Normele juridice şi normele tehnice 174
§ 1. Normele tehnice - exigenţe privind conduita în procesul de
producţie 174
§ 2. Raportul dintre normele tehnice şi normele juridice 174
§ 3. Normele tehnice în domeniul dreptului 175
VII. Ordinea de drept - componentă organică a ordinii sociale 176
§ 1. Ordinea socială - expresie a realizării normelor sociale 176
§ 2. Violenţa - cauză principală a dezordinii 177
§ 3. Impactul normelor de drept asupra ordinii sociale 177

Titlul VI - NORMELE JURIDICE. IZVOARELE DREPTULUI.

TEHNICA JURIDICĂ

Capitolul VIII - Norma juridică 179

I. Caracteristicile normei juridice 179
§ 1. Norma juridică are un caracter general 179
§ 2. Norma juridică prescrie o conduită tipică 180
§ 3. Norma juridică are un caracter impersonal 180
§ 4. Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat 181
§ 5. Norma juridică are un caracter obligatoriu 182
II. Definiţia normei juridice 183
III. Structura normei juridice 183
§ 1. Structura logico-juridică 183
- Ipoteza - circumstanţele în care se aplică norma juridică 184
 - Dispoziţia - conduita prescrisă de norma juridică 185
- Sancţiunea - consecinţa încălcării dispoziţiei normei juridice 186
§ 2. Structura logică şi formularea tehnico-legislativă 187
IV. Principalele categorii de norme juridice 188
§ 1. După obiectul reglementării 188
§ 2. După forţa lor juridică 188
§ 3. După caracterul conduitei prescrise 189
§ 4.După gradul lor de precizie 189
V. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor 190
§ 1. Acţiunea normei juridice în timp 190
a. Intrarea în vigoare 190
b. Acţiunea normei juridice 191
c. Ieşirea din vigoare 196
§ 2. Acţiunea normei juridice în spaţiu 198
§ 3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor 200

Capitolul IX - Izvoarele dreptului 203

I. Izvoarele dreptului din perspectivă istorică 203
§ 1. Preponderenţa obiceiului (cutumei) 203
§ 2. Izvoarele dreptului francez 204
§ 3. Izvoarele dreptului român 205
II. Definiţia izvorului de drept 208
III. Izvoarele de drept în sens material 209
IV. Izvoarele formale ale dreptului 212
§ 1. Obiceiul juridic (cutuma) 214
§ 2. Precedentul judiciar şi practica judiciară 218
- Actele instanţelor judecătoreşti şi cele ale tribunalelor arbitrale şi
administrative 218
- Jurisprudenţă şi jurisdicţie 219
- Jurisprudenţă în decursul timpului 220
§ 3. Actul normativ 221
- Apariţia actului normativ 221
- Rolul primordial al legii 223
- Sistemul actelor normative 225
§ 4. Contractul normativ 225
§ 5. Doctrina 226
V. Raporturile între diferitele izvoare ale dreptului 227

Capitolul X - Tehnica juridică 228

I. Noţiunea tehnicii juridice 228
II. Tehnica elaborării actelor normative 230
§ 1. Procedeele tehnice în elaborarea actelor normative 230
§ 2. Stilul actelor normative 232
§ 3. Sistematizarea actelor normative 234
III. Procedee tehnice în interpretarea şi aplicarea normelor juridice 236
§ 1. Mijloace şi procedee tehnice în interpretarea normelor
juridice 236
§ 2. Mijloace şi procedee tehnice în aplicarea normelor juridice 236
§ 3. Remarci concluzive 240

384
Titlul VII - SISTEMUL DREPTULUI

Capitolul XI - Sistemul dreptului 241

I. Noţiunea sistemului dreptului 241
II. Criteriile constituirii sistemului dreptului 243
§ 1. Obiectul reglementării juridice 243
§ 2. Metoda reglementării juridice 244
§ 3. Principiile dreptului 244
III. Instituţia juridică 244
IV. Ramurile dreptului 245
V. Dreptul public şi Dreptul privat 249

Titlul VIII - REALIZAREA DREPTULUI

Şl INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Capitolul XII - Realizarea dreptului 251

I. Concepţii privind transpunerea în viaţă a normelor juridice 251
II. Noţiunea realizării dreptului 253
III. Formele realizării dreptului 254
§ 1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea
prevederilor legale 254
§ 2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către
organele statului 256
- Noţiunea aplicării normelor juridice 257
- Deosebirile existente între actele normative şi actele de
aplicare 257
- Principalele momente ale procesuluide aplicare a dreptului 261
a. Stabilirea stării de fapt 261
b. Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a
stării de fapt 263
c. Emiterea actului de aplicare 264
d. Execuţia actelor de aplicare 265

