TRANSPORTUL ŞI DISPERSIA POLUANŢILOR ÎN CURSURI DE APĂ ŞI

ÎN LACURI, ÎN SOL ŞI ÎN APE SUBTERANE

1. TRANSPORTUL ŞI DISPERSIA POLUANŢILOR ÎN CURSURI DE APĂ ŞI ÎN
LACURI

1.1 Surse de poluare.

Sursele de poluare a apelor (a cursurilor de apă şi a lacurilor) sunt foarte diverse. Sursele de
poluare trebuie analizate ţinând seama de specificul fiecărei activităţi în parte care produce
poluare.
În cele ce urmează se enumără principalele surse de poluare a cursurilor de apă şi a lacurilor,
luându-se în considerare activităţile antropice din care provin aceste surse.
 Apele uzate din centrele populate, respectiv apele menajere din gospodării, restaurante,
hoteluri, precum şi apele uzate de la unităţiile micii industrii din aceste centre populate,
care au primit acordul sau autorizaţia de mediu pentru evacuare.
 Apele uzate industriale, de natură diferită, în funcţie de specificul industriei care le
produce şi a tehnologiei folosite, bineînţeles după ce au primit acordul sau autorizaţia de
mediu de la organizaţiile abilitate de protecţie a mediului.
 Apele uzate din agricultură, cele care provin, de la crescătoriile de păsări şi de animale
conţin substanţe organice în proporţie însemnată; cele care provin din scurgerile de pe
terenurile agricole pot conţine îngrăşăminte şi pesticide.
 Apele uzate radioactive, provin de la extragerea şi prelucrarea minereurilor radioactive,
de la folosirea necorespunzătoate a combustibililor nucleari şi a materialelor radioactive.
Aproape în toate cazurile se impune o epurare locală cu metode specifice a apelor uzate
industriale înaintea evacuării acestora în reţeaua comună de canalizare. De exemplu, este
necesară epurarea locală prealabilă pentru apele uzate din:
- industria minieră care are un conţinut important de steril cu proprietăţile rocilor care se
exploatează şi se valorifică;
- industria textilă care au un conţinut important de coloranţi şi substanţe chimice specifice;
- industria celulozei şi hârtiei care conţin mulţi sulfaţi şi sulfiţi, cloruri s.a.;
- industria petrochimică, care sunt cu reziduuri de hidrocarburi;
- industria metalurgică, având în componenţa lor metale grele, suspensii s.a;
- de la crescătoriile de animale şi păsări, de la abatoare conţinând în principal substanţe
organice, dar şi detergenţi s.a;
- de la spitale, conţinând în principal agenţi patogeni;
- de la extragerea şi prelucrarea substanţelor radioactive pentru obţinerea de combustibili
nuclear, sau de materiale speciale de laborator, sau pentru obţinerea de produse necesare în
medicină.

În general descărcarea apelor uzate în emisari - cursuri de apă, lacuri, mări, oceane - poate fi:
punctiformă, concentrată, sub formă de jet, la mal sau în interiorul masei de apă;
distribuită, în lungul malurilor, cum este cazul scurgerilor de pe versanţi, care antrenează
îngrăşămintele aplicate pe terenurile agricole, pesticide s.a.

Unele dale privind substanţele care poluează apele*.

Substanţele poluante sunt de natură organică şi anorganică. Substanţele organice poluante
sunt:
- de origine naturală, de exemplu, ţiţeiul, rumeguşul de lemn, microorganisme, hidraţii de
carbon, s.a.;
- de origine antropogenă, de la industriile chimică şi petrochimică (de exemplu, derivaţii
petrolului, substanţe aromatice, detergenţii, pesticidele, acizii de diverse feluri, hidrogenul
sulfurat etc.
1
Substanţe anorganice poluatoare se găsesc:
- în apele naturale care, străbat roci sau minereuri de diverse tipuri;
- în apele industriale, folosite în procesul de extracţie sau/şi de prelucrare, de exemplu,în
minele de cărbuni, în metalurgie, în industria sulfaţilor, clorurilor etc.;
• Datele care se prezintă au caracter informativ. Elemente suplimentare se prezintă în capitolul
10.

- substanţele radioactive se găsesc în apele naturale şi în apele folosite la extracţia şi prelucrarea

acestor substanţe, în materialele radioactive folosite în cercetate, medicină etc.

Substanţele organice.
Substanţele organice consumă oxigenul din apă atât în procesul de dezvoltare, cât şi în
procesul de descompunere a lor. Bacteriile aerobe care se găsesc în apă au nevoie de oxigen
pentru descompunerea acestor substanţe. Oxigenul este luat din oxigenul dizolvat a cărui
concentraţie maximă depinde de temperatura apei şi de capacitatea de aerare a apei la contactul
cu atmosfera. Este procesul de autoepurare a apei.
Ţiţeiul şi produsele petroliere insolubile deversate în apă, fiind mai uşoare decât apa, se ridică
la suprafaţă şi împiedică până la blocarea totală a aerării apei, producând astfel asfixsierea
florei şi faunei.
Produsele petroliere solubile în apă, hidrocarburile, de asemenea omoară organismelele vii,
bateriile, (deşi unele bacterii au capacitatea de a metaboliza aceste hidrocarburi).
Ţiţeiul şi produsele petroliere conferă apei miros şi gust insuportabile, chiar şi la diluţii foarte
mici de cca 1:106. În plus, hidrocarburile se acumulează în organismele vii, afectând întregul
lanţ trofic.
Apa cu ţiţei înfundă filtrele din staţiile de tratare, aduce prejudicii şi altor instalaţii, de
exemplu, instalaţiilor de răcire a apei s.a.
Fenolii, derivaţi ai hidrocarburilor aromatice rezultaţi prin înlocuirea unuia sau mai multori
atomi de hidrogen cu gruparea hidroxil (fenoli monohidroxilici – insolubili în apă şi fenoli
polihidroxilici – solubili în apă). Sunt întâlnite în special în produsele petroliere din rafinăriile de
petrol. Este un produs foarte toxic.
Acizii naftenici sunt de asemenea substanţe foarte toxice, produse de industria petrochimică,
cu diverse aplicaţii.
Alte substanţe precum detergenţii, pesticidele, sulfurile, sulfonaţii, hidrogenul sulfurat s.a. au
efect toxic asupra florei şi faunei, unele cu proprietăţi de bioacumulare, dar şi timpi de rezistenţă
foarte mari.

Substanţe anorganice.
Printre substanţele anorganice poluante se menţionează:
- sulfatul de magneziu care contribuie majoritar la duritatea apei, făcând-o impropie
consumului direct, folosirii la încălzirea cazaneIor etc.;
- carbonaţii şi biocarbonaţii solubili, care ceează la folosirea apei probleme în fabricile de
zahăr;
- clorurile, care, peste anumite limite ale concentraţiei, fac imposibilă folosirea apei ca apă
potabilă, în industrie, în irigaţii;
- metalele grele, unele fiind toxice peste o anumită limită;
- fierul face apa nefolosibilă în fabricile de hârtie, în fabricile de textile în secţiile de albire;
- sărurile de azot şi fosfor favorizează dezvoltarea algelor;
- substanţele radioactive, datorită impactului negativ deosebit asupra organismelor vii;

2
 - acizii şi bazele diverselor elemente chimice fac apa impropie la anumite folosinţe, pot
distruge viaţa prin depăşirea concentraţiei maxime admisibile, pot produce coroziuni ale
betonului şi metalelor etc.;
- apa reziduală de la termocentrale, centrale nucleare, poate, prin ridicarea temperaturii apei
din emisar, să împiedice folosinţele din aval, să modifice condiţiile de mediu;
- microorganismele provenite de la tăbăcării, de la reţeaua de canalizare a centrelor populate,
de la spitale, de la industria alimentară s.a. pot fi foarte vătămătoare şi chiar periculoase.

1.2. Elementele privind fenomenologia dispersiei poluanţilor

în cursurile de apă şi în lacuri

1.2.1. Emisii de poluanţi din surse punctiforme

La o geometrie dată a unui curs de apă sau a unui lac descărcarea în emisar sub un unghi dat
al unui efluent – poluant produce un jet a cărui confluenţă depinde în principal de raportul
maselor specifice ale efluentului şi emisarului.
La contactul sub formă de jet, sau de pânză, a unui fluid poluant cu apa din râu, canal sau din
lac putem avea, datorită diferenţelor de proprietate dintre poluant şi mediul receptor, următoarele
situaţiii care sunt în acelaşi timp şi faze
- de dezvoltare a fenomenului de transport al poluanţilor:
- mişcarea fluidelor net stratificate;
- mişcarea la limita stabilităţii (sau instabilitătii);
- mişcarea în stadiul avansat de amestec.
La mişcările net stratificate se poate accepta o suprafaţă de separaţie numită interfaţă, pe care
problema principală este determinarea efortului unitar de frecare.
La mişcările aflate la limita instabilităţii fenomenele sunt deosebit de complexe. Are loc mai
întâi formarea de valuri interne, apoi deferlarea lor, ajungându-se la exsistenţa unei zone cu
amestec al maselor de apă din cele două straturi, zonă care se extinde în spaţiu şi în timp (fig.
1.1).

Fig. 1.1. Jet cu interfaţă instabilă

Mişcarea fluidelor în stadiul avansat de amestec este mişcarea dominantă de difuzie

turbulentă şi convecţie, difuzia moleculară având un rol neesenţial.

Este important de subliniat faptul că dispersia în secţiunea transversală a curentului, în cazul

cursurilor de apă, se datoreşte nu numai turbulenţei curentului, caracterului fluctuant, pulsatoriu
al mărimilor hidrodinamice, ci şi distribuţiei neuniforme a vitezei curentului în secţiunea de
curgere şi în lungul curgerii, respective variaţiei vitezei curentului pe cele trei direcţii ox, oy şi
oz (fig.1.2)

3
 Fig. 1.2. Distribuţia vitezei în jet. a) în plan orizontal; b) în plan vertical

Clasificarea jeturilor.

Un jet ajuns în emisar poate avea evoluţie foarte diferită de la un caz la altul, în funcţie de
mai mulţi factori:
 interni, caracteristici jetului,
 externi, caracteristici mediului receptor,
Ţinând seama de aceste caracteristici, jeturile de poluant pot fi clasificate după mai multe
criterii:
 După criteriul punctului de injectare:
- jeturi de suprafaţă
- jeturi înecate sau submerse (fig. 1.3)

Fig. 1.3. a) Jet de suprafaţă (flotant). b) Jet submers; f – interfaţa (suprafaţa de separaţie)

 După criteriul densităţii:

- jeturi flotante cu densitate mai mică decât a mediului receptor (jetul se ridică spre suprafaţa
liberă a emisarului)
- jeturi de adâncime cu densitate mai mare decât a mediului receptor (jetul coloană spre
fundul emisarului) (fig.1. 4).

4
 Fig. 1.4. a) Jet flotant; b) Jet de adâncime.

 După orientarea faţă de cursul apei în emisar:

- jeturi în sensul curentului; ,

- jeturi contra curentului (fig.1.5).

Fig. 1.5. a) Jet flotant; b) Jet de adâncime.

 După modul de distribuire:

- cu evacuare distribuită(fig. 1.6.),
- cu evacuare concentrată.

5
 Fig.1.6. Jeturi a) evacuare distribuită; b) evacuare concentrată.

Zone caracteristice ale jetului de poluant.

Ne vom referi la evacuarea concentrată laterală a unui poluant într-un râu (fig.1. 7)

Fig. 1.7. Zone caracteristice ale jetului.

0-1-zona de pătrundere
1-2-zona de tranziţie
2-3-zona de dispersie

În funcţie de viteza u 0 a curentului din emisar, a vitezei de intrare v a jetului în râu şi a

diferenţelor de densitate, poluant - receptor, se disting mai, mult sau mai puţin dezvoltate zone
caracteristice ale jetului:
 o zonă de pătrundere, unde curentul poluant se curbează pe direcţia şi spre sensul de curgere
a râului;
 o zonă de tranziţie, unde jetul pierde din energia sa cinetică prin mărirea secţiunii de
curgere;
 o zonă de dispersie, unde viteza poluantului este aproximativ egală cu viteza apei din
râu.
La viteze mici ale jetului în comparaţie cu viteza curentului din emisar apare o zonă de
desprindere de mal a jetului cu un vârtej de stagnare a apei, a cărui lungime este notată cu l V .

6
Lungimea l S corespunde distanţei de la evacuare până în secţiunea în care poluantul ocupă
întreaga lăţime B a albiei, iar lungimea lt corespunde distanţei până la secţiunea în care
distribuţia în secţiune a vitezei poluantului este aceeaşi cu distribuţia în secţiune a vitezei
curentului din albie. Mai departe dispersia are loc după legile amestecului omogen. Pe lungimea
ls şi în special pe lungimea lv dispersia are caracter spaţial. Dincolo de distianţa lt dispersia se
acceptă a fi unidimensională. Se poate considera, cel puţin pe lungimea l S - l V , că poluantul, în
funcţie de raportul între adâncimea h a curentului şi lăţimea B a albiei, s-a omogenizat pe
adâncimea h, dispersia având un caracter bidimensional.
Un fenomen interesant este acela care apare în foarte multe cazuri, când jetul de poluant se
lipeşte de mal, chiar când v > u (fig.1.8). Aceasta se explică prin caracterul spaţial al curgerii
apei în râu, prin formarea de vârtejuri la mal care atrag jetul de poluant.

Fig.1.8. Jet lipit de malul adiacent.

Fenomene asemănătoare se petrec şi în cazul injectării poluantului pe patul albiei (jet submers).
Analiza fenomenologică prezentată este foarte sumară şi schematizată.
În realitate cazurile pe care le întâlnim sunt diverse. Fenomenul de dezvoltare a jetului, de
amestec şi dispersie, este complex. Dintre factorii interni care influenţează acest proces se
menţionează cantitatea de mişcare a jetului, forma secţiunii de intrare a jetului în emisar, unghiul
de incidenţă, gradul de submersie s.a. Dintre factorii externi, adică factorii care depind de mediul
receptor, se menţionează: cantitatea de mişcare a curentului, distribuţia vitezei în secţiune,
geometria secţiunii de curgere şi variaţia acesteia în lungul curentului, gradul de turbulenţă şi
stuctura curenţilor în secţiunea de intersecţie s.a;

Unii parametri care ar putea caracteriza cantitativ fenomenul dispersiei.

Este evident că un amestec mai rapid al poluantului cu mediul receptor se obţine prin
distribuirea acestuia pe întreaga secţiune a curentului din mediul receptor sau pe o porţiune cât
mai mare (fig.1.6)
Concentraţia mai redusă a poluantului în mediul receptor se obţine la debite de apă mari pe
râu sau la debite şi concentraţii de poluant mici.
Orientarea jetului de poluant contrar sensului de curgere a apei în râu favorizează un amestec
mai rapid al poluantului cu mediul receptor (fig. 1.5.).
Consideraţii de ordin teoretic conduc la concluzia că unul din parametrii care ar putea
caracteriza flotabilitatea ar fi diferenţa de densitate relativă:

 S  

 

sau, mai relevant, numărul Froude densimetric

7
unde d este o dimensiune geometrică reprezentativă a secţiunii de intrare a poluantului în emisar
iar v - viteza medie a curentului, g – acceleraţia gravitaţiei.
Şi alte mărimi ar putea aduce un spor de informaţii asupra amestecului poluantului cu apele
din emisar: raportul între viteza vântului şi viteza curenţilor de suprafaţă, raportul între diferenţa
de temperatură poluant - mediul receptor şi temperatura mediului receptor pentru poluanţii
termici s.a.

1.2.2. Ecuaţia dispersiei în albii deschise.

Fie c concentraţia poantului în apele emisarului într-o sectiune dată la un moment dat. Ne
referim la cazurile care se analizează în practică, anume când se neglijează difuzia moleculară.
Pentu început vom considera poluantul conservativ.
Ecuaţia generală a dispersiei în acest caz devine:

c
t
 vx
c
x
 vy
c
y
 vz
c 

z x

 v x ' c' 

y
 
v y ' c' 

z
 
 v z 'c' 
c
sau, folosind ipoteza Boussiriesq, putem scrie:  v y 'c  D y ;
y
c c c
 v x 'c'  D x ;  v y 'c  D y ;  v z 'c'  D z
x y z

• Dacă densitatea curenţilor este proporţională cu temperatura, se obţine, în acest caz, acelaşi
număr Fraude densimetric (1.2).

8
 Ecuaţia (1,5) se poate rezolva numeric odată cu cunoaşterea coeficienţilor de difuzie
turbulentă Dx, Dy şi Dz. Metoda de rezolvare care se recomandă este cea a diferenţelor finite cu
scheme implicite.
Dacă se admite că pe verticală concentraţia s-a uniformizat, rămâne ecuaţia în două
dimensiuni:

unde, pentru simplificarea calculelor, s-a admis Dx = const. şi Dy = const.

1
Se poate folosi metoda numerică a direcţiilor alternante pe intervalul n  t, (n + )∆t .
2

 pe direcţia ox:
c

1
t 2t
  
 c kn11,/i 2  c kn1,i  1    c kn,11 / 2  c kn,i 

c

x x
1
  
 c kn11,/i 2  c kn,i 1 / 2  1    c kn1,i  c kn,i 

 pe direcţia oy:

cu condiţiile la limită şi iniţiale cunoscute (x = 0, c = co(y); t = 0, c = co(x,y); x = L, c = cL(x,y)).

De multe ori ecuaţia dispersiei se aplică pe sectorul de albie în aval de lungimea lt sau de ls în
condiţiile mişcării gradual variate unidimensionale a apei.

9
 Lungimea l de la care se aplică ecuaţia dispersiei unidimensionale se aproximează cu
relaţia lui Fischer (empirică):
l b u0
2
b R u*

unde b este distanţa de la punctul de injectare a poluantului la malul cel mai îndepărtat; R – raza
hidraulică; uo - viteza medie a apei în albie; uo = gh0 i - viteza dinamică; ho -adâncimea medie a
albiei; i - panta energetică (sau panta piezometrică); g – acceleraţia gravitaţiei.
Se preferă deducerea directă a ecuaţiei dispersiei turbulente în mişcare gradual variată
a albiilor deschise.
Este important de subliniat faptul că dispersia (deci nu numai difuzia) de proprietate, de
exemplu, de poluanţi sau temperatură, la mişcarea gradual variată a fluidelor, în particular la mişcarea
uniformă, are loc în special, datorită neuniformităţii distribuţiei vitezei în secţiune, atât în regim
turbulent, cât şi în cazul regimului laminar al curgerii.
Să considerăm un tub de curent şi două secţiuni transversale 1-1 şi 2-2 la distanţe x şi
x+dx de o secţiune origine (fig.1.9).

Fig. 1.9. Sector de calcul de lungime elementară.

(Pentru deducerea ecuaţiei dispersiei în cursurile de apă)

Să scriem ecuaţia de bilanţ al cantităţii de poluant, în general de proprietate, pentru

volumul elementar de control cuprins între secţiunile l-l şi 2-2 în intervalul de timp ,dt, ecuaţie
care exprimă principiul conservării proprietăţii:
Diferenţa dintre cantitatea de proprietate (cantitate de poluant, de exemplu) care intră şi
cantitatea de proprietate (de poluant) care iese în timpul dt, în volumul de control este egală cu
creşterea căntităţii de proprietate (de poluant) în acelaşi volum şi în acelaşi interval de timp dt.
Cantiatea de proprietate (de poluant) care intră în volumul e1ementar cuprins între
secţiunile 1-1 şi 2-2 are expresia:

10
unde atât u, cât şi c sunt funcţie de punct în secţiune, u = u(y,z), c = (y,z); qdxdt este cantitatea
de proprietate (de poluant) care intră din exterior în volumul de control în timpul dt (sau care se
creează ca urmare a unor surse sau procese interne).
Cantitatea de proprietate (de poluant) care iese din volumul de control are o expresie
asemănătoare:

Diferenţa dintre cele două cantităţi de proprietate rezultă:

La momentul t cantitatea de proprietate (de poluent) în volumul de control are expresia:

iar la momentul t+dt, expresia:

Creşterea cantităţii de proprietate rezultă:

Ecuaţia de bilanţ, ţinând seama de (7.12) şi (7.15), devine, după simplificare cu dxdt:

Repartiţia în secţiune a vitezei u şi a concentraţiei c nu este uniformă.

unde u şi c reprezintă valorile medii în secţiune şi în timp ale vitezei u şi ale concentraţiei c
(repartiţii uniforme), iar u' şi c’ reprezintă abaterile, respectiv deficitele dintre valorile reale şi
valorile medii (deci diferenţe şi nu numai, pulsaţii de viteză sau de concentraţie) (fig.1.10).

11
Evident, avem relaţiile:

unde T este o durată de timp, mare în raport cu durata pulsaţiei.

Fig. 1.10. Semnificaţia componentelor

u şi u’; c şi c’

Ecuaţia (1.16) poate fi dezvoltată către o formă mai puţin utilizată, dar care pune în evidentă
complexitatea fenomenului dispersiei convective la mişcările gradual variate şi nepermanente,
folosind noţiunea de derivată a unei integrale; a cărei domeniu de integrare,  , de asemenea
variabil.

şi ecuaţia (1 .16) se mai poate scrie:

Mai departe, ecuaţia (7.20) poate fi transformată prin integrarea termenilor pe întreaga
secţiune medierea lor pe secţiune:

12
În virtutea relaţiilor (1.18) şi (1.19) se obţine:

unde u 'c' este media mărimii u’c’ pe secţiune, medie care este diferită de zero. Mai departe
avem:

Se introduce ipoteza lui Boussinesq

c
Întrucât termenul D , care exprimă difuzia moleculară a concentraţiei medii pe secţiune,
x
este foarte mic în raport cu termenul u 'c' , relaţia (7.24) mai poate fi scrisă:

c
 u 'c' = Dt
x

unde Dt este coeficientul de dispersie de convecţie. Acest coeficient exprimă global

mecanismul de evoluţie de la o secţiune la alta şi încorporează efectul diferenţei de viteză şi
de concentraţie din secţiune asupra amestecului şi dispersării poluantului. Nu are o valoare
constantă în lungul curgerii, depinzând în principal de distribuţia vitezei în secţiune.

 c  
Mediat pe secţiune termenul  uc  D  devine:
 x  x

1  c     c     c  
  
 uc  D  d    D  u ' c '  u c      Dt   u c
x  x x  x 
 x x  x  x


c
Tot aşa, mediat pe secţiune, termenul t capătă expresia:

1   
  t
c d  c
t

13
unde s-a ţinut seama de ipoteza Boussinesq şi de relaţiile(1.18)
Grupând toţi termenii şi împărţind la secţiunea  , rezultă:

sau
  
 ln    ln
 
c  uc

  c   c
  Dt    Dt

 uc   0  c 0
r
t x x  x   x  x t

unde s-a notat

q
r

aportul specific de poluant (raportat la secţiunea  , lungimea dx şi timpul dt), considerat
algebric
Calea urmată în deducerea ecuaţiei (1.28) pune în evidenţă influenţa variaţiei în timp şi
în spaţiu a secţiunii de curgere  asupra celorlalţi termeni în bilanţul proprietăţii
(poluantului). Constanta  0 , reprezintă o secţiune medie şi a fost introdusă pentru a respecta
principiul dimensionalităţii. Derivata acesteia în raport cu timpul sau în raport cu variabila x
este, evident, egală cu zero.
Pentru calculele practice este mai comod să deducem direct ecuaţia diferenţială de
bilanţ a poluantului în albii de râuri.
Fie două secţiuni prin albia unui râu la distanţa dx (fig.1.9). Pe durata dt, la fel ca în
mişcarea uniformă, putem scrie:
 cantitatea de poluant care intră prin secţiunea a-a şi pe distanţa dx, în timpul dt:

c
d x  Qcdt  Dt dt  qdxdt
x

 cantitatea de poluant care iese prin secţiunea b-b în timpul dt:



Diferenţa de cantitatea de substanţă poluantă care rămâne în volumul dx în intervalul de

timp dt are expresia:

 c 
d  d x  d x  dx  qdxdt  
x
Qc    D
 
x
t
 dxdt
x 
 

14
Pe de altă parte, această diferenţă de cantitate de poluant mai poate fi calculată şi în felul
următor.
La momentul t considerăm o secţiune medie  pe distanţa dx.
Cantitatea de poluant în volumul elementar dx are expresia:

iar la momentul t+dt - expresia:


dM t  dt    c 
 
 c 
dt dx
 t 

Cantitatea de poluant acumulată în timpul dt este

dM  dM t  dt  dM t 
 
 c
dtdx
t

Egalând (1.32) cu (1.35) rezultă ecuaţia dispersiei de convecţie la mişcarea gradual variată
a fluidelor

unde s-a făcut înlocuirea Q =  c

Este important de observat faptul că ecuaţia (1.36) şi ecuaţia (1.28) sunt identice.
Pentru mişcarea uniformă avem  = const.=  0 şi ecuaţia generală (1.36) a dispersie de
convecţie devine, după împărţirea cu  0 :

q
unde r  , ca şi în ecuaţia (1.28), reprezintă aportul, în sens algebric, de poluant specific,
0
(raportat la secţiunea de curgere  0 , pe unitate de lungime de râu şi în unitate de timp).
Ecuaţia (1.37) este un caz particular al ecuaţiei (1.36).Pentru rezolvarea ecuaţiei dispersiei
atât la mişcarea uniformă, cât şi la mişcarea gradual variată, este necesar să se cunoască
viteza u = u(x,t) şi, secţiunea de curgere    ( x, t ) . În acest scop la mişcarea uniformă se
aplică ecuaţia lui Chézy. La mişcarea La mişcarea gradual variată atât secţiunea de curgere,
cât şi viteza curentului se determină rezolvând ecuaţiile Saint - Venant.

15
 1.2.3. Ecuaţiile Saint - Venant ale mişcării gradual variate, nepermanente ale apei în
albii de râuri.

Două ecuaţii guvernează această mişcare a apei în albii de râuri:

z Q
B  0
t x

ecuaţia continuităţii şi

z 1 Q 2Q Q Q 2  Q 2
      0
x g t g 2 x g 3 x K 2

ecuaţia dinamicii, unde Q este debitul râului; z - cota suprafeţei libere; B - lăţimea albiei la
oglinda apei;  - aria secţiunii de curgere; K - modulul de debit.
Ecuaţiile (1.36), (1.38) şi (1.39) trebuie rezolvate simultan. Rezolvarea lor se poate
realiza prin diferenţe finite prin decuplarea ecuaţiei dispersiei de ecuaţiile mişcării. Se
rezolvă mai întâi ecuaţiile mişcării la momentul nt şi cu valorile Q n , z n ,  n (n indică
momentul nt ) se determină concentraţia c n s.a.m.d. Rezolvarea se realizează prin metoda
diferenţelor finite, considerând derivatele pentru funcţia necunoscută F (care poate fi Q,
 , z, c )sub forma:

1
unde  1 este un coeficient de pondere.
2
Despre algoritmul de calcul şi despre consistenţa, stabilitatea şi convergenţa schemei de
calcul se poate consulta lucrarea Hidraulică aplicată (Hâncu, s.a., 1985). Calculele şi
consideraţiile teoretice arată că schema de calcul este rapid convergentă îndeplinind
condiţiile de consistenţă şi stabilitate.
Este important de făcut observaţia că la deducerea ecuaţiei (1.36) s-au
c
considerat valori medii c şi D pe secţiunea  . Or, aceasta implică x
x
calculul integralelor:

unde în demonstraţia de deducere a ecuaţiei (1.36) s-a renunţat la semnul bară.

În continuare, pentru rezolvarea ecuaţiilor (1.36), (1.38) şi (1.39) două probleme de natură
fizică trebuie rezolvate:
 determinarea coeficientului de dispersie turbulentă Dt;
 expresia sursei de poluant q (pozitivă sau negativă), în funcţie de natura poluantului.

16
Cu privire la prima problemă vom face comentariu în cele ce urmează.
A doua problemă va fi prezentată în capitolele 9 - 11.

1.2.4. Coeficientul de dispersie de convecţie.

Am văzut că în fapt termenul care exprimă dispersia de convecţie a poluantului la
mişcarea uniformă sau gradual variată a fluidelor substituie difuzia în planul normal pe axa
ox a curgerii, respectiv pe axele oy şi oz. Considerând difuzia tridimensională, iar mişcarea
fluidului unidimensională, difuzia în lungul axei curgerii este neglijabilă în raport cu
advecţia (convecţia) şi rămâne de analizat difuzia numai în planul normal la axa curgerii.
Acest fapt a provocat diverse interpretări şi a stimulat activitatea de cercetare în domeniu.
Chiar şi în cazul mişcării unidimensionale coeficientul de dispersie D t care include şi
influenţa geometriei albiei şi a distribuţiei vitezei curentului în secţiune, constituie o
problemă dificil de rezolvat.
În cele ce urmează vom prezenta metoda de determinarea coeficientului D t prin
măsurători pe teren precum şi unele metode de calcul al acestui coeficient propuse de unii
cercetători.

Metoda de determinare experimentală pe teren a coeficientului Dt

Se aleg două secţiuni transversale pe râu în zona de studiu: a-a şi b-b, la o distanlă l
suficient de mare (fig. 1.11).

Fig. 1.11 Schiţă pentru determinarea coeficientului de difuzie turbulentă, D t

Se consideră valabilă relaţia pentru coeficientul de difuzie turbulentă Dt la durate mari de difuzie
x 2  2 Dt  t
unde x 2 este media pătratelor abaterilor de la distanţa pe care o parcurg particulele de
poluant, măsurată din secţiunea de injectare la o secţiune unde ajung după timpul t.

17
Prin urmare:

Se introduc trasori în secţiunea 0-0 de referinţă şi se măsoară abaterea x şi abaterea

medie pătratică x 2 faţă de valoarea medie din secţiunea a-a, xa2 , şi faţă de valoarea medie
din secţiunea b-b, xb2 Se măsoară în acelaşi timp durata ta şi durata tb de parcurgere a
trasorilor de la secţiunea 0-0 la secţiunea a-a şi respectiv b-b (fig.1.11). Se determină apoi
coeficientul de difuzie turbulentă după relaţia (1.43). Se identifică apoi coeficientul de
difuzie turbulentă cu coeficientul de dispersie turbulentă.
Măsurătorile în laborator arată că pentru coeficientul de dispersie turbulentă D t se obţin
valori mai mici decât valorile obţinute prin măsurătorile în natură, pe teren, de 100 - 300 ori,
ceea ce arată necesitatea tarării modelelor atât a celor de calcul, cât şi a celor fizice, precum
şi detemlinarea efectului de scară*. Operaţia de tarare este foarte greoaie, necesită timp şi
cheltuieli relativ mari. Din acest motiv se recomandă alegerea unor sectoare reprezentative
de albie de râu pe care să se efectueze măsurători pentru evaluarea coeficientului de
dispersie şi pe alte sectoare.

Cercetări şi metode propuse pentru calculul coeficientului de dispersie de convecţie.

Taylor are meritul de a fi pus în evidenţă sensul fizic al difuziei transversale şi al
dispersiei longitudinale (prin convecţie) la mişcarea poluantului prin conducte. Taylor a
folosit în experienţele sale conducte din sticlă, de secţiune circulară, cu două diametre; d =
0,5 mm şi d = 1,0 mm. În

-------
* Încă nu se cunosc în detaliu fenomenele care diferenţiază procesele de dispersie din
râurile mari şi din râurile mici şi care ar permite determinarea analitică a efectului de
scară la doi curenţi similari.

fiecare din aceste conducte mişcarea apei s-a realizat în regim laminar, deci nu a intervenit
difuzia turbulentă. A creat un dop de colorant (permanganat de potasiu, MnO 4K) într-o
secţiune de început a conductei pline cu apă şi a urmărit cu ajutorul unui colorimetru modul
cum se deplasează acest dop în lungul conductei la un gradient de presiune dat (fig.1.12).

Fig. 7.12. Experienţa lui Taytor.

- dop de apă colorată;
c - intensitatea culorii (concentraţia coloratului)
1) - conductă cu d = 1 mm
2) conductă cu d = 0,5 mm.

18
La conductele cu diametrul de 1,0 mm distribuţia colorantului pe lungimea conductei se
obţine după scurt timp cu intensitate constantă pe o distanţă egală cu 2u 0t , unde u0 este
viteza medie a apei în conductă, t - durata de mişcare a apei, de ordinul unei secunde.

La conductele cu diametru de 0,5 mm deplasarea dopului de colorant s-a realizat pe

durate de ordinul orelor, iar distribuţia colorantului s-a produs după o curbă Gauss.
Distanţa 2u0t = l corespunde lungimii pe care sunt în mişcare toate particulele de apă
colorată pe conducta cu diametrul d = 1 mm. Se ştie că la mişcarea laminară a fluidelor în
conducte distribuţia vitezei în secţiune este parabolică, viteza maximă umax = 2u0.
Aşadar, pe conducta cu diametrul d = 1 mm s-a produs practic numai transportul prin
convecţie a colorantului pe toată lungimea l.

Pe conducta cu diametrul d = 0,5mm s-a produs dispersia colorantului prin deplasarea

diferenţială a particulelor de apă unele faţă de altele (difuzia fiind şi aici foarte mică în
raport cu convecţia) (fig. 1.13). Evident, distribuţia vitezei în secţiune este tot parabolică,
dar viteza medie fiind mică, deplasarea dopului de colorant s-a produs pe o distanţă mică,
intensitatea colorantului fiind maximă în zona particulelor cu viteza medie, u0 , din această
conductă. Milliat J. P. (Hug, 1975) a analizat teoretic acest mecanism.

Fig. 1.13 Mecanismul dispersiei longitudinale.

19
 Criteriul care evidenţiază cazurile în care rolul difuziei moleculelor este cu totul secundar
faţă de dispersia de convecţie a fost obţinut de Taylor (1953) prin următorul raţionament :
Fie L o lungime caracteristică în lungul mişcării fluidului. Timpul necesar deplasării prin
convecţie a particulelor de fluid (poluant) se poate scrie:
L
Tconv 
u0
unde u0 este viteza medie a fluidului.
Timpul necesar difuziei moleculare în secţiunea curentului este proporţional cu raportul:
d2
Tdif 
D
unde d este diametrul conductei, iar D este coeficientul de difuzie ([D) = L 2T1). Difuzia este
importantă pe direcţia transversală, d fiind lungimea caracteristică.
Dacă timpul de difuzie moleculară este mult mai mic decât timpul de transport prin
convecţie, rezultă:

Tdif u0 d 2 d
  Pe 1
Tconv LD L
unde
u0
pe 
D
este numărul Peclet.
La intervale mari de timp, dacă diametrul d al conductei este mare, rolul principal îl are
difuzia moleculară pe direcţia transversală a curentului, Tdif- Tconv şi
Tdif
1
Tconv

Criteriul Taylor se aplică nu numai la mişcarea laminară, ci şi la mişcarea turbulentă a

fluidelor, luând în considerare coeficientul de dispersie de convecţie Dt
Relaţia (7.48) a constituit punctul de plecare şi pentru alte analize. Un exemplu este
metodalui Fischer pentru determinarea coeficientului de dispersie de convecţie, Dt, în albiile
râurilor.
Fischer [1968] consideră că amestecul şi dispersia poluanţilor în secţiunea de curgere a
albiei se datorează în special distribuţiei neuniforme a vitezei curentului pe lăţimea albiei.
Fie mişcarea uniformă permanentă a apei în albia de râu, transportând un poluant, care
este supus la un proces
de dispersie variabil în timp şi spaţiu.
Ecuaţia dispersiei unui poluant, conservativ, în forma specifică acestei mişcări are expresia:

  c 
în care s-a neglijat termenul privind difuzia în lungul curentului   D x  care este
x  x 
c
foarte mic în raport cu termenul care corespunde transportului prin convecţie, u .
x
20
În ecuaţia (7.49) u şi c sunt mărimi funcţii de punct, dar mediate în timp, după procedeul
Reynolds, efectul turbulenţei fiindinclus în termenii conţinând D y şi Dz, conform relaţiilor
(7.4).

Avem:

Ecuaţia (7.49) descrie acelaşi proces ca şi ecuaţia (7.37) (cu r = 0). Prin urmare, efectul
  c    c 
termenilor privind difuzia turbulentă:   D y  şi  D y  este inclus în termenul
y  y  z  z 
  c 
 Dt  , care la rândul lui conţine şi efectul diferenţei de viteză de la un punct la altul în
x  x 
secţiune.
Încă o date subliniem faptul că la dispersia unei proprietăţi (poluant) contribuie nu numai
difuzia turbulentă (pulsaţiile de viteză şi de concentraţie), ci şi distribuţia neuniformă în secţiune
a vitezei curentului de fluid purtător şi a coucentraţie poluantului.
Diferenţa de viteză de la un punct la altul intensifică amestecul poluantului. Acest proces se
manifestă cu deosebire când mişcarea f1uidului este neuniformă, de exemplu, în coturi.
Să descompunem în două componente atât viteza u, cât şi concentraţia c: o componentă uniform
distribuită (constantă pe întreaga secţiune,  ) şi o componentă care o completează până la
valoarea reală şi care poartă nurnele de deficit (fig.7.10).

u  u  u' c  c  c'

În cazul mişcării uniforme u este constantă, însă u' = u'(y,z); c  c( x, t ) ;c' = c'(x,y,z.t)
Introduse expresiile (7.17) în ecuaţia (7.49) rezultă:

21
În ecuaţia (7.51) Fischer face următoarele aproximaţii:

 Neglijează produsul a două mărimi - pulsaţii:

c'
u' 0
x
 Consideră valabilă ecuaţia mişcării medii:

 c c'
 Presupune că norul de poluant este suficient de extins, astfel că u  0 şi = 0,c’
x t
fiind mic în raport cu c , iar derivatele în raport cu x şi cu t ale deficitului de
concentraţie de asemenea se consideră foarte mici.
Ţinând seama că c = constant pe întreaga secţiune  , ecuaţia (1.53) se reduce la forma:

c c
u 0
t x
a cărei ecuaţie diferenţială ordinară este:

dx
dt 
u

Această ecuaţie are soluţia integrală

c   ( x  ut )

unde  fi este o funcţie arbitrară care se determină din condiţiile iniţiale, t = t0.
Aproximaţiile introduse de Fischer reduc domeniul de valabilitate a soluţiei, dar rezultă o soluţie
pentru poluanţi conservativi şi transport permanent.
Scăzând (7.53) din (7.51) se obţine:

În secţiune axul oy este adoptat pe lăţimea albiei, iar axul oz - pe verticală îndreptat în jos
(fig. 1.14)

Fig. 1.14. La metoda Fischer de determinare a coeficientului de dispersie.

22
În ecuaţia (1.57) facem schimbarea de variabilă

ceea ce înseamnă că sistemul de referinţă este mobil, iar calculul coeficientului de dispersie de
convecţie îl efectuăm în planul  = 0, ceea ce este foarte convenabil.
Ecuaţia (1.57) devine:

şi are o soluţie de forma

c nedepinzând de y şi z, iar f (y,z) este o funcţie necunoscută care satisface ecuaţia:

Ecuaţia (1.61) s-ar putea integra numeric dacă am cunoaşte Dy şi Dz.

Fischer face în continuare următoarele aproximaţii:
Pe o fâşie ∆y = 1 se integrează ecuaţia (1.61) pe verticală de la 0 la h(y), unde h este adâncimea
curentului în verticala y.
Rezultă:

În ceea ce priveşte cei doi termeni din partea dreaptă a ecuaţiei (7.61) Fischer consideră că pe
făşia ∆y primul termen
poate fi integrat sub forma:

iar al doilea termen poate fi neglijat şi astfel avem:

23
Fischer integrează apoi expresia (1.63) pe direcţia oy:

şi din (7.64) obţine:

sau, încă

unde, ţinând seama de (1.60), funcţia f(0) este o constantă astfel adoptată încât

Revenind la fenomenul în sine al dispersiei în planul  = 0 transportul de masă prin dispersie de

convecţie, conform definiţiei, se scrie:

Luând în considerare relaţia (1.60) şi relaţia Boussinesq avem:

de unde

B fiind lăţimea albiei la suprafaţa liberă a apei.

Având în vedere expresia (1.65) a funcţiei f, precum şi relaţia (1.67), expresia obţinută de
Fischer pentru coeficientul de dispersie de convecţie este:

24
Aplicarea acestei formule necesită cunoaşterea distribuţiei vitezei curentului atât pe adâncime,
cât şi pe lăţimea albiei, precum şi valoarea coeficientului de dispersie Dy.
După Elder, citat de Hug (1975), coeficientul Dy are expresia:

unde a este o constantă, u* - viteza dinamică. Fischer a stabilit valori experimentale pentru
constanta a. În condiţii de laborator a = 0,23. Pe râurile naturale pentru constanta a rezultă valori
mult diferite, ceea ce face ca aplicarea relaţiei (1.72) pentru Dy la râuri să necesite verificări.
Folosirea relaţiei impune parcurgerea următoarelor operaţii:

Q
 Se determină viteza medie u  u 0  pe întreaga secţiune de curgere.


 Se împarte secţiunea de curgere într-o reţea de calcul cu paşii ∆y şi ∆z

B h
( y  ; z  max unde m este numărul de verticale, iar n este numărul maxim de orizontale,
m n
yi = i∆y (i = 0,1,2, .... m), zj = j∆z, (j = 0,1,2, ..... n)).

 Calculăm debitul q’i pe fiecare fâşie cuprinsă între verticalele i şi i+1 cu relaţia


şi reţinem valorile q’i , (i = 1,2,3 ..... m).

 Calculăm integrala

şi reţinem valorile Qi.

 Calculăm mărimile

25
şi produsele

pentru i = 0,1,2,..…m
 Efectuăm integrala:

k= 1,2,….m
 Calculăm coeficientul Dt cu relaţia (7.71) care devine:

Folosirea metodei Fischer impune cunoaşterea cu precizie suficientă distribuţia vitezei

curentului în secţiune, precum şi valoarea constantei a.
Este puţin probabil ca valorile coeficientului de dispersie convectivă rezultate din calcule cu
metoda Fischer să reflecte influenţa structurii curenţilor cu coturi, cu vârtejuri asupra dispersiei
poluanţilor. Or, albiile râurilor au numeroase neuniformităţi care influenţează/produc pulsaţii de
viteză şi de concentraţie. În plus relaţia (1.52) este discutabilă.

Metoda Bansal de calcul al coeficientului de dispersie de convecţie in râuri şi canale.

Bansal (1985) consideră că între coeficienţii de dispersie Dy şi Dz din ecuaţia (1.53) există
relaţia:

Q x
unde u 0  , este viteza medie a curentului, v  , x – distanţa între secţiunea de injectare a
 tp
poluantului (secţiunea de referinţă) şi secţiunea de calcul, tp - timpul de parcurgere de către
poluant a distanţei x, măsurat la valoarea maximă a concentraţiei.
Pentru calculul coeficientului de dispersie - convecţie DL, Bansal recomandă graficele din
figurile 1.15 şi 1.16 obţinute din prelucrarea măsurătorilor efectuate pe diverse râuri din SUA,
precum şi în canale de laborator.
Rezultă net efectul de scară între canalele de laborator şi râurile naturale. Normal ar fi ca
acest efect de scară să se evidenţieze şi la râurile de diverse mărimi.
Calculul concentraţiei poluantului în secţiuni x > L, unde

320 DT
L
u0

26
 Fig. 1.15. Graficul funcţiei

u 0 Dt u 0 h
k după Bansal
v vh 

se efectuează cu relaţia

unde M este cantitatea de poluant, k0 şi k sunt coeficienţi de convecţie a căror valoare este
recomandabil să se obţină din măsurători. În lipsă de măsurători se adoptă k 0  k  0,5  1.
Schnoor (1999) prezintă tabelar valori ale coeficientului de dispersie longitudinală, Dt, pentru
diverse râuri din SUA, determinate de diverşi cercetători. Practic nu se poate stabili o relaţie între
coeficientul de dispersie longitudinală, Dt, şi celelalte caracteristici ale râurilor (adâncime,
lăţime, pantă, viteză, debit) la care au fost găsite astfel de date.
Pornind de la observaţia că lăţimea B a râului reprezintă un parametru care oferă o imagine
asupra mărimii râului, cel puţin pentru râuri de câmpie, cu viteza medie a apei v <1,5 m/s, autorii
au construit o corelaţie Dt = f (B), prezentată în figura 1.17, după datele diferiţilor cercetători
centralizate tabelar de către Schnoor.

27
 Corelaţia Dt = f(B), deşi nu este foarte strânsă, totuşi exprimă în mod evident creşterea
coeficintului de dispersie odată cu creşterea mărimii râului. La râurile foarte mici, B < 4 - 5 m, se
pare că şi datele de teren, nu numai cele de laborator, exprimă o altă dependenţă Dt = f (B) decât
la râurile mari.
În fig. 1.17 au fost trasate trei drepte, una mediană şi două extreme.
Valorile cu probabilitatea cea mai mare ale coeficientului Dt se găsesc între cele două limite,
superioară şi inferioară.

DZ u 0
Fig. 1.16. Graficul funcţiei după Bansal
 

28
1.2.5. Dispersia pe verticală a poluanţilor în albiile râurilor.

În unele cazuri este necesar să se cunoască dispersia poluanţilor şi pe adâncimea

curentului de apă din albiile râurilor şi canalelor. Astfel de cazuri apar fie când poluantul
intră în contact cu suprafaţa liberă curentului din albie (jeturi de suprafaţă, depuneri din
atmosferă), fie când poluantul se află pe patul albiei (jeturi înecate, aluviuni poluate de
pe patul albiei).

Fig.1.17 Corelaţia D t  f (B) la râuri pentru u 0 <1,0 +1,5 m/s (propunerea autorilor)

29
După Jabson şi Sayre (I970) coeficientul de dispersie pe verticală poate fi calculat cu relaţia
specifică dispersiei logaritmice a vitezei dată de Prandtl:
 z
D z  ku z 1  
 h
unde k = 0,4 este constanta von Karman, u*- viteza dinamică, h - adăncimea curentului, z – cota
curentă* .

h
Valoarea maximă a coeficientului Dz se obţine pentru z  şi are expresia:
2

k
D z max  u h
4

1.2.6. Dispersia laterală a poluanţilor în albiile râurilor.

Relaţia (1.84) este asemănătoare cu relaţia propusă de Elder pentru coeficientul de dispersie
laterală Dy (nu Dz) în canale:

D y  u h

unde Φ = 0,23 este un coeficient deteminat experimental. Ulterior s-au propus valori Φ mai mari,
până la Φ = 10 pentru râul Missouri .

* O relaţie la fel cu relaţia (7.83) a fost folosită şi de către Velikanov (1954) pentru studiul
distribuţiei pe verticală a concentraţiei de aluviuni în albii de râuri.
30
1.3. Unele probleme privind dispersia poluanţiilor în lacuri.

Studiul dispersiei poluanţilor în lacuri, inclusiv a transportului de căldură, constituie o

preocupare majoră atât în rândul oamenilor de ştiinţă, cât şi în rândul celor care gospodăresc
aceste lacuri şi le valorifică. Problemele cunoaşterii dispersiei poluanţilor care ajung în lacuri,
calităţii apei în fiecare anotimp al anului în funcţie de circulaţia apei în lac, de temperatură, de
viteza vântului, de geometria lacului s.a. sunt deosebit de complexe. Modelarea matematică a
stării de calitate a apei în lacuri se confruntă cu două mari dificultăţi:
 cunoaşterea prin măsurători a stării de calitate a apei lacurilor;
 modelarea matematică a evoluţiei calităţii apelor lacurilor.
Corelaţia Dt = f (B), deşi nu este foarte strânsă, totuşi exprimă în mod evident creşterea
coeficientului de dispersie odată cu creşterea mărimii râului. La râurile foarte mici, B < 4 - 5 m,
se pare că şi datele de teren, nu numai cele de laborator, exprimă o altă dependenţă Dt = f (B),
decât la râurile mari.
În figura 1.17 au fost trasate trei drepte, una mediană şi două extreme.
Valorile cu probabilitatea cea mai mare ale coeficientului Dt se găsesc între cele două limite,
superioară şi inferioară.

31
1.4. Ecuaţiile de oxidare a substanţelor organce din apele râurilor şi lacurilor.

1.4.1. Generalităţi.
Existenţa ecosistemelor acvatice este condiţonată de prezenţa oxigenului în apă, concentraţia
maximă de oxigen solubilizată depinde, la o presiune constantă, de temperatura apei. În tabelul
1.1 este prezentată solubilitatea oxigenului în apă la presiunea de 1 atm şi la diverse valori ale
temperaturii.

Solubilitatea O2 în apă la p = 1 atm

Tabelul 1.1.
Cantitatea de oxigen dizolvat (OD)
Temperatura °c
în mg/dm3
0 14,66
4 13,13
5 12,89
10 11,33
15 10,15
20 9,17
25 8,38
30 7,63

Pentru apa potabilă ODmin = 2 mg/dm3; pentru crescătoriile de peşte OD = 8 - 15

mg/dm3. În funcţie de OD se poate estima evoluţia procesului de oxidare a substanţelor
organice, evoluţia procesului de autoepurare, potenţialul de valorificare a apei ş.a.
Sursa de oxigen din ape este aerul atmosferic; în special în cazul existenţei curenţilor de
apă cu viteză mare sau/şi a valurilor, precum şi procesul de fotosinteză al florei şi microflorei
acvatice, proces care se produce în timpul zilei. În timpul nopţii plantele eliberează CO2. În
general există un schimb de oxigen între atmosferă şi luciul apelor, mai ales al lacurilor, mărilor
şi oceanelor, chiar şi în cazul în care suprafaţa apei este netedă.
Creşterea gradului de poluare a apelor, în special cu substanţe organice, conduce la
creşterea consumului de oxigen dizolvat în apă, prin oxidarea substanţelor respective.
Din acest motiv consumul biochimic de oxigen în ape, CBO, reprezintă un indicator
deosebit de relevant al gradului de încărcare a apelor cu substanţe organice - biodegradabile .
Substanţele organice din ape în prezenţa oxigenului în cantitate suficientă se oxidează în
două faze:

 Faza carbon începe imediat ce substanţele organice intră în contact cu apa

şi reprezintă oxidarea carbonului din substratul organic. La temperatura de 20°C faza carbon
se încheia aprozimativ după 20 de zile.
 Faza azot, începe după circa 10 zile de la contactul substratului organic cu
apa şi se încheie după circa 70-100 zile. Această fază se realizează în două etape:
- etapa întâi, are loc sub influenţa bacteriilor anaerobe; constă în oxidarea azotului
amoniacal în azotiţi şi apoi în azotaţi mai este numită şi etapa de nitrificare;

NH 4 Nitrosomon
  as
 NO2 Nitrobacte
 r  NO3

32
 -etapa a doua se produce sub acţiunea bacteriilor anaerobe; constă în reducerea speciilor de
azot şi azotiţi în azot molecular (N2) care se eliberează în atmosferă; mai este numită şi etapa
de denitrificare:

bacterii anaerobe
NO3  NO2  N 2
oxigenul din aceste specii serveşte la întreţinerea vieţii bacteriilor anaerobe şi la dezvoltarea
activităţii lor în procesul de fementare *.
Bacteriile anaerobe sunt foarte mari consumatoare de oxigen. Prin denitrificare rezultă 50 - 55
mg/dm de O2. Iomi de NH 4 , NO3 , NO2 coexistă cel puţin în prima parte a procesului de
transformare şi chiar reacţionează (în procent relativ redus) sub forma
NO2  NH 4  N 2  H 2 O (Varduca, 1996).
Faza carbon reprezintă aproape 99% din CBO şi în această fază viteza de consum biochimie
de oxigen este practic proporţională cu concentraţia substanţelor organice. CBO20 este
consumul biochimie de oxigen după 20 zile, iar CBO5 este consumul biochimie de oxigen după
5 zile. Se poate scrie (aproximativ) CBO5  0,69 CBO20 sau CBO20  1,45 CBO5 .