Capitolul XIII - Interpretarea normelor juridice 267

I. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice 267
II. Felurile interpretării normelor juridice 268
§ 1. Interpretarea oficială 269
§ 2. Interpretarea neoficială 270
III. Metodica interpretării normelor juridice 270
§ 1. Interpretarea gramaticală 272
§ 2. Interpretarea logică (raţională) 273
§ 3. Interpretarea istorică 274
§ 4. Interpretarea sistematică 274
IV. Analogia 275

385
 Titlul IX - RAPORTUL JURIDIC

Capitolul XIV - Raportul juridic 277

I. Conceptul de raport juridic 277
A. Norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice - premise şi
elemente constitutive indispensabile ale raportului juridic 277
B. Trăsăturile caracteristice fundamentale ale raportului juridic 278
§ 1. Raportul juridic - un raport social, de suprastructură 278
§ 2. Raportul juridic - un raport de voinţă 280
§ 3. Raportul juridic - un raport de promovare, încurajare şi
apărare a valorilor sociale 282
§ 4. Raportul juridic - expresie a evoluţiei istorice a relaţiilor
sociale 283
§ 5. Raportul juridic - un raport reglementat prin normele
dreptului 284
- Norma de drept - premisă şi element constitutiv indispensabil
al raportului juridic 285
- Raportul juridic reprezintă un comandament normativ 286
- Raportul juridic implică ideea de obligaţie 287
C. Definiţia raportului juridic 289
II. Subiectele raportului juridic 290
A. Noţiunea de subiect al raportului juridic 290
B. Capacitatea juridică 292
§ 1. Conceptul de capacitate juridică 292
§ 2. Accepţiuni diferite ale capacităţii 293
§ 3. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu 293
C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice 294
§ 1. Persoana - subiect de drept 294
a. Cetăţeanul român 294
b. Cetăţeanul străin 295
c. Apatridul 295
§ 2. Subiectele colective de drept 296
a. Statul - subiect de drept 296
b. Organele statului - subiect de drept .' 267
c. Persoanele juridice 297
- Conceptul de personalitate juridică 297
- Principalele categorii de persoane juridice 299
III. Conţinutul raportului juridic 299
§ 1. Noţiunea de conţinut al raportului juridic 300
§ 2. Definiţia drepturilor şi obligaţiilor 300
§ 3. Clasificarea drepturilor subiective 302
§ 4. Definirea statutului juridic al cetăţeanului 302
IV. Obiectul raportului juridic 302
V. Faptele juridice 304
§ 1. Definiţia faptelor juridice 304
§ 2. Clasificarea faptelor juridice 304

386
Titlul X - RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI

Capitolul XV - Răspunderea pentru încălcarea dreptului 306

I. Noţiunea răspunderii pentru încălcarea dreptului 306
§ 1. Forme diferite de manifestare a răspunderii pe parcursul
timpului 306
§ 2. Responsabilitatea - principiu fundamental al
comportamentului social 308
§ 3. Răspunderea juridică - consecinţa nerespectării unei
obligaţii 309
II. Cauzele şi formele încălcării dreptului 310
§ 1. Cauzele încălcării dreptului 310
a. Cauzele economice şi sociale 310
b. Influenţa mediului social 311
c. Absenţa educaţiei; mentalitatea făptuitorilor; comportamentul
lor psihic 312
§ 2. Formele încălcării dreptului 313
a. încălcări penale 313
b. încălcări administrative 314
c. încălcările legii civile 314
d. Corupţia şi crima organizată 314
III. Condiţiile răspunderii juridice 316
§ i. Conduita ilicită 317
§ 2. Vinovăţia 317
§ 3. Legătura cauzală 318
IV. Rolul organelor statului în combaterea şi prevenirea încălcărilor
dreptului .' 318
§ 1. Necesitatea prevenirii încălcărilor dreptului 318
a. îndatorirea de a afla adevărul 319
b. Obligaţia de a descoperi orice infracţiune şi de a trage la
răspundere orice infractor 320
c. Garantarea respectării legii 320
§ 2. Un rol activ în aflarea adevărului şi realizarea influenţei
educative a judecăţii 322
§ 3. Rolul educativ - preventiv al măsurilor sancţionatorii 322
V. Imperativul cooperării internaţionale 323

DOCUMENTE
I. Declaraţia universală a drepturilor omului 326
II. Pac+tul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 332
III. Comentariu general 348
IV. Protocol facultativ la pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice 351
V. Al doilea protocol facultativ cu privire la drepturile civile şi politice,
vizînd abolirea pedepsei cu moartea 355

CONSIDERAŢIUNI CONCLUZIVE 358

INDICE Şl EXPLICAŢII BIBLIOGRAFICE 368

CUPRINSUL 379