* Aerob: calitatea unor microorgamsme de a se dezvolta numai în prezenţa oxigenului

molecular liber.
Anaerob: calitatea unor microorganisme de a trăi cu oxigenul rezultat în descompunerea
fermentativă a unor substanţe, fără oxigen molecular liber.

Folosirea directă a indicatorului de calitate a apei CBO5 înseamnă o durată de aşteptare de 5

zile, prea mare pentru rezolvarea problemelor practice în timp util. De aceea se utilizează alţi
indicatori chimici, corelaţi cu CBO5 în funcţie de natura oxidantului, de exemplu: CCO - Mn -
consumul chimic de oxigen prin oxidare cu pennanganat de potasiu (KMnO4) în mediu de
H2SO4, ceea ce conduce la (1,30 - 1,35) CBO şi CCO - Cr - consumul chimic de oxigen prin
oxidare cu bicromat de potasiu în mediu acid, ceea ce conduce la (0,60 - 0,70) CBO. Se foloseşte
mai frecvent indicatorul CCO - Mn, ca fiind mai performant.

1.4.2. Ecuaţiile de oxidare a substanţelor organice în apele râurilor.

Concentraţia unui poluant în apa unui râu este, după cum se ştie, descrisă de ecuaţia de bilanţ

unde c este concentraţia poluantului (în mg/dm3 sau alte unităţi de masă pe unitate de volum), ω
- aria secţiunii de curgere a râului, Q = vω - debitul de apă al râului, v - viteza medie de curgere a
apei, Dt- coeficientul de dispersie de convecţie, r - rata transformăriior fizice, chimice,
biochimice a poluantului în unităţi de masă pe unitate de volum şi unitate de timp, de exemplu
mg/d m 3 ş.a.
Dacă admitem Q  constant, ω  const şi considerăm procesul permanent (staţionar), iar
difuzia neglijabilă în raport cu convecţia, ecuaţia (7.86) devine:

dc r

dx v
Q
unde v = este viteza medie a curentului e apă.


33
 Pentru reacţii chimice de ordinul 1, (rata de diminuare a concentraţiei pe lungime este
proporţională cu concentraţia) avem:
r  k d c
unde kd este coeficientul de reacţie prin descompunere sau coeficientul de dezoxigenare.
Ecuaţia diferenţială (7.87) capătă
forma dc k
 d c
dx v

iar soluţia acesteia are expresia

kd
 x
c  c0 e v

unde c0 este valoarea concentraţiei c în secţiunea x = 0.

În literatura de specialitate se notează CBO cu L şi concentraţia de oxigen dizolvat, O2, cu c.
Fie cmax concentraţia maximă de oxigen. Deficitul de oxigen D se defineşte ca diferenţa între
concentraţia maximă posibilă de oxigen la temperatura pe care o are apa şi concentraţia de
oxigen existentă:

D  c max  c

Făcând acelaşi raţionament la scrierea bilanţului pentru deficitul de oxigen, D, ca şi la scrierea

ecuaţiei de bilanţ pentru CBO - L, constatăm că rata de creştere a deficitului de oxigen creşte cu
CBO = L şi scade cu deficitul de oxigen, D. Ecuaţia (7.89) de bilanţ pentru L are expresia

dL k
 d L
dx v

iar pentru D, expresia:

dD k d k
 L 0 D
dx v v

unde coeficientul k0 se numeşte coeficientul de reoxigenare sau de reaerare. Avem astfel de

rezolvat simultan ecuaţiile (7.92) şi (7.93) cu condiţiile la limită x = 0 , L = Lo , D = Do.
Ecuaţia (7.92) se rezolvă imediat şi se obţine

kd

L  L0 e v

Soluţia ecuaţiei (7.93) se obţine drept sumă a două soluţii:

 soluţia generală a ecuaţiei omogene

dD k 0
 D0
dx v

34
  şi soluţia particulară a ecuaţiei (7.93).
Soluţia generală a ecuaţiei omogene (7.95) are expresia:

k0 x

D  Ae v

unde A este o constantă. Aplicând metoda variaţiei constantei de integrare A găsim o soluţie
particulară a ecuaţiei (7.93):

sau

sau încă

Prin integrare în limitele x = 0 şi x = x găsim constanta A:

x
  x ( k d  k0 ) 
0x  
kd  ( k d  k0 ) kd
A L0 e v L0 e v  1
kd  ko kd  k0  

Înlocuind în (7.96), şi făcând însumarea (7.96) cu (7.98) obţinem:

sau, punând condiţia la limită pentru x = 0, D =D0 , rezultă:

35
Ţinând seama de (7.91), relaţia (7.99) se mai poate scrie:

Dacă reprezentăm grafic mărimiie L, O şi c în funcţie de variabila x se observă că L descreşte

exponenţial, D creşte până la o secţiune critică xc, apoi descreşte asimptotic, iar c descreşte până
la secţiunea critică xc, apoi creşte asimptotic până la valoarea cmax (fig. 7.18).
Pe lungimea cursului de apă între secţiunile x = 0 şi x = xc (domeniul 1) rata de dezoxigenare
depăşeşte rata de oxigenare.
Pe lungimea x > xc rata de oxigenare depăşeşte rata de dezoxigenare. În secţiunea xc avem:

kd L  k0 D

dD
ceea ce rezultă din relaţia (7.93) unde = 0.
dx

Observaţie: S-a înlocuit derivata parţială cu derivata totală, întrucât procesul este permanent.

Fig.1.18. Reprezentarea grafică a ecuaţiilor (1.94), (1.99), (1.100)

36
Din ecuaţia (1.101) se obţine deficitul critic Dc în secţiunea critică xc:

k
k d L0  vd xc
Dc  e
k0

Ecuaţia (7.99) ne permite determinarea secţiunii critice, prin înlocuirea mărimii 0 cu expresia
(7.102). Obţinem:

k
k d L0  vd xc 
k 0 xc
k d L0   kvd xc k0
xc 
e  D0 e v
 e  e v 
k0 kd  k0  
 

Împărţim cu termenul din stânga egalităţii şi notăm

Ecuaţia (7.103) devine, după logaritmare:

sau

37
Ecuaţiile de mai sus sunt cunoscute sub numele de, ecuaţiile Streeter-Phelps, elaborate în anul
1925 (Schnoor, 1999). Iniţial aceste ecuaţii au fost formulate mai simplu, sub forma (7.94) şi
x
(7.95), însă în variabila t  , (dx  vdt ) (Varduca 1996).
v
Problema principală este definirea coeficienţilor kd- coeficientul de dezoxigenare (este asociat
consumului biochimic de oxigen, L) şi k0 coeficientul de oxigenare sau de reaerare (este asociat
reducerii deficitului de oxigen, D). Aceşti coeficienţi au făcut obiectul multor studii în laborator
şi pe teren. S-a constatat că depind de o multitudine de factori, valori mai stabile având
coeficientul kd. Coeficientul kd depinde de natura substanţelor organice din apă şi poate fi
determinat în condiţii de laborator. Coeficientul k0 depinde de condiţiile în care se realizează
oxigenarea (aerarea) apei, condiţii care pot fi foarte diverse (rugozitate, coturi, praguri s.a.). De
aceea, pentru stabilirea valorii acestui coeficient sunt necesare măsurători pe teren. Totuşi, cu
titlul informativ, pot fi utilizate unele relaţii de tipul

v m
k0 
hn

unde v este viteza medie a curentului, h – adâncimea cursului de apă, iar a, m şi n sunt
parametri, pentru care diverşi cercetători au recomandat valori (Tabelul 7.2).

Coeficientul de reaerare (de oxidare) după diverşi cercetători

Tabelul1.2
v 0,5
1.O’Connor-Dobbins’ k 0  3,933 1,5
h
v 0, 75
2.Owens-Edwards-Gibbs k 0  7,01 1, 75
h
pentru: h = 0,03 - 0,80m;
v = 0,03 –
0,15m/s
Q = 0,1 – 1,0m³/s
v
3.Churchill-Elmore –Buckingham k 0  4,96 1, 67
h
pentru: h = 0,6 – 3,5 m;
v = 0,6 – 1,5m/s
Q =28 – 480 m³/s
v
4.USGS k 0  5,14 1,33
h

.................

*United States Geological Survey.

38
unde v este viteza medie a curentului în m/s, h - adâncimea medie a curentului în m, Q - debitul
apei râului în m³/s, k0 - coeficientul de oxigenare (aerare) în l/zi.

Aplicaţia 1.

Într-un râu cu adâncimea medie h = 1,2 m, cu viteza v = 0,5 m/s şi debitul Q = 12 m³/s se
evacuează în secţiunea x = 0 un debit de apă uzată q = 0,50 m³/s cu o încărcare organică L =
CBO = 25 mg/dm³. Să se determine coeficientul de oxigenare k0 şi să se reprezinte grafic
funcţiile L = L (x); D = D (x) şi c = c(x).

Rezolvare:
a) Determinarea coeficientului de aerare (oxigenare) după relaţiile din tabelul 2 (v în m/s; h în m
şi k0 în 1/zi).
 După O'Connor - Dobbins:

v 0,5 0,5 0,5 1

k 0  3,933 1, 5
 3,933 1, 5
 2,21
h 1,2 zi

 Owens - Edwards - Gibbs:

v 0, 75 0,5 0, 75 1
k 0  7,01 1, 75  7,01 1, 75  3,03
h 1,2 zi
 Churchill - Elmore - Buckingham:

1
v
k 0  4,96  1,83 zi
h1, 67

 USGS:
v 1
k  5,14 1, 33
 2,017
h zi

b). Calculul vitezei de curgere a apei din m/s în km/zi:

0,5 km
v  86400  43,20
1000 zi

c). Calculul CBC = L în secţiunea imediat aval de x = 0. Folosind relaţia:

Lr Qr  Laf q af
L0 
Qr  q af

rezultă

9  12  25  0,5 108  12,5

L0    9,64mg / dm 3
12  0,5 12,5

39
d). Determinarea concentraţiei de O2 dizolvat; c0, imediat aval de x= 0:

c0  c max  D0  12,00  2  10mg / dm 3

e). Calculul funcţiilor: L (x) folosind formula (9); D (x) - folosind formula (7.99) şi c(x) -
folosind formula (7.89) cu x în km şi v în km/zi.
Formula Owens s.a. nu poate fi folosită, întrucât datele de bază nu se: încadrează în limitele
domeniului de aplicabilitate.

 O’Connor - Dobblns:

x
x 0, 7
kd v
L( x)  L0 e  9,64e 43, 20
 9,64e 0, 0162 x

x x x
 k0 k d L0 kd  k0
D ( x )  D0 e v
 (e v  e v ) 
k0  kd
x x
 2 ,12 0,7  9,64 0, 0162 x  2 ,12
 2e 43, 20
 (e e 43, 20
)
2,12  0,7
 0 , 0491 x
 0 , 0491 x  0 , 0162 x  0 , 0491 x
 2e  3,29(e e )  3,29e 0 , 0162 x
 1,29e
c( x)  c max  D( x)  12  D( x)

 Churchill - Elmore - Buckingham

L( x)  9,64e 0, 0162 x

x x
1,83 0,7  9,64 0, 0162 x 1,83
D( x)  2e 43, 20
 (e  e 43, 20 )  5,972e 0, 0162 x  3,972e 0, 0424 x
1,83  0,7
c( x)  12  D( x)

 USGS

L( x)  9,61e 0, 0162 x

x x
 2 , 017 0,7  9,64 2 , 017
D( x)  2e 43, 20
 (e 0, 0162 x  e 43, 20
)
2,017  0,7
 2e 0, 04669 x  5,124(e 0, 0162 x  e 0, 04669 x ) 
 5,124e 0, 0162 x  3,124e 0, 04669 x
c( x)  12  D( x)

40
Rezultatele se prezintă grafic în fig. 7.19.

Fig. 7 .19. Rezultatele calculelor la aplicaţia 1 1- Q'Conner s.a.; 2 – Churchell s.a.; 3 -

USGS. 265

41
 Se observă că deficitul maxim de oxigen se obţine după modelul Churchill - Elmore -
Buckingham.
Trebuie subliniat faptul că cercetările în ultimele decenii ale secolului 20 au condus la
înţelegerea mai completă a procesului de consum de oxigen dizolvat, precum şi la identificarea
surselor de oxigen dizolvat în cursurile de apă. Astfel, oxigenul dizolvat în cursurile de apă (OD)
provine nu numai din, reaerarea curenţilor, ci şi din respiraţia plantelor (fitoplanctonului). Mai
complex este procesul de consum de OD.
Oxigenul dizolvat, mai ales în cazul râurilor puternic poluate, poate fi consumat într-o măsură
foarte mare de către sedimentele încărcate cu materiale organice depuse, (aduse prin deversarea
apelor uzate şi cele dezvoltate de algele şi de fitoplantonul, al căror ciclu de viaţă s-a terminat).
Este consumul biochimic de oxigen al sedimentelor, CBOS. Astfel CBOS poate fi de ordinal 5 -
10 g/m2. zi pentru ape puternic poluate şi de circa 0,1 - 1 g/m2 ·zi pentru ape mediu poluate
(Schnoor, 1999).
Un alt consumator de oxigen dizolvat în apă este amoniacul NH3, care; În concentraţii ce
depăşesc limita de admisibilitate (0,02 mg N/dm³) este foarte toxic. Amoniacul se găseşte în apă
în echilibru cu ionul de amoniu, NH 4 , sub forma

NH 3  H   NH 4

şi concentraţia de amoniac poate fi evaluată, în funcţie de temperatură şi de pH, prin concentraţia

totală de amoniac şi amoniu (Tabelul 7.3) .

Procentul de amoniac, 100 NH 3 / NH 3  NH 4 în funcţie de temperatură şi pH apei (după

Schnoor, 1999)

Tabelul7. 3
Temperatura\pH
6,0 6,5 7,0 8,0 8,5 9,0
°C
0 0,010 0,027 0,27 0,82 2,6 7,7
5 0,013 0,040 0,40 1,20 3,6 10,5
10 0,019 0,058 0,58 1,80 5,4 15

42
 15 0,028 0,086 0,82 2,50 7,5 20
20 0,035 0,120 1,10 3,30 10,0 26
25 0,052 0,180 1,60 5,0 13 32
30 0,080 0,230 2,10 7,0 18 40
35 0,100 0,310 2,80 9,0 21 47

Consumul biochimic de oxygen rezultat prin intermediul bacteriilor, ca process redox

al speciilor de nitrogen, se notează cu CBON şi în relaţie stoechiometrică se exprimă sub forma:

Cu alte cuvinte la 2 x 32 = 64 mg O2 corespund 14 mg N rezultat din specia ion NH 4 ,

64
raportul fiind  4,57 . Dacă în apă concentraţia de ioni de amoniu corespunde unei valori de 1
14
mg N/dm3, concentraţia de CBON este de 4,57 mg/dm3.
Coeficienţii de dezoxigenare, kdc, pentru consumul biochimie de oxygen carbonic (rezultat
prin oxigenarea speciilor carbonice) şi kdN, pentru consumul biochimic de oxigen azotic (rezultat
prin oxigenarea speciilor azotice) sunt de acelaşi ordin de mărime. Acestea depind de
temperatură sub forma

unde Ө este factorul de corecţie, iar T temperatura absolută.

Aceeaşi relaţie se admite şi pentru coeficientul de oxigenare (aerare)

Câteva valori informative ale coeficienţi lor kd ŞI k0, precum şi ale parametrului Ө sunt date în
tabelul 7.4.

43
 Valorile kd, ko şi Ө pentru procese de oxigenare şi dezoxigenare în câteva cazuri (Extrase din
Schnoor, 1999)

Parametrul Valorile coeficienţilor kd Ө

sau ko
CBOC- kd 0,05-0,5/zi 1,048
CBOC+COOS- kd 0,5-5/zi 1,04
CBON- kd 0,05-0,5/zi 1,08
Reaerare (reoxigenare)-
kd
-râuri adânci, regim lent 0,1-0,4/zi 1,024
-râuri obişnuite 0,4-1,5/zi 1,024
-râuri cu adâncime mică 4-10/zi 1,024
CBO5 - kd
-râuri nepoluate sau slab 0,1-1g/m³ zi 1,065
poluate
-râuri poluate şi puternic 5-10g/m³zi 1,065
poluate
Descompunerea bacteriei
coliforme- kd
-apă dulce 0,5-5/zi 1,07
-apă sărată 2-40/zi 1,10

În literatura de specialitate se găsesc modele de calcul privind evoluţia oxigenului dizolvat

(D) pe cursurile de apă, folosind ecuaţia (14), cu condiţiile respective privind L = CBO şi D în
secţiunile de control (la confluenţa cu alte râuri, la primirea de noi substanţe organice etc.).De
obicei cursul de apă se împarte în sectoare de calcul şi se determină L, D, c în amonte şi în aval
de secţiunile de control, impunând condiţiile de racordare.
Să presupunem că avem un sector de râu cuprins între secţiunile i şi j (fig. 7.20)
Să presupunem că avem un sector de râu cuprins între secţiunile i şi j (fig. 7.20)

44
 Fig . 1.20. Schema de calcul pentru rezolvarea ecuaţiei (7.99) – (7,100).

Sunt cunoscute Qi am (debitul de apă venit din amonte), Li am- CBO corespunzător secţiunii
i am, Di am - deficitul de oxigen corespunzător secţiunii iam, ci am- concentraţia de oxigen dizolvat
în secţiunea iam . De asemenea sunt cunoscute debitele afluente şi concentraţiile în substanţele
organice în secţiunile de capăt ale sectorului de calcul: qif şi cif produsul qif şi c jf reprezintă
încărcarea suplimentară a cursului de apă în secţiunea i în substanţe1e organice care urmează
a fi oxidate).
Rezultă:

Observaţie: În condiţiile unei poluări difuze cu substanţe organice, acestea se împart ca încărcări
între secţiunile amonte, i, şi aval, j, în medie ponderată cu lungimea pe care are loc poluarea (la
poluarea difuză uniform distribuită, jumătate se distribuie în secţiunea i şi jumătate în secţiunea
j).

Cu ajutorul ecuaţiei (1.99) se calculează Ljam , Djam şi cjam. Apoi calculul se reia pe sectorul din
aval de secţiunea j .
Dacă se cunosc toate componentele care conduc la deficitul de oxigen, D, poate formula
problema la modul general, de exemplu (Sehnoor, 1999)

45
Componenta Ecuaţie de bilanţ Soluţia
Deficitul iniţial, D 0 dD k
 0 D
x
 k0 v
D  D0 e
dx v
COBC=l dD k k k d L0   kd vx  k0
x
 0 D d L D e
  e v

dx v v k0  kd 
CBON k k k N  kn
dD x x
 k0
 0 D n N D  n 0  e v  e v 
dx v v k0  kn 
CBOS k S 
dD S x
 0 D 
k0
D 1 e v
dx v h k 0 h 
R-P dD k
  o D  ( R  P) m
R  P ) m  k0
x

D (1  e v
)
dx v k0
Aport de pe versanţi dD k k k A  kV  k0
x x
  0 D  v AV D  v v 0 (e v  e n )
dx v v k 0 k v
*) S-a considerat AV depinzând de variabila n; ( R  P) m - medie zilnică.

Ecuaţia de bilanţ fiind lineară, soluţia generală se poate obţine prin însumarea soluţiilor
pentru fiecare componentă a deficitului de oxigen:

x
k d L0 x x
k N x x

D  D0 e  k 0 v  (e  k d v  e  k 0 v )  n 0 (e  k n v  e  k 0 v ) 
k0  kd k0  kn
S x
RP x
k v AV0 x x

(1  e  k0 v )  (1  e  k0 v )  (e  k v v  e  k 0 v )
k0 h k0 k0  kv

unde s-au evidenţiat componentele care conduc la creşterea deficitului de

S
oxigen. D , precum şi deficitul creat de sedimente, - ( h-adâncimea medie râu lui ); producţia
h
netă de oxigen P-R, unde P este producţia primară de oxigen, iar R - respiraţia (în timpul zilei
producţia primară de oxigen este mai mare decât respiraţia şi se obţine O2 dizolvat; în timpul
nopţii P<R şi se consumă O2 dizolvat , în medie P-R  0.5  10 mg/dm³ zi) ; Av -aportul de pe
versanţi de deficit de oxigen, AV0 , - valoarea Av pentru x=0.
Dacă nu se dispune de măsurători pentru a evidenţia fiecare componentă, se foloseşte ecuaţia
(1.99) în condiţiile în care D înglobează toate componentele.
Ecuaţia (1.99) respectiv ecuaţia (1.112) ar trebui scrise în regim nepermanent. De obicei se
consideră variaţia diună numai a componentei producţie P(x,t) , care se măsoară în codiţii de
teren şi se dezvoltă în serie Fourier în raport cu timpul în fiecare secţiune de calcul. Oxigenul
dizolvat are concenrraţia minimă în orele de dimineaţă şi concentraţia maximă în orele după

46
amiază. În cele din urmă este important să se cunoască variaţia, deficitului de oxigen, D, în
lungul râului; concentraţia de oxigen c corespunzătoare deficitului critic Dcr trebuie să nu fie
sub valoarea limită absolută ( ccr  5 mg/dm³) . În cazul contrar, se iau măsuri de limitare a
substanţelor organice descărcate în emisar, precum şi măsuri de aerare suplimentară a curenţilor
de apă.
Luarea în considerare a difuziei în descrierea procesului de oxidare a substanţelor organice
implică menţinerea în ecuaţia (1.86) a termenului
  c 
 D,  
x  x 
Impunând egalitatea :

 c  2c d 2c
( D,  )  Dt 2  Dt 2
x x x dx

ecuaţiile (7.92) şi (7.93) devin:

Ecuaţia (1.114) este lineară şi omogenă. Ecuaţia caracteristacă acesteia se obţine din
soluţia particulară L = eax şi are expresia în a (ca în (1.116) (1.118)):

de unde:

47
cu

Soluţia generală a ecuaţiei omogene (1.114) are expresia:

L= A1e a1x  A2 e a2
unde A1 şi A2 sunt constante de integrare care se determină, din condiţiile la limită.
Considerăm condiţiile la limită:

x  0; L  L0
x  ; L0

Obţinem:

0
Cazul particular, rezolvat deja, D t = 0 conduce la o nedeterminare a exponentul numărului e.
0
Această nedeterminare poate fi uşor rezolvată punând condiţia D t =0, nu în soluţia (1.119), ci în
ecuaţia diferenţia1ă (1.114).
Rezultă imediat soluţia (1.94) (în soluţia (1.119) avem

k dx
k d Dt 
 d  2 ; L  L0 e v
v2

Ecuaţia (1.115) - ecuaţia lineară, neomogenă, cu coeficienţi constanţi- are ca soluţie generală
suma a două soluţii : soluţia generală a ecuaţiei omogene şi soluţia particulară a ecuaţiei
neomogene, unde partea dreaptă are expresia:

1 d 
k k L
 d L d 0e 2 Dt

v v

Soluţia generală a ecuaţiei omogene este de forma (7.119):

48
cu

iar Bl şiB2 sunt constante de integrare. Întrucât b1 >0, rezultă Bl =0 pentru a satisface condiţia x =
 ; D1=0.

Soluţia particulară a ecuaţiei neomogene (1.115) se obţine ţinând seama de (1.122) :

unde a este o constantă.

Introducând (7.126) în (7.115) rezultă, după simplificarea cu e b2 x

Prin identificarea coeficienţilor, obţinem:

Aşadar, soluţia ecuaţiei (1.115) este de forma:

Ţinând seama de condiţiile la limită:

x=0; D=Do
soluţia ecuaţiei (1.115) are în final expresia:

1 0
 k 
D  D0 e 2 D1
1  d x 
  0v 

49
 0
Şi în acest caz nedeterminarea pentru D1 =0 se rezolvă apelând direct la ecuaţiile (1.92) şi
0
(1.93) .
Condiţiile la limită (1.120) sunt valabile în cazul în care v este relativ mare, astfel încât:

k 0 Dt
4 <<1
v2

Dacă mărimile 4 k 0 Dt şi v2 sunt de acelaşi ordin de mărime, sau 4 k 0 Dt > v2 difuzia prevalează
asupra convecţiei şi procesul de poluare se transmite şi în amonte.
Soluţia (1.119) şi soluţia (1.130) devin:

- pentru x  x0 : - pentru x  x0 :

Aplicaţia 2

Fie un curs de apă cu viteza apei v=0,lm/s , adâncimea medie h=0,75m şi cu debitul Q= 1m3/s .
În secţiunea x = 0 se evacuează debitul de apă uzată q = 0,3m3/s cu o încărcare organică Laf =
45mg/dm3, Cunoscând valoarea coeficientului de dezoxigenare k d = 0,6 l/zi, valoarea
coeficientului de difuzie Dt=100m2/s, valoarea deficitului de oxigen Do= 2mg/dm3 şi valoarea
c max = 12mg/dm3 , să se calculeze valoarea coeficientului de oxigenare (aerare) după Owens s.a,
şi să se reprezinte grafic funcţiile: L(x); D(x) şi c(x).

Rezolvare:

50
 Fig. Rezultatele calculelor la aplicaţia 2
v=0,1m/s; h=0,75m; Q=1m³/s; q=0,3m³/s
Dt  100m 2 / s; Laf  45g / dm ; L0  10.385g / dm 3
3

k d  0,61 / zi; k 0  2,062l / zi;

L-CBO; D-DO; c-c( O2 )

Rezultatele calculelor se prezintă în fig. 1 .21.

Se menţionează faptul că existenţa amoniacului în ape şi lipsa ionilor NO2 (proveniţi
de la azotiţi) şi a ionilor NO3 ; (proveniţi de la azotaţi ) invoca o poluare recentă a apelor cu azot
amoniacal.
Azotul amoniacal N-NH3 provine în mare parte din descompunerea substanţelor
proteice, în apele uzate menajere, apele uzate ale industriei alimentare, ale industriei de
îngrăşăminte, ale industriilor de fabricare a cocsului, apele de pe terenurile agricole pe care s-au
aplicat îngrăşăminte, ş.a. . În general amoniacul de origine animală este foarte dăunător sănătăţii.
Azotiţii sunt prima formă de oxidare a amoniacului, cu durată scurtă,
azotaţii sunt ultima formă de oxidare a amoniacului şi sunt foarte stabili în timp. Apa conţinând
azotiţi şi azotaţi (în primul rând azotiţi ) peste anumite limite , consumată provoacă
methemoglobinemia la copii. Azotaţii slăbesc organismul uman şi provoacă afecţiuni respiratorii
şi digestive. Concentraţia maximă de N - NO3 - nu trebuie să depăşească 10 mg/dm3.

51
1.5.Aspecte privind eutrofizarea lacurilor
Eutrofizarea lacurilor înseamnă creşterea productivităţii lor biologice, respective a
producţiei pe unitatea de suprafaţă şi pe unitatea de timp (an) de fitoplancton (alge plutitoare),
perifiton (alge bentice ), precum şi macrofite (plante acvatice cu sistem radicular), ca urmare a
acumulării în apă de elemente biogene (nutrienţi, materiale organice) naturale sau/şi
antropogene, conţinând în principal azot şi fosfor, dar şi amoniac şi siliciu.
Eutrofizarea este un proces natural care se accelerează ca urmarea
poluării antropogene a apelor cu materiale organice fie de la surse punctiforme (evacuări de ape
uzate din centrele populate, de la industria alimentară, mai ales de ape uzate neepurate), fie de la
surse difuze prin antrenarea de către apele afluente a îngrăşămintelor aplicate pe terenurile
agricole (eroziuni de suprafaţă, scurgerea hipodermă, ape subterane ) .
Procesul conduce la degradarea calităţii apei şi la efecte dăunătoare ecosistemului şi
omului, constând în dezvoltarea excesivă a plantelor acvatice macrofite şi microfite, schimbarea
culorii apei în verde, reducerea drastică a transparenţei şi căpătarea de miros şi gust respingător,
scăderea conţinutului de oxigen, scăderea biodiversităţii s.a.
După cum se ştie, în sezonul cald apele lacurilor se stratifică,oxigenul dizolvat se găseşte
în concentraţii mai mari în stratul superior - epilimnion - cu temperatură mai ridicată şi densitate
mai mică. În condiţiile inexistenţei unei circulaţii a apei pe verticală, în stratul inferior -
hipolimnion -oxigenul dizolvat este în concentraţie redusă: se produc procese anaerobe de
descompunere a materialelor organice cu eliberare qe nutrienţi: fosfaţi, amoniac, fier dizolvat
(fig.7.22). Zona cu gradient mare de temperatură pe verticală se numeşte termoclin .

Fig.1.22. Stratificarea termică a apei în lacuri cu viteze v<0,1.m/s:

a) schema stratificării; b)distribuţia temperaturii pe verticală: l-în sezonul rece, 2-în sezonul cald;
c) distribuţia, oxigenului dizolvat pe verticală: l-în sezonul rece, 2-sezonul cald.

În sezonul rece temperatura apei se uniformizează pe verticală (fig.7.22-b) la aceasta

contribuind pe de o parte temperatura scăzută a aerului, pe de altă parte inversarea gradientului
temperaturii apei în straturile de suprafaţă ale epilimnionului. şi formarea de curenţi pe verticală.
Odată cu scăderea temperaturii, concentraţia de oxigen dizolvat creşte şi se uniformizează pe
verticală (fig. 7.22-e).
În funcţie de aportul de nutrienţi în lac, lacurile se clasifică în oligotrofice, mezotrofice şi
eutrofice_(Tabelul 7.6 ).

52
Clasificarea lacurilor
Troficitate Productivitate de biomasă Total N(  g/dm³) Total P (  g/dm³)
Oligotroficitate Slab productive 1-500 1-10
Mezotroficitate Moderat productive 500-1000 10-30
Eurtoficitate Cu productivitate mare 500-60000 500-15000

Eutrofic în greceşte are sensul de bine hrănit, oligotrofic înseamnă subnutrit, iar mezotrofic
reprezintă o situaţie intermediară, între excesiv de hrănit şi subnutrit. Evident, producţia de
biomasă, în special de alge, are loc în straturile de suprafaţă(fig.7.23), unde pătrund razele solare.

Fig. 1.23 Schema privind intrările, transformările şi

ieşirile de substanţe şi energie într-un lac eutrofizat

Mai întâi se produce procesul de fotosinteză prin care dioxidul de carbon şi nutrienţii sunt
convertiţi cu ajutorul luminii în protoplasmă. Respiraţia este procesul invers prin care
protoplasma algelor se descompune în produse iniţiale.
Procesul de producţie primară de biomasă din ape cu ajutorul fotosintezei şi procesul
invers, de respiraţie, prin care protoplasma se descompune prin oxidare, sunt descrise de ecuaţia
Stumm & Morgan, citat de Schnoor (1999):

53
unde formula chimică pentru protoplasma algelor reprezintă numai un raport între elementele
componente în celule ( nu un mol ). Algele care se depun se descompun şi nutrienţii îşi reiau ciclul.
Fotosinteza se produce numai în timpul zilei, pe când respiraţia se produce zi şi noapte.
Astfel consumul biochimic de oxigen este mai mare decât P-R< 0 unde s-a notat cu P-producţia,
iar cu R-respiraţia (vezi CBO în apele râurilor).
Fosforul este un factor de limitare a creşterii algelor în mediul acvatic.
Raportul între fosfaţi şi nitraţi este de 1/16, cu alte cuvinte la un mol (M) de fosfaţi,
corespund 16 moli (M) de nitraţi. Este suficient să cunoaştem una din componentele
reacţiei stoechiometrice de dezvoltare a protoplasmei algele pentru a estima producţia primară
de fitoplancton.

Aplicaţie
Să presupunem că într-un lac prin eutrofizare s-au produs în medie în luna de vârf 0.2 
g/dm zi de fosfor (P) din fosfaţi. Să se determine producţia de fitoplancton corespunzătoare.
3

Mai întâi calculăm masa relativă a speciilor care intră în partea -stângă a ecuaţiei
stoechiomerice, cunoscând masele atomice relative ale elementelor chimice:
C - 12,01; O-16; N - 14,01; P - 30;97; H - 1,008 .
Rezultă:

CO2 - 44,01; HPO42 - 95,97; NO3 - 62,01

La 0,2  g/dm3 zi de P corespund:

La 1M de P corespund 16 M de NO3 ; la 0,00645  M de P corespund x  M de NO3 ; , de

unde:

Tot aşa la 0,00645  M de P corespund:

şi 0,00645  M de alge.
1 M de alge are masa relativă:

106·12,01 + 263+ 110·16+ 16·14,01 + 30,97 = 3551,19

54
de unde producţia de alge este:
3551,19· 0,00645 = 22,9  g/ dm3zi(masă uscată).

Dezvoltarea algelor poate fi limitată prin absenţa nu numai a fosforului, ci şi a altor substanţe:
macronutrienţi (C02, Mg, K, Ca şi etc.), micronutrienţi (Fe, Zn, Mo, Co, Mn, B, CI, Cu, Na, V),
precum şi intensităţii luminii şi reducerii temperaturii apei. Procesele care se, petrec sunt deosebit
de complexe.
Relaţia de bază care descrie dezvoltarea fitoplanctonului în lacuri este de forma:

unde S este concentraţia nutrientului sau a substratului în care se află (mg/dm) K S - concentraţia de
substrat pentru care    max /2 (mg/dm3) ,  - viteza sau rata de dezvoltare (de multiplicare) a
microorganismelor,  max - valoarea maximă a mărimii  . Viteza de dezvoltare a microorganismelor,
 , se măsoară în T 1 (T - timp).

Relaţia de mai sus este cunoscută sub denumirea de ecuaţia Michaelis Menten, şi a fost
scrisă prin înlocuirea substratului S cu intensitatea luminii I (Jфrgensen, 1980). Conceptul de
nutrient limitativ a fost dezvoltat în timp. Nu numai P este limitativ există mai mulţi nutrienţi
limitativi, în funcţie de compoziţia substratului: N, C etc. Pentru dezvoltarea fitopanctonului se
utilizează relaţia Madsen citat de Jфrgensen (1980).

unde PS, NS, CS reprezintă concentraţia de fosfor, solubil, azot solubil şi respectiv carbon
solubil, Kp, Ks, Kc - constantele corespunzătoare la jumătate din saturaţie, iar rP , rN , rc -
rapoartele de dezvoltare în funcţie de nutrienţi. Pentru dezvoltarea diatomeelor* şi Si este un
factor de limitare.

1 
Exemplu: PS = K P ; NS = K N ; CS = 2 K C rezultă  = max ,
2 9

Alţi cercetători au propus relaţii diferite pentru rata (viteza) de dezvoltare a fitoplanctonului :

• Diatomeele sunt alge microscopice unicelulare cu clorofila mascată de un pigment brun. Au

corpul curins între două valve silicioase. Împreună cu alte alge constituie baza, trofică pentru
fauna piscicolă. Diatomitele care se întâlnesc azi sunt roci care provin din acumulările geologice
de resturi minerale de diatomee.
Patten:

55
Broqviest, Larsen şi alţii:

Jorgensen propune o relaţie mai complicată, conţinând pe lângă 4 constante (

K P , K S , K C ,  max ), încă 9 constante.

Rata (viteza) maximă  max este diferită pentru fiecare specie de alge, fiind cuprinsă între
1/zi şi 3,0 - 3,5 l/zi (Jфrgensen, 1980).

Se observă că problema determinării producţiei primare de fitoplancton este foarte

complicată. Determinările în situ sunt mai relevante. De exemplu, în situ sunt mai relevante. De
exemplu, în gC/m² an sau determinat valori de câteva zeci (lacuri oligotrofice) la sute şi chiar mii
(lacuri eutrofice), în funcţie de amplasamentul lacului şi caracteristicile acestuia.

Dezvoltarea fitoplanctonului este însoţită de moartea acestuia în funcţie de variaţia

diverşilor factori care-l influenţează (temperatură, lumină, ciclu de viaţă, zooplancton). De
exemplu, dacă dezvoltarea algelor în funcţie de concentraţia nutrientului sau substratului au
aliura din fig. 7.24, dezvoltarea algelor în funcţie de temperatură, t 0 C, sau de intensitatea
luminii, I, are aliura din fig. 7.25 şi respective din fig. 7.26.

Fig.    S  Fig.    t 0 C  Fig.    I 

S – substrat I – intensitatea luminii

56
2. TRANSPORTUL ŞI DISPERSIA POLUANŢILOR ÎN SOL ŞI ÎN APELE SUBTERANE.

2.1. Introducere. Surse de poluare

Sursele de poluare a solului şi a apelor subterane sunt atât endogene cât şi exogene.
Sursele endogene se referă în general la activităţile locale, în special la cele din agricultură,
respectiv din spaţiul rural, precum aplicarea de îngrăşăminte chimice sau depozitarea
neadecvată de îngrăşăminte chimice; lipsa reţelelor de canalizare şi a staţiilor de epurare
a apelor uzate s.a. Sursele exogene se referă la activităţile industriale care emit poluanţi
ce se depun pe sol, percolează, poluează solul şi materialul parental şi ajung în
apa subterană, contaminând-o şi pe aceasta.
Poluarea cu substanţe organice, cu amoniac şi mai ales poluarea bacteriană, provin în
special de la depozitele de gunoi de grajd, depozitele de deşeuri menajere improvizate, fără
amenajări şi măsuri de impermiabilizare corespunzătoare. Depozitele de gunoaie, de deşeuri
industriale, neamenajate, poluează nu numai solul şi apele subterane, ci şi atmosfera prin gazele
pe care le emană.
Industria, mai ales industria care foloseşte tehnologii învechite, constituie o sursă de
poluare nu numai a aerului şi a apelor de suprafaţă, ci, şi a solului şi a apelor subterane. O
situaţie aparte o prezintă poluarea cu, produse petroliere şi compuşi fenolici a soluiui şi a
acvifetelor din zona de extracţie, transport şi prelucrare a ţiţeiului.
Sărăturarea este o altă calamitate care afectează solul. Sărăturarea secundară a solurilor
este în principal rezultatul introducerii irigaţiilor, fără lucrări de drenaj, pe terenurile agricole cu
nivelel ridicat al apei freatice (franjul capilar ajunge la suprafaţa solului, băltiri, înmlăştiniri).
Poluarea industrială a solurilor cu metale şi metale grele (Pb, Cd, Cu, Zn s.a.), ploile acide
s.a., rezultat al dezvoltării industriei începând cu a doua jumătate a secolului al XIX a devenit o
problemă majoră, în special în ţările economic dezvoltate.
Poluarea agricolă datorită aplicării îngrăşăminte lor chimice, a pesticidelor şi altor
substanţe în tehnica de prelucrare şi de tratare a solului este rezultatul advers al revoluţiei verzi
în agricultură, începând cu a 2 a jumătate a secolului XX (Chimizarea agriculturii).

Principalele surse de poluare - degradare a solului

Eroziunile solului este procesul de dislocare, transport şi sedimentare a materialului solid.
Dislocarea şi transportul au loc prin acţiunea energiei cinetice produsă de impactul picăturilor de
ploaie şi a curenţilor de apă, distribuiţi sau concentraţi la suprafaţa terenurilor în pantă
(Moţoc, M., 1982; Moţoc, M. şi Mircea, S., 2002).
Procesul de eroziune a solului este influenţat de activităţi le antropice: defrişarea pădurilor,
păşunatul excesiv, activităţi agricole necorespunzătoare (aratul pe linia de cea mai mare pantă
s.a.).
În România numai în zona Ploieşti poluarea solului şi a freaticului cu astfel de
produse se întinde pe o suprafaţă de peste 70 km2. În general, poluarea cu produse petroliere şi
cu apă sărată de la sondele de petrol afectează cca 50 mii ha în România. În tabelul 8.1 sunt
prezentaţi sintetic câţiva din factorii restrictivi, care reprezintă şi factori poluanţi.
O caracteristică a poluării solului şi a apelor subterane este faptul că autoepurarea se
produce foarte lent, pe durate de ordinul zecilor şi chiar sutelor de ani, iar epurarea artificială
(depoluarea prin diverse mijloace) este deosebit de costisitoare şi limitată ca întindere şi
eficienţă. De aceea măsurile preventive sunt de importanţă capitală în protejarea solului şi a
apelor subterane împotriva poluării .
Circulaţia poluanţilor în sol se datoreşte vectorului viteză a apei, dar şi unor procese de
natură fizică şi chimică (de exemplu, capilaritatea, difuzia, adsorbţia, potenţiale electrochimice).
Vectorul viteză a apei este esenţial. Acesta este guvernat de câmpul forţelor gravitaţionale şi al
forţelor de presiune şi poate fi deterrninut folosind ecuaţiile de echilibru hidrodinamic .
Convenţional se considera că mişcarea apei în sol şi în subsol este independentă de
încărcarea acesteia cu săruri şi poluanţi, ceea ce din punct de vedere practic este o aproximaţie

57
acceptabilă. Se calculează mai întâi spectrul mişcării apei în sol şi în subsol, apoi se scriu şi se
rezolvă ecuaţiile de transport ale substanţelor - săruri şi poluanţi - urmărindu-se variaţia
concentraţiei acestora în spaţiu şi în timp. După cum vom vedea, acestea din urmă sunt ecuaţii de
bilanţ ale substanţelor şi, datorită gradului redus de cunoaştere în prezent a fenomenelor, se
operează cu relaţii empirice.

Unii din factorii restrictivi ai solului care reprezintă şi factorii poluanţi în România:
Tabel 2.1

2.2. Transportul şi dispersia poluanţilor în soluri nesaturate.

Cunoaşterea şi descrierea mişcării apei şi a circulaţiei poluanţilor în zona nesaturată a
solului şi a stratului parental se află încă într-un stadiu avansat de incertitudine, datorită, în
principal, factorilor aleatori care intervin în desfăşurarea acestor procese.
În plus, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, caracterul neunivoc al dependenţei
umidităţii relative a: solului, sau a pământului; de presiunea apei în pori complică şi mai mult
descrierea dinamicii apei şi poluanţilor, într-un interval de timp dat în domeniul în care
condiţiile la limită sunt variabile. Este şi firesc ca în asemenea situaţii să se apeleze şi să se
folosească pe lângă relaţii de bilanţ al materiei sau al energiei şi relaţii empirice, constitutive.

Mişcarea apei în soluri (pământuri) nesaturate.

În stratul nesaturat de sol şi subsol mărimea caracteristică de importanţă capitală de care se ţine
seama este umiditatea volumică,  , definită ca volumul ocupat de fluid, V f , în unitatea de
volum de material poros, Vt :

*Extraşi din Strategia Protecţia Mediului în România - Ed. Phare, 1996. 286

Este evident că în terenuri saturate valoarea maximă pe care o poate avea  este:

58
unde VP este volumul porilor din volumul total Vt*; n - porozitatea relativă. Legea conservării
masei de fluid aplicată unui volum elementar din material poros ne conduce la ecuaţia.

unde  este masa specifică a apei; v  v x i  v y j  v z k este vectorul viteză; vx, vy, vz -
componentele vitezei pe cele trei axe de coordonate carteziene,
i , j , k - versorii pe cele trei direcţii ale axelor de coordonate, x, y, z.
Vectorul viteză (fictivă) este o mărime medie repartizată pe întreaga secţiune, chiar dacă
fluidul ocupă o parte B din volumul de referinţă.
Legea constitutivă care se adoptă şi care depinde de mediul în care
are loc mişcarea este legea lui Darcy, generalizată pentru condiţiile mediului anizotrop
(proprietăţi diferite în diferite puncte şi pe diferite direcţii ale spaţiului):

unde

• În terenuri saturate se întâlnesc pungi cu aer sub presiune în porii înfundaţi.

este sarcina hidraulică; z - cota punctului; p - presiunea în acel punct;  greutatea specifică a
p
apei; h  - înăţimea piezometrică de-asupra cotei z

(sau presiunea exprimată în înălţime coloană de apă) (fig. 8.1).

59
 Fig.2.1 Sarcina hidraulică H; cota z; înălţimea piezometrică.

De-asupra nivelului hidrostatic, în franjul capilar, presiunea în canelurile formate de

particulele de pământ este mai mică decât presiunea atmosferică. Se ştie că în spaţii foarte mici
apare fenomenul de capilaritate(fig.8.2), lichidul urcă în tub, înălţimea de ascensiune capilară
este, după legea Jurin - Borelli:

unde  este tensiunea superficială,  - greutatea specifică a apei, r- raza tubului capilar.

60
 Fig. 2.2.Înălţimea de ascensiune capilară.

Reţeaua de caneluri formată din porii dintre particulele de pământ acţionează ca nişte
tuburi capilare creând sucţiune. La aceasta se adaugă adsorbţia (fig. 8.3) şi astfel rezultă un
deficit de presiune. Afinitatea globală a apei faţă de matricea solului, prin capilaritate şi prin
adsorbţie, poate conduce la valori negative ale sarcinei piezometrice foarte mari, de cca -1,5· 103
cm, sau, prin analogie cu pH,
pF = log10 (- h) = log10 (1,5.103) = 3,2 (cu h în cm).

Fig.2.3 Efectul forţelor de adsorbţie şi de capilaritate

În faza de evaporaţie presiunea h scade într-un ritm mai rapid decât cel corespunzător legii
liniare de variaţie cu cota z, astfel că funcţiile  , h şi z reprezentate grafic au alura din fig. 8.4,
iar curba caracteristică de umiditate  =  (z) are aliura din fig. 8..5, aceasta din urmă mai poartă
numele şi de profil hidric. Valorile  S şi  R corespund umidităţii de saturaţie şi respectiv, umidităţii
remanente.

p
Fig. 2. 4. Curbele H şi Fig.2.5. Curba    h 

în faza de evaporaţie

61
 Curba caracteristică de umiditate, respectiv profilul hidric, exprimă starea sistemului
fază solidă - fază lichidă la un moment dat şi relaţia h = h(  ) (h fiind presiunea exprimată
în unităţi de lungime) sau  =  (h) sunt de importanţă hotărâtoare În descrierea mişcării
apei in zona nesaturată.
O altă mărime care intervine în calculul mişcării apei în zona nesaturată este capacitatea
capilară şi se defineşte sub forma:

Este panta curbei  =  (h). Capacitatea capilară are valoarea maximă în punctul de inflexiune a
curbei caracteristice de umiditate, respectiv în punctul în care forţele de aderenţă sunt
predominante în forţele de sucţiune (fig.8.6). Reprezintă variaţia umidităţii solului la o variaţie
unitară a potenţialului de presiune a matricei solului. Relaţia între presiune şi umiditate este
foarte complicată în realitate. Intervine şi fenomenul de histerezis care are loc întotdeauna la
urcarea şi la coborârea nivelului apei în porii pământului, datorită neuniformităţii acesteia şi
schimbării unghiului

de contact al meniscului de pereţii porilor.

Se definesc valori remarcabile ale umidităţii solului
(fig.8.7):
 - capacitatea de câmp, care se poate determina cu
sistemul
de drenaj - punctul de rupere a curbei  =  (t) la o
precipitaţie intensă (naturală sau artificială în câmp),
respectiv punctul care desparte drenarea rapidă de
drenarea lentă (fig. 8.8).

Fig. 2.6Capacitatea capilară.

1
 of - coeficientul de ofilire   max
2
2
 pl min - plafonul minim   max
3
 h - punctual de hidroscopicitate pF = 6-7, practic pământul nu conţine decât apa legată
higroscopic.
Rezervă utilizată de către culturile agricole.

RU = (  max   of ) z

Rezerva uşor utilizabilă de către culturile agricole

62
Rezerva în apă disponibilă la un moment dat

unde z este adâncimea sistemului radicular,  - valoarea medie a umidităţii la un moment dat.

Fig. 2.7.Valori remarcabile ale umidităţii solului.

63
 Fig 2.8. Determinarea umidităţii maxime, hmax , (capacitatea de câmp)

Ecuaţia generală a mişcării apei în soluri nesaturate.

Ecuaţia lui Richards.
În forma cea mai simplă ecuaţia lui Richards are aceeaşi structură ca şi ecuaţia mişcării
apei în medii saturate, cu excepţia faptului că în sol concentraţia  a apei este variabilă:

unde K(  ) este coeficientul de filtraţie, care, evident, este o funcţie de  . Sarcina hidraulică H
de asemenea este funcţie de  :

H(  ) = h(  ) + z

unde h(  ) este înălţimea coloanei de apă de deasupra cotei z a punctului.

În cazul în care se consideră variabilă principală înălţimea coloanei de apă h, ecuaţia lui Richards
se scrie:

unde

64
este capacitatea capilară (fig.8.6).
Dacă se revine la expresia vitezei după Darcy:

şi

sau

unde s-a notat cu D(  ) coeficient de difuzie. Ecuaţia (8.16) sau (8.17) este ecuaţia lui Richards
generalizată.
Se pot distinge trei cazuri (Musy, A., 1999):
 umiditatea scade cu adâncimea - caz întâlnit după precipitaţii naturale sau
artificiale (irigaţii). Fluxul de apă este îndreptat de sus în jos.
 Fluxul de apă este îndreptat de jos în sus (în caz de secetă şi de
evaporaţie puternică).
 Fluxul de apă este împărţit în două, partea superioară este îndreptată în sus,
partea inferioară este îndreptată în jos.
Curba de distribuţie a umidităţii este prezentată în figurile 8.9.
Determinarea coeficientului de difuzie D(  ) în condiţii de teren nesaturat implică, pe de o
parte, cunoaşterea coeficientului de infiltraţie K(  ), pe de altă parte, cunoaşterea capacităţii
capilare, ceea ce reprezintă o problemă foarte dificil de rezolvat. Măsurătorile pe teren sunt
anevoioase şi sunt afectate de erori importante.

65
 Fluxul de apă este asociat cu evapotranspiraţia plantelor, respectiv cu consumul de apă al
plantelor absorbită de către sistemul radicular. Ecuaţia lui Richards în fonna completă are
expresia:

sau

Fig. 2.9.Trei situaţii, de flux subteran pe verticală.

unde S este sursa negativă (din acest motiv este afectată de semnul minus) reprezentată de
sistemul radicular al plantelor. După Feddes, citat în Research Report No. 132 al US Salinity
Laboratory, Riverside, Calofornia, 1994, pentru S se poate adopta relaţia:

unde S P este consumul maxim de apă al culturii vegetale, iar a(h) este un coeficient care are
aliura din fig. 8.10 numit coeficient de stres al plantei la deficitul de umiditate, respectiv la
presiunea relativă h < 0. Consumul de apă este considerat optim pentru h3 < h < h2 , când a(h)
=1;

66
Notând cu r0 adâncimea sistemului radicular al plantelor, între evapotranspiraţia potenţială TP şi
S p există relaţia aproximativă

unde, după cum se observă a(h) este adimensional,  - adimensional, S p are dimensiunea T 1 , H şi
h au dimensiunea L.

Fig. 2.10.Coeficientul de stress al plantei la deficitul de umiditate

Pentru calculele practice este important să se cunoască umiditatea relativă  în funcţie de

presiunea h, coeficientul a(h), coeficientul de filtraţie K(  ), coeficientul de difuzie D(  ).
Ca alură generială funcţiile  (h) şi K(h) sunt prezentate în fig.8.11 şi 8.12, dar pentru
folosirea lor în calcule trebuie cunoscute în situ aceste funcţii. Ca şi în fig. 8.7,  max corespunde
umidităţii maxime - capacităţii de câmp, iar Ks - coeficientul de filtraţie pentru umiditatea
 2 
maximă capacitatea de câmp. Valoarea  pl min corespunde plafonului minim  pl min   max  cu
 3 
presiunea minimă hmin ;  r - umiditatea remanentă care poate fi echivalentă cu umiditatea
higroscopică.

Fig. 2.11 Funcţia    (h) Fig. 2.12Funcţia K = K(h)

67
Sunt multe propuneri privind relaţiile de determinare  (h) şi K(  ) sau K(h).
Mai uşor de folosit sunt relaţiile recomandate de van Genuchten , (1980) reproduse în
Research Report 132, California, 1994:

Valorile  r ,  s ,  , n, m trebuie cunoscute pentru fiecare tip de sol.

Graficele din fig. 8.11 şi 8.12, precum şi relaţiile recomandate reprezintă o schematizare a
procesului atât de complex al infiltraţiei apei în pământuri nesaturate. În fapt ar trebui avute, în
vedere cel, puţin două elemente la folosirea acestor grafice şi relaţii: alimentarea cu apă variabilă
în: timp a stratului de sol de suprafaţă, conform fig. 8.9 şi fenomenul de histerezis.
Fenomenul de histerezis.
Să presupunem că avem, un tub capilar de diametru d. Ascensiunea capilară este dată de
expresia (8.6). Sucţiunea capilară (hs < 0) în valoare pozitivă (h = - hS ) are aceeaşi expresie (8.6).
Este evident că umiditatea relativă  depinde de sucţiune şi că la valori mari ale
sucţiunii corespund valori mici ale umidităţii relative volumice  .
La o valoare mare a sucţiunii tubul capilar format din tronsoane de două diametre, d1 < d2,
4
va fi umplut cu apă (fig.8.l3).Dacă sucţiunea scade până la valoarea de prag h1 = (căreiaa îi
d1
corespunde umiditatea 1 ), iar umiditatea este în creştere, sucţiunea scade

68
 Fig. 2.13 Fenomenul de histerezis la variaţia apei din sol

4
brusc la valoarea de prag h2= (căreia îi corespunde umiditatea  2).
d 2
Invers, dacă la valoarea de prag h2 umiditatea este în scădere sucţiunea creşte brusc la valoarea
de prag h2 ), iar umiditatea devine 1 . Ramura abc corespunde fazei de absorbţie de apă, iar ramura
cda corespunde fazei de desorbţie a apei. La aceeaşi umiditate sucţiunea este mai mare pe faza de
desorbţie a apei, decât pe faza de absorbţie.
În realitate fenomenul de histerezis în sol se produce între două înfăşurătoare de absorbţie
şi dedesorbţie (fig.8.14), la variaţiile în cicluri multiple ale fluxului de apă pe verticală.

Fig. 2.14Fenomenul de histerezis la variaţii multiple ale fluxului de apă pe verticală.

69
Fenomenul de redistribuire.
La o simplă întrerupere a alimentării cu apă a solului se produce fenomenul de redistribuire a
apei infiltrate în sol în sensul modificării în timp a profilului hidric  (h).

Fig. 2.15.Profilul hidric la trei momente diferite după întreruperea fluxului vertical
a) nivelul apei freatice la mare adâncime; b) nivelul apei freatice la mică adâncime
 s - umiditatea la suprafaţa solului;  h - umiditatea higroscopică;  max - capacitatea de câmp

Evoluţia profilului hidric în acest caz este spre o stare de echilibru, care depinde de poziţia
nivelului apei freatice şi care nu o poate atinge decât la secete prelungite.
În fig. 8.15 sunt prezentate schematic curbele  (h) în cazul în care nivelul apelor freatice
este la adâncime mare şi în cazul în care nivelul apelor freatice este la adâncime mică.
La variaţiile în cicluri multiple ale fluxului de apă pe verticală relaţiile  (h), K(h) sau h( 
), K(  ) şi D(  ) se complică. Complicaţiile provin şi din faptul că, în afară de histerezis apar şi
alte fenomene: deformabilitatea solului, aderenţa apei la particulele de sol, existenţa aerului în
pori (aerul parte se evacuează, parte se dizolvă în apă) s.a.
Cunoaşterea relaţiilor h(  ), K(  ) şi D(  ) este posibilă pentru situaţii simple, prin
măsurători în laborator pentru un flux constant:

Se obţine:

70
pentru diverse cote z. Întrucât H = z+h, experienţa de determinare a coeficientului K(  ) este
comod să fie efectuată în condiţiile z = const. Realizând o instalaţie de laborator ca în fig. 8.16
putem determina coeficientul K(  ) după relaţia:

unde

 - secţiunea tubului umplut cu pământ pe lungimea l.

Fig.2.16 Schema instalaţiei de laborator pentru determinarea coeficientului K   .

71
 Modificând  h, obţinem diverse debite Q şi presiuni p  p1  p 2 . Pentru  =1 avem K
=Ko = const. şi Q = Q0 = Koio
Q
Pentru  < 1 putem scrie   şi rezultă K(  ), teoretic cu valori diferite pentru faza
Q0
absorbţie şi faza desorbţie. Practic împrăştierea datelor din măsurători arareori permit
diferenţierea K(  ) pe cele două faze ale procesului şi se adoptă o singură relaţie K(  ).
Fenomenul de redistribuire este descris de ecuaţia generală a mişcării apei în pământuri
nesaturate (8.16) sau (8.17) în plan vertical:

K   
unde D(  ) = este coeficientul de difuzie, c    este capacitatea capilară.
c  h
Vom reţine ecuaţia:

sau ecuaţia:

Condiţiile iniţiale se presupun cunoscute:

t = 0;    i z  ; z  0

Condiţiile la limită sunt:

În cazul în care nivelul freatic este la mare adâncime şi

72
În cazul în care nivelul apei freatice este la adâncime finită(ho).
Problema principală constă nu în posibilităţile de rezolvare numerică a ecuaţiei (8.17) în
forma (8.28) sau (8.29) cu condiţii de unicitate (8.30) - (8.34) date, ci în exprimarea funcţiilor K(
 ), h(  )sau K(  ) şi D(  ),: mai ales în condiţiile fenomenului de histerezis. De cele mai multe
ori se neglijează fenomenul de histerezis în soluţiile analtice. În soluţiile numerice poate fi
inclus în fiecare pas de timp la faza absorbţie sau desorbţie, dacă se cunoaşte.

Rezolvarea numerică cu metoda diferenţelor finite a ecuaţiei mişcării verticale a apei în

pământuri nesaturate.
Ne referim la ecuaţia (8.29) cu condiţii iniţiale (8.30) şi cu condiţii la limită (8.33) şi (8.34).
 p
Funcţiile: coeficientul de filtraţie K(  ) şi retenţia h(  )  h   sunt cunoscute sau se adoptă, de
 
exemplu, după van Genuchten (relaţiile (8.22) - (8.27)) sau după Vogel şi alţii [1991], ţinând

seama de tipul de sol sau de pământ în general. Se construiesc funcţiile şi respectiv D   =
h
K  

D  K ( )
De asemenea se construiesc funcţiile     şi b  
 
Ecuaţia (8.29) devine:

Adoptăm schema de calcul:

în varianta 1, sau

73
 în varianta 2, unde 0 <   1 este un factor de pondere:
Ecuaţia (8.35) este neliniară. O liniarizăm pe intervale de timp nt  n  1t.
După unele transformări ecuaţia (8.35) devine:

unde

în varianta 1 şi

în varianta 2.
Consistenţa ambelor scheme este asigurată.
Convergenţa este asigurată de stabilitate. Stabilitatea poate fi ... analizată cu metoda Founer punând:

şi căutând factorul de amplificare G în relaţia

Calculele arată că în ambele variante 1G1 <1 dacă

74
Într-adevăr, în varianta 1 rezultă

Dt Dt
 jn 1   jn     
  jn11  2 jn 1   jn11  2 1     jn1  2 jn   jn1 
z 2
z
   t    t
 a  b  
  jn11   jn11   a  
 b  1     jn1   jn1
 z  2z  z  z

respectiv

 4 Dt     t 
 jn 1   jn    2 sin 2  i a  b  sin   jn 1 
 z 2  z  z 
 4 Dt     t 
  sin 2  i a  b  sin   1    jn
 z
2
2  z  z 

În acelaşi nod în varianta 2 rezultă:

 Dt     t 
1  4 2 sin 2  i a  b  sin   1   
 z 2  z  z 
 jn 1 
 Dt     t 
1  4 sin 2   a
2  z
 b 
1  e   
 z  z 

Pentru  = 1, evident ‫ ׀‬G‫ < ׀‬1  .

În cazul pământurilor stratificate ecuaţia (8.35) se rezolvă pentru fiecare strat în parte,
cu
respectarea condiţiilor de racordare la suprafaţa de separare:

unde v este viteza fictivă a curentului, p - presiunea, indicele s indică stratul superior, iar indicele
i indică stratul inferior.
75
 Metoda de rezolvare propusă se bazează pe faptul că diferenţa    S   i între curbele
h S (  ) şi hi   (fig. 8.7) poate fi aproximată a fi constantă pe un anumit interval de variaţie a
presiunii h, prognozabile la frontiera dintre cele două straturi.
În această ipoteză condiţia de racordare (8.47) în presiuni se transformă în condiţia de racordare
în umidităţi

unde  =const., iar calculul continuă cu caracteristicile D(  ) şi h(  ) ale stratului respectiv.

Calculul se reia dacă h prognozat diferă mult de cel calculat, respectiv  admis diferă mult
de cel rezultat prin redesenarea curbelor h(  )
8.2.2. Transportul şi dispersia poluanţilor în pământuri nesaturate.

Ecuaţia de transport şi dispersiei a poluanţilor în soluri şi în straturi parentale nesaturate.

Ca şi în medii saturate, în soluri şi în subsoluri (straturi parentale) nesaturate ecuaţia transportului şi
dispersiei sărurilor, respectiv a poluanţilor, este o ecuaţie de bilanţ, care se deduce la fel ca şi ecuaţia
generală a dispersiei poluanţilor în medii fluide.
Sunt trei remarci de făcut:
 componenta de acumulare pe care am descries-o în ecuaţia generală a dispersiei ca diferenţă

 c 
 c  dt dxdydz  cdxdydz
 t 

Are expresia
  c   s s  
c   S s   t
dt  dxdydz  c   s s dxdydz
 

unde cdxdydz este cantitatea de substanţă de concentraţie c în volumul elementar

dxdydz
cu umiditatea  ;  s dxdydz este cantitatea de substanţă adsorbită de partea solidă a mediului de
densitate  s în acelaşi volum elementar dxdydz; s - constantă de adsorbţie;

 componenta Fick trebuie afectată de factorul  , întrucât la difuzie participă partea

lichidă;
 componenta transformării fizice, chimice, biochimice, termodinamice, sursă suplimentară
de substanţă sau poluant etc. reprezintă o sumă de efecte, unele proporţionale cu concentraţia,
altele independente de concentraţii, dar toate proporţionale cu volumul şi timpul elementar
dxdydzdt.
Repetând demonstraţia din cap.l şi introducând notaţiile Einstein, rezultă:

76
sau

unde c este concentraţia soluţiei (sau poluantului); ma şi m s - constante în reacţii de ordinul întâi
pentru soluţii în fază lichidă, respectiv în fază solidă; na şi n s - constante în reacţii de ordinul
zero pentru soluţii în fază lichidă, respectiv în fază solidă;  s - masa specifică a scheletului solid;
S .termenul sursă; c s . - concentraţia în termenul sursă; Dij - tensorul coeficientului de dispersie (
Dij  Dji ).
Între s şi c se adoptă relaţia empirică

unde k s este o constantă de proporţionalitate.

Introducând ecuaţia de tip Darcy:

în (8.50) obţinem în final:

unde:

iar

77
 este factorul de retardare (de întârziere).
Variabilele  şi vi se determină cu ecuaţiile Richards cu condiţii iniţiale şi la limită cunoscute,
folosind relaţii de tipul celor din fig. 8.11 şi 8.12.
Concentraţia poluantului c (sau a soluţiei) se determină cu ecuaţia (8.53) cunoscând
condiţiile iniţiale şi la limită, precum şi parametrii care intervin în aceste ecuaţii, respectiv
parametrii din ecuaţiile (8.54), (8.55) şi· (8.56).
Condiţiile iniţiale presupun cunoscută concentraţia c la momentul t=0 în domeniul de
existenţă a soluţiei.
Condiţiile la limită sunt de tip Dirichlet sau de tip Neumann sau de tip mixt (Cauchy)
Coefcienţii de dispersie constituie una dintre cele mai dificile probleme. În formularea
generală (Bear, 1972) componentele tensorului dispersiei au expresia:

unde Dd este coeficientul de difuzie moleculară,  este un factor de tortuozitate, v este vectorul
viteză,  ij este funcţia delta a lui Kronecker (  ij
= 1 pentru i = j şi  ij = 0 pentru i  j), DL şi DT sunt dispersivităţile longitudinale, respective
transversale.
În zona nesaturată  < 1 şi după Millington şi Quirk citaţi în Research Report 132, Califomia,
1994, factorul de tortuozitate se determină cu relaţia:

Probleme unidimensionale.
Problemele unidimensionale sunt specifice cazului în care poluantul percolează odată cu apa o
suprafaţă mare de teren, astfel încât concentraţia poluantului în sol depinde de o singură variabilă
spaţială z măsurată de la suprafaţa terenului, precum şi de timpul t.
În ecuaţia generală (8.53) rămân numai termenii care depind de z şi de t:

unde

78
este, factorul de retardare (întârziere), iar  şi  ; sunt coeficienţii de reacţie de ordinul 1, respectiv
de ordinul zero (  poate fi negativ sau pozitiv;  este de cele mai multe ori pozitiv).
Condiţiile iniţiale pot fi diverse; condiţiile la limită de asemenea.

Metode analitice de rezolvare a ecuaţiei unidimensionale a dispersiei.

Van Genuchten (1981) a publicat soluţii analitice ale ecuaţiei (8.59) pentru diverse condiţii
iniţiale şi la limită.
De exemplu, pentru condiţiile iniţiale:

şi condiţiile la limită

iar soluţia analitică are expresia

unde

şi

c i , c0 - constante date.
Pentru mişcări permanente ecuaţia (8.59) devine:

79
cu condiţia la limită

c  c0

iar soluţia acesteia are expresia:

Soluţia analitică a ecuaţiei (8.59) pentru alte condiţii la limită este mai complexă, mai ales
în cazul în care domeniul este limitat, z  ho , unde h0 este adâncimea stratului impermeabil.
Este mult mai simplu de obţinut soluţia numerică, cu ajutorul calculatoarelor de
performanţă existente.

O metodă numerică de rezolvare a ecuaţiei unidimensionale a dispersiei.

Exprimăm derivatele în diferenţe finite cu următoarele relaţii:

Aceste expresii optimizează stabilitatea soluţiei numerice a ecuaţiei diferenţiale.

Ecuaţia diferenţială devine:

sau

80
sau, încă

unde s-au folosit notaţiile:

 0  1  coeficientul de pondere

R j este partea dreaptă a ecuaţiei (8.70).

Se observă că schema de calcul are determinantul necunoscutelor tridiagonal, de tip Jacobi şi
că rezolvarea sistemului de ecuaţii liniare obţinut se poate realiza foarte uşor, prin recurenţă.
Într-adevăr, să presupunem că între necunoscutele c nj i1 şi c nj 1 există relaţii (care rezultă din
condiţiile la limită (Hâncu s.a. 1985)):

lntroducând (8.72) în (8.70) obţinem:

unde

Considerând j = 0 (sau j = N, unde N este numărul de secţiuni) se deduc imediat

coeficienţii (  1 şi 1 s.a.m.d.
Este important de arătat că schema implicită propusă este consistentă şi stabilă.
Consistenţa şi stabilitatea asigură, conform teoremei lui Lax, convergenţa soluţiei numerice.
Consistenţa rezultă imediat din (8.68), trecând la limită t  0 şi z  0 .
Stabilitatea se poate studia cu ajutorul metodei Fourier, mai ales că ecuaţia diferenţială şi
cea în diferenţe finite sunt liniare.
Căutăm soluţia ecuaţiei în diferenţe finite, sub forma (Hâncu s.a., 1985):

81
unde i-  1 Rezultă, din ecuaţia (8.69):

Pentru b=0, factorul de amplificare G a unei erori c nj are expresia (Hâncu s.a.,1985

1
şi ‫׀‬G‫ < ׀‬1 pentru < 0  1
2
Prin urmare, condiţia (8.78) este necesară.
Pentru  0  1 avem ‫׀‬G‫ < ׀‬l şi schema este necondiţionat stabilă (  z şi  t se adoptă în
limitele de precizie ale calculelor).
Aşadar, ecuaţia (8.70) poate fi rezolvată cu uşurinţă pentru diverse -_ condiţii la limită, iar
soluţia numerică tinde către soluţia exactă odată cu micşorarea paşilor z şi t .
În fig. 8.17 - 8.19 se prezintă comparativ rezultatele soluţiei analitice şi soluţiei numerice
Este evident că pentru aceleaşi condiţii la limită şi iniţiale date cele două soluţii, analitică şi
numerică, aproape coincid. Tot în fig. 8.18 - 8.19 sunt prezentate şi influenţa unor parametrii
asupra soluţiei numerice.

Problemă bidimensională. Sursă bandă.

Sursele bandă sunt surse care provoacă contaminarea solului în plan vertical, pe o fâşie de
lăţime dată, care nu poate fi redusă la o linie. Se, întâlnesc la transportul apei poluate pe canale,
la depozitarea deşeurilor s.a. Prin urmare, sursele bandă provoacă o poluare în spaţiul bidimensional,
variabilă în timp. Este important pentru practică de determinat evoluţia în spaţiu şi în timp a
concentraţiei poluantului.
Fie 2a lăţimea benzii la suprafaţa terenului cu poluant de concentraţie c0 (fig. 8.17) şi fie
sistemul de axe de coordonate xoz ca în figură.
Ecuaţia de transport şi dispersie a unui poluant are expresia:

unde  este constanta de degradare de ordinul întâi (se mai adoptă şi  =  R),  , - constanta
de degradare de ordinul zero, DT şi DL - coeficienţii de

82
 qz
dispersie longitudinală şi respectiv transversală, v = - viteza mediată a apei în pori pe

verticală, z şi x - coordonatele spaţiale, paralele şi normale pe direcţia curentului.
Condiţiile la limită au expresia:

Condiţia iniţială
c(x,y,0) = f(x,y)

Fig.2.17. Domeniul mişcării.

Metoda analitică de rezolvare a ecuaţiei dispersiei (8.79) - (8.83).

Soluţia analitică pentru problema dată cu  = 0 este descrisă de funcţia (Cleary s.a., 1978;
Jawandel s.a., 1984)

83
 Problema fiind simetrică, calculele s-au efectuat pentru x  0 şi z  0, a=50 m (2a=100 m).
Valorile mărimilor de intrare sunt prezentate în tabelul 8.2.

Valorile mărimilor de intrare

Fig.2.18. Rezultatele calculelor la exemplul a.

Metoda numerică de rezolvare a problemei bidimensionale.

Folosim aceeaşi schemă implicită de scriere a derivatelor cu ajutorul diferenţelor finite.

Problema fiind bidimensională aplicăm metoda direcţiilor alternante (Hâncu, 1985) adaptată la
ecuaţia (8.79). Condiţiile la limită şi iniţiale sunt cunoscute.
Fie c nj ,1 valoarea concentraţiei în nodul j,1 din planul xoy la momentul n t . Fractionăm
planul t în două: kt şi (l-k) t . Avem astfel
două momente (n+k) t şi (n+ 1) t la care determinăm conccntraţiile c j ,1 cunoscând valorile
concentraţiilor la momentul nt .

84
 Fig.2.19. Rezultatele calculelor la exemplul b.

La momentul (n+k) t considerăm derivatele pe direcţia oz egale cu zero şi reţinem derivatele pe

direcţia ox, iar la momentul (n+1) t reţinem derivatele pe direcţia oz şi anulăm derivatele pe
direcţia ox.
Ecuaţia (8.79) se scrie :
• pe intervalul n t + (n+k) t :

• pe intervalul (n+k) t + (n+l) t :

*S-a considerat coeficientul de pondere  0 =1. Schema de calcul poate fi generalizată pentru  0  1 (  0 >1/2)

Să arătăm că schema astfel concepută este consistentă. Pentru aceasta, adunăm (8.86) cu
(8.85) şi punem condiţia t  0, x  0 şi z  0 . Rezultă imediat ecuaţia diferenţială (8,79),
ceea ce trebuia demonstrat.
Să arătăm acum că schema este convergentă. În acest scop demonstrăm mai întâi
stabilitatea soluţiei numerice. De data acesta considerăm că c j ,1 este o eroare de calcul introdusă
în nodul j.1 la un moment n t .
Căutăm soluţia ecuaţiei (8.85) şi (3.86) sub forma particulară, Fourier:

85
 c j ,1  e i  j l 

unde  şi  iau valori între 0 şi  , i =  1 .

Ecuaţia (8.85) devine:

sau

de unde

iar

Ecuaţia (8.86) capătă expresia:

sau

de unde:

unde cu P s-a notat numitorul primului termen.

Introducând (8.88)în (8.90) rezultă:

sau

86
şi condiţia de stabilitate devine:

ceea ce se poate uşor realiza, întrucât există inegalitatea

Astfel, schema de calcul adoptată ne conduce la rezolvarea unor sisteme de ecuaţii liniare.
 pe direcţia OX, din ecuaţia (8.85) rezultă:

 pe direcţia OZ, din ecuaţia (8.86) rezultă:

unde s-au introdus notaţiile:

Ecuaţiile (8.95) şi (8.96) se rezolvă din aproape în aproape ţinând seama de condiţiile iniţiale şi
condiţiile la limită.
Pentru un câmp de viteze oarecare în spaţiul x,y,z, ecuaţia generală a dispersiei are
expresia (8.53) pentru care avem (Bear, Verruijt, 1990):

D xx 

a L v x2  aT v y2  v z2  D yy 

a L v z2  aT v x2  v z2 
v v

vxv y v y vz
D xy  D yx  (a L  aT ) D yz  D zy  (a L  aT )
v v

D XZ  DZX
v v
 ( a L  aT ) x z DZZ 

a L v z2  aT v x2  v y2 
v v

unde
v= v x2  v y2  v z2

87
este modulul vitezei curentului.
Ecuaţia dispersiei în câmpul de viteză v x , v zv devine:

care poate fi rezolvată numeric cu metoda diferenţelor finite după acelaşi algoritm de mai sus,
v t v t
dar cu b1  x , b2  z în ecuaţia (8.95) intervenind şi b1.
x z

Transportul şi dispersia poluanţilor în soluri sărătuate şi în apele subterane.

Din punct de vedere teoretic transportul şi dispersia poluanţilor în soluri saturate reprezintă
un caz particular al transportului şi dispersiei poluanţilor în apele subterane. Din acest motiv
ecuaţiile generale ale mişcării apei şi ecuaţiile transportului şi dispersiei poluanţilor vor fi
prezentate unitar, atât pentru soluri şi subsoluri saturate, cât şi pentru domeniul ocupat de apele
freatice. Diferenţierile vor rezulta prin particularizarea parametrilor care definesc cele două
domenii.

Ecuaţiile generale ale mişcării apei subterane.

Ecuaţiile generale ale mişcării apei subterane se obţin prin exprimarea matematică a două
tipuri de legi: legea de conservare a masei şi legea constitutivă care defineşte răspunsul mediului
la acţiunea apei.
Legea de conservare a masei în orice punct al mediului poros are expresia:

unde  este umiditatea relativă;  - masa specifică a apei; v - vectorul, vitezei medii, fictive.
Legea constitutivă este legea filtraţiei a lui Darcy, generalizată pentru mediu anizotrop:

unde

88
este sarcina hidraulică, iar K ij este tensorul coeficientului de permeabilitate

În regimul saturat de curgere a apei termenul care exprimă acumularea se poate scrie sub forma:

unde S 0 reprezintă coeficientul de înmagazinare cu ajutorul căruia se postulează

propporţionalitatea între creşterea presiunii din pori şi variaţia volumului pori lor, precum şi a
volumului particulelor solide.
Dacă tensorul permeabililate hidraulică este simetric (ceea ce în aproape toate cazurile se admite)
K ij = K ji avem doar 6 componente independente. Dacă sistemul de coordonate este orientat de-
alungul direcţiilor principale, rămân 3 componente:

Sunt şi cazuri speciale, când mediul poros se poate considera izotrop; atunci putem scrie:

Astfel, ţinând seama de (8.104), în cazul cel mai general de mişcare a apei prin medii poroase avem:

În cazul definit de (8.106), rezultă:

89
iar, în cazul tensorului (8.107) avem:

sau

care este cea mai simplă şi mai comodă în calcule expresie a legii lui Darcy.
În practică este foarte dificil să se determine componentele tensomlui (8.104). Dar sunt foarte
K
multe cazuri în care se poate admite K xx =K yy zz const. Astfel de medii se numesc medii
K xx
ortotrope (medii cu anizotropie regulată). Printr-o distorsionare a domeniului mişcării mediul
ortotrop poate fi adus la proprietăţile unui mediu omogen.
Notăm cu  coeficientul de distorsionare pe orizontală a mediului poros ortotrop:

x şi z fiind coordonatele unui punct în mediul real, iar X şi Z - coordonatele aceluiaşi punct în
mediul distorsionat (fig. 820).

Fig.2.20. Medii ortrotrope

Debitele pe cele două feţe ale dreptunghiului din fiecare mediu, are expresiile:

pentru mediul real şi

90
  x 
 X  .
pentru mediul distorsionat   
Întrucât debitele şi sarcinile hidraulice sunt aceleaşi q x = q X ; q z = q Z ; H x = H X ; H z =
H Z rezultă

Deoarece, datorită tasărilor,  > 1, rezultă că prin diminuarea lungimilor pe orizontală de 

ori, mediul ortotrop devine un mediu omogen şi se poate folosi o singură valoare pentru
coeficientul de pemeabilitate, valoarea medie geometrică a coeficienţilor K xx şi K zz .

Observaţie.
În literatura de specialitate se utilizează şi noţiunea de coeficient de permeabilitate redusă
sau de coeficient de conductivitate. Coeficientul de permeabilitate înglobează atât proprietăţile
matricei solide (de exemplu structura şi textura solului), cât şi proprietăţile fluidului, respectiv
coeficientul de vâscozitate cinematică, precum şi interacţiunea fizico-chimică între sol şi apă
(adsorbţia, retenţia, coagulare cu cationii Ca2+, interacţiune cu cationii NI  s.a.).
Se ştie că viteza medie a apei , v, într-un tub capilar de rază r, după Poiseuille, are
expresia:

gr 2 gr 2 dH
v i
8 8 dx

unde i este panta energetică,  - coeficientul de vâscozitate cinematică, g- acceleraţia

gravitaţională. Prin analogie cu mişcarea apei prin porii pământului rezultă:

gr 2 gk
K  k
8 

unde k este permeabilitatea redusă sau permeabilitatea intrinsecă sau conductvitatea, iar  k -
factor de interacţiune.
Pentru K s-au recomandat formule empirice de forma

K  c0 d10m

unde c şi m sunt parametri, iar d 10 diametrul ochiului sitei care lasă să treacă 10% din particulele
solide. De exemplu, pentru apă la 20 0 C, c 0 variază de la 46 pentru nisipuri argiloase la 142
pentru nisipuri curate. În medie, ca ordin de mărime (Bear şi Verruijt, 1990):

k  6,2  10 4 ;  10 6 m 2 / s

91
 kg
 62m 1 s 1  100m 1 s  1


K (m / s )  100d102 m 

Valori orientative ale coeficientului K*

Părnânturi K (cm/s)
2
Nisipuri 1 -10
2 3
Nisipuri argiloase 10 - 5 10
3 4
Argile nisipoase 5 10 -10
Argile 10 4 - 5 10 6

Sunt şi alte relaţii în literatura de specialitate care exprimă conductivitatea hidraulică în

funcţie de matricea solului. Măsurătorile în situ sunt mai relevante, deşi factorii aleatori conduc
uşor la variaţii de la 1 la 5 ori valoarea medie.

Fig. 2.21.Domeniul de valabilitate a legii lui Darcy

O altă problemă este valabilitatea legii lui Darcy. Experienţa arată că de cele mai multe ori,
datorită
legăturilor polare între moleculele de apă şi matricea solidă există o valoare critică i crt >0 de la
care
apa se pune în mişcare prin porii pământului (fig 8.21).
În general, domeniul de valabilitate a legii lui Darcy este cuprins în zona vd 1<Re>10, unde
vd
Re= , d - diametrul caracteristic al porilor (în practică se echivalează cu diametru! granulei de

pământ), v - viteza fictivă a apei,  - coeficientul de văscozitate cinematică a apei {  = 10 6
m²/s la temperatura t = 20°C). Funcţie de natura terenului domeniul de valabilitate a legii lui
Darcy ajunge şi la Re  100 - 150. De la aceste valori mişcarea apei prin medii poroase este
sigur în regim turbulent.

92
 În aceste condiţii mişcarea reală a apei subterane, pentru care este valabilă legea lui Darcy,
mişcarea prin porii pământului este înlocuită cu o mişcare fictivă având o viteză fictivă, ca şi
cum nu ar exista scheletul solid, cu o mişcare echivalentă ca efect - deplasare, dar care, spre
deosebire de mişcarea reală, se constată că este o mişcare potenţială.
Într-adevăr înglobând forţele de greutate în forţele de presiune, ecuaţiile Navier >Stokes se
scriu, prin neglijarea forţelor de inerţie:

__
*Beer şi Venuijt numesc conductivitate hidraulică şi nu permeabilitate coeficientul K; dimpotrivă, numesc
permeabilitatea mediului poros coeficientul k.

1
gradp   v


Aplicând operatorul div acestei ecuaţii, obţinem:

1

 
p  dif divv  0

întrucât fluidul este incompresibil.

Dar

 
H=  const; H  0
g g

Pe de altă parte

v   KgradH

rot v   Krot gradH   0

şi

(  - operatorul Laplace; u - coeficientul de vâscozitate cinematică;  - masa specifică a apei; p

= p +  gz ).
Astfel există o coerenţă a legii lui Darcy cu ecuaţia hidrodinamicii (Mateescu, 1963).

2.3.2.Transportul şi dispersia poluanţilor în apele subterane. Ne referim la ecuaţiile de

transport şi dispersie a poluanţilor (în general a unor substanţe sau a unei proprietăţi) de către
apele subterane, cu un câmp de viteză cunoscut prin rezolvarea ecuaţiilor (8.11) cu condiţii la
limită şi iniţiale cunoscute.

93
Mai întâi vom defini noţiunile de dispersie şi dispersivitate la mişcarea apei subterane.
Datorită reţelei de canale formate din porii pământului, fluidul circulă prin aceste canale
aleatoriu. Dacă ox este direcţia generală de curgere a apei, are loc o dispersie longitudinală
mecanică şi o dispersie laterală (transversaIă) mecanică, dispersii care se interferează cu difuzia
moleculară. Fie v x viteza de curgere pe direcţia ox a apei. Măsurătorile arată că dispersia
hidrodinamică longitudinală şi dispersia hidrodinamică transversală pot fi exprimate sub forma
unor coeficienţi D L şi respectiv D T .

unde D este coeficientul de difuzie moleculară;  L şi  T - dispersivitatea longitudinală şi

respectiv dispersivitatea transversală, care se determină experimental.
Relaţiile (2.120) şi (2.121) corespund cazului simplu când printr-un mediu poros circulă
un curent, în medie uniform cu viteza medie v, fictivă, raportată la secţiunea totală (inclusiv
solidă). În acest caz, datorită porilor, se formează canale prin care apa curge fomlând o reţea. Are
loc o împrăştiere şi un amestec; o dispersie, a fluidului, o dispersie mecanică, numită dispersie
hidrodinamică (fig. 2.22) cine, conduce la netezirea distribuţiei vitezei.

Fig.2.22 Dispersia hidrodinamică.

La dispersia hidrodinamică se adaugă difuzia moleculară, imposibil de separat de dispersia

hidrodinamică. Dar, ca şi la difuzia moleculară, s-a convenit să se exprime fluxul dispersiv total
sub forma legii lui Ficle.

unde vi este viteza mediată, fictivă, a apei pe direcţia i, iar D ij este tensorul dispersiei şi astfel,
la mişcarea subterane afară de tensoml K ij permeabilitatea, mai avem în cazul transportului de
substanţă poluantă sau proprietate, tensorul dispersie.

94
În coordonate carteziene, dacă se notează cu v x , v y , v z componentele vitesei, şi cu v - modului
vitezei (fictive) a fluidului, componentele tensorului dispersie au expresia (2.98) cu viteza v dată
de relaţia (8.99).
În notaţiile Einstein, relaţiile (2.98) şi (2.99) au expresia

unde  ij este simbolul Kronecker

 ij
=0 pentru i  j
 ij
=1 pentru i  j

Dacă axa ox a sistemului de coordonate este admisă tangentă la linia de curent, astfel că sistemul
de axe ortogonale constituie sistem principal, relaţia(2.24) se reduce la

şi în final rezultă relaţiile (2.120) şi (2.121) în care D este coeficientul de difuzie moleculară.
Bear şi Bachmat (Bear, Verruijt, 1990) au introdus mărimea  ca un raport între lungimea
caracteristică a canalelor (tuburilor) formate de pori şi raza tubului şi au construit pe bază de date
experimentale curbele caracteristice pentru coeficientul de dispersie longitudinală în funcţie de
numărul Peclet definit sub forma:

unde d este diametrul granulei de nisip, D - coeficientul de difuzie, v viteza medie, fictivă, a
curentlui de apă. În figura 2.23 este dat acest grafic.

95
 Fig.2.23 Relaţia între coeficientul de dispersie longitudinală hidrodinamică şi coeficientul de difuzie
moleculară (după Pfannkuch şi Saffman)

Se disting următoarele zone:

Zona 1 pentru Pe < 0,5 unde predomină difuzia moleculară.
Zona II pentru 0,5  Pe <5 unde difuzia moleculară este de acelaşi ordin de mărime cu dispersia
hidrodinamică.
Zona III pentru 5 < Pe < 5 10 2 - 10 3 unde împrăştierea particulelor de apă în mişcare este
datorată în principal dispersiei hidrodinamice.

Zona IV pentru 5 10 2 <Pe < 10 6 , în care predomină dispersia hidrodinamică şi se poate scrie o
relaţie liniară

Zona V pentru Pe > 10 6 , în care mişcarea apei prin medii poroase devine turbulentă şi nu mai
este valabilă legea lui Darcy.
Este important de subliniat faptul că dacă pentru coeficientul de dispersivitate longitudinală a L
putem avea valori relativ certe folosind relaţiile de mai sus, pentru coeficientul de dispersivitate
laterală datele sunt foarte incerte.
De exemplu, pentru zona III putem scrie

1 1
dar cu    şi m =1,1
40 50

96
 L
în practică raportul este foarte variabil: (Bear şi Verruijt, 1990) şi poate fi ca limită
T
superioară:

Fig. 2.24 Sursă continuă într-un curent uniform

L
Raportul este important în studiul problemelor de dispersie a poluanţilor. Pentru
T
exemplificare în figura 8.24 se prezintă influenţa acestui raport pentru o sursă continuă într-un
curent uniform (Robert Stollar, cital de Fetter, 1993).

97
98
 Fig.2.25 Influenţa dispersivităţii transversale asupra funcţionării puţului.
a) când nu funcţionează puţul de captarea apei din subteran b) când funcţionează puţul

După aceste calcule se constată că există aproximativ relaţia:

Probleme interesante apar când este vorba de amplasat un puţ pentru alimentarea cu apă în
apropiere de o sursă de poluare într-un curent uniform al apei subterane. Astfel de probleme au
fost analizate într-o lucrare de doctorat (Jakab,M., 1999) prin simulare numerică. În figura 8.25
se prezintă liniile de egală concentraţie a poluantului în două situaţii:
 când nu funcţionează puţul de captare a apei din subteran şi
 când funcţionează puţul, pentru două valori ale raportului dispersivităţii pe cele două
direcţii:

L 
 10 şi L  1
T T

99
 Atât sursa de apă, cât şi sursa de poluare acţionează cu debit constant, respectiv cu
concentraţii constante (poluant conservativ).
Se observă că după 365 de zile există pericolul mai mare sau mai mic să se infecteze sursa
de apă. Calcule de acest fel sunt deosebit de importante, mai ales în mediul rural unde trebuie să
existe o preocupare cu privire la sistematizarea amplasării fântânilor în raport cu sursele de
poluare (grajduri, latrine etc.).
Unii cercetători au pus în evidenţă dependenţa dispersivităţii  L de scară, respectiv de
distanţa faţă de sursă. De exemplu, Gelhar L. W., 1986, prezintă graficul din fig. 8.26 obţinut pe
baza prelucrării diverselor date din măsurători. Acest rezultat ne arată pe de o parte faptul că în
natură există o mare diversitate de factori care condiţionează filtraţia şi cu atât mai mult dispersia
poluanţilor, pe altă parte faptul că există un efect de scara care foarte aproximativ poate fi redat
prin ecuaţia:

împrăştierea este mare, de la simpiu la 100 ori, iar tendinţia se evidenţiază. Pentru valori mici x,
efectul de scară poate fi considerat liniar.
Concluzia care rezultă din cele prezentate este că în calculele practice trebuie folosite
diverse valori  T <  L şi în funccţie de natura problemei se adoptă fie rezultate acoperitoare, fie
rezultatele cele mai probabile sau chiar o gamă de valori, având aceeaşi probabilitate.

Fig. 2.26 Dependenţa dispersivităţii  L de scară.

Cu privire la modelarea matematică a cirulaţiei şi comportării pesticidelor şi subsţantelor

fertilizante în sol.
În prezent sunt elaborate numeroase modele matamatice pentru simularea circulaţiei
substanţelor fertilizante şi a pesticidelor în sol, precum şi a comportării şi evoluţiei acestora în

100
timp şi spaţiu. Modelarea matematică a acestor procese atât de complexe ţine seama în primul
rând de cantitatea de date de intrare de care se dispune, respectiv de informaţiile privind:
 tipul de sol (structură, componentele şi proprietăţile acestuia, răspândirea în spaţiu);
 caracteristicile culturilor şi plantelor agricole;
 natura şi proprietăţile substanţelor fertilizante şi ale pesticidelor;
 adâncimea pânzei de apă freatică;
 datele meteorologice şi chiar tendinţa schimbărilor climatice s.a.
Cantitatea de date de bază, operativitatea valorificării lor, precum şi mijloacele de calcul de care
se dispune au condus la elaborarea de modele de calcul:
 simple, infonnative, bazate pe relaţii empirice cu caracter mai mult sau mai puţin global
şi
 de, mare complexitate, bazate pe date de intrare voluminoase, pe relaţii detaliate care
descriu procesele ptivind evoluţia în timp şi în spaţiu a fiecărei componente din
substanţele a căror comportare se urmăreşte,
Primele modele de calcul se folosesc în calcule rapide în faza iniţială de estimare şi/sau în
condiţii în care datele de bază de care se dispune sunt sumare.
Modelele de calcul din cea de a doua categorie se folosesc în general pentru estimări cu un
grad de precizie mai mare, în activitatea de cercetare şi în activitatea de predicţie de la un
moment la altul a rezultatelor acţiunii de aplicare a îngrăşămintelor şi pesticidelor.
De exemplu, modelul RZWQM (Root Zone Water Quality Model (De Coursey, 1997),
permite simularea în detaliu a mişcării apei şi a soluţiei de săruri de la un strat la altul în profilul
de sol, a modificărilor şi transformărilor pe care le suferă pesticidele în sol (descompunerea în
apă, acţiunea soarelui, acţiunea evaporaţiei, digestia de către bacterii s.a.m.d). Acest model poate
fi folosit ca ghid pentru conducerea experienţelor în câmp, întrucât calculele sunt mult mai
ieftine decât experimentările.
Cititorul poate consulta literatura de specialitate în acest sens, începând cu lucrările lui De
Coursey.

Poluarea solului

Generalităţi.
Solul reprezintă una din cele mai importante resurse naturale ale Terrei. În condiţii
climatice favorabile varietea şi calitatea solurilor condiţionează dezvoltarea agriculturii, a
silviculturii, a florei şi faunei specifice fiecărei regiuni.
Din punct de vedere ecologic solul este unul din cele mai complexe ecosisteme.
Complexitatea se manifestă în compoziţia sa foarte diversă de natură anorganică şi organică, în
interacţiunea dintre diferitele substanţe şi organisme care-l compun, în vulnerabilitatea sa faţă de
diverşi poluanţi, în evoluţia sa sub acţiunea factorilor naturali şi antropici s.a. Ca ecosystem solul
este în esenţă o mixtură între componente biotice (plante, animale, microorganisme) şi
componente abiotice (fizico-chimice, de mediu ambiant), care formează o entitate (Martin,
1980), componentele condiţionându-se reciproc.
Poluarea solului, în accepţiunea de astăzi a noţiunii, reprezintă orice acţiune care conduce
la dereglarea funcţionării normale a acestuia ca sistem şi mediu de viaţă.
Poluarea solului se produce în special pe cale antropică. (Pe cale naturală poluarea are loc
în zona erupţiilor vulcanice, ca urmare a depunerilor de lavă şi cenuşă, precum şi în zonele în
care pădurile sunt incendiate de fulgere, solul fiind supus la temperaturi înalte). Odată cu
dezvoltarea industriei şi a agriculturii intensive poluarea solului se produce:

101
  direct, (provocată de cauze interne activităţii agricole) prin aplicarea de îngrăşăminte
chimice şi de pesticide peste norme acceptabile (chimizarea agriculturii), precum şi prin
practicarea unor tehnici şi tehnologii neadecvate;
 indirect, (provocată de cauze externe activităţii agricole), prin emisii de poluanţi de către
industrie, transporturi şi alte activităţi, poluanţi care intră în contact cu solul şi cu
învelişul său vegetal.
Răni grave se produc solului prin eroziunile de suprafaţă şi de adâncime de către apele din
precipitaţii, fenomen care s-a intensificat mult în secolul trecut şi în prezent, datorită în special
defrişării masive a pădurilor, precum şi aplicării unor tehnici agricole necorespunzătoare (aratul
din deal în vale, desfiinţarea teraselor, alternanţa necorespunzătoare a culturilor agricole s.a.). La
eroziunea solului se adaugă şi fenomenul alunecărilor de teren care, este accentuat, în principal,
de aceleaşi cauze. Eroziunea eoliană a terenurilor nisipoase (deflaţia) reduce şi ea sensibil
producţia agricolă pe aceste terenuri.
Sunt zone în ţara noastră unde pierderile de sol, în special prin eroziunea hidraulică, au
crescut de cca 5-10 ori (jud. Vrancea, jud. Buzău s.a.) pierderile de sol ajungând la 41,5 t/ha an
(ICPA, 1998) pe zone mici, pe zone mai mari pierderile de sol ajung la cca 20 t/ha an, iar
capacitatea de refacere este de numai 2 -5 t/ha an.
Atât cauzele interne, cât şi cauzele exteme s-au intensificat, diversificat şi extins în ultimele
deceni, ca urmare, pe de o parte, a chimizării şi tehnologizării agriculturii, pe de altă parte,
dezvoltării exponenţiale a industriei, transporturilor şi centrelor populate.

Funcţiile ecologice ale solului.

Solul împreună cu factorii fizico-geografici şi chimici formează subsistemul numit biotop,
iar biotopul împreună cu biocenoza alcătuiesc ecosistemele terestre. Solul el însuşi este un
ecosistem şi are importante funcţii ecologice în ecosistemele terestre:
 suport şi rezervor de substanţe nutritive, apă şi aer pentru plante şi pentru micro şi macro
organisme specifice;
 filtru, absorbant biotic, neutralizator şi transformator al poluanţilor din activităţile proprii
agriculturii sau din activităţile exterioare agriculturii (industrie, transporturi : s.a.);
 rezervă genetică pentru dezvoltarea şi diversificarea florei şi faunei specifice mediului
edafic (mediului oferit de sol) (ICPA, 1998).
Aşadar, solul este, pe de o parte victimă a poluării, pe de altă parte mijloc de epurare şi
apărare (în limitele capacităţii disponibile) atât pentru el însuşi, cât şi pentru alţi factori de
mediu: ape subterane, ape din râuri, floră, faună din zona de interacţiune*.

• Activităţile care generează poluarea solului şi a altor factori de mediu au fost prezentate în cap. 1 şi anume:
activitatea extractivă de materie primă şi materiale (combustibili, minereuri, materiale de construcţie), activitatea
industrială (în domeniile energie, metalurgie, construcţii de maşini, chimie, industrie de textile, celuloza, hârtie),
activitatea agricolă (producţia vegetală, chimizarea agriculturii, zootehnia), reziduri menajere, activitate rutieră s.a.
•• Nu sunt incluse animalele vii şi nici rădăcinile vii ale plantelor.

Unele date privind compoziţia solului şi procesele care se produc în sol.

Ne referim numai la câteva din acele date şi la acele procese care, prezintă importanţă şi interes
în circulaţia şi dispersia poluanţilor.
Constituenţii solului pot fi clasaţi în:
 organici şi minerali - după natura lor;
 solizi, lichizi şi gazoşi - după starea lor fizică
 sisteme polifazice - coloizii; se întâlnesc în toate formele, cel mai adesea în formele
lichid - solid, lichid - lichid la nivelul complexului argilo - humic.

102
Aceşti constituenţi găzduiesc o multitudine de microorganisme care catalizează importante
reacţii fizico-chimice şi participă la producerea unor procese biochimice.

Constituenţii organici.
Constituenţii organici includ atât humusul, obţinut prin sinteza reziduurilor organice de
către microorganisme, cât şi alte materiale organice rezultate din descompunerea aerobă şi
anaerobă a rădăcinilor de plante, a florei şi faunei** : Hmnusul reprezintă 50 -80% din
substanţele organice din
sol. Din cantitatea de sol humusul în rare cazuri depăşeşte 3% (depinde de , clasa şi tipul de sol).
În general humusul se găseşte în concentraţie mare la suprafaţa solului şi scade cu adâncimea
ajungând la 0%.
Substanţele organice (reziduuri, secreţii, excreţii) ale plantelor şi animalelor alcătuiesc
materia organică primară având raportul carbon/azot ridicat (C/N = 20 - 30). Aceste substanţe,
fiind supuse procesului de mineralizare primară, ajung relativ repede la produsul humus, amorf,
de culoare neagră (culoarea neagră este imprimată şi solului).

Humusul are raportul C/N=10 şi este foarte stabil în timp, procesul de mineralizare a acestuia -
mineralizare secundară - fiind fomte lent.

Constituenţii minerali.
Constituenţii minerali reprezintă diversele particule minerale rezultate din erodarea şi
sfărâmarea rocilor, minerale argiloase, oxizi hidrici
de fier, aluminiu, mangan, calcit s.a. Constituenţii minerali reprezintă ca volum, de cele mai
multe ori, peste 50% din sol.

Lichidele şi gazele.
Lichidele şi gazele ocupă porii solului. Lichidele conţin substanţe solubile fie sub formă de
ioni, fie simplu dizolvate. Gazele din sol se diferenţiază de cele din atmosferă prin conţinutul de
substanţe volatile de natură organică şi prin concentraţia mult mai mare de dioxid de carbon
CO2 
Proporţia între apă şi gaze în porii solului influenţează proprietăţile fizico-chimice ale
solului (pH, procesul redox), precum şi dezvoltarea plantelor. Descompunerea poluanţilor
organici este practic guvernată de către condiţiile redox şi de tipul de microorganisme.
În cazul unui flux intens prin infiltraţie a apei în sol concentraţia de oxigen scade şi procesele

produse de microorganismele aerobe sunt înlocuite cu procesele produse de microorganismele

anaerobe care acţionează asupra ionului SO 24 şi catalizează oxidarea unor componente cum sunt
hidroxizii de Fe 3 , AI 3 , Mn 4 , precum şi a unor compuşi organici.

Constituenţii coloidali.
Constituenţii coloidali reprezintă un sistem polifazic rezultat din dispersarea unei substanţe
în alta, faza dispersată aflându-se sub forma de particule cu diametre de 10 6 - 10 4 mm (mult
mai mari decât moleculele) purtând şi încărcătură electrică. Coloizii cu mediul de dispersie lichid
se numesc soli, iar cei cu mediul gazos - aerosoli.

103
 Constituentul coloidal se găseşte atât la minetalele argiloase, cât şi în humus şi formează
complexe argilo-humice, în diverse feluri, prin fixarea componentelor electronegative ale
humusului la frontiera electropozitivă a mineralelor argiloase (caolinit, ilit, montmorilonit s.a.).
Din acest motiv este discutabilă separarea lui de constituentul mineral şi de constituentul
organic. Are loc procesul de adsorbţie a poluantului de către constituentul coloidal al solului,
reducându-se astfel concentraţia poluantului. Procesul de adsorbţie a poluantului la suprafaţa
substanţei coloidale (proces de epurare biologică) depinde de natura organică şi minerală a
solului, de compoziţia solului, de pH solului, de natura poluanţilor etc. Concentraţia de ioni în
soluţiile din sol este astfel rezultatul unei interacţiunii a mai multe procese: de oxidare, reducere,
adsorbţie, desorbţie şi precipitare. Se produce o reducere a concentraţiei poluanţilor pe adâncime
(în profilul solului). Poluanţii insolubili se concentrează mai mult în zona de suprafaţă a solului.
Parte din substanţele poluante sunt absorbite de către sistemul radicular al plantelor, unde
se produce un proces de concentrare, parte sunt spălate prin percolare şi purtate spre apele
freatice.

Microorganismele.
Microorganismele prezente în sol au un rol important în comportarea şi evoluţia
poluanţilor. De exemplu, în cazul apelor de mină de metale preţioase (aur) particule de PbS, ZnS
şi CuFeS 2 se oxidează rezultând cationi metalici Pb 2 , Cu 2 , Zn 2 , şi Cd 2 (din alţi compuşi),
cationi care sunt adsorbiţi, iar ionii de sulf prin oxidare conduc la creşterea acidităţii solului.
Creşterea acidităţii solului diminuează adsorbţia metalelor, care, prin spălare cu apa de infiltraţie,
ajung în apa freatică. În mediul acid unele bacterii sunt inhibate în acţiunea lor de descompunere
a unor poluanţi organici, alte bacterii sunt favorizate pentru transformarea în compuşi ionici
volatili ai As, Se şi Hg care se ridică în atmosferă. Procesele sunt foarte complexe şi cunoaşterea
lor necesită studii în diverse condiţii naturale, precum şi în condiţii create de activitatea
antropică.
În procesul, de fixare, migrare şi autoepurare a poluanţilor prezintă interes capacitatea de
adsorbţie ionică şi capacitatea de tamponare a solurilor.
Capacitatea de adsorbţie ionică este proprietatea complexului coloidal argilo-humic de a
adsorbi diferiţi ioni (cationi). Cationi adsorbiţi - Ca 2 , Mg 2 , Na  , K  (bazici), precum şi H  -
pot fi schimbaţi între ei, în funcţie de mărimea forţei de atracţie, proces numit schimb de cationi.
Dacă se notează cu S suma tuturor cationilor adsorbiţi şi cu T - capacitatea totală de schimb
cationic (T = S + H, unde H corespunde ionilor H  , T < S), atunci

reprezintă gradul de saturaţie. Valorile S şi T se exprimă în miliechivalenţi la 100 g sol*. (Pentru

cemoziomuri H == 0; V = 100).
La soluri este preponderentă capacitatea de adsorbţie cationică. Există şi capacitatea de
adsorbţie anionică; se realizează la suprafaţa particulelor coloidale prin intemediul cationilor sau
al altor particule încărcate pozitiv (Anionii acidului fosforic se fixează în acest fel),
Capacitatea de tamponare este proprietatea solurilor de a se opune modificărilor de pH. Se
datorează complexului argilo-huminic şi sistemelor carbonat de calciu-bicarbonat de calciu, acid
carbonic şi fosfaţi-acid fosforic.
Capacitatea de tamponare creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase cu materie
organică şi carbonaţi.

Poluarea solului datorită activităţiilor din agricultură.

104
 Activităţile din agricultură urmăresc creşterea producţiei culturilor agricole la hectarul
cultivat, precum şi a producţiei zootehnice, cu cheltuieli minime. Agricultura intensivă, pe lângă
efectele pozitive necontestabileîn ceea ce priveşte creşterea producţiei agricole, are şi efecte
negative care, în condiţiile necunoaşterii sau sau nerespectării normelor agrotehnice, devin
accentuat dăunătoare mediului şi omului. S-a practicat şi se practică, în special în ţările
dezvoltate economic, o agricultură intensivă care implică fertilizarea solurilor, combaterea
dăunătorilor, mecanizarea lucrălilor agricole, aplicarea pe scară largă a irigaţiilor, realizarea de
complexe zootehnice, dezvoltarea industriei alimentare.
Fertilizarea solurilor prin aplicarea de îngrăşăminte, combaterea dăunătorilor şi a
buruienilor prin folosirea de substanţe chimice intră în sfera noţiunii de chimizare a agriculturii.

Îngrăşămintele.
Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau anorganică folosite în agricultură
pentru creşterea fertilizării solului şi a poducţiei agricole. Îngrăşămintele conţin în principal azot
(N), fosfor (P) potasiu (K) şi în cantităţi mici unele microelemente a căror prezentă
condiţionează metabolismul plantelor şi animalelor. Dacă nu se respectă normele de aplicare a
îngrăşămintelor pe terenurile agricole, componentele acestora acunulate în sol şi în plante pot
avea efecte toxice asupra animalelor şi omului. Surplusul de îngrăşăminte poate ajunge în apele
subterane, în apele de suprafaţă, poluându-le. Pe de altă parte, norme prea mici de aplicare a
îngrăşămintelor nu compensează consumul natural de substanţe nutritive al plantelor, solul
secătuieşte şi se degradează în timp, diminuând-şi fertilitatea.
Îngrăşămintele de natură organică sunt calitativ superioare celor de natură anorganică.
Mecanismul de absorbţie a substanţelor nutritive, inclusive a N, P, K, în plante se explică
prin procesul de schimb cationic care are loc la contactul între soluţia ionică şi constituentul
coloidal cu sarcină electrică al solului.
Sarcina electrică negativă a constituentului coloidal favorizează schimbul cationic. ( Schimbul
anionic este foarte slab şi se întâlneşte, de exemplu, la hidraţii de Fe şi Al, la HPO 24 , H2P0 4 ). În
acest sens s-a introdus noţiunea de capacitate de schimb ionic a solului (cation exchange capacity
- CEC) măsurată de regulă în cmoli/kg. De exemplu, pentru unii constituenţi coloidali Ross, citat
de Allway şi Ayres (1993), prezintă următoarele valori (tabelul 8.4).

Capacitatea de schimb ionic

Cea mai redusă capacitate de schimb ionic o au solurile nisipoase, datorită conţinutului
mic de argilă şi de material organic. În aceste soluri îngrăşămintele tind să fie transportate
gravitaţional în apele subterane prin infiltraţie.

105
 Principalul element care intră în constiţuentele îngrăşămintelor este azotu1. Din acest
motiv ne ocupăm de circuitul acestuia. Azotul organic - rezervorul de nitrogen din sol - este
mineralizat prin amonificare (formare de ioni NH 4 ) şi apoi prin nitificare în ioni de NOx. Mai
întâi se formează ioni de N0 2 şi apoi de ioni N0 3 conversia de ioni N0 2 în ioni N0 3 fiind mult
mai rapidă decât conversia de ioni NH 4 (azotiţii sunt puţin stabili, în comparaţie cu azotaţii care
sunt stabili). Procesele se produc sub acţiunea bacteriilor aerobe, existente mai ales în solurile
bine aerate. Orice formă mirieralizată (NH 4 ; N0 2 , N0 3 ) poate fi asimilată de plante şi de
microorgemisme prin procesul de denitrificare şi fixare şi se poate întoarce în sol ca azot organic
prin procesul de amonificare şi nitrificare (ciciul azotului).

Unele recomandări de eficientizare a folosirii îngrăşămintelor în sol.

Percolarea apei în sol şi antrenarea prin spălare a ionilor N0 3 au ca efect transportul
nitraţilor spre apa freatică cu efecte putenic negative asupra calităţii acesteia. Protecţia apei
subterane împotriva acumulării cu nitraţi se poate realiza prin dozarea corespunzătoare a
nutrienţilor şi a fluxului de apă din irigaţii, astfel ca din precipitaţii şi irigaţii cantitatea de apă să
fie mai mică decât capacitatea de câmp. Ieşirile principale ale azotului din sol au loc prin fixarea
acestuia în plante şi în microorganisme, prin denitrificare, volatilizare, eroziune şi, în cazul apei
în exces, prin spălarea azotaţilor NO 3 şi antrenarea acestora în profilul de sol spre pânza
freatică.
Prevenirea poluării cu azotiţi, azotaţi şi în general cu nutrienţi a solului şi a apei freatice
necesită multă atenţie, în primul rând gospodărirea cu gtijă a aplicării îngrăşămintelor. Pe cât
posibil perioada de fertilizare să coincidă cu perioada de asimilare maximă de către plante,
plasarea fertilizatorilor să se facă în interioml zonei radiculare, dozele de azot să corespundă
tipului de sol şi plante.
Prin cercetări ştiinţifice se caută şi parţial s-au găsit unele substanţe chimice care inhibă
conversia ionului de amoniu (NO 4 ) în ionul de niţraţi (NO 3 . Ionul de amoniu este adsorbit în
complexul de anioni ai solului şi astfel NH 4 este disponibil plantelor, mărindu-se eficienţa
folosirii azotul.

Pesticidele.
Pesticidele fac parte din categoria compuşilor organiei cloruraţi şi sunt substanţe folosite la
combaterea dăunătorilor culturilor agricole de origine vegetală, animală sau bacteriană. Prin
pesticide înţelegem cele trei mari grupe de substanţe care se aplică în agricultură:
 insecticide;
 erbicide şi
 fungicide.
Numărul lor este de peste 450, iar denumirile comerciale sub care se prezintă sunt în număr de
peste 10000. Folosirea pesticidelor implică şi acţiunea lor malefică, de poluare a mediului în
funcţie de caracteristicile lor calitative şi cantitative şi ale ecosistemului cu care intră în contact.
Pe lanţul trofic toxicitatea pesticidelor ajunge la om. Prin pătrunderea lor în sol şi

apoi în ape (subterane şi de suprafaţă), pentu antrenarea lor eoliană pesticidele afectează arii
foarte mari.
Urme de pesticide s-au identificat până şi în zăpezile Articii, precum şi în organismele
pinguinilor din Antarctica, deşi folosirea lor intensă a început din timpul celui de al doilea război
mondial. Înainte, clorul - element de bază al pesticidelor - se folosea numai ca agent albitor, apoi
pentru dezinfectarea apei, pentru combaterea holerei. Ultimul eveniment tragic de proporţie în

106
Europa de vest produs de holeră a fost cel din anul 1892 în oraşul Hamburg unde au murit cca
10.000 de oameni (Alloway, 1993).
Cel mai răspândit pesticid - insecticid a fost DDT (C 14 H 9 CI 4 ) diclorodifenil tricloroetan, apoi
DDD (C 4 H 10 C 14 ) - diclorodibenzen dioxin (fig.8.27).

Fig. 2.27a. Schema moleculei DDT

b. Schema moleculei DDD

DDT comercial este o combinaţie de DDT, DDD şi alte substanţe organoclorurate. Alte produse
organoclorurate au moleculele mai mult sau mai puţin complicate. De exemplu, lindanul are
molecula C 6 H 6 C 6 , iar structura acesteia este de tipul celei prezentate în fig. 8.28.

Fig.2.28 Schema moleculei de lindan.

Lindanul are proprietăţi similare cu ale DDT şi este încă folosit în lumea a treia. Este
superior DDT pentru omorârea insectelor.
În rândul DDT sunt cuprinse 14 substanţe. DDT are o durată de persistenţă de peste 10 ani.
Peştii şi păsările pot acumula DDT, bioacumularea transmiţându-se la consumatori (la om, de
exemplu).

107
 În Clear Lake - California, situat la cea 130 km de San Francisco, cu funcţii recreative, a
fost aplicat împotriva ţânţarilor DDD în concentraţie 20 ppb·. Păsările au ajuns să acumuleze
DDD peste 1600 ppm, adică o bioacumulare cu un factor de 80.000! (AlIoway, 1993).
Mai întâi DDT şi DDD, apoi şi alte produse organoclorurate, precum aldrin, dieldrin, au
fost interzise, datorită toxicităţii lor relativ mari şi persistenţei lor. Au fost înlocuite cu substanţe
piretoide şi compuşi organofosforici, obţinute din plante, iar unele din ele - pe cale sintetică. De
exemplu, substanţele piretroide, datorită duratei lor mici de persistenţă, se amestecă de obicei cu
alte substanţe (în cantităţi mici) pentru a împiedica reluarea ciclului de viaţă al insectelor.
Piretroidele şi compuşii.. organofosforici costă, însă, foarte mult (de cca 3 - 4 ori mai scumpe
decât, DDT).
Erbicidele de asemenea sunt toxice. ( Young, 1988, menţionează erbicidele folosite în
războiul din Vietnam de către armata SUA pentru defolierea arborilor au avut efecte dezastroase
asupra ecosistemelor). Erbicidele cele mai puţin toxicese folosesc astăzi la culturile de cereale .
Substanţe ca aletrin, permetrin, având durata de înjumătăţire a efectului sub 38 zile, sunt
mai puţin toxice. Grav este faptul că albinele sunt victime ale aplicării oricăruia din insecticide.
Toxice s-au dovedit a fi şi policlorobifenilurile(PCB), substanţe utilizate în special ca izolatoare
în transfonnatorii electrici.
Studiul tuturor compuşilor substanţelor organoclorurate şi a PCB este aproape imposibil.
Din acest motiv sunt elaborate standarde şi alte reglementări de folosire a acestor substanţe, sunt
impuse restricţii la import etc. Oricum, folosirea substanţelor organoclorurate contravine
agriculturii ecologice.
Pesticidele circulă în sol prin difuzie şi prin convecţie (antrenare de către apa în exces). În
acelaşi timp pesticidele sunt parţial adsorbite în sol (reţinute la suprafaţa particulelor de sol, mai
ales a particulelor argiloase şi de natură organică ce alcătuiesc complexul coloidal).

• 1 ppb este echivalent cu 1  g/l; 1 ppm este echivalent cu 1 mg/l.

Adsorbţia se manifestă în schimbul de ioni, fie cationic (argile, substanţe humice care au sarcini
electrice negative), fie anionice, datorită prezenţei hidroxizilor metalici Al 2 (OH) 3 , Fe 2 (OH) 3
Circulaţia pesticidelor în sol este însoţită de procesul de degradare a lor (solul este un bun
depoluator, degradare biotică şi degradare abiotică).
Degradarea biotică se datorează microorganismelor din sol (perioada de descompunere
variind de la câteva zile la câteva zeci de ani!), unele substanţe active din pesticide servind ca
sursă de N şi C pentru microorganisme. Pesticidele organoclorurate se descompun mai uşor în
condiţii de anaerobioză, de aceea unii specialişti au recomandat inundarea terenurilor agricole pe
care au fost aplicate astfel de pesticide (cazul DDT). Pesticidele DDT, PCB şi PCDD
(policlorodibenzenzodioxin) sunt cele mai persistente*.
Degradarea abiotică se produce prin reacţii de hidroliză (influenţată de temperatură,
conţinutul de H 2 O, pH, natura mineralogică a pământului şi structura pesticidului), prin reacţiile
de oxida-reducere (DDT este redus la DDD), prin fotodescompunere (pesticidele de la suprafaţa
solului) şi prin volatilizare (în cazul solurilor aerate sau pesticidele de la suprafaţa solului).
Rezultă că persistenţa pesticidelor este foarte diferită şi depinde în primul rând de natura
chimică a pesticidului şi în al doilea rând de factorii externi (conţinutul de materie organică a
solului, pH, microflora, regimul aerohidric, temperatura, capacitatea de schimb cationic,
expunerea la lumină, expunerea la vânt, precipitaţii etc.).
Prin sistemul radicular pesticidele sunt absorbite de către plante, iar prin lanţul trofic
ajung în regnul animal şi la om,

108
 Mijloace şi metode de reducere a efectului negativ al pesticidelor.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, cel mai eficient mijloc de reducere a efeciului negativ,
poluator, al pesticidelor este înlocuirea celor persistente cu cele rapid biodegradabile (de
exemplu, substanţe piretroide) .

• Producţia în lume de astfel de substanţe persistente a crescut în perioada 1940 - 1980 de peste
10 ori. În prezent prin Conferinţe şi Convenţii inlernaţionale se urmăreşte excluderea, acestor
substanţe poluante persistente din activitatea din agricultură şi înlocuirea lor cu substanţe rapid
biodegradabile.

Adsorbţia şi descompunerea poluanţilor organici.

Unii poluanţi organici sunt relativ insolubili în apă şi se fixează în structura solului. Alţii
sunt solubili şi pătrund în profilul solului până în apele freatice.
Adsorbţia poluanţilor organici depinde de sarcina electrică pe care o au, de solubilitatea,
de pH, temperatură, tipul şi alte caracteristici ale solului. Unele hidrocarburi lichide (petrolul, de
exemplu) sunt însolubile şi, în calitate de poluanţi, împiedică adsorbţia şi a altor poluanţi
organici sau constituenţi organici.
În foarte multe cazuri la degradarea poluanţilor participă microorganismele (poluanţi
biodegradabili). Oxidatea poluanţilor organici se produce prin intermediul enzimelor secretate de
microorgamsme.

Poluarea solului cu metale şi metale grele.

În capitolul Poluarea cu substanţe anorganice se face o prezentare generală privind
poluarea factorilor de mediu cu metale şi metale grele.
În paragraful de faţă ne referim numai la poluarea solului.

Surse de poluare a solului.

Poluarea solului cu metale şi metale grele se produce atât din surse proprii agriculturii
(surse inteme), cât şi din surse proprii altor activităţi (surse externe).
Principalele surse de poluare a solului cu metale şi metale grele sunt următoarele:
 îngrăşămintele chimice care se aplică pe scară largă şi care conţin Cd, Cr, Mo, Pb, U, V,
Zn.

….
* În prezent se fac progrese pentru identificarea unor microorganisme care descompun
poluanţi precum petrolul şi alţii.

 pesticidele pentru combaterea insectelor, buruienilor şi ciupercilor, conţinând Cu, Au,

Hg, Mn, Zn;
 deşeurile de suine şi păsări, în care se găsesc în principal Cu, As;
 nămolurile şi composturile de la staţiile de epurare a apelor uzate conţinând Cd, Cu, Pb,
Ni, Zn, As;
 industria, în special industria siderurgică şi metalurgică., industria de metale neferoase,
transporturile auto, navale şi aeriene, precum şi alte activităţi.
Metalele grele ajunse în sol, sunt adsorbite de către componenta humus şi de către
componenta coloidală; unele din aceste metale grele pot avea o viaţă foarte lungă, de exemplu,

109
durata de înjumătăţire prin descompunere este, la Cd -  == 15 - 1000 ani, la Cu -  == 300 -
1500 ani, la Pb -  == 750 - 6000 ani, în funcţie de tipul de sol şi de alţi factori exteni.
Metalele grele sunt cunoscute şi sub denumirea generică de mocroelemente.
Există o selecţie în adsorbţia acestor metale, care depinde de,caracteristicile mineralelor şi pH
solului (în general puterea de adsorbţie, se ierarhizează astfel: Pb > Cu > Zn > Ni> Cd). Intervine
şi reacţia metalelor grele cu metanul, acolo unde sunt condiţii, de exemplu, formarea de
monometil de mercur, CH 3 Hg  , care este cea mai toxică speciea , mercurului.
Toxidtatea metalelor grele în agricultură depinde nu numai de, concenttaţia lor, ci şi de
însuşirile fizice şi chimice ale solului, precum şi textura, conţinutul în materie organică, pH,
potenţialul redox.
Metalele grele sunt reţinute, de către sol prin adsorbţie şi, prin, formarea de compuşi
insolubili. Adsorbţia se produce în zona argilei şi humusului; de aceea levigarea, argilei şi
materiei organice duce şi la migrarea metalelor grele asociate.
Absorbţia. de către plante a metalelor grele.
Plantele absorb prin sistemul radicular odată cu substanţele fertilizante şi metalele grele.
Cantitatea de metale grele absorbită de către plante este proporţională cu concentraţia acestora
în; sol. Coeficienţii de proporţionalitate, numiţi coeficienţi de transfer, sunt variabili. Kloke s.a.,
(1984) estimează următoarele valori pentru coeficientul de transfer (tabelul 8.5).

Se observă că metale le Cu, Co, Cr, Pb s.a. au valori mici ale coeficientului k, datorită legăturii
strânse existente între aceste elemente şi componenta coloidală a solului. În schimb, Cd, Zn,. Tl
au coeficienţii mari de transfer în plante, de 10 - 100 ori mai mari decât ai celorlalte metale
grele*.

Coeficientul de transfer k,
al metalelor grele din sol în plante.
Tabelul

După Alloway (1993) concentraţia de metale grele în frunzele plantelor normală (utilă
metabolismului plante lor) şi toxică (dăunătoare dezvoltării plantelor) are următoarele valori
(tabelul 8.6.).

Concentraţia în frunze de metale grele (mg/g)

Tabelul

110
• Este cunoscută boala itai - itai identificată în Japonia la persoanele care au consumat orez
poluat cu Cd. Boala se manifestă prin decalcifiere. Poluarea cu Cd se produce prin folosirea apei
de la exploatările miniere unde se întâlneşte acest metal, la irigarea culturilor de orez s.a.

Trebuie subliniat faptul că metalele grele (poate cu excepţia unora, de exemplu Pb, Cd),
devin ca şi alte substanţe poluanţi, dacă depăşesc o limită specifică fiecărei plante şi condiţiile
exteme de dezvoltare. Pe de altă parte, dacă din nutriţia plantelor un element necesar lipseşte sau
este insufficient, apar boli fiziologice specifice sau apare fenomenul de subdezvoltare.
Poluanţii pătrund în plante prin sol intrând în sistemul radicular şi prin aer depunându-se
pe învelişul foliar. În sistemul radicular poluanţii modifică şi chiar, împiedică procesul de
absorbţie a nutrienţilor. Poluanţii, depuşi pe învelişul foliat provoacă dereglarea funcţiilor vitale
ale plantelor şi, prin transfer, a animalelor. Se ştie că sistemul radicular asigură pătrunderea
nutrienţilor din sol în plante, iar sistemul foliar este marele laborator al naturii, care transformă
cu ajutorul luminii substanţele, anorganice în substanţe organice şi asigură respiraţia plantelor.
Cele două sisteme radicular şi foliar conlucrează într-un sistem superior unic, iar poluanţii
dereglează funcţionarea acestui sistem.

Exemple de riscuri ca unnare a contaminării terenurilor cu produse chimice, toxice (Alloway,

1993).
Substanţe toxice şi cancerigene pentru oameni şi animale:
 ingestia de sol contaminat cu substanţe poluante, de exemplu CN, As, Pb, hidrocarburi
aromatice policiclice (PAH) s.a. de către animale ierbivore, copii;
 inhalarea de gaze toxice şi vapori, de impurităţi ale solului contaminat cu substanţe
poluante (solvenţi, benzene, Hg, CO, HCN, H 2 S, PH 3 , azbest);
 transferul prin plante la animale şi oameni a contaminărilor accidentale ale solului cu
Cd; As, Pb, hidrocarburi aromatice policiclice (P AH) s.a.;
 contaminarea resurselor de apă potabilă cu fenoli, CN, SO 24 , metale solubile, pesticide;
 contactul direct cu substanţe poluante: fenoli, azbest, radionuclizi, PAH, PCB,PCDD* .
Fitotoxicitate:
cu SO 24 , B, Cu, Ni, Zn, rezultând de la aplicarea erbicidelor.
Incendii şi explozii:
111
 CH 4 şi deşeuri cu putere calorică mare;
deşeuri carbonifere;
petrol, solvenţi.
Deteriorarea unor materiale de coristrucţii:
SO 24 , SO 32 , Cl  , fenoli, uleiuri minerale, solvenţi.
Există puncte de vedere diferite cu privire la concentraţia maximă admisibilă a unor astfel de
substanţe;
În tabelul 8.7. se prezintă concentraţiile maxime admisibile de metale în sol (  g/g), după
normele din Canada (Alloway, 1993).

Concentraţii admisibile de metale în sol (  g/g)

după normele din Canada (Alloway, 1993)

112
• PAH - hidrocarburi aromatice policiclice; PCB - policlorodifenil; PCDD -
policlorodibenzendioxid; DDT - diclorodifenil tricloroetan; DDD - diclorodibenzen dioxin.

Unele soluţii de depoluare a solurilor contamnate.

În general depoluarea solurilor contaminate este o operaţie foarte dificilă şi foarte
costisitoare. Pentru sol, mai mult decât pentru alţi factori de mediu, cum sunt aerul, apa, este
valabil principiul: cea mai eficientă măsură de combatere a poluării este prevenirea acesteia.

Când se produce o poluare accidentală a solului prima intervenţie care urmează să se

adopte în timpul cel mai scurt posibil constă în:
 întreruperea sursei de poluare şi
 limitarea zonei afectate de către sursa de poluare.
Întreruperea deversării poluantului este eficientă în cazul în care intervenţia are loc în timp util,
respectiv până la epuizarea sursei de poluare.
Limitarea zonei afectate de sursa de poluare este posibilă în aproape toate cazurile. Cele mai
cunoscute metode de depoluare sunt:

 Izolarea zonei poluate cu ajutorul unor pereţi mulaţi, de exemplu, din noroi bentonitic,
din argilă, pereţi săpaţi până la stratul impermiabil şi încastraţi în acesta. În unele cazuri
este posibil să fie necesară acoperirea acestor incinte cu folie de polietilenă şi cu pământ
local. Sunt şi cazuri în care pereţii mulaţi se execută numai în amonte, pe distanţe mari,
făcând necesară pomparea apei contaminate, spre o staţie de epurare şi apoi repomparea
acesteia în acvifer în aval de peretele etanş (fig. 8.29) sau într-un curs de apă. În loc de
puţuri, pot fi realizate tranşee.

Fig.2.29 Schema instalaţiei de depoluare apei freatice contaminate.

1. puţuri şi conducte de adsorbţie
2. puţuri şi conducte de refulare
3. ecran încastrat în stratul impermeabil

113
  Izolarea hidrodinamică a zonei contaminate prin absorbţia cu un puţ perfect a apei
contaminate şi transportul acesteia la o staţie de epurare (fig. 8.30). Dacă zona de
poluare a apei subterane (de adâncime relativ mică, h 0 ) este situată în spaţiul de acţiune
a puţului din verticala 0, se poate determina debitul puţului astfel ca apa contaminată să
fie evacuată. Într-adevăr, potenţialul complex al mişcării apei generată de o sursă
punctiformă într-un curent paralel are expresia:

Fig.2.30 Izolarea hidrodinamică,

Folosind un puţ perfect de absorbţie.

unde  este potenţialul vitezei,  - funcţia de curent, z 0 -o constantă, z == x + iy - afixa ,unui

punct oarecare, q - debitul soecific al sursei, pe unitatea de grosime a stratului acvifer, u 0 -
q
viteza curentului paralel. Pentru funcţia de curent,  = , care separă zona de influenţă a sursei,
2
avem:

de unde:

Rezultă, pentru  =0 şi   2

114
Punctul A este la distanţa x A de puţ (respectiv de punctul 0), unde viteza este nulă:

Obţinem:

Debitul puţului are valoarea:

unde ho este grosimea stratului acvifer.

Dacă este mai economic să se realizeze două puţuri identice amplasate pe acelaşi aliniament, x =
0, la distanţa 2a, (fig. 8.31), potenţialul complex are expresia:

2
unde z 0 este o constantă oarecare având dimensiunea L , iar q este debitul pe unitatea de
adâncime din fiecare puţ.

Fig. 2.31Izolarea hidrodinamică folosind două puţuri perfecte.

Punctul A în care viteza este nulă se obţine din relaţiile:

115
Linia de separaţie a zonei contaminate rezultă din ecuaţia:

respectiv

Tot aşa se deduc ecuaţiile liniilor de separaţie şi pentru un număr mai mare de puţuri.
 Izolarea hidrodinamică a zonei contaminate cu puţuri perfecte formând dipoli, simplu
(fig. 8.32), sau dubli, în funcţie de mărimea zonei contaminate.

Fig.2.32 Izolare hidrodinamică folosind doi sau mai mulţi dipoli - puţuri perfecte  - suprafaţa contaminată.

Pentru un dipol simplu potenţialul complex are expresia:

unde 2a este distanţa între puţuri, între puţuri, z 0 - o constantă oarecare, q –debitul fiecărui puţ
pe unitatea de adâncime,  - potenţialul vitezei,  - funcţia de curent.
Linia de separaţie a zonei contaminate ese linia de current  =0:

116
sau

Practic, linia de separaţie fiind simetrică în raport cu originea axelor de coordonate, este suficient
să se detennine arcul din primul cadran cu relaţia dedusă din (8.145):

x y 2u 0 y 2u 0 a y
Notând  ,   şi     , în figura se prezintă graficul funcţiei
a a q q a
2au 0
   ( ,  ) pentru diferite vlori ale raportului   .
q
În unele cazuri în puţurile de alimentare cu apă se injectează şi aer sau oxigen. Puţurile de
extracţie a apei contaminate se echipează atât cu pompe de extracţie a hidrocarburilor din zona
superioară a apei freatice, cât şi cu pompe de adâncime de extracţie a apei din zona inferioară a
acviferului.
O soluţie de mare eficienţă pentru decontaminarea solurilor, în special a solurilor poluate cu
hidrocarburi, constă în tratarea biologică a acviferului poluat. În acest scop în puţurile de
alimentare se injectează apă, oxigen şi fertilizanţi care accelerează înmulţirea unor bacterii ce
descompun hidrocarburile. Operaţia necesită în prealabil cercetări în condiţii de laborator şi de
teren pentru stabilirea soluţiei în funcţie de natura pământurilor, a hidrocarburilor contaminante
şi a substanţelor fertilizante* .
Începând cu anul 1995 se cultivă în multe ţări (SUA, Argentina, Canada, China s.a.) plante
modificate genetic (transgenice). Cultivarea plantelor modificate genetic, respectând prevederile
actelor normative naţionale sau intemaţionale**, are ca efect, nu numai creşterea producţiei, a
calităţii produselor agricole, reducerea costurilor economice, ci şi reducerea consumului de
pesticide, respectiv reducerea poluării mediului (reducerea poluării solului, a apelor freatice şi a
produselor agricole). În anul 2001 au fost cultivate, în scop comercial, cu plante modificate
genetic 52,6 milioane de ha, din care 35,7 milioane de ha în SUA (James, 2001).

117
Un studiu de caz,
L
privind influenţa raportului şi a condiţiilor la limită asupra rezultatelor simulării numerice a
T
transportului poluanţilor în apele subterane.
Frind, E. O. şi Hokkanen, G. E. (1987) au publicat rezultatele calculelor comparativ cu
rezultatele din măsurători privind dispersia poluanţilor de la un depozit de cloruri în localitatea
Borden din Ontario Canada. Depozitul a acoperit cca 5,4 ha de teren şi a fost activ din anul 1940
până în anul 1976. Acviferul are o grosime variabilă, de la cca 10 m, la cca 30 m. Zona a fost
echipată cu puţuri de observaţie a nivelului apei freatice, precum şi cu foraje în lungul unui
aliniament (pe direcţia de curgere a apei) pentru prelevarea de probe de apă în vederea
determinării concentraţiei poluanţilor în apa subterană. Puţurile şi forajele de observaţie au fost
suficient de dese pentru a pune în evidenţă atât direcţia curenţilor de apă, cât şi distribuţia
sărurilor pe orizontală şi pe verticală (fig. 8.33).
* Unele soluţii de acest fel sunt patentate de firme specializate.
** De exemplu, Directiva DE 18/2001 care reglementează introducerea în mediu a organismelor
modificate genetic (DMG). În România soiurile şi hibrizii modificaţi genetic sunt nominalizaţi în
Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de culnuă, ed, 2002. Plantele modificate
genetic (transgenice) sunt în primul rând soia (tolerantă la erbicide), porumbul (rezistent la
dăunători), rapiţa (tolerantă la erbicide) şi bumbacul (tolerant la erbicide şi rezistent la
dăunători).

Fig. 2.33Plan de situaţie

1. depozit de deşeuri (cloruri); 2 Vechi depozit de nisip.  Puţuri piezometrice; o Foraje pentru
prelevare de probe

Calculele au fost efectuate cu metoda elementului finit folosind valori ale coeficienţilor de
filtraţie k x = 1,16 10 2 cm/s (pe orizontală) şi k z = 5,8 10 4 cm/s (pe verticală). Pentru
coeficientul de porozitate s-a adoptat valoarea n = 0,38.

118
 Rezultatele pun în evidenţă importanţa cunoaşterii valorilor coeficientului de dispersivitate
hidrodinamică longitudinală  L şi a coeficientului de dispersivitate hidrodinamică transversală
 T variaţiei în timp a fluxului de poluant în zona depozitului.
În figura 8.34 sunt prezentate liniile de egală concentraţie obţinute în profilul A - A, prin
calcule (calcule de sensitivitate) pentru eâteva valori  L şi  T , cu condiţii la limită constante.
În figura 8.35 se prezintă liniile de egală concentraţie: a- obţinuţe din măsurători, b-
obţinute prin calcule cu condiţiile la limită cu o singură undă de poluant, c - obţinute prin calcule
cu condiţii la limită cu două unde de poluant. Valorile dispersivităţilor adoptate au fost în cazul
b:  L = 10,0 m,  T = 0,01 m; în cazul c:  L = 2,5 m,  T = 0,005m .

Fig.2.34 Linii de egală concentraţie, obţinute prin calcule

la diverse valori  L şi  T (prelucrate după Frind şi Hokkanen, 1987)

Concluziile care au rezultat din acest studiu de caz sunt relevante:

 reproducerea prin calcule a evoluţiei fenomenului de transport şi dispersie a poluanţilor
în acvifer este foarte dificilă şi necesită cunoaşterea atât a coeficienţilbr de

119
 permeabilitate pe orizontală şi pe verticală, a coeficienţiIor de dispersivitate
longitudinală şi transversală, cât şi variaţia în timp a condiţiilor la limită;
 calculele de sensitivitate au evidenţiat faptul că dispersivitatea transversală, a T , are o
influenţă mult mai mare asupra distribuţiei în spaţiu şi timp a propagării undei de
poluant, decât dispersivitatea longitudinală,  L ;
 spectrul liniilor de egală concentraţie poate fi obţinut prin calcule aproximativ, similar
cu cel observat prin măsurători, fără să existe garanţia că au fost reproduse toate
condiţiile de unicitate a soluţiei problemei puse. Acelaşi efect similar se poate obţine şi
cu alte condiţii de unicitate.

Fig. 2.35 Comparaţie între datele din măsurători şi rezultate ale calculelor privind liniile de egală
concentraţie
a) Măsurători; b) Calcule cu condiţii la limită constante; e) Calcule cu sursă variabilă, cu două
vârfuri în timp.
Studiul de caz atrage atenţia asupra complexităţii fenomenului de propagare a poluanţilor
în pământuri, mai ales în pământuri neomogene, asupra importanţei cunoaşterii coeficienţilor
privind permeabilitatea pământurilor pe direcţiile principale, (dispersivitatea hidrodinamică).
Condiţiile de unicitate care pot fi întâlnite în natură ne obligă la efectuare de studii de teren, la
calcule de sensitivitate a soluţiei în raport cu datele de bază şi la interpretări corespunzătoare ale
rezultatelor acestor calcule.

120
8.7. Măsuri de reconstrucţie ecologică a solurilor poluate
Problemele privind reconstrucţia ecologică a solurilor poluate sunt, pe de o parte prea
vaste pentru a fi cuprinse în această publicaţie, pe de altă parte, prea importante pentu a fi omise.
Ne limităm în a le enunţa; cititorul interesat poate consulta literatura de specialitate (de exemplu,
ICPA, 1998; Revista Ştiinţa Solului, Revista Mediul Înconjurător; Răuţă, C., Cârstea, St., 1983;
Moţoc, M., 1963; Davidescu, D. şi Davidescu, V., 1978; Obrejanu, Gr., 1965 şi 1970 s.a.).
În funcţie de natura poluanţilor şi a tipurilor de sol, măsurile de reconstrucţie ecologică a
solurilor poluate sunt în general de durată şi costisitoare, depind de natura poluanţilor, de gradul
de poluare şi de tipurile de sol, etc.

871 Măsuri de prevenire şi combatere a sărăturării solului.

Avem în vedere sărăturarea secundară a solurilor, care este de natură antropică şi care are la
origine în principal:
-introducerea irigaţiilor pe suprafeţe de terenuri agricole cu apă freatică la mică adâncime,
fără realizarea şi a lucrărilor de drenaj pentru a menţine nivelul apelor freatice la o adâncime mai
mare decât înălţimea franjului capilar;
- întreruperea fluxului de apă de spălare naturală, de inundaţe a terenurilor din luncile
joase ale râurilor (este efectul negativ al scoaterii de sub inundaţii a albiei majore prin îndiguire);
-realizarea unor canale de aducţiune a apei, de deviere a cursurilor de apă fără
impermeabilizări şi/sau fără sisteme de drenaj;
-colmatarea albiilor naturale, ridicarea nivelului apelor din râuri prin lucrări de retenţie,
iară amenajări de limitare a ridicării apelor freatice adiacente;
- defrişări de pădure, schimbarea regimului apelor subterane s.a. cu efect de ridicare a
nivelului apelor freatice s.a.
Măsurile de evitare sau/şi de combatere a sărăturării solurilor cele mai des folosite şi
eficiente sunt:
-desecarea terenurilor cu exces de umiditate la suprafaţă şi în subteran (sisteme de drenaj);

- spălări, afânare adâncă, fertilizare ameliorativă;

- aplicarea de amendamente - gips, fosfogips, sulfaţi de aluminiu, sulfaţi de fier, sulfaţi de
calciu s.a
Dintre săruri le cele mai des Întâlnite care afectează calitatea solurilor, reducândule în
primul rând fertilitatea, se menţionează clonuile şi sulfaţii. Mai puţin ofensivi sunt carbonaţii.
Metalele care intervin în constituirea sărurilor sunt în principal sodiul (natriul) (Na),
potasiul (kaliu) (K), calciul (Ca) şi magneziul (Mg).

Clorurile
Clorurile se caracterizează prin solubilitate şi toxicitate ridicate.
Clorura de magneziu (MgCI 2 ) se întâlneşte frecvent ca poluant în solurile saline, în apele
din lacuri şi în apele subterane. Este foarte solubilă în apă, concentraţia ajungând la 1600 g/dm³,
şi foarte toxică.
Clorura de calciu (CaCl 2 ), este mai rar întâlnită . Este de asemenea toxică, dar mai puţin
decât MgCl 2 .

121
 Clorura de sodiu (NaCl), împreună cu sulfatul de sodiu (Na 2 S0 4 ) sunt cele mai răspândite
pe solurile sărăturate. Clorura de sodiu (NaCI) este foarte toxică, concentraţia admisibilă este sub
0,1%.

Sulfaţii
Sulfatul de magneziu (MgS0 4 ) este foarte toxic având solubilitate mare de 700 mg/dm 3 ;
se acumulează în sol în combinaţie cu alte săruri mai puţin solubile.
Sulfatul de sodiu (Na 2 S0 4 ) se întâlneşte peste tot în apele şi în solurile saline; este mai
pulin toxic decât MgS0 4 ; este solubil în apă ca şi MgS0 4 . Solubilitatea crescând cu temperatura,
sărurile Na 2 S0 4 , MgS0 4 , NaCl, MgCl 2 migrează vara către suprafaţa solului
mărindu-i astfel concentraţia în săruri:

Carbonaţii
Carbonatul de calciu (CaC0 3 ), sare greu solubilă (13 mg/dm 3 ), sau biocarbonatul de
calciu, H 2 Ca(C0 3 ) 2 , puţin solubilă (60 - 120 mg/dm 3 ) se află în soluri şi în apele subterane.

Carbonatul de magneziu (MgC0 3 ) este solubil în apă (valori pH= 10), ionul de
magneziu(Mg 2 ) migrează către complexul argilo-humic sau/şi formează complecşi greu
solubili de Ca şi Mg.
Carbonatul de sodiu (Na 2 C0 3 ) (soda) este solubilă în apă (180 mg/dm³ şi valori pH > 12).
Este foarte toxic. Distruge structura solului şi reduce permeabilitatea. Ridică alcalinitatea şi
reduce fertilitatea solurilor.
Cu acidul carbonic (respectiv cu CO 2 şi H 2 O din porii solului) formează bicarbonatul de
sodiu (NaHC0 3 ), care se transformă în carbonat.de sodiu, când CO 2 scade şi când temperatura
creşte.
Transportul sărurilor în sol are loc sub actiunea apei, salinizarea se produce în principal în
zona reliefului depresionar, acumulări şi în condiţiile de climat arid, semiarid sau de stepă
(IPCA, 1998ş Sandu şi colab, 1981; Nilu şi colab., 2002).
Procesele de salinizare - desalinizare sunt reversibile şi pe această proprietate se bazează
unele din măsurile de desalinizare.
Amendarea gipsică {cu gips, (CaS0 4 ·2H 2 O); sau fosfogips, (CaSO 4 ·2H 2 O +P 2 O 5 + H
2 O +alţii), dar şi cu sulfat de aluminiu, (Al 2 (S0 4 ) 3 ), sau sulfat de fier II, (FeSO 4 ), sau sulfură
de calciu, (CaS 2 ), s.a.) se aplică asupra solurilor alcalice şi alcalizate (solonceacuri, soloneţuri şi
soluri afectate de solonetizare) pentru diminuarea conţinutului de sodiu (Na) schimbabil (adsobit
în complexul coloidal sau adsorbtiv) al solurilor. Amendarea cu gips a solurilor alcaline şi
alcalizate se bazează pe creşterea artificială în aceste soluri a concentraţiei de CaS0 4 şi de
MgSO 4 peste limitele de solubilitate, ceea ce conduce la precipitarea Ca şi Mg. Ca urmare,
precipitarea Ca şi Mg determină creşterea proporţiei de Na solubil. Cationul de Na  substituie o
parte din Ca 2 şi Mg 2 . Dar cationii monovalenţi sunt mal puţin adsorbiţi decât cei bivalenţi.
Astfel condiţia de înlocuire a ionilor Ca 2 şi Mg 2 devine:

122
 Sulfatul de calciu (CaS0 4 ) fiind foarte puţin solubil, practic ionul de Na  înlocuieşte
aproape total ionul de Ca 2 , Astfel, măsura de amendare cu gips a solurilor alcalice şi alcalizate
(soloneţuri) este foarte eficientă. Se produc în plus şi alte modificări benefice ale solului:
creşterea procentului de humus, îmbunătăţirea structurii şi a proprietăţilor hidrice s.a. Fertilizarea
suplimentară accentuează rolul pozitiv al amendătii cu gips a solurilor acaline.
În România, necesită amendare gipsică soluri pe o suprafaţă de cea 200- 250 mii ha.
• în literatura de specialitate se întâlneşte şi indicatorul SAR (the sodium adsorbtion ratio):

Se consideră necesară amendarea gipsică în cazurile în care orizonturile superioare ale solurilor
au un conţinut de sodiu schimbabil (adsorbit) mai mare de 5% din capacitatea de schimb
cationic. Sodiul în exces conduce la săruri de sodiu în exces, la reacţii alcaline cu pH > 8,4;
plantele nu au condiţii favorabile de nutriţie, producţiile sunt scăzute, mai ales în cazul în care
există şi NaCl, când apar dereglări şi efecte toxice.

Afânarea adâncă a solurilor sărăturate

Prin afânare, solurilor sărăturate devin mai disponibile circulaţiei aerului, apei, nutrienţilor
şi împreună cu alte soluţii de amenajare hidroameliorativă - irigaţii, irigaţii de spălare - îşi
menţin sau îşi recapătă calităţile iniţiale. Există chiar un moment optim de aplicare a afânării
adânci, când umiditatea solului este 60 - 90% din intervalul umidităţii active.

Fertilizarea soluritor sărăturate

Aplicarea îngrăşămintelor măresc pragul de sensibilitate a culturilor agricole la
concentraţia de săruri. Prin cercetări de teren, ca şi pentru alte măsuri, se detelmină corelaţiile
între cantitatea de îngrăşăminte aplicate şi nivelul de sensibilitate a culturilor de diverse tipuri.

Folosirea culturilor tolerante la salinitate

Sunt cercetări, efectuate încă din perioada (dintr cele două războaie mondiale, care arată că
există specii de culturi care au o sensibilitate mai mică (sunt mai tolerante) faţă de săruri
(tolerează concentraţii mai mari de săruri), de exemplu, mazărea, fasolea are sensibilitate mare
(producţia scade foarte mult la o creştere relativ mică a concentraţiei de săruri) plantele tehnice
(ricinul, floarea soarelui, sfecla de zahăr), dimpotrivă au o sensibilitate mică faţă de săruri.

Amenajarea hidroameliorativă a terenurilor cu soluri sărăturate.

Soluţia de amenajare a terenurilor cu soluri sărăturate constă în realizarea de sisteme
hidroameliorative complexe, de higare şi spălare a solurilor şi de desecare drenare şi evacuare a
apelor încărcate cu săruri prin reţele de drenuri şi canale. Spălarea prin inundare conduce la un
consum de apă anual suplimentar în raport cu consumul de apă pentru irigaţie, însă asigură
menţinerea unei calităţi corespunzătoare a solului şi apei, controlată prin sisteme de monitorizare
corespunzătoare.

Aplicarea de îngrăşăminte, pe terenurile agricole. Asigurarea cu microelemente şi

limitarea efectului lor negativ.

123
 Microelementele se găsesc în cantităţi foarte mici în sol, însă prezenţa lor este absolut
necesară în dezvoltarea culturilor agricole. Absenţa lor duce la dereglarea funcţiilor vitale ale
plantelor (de exemplu, insuficienţa borului dă naştere la boli caracteristice pentru plante ca
absenţa seminţelor la leguminoase şi la păioase, putregaiul inimii la sfeclă s.a.). Dar şi excesul
lor este foarte dăunător.
În rândul microelementelor se numără Zn, Cu, Mn, Fe, B, Mo, Na, Cl s.a. În plante
microelementele se găsesc în proporţie de maximum 10-2% din substanţa uscată.
Microelementele intră în compoziţia hormonilor, enzimelor, fermenţilor, vitaminelor
influenţând dezvoltarea lumii vegetale şi animale. Aplicarea de îngrăşăminte de origine animală
asigură aprovizionarea solului cu microelemente, care se transmit în lanţul trofic în regnul
vegetal şi animal.
Excesul de microelemente în sol ca urmare în principal a poluării industriale, dar şi ca
urmare a aplicării necorespunzătoare a unor tehnici agricole (folosirea intensă a fertilizanţilor, a
pesticidelor, irigarea cu ape uzate) conduce la efecte nedorite în metabolismul plantelor şi
animalelor consumatoare şi implicit al omului. În cazul depăşirii unor concentraţii limită
microelementele au efect toxic. În literatura de specialitate se prezintă multe exemple, printre
care şi boala itai - itai apărută în Japonia la populaţia care a consumat orez contaminat cu Cd
(decalcifierea
organismelor).
Microelementele contaminează mediul în particular solul şi prin întermediul ploilor acide
în zona industriilor miniere, de extracţie şi prelucrare a minereurilor.
Unul din mijloacele de limitare a efectului negativ al metalelor grele (microelemente în
exces) în sol este imobilizarea acestora, prin aplicarea de amendamente (de exemplu cu CaCO 3 ,
Ca(OH) 2 ). Pe scară largă se folosesc procedee biologice - plante care acumulează metalele grele
(Lăcătuşu, 2000).

Combaterea eroziunii solului şi a degradării terenurilor în pantă

Măsurile de prevenire şi combatere ţin seama de stadiul de evoluţie a acestor procese, de la
eroziunea incipientă de suprafaţă la eroziunea de adâncime şi respectiv, la alunecările de teren,
precum şi de caracteristicile climatologice, hidrologice, geologice şi de relief ale zonei

La eroziunea de suprafaţă
Măsurile au drept scop împiedicarea antrenării materialului solid de pe versanţi, a apariţiei
scurgerilor concentrate, a formării ravenelor şi ogaşelor şi, în cazul în care acestea s-au format, a
desfiinţării lor prin, lucrări terasiere.

Prevenirea eroziunilor de suprafaţă se face prin:

- Acoperirea cu vegetaţie a solului. Se ştie că în funcţie de gradul de acoperire cu
vegetaţie şi de tipul de vegetaţie eroziunea de suprafaţă este mai intensă sau mai puţin intensă. În
literatura de specialitate se găsesc numeroase recomandări cu caracter orientativ. De exemplu,
câteva date sunt semnificative (IPCA, 1998):

Gradul de acoperire a solului în % > 75 75- 50 <5

Numărul de plante pe m 2 800 -1200 400 - 500 -
Eroziunea în t/m 2 · an 0,4-1,5 4-8 7 - 55
Scurgerea din precipitaţii % 2-6 10 - 15 60 -70

Pierderile de sol în % în funcţie de tipul de culturi:

Porumb în asolament 80
Cereale păioase 15 - 20

124
 Ierburi în al 2 lea an 0,15

- Sisteme antierozionale de culturi agricole:

Culturi în fâşii
- în benzi înierbate
- în terase banchetă (panta terenului i>20%)
- Supraînsămânţarea unor culturi s,a .

• Cititorul poate consulta literatura de specialitate, precum: Moţoc, M, 1963, 2002; Băloiu, V.,
1967; IPCA - studii de sinteză s.a.

La eroziunea de adâncime.
- Desfiinţarea ravenelor şi ogaşelor prin nivelare mecanizată.
- Lucrări transversale constând din cleionaje pe versanţi, praguri, garaje pe firul
văii.
- Împăduriri.

La alunecările de teren.
- Regularirarea scurgerii superficiale
- Eliminarea (diminuarea) excesului de apă, drenaje.
- Însămânţări de ierburi perene s.a
Problemele se rezolvă ţinând seama de complexitatea lor. În unele cazuri se realizează unităţi
pilot.

ASPECTE ENERGETICE ALE REACŢIILOR CHIMICE

Unele noţiuni privind energia chimică şi energia termică.

Reacţiile chimice între diverse specii (substanţe) au loc în general cu degajare sau cu
absorbţie de căldură. Cele care degajă căldură se numesc reacţii chimice exoterme, iar cele care
absorb căldură se numesc reacţii chimice endoderme.
Dacă reacţia chimică are loc la presiune constantă (process izobar), cu degajarea unui gaz,
evident, sistemul format din speciile chimice rezultate (ca urmare a proceselor de reacţie) îşi
modifică volumul faţă de speciile chimice iniţiale (speciile reactante), efectuând lucrul mechanic
L.

L = p(V 2 -V 1 ) = p  V

125
unde p este presiunea, iar  V – variaţia de volum (V 2 - volumul final, V 1 - volumul iniţial).
Ecuaţia generală de stare a gazelor perfecte (ecuaţia lui Clapeyron) are expresia:

pV = RT

pentru 1 mol* (perscurtat 1M) de gaz şi

pV = nRT

*După cum se ştie, molul sau molul de molecule este cantitatea de substanţă numeric egală cu
masa moleculară a substanţei exprimată în grame. Conţine, conform legii lui Avogadro, 6,023
·10 23 molecule. De exemplu, masa moleculară a oxigenului, O 2 , este 1M =32g. Volumul molar
de gaz este V = 22,4 l la presiunea 1 atm.

Pentru n moli de gaz,unde T est etemparatura absolută a gazului măsurată în

grade Kelvin, K (zero absolute corespunde pe scara Celsius cu – 273,15 0 C), iar R este constanta
universală:
R= 8,314 J/K·mol = 1,987 cal / K·mol

Principiul 1 al termodinamicii ne permite să exprimăm variaţia energiei interne U a unui

system în funcţie de căldura absorbită, Q, din mediul exterior şi de lucrul mecanic, L, efectuat de
sistem:

U = U tr + U rot + U vibr + U t + U int er

unde U tr este energia de translaţie, U rot - energia de rotaţie, U vibr - energia de vibraţie, U l
- energia de legătură între atomii moleculelor, U int er - energia de interacţiune între molecule,
 - variaţia mărimii la care se referă.
În cazul proceselor izocore (V=constant) lucrul mechanic al sistemului este nul şi relaţia (9.5)
devine:
U =Q

Ceea ce înseamnă că întreaga variaţie a energiei interne a sistemului se datoreşte căldurii

absorbite sau cedate. La procesele cu reacţii chimice căldura Q se mai numeşte şi effect termic al
reacţiei chimice respective.
În cazul proceselor izobare (p = constant) lucrul mechanic efectuat de sustem asupra
mediului exterior*.

*În alte situaţii poate fi nu numai lucrul mecanic, ci şi lucrul în câmp magnetic, în câmp electric
etc.

126
127
128
129
